Economia ramurii

Principalele mecanisme de autoreglare ale economiei de piaţă sunt următoarele:

- concurenţa;
- cererea;
- oferta;
- preţul;
- calitatea.
Pe lângă autoreglare într-o economie de piaţă există reglementare statală bazată pe anumite pârghii economice
ca:
- sistemul de impozitare;
- creditele şi investiţiile;
- rata dobânzilor;
- nivelul salariilor şi remunerărilor;
- gradul protecţiei sociale ş.a.
În lume nu există concurenţă perfectă, ci toată piaţa poate fi grupată în 4 modele ce se caracterizează prin
următoarele:
Indicatorul ce Concurenţa perfectă Concurenţa Oligopolia Monopolia totală
caracterizează monopolistă
modelul peţii
Numărul firmelor Foarte multe Multe Câteva Una
Felul produsului Producere Standardizată cu Standardizată şi Diversificată
standardizată apariţia mică a diversificată
diversificării
Controlul asupra Nu există Se fac încercări de a În cazul înţelegerii Control total
preţurilor se controla centralul e total
Ieşirea şi intrarea în Liberă Apar careva bariere Apar bariere E imposibil de intrat
ramură neînsemnate esenţiale în ramură
Exemplu Gospodăria sătească Comerţul cu Producerea Întreprinderi de
amănunta şi ridicata automobilelor şi a deservire municipală
în producerea aparatajului casnic
încălţămintei şi a
hainelor
Obiectul de studiu al disciplinei este ramura de producere şi caracteristica ei din punct de vedere a activităţii
în economia de piaţă(EP).
Ramura reprezintă o totalitate de întreprinderi ce produc producţie de aceeaşi utilitate, foloseşte aceeaşi
materie primă şi procese tehnologice asemănătoare.
Economia naţională a oricărei ţări se divizează în 5 ramuri:
- industria;
- gospodăria sătească;

1
 - construcţiile;
- transportul;
- comunicaţiile;
- Informaţională (în unele ţări mai dezvoltate).
Industria la rândul său se împarte în câteva subramuri:
- industria grea;
- constructoare de maşini;
- uşoară;
- forestieră şi chimică;
- prelucrătoare.
Tema 1
Capacitatea de producţie şi programul de producţie al firmei sau al întreprinderii
1. Determinarea cerinţelor economice naţionale în producţia de ramură;
2. Capacitatea de producţie a firmei (metodele de determinare şi căile de îmbunătăţire a folosirii ei);
3. Noţiunea şi structura programului de producţie.

Rezultatul ce e format din producţia marfă + producţia globală + producţia realizată – cheltuieli este numit
profit. În cheltuieli se include:
- materia circulantă (materie primă, bani);
- fondul fix (mijloace fixe, utilaj);
- munca.
1. Pentru determinarea necesităţilor în producţia de ramură se efectuează analiza peţii potenţiale de desfacere
şi se determină indicatorii principali ca:
- capacitatea peţii este egal cu volumul producţiei naţionale + importul – exportul;
- ponderea fiecărui concurent este egală cu raportul dintre volumul producţiei produsă de concurent către capacitatea
peţii.
La baza necesităţilor stă cererea ce reprezintă cantitatea totală dintr-o anumită marfă dorită ce poate fi
cumpărată de un individ într-o perioadă oarecare de timp la un preţ anumit. Însumând cererile individuale obţinem
cererea totală a peţii ce reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun ce la un anumit preţ este dorită să fie cumpărată. De
determinarea cererii se preocupă marketingul. Cercetările în domeniul cererii se determină după următoarea schemă.
La prima etapă se efectuează analiza peţii şi se alcătuieşte un pronostic al cererii ce reprezintă dezvoltarea
sferei de consum. Acest pronostic ţine cont de următoarele:
i) progresul tehnico ştiinţific în procesele date;
ii) progresele în domeniul cercetărilor referitor la crearea noilor produse sau noilor tehnologii;
iii) referitor la investiţiile ce vor avea loc în producere.
La etapa a doua pe baza primei etape se elaborează cererea orientativă.
La etapa a treia se efectuează precizarea cererii.

2
 Pentru ramura radioelectronicii la determinarea cererii o importanţă deosebită o are ţinerea contului a
următorilor factori:
- ritmul înalt al progresului tehnico ştiinţific;
- învechirea morală a articolelor e rapidă;
- nomenclatura sau sostimentul destul de larg;
- dinamismul înalt al legăturilor economice.
2. Reieşind din cerere se determină capacitatea de producţie a firmelor şi întreprinderilor ce reprezintă o
anumită cantitate de producţie pe cât de posibil maximală de o calitate înaltă. În nomenclatura sau sortimentul
prevăzut cu folosirea deplină a utilajului şi suprafeţelor de producţie ţinându-se cont totodată de progresul tehnico
ştiinţific. Capacitatea se determină în mărime medie anuală:
n
 n′  m  m′ 
Cma = Cîan + ∑ Cint i   − ∑ Clic  
i =1  12  i =1  12 
Cint i - capacitatea introdusă i;
C ma - capacitatea medie anuală;

Cîan - capacitatea la începutul anului;

Clic - capacitatea lichidată;

n – felurile de capacităţi introduse;

m – felurile de capacităţi lichidate;
n′ - numărul de luni depline de lucru pe parcursul anului a capacităţii noi introduse;
m′ - numărul de luni depline de lucru pe parcursul anului cât nu vor lucra capacităţile lichidate.
Capacitatea de producţie la început de an poate fi determinată prin două metode:
i) Pentru întreprinderi cu sostiment îngust:
Cîan = B ⋅ Fef

B – productivitatea utilajului cheie într-o unitate de timp (oră);

Fef - fondul efectiv de timp de lucru al utilajului pe parcursul anului;
ii) Pentru întreprinderi cu sostiment larg capacitatea la începutul anului se determină:
Fef
Cîan =
M
M – manopera (cheltuielile de timp pentru îndeplinirea articolului).
Fondul efectiv de timp necesar pentru determinarea capacităţii la începutul anului se determină în ore după
următorul algoritm:
365 : 24
Fc =
Pen

Fc – fondul calendaristic;
Pen – pierderi ale economiei naţionale ce constituie zilele de odihnă şi sărbătorile ce nu coincid cu zilele de odihnă.
Fondul nominal:
Fn=Fc-Pen

3
 Pierderile de regim:
Pr=Fn*Nsc
Nsc – numărul de schimburi nelucrate.
Fondul de regim:
Fr=Fn-Pr
Pr – pierderi de regim.
 Porgteh 
Fef = Fr − Porgteh = Tschimb ⋅ Fn ⋅ r 
1 − 100 

 

r – regim de lucru;
Tschimb – durata schimbului.
De la capacitatea medie anuală se determină volumul anual de producţie după formula:
Vanual=Cma*K
K – coeficientul de folosire a capacităţii medii anuale ce trebuie să tindă către unu.
3. Programul de producţie reprezintă un set de indicatori care determină producerea şi realizarea unei anumite
cantităţi de articole în corespundere cu sortimentul şi calitatea dinainte determinate. Toţi indicatorii programului de
producţie se-mpart în: sortimentul, nomenclatura şi calitatea.
Sortimentul este o totalitate de produse sau servicii de aceeaşi categorie dar diferite după forme sau calităţi.
Nomenclatura este lista de enumerare a felurilor de articole sau denumiri de servicii. Calitatea reprezintă o totalitate
de însuşiri ale produselor sau serviciilor în virtutea cărora produsele sau serviciile satisfac anumite cerinţe în
concordanţă cu destinaţia lor.
Indicatorii valorici ai programului de producţie sunt: producţia marfă ce reprezintă producţia sau serviciile
finisate predestinate de a fi puse la dispoziţie consumatorului. Se determină după formula:
n
PM = ∑ Pi ⋅ N i + Vserv
i =1

PM – producţia marfă;
Pi – preţul unui articol sau a unei unităţi de serviciu de nomenclatura 1 sau de felul i;
Ni – este programul de producţie a articolelor de felul i sau a serviciilor de felul i în unităţi naturale;
Vserv – volumul de servicii în unităţi valorice ce pot fi puse la destinaţia consumatorului de către întreprindere;
n – lărgimea sortimentului sau a nomenclaturii.
Către volumul de servicii se atârnă construcţiile capitale efectuate cu forţele proprii, reparaţiile capitale ale
utilajului. Valoarea predestinată pentru livrarea şi plata ce se cuvine în perioada de plan a semifabricatelor de
producţie proprie. Lucrările au caracter industrial pentru realizarea în altă parte. Protecţia pentru construcţia capitală
proprie şi gospodăriile neindustriale aflate la balanţa întreprinderii.
Producţia marfă comparabilă (produsul global) reprezintă toată producţia produsă la întreprindere sau toate
serviciile, necătând de faptul care e etapa de finisare.
PMC = PM + PN ma + ∆S

PMC – producţia marfă comparabilă;

4
PM – producţia marfă;
PNma – producţia nefinisată medie anuală;
ΔS – stocurile;
Aceşti doi indicatori (PM & PMC) se deosebesc unul de altul prin:
i) preţul în care se evoluează, adică producţia marfă se evaluează în preţuri curente, iar producţia marfă comparabilă
se evaluează la preţul la o dată concretă;
ii) forma de finisare;
iii) producţia realizată este acea producţie sau valoarea cea fost plătită de către consumator, se determină după
formula:
PR = PM + PG ma + Pexma

PR - producţia realizată;
PM – producţia marfă;
PGma – producţia gata la depozit medie anuală;
Pexma – producţia expediată medie anuală.
Tema 2
Fondurile fixe de producţie
1. Noţiunea, esenţa economică şi componenţa fondurilor fixe de producţie;
2. Metodele de evaluare a fondurilor fixe de producţie;
3. Felurile de uzură şi reflectarea lor în cheltuielile de producţie;
4. Indicatorii de folosire eficientă a fondurilor fixe. Rezervele de îmbunătăţire a fondurilor fixe;
5. Reproducerea fondurilor fixe. Construcţia capitală şi investiţiile capitale.
1. Pentru a efectua o producţie e nevoie de fonduri de producţie ce constau din:
a) Fonduri fixe de producţie;
b) Fonduri circulante de producere.
Fondurile fixe de producţie reprezintă mijloace de muncă ce participă de mai multe ori la procesul de
producere îşi pierd treptat valoarea transpunând-o în valoarea producţiei fabricate de părţi neschimbându-şi valoarea
natural materială iniţială. Toate fondurile fixe în dependenţă de participare la procesul de producţie pot fi grupate în:
a) Fonduri de producţie industriale;
b) Fonduri de producţie neindustriale.
La rândul său fondurile de producţie industriale se împart în trei grupe:
1. Uneltele mde muncă cu ajutorul cărora muncitorul nemijlocit acţionează asupra obiectului muncii;
2. Condiţiile materiale necesare pentru înfăptuirea procesului de producţie;
3. Mijloacele de muncă necesare pentru transportarea şi păstrarea produselor de muncă.
Fondurile fixe industriale de producţie în dependenţă de termenul de slujbă se grupează în:
a) Clădiri;
b) Construcţii;
c) Dispozitive;

5
 d) Maşini şi utilaj ce se împart în:
1. Maşini de instalaţie sau de forţă;
2. Maşini de lucru;
3. Aparate de măsurat şi de reglare;
4. Tehnica de calcul ş.a.
e) Transportul etc.
Fondurile fixe de mai împart în active şi pasive. Active sunt mijloacele de muncă. Pasive sunt condiţiile de
muncă, de păstrare şi transportare.
2. Fondurile fixe (FF) se evaluează atât în indicatori individuali cât şi-n indicatori valorici. Indicatorii
valorici ai FF se determină datorită inventarierii, iar pentru clădiri atunci când se alcătuiesc paşapoartele clădirilor.
Indicatorii valorici au ca scop determinarea cantitativă a FF, componenţa lor, caracteristicile tehnice şi determinarea
necesităţilor întreprinderii în FF. Evidenţa FF se efectuează în următorii indicatori:
1) Valoarea totală iniţială a FF:
FF i (b) = Prid + Ctr + C m.inst

FFi(b) – fonduri fixe iniţiale de balanţă;

Prid – preţ cu ridicata de cumpărare;
Ctr – cheltuieli de transportare;
Cm.inst – cheltuieli de montare instalare.
2) Valoarea de restabilire indică sporul sau reducerea costului iniţial – cheltuielile de reproducere a FF în condiţii
actuale:
 ∆FFi (b) 
FFr = FFi (b) ⋅ 1 ± 
 100 
FFr – FF de restabilire;
FFi(b) – FF iniţiale de balanţă;
ΔFFi(b) – procentul de sporire (sau reducere) a FF în condiţiile actuale.
3) Valoarea iniţială rămasă:
FF (i ) ⋅ Cu ⋅ t sl
FFram (i ) = FFi (b) −
100
FFram(i) – FF rămase;
FFi(b) – FF iniţiale de balanţă;
FF(i) – FF iniţiale;
Cu – cota de uzură;
tsl – termenul de slujbă.
3. FF participând de mai multe ori la procesul de producţie se uzează în primul rând moral dar şi fizic. Pentru
determinarea uzurii fizice se apreciază termenul real de slujbă ce indică raportul între termenul efectiv şi cel
normativ.
t ef
t sl =
t norm
6
 tsl – timpul de slujbă;
tef – timpul efectiv;
tnorm – timpul normativ.
Uzura morală indică gradul de reducere a indicatorilor tehnicoeconomici a FF adică reducerea capacităţii,
reducerea productivităţii, nivelul scăzut de mecanizare sau automatizare, calitatea joasă a produselor căpătate.
Recompensarea uzurii se efectuează în două forme:
- recompensarea naturală ce înseamnă toate felurile de reparaţii inclusiv revizia tehnică;
- recompensarea valorică se efectuează datorită aprecierii amortizării ce reprezintă expresia bănească a acelei
părţi din valoarea fondurilor fixe ce se transpune-n procesul muncii asupra valorii produsului finit ca urmare a
consumului lor productiv se determină reieşind din valoarea de balanţă a fondurilor fixe:
FFi (b) + d − r
A=
Tsl
A – amortizarea anuală în forma valorică;
FFi(b) - FF iniţiale de balanţă;
d – mixul cheltuieli de demontare;
r – valoare de reziduare sau de reîntoarcere;
Tsl – termenul de slujbă normativ.
Scopul acestui indicator este renovarea fondurilor fixe, adică acumularea resurselor din nou pentru reînnoirea FF.
Cota de amortizare se determină după expresia:
A FF (b) + d − r
Ca = ⋅ 100% = i ⋅ 100%
FFi (b) Tab ⋅ FFi (b)
Cota de uzură se determină de însăşi întreprindere ţinându-se cont de amortizarea accelerată a fondurilor fixe:

α
Reproducere

FFi Exploatare

A Normativul cheltuielilor
de reparaţie
Restul cheltuielilor
de reparaţie
Cheltuieli
Cheltuieli de Fig. 1
Beneficiu reparaţie Circuitul
Recompensa A PR β fondurilor
fixe

Notaţii:
α - acest normativ se stabileşte de însăşi întreprindere pentru 5 ani;
β - aceste cheltuieli se introduc într-un articol special de cheltuieli de producţie.

7
 4. Pentru aprecierea gradului de folosire eficientă a FF se determină un şir de indicatori principali dintre care
sunt:
Pentru partea activă:
1) Randamentul FF – indică volumul producţiei marfă sau realizată la fiecare leu din costul FF utilizate:
PM ( PR )
RFF =
FFma

2) Dotarea cu FF – indică consumul de FF la fiecare leu de producţie marfă (sau de producţie marfă) căpătată:
FFma
D=
PM (PR )
3) Coeficientul de folosire extensivă a utilajului – caracterizează durata folosirii utilajului sau folosirea în timp. Se
apreciază ca raportul dintre fondul efectiv de timp de lucru al utilajului pe parcursul anului către fondul planificat:
Fef
K ex =
Fpl

4) Coeficientul de folosire intensivă a utilajului - caracterizează nivelul de folosire a lui după productivitate într-o
unitate de timp. Se determină ca raportul dintre volumul efectiv de producţie căpătată către volumul planificat:
Vef
K int =
V pl

5) Coeficientul integral – caracterizează folosirea utilajului în timp şi după productivitate:

K int egr = K ex ⋅ K int .
Pentru partea pasivă:
1) Coeficientul de folosire a suprafeţelor:
a) Suprafaţa pentru unitatea de utilaj instalată;
b) Producţia marfă sau producţia realizată căpătată de pe un m2 de suprafaţă.
Pentru determinarea randamentului şi dotării cu FF ce se pot considera şi indicatori de folosire a FF, în total se
apreciază FFma după formula:
m FFlic ⋅ (12 − m)
FFma = FFî .an + FFint r ⋅ −
12 12
m – numărul de luni cât se vor afla la balanţă FFintr şi FFlic pe parcursul anului.

5. În urma uzurii FF necesită renovare ce poate fi înfăptuită prin metoda construcţiei capitale şi include
următoarele tipuri de lucrării:
1) Construirea noilor întreprinderi;
2) Lărgirea şi reconstruirea întreprinderilor în acţiune;
3) Înzestrarea şi reînzestrarea întreprinderilor în acţiune;
4) Construirea obiectelor de menire socială şi culturală ce vor fi luate la balanţa întreprinderii.
Sursele pentru finanţarea acestor lucrării sunt diferite. Şi anume:
a) construcţiile noi se finanţează din surse proprii şi credite de lungă durată;
b) pentru întreprinderile mixte serveşte capitalul străin;
8
c) pentru întreprinderile cu înclinaţie de a îndeplini anumite funcţii statale şi cele care rămân în proprietatea statului
se finanţează din bugetul naţional;
d) celelalte metode ale construcţiei capitale se finanţează din beneficiul rămas la dispoziţia întreprinderilor ce
formează fondul de acumulare + uzura (sau amortizarea pentru renovare) + credite de lungă durată;
e) pentru întreprinderile cu forma de proprietate S.A. (societate pe acţiuni) o sursă importantă o va constitui capitalul
acaparat în urma vinderii acţiunilor.
Tema 3
Mijloacele circulante şi asigurarea tehnico materială
1. Fondurile circulante şi mijloacele circulante: - esenţa economică;
- componenţa şi structura.
2. Izvoarele finanţării mijloacelor circulante.
3. Normarea mijloacelor circulante.
4. Indicatoarele de folosire eficientă a mijloacelor circulante.
5. Asigurarea tehnico materială a întreprinderilor.
1. Pentru efectuarea procesului de producţie e nevoie de mijloace băneşti sub formă de 2 fonduri:
a) fonduri circulante de producţie;
b) fonduri de circulaţie.
În sumă aceste mijloace băneşti reprezintă mijloacele circulante ale întreprinderii. Partea componentă
importantă a mijloacelor circulante o constituie fondurile circulante de producţie (FCP), esenţa economică a cărora
este următoarea: „sunt obiecte de muncă ce participă o singură dată la procesul de producţie, îşi schimbă totalmente
forma iniţială natural materială şi-şi transpun costul total asupra valorii producţiei fabricate.
Fondurile de circulaţie apar sub formă de producţie gata la depozit, producţie expediată dar neplătită şi
mijloace băneşti în calcule.
Mijloacele circulante reprezintă o parte din resursele financiare a întreprinderilor şi pe parcurs deservesc 3
stadii ale circulaţiei:
a) Stadiul circulaţiei cuprinde perioada de timp necesară pentru formarea rezervelor de producţie şi apar sub
forma de banii necesari pentru procurarea acestor rezerve.
b) Stadiul de producţie începe cu repartizarea obiectelor de muncă în secţiile de producere şi se-ncheie cu
expedierea producţiei gata la depozit.
c) Stadiul de circulaţie începe cu recepţionarea producţiei gata de la depozit ţi se-ncheie cu obţinerea
finanţelor pe contul întreprinderii.
Astfel mijloacele circulante deservesc cu amănuntul aceste 3 stadii şi se află-n circulaţie pe cerc. Pentru
caracterizarea mijloacelor circulante acestea se clasifică astfel:
1) În dependenţă de sfera de deservire avem fonduri circulante de producţie şi fonduri de circulaţie.
2) În grupuri şi tipuri:
a) fondurile circulante de producţie pot fi de tipurile:
i) rezerve de producţie;

9
 ii) producţie neterminată;
iii) rezerve de viitor;
b) fondurile de circulaţie pot fi:
i) producţie gata la depozit;
ii) producţie expediată;
iii) mijloace băneşti în calcule.
Către rezervele de producţie se atârnă materia primă, combustibilul, ambalajul, piesele de rezervă
instrumentele la preţ redus şi cu termenul de slujbă mai mare de un an.
3) Conform modului de planificare pot fi normate şi nenormate.
4) După izvoarele de finanţare pot fi proprii şi alăturate lor sau împrumutate.

MC

86% 14%
FCP FC

60% 20% 6%

RP PM RV PGD PEx MBC

1
2
3
4
5
Nenormate

Proprii şi alăturate Împrumutate

MBC – mijloace băneşti de aflate-n circulaţie

2. Mijloacele circulante
PGD –se finanţează
producţia gatadin sursele proprii pe baza:
la depozit
a) asigurărilor iniţiale din sursele proprietarului;
b) beneficiul rămas la dispoziţia întreprinderii;
c) activul pasiv.
Acele surse băneşti ce sunt puse de către întreprindere la circulaţie sau în circulaţie cu toate că nu aparţin ei se
numesc activul pasiv.
Altă sursă a mijloacelor circulante o constituie mijloacele circulante împrumutate ce sunt finanţate din credite
de scurtă durată, acordate sau de banca centrală sau de banca comercială. În afară de sursele proprii şi împrumutate
sunt folosite mijloacele circulante implicate ca mijloacele altor întreprinderi, mijloacele din fondurile de stimulare
economică ale întreprinderii date, datoria faţă de creditor ş.a. toate folosindu-se numai în cazuri extraordinare sub
forma de rezervă.
3. Către mijloacele circulante normate se atârnă fondurile circulante de producţie şi producţia gata din
fondurile de circulaţie. Normarea ca atare reprezintă stabilirea unor normative, adică a unor limite de mijloace
circulante destul de suficiente pentru a întreţine ritmul normal de producţie la întreprindere. Normativul este minimul

10
de mijloace băneşti ce asigură funcţionarea neîntreruptă a întreprinderii şi se calculează odată în an atunci când se
stabileşte programul de producţie se efectuează sub formă de calcule directe.
Normarea include următoarele etape:
a) Stabilirea normelor în mărimi relative, de regulă în zile de asigurare;
b) Stabilirea mărimii zilnice a cheltuielilor (cheltuielile anuale împărţite la 360);
c) Stabilirea normativului pe elementul dat (se înmulţeşte poziţia a) cu poziţia b)).
Pentru stabilirea normelor în zile se reiese din următoarele feluri de rezervă:
a) Rezerva curentă – reprezintă numărul de zile de aflare a materialului sub formă de rezervă la depozit;
b) Rezerva de asigurare – reprezintă timpul de aflare a materialului sub formă de rezervă de asigurare;
c) Rezerva de transport – reprezintă timpul în zile de aflare a materialului în drum;
d) Rezerva tehnologică – reprezintă timpul necesar pentru pregătirea materialului de a fi lansat în producţie.
Normele rezervelor în zile depind de:
a) Condiţiile de lucru ale întreprinderii;
b) Durata ciclului de producţie;
c) Livrarea periodică a materialelor de producţie;
d) Distanţa de aflare a producătorului de la furnizor;
e) Mărimea partidei de livrare.
Normativul pentru rezervele de producţie se determină pentru fiecare element în parte după formula:
Qi ⋅ Tni
N FCPi =
Fan
NFPCi – normativul elementului i din fondurile circulante de producţie;
Qi – cheltuielile anuale pe elementul i în deviza anuală a cheltuielilor;
Tni – norma de rezervă în zile pentru elementul i;
Fan – fondul anual (este egal cu 360 de zile).
Normativul pentru producţia gata se determină după formula:
S ⋅ Tn
N PCr = (mii de lei)
Fan
S – preţul de cost de producţie pentru toată producţia finită anuală (cheltuieli de producţie anuale);
Tn – norma de producţie finită (în zile);
Fan - fondul anual.
Normativul producţiei neterminate:
N ⋅ S ⋅ Tc ⋅ K
N PN =
Fan
N – numărul de articole sau programul de producţie anual ce se măsoară în unităţi fizice;
S – preţul de cost de producţie pentru o unitate de produs;
Tc – durata ciclului de producţie;
K – coeficientul creşterii cheltuielilor, se determină după formula:

11
 1−m
k =m+
2
m – ponderea cheltuielilor materiale directe în preţul de cost de producţie.
4. Indicatorii de folosire eficientă a mijloacelor circulante sunt următorii:
a) Coeficientul direct – numărul de circuite pe parcursul anului, ce reprezintă valoarea producţiei realizate căpătată la
fiecare leu de mijloace circulante cheltuite:
PR
Kd =
MC
b) Coeficientul indirect – indică implementarea mijloacelor circulante în producţie sau mijloacele circulante cheltuite
pentru fiecare leu de producţie realizată, adică:
MC
K in =
PR
c) Durata unui circuit se determină după formula:
Fan Fan ⋅ MC
D= − .
Kd PR

5. Organizarea aprovizionării tehnico-materiale se efectuează în baza studierii conjuncturii pieţii,

potenţialuluipartenerilor şi nivelului preţurilor la articolele date, resursele necesare se obţin din:
- bursa de mărfuri;
- contractele directe cu producătorii;
- comerţul cu ridicata;
- organizaţii de aprovizionare tehnico-materială şi alte întreprinderi ce servesc în calitate de intermediari.
Drepturile beneficiarului de aşi alege furnizorul se determină datorită normelor minime de livrare. Contractul
de livrare se consideră de lungă durată dacă este încheiat pe o perioadă mai mare de 2 ani şi se încheie între beneficiar
şi furnizor prin intermediul sau a organizaţiei de aprovizionare tehnico-materială, sau a organizaţiei comerţului cu
ridicata, sau nemijlocit cu producătorul, iar câte o dată şi prin intermediar.
Tema 4
Personalul, productivitatea muncii şi remunerarea ei.
1. Personalul componenţa şi structura.
2. Productivitatea muncii, indicatorii căile de sporire.
3. Remunerarea muncii şi reglarea ei la etapa actuală.

1. Personalul întruneşte toate cadrele folosite la întreprindere pentru efectuarea activităţii de business.
Toate cadrele se clasifică în dependenţă de rolul pe care-l au la participarea procesului de producţie:
- personalul industrial productiv;
- personalul neindustrial productiv.
Personalul industrial productiv în funcţie de rolul său în producere se împarte-n câteva categorii:
a) muncitorii (care pot fi principali şi auxiliari);

12
 b) conducătorii;
c) specialiştii;
d) funcţionarii;
e) personalul de deservire;
f) paza;
g) ucenicii;
O astfel de clasificare indică forma de remunerare, metoda de introducere a cheltuielilor în preţul de cost şi
metoda de pregătire şi perfecţionarea personalului. Întreg personalul se împarte după specialitate şi profesie.
Profesia e un volum de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice pentru a îndeplini un lucru oarecare într-o
ramură dată.
Specialitatea se determină de împărţirea muncii în limitele profesiei. Pentru muncitorii calificaţi se efectuează
şi după gradul de calificare, ce indică nivelul cultural-tehnic al muncitorului, adică nivelul de cunoştinţe şi deprinderi
practice ce caracterizează gradul de complicaţie al lucrărilor înfăptuite de el.
Structura personalului indică ponderea fiecărei categorii în procente din numărul total de personal. În urma
progresului tehnico-ştiinţific apare tendinţa reducerii ponderii muncitorilor.
2. Indicatorul ce determină gradul de folosire eficientă a forţei de muncă este productivitatea de muncă ce
reprezintă activitatea eficientă a oamenilor, ce se caracterizează datorită cheltuielilor de timp pentru producerea unei
unităţi de produs sau prin volumul de producţie căpătat într-o unitate de timp.
Productivitatea muncii se caracterizează prin:
i) Indicele direct – indică volumul de producţie pe cap de lucrător într-o unitate de timp;
ii) Indicele indirect – caracterizează cheltuielile de timp pentru producerea unei unităţi de produs.
În linii generale metoda de determinare a productivităţii prin indicele direct ar putea fi exprimată astfel:
V
q=
N l ,m

q – productivitatea;
V - volumul de producţie;
Nl,m – numărul de lucrători sau muncitori.
Pentru a măsura productivitatea muncii se folosesc măsurătorii următori:
a) Naturali – se măsoară-n unităţi fizice de măsură;
b) Valorici – se măsoară-n bani;
c) De timp – în dependenţă de indicele indirect de producţie;
d) Convenţionali.
Pentru determinarea productivităţii muncii se foloseşte numărul mediu scriptic al muncitorilor. În general se
deosebesc următoarele numere de muncitori:
a) Numărul de înfăţişare (sau prezentare) – indică cît personal trebuie să se prezinte în fiecare zi la lucru
pentru a se îndeplini programul de producţie;
b) Numărul de listă (scriptic) – include adăugător careva rezerve de personal faţă de numărul de prezentare;
c) Numărul mediu scriptic – se determină ca media aritmetică dintre numerele scriptice pentru perioada dată.
13
 Sporirea productivităţii poate fi determinată în valori absolute şi relative. În valoarea absolută spre exemplu
sporul productivităţii se va determina prin relaţia:
∆q pr = q pl − qef

q – spor;
pr – productivitate;
pl – planificat;
ef – efectiv.
În valoare efectivă sporul productivităţii se va determina prin relaţia:
q pl − qef
∆q pr = ⋅ 100%
qef

Principalele căi de sporire a productivităţii muncii sunt:

1) perfecţionarea tehnicii şi tehnologiilor folosite, prevede:
a) introducerea tehnicii noi;
b) introducerea tehnologiilor progresive;
c) folosirea noilor materiale;
d) mecanizarea şi automatizarea;
e) sporirea calităţii articolelor fabricate;
2) perfecţionarea organizării producerii la întreprinderi, se obţine datorită:
a) raţionalizarea folosirii timpului de lucru a utilajului şi muncitorilor;
b) micşorării pierderilor de timp, lichidării neajunsurilor în deservirea utilajului;
c) folosirii eficiente a utilajului;
3) perfecţionarea organizării muncii datorită:
a) ridicării calificării muncitorilor;
b) îmbinării de profesii;
c) lichidării pierderilor de timp neplanificate.
3. Salariu reprezintă o parte din venitul naţional exprimat în bani, alocată pentru satisfacerea necesităţilor
personale ale tuturor categoriilor de personal. La etapa actuală întreprinderea îşi determină felul şi nivelul de
remunerare a lucrătorilor desinestătător. Statul îşi asumă responsabilitatea numai pentru reglarea remunerării.
Reglementarea remunerării se efectuează datorită folosirii sistemului tarifar care include următoarele:
a) indicatoare tarifare, reprezintă documente normative în care sunt indicate formele de lucru şi sunt împărţite
în grupe conform complexităţii muncii şi conţin caracteristici pentru toate profesiile şi toate categoriile tarifare;
b) reţeaua de salarizare, este o de categorii şi coeficienţi tarifari care indică deosebirile între complexitatea
muncii, calificarea lucrătorilor şi-n dependenţă de aceasta implică diferenţa salariului. Reţeaua de salarizare se
prezintă-n coeficienţi de 29 de categorii;
c) salariul tarifar, reprezintă mărimea plăţii pentru muncă într-o unitate de timp exprimată în bani şi se
calculează:
Exemplu: De determinat tariful pentru un muncitor de calificarea 4:

14
 18 lei
t IV = ⋅1,81 = 0,91
169 oră
Numărul orelor de lucru pe lună

d) suplimente şi adaosuri, statul reglementează acest compartiment fixând partea minimă. Să plătească aceste
plăţi pentru:
1) lucru greu şi dăunător – se plăteşte 0,5 salarii minime;
2) lucru în schimb de noapte – nu mai puţin de 1,5 din tarif;
3) pentru lungimea duratei normate a zilei de lucru – primele două ore 1,5 din tarif, pentru următoarele ore nu mai
puţin de 2 tarife;
4) zilele de odihnă – 2 tarife;
5) zilele de sărbători – nu mai puţin de 2 tarife în cazul când nu se acordă zi în loc.
Examinând reţeaua tarifară ajungem la concluzia că: categoria 1-8 se foloseşte pentru remunerarea numai a
muncitorilor (pentru RM sunt răspândite categoriile 1-6), de la categoriile 9-29 se folosesc pentru celelalte categorii
din personal. Remunerarea muncii se efectuează prin 2 metode:
i) în acord, plata muncii necesară pentru îndeplinirea normei de lucru;
ii) în regie, plata în dependenţă de timpul lucrat.
Şi o formă şi alta include diferite sisteme. Salariu în acord se împarte:
a) direct;
b) indirect;
c) progresiv;
d) acord ca atare.
Remunerarea în regie apare sub două feluri:
a) regie progresivă;
b) regie premială.
Pentru muncitorii principali se foloseşte salarizarea în acord şi numai în cazurile când volumul de lucru nu poate fi
normat se foloseşte remunerarea în regie. Remunerarea în regie se foloseşte pentru următoarele grupe de lucrători:
1) muncitori auxiliari;
2) muncitori de bază cu regim reglementat;
3) muncitori auxiliari la toate felurile de lucrări de repartiţie şi de control;
4) pentru celelalte categorii de personal.
Pentru remunerarea lucrătorilor, specialiştilor, conducătorilor, slujbaşilor se foloseşte salariul de stat lunar.
Pentru muncitori se ia tariful pentru o oră. Remunerarea se determină în valoare brută. Valoarea netă a salariului se
obţine ca diferenţa dintre salariul brut şi impozitul de salariu.
Tema 5
Preţul de cost al producţiei
1. Noţiunea, esenţa economică şi formele preţului de cost.
2. Calificarea cheltuielilor de producere.
3. Indicatorii preţului de cost şi metodele de determinare.
15
 1. Preţul de cost sunt cheltuielile întreprinderii pentru producerea şi realizarea producţiei exprimate în formă
valorică. El reprezintă partea separată a costului care prin intermediul circulaţiei se întoarce permanent la veriga
autogestionară pentru compensarea cheltuielilor şi garantarea continuităţii producerii. În dependenţă de locul de
apariţie a cheltuielilor:
a) preţul de cost tehnologic include cheltuielile legate de procesul tehnologic;
b) preţul de cost de secţie include cheltuielile legate de întreţinerea secţiei;
c) preţul de cost de producere include cheltuielile legate de întreţinerea întreprinderii;
d) preţul de cost total include cheltuielile de desfacere.
În dependenţă de perioada calculării preţului de cost deosebim:
1) preţ de cost planificat;
2) preţ de cost postcalculat (efectiv real).
După natura lor deosebim:
1) cheltuieli de muncă materializate;
2) cheltuieli de muncă vie.
După formele de consum:
1) articole ale cheltuielilor;
2) elemente ale cheltuielilor.
După modul de apariţie:
1) cheltuieli tehnologice;
2) cheltuieli de secţie;
3) cheltuieli de uzină (de producere, de gospodărie şi de desfacere).
În dependenţă de fondul de producţie:
1) cheltuieli convenţional stabile;
2) cheltuieli convenţional variabile.
După caracterul de determinare sau de includere a cheltuielilor în preţul de cost:
1) directe;
2) indirecte;
Cheltuielile indirecte se reprezintă pe unitatea de produs, proporţional salariului de bază al muncitorilor
principali.
Exemplu: sunt 2 articole: A – salariul de bază este 10lei/bucata, norma este 20000 bucăţi şi articolul B –
salariul de bază 20lei/bucata, iar norma este 10000 bucăţi. Cheltuielile anuale generale de gospodărire a întreprinderii
sunt de 4 milioane de lei. Determinăm salariul de bază anual Sban=10∙20000+20∙10000=400000lei
Determinăm cît revine din cheltuielile generale de gospodărire la un leu de salariu de bază la un muncitor
principal
4000000
k= = 10 lei
400000 buc .

Cheltuielile generale de gospodărire pentru articolele A şi B sunt:

CggA=10∙10=100lei
16
 CggB=20∙10=200lei.
Clasificarea cheltuielilor după forma de consum în elemente şi articole ale cheltuielilor se foloseşte pentru
determinarea diferitor preţuri de cost. Elementele cheltuielilor se folosesc pentru determinarea preţurilor de cost al
producţiei marfă, adică a tuturor cheltuielilor de producţie.
Elementele sunt următoarele:
1) materie primă, materiale auxiliare, piesele, accesoriile, energia de afară – deşeurile recuperabile;
2) remunerarea, salariul de bază şi salariul suplimentar.
3) contribuţiile la salarii;
4) uzura;
5) alte cheltuieli.
Preţul de cost pe o unitate de produs se determină pe articole ale cheltuielilor, articolele cheltuielilor sunt
următoarele:
1) materie primă;
2) materiale auxiliare;
3) piese şi accesorii;
4) deşeuri recuperabile;
5) energie în scopuri tehnologice
5

∑− 4 = cheltuieli materiale directe

i =1

6) salariul de bază a muncitorilor principali;

7) salariul suplimentar al muncitorilor principali;
8) Contribuţii la salariu (35% din salariul de bază şi cel suplimentar);
9) Cheltuielile generale de producere
9

∑− 4 = cheltuieli de secţie;
i =1

10) Cheltuieli generale de gospodărire

10

∑− 4 = preţul de cost de producere;

i =1

11) Cheltuieli de desfacere sau cheltuieli comerciale

11

∑− 4 = preţul de cost total.

i =1

Indicatorii preţului de cost pot fi absoluţi şi relativi. Indicatorii absoluţi sunt:

1) preţul de cost al producţiei marfă – indică suma anuală a cheltuielilor pentru efectuarea tuturor
felurilor de activităţi la întreprindere, se determină pe elemente ale cheltuielilor;
2) preţul de cost pentru un articol – indică cheltuielile legate de producerea şi desfacerea unor articole, se
determină pe articolele cheltuielilor;
3) cheltuieli la un leu de producţie marfă – se determină ca raportul dintre preţul de cost al producţiei
marfă către valoarea producţiei marfă:
17
 S PM
PM = → min < 1
PM
SPM – semicostul producţiei marfă.
Indicatorii relativi indică abaterile faţă de o bază oarecare se determină în % şi indicatorii relativi apar sub
formă de:
1) abaterea preţului de cost al producţiei marfă;
2) abaterea preţului de cost pentru un articol;
3) abaterea cheltuielilor la un leu de producţie marfă.
Tema 6
Formarea preţurilor în economia de piaţă. Beneficiul şi rentabilitatea.
1. Noţiunea de preţ, funcţiile şi sistemul de preţuri folosit.
2. Formarea preţurilor în economia de piaţă.
3. Conţinutul economic şi principiile calculării felurilor de beneficii.
4. Indicatorii rentabilităţii şi căile de majorare.

1. Preţul reprezintă expresia valorică a costului producţiei. Toate preţurile la etapa actuală îndeplinesc
următoarele funţii:
a) de evidenţă – prevede reflectarea cheltuielilor de producţie şi desfacere;
b) de distribuţie – exprimă direcţiile distribuirii sau în folosul consumatorului sau o producătorului;
c) de estimare – stimulează ori consumatorul sau producătorul;
d) de echilibru – echilibrează cererea şi oferta;
e) de paritate – arată diferenţa dintre calitatea produselor de acelaşi tip;
E folosit sistemul de preţuri ce include:
1) Preţul cu ridicata – se foloseşte la achitarea producţiei
a) între clienţi şi furnizori – fiind ambii persoane juridice;
b) între producătorul şi beneficiarul angrosist;
c) între producător şi intermediarul nemijlocit;
d) între producător şi consumator în cazul livrării cu partidă mare.
2) Preţul cu amănuntul se foloseşte în cazul livrării producţiei nemijlocit consumatorului particular, fie de către
producător, angrosist sau intermediar.
3) Tarifele sunt folosite pentru achitarea tuturor felurilor de servicii atât pentru consumatorii de stat cît şi pentru
consumatorii particulari; pentru consumatorii juridici cît şi pentru cei fizici.

2. În economia de piaţă există echilibru format sub influenţa mecanismelor de autoreglare datorită căruia se
obţine preţul de echilibru. În dependenţă de preţ cererea poate fi reprezentată în felul următor:
C
C O

18
P
PE
Economistul englez Marshal a modificat funcţia cererii şi funcţia ofertei luând ca argument nu preţul dar cererea şi
oferta iar preţul făcându-l funcţie de acest argument şi a ajuns la o concluzie importantă: „fluxul de mărfuri produs de
către producători trebuie planificat concomitent în indicatori naturali şi valorici, neapărat luându-se în consideraţie
venitul populaţiei şi circulaţia banilor”.
Pentru modelarea preţului sunt folosiţi indicatorii elasticităţii cererii şi elasticităţii
ofertei. Elasticitatea indică gradul de reacţionare a cererii sau ofertei la schimbarea preţului cu 1%.
Elasticitatea cererii:
∆C
∆C P
Ec = C = ⋅ .
∆P C ∆P
P
Elasticitatea ofertei:
∆O P
Eo = ⋅ .
O ∆P
unde: O – oferta; C – cererea; P – preţul.
Pentru cerere elasticitatea poate să aibă următoarele valori:
1) Ec=1, înseamnă că cantitatea de marfă cerută se modifică la fel ca şi preţul, concluzia producătorului
este că modificarea preţului nu-i aduce nici un avantaj;
2) Ec>1, însemnă că reacţia modificării cererii e mai mare decât modificarea preţului, sporirea preţului
pentru producător nu-i favorabilă deoarece pierderile de la reducerea cererii sunt mai mari decât venitul de la
sporirea preţului;
3) Ec<1, însemnă că reacţia cererii e mai mică decât variaţia preţului, producătorul e în câştig când
sporeşte preţul.
Toate mărfurile se împart normale şi mărfuri necalitative. Mărfurile normale sunt cele de larg consum şi de
lux. Pentru mărfurile de larg consum E<1, iar pentru cele de lux E>1. În dependenţă de categoria mărfii şi
elasticitatea ofertei mărfii date producătorul trebuie să ţină cont de următoarele: dacă societatea e în creşterea
veniturilor ramurile producătoare de mărfuri necalitative se reduc până dispar totalmente. Ramurile producătoare de
mărfuri de larg consum se dezvoltă cu un ritm mai lent decât ritmul mediu, iar ramurile producătoare de mărfuri de
lux se dezvoltă cu un ritm mai accelerat decât ritmul mediu. În economia de piaţă asupra nivelului preţurilor
influenţează următorii factori:
- consumatorii;
- concurenţii;
- guvernul;
- canalele de realizare;
- producătorul cu cheltuielile.
19
 3. Beneficiul reprezintă diferenţa dintre venit şi cheltuieli şi se mai numeşte venit net. Conţinutul economic
poate fi caracterizat prin următoarele:
a) reprezintă valoarea nou-creată sau produsul adăugător;
b) preţul de cost reprezintă categoria reproducerii simple, iar beneficiul reprezintă o categorie a reproducerii lărgite
deoarece datorită lui se poate stimula introducerea progresului tehnico ştiinţific şi se pot rezolva problemele de natură
socială;
c) beneficiul caracterizează nivelul eficienţei de gospodărire la întreprindere deoarece valoarea nou creată depinde
direct proporţional de acest nivel;
d) beneficiul caracterizează nivelul colectiv de gospodărire (majorarea producţiei marfă, majorarea producţiei
realizată, majorarea productivităţii muncii) sunt indicatori ce caracterizează calitatea dirijării întreprinderii toţi
provocând sporirea beneficiului;
e) cu ajutorul beneficiului se efectuează controlul asupra activităţii noi;
f) sursa de bază a formării bugetului statului este beneficiul.
Conform legislaţiei în vigoare deosebim:
1) beneficiul de balanţă reprezintă suma beneficiilor căpătate de la realizarea producţiei fabricate, efectuării lucrărilor
şi acordarea serviciilor;
2) beneficiul de la realizarea bunurilor materiale;
3) beneficiul de la operaţiile ce nu ţin de realizare.

B = Br + Br b m+ Bo #r
B – beneficiu;
Br – beneficiul de balanţă;
Brbm – beneficiul de la realizarea bunurilor materiale;
Bo#r – beneficiul de la operaţiile ce nu ţin de realizare.
În această sumă ponderea esenţială o înfăptuieşte beneficiul de la realizare către operaţiile ce nu ţin de
realizare, la care se poate atribui:
1) venitul primit de la participarea prin cotă la cererea întreprinderilor mixte;
2) venitul de la leasing, este venitul obţinut de întreprindere ca urmare a cedării în arendă a anumitor
bunuri pe un termen anumit;
3) venitul de la emiterea hârtiilor de valoare, merge vorba de emiterea obligaţiilor;
4) venitul de la emiterea acţiunilor, devidendele pe acţiuni.
Beneficiul de la realizare se determină în felul următor:
n
Br = ∑ ( Pi − S i ) ⋅ N i
i =1

Pi – preţul cu ridicata al întreprinderii pentru unitate de produs (o unitate de lucrări, sau o unitate de serviciu) de
sortimentul i;
Si – preţul de cost total pentru o unitate de produs (lucrări sau servicii) de sortimentul i;
Ni – numărul anual de produse (lucrări sau servicii) de sortimentul i.
20
 Beneficiul net se determină după formula:
Bn = Bb − I b − rcredit

B – beneficiul de balanţă;
Ib – impozitul pe beneficiu;
rcredit – rate de credit.
Conform legii RM cu privire la impozitarea beneficiului şi schimbările ei se prevăd următoarele dispoziţii:
- impozitarea beneficiului căpătat în urma instituirii ratei rentabilităţii în limite ce depăşesc normativele stabilite
se efectuează în valoare progresistă de la 70% până la 100%;
- beneficiul căpătat în limitele normativului prevăzut de lege se impozitează absolut pentru toţi agenţii
economici uniform (20%).
Avantajele în plătirea impozitelor sunt prevăzute pentru întreprinderile:
a) care procură utilaj pentru crearea bazei tehnico materiale a instituţiilor de învăţământ această valoare nu se
impozitează de loc;
b) binefacerile, în afara întreprinderii sau poate fi în calitate de ajutor material pentru lucrătorii întreprinderii;
c) activitatea organizaţiilor religioase nu se impozitează;
d) activitatea întreprinderilor handicapaţilor nu se impozitează parţial.
Repartiţia beneficiului net se efectuează la dorinţa colectivului ca regulă spre 2 direcţii:
1) totalmente, să fie repartizat pe devidende;
2) se creează fondul de acumulare şi fondul de distribuire.
Fondul de acumulare + uzura serveşte drept sursă pentru finanţarea progresului tehnico ştiinţific. Fondu de
distribuire + fondul de salariu de bază formează fondul de remunerare.
4. de sine stătător
Tema 7
Eficientizarea investiţiilor capitale şi a tehnicilor noi.
1. Eficienţa generală şi comparabilă a investiţiilor capitale şi a tehnicilor noi.
2. Efectul economic şi metodele calculării lui.

1. Deoarece efectul economic trebuie de calculat cantitativ e nevoie de ştiut metoda de apreciere a lui.
Efectul economic se determină luându-se în consideraţie tot termenul (de la momentul apariţiei idei până la momentul
dispariţiei tehnicii date – poate fi ciclul de viaţă a articolului). La etapa de creare şi de proiectare a tehnicii noi,
precum şi la etapa de însuşire a ei. Pentru a alege varianta optimală se îndeplinesc calculele economice ce au drept
scop demonstrarea eficienţei investiţiilor capitale şi ce apar sub 2 forme:
a) eficienţa generală;
b) eficienţa comparabilă.
Tot în calculele economice se determină mărimea efectului economic ce reprezintă mărimea efectului
economic ce reprezintă economisirea muncii vii şi a muncii materializate în formă valorică căpătată în urma
argumentării introducerii tehnicii noi.

21
 Eficienţa în linii mari este compararea efectului economic cu acele cheltuieli ce au adus la obţinerea acestui
efect. În linii generale eficienţa poate fi determinată după formula:
Ef
E
IK
Ef – efectul economic;
IK – investiţii capitale necesare pentru introducerea tehnicii noi.
Eficienţa generală se aplică atunci când avem nevoie de demonstrat că din punct de vedere economic e
valabilă introducerea investiţiilor capitale la orice nivel. La nivel de economie naţională eficienţa este:
∆VN
Een = ≥D
IK
Een – eficienţa generală în economia naţională;
ΔVN – sporul venitului naţional;
D – dobânda pentru credit (app 15%).
La nivel de întreprindere eficienţa se calculează după formula:
B
Eînt = ≥ Dînt
IK
B – beneficiul întreprinderii;
IK – investiţiile capitale ale întreprinderii;
Dînt – dobânda întreprinderii (sau băncii comerciale).
Eficienţa comparabilă se foloseşte numai atunci când pentru a realiza o problemă oarecare sunt posibile mai
multe variante. Drept criteriu pentru eficienţa comparabilă se iau cheltuielile recalculate minimale:
I IK1 S1 Cr1=S1+En∙IK1
II IK2 S2 Cr2=S2+En∙IK2
Cr=S+En∙IK
En∙IK – beneficiu;
Cr – cheltuieli recalculate;
S – preţul de cost de producere;
En – coeficientul normativ al eficienţei comparabile.
Coeficientul normativ al eficienţei comparabile (En) indică eficienţa investiţiilor capitale normativă minimă
necesară pentru recuperarea lor într-un termen optim de obicei când e vorba de eficienţă comparabilă în cazul când
varianta aleasă după cheltuieli recalculate minimale necesită investiţii capitale suplimentare faţă de altă variantă dar
asigură reducerea preţului de cost suplimentar, se mai calculează termenul de recuperare:
Sb
Crb=Sb+En∙IKb
IKb
IKb – investiţii capitale de bază;
Sb – semicostul de bază.
Sp
Crp=Sp+En∙IKp
IKp

22
ΔIK=IKp-IKb
Sp<Sb
∆IK 1
Tr = ≤ Tn ≤
Sb − S p En

Tr – termenul de recuperare;
Tn – termenul normativ de răscumpărare determinat prin raportul 1∕En.
În cazul când volumul de producţie pe varianta de bază şi cea propusă sunt egale toate cheltuielile se
efectuează pentru întregul volum. În caz contrar când volumul de producţie pe varianta de bază nu coincide cu cea
propusă toate cheltuielile se efectuează pe unitate de produs. Obţinem:
IK b
C rb′ = S b′ + En ⋅
Nb
IK p
′ = S ′p + En ⋅
Crp
Np

Nb – numărul de articole de bază;

Np – numărul articolelor produse.
2. Efectul economic se apreciază în corespundere cu indicaţiile metodice. Aprecierea complexă a eficacităţii
măsurărilor organizator tehnice îndepărtate spre accelerarea progresului tehnico ştiinţific se determină pe tot termenul
de slujbă. La etapa argumentării tehnico economice a măsurării organizator tehnice şi pentru alegerea variantei
optime se determină efectul economic după formula:
ET=RT-CT
ET – efectul economic total;
RT – valoarea rezultatelor de la folosirea măsurii organizator tehnice pe tot termenul de slujbă;
CT – valoarea tuturor cheltuielilor de la ciclul de viaţă a articolului pe tot termenul de slujbă.
Aprecierea efectului economic se efectuează folosind actualizarea atât a rezultatelor cît şi a cheltuielilor,
această actualizare se efectuează către termenul de calculare ce e primit primul an calendaristic înaintea introducerii
tehnicii noi:
tc
RT = ∑ Rt ⋅ α t
t =ti

Rt – rezultatele anului dat t;

α – coeficientul de actualizare pentru anul t;
ti – anul de început a ciclului de viaţă;
tc – anul de capăt a ciclului de viaţă.
Analogic se actualizează cheltuielile. În suma cheltuielilor se introduc cheltuielile curente legate de folosirea
măsurii organizator tehnice minus uzură pentru renovare; cheltuielile legate de cercetare-proiectare; cheltuielile
capitale legate de producere – valoarea rămasă a FF sau valoarea de lichidare a FF toate luându-se în consideraţie
pentru un an concret:

Ct = ∑ ( Ct + Cct + C pt + C prt − FFrt ) ⋅ α t

tc

t =ti

23
 Cprt – producere totale;
Efectul economic anual se determină ca diferenţa cheltuielilor recalculate:
Ean=(Crp-Crb)∙Np
Ean=[(Sp+En∙IKp)-(Sb+En∙IKb)]∙Np
Crp – cheltuieli recalculate propuse pe unitate de produs;
Crb – cheltuieli recalculate de bază pe unitate de produs;
Np – numărul de articole pentru varianta (programa) de produs;
Ean – efectul economic anual de la tot volumul de producţie al variantei propuse faţă de cea de bază.
Tema 8
Relaţiile financiar bancare ale întreprinderii.
1. Relaţiile economice cu partenerii.
2. Relaţiile economice cu băncile. Creditarea întreprinderii.
1. Orice întreprindere realizează producţie, execută lucrări, acordă servicii, în conformitate cu contractele
economice încheiate cu consumatorii. Întreprinderile de comerţ şi cele de aprovizionare. Contractul economic
constituie baza juridică a relaţiilor economice dintre părţi în procesul de realizare a producţiei şi dependenţa lor.
Livrarea producţiei în afara contractului precum şi aprovizionarea se consideră nelegitimă încălcându-se astfel
disciplina de stat.
Contractul este actul semnat de parteneri ce constituie în totalitatea lor conţinutul contractului. Toate
întreprinderile au libertatea totală în alegerea obiectului contractului, stabilirii obligaţiilor şi a altor condiţii de relaţii
economice ce nu contravin legilor RM. Pentru contracte nu există formulare tip stabilite şi aprobate anticipat dar
conform regulamentului în vigoare există o enumerare ce trebuie evidenţiată în contract şi anume:
a) Introducere – cuprinde relaţii despre părţile ce-l încheie, denumirea persoanelor ce-ncheie contractul se mai
indică alte ocupaţii; numele, prenumele şi patronimicul persoanelor ce-ncheie contractul în numele părţilor
precum şi mandatul de împuternicire;
b) Esenţa contractului – în esenţa contractului de regulă se înscrie conţinutul obiectului contractului, adică
denumirea producţiei, cantitatea, preţul de livrare pentru unitate şi suma totală a contractului.
Multe lucruri depind de felul producţiei livrate şi durata relaţiilor economice, deoarece câteodată în contract
pot fi indicate sortimentele ce urmează a fi livrate obligatoriu, se indică termenul de livrare în limitele termenului
general de valabilitate a contractului. Drept termen de realizare se ia trimestrul, luna, decada, neapărat în contract se
indică modalitatea de livrare ce determină atât mijloacele tehnice de transmitere de la partener la partener, cît şi
timpul naşterii dreptului de proprietate a consumatorului. În contract se mai indică termenul „franco”. Ca de obicei se
stabileşte termenul „franco-vagon” – staţia de destinaţie, dar poate fi şi „franco-vagon” – staţia de expediere.
Conform legii în vigoare partea care obţine profitul de contract are la dispoziţie 20 de zile pentru semnarea lui
şi restituirea celeilalte părţi. Orice contract poate fi schimbat sau anulat numai cu acordul ambelor părţi. În urma
anulării unui contract partea respectivă trebuie să avizeze partenerul în cel mult o lună, după aceea contractul se
consideră anulat.
2. Sistemul bancar în RM include 2 nivele:

24
a) Banca naţională;
b) Băncile comerciale de stat, cooperatiste şi pe acţiuni.
Banca de stat are statut de bancă principală a ţării deoarece este unica ce se ocupă de emitere.????? Ea poartă
responsabilitatea de următoarele activităţi:
a) organizează relaţii de credite băneşti în economia naţională;
b) asigură conducerea centralizată a sistemului de credite băneşti;
c) asigură realizarea unei politici unice în domeniul circuitului bănesc;
d) realizează operaţiuni de creditare, finanţare şi operaţiuni valutare;
e) în mod centralizat reglementează circuitul banilor în ţară, emiterea în circulaţie bani numerar,
organizează încasările reciproce între băncile comerciale, controlează activitatea băncilor comerciale.
Băncile comerciale poartă responsabilitatea pentru circuitul banilor precum şi pentru încasarea banilor în
numerar. Totodată băncile comerciale efectuează creditarea întreprinderilor pe bază de contract. Pentru a acorda
credite întreprinderea se supune unei analize economice minuţioase, ce de obicei se reflectă în planul de afaceri.
Această analiză trebuie să conţină indicatorii de stabilitate a întreprinderii şi indicatorii de lichiditate a balanţei
contabile. Contractul se-ncheie între bancă şi întreprindere în cazul când se asigură respectarea neabătută a
următoarelor cerinţe:
1) Caracterul planificării bine determinat;
2) Asigurarea materială şi restituirea la timp a împrumuturilor;
3) Plata pentru folosirea împrumutului.
Băncile oferă credite întreprinderilor numai care funcţionează pe baza autogestiunilor. Creditele se oferă pe
următorii termeni:
1) mai puţin de un an;
2) pentru un an;
3) mai mare decât un an (3-5 ani);
Contractul conţine următoarele date:
1) scopul creditului;
2) termenul de răscumpărare a creditului;
3) indicatorii de bază a utilizării eficiente a creditului;
4) sarcinile întreprinderii sub formă de garanţie;
5) taxele dobânzii.
În toată perioada de folosire a împrumutului întreprinderea prezintă băncii la termenul stabilit de către bancă
în contract o dare de seamă şi un şir de informaţii în baza cărora banca studiază situaţia financiară a întreprinderii,
evaluând astfel capacitatea reală de lichiditate a întreprinderii.
Tema 9
Organizarea structurală a întreprinderii
Funcţionarea întreprinderii ca sistem de producţie ce are un obiectiv, face necesară existenţa unui cadru de
reglare a relaţiilor ce se stabilesc între diferite subsisteme. O structură organizatorică este formată din 2 părţi:

25
 - o structură de conducere;
- o structură de producţie.
Realizarea unei structuri organizatorice presupune stabilirea unei ierarhii. Elaborarea ierarhiilor face posibilă
respectarea unui principiu de management şi anume cel al UC.???? În elaborarea unei ierarhii sunt folosite 4 criterii:
- criteriul produs;
- criteriul funcţional;
- criteriul geografic;
- criteriul numeric.
Identificarea ca şi realizarea unei structuri organizatorice presupune delimitarea elementelor constitutive şi a
legăturilor ce se stabilesc între acestea. De la simplu la complex acestea sunt:
- postul – este definit prin ansamblu obiectivelor şi sarcinilor precum şi a componentelor necesare desemnate
fiecărui component al întreprinderii, rezultă că postul este definit prin sarcini dar şi prin competenţele
necesare pentru a putea realiza obiectivele propuse. În ceea ce priveşte competenţa aceasta trebuie să fie
formală (impusă de o anumită ierarhie) dar şi funcţională (profesională). Competenţa formală se
caracterizează prin elaborarea unor decizii ce trebuie îndeplinite, iar cea funcţională constă în elaborarea unor
indicaţii metodologice.
- funcţia – se defineşte prin totalitatea posturilor ce au sarcini competente şi responsabilităţi omogene, ce sunt
subordonate unei persoane. În funcţie de natura obiectivelor, a competenţelor şi responsabilităţilor, funcţiile se
împart în:
a) de conducere;
b) de execuţie.
Definirea corectă a funcţiei este atât un instrument de management dar şi un instrument de motivare deoarece:
a) Creează condiţii necesare pentru aprecierea unor costuri;
b) Este un instrument de ameliorare a organizării ca şi un instrument al delegării, permiţând să se răspundă la
întrebarea ”ce şi cât poate fi delegat?”;
c) Este un instrument de maximizare a capacităţii între cerinţele costului şi calităţile viitorului titular.
- compartimentul – reprezintă verigile organizatorice rezultate din agregarea unor costuri şi funcţii
omogene, din punct de vedere al conţinutului şi care sunt subordonate uni singur cadru de conducere.
După natura activităţii predominante compartimentele pot fi funcţionale şi de execuţie. În cadrul
compartimentelor funcţionale se desfăşoară acţiuni ce au drept scop fundamentarea deciziilor conducerii superioare şi
medii asigurând în acelaşi timp asistenţa de specialitate. Compartimentul de execuţie contribuie la realizarea
obiectivelor de bază ale întreprinderii.
- relaţiile organizatorice – sunt definite prin ansamblu legăturilor formale dintre religiile organizatorice.
Relaţiile organizatorice pot fi:
a) relaţii de autoritate – exercitarea cărora este obligatorie, dintre care:
b) relaţii ierarhice;
b) relaţii funcţionale;

26
 b) relaţii de stat major – apar ca urmare a existenţei unor colective umane cu rol de stat major şi cărora
conducerea superioară le încredinţează autoritate în anumite domenii;
b) relaţii de reprezentare – se stabilesc între managerii de nivel superior şi reprezentanţii unor organizaţii din
interiorul sau din afara acesteia;
c) relaţii de control;
d) relaţii de cooperare – aceste relaţii apar între compartimentele ce se află la acelaşi nivel;
e) nivelul ierarhic – se defineşte prin ansamblu verigilor organizatorice situate la aceeaşi distanţă faţă de nivelul
zero al structurii organizatorice.
f) ponderea ierarhică – este reprezentată de numărul persoanelor ce se află-n ordinea nemijlocită a unui
conducător.
Preşedinte
2

Vicepreşedinte Vicepreşedinte 5
4

1 3

1 – post;
2 – funcţia;
3 – compartiment;
4 – relaţii organizatorice;
5 – nivelul ierarhic.

Tema 10
Structura de producţie
Structura de producţie se defineşte prin numărul şi componenţa verigilor de producţie, control şi cercetare,
modul de constituire şi organizare precum şi prin legăturile ce se stabilesc între acestea. Verigile de producţie ce se
regăsesc în cadrul unei structuri organizatorice, sunt uzinele, secţiile, atelierele, laboratoarele şi locurile de muncă.
Veriga de bază a unei structuri de producţie o constituie secţia de producţie caracterizată prin unitatea administartivă
şi tehnologică. În funcţie de rolul acestora verigele se-mpart în:
- secţii de bază;
- secţii auxiliare;
- secţii de deservire;
- secţii anexe.
Dacă-n secţiile de bază se desfăşoară procese de producţie de bază în secţiile auxiliare şi de deservie se
desfăşoară procese ce au drept obiectiv ajutarea proceselor de bază. Atelierul poate constitui independent sau în
cadrul unei secţii prin reuniunea mai multor locuri de muncă. Locul de muncă este reprezentat printr-o anumită

27
suprafaţă de producţie înzestrat cu mijloace de producţie specifice şi organizată pentru realiazrea unei operaţii de
către un muncitor sau un grup de muncitori.
Tema 10.1
Topologia structurilor de producţie.
Factorii ce determină structura de producţie.
Elaborarea unei structuri de producţie este influenţată de o serie de factori în cadrul cărora cei mai importanţi
sunt:
1) Volumul producţiei – ce determină atât numărul cât şi specializarea secţiilor de producţie;
2) Formele şi nivelul de specializare al secţiilor – determină renunţarea la anumite secţii a căror activităţi vor fi
asigurate prin cooperare, trecându-se la aşa numitele structuri de producţie incomplete;
3) Specificul proceselor tehnologice şi al produselor fabricate influenţează în sensul existenţei, sau nu, a
anumitor secţii;
4) Zona de amplasare a întreprinderii – va influenţa asupra numărului şi mărimii unităţilor auxiliare şi de
deservire.
Tipurile de structură de producţie este determinat în principal de modul de organizare a secţiilor de bază,
astfel se pot adopta:
a) structuri de producţie de tip tehnologic;
b) structuri de producţie de tip pe obiect;
c) structuri de producţie de tip mixt.
Structura de producţie de tip tehnologic este specifică întreprinderilor ce au secţiile de bază organizate pe
principiul omogenităţii tehnologice. Astfel în cadrul fiecărei secţii se vor executa anumite etape ale procesului
tehnologic: - pregătire, - prelucrare, - montaj, - finisare (drept pentru care de la o secţie la alta vor rezulta şi circula
semifabricate, produsele finite rezultând la ultima secţie). Avantajele principale constau în elasticitatea ridicată, în
organizarea mai bună a proceselor de producţie şi posibilitatea satisfacerii unor cerinţe diverse ale pieţi. Principalele
dezavantaje constau în realizarea duratelor mari ale ciclurilor de producţie, în obţinerea unei productivităţi mai reduse
într-o utilizare mai redusă a elementelor de capital fix.
Structura de producţie de tip pe obiect este specifică întreprinderilor ce au secţiile de bază organizate pe
principiul omogenităţii producţiei. Rezultă că în cadrul fiecărei secţii se vor realiza toate stadiile necesare pentru
obţinerea unui produs, acest tip de producţie este specifică întreprinderilor cu producţie în masă sau în serie mare.
Avantajele acestui tip de structură:
- reducerea ciclurilor de producţie;
- reducerea costurilor de producţie;
- creşterea gradului de utilizare a capitalului fix;
- creşterea productivităţii factorilor de producţie.
Dezavantajele:
- flexibilitate redusă – timp foarte mare de pregătire, încheiere, în cazul schimbării tipului de produs
fabricat.

28
 Structura de producţie de tip mixt presupune că unele secţii de bază să fie organizate pe principiul
omogenităţii tehnologice, iar altele pe principiul omogenităţii producţiei. Astfel secţiile pregătitoare şi prelucrătoare
sunt organizate pe principiul tehnologic, iar secţiile de montaj pe principiul obiectului de fabricaţie. Acest tip de
structură este specific producţiilor de serie mijlocie. Remarcăm că raţionalitatea unei structuri constă în modul în care
pune în valoare sistemul de producţie şi poate fi apreciată printr-o serie de indicatori ca:
- proporţia secţiilor de bază, auxiliare şi de servire;
- proporţia dintre capacitatea secţiilor de bază, dintre acestea şi secţiile auxiliare;
- proporţia verigilor de producţie organizate pe principiul obiectului de fabricaţie şi celelalte.
Tema 10.2
Funcţiile întreprinderii.
Prin funcţia întreprinderii se înţelege un ansamblu de activităţi omogene şi/sau complementare desfăşurate de
personal de o anumită specialitate, folosind metode şi tehnici specifice. Conceptul de funcţie a evoluat fiind
influenţat de 2 factori:
1) Factorul tehnic – ce determină structura şi complexitatea activităţii întreprinderilor;
2) Factorul social-economic – sub influenţa căruia activează întreprinderea.
În prezent se apreciază existenţa următoarelor funcţii:
a) Cercetare-dezvoltare;
b) De producţie;
c) Comercială;
d) Financiar-contabilă;
e) De personal.
Funcţia comercială.
Piaţa de desfacere. Analiza pieţii de desfacere este fundamentală pentru adoptarea unor strategii competitive, pentru
întreprindere în general şi pentru managementul producţiei în special. Aceste analize trebuie să aibă în vedere:
a) Orice întreprindere distribuie pe una sau mai multe pieţe unul sau mai multe produse sau unul sau mai mulţi
clienţi.
b) Dezvoltarea accentuată a comerţului internaţional şi apariţia unor forme specifice cum ar fi:
i. Forme ale liberului schimb.
ii. Pieţe comune ce fac necesară existenţa unor strategii specifice fiecărui segment de piaţă intern sau
extern
c) Structura pieţii ce este determinată de numărul şi ponderea pe care o ocupă diferiţi producători ce-şi distribuie
produsele pe aceeaşi piaţă.
d) Tipul de piaţă.
Piaţa de aprovizionare. Relaţiile de asigurare şi gestiune materială se poate aprecia că în principal sunt determinate
de:
a) Necesitatea asigurării continuităţii proceselor de producţie bazată pe interdependenţa dintre diferite sisteme de
producţie concomitent cu existenţa autonomii acestora.

29
 b) Necesitatea asigurării unor acţiuni profitabile pentru consumator, dar şi pentru furnizor, ce trebuie armonizate
în cadrul strategiilor lor de dezvoltare.
Locul activităţilor de asigurare şi gestiune a resurselor materiale este foarte important în fundamentarea
strategii proprii de dezvoltare cât şi ponderea mare pe care o deţin materiile prime în costurile de producţie. În funcţie
de poziţia ce o ocupă în cadrul organizării unor întreprinderi pot fi identificate 4 etape de dezvoltare:
1) Pasivitate – în care caracteristic este satisfacerea pe termen scurt, deci activitatea de asigurare şi gestiune a
resurselor materiale fiind subordonată producţiei.
2) Autonomie – în care activitatea de asigurare şi gestiune a resurselor materiale îşi propun acţiuni de optimizare
pe termen scurt şi mediu, cum ar fi alegerea furnizorilor, alegerea mijloacelor şi sistemelor de transport.
3) Contribuţie – în acest stadiu asigurarea şi gestiunea resurselor materiale joacă un rol activ în fundamentarea
strategiilor de dezvoltare prin diferitele analize şi informaţii pe care le pune la dispoziţie celor care decid
strategia întreprinderii.
4) Integrare – conform acestei etape activitatea de asigurare şi gestiune a resurselor materiale participă efectiv la
fundamentarea strategiilor de dezvoltare existând preocupări permanente pentru activităţi pe termen mediu şi
lung.
Sistemele de distribuţie ale furnizorilor.
Cost a) Caracterizarea furnizorilor ca producător – presupune răspunsul la întrebările:
- care este experienţa producătorului?
Răspunsul îl primim prin analiza experienţei pe baza curbei de experienţă ce atestă:
atunci când se dublează producţia se obţine o reducere a costului produselor cu o cantitate
Cantitate fixă.
- care este poziţia pe piaţă a furnizorului?
- care sunt posibilităţile de creştere a pieţei produsului cerut?
b) Caracterizarea produselor oferite de furnizor – produsul oferit poate fi caracterizat atât din punct de vedere al
trăsăturilor specifice, dar şi din punct de vedere a siguranţei pe care o oferă. Din punct de vedere al siguranţei
consumului trebuie răspuns la următoarele întrebări:
1) Care este stadiul de dezvoltare al produsului în stadiile de lansare? – furnizorul este dispus să accepte
sugestiile consumatorilor.
2) În stadiul de maturitate se asigură o calitate bună la un preţ acceptabil?
3) În stadiul de declin există riscul ca produsul să fie scos de pe piaţă?
4) Care este poziţia produsului pe piaţă? – răspunsul la această întrebare poate fi dat prin caracterizarea acestuia
atât prin poziţia pe care o ocupă, cât şi prin dinamica pieţei respective. Fiecare produs poate fi încadrat în una
din cele 4 situaţii posibile:
Dinamica pieţei Slabă Puternică
Ponderea produsului pe piaţă
Mare Vacă de lapte Vedetă
Mică Punct mort Dilemă
Cea mai puternică poziţie este vaca de lapte, cea mai slabă este punctul mort.
Vaca de lapte – stabilitatea pieţei, ponderea produsului pe piaţă e mare.
30
Punct mort – instabilitatea pieţei, ponderea produsului pe piaţă e mică.
Din punct de vedere al comportării furnizorului vor exista atitudini specifice ale acestuia cum ar fi poziţia
„vaca de lapte” se caracterizează prin negocieri simple şi riscuri limitate; în timp ce poziţia „dilemă” prin negocieri
dificile însoţite de riscuri foarte mari.
c) Caracterizarea preţului oferit de furnizor – în general există trei sisteme de preţ:
- preţul fix;
- sistemul cu preţ rediscutat – preţul este rediscutat cu ocazia fiecărei comenzi adică se asigură cea mai
mare fluctuaţie de preţ;
- preţ indexat – preţul unei comenzi se stabileşte pornind de la un preţ de bază, ce se corectează în
dependenţă de inflaţie, creşterea salariilor, preţul materiei prime ş.a.
d) Caracterizarea sistemelor de distribuţie ale furnizorilor – poate fi făcută-n dependenţă de
lungimea căilor de distribuţie, problema de stocare şi asigurare pe timpul transportului, probleme de transport
livrare.
Gestiunea stocurilor de producţie
Stocul de producţie reprezintă o cantitate de resurse ce este rezultatul unei cereri şi a unei oferte a unui mod de
organizare a activităţii de asigurare materială şi care trebuie să asigure consumul între două reaprovizionări.
Necesitatea existenţei stocurilor de producţie este determinată de:
- necoincidenţa-n timp şi spaţiu a producţie şi consumul de resurse;
- existenţa anumitor incertitudini în ce priveşte asigurarea cu resurse şi care fac necesară existenţa unor stocuri de
resurse materiale cum ar fi:
a) stocul de siguranţă – pentru incertitudini în ce priveşte consumul cantităţile livrate şi timpul de livrare;
b) stocurile speculative – pentru iluminarea unor influenţe negative ale creşterii ale creşterii preţurilor;
- existenţa unor ritmuri diferite între producţie şi asigurare (producţia este continuă, iar asigurarea se face la anumite
intervale de timp).
Fundamentarea cantităţii optime de comandă sau a intervalului de timp între comenzi
Asigurarea cu resurse poate fi făcută în cantităţi mici la intervale reduse de timp, sau cantităţi mari la intervale
mari de timp. Fiecare modalitate are avantajele şi dezavantaje specifice cum ar fi:
a) Aprovizionarea la intervale scurte de timp determină:
- reducerea stocurilor medii;
- creşterea cheltuielilor cu lansarea şi aducerea comenzilor;
- reducerea posibilităţilor de a profita de eventualele reduceri de preţ pe cantitate, propuse de furnizori,
b) Aprovizionarea la intervale mari de timp determină:
- creşterea stocurilor medii, adică creşterea gradului de siguranţă;
- creşterea pierderilor datorită imobilizărilor de valori băneşti în stocuri;
- reducerea cheltuielilor în lansarea şi aducerea comenzilor;
- creşterea posibilităţilor de a profita de eventualele reduceri de preţ pe cantitate, propuse de furnizor;
c) Se referă la ambele:

31
 - alegerea nivelului cantităţii de comandat nu poate fi făcută decât pe baza unor criterii economice,
adică a minimizării costurilor totale de minimizare.
Cta = C a + Cts

Cta - cheltuieli totale de aprovizionare;

C a - cheltuieli de aprovizionare;

Cts - cheltuieli totale de stocare;

Ca = N ⋅ P

N - necesarul de consum pe o perioadă anumită;

P - preţul de achiziţie pe o perioadă anumită;
Cts = Cl + C d

Cl - cheltuieli de lansare şi aducere a comenzilor;

C d - cheltuieli de achiziţionare.

Funcţia de reproducţie. Tipurile de producţie.

Prin tip de producţie se înţelege o stare organizatorică şi funcţională a întreprinderii determinată de
nomenclatura producţiei, volumul producţiei, gradul de specializare a întreprinderii prin verigele sale organiza-torice.
Distingem următoarele tipuri de producţie:
)a Tipul de producţie individuală este caracteristic proceselor de producţie unde nomenclatura de
fabricaţie este foarte diversă, iar cererea de produse de foarte multe ori se reduce la o singură bucată.
Caracteristici:
- utilajele sunt universale, iar principiul de organizare este cel tehnologic;
- personalul este de înaltă calificare;
- produsele se deplasează de la un loc de muncă la altul bucată cu bucată.
)b Tipul de producţie de serie se caracterizează printr-o nomenclatură relativ redusă, executarea
produselor făcându-se în loturi mici.
Caracteristici:
- nomenclatură redusă;
- utilaje universale cu tendinţă de specializare;
- personalul are o calificare ridicată;
- produsele se deplasează de la un loc de muncă la altul în loturi.
c) Tipul de producţie de masă este caracteristic proceselor de producţie cu o cerere mare şi cu o nomenclatură
foarte redusă.
Caracteristici:
- nomenclatură foarte redusă;
- cererea ridicată;
- utilaje specializate;
- forţa de muncă este specializată;
- produsele se deplasează de la un loc de muncă la altul bucată cu bucată sau în loturi.
32
 d) Tipul de producţie de proces este caracteristic proceselor de producţie cu o cerere foarte mare şi într-o
nomenclatură foarte redusă.
Caracteristici:
- utilajele sunt specializate;
- forţa de muncă este înalt specializată;
- procesul de producţie este organizat încontinuu;
- cererea este foarte mare şi uşor previzibilă;
După raportul cu piaţa se pot distinge 2 tipuri de producţie:
1) producţie pe stoc;
2) producţie la comandă.
Producţia pe stoc este caracteristic sistemelor de producţie la care producţia este declanşată prin anticiparea unei
cereri potenţiale solvabile faţă de un produs cunoscut. Pentru existenţa unui asemenea tip de producţie sunt necesare
concomitent 2 condiţii:
1) nomenclatura de produse finite să fie restrânsă;
2) cererea pentru fiecare produs trebuie să fie suficient de importantă şi uşor previzibilă.
Producţia la cerere are loc atunci când declanşarea producţiei se face în urma unei cereri ferme a unui client. După
modul de organizare a producţiei putem avea următoarele tipuri de producţie:
a) organizarea de tip continuu (flux);
b) organizarea discontinuă;
c) organizarea individuală.
În funcţie de structura produselor avem tip de producţie convergent şi divergent.
Tipul de producţie convergent se caracterizează prin nomenclatura de producţie foarte redusă, fiecare produs
necesitând foarte multe subansambluri. Tipul de producţie divergent se caracterizează prin obţinerea de produse
foarte numeroase dintr-un număr redus de materii prime.
Principiile organizării producţiei.
Principalele principii din punct de vedere a procesului de producţie sunt:
- principiul proporţionalităţii ce constă în necesitatea existenţei anumitor raporturi între diferite
subsisteme de producţie;
- principiul paralelismului ce constă-n executarea simultană a diferitelor părţi ale unui produs, adică
desfăşurarea concomitentă a tuturor stadiilor unui proces de producţie;
- principiul liniei drepte ce constă în asigurarea celor mai reduse trasee de deplasare a produselor;
- principiul continuităţii ce constă în reducerea timpilor de întrerupere între diferitele faze, sau stadii, ale
procesului de producţie.
Principalele modalităţi de organizare a producţiei.
- organizarea producţiei de tip individual-proiect reprezintă un caz limită ce este foarte rar întâlnit fiind
caracteristic realizării anumitor proiecte pe o lungă perioadă şi care presupune o mobilitate totală şi într-
un mod specific al resurselor. De exemplu: construcţii de hidrocentrale ş.a.

33
 Resursele mobilizate:
- forţa de muncă este înalt calificată neexecutând operaţii repetitive;
- utilajele sunt polivalente;
- resursele materiale sunt specifice proiectului executat.
Organizarea operaţiilor: problema de bază este arbitrajul între reducerea costurilor şi respectarea termenilor
de livrare. Rezultă că programarea producţiei este esenţială atât prin asigurarea cantităţii fazelor de fabricaţie, dar şi
prin flexibilitatea ridicată pe care trebuie să o aibă având în vedere perturbaţiile importante ce pot apărea pe durata
desfăşurării activităţii.
Organizarea producţiei de tip tehnologic: conform acestui tip de organizare fiecare verigă organizatorică
execută o operaţie tehnologică specifică prin reunirea în acelaşi loc a utilajelor de acelaşi fel. Este specific unei
producţii diversificate.
Resursele mobilizate:
1) forţa de muncă este calificată executând aceeaşi operaţie la diferite produse;
2) utilajele sunt polivalente;
3) resursele materiale se caracterizează prin stabilitate.
Organizarea operaţiilor: necesită folosirea unor metode specifice de programare ce trebuie să permită
obţinerea de soluţii foarte diverse având în vedere circuitele tehnologice diferite ca şi resursele mobilizate.
Organizarea de tip tehnologic se caracterizează prin existenţa unor costuri ridicate, problemă ce poate fi rezolvată
prin:
- identificarea centrelor de producţie şi amplasarea judicioasă în spaţiul acestora;
- folosirea tehnologiilor de grup şi a celulelor de fabricaţie.
Tehnologia de producţie: tehnologia de grup este folosită în cadrul tipului de organizare tehnologic şi are ca
principalul scop reducerea costurilor determinate de cheltuielile de transport. Fiecare atelier va fi completat cu maşini
de acelaşi fel completate altele specifice încât să se poată realiza un ansamblu distinct în totalitate în cadrul aceleiaşi
verigi organizatorice.
Organizarea producţiei în flux: este specific sistemelor de producţie cu o nomenclatură redusă şi cu cereri
foarte mari şi relativ constante-n timp. Principalele trăsături ce caracterizează acest tip de organizaţie sunt:
- procesul de producţie este divizat în operaţii relativ egale sau multiple ca durată;
- executarea unor operaţii în mod permanent pe un anumit loc de muncă;
- amplasarea locurilor de muncă are loc în ordinea executării operaţiilor, în cazul liniei multiprodus
această ordine fiind impusă de un produs principal;
- trecerea produselor de la un loc de muncă la altul se face bucată cu bucată, sau în loturi, în mod
continuu, sau discontinuu, cu ritm reglementat sau nereglementat;
- executarea în paralel a tuturor operaţiilor pe toate locurile de muncă.
Parametrii de proiectare a unei linii de producţie în flux. Organizarea unei producţii în flux presupune
determinarea unor parametri tehnico-economici ce au implicaţii în organizarea procesuală a procesului de producţie.
Aceşti parametri sunt:

34
 1) Tactul – reprezintă timpul consumat între obţinerea a 2 produse succesive la capătul liniei de producţie în
flux:
Td ⋅ 60
T=
Pp

T - tact;
Td - timpul disponibil;

Pp - planul de producţie corespunzător timpului disponibil.

Td = ( Tc − Tî ) ⋅ N s ⋅ Ds
Tc - timpul calendaristic;

Tî - timpul de întrerupere;

N s - numărul de schimburi;

Ds - durata unui schimb.

Timpul de întreruperi cuprinde (duminicile, sărbătorile, timpul pentru reparaţii planificate, timpul de
întreruperi tehnologice şi organizatorice).
2) Ritmul – reprezintă cantitatea de produse ce se poate obţine într-o anumită perioadă de timp:
1
R=
T
3) Numărul locurilor de muncă:
ti
N li =
T
N li - numărul locurilor de muncă;

t i - durata operaţiilor i .

4) Numărul de muncitori:
N mi = N li ⋅ nsi

nsi - norma de servire a operaţiei.

5) Lungimea liniei de producţie în flux:

L = N tl ⋅ d

N tl - numărul total de locuri de muncă;

d - distanţa dintre 2 produse succesive aflate pe linie.

6) Viteza de deplasare:
d
V = .
T
Organizarea producţiei de tip proces: este specifică sistemelor de producţie ce se caracterizează printr-un
flux important şi regulat de materii prime şi de unde rezultă unu sau mai multe produse (exemplu: chimia grea,
industria siderurgică).
Funcţiile de cercetare dezvoltare. Strategiile de dezvoltare.

35
Strategiile de dezvoltare prin scopurile urmărite pot fi foarte diverse, din această cauză cunoaştem mai multe
clasificări folosite.
După nivel
- generale;
- departamentale.
După dinamica obiectivelor:
- de redresare;
- de considerare;
- de dezvoltare.
După scop:
- informaţionale;
- pe produs;
- pe piaţă.
În continuare ne vom referi la o prezentare a strategiilor posibile de adoptat după cum întreprinderea doreşte
să-şi fructifice avantajele în raport cu partenerii, în care caz avem de a face cu strategiile conferenţiale sau cu
strategiile de alianţă strategică.
Strategiile conferenţiale – concurenţii ce se găsesc pe aceeaşi piaţă doresc să-şi fructifice avantajele pe care le
deţin în detrimentul adversarilor săi. Acest mod de abordare presupune că o tehnologie realizează un bun economic
pentru o anumită clientelă. Conform strategiilor concurenţiale deosebim următoarele căi de acţiune posibile, adică a
dezvoltării relaţiilor concurenţiale:
)1 Specializarea, ce constă în reducerea numărului tipurilor de produse concomitent cu dezvoltarea
competenţei în realizarea acestora.
Avantaje:
- permite cucerirea unor noi părţi de piaţă;
- simplifică problemele de management ale producţiei;
- creşterea productivităţii muncii;
- creşterea randamentului în utilizarea capitalului.
Dezavantaje:
- creşterea dependenţei de o anumită piaţă;
- avantajele sale comerciale pot fi diminuate prin neexistenţa unor reţele de distribuţie proprii.
)2 „#¤%&/()=?*Â*?=)(/&%#!”#¤%&/()=?*.
Avantaje:
- permite reducerea costurilor prin creşterea producţiei;
- permite creşterea siguranţei împotriva concurenţii-
Dezavantaje:
- necesită investiţii, mai ales în activităţi comerciale, de multe ori foarte mari;
- determină o deteriorare a rentabilităţii pe termen scurt.

36
 )3 Dezvoltarea şi diversificarea producţiei.
Avantaje:
- permite reducerea costurilor de producţie prin creşterea volumului producţiei fabricate;
- asigură o creştere a atuurilor comerciale prin posibilitatea de a satisface o cerere cît mai diversă pe
diverse pieţe.
)4 Dezvoltarea şi diversificarea tehnică, constă în perfecţionarea tehnică existentă şi/sau în achiziţionarea
de alte tehnologii.
Avantaje:
- permite obţinerea de produse substituibile cu procedee tehnice diferite.
Dezavantaje:
- poate să determine o reducere a atuurilor concurenţiale din punct de vedere al experienţei de producţie.
)5 Dezvoltarea şi diversificarea totală, constă în dezvoltarea atuurilor concurenţiale din toate punctele de
vedere. Acest mod de dezvoltare se bazează pe dezvoltarea activităţilor de speculanţă financiare de
bursă.
Dezvoltarea şi diversificarea totală prin absorbţie:
.1 Absorbţie – absorbţia de noi întreprinderi;
.2 Integrare – o dezvoltare a activităţilor în domeniul pieţii din amonte, arie a celei din
aval.
Remarcăm că aceste strategii posibile de acţiune în cadrul unui mediu ostil trebuie să se bazeze pe analize
complexe ale mediului extern şi intern, ce să permită evidenţierea opurtunităţilor ameninţărilor punctelor tari şi
punctelor slabe. Relaţiile concurenţiale tipice au ca efect dezvoltarea unor strategii de dezvoltare specifice la nivelul
fiecărei întreprinderi.
Strategii de alianţă sau de complementaritate. Pentru valorificarea unor anumite oportunităţi întreprinderile
fără aşi diminua prea mult atuurile concurenţiale proprii de foarte multe ori ajung la concluzia să-şi pună de acord
interesele proprii. Aceste puneri de acord se vor concretiza în apariţia unor relaţii speciale, denumite relaţii de alianţă.
Aceste relaţii de alianţă se bazează pe dorinţa fructificării unor avantaje concurenţiale prin punere de acord pe
anumite pieţe, pentru anumite produse, pe anumite perioade de timp şi-n anumite condiţii a strategiilor proprii.
Relaţiile de alianţă pot fi grupate-n:
- relaţii de alianţă concurenţială;
- relaţii de segmentare profesională.
Relaţiile de alianţă concurenţială constau în punerea de acord a anumitor interese pentru a suprima, sau
restrânge, concurenţa din anumite domenii, adică creşterea autonomii decizionale în domeniul economic sau
financiar. Aceste relaţii se pot concretiza în acorduri verbale sau convenţii scrise, ce precizează obligaţiile fiecărui
participant. Obiectivele urmărite prin stabilirea relaţiilor de alianţă concurenţială pot fi:
a) Fixarea de preţuri – ce constă în fixarea în comun a unor politici de preţ în funcţie de scopul urmărit:
- preţuri ridicate pentru maximizarea profitului pe termen scurt;
- preţui reduse pentru descurajarea unor potenţiali concurenţi.

37
 b) Limitări ale producţiei – constă în fixarea unor cote de producţie, adică a ofertei pe piaţă, aceste cote sunt
însoţite de fixarea unor penalizări în caz de depăşire, sau indemnizaţii pentru respectarea acestora.
c) Împărţirea geografică a pieţelor – constă în alocarea unor anumite zone geografice pentru vânzarea
produselor de către anumiţi parteneri.
d) Stabilirea unor condiţii de plată de publicitate etc.
Relaţiile de segmentare profesională constau în împărţirea în funcţiile de atuurile deţinute de fiecare partener a
filierei tehnologice de obţinere a unui proces finit. Aceste relaţii se concretizează-n:
a) Relaţii de cooperare – conform cărora un partener (primitor de ordin) execută activităţi la cerere expresă a
unui partener mai puternic (donator de ordin). Stabilirea unor asemenea relaţii necesită existenţa a 2 condiţii:
1) Primitorul de ordin se poate substitui pentru o anumită activitate donatorului de ordin;
2) Primitorul de ordin se subordonează total, din punct de vedere al sarcinilor de producţie,
donatorului de ordin.
b) Relaţii pentru asigurarea unor subansambluri speciale – ce constau în aceea că produsele primitorului de
ordin se constituie în necesităţi foarte specifice pentru donatorul de ordin.
c) Relaţii de cooperare propriu-zise (relaţii de coproducţie) – constau în segmentarea filierei tehnologice, fiecare
participant având o poziţie egală în cadrul acestor relaţii.
d) Relaţii de concesiune pentru anumită activitate – se acordă unei firme întreaga responsabilitate de către
întreprinderea liberă. De exemplu: Concesionarea drepturilor de vânzare a anumitor produse pe o anumită
piaţă.
În cadrul tuturor acestor relaţii de obicei partenerii nu sunt situaţi pe poziţii egale şi totuşi aceştia sunt
interesaţi în stabilirea unor asemenea motivaţii. Motivaţia este diferită deoarece avem donator de ordine şi primitor de
ordine.
În cazul donatorului de ordin vom avea:
1) Reducerea costurilor determinate-n principal de:
a) utilizarea de către primitorul de ordin a unor tehnologii mai puţin costisitoare şi a unei forţe de muncă
mai ieftine;
b) folosirea unor tehnologii mai bine adaptate la anumite cerinţe tehnologice specifice;
c) reducerea costurilor de stocare;
d) reducerea eforturilor financiare.
2) O mai bună rentabilitate a investiţiilor prin evitarea investirii în tehnologii cu eficienţă mai redusă.
3) O creştere a flexibilităţii ofertei de muncă.
4) O reducere a complexităţii organizării structurale şi procesuale.
În cazul primitorului de ordin există următoarele motivaţii:
1) Utilizarea mai bună a potenţialului productiv.
2) Asigurarea unei specializări tehnologice ce are ca efect creşterea eficienţii.
3) Reducerea grijilor de a dezvolta strategii proprii de dezvoltare pe piaţă acestea fiind asigurate de donatorul de
ordin.

38
 Dezavantajele:
1) creşterea dependenţei faţă de partener;
2) creşterea riscului ca anumite oportunităţi pe piaţă să fie trecute partenerului.
Funcţia financiar contabilă. Analiza financiară a firmei porneşte de la analiza bilanţului firmei ce se compune
din:
1) Pasivul – este format de următoarele elemente principale:
a) capitalul propriu – reprezintă fondurile aduse-n mod succesiv de asociaţie + fondurile din
rezerva contabilă, provizioanele reglementate şi subvenţiile la echipamente;
b) provizioanele pentru risc – reprezintă cheltuieli efectuate pentru situaţiile legal stabilite;
c) datorii pe termen lung – sunt fonduri împrumutate pe termen lung şi ce trebuie rambursate într-
un termen stabilit de comun acord în rate, inclusiv dobânzile aferente.

39