Anul Nou Dacic – moment de invocare şi celebrare a supremaţiei luminii asupra întunericului

de Melania Radu
 
„Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, /
Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate /
La drumul de plai / La-un fecior de crai. – Să te ducă-n rai / C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul /
C-acolo ţi-e locul / În câmp cu bujorul / C-acolo ţi-e dorul…”
(folclor, cules de Constantin Brăiloiu)
 
„În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură
pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele şi cerul
îl cunosc prea bine. Voi îl auziţi ?”
(Felix Crainicu, Cristi Ioniţă – Legendele dacilor liberi) 

Legendele moştenite de la strămoşii noştri daci sunt considerate printre

cele mai interesante legende ale lumii. Aceasta nu pentru ca ar fi
complexe şi savant elaborate, ci tocmai datorită simplităţii, a felului în
care au fost păstrate şi transmise de-a lungul timpului cu siguranţa cu
care se transmite credinţa, datorită simbolurilor şi semnificaţiilor profunde
pe care le conţin.
În tradiţia românească sunt cuprinse, între 13 noiembrie şi 6 decembrie, o
serie de sărbători şi obiceiuri foarte vechi cunoscute sub numele de Filipii
de Toamnă. Acestea nu sunt legate de sezoanele agricole sau pastorale, ci
de credinţa străveche în reînnoirea periodică a timpului. De aceea, această
perioadă a fost identificată de către etnologi cu Anul Nou Dacic.

Sărbătorile, dedicate animalului sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate

apoi de tradiţia creştină. Acestea încep cu ,,Ziua lupului” (13 noiembrie),
Gădineţii (12-16 noiembrie), continuă cu Filipul cel Şchiop sau Ovidenia
(21 noiembrie) şi se încheie cu Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) şi
Ziua Sfântului Nicolae (6 decembrie).

(Gădinet este numele divinităţii iernii, lupul, la fel cum Căluş este numele
divinităţii verii, calul, celebrat la Rusalii. Filipii sunt personificări divine ale
lupului. Simbolul lupului apare în numeroase tradiţii spirituale ale lumii.
Atunci când este considerat divinitatea iernii şi a nopţii valorizarea sa
devine pozitivă. Faptul că lupul vede noaptea îl transformă în simbol al
luminii, cu caracteristici solare, de erou războinic şi strămoş mitic.
Simbolistica sa are un caracter iniţiatic, dându-i lupului un rol de călăuză.)

Caracteristice acestei perioade sunt obiceiurile, actele rituale şi practicile magice de alungare a duhurilor rele, despre care se
crede că încep să capete putere pe măsură ce ziua scade. Conform credinţelor populare, în această perioadă începe de fapt
iarna. Ritualurile magice ce se desfăşoară acum au rol de protecţie şi aduc încredere. Prin intermediul acestora, duhurile rele,
care încep să apară la adăpostul nopţii, pot fi înlăturate cu uşurinţă.

Ovidenia, Ziua Luminii

La 21 noiembrie se sărbătoreşte intrarea în biserică a Fecioarei Maria, numită acum şi Maica Luminii. Este ziua în care Ioachim
şi Ana au dus-o la Templu pe fiica lor, Maria, în vârsta de 3 ani. Au încredinţat-o preotului Zaharia care o va avea în grijă în
următorii 12 ani. Îndeosebi femeile sunt îndemnate cu această ocazie să iubească virtuţile creştine, să fie pline de smerenie,
de blândeţe, de bunătate.
 Sărbătoarea, numită Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia corespunde în
calendarul popular cu celebrarea unei divinităţi a lupilor, Filipul cel Şchiop
sau Filipul cel Mare. Despre acesta se spune că ar fi fost pedepsit de
Dumnezeu pentru că s-a abătut de la dreapta credinţă.

Ovidenia este considerată la rândul ei zi magică, în care se deschid

cerurile, iar cei cu sufletul curat pot înţelege graiul animalelor şi sunt
martorii unor miracole. O trăsătură caracteristică a acestei sărbători este
metafora luminii, prezentă în legende, credinţe şi superstiţii. Acum se
aprind lumânări despre care se crede că nu se vor stinge niciodată pe
lumea cealaltă, iar lumina lor va călăuzi sufletele celor adormiţi.

Obiceiurile legate de această zi sunt numeroase. Cei care au probleme cu

ochii sfinţesc cu această ocazie un prosop cu care, umezit cu apă, se vor
şterge la ochi. Se pune la icoane un vas cu apă şi o lumânare, apa
respectivă devenind astfel vindecătoare. Se fac previziuni meteorologice:
dacă este senin şi soare, vara va fi secetoasă; dacă ninge, iarna va fi
friguroasă.

Acum încep să fie protejate cu ajutorul usturoiului intrările în case şi

locurile de dormit. Se prepară alimente specifice, care protejează de rău şi
aduc belşug: vărzări, plăcinte cu dovleac, covasa (o fiertură din mălai şi făină de grâu fermentată, uneori transformată în
turtă). Se mai spune că în dimineaţa de Ovidenii înfloreşte Iarba fiarelor, o plantă miraculoasă, care înmoaie fierul şi deschide
orice lacăt.

În noaptea de Ovidenie se aprinde şi se veghează o lumânare lungă şi încolăcită în sens invers acelor ceasului. Mărimea
lumânării reprezintă dimensiunea simbolică a anului calendaristic, iar semnificaţia obiceiului este moartea şi renaşterea ce
survin odată cu încheierea unui ciclu şi începerea altuia nou, înnoirea timpului.

Sfântul Andrei, patronul spiritual al românilor, ocrotitorul României

Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, apoi l-a urmat pe Iisus Hristos devenind „cel întâi chemat”. El a
predicat în ţinutul Scythia Minor, adică Dobrogea şi s-a stabilit pe teritoriul judeţului Constanţa. A murit martirizat, la 30
noiembrie, anul 60, în timpul Împăratului Nero. Se spune că a fost răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de X, care de
atunci este numită „Crucea Sfântului Andrei”.

Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, ziua de 30 noiembrie, are o

semnificaţie deosebită pentru poporul român: pentru că a adus
creştinismul pe teritoriul ţării noastre, Sfântul Andrei este considerat
patronul spiritual al românilor şi ocrotitorul României.

După cum arată obiceiurile legate de noaptea de 29/30 noiembrie, noua

sărbătoare creştină a preluat unele caracteristici ale sărbătorilor
anterioare, iar Sfântului Andrei i-au fost atribuite trăsături ale divinităţii
precreştine sărbătorite până atunci, personificare divină a lupului, „stăpân
al oilor”.

Printre sihaştrii din Munţii Carpaţi circulă o legendă conform căreia

ultimul preot al lui Zamolxis l-a cunoscut pe Iisus Hristos şi apoi pe
Apostolul Andrei. Părintele Ghelasie de la Frăsinei vorbeşte despre o
,,taină” a trecerii dacilor la creştinism păstrată de-a lungul timpului şi
transmisă de la un pustnic la altul, ca expresie a continuităţii de credinţă
pe aceste meleaguri.

Tradiţii populare ale nopţii de ,,Sântandrei”

Ajunul zilei Sfântului Andrei este momentul principal al sărbătorilor de înnoire a timpului, moment magic, în care lumea celor
văzute se întrepătrunde cu a celor nevăzute. Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi
prezenţa haitelor de lupi sunt semne de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorase în continuu,
ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie la starea simbolică de haos de dinaintea creaţiei.

Se crede că această noapte este cea în care duhurile malefice – în tradiţia populară acestea sunt numite strigoi, moroi şi
pricolici – au putere mai mare decât în restul anului şi vin printre oameni să le facă rău. Tot acum este şi momentul să se ia
măsuri de prevenire a răului pe care vor să-l provoace duhurile necurate. Se practică acţiuni de apărare pasivă împotriva
spiritelor malefice: alimente rituale (turta de Andrei, covasa), ungerea uşilor şi a ferestrelor cu usturoi, ascunderea coaselor şi
a limbilor de meliţă.

În tradiţia populară, în noaptea de ,,Sântandrei” oamenii evită să iasă pe uliţele satelor, în casă fiind protejaţi de usturoiul de
la intrare şi de candela aprinsă. Băieţii şi fetele organizează o petrecere în timpul căreia vor ,,păzi usturoiul” (care va fi folosit
apoi ca leac în timpul anului), iar fetele superstiţioase cred că acum vor afla cine le va fi soţ: un fir de busuioc aşezat sub
pernă face ca în vis să apară imaginea ursitului (obicei practicat şi cu ocazia altor sărbători: Sânzâiene, Anul Nou, Ajunul
Bobotezei). Un alt obicei de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a divinităţii este Bocetul Andreiului.

De Sfântul Andrei, datorită transparenţei între lumi, se dezleagă secrete,

se găsesc autorii unor crime, ale unor furturi. Pentru protecţie se mai
obişnuieşte să se împrăştie prin curte bucăţi de pâine pentru strigoi, ca
aceştia să nu mai intre în casă; se amestecă busuioc în hrana animalelor
ori se pune o picătură de aghiazmă în apa acestora; se îngroapă în faţa
grajdului un drob de sare descântat, urmând să fie dezgropat primăvara,
la Sfântul Gheorghe, când sarea se amestecă în hrana animalelor.

Tot acum se fac previziuni pentru anul următor. Se pun în podul casei 12
cepe, câte una pentru fiecare lună a anului şi se lasă acolo până în seara
de Crăciun: cele alterate indică luni ploioase, iar cele care încolţesc, luni
favorabile. Pentru fiecare membru al familiei se pune grâu la încolţit: cei al
căror grâu creşte înalt şi frumos se spune că vor avea un an bun, cu
belşug şi sănătate. Se mai spune că, dacă în noaptea Sfântului Andrei este
senin şi cald va fi o iarnă blândă, iar dacă este ger va fi o iarnă grea.

Lupul în tradiţia dacică

Tradiţia populară menţionează peste 35 de sărbători dedicate lupului

(conform lui I.A. Candrea în lucrarea „Iarba fiarelor”). Aceasta arată
importanţa lui în tradiţia românească. Imaginea lupului apare pe multe
obiecte arheologice şi este considerat simbolul sanctuarelor dacice.
Steagul dacilor, balaurul cu cap de lup, este unic în lume. După N. Iorga,
steagul dacic nu e „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei
strămoşeşti”.

Dacii şi-au ales ca totem lupul, cel mai feroce animal din această zonă geografică, singurul care nu poate fi îmblânzit sau
dresat, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate. Ei se identificau cu lupul şi se considerau Fii ai Marelui Lup
Luminos – Zamolxis. Mircea Eliade este de părere că dacii se numeau ei înşişi lupi sau cei care sunt asemenea lupilor pornind
de la o confrerie războinică numită dacii (lupii).
 
În antichitate dacii erau cunoscuţi şi sub numele Daoi (daos, în dialectul traco-frigian însemnând lup). După unii autori, acest
nume se leagă de rolul dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii. O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de
Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc. Pelasgii, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din
Dacia preistorică, erau numiţi de către greci dioi şi erau consideraţi „cei mai vechi oameni de pe pământ”.
 Simbolul lupului ca apărător al acestor pământuri nu se opreşte la
perioada dacilor. În alte legende se spune că Sfântul Andrei a fost trimis
să propovăduiască în „tărâmurile lupilor” şi că tot timpul a fost vegheat şi
ajutat de către Marele Lup Alb. 

Legenda Marelui Lup Alb, protectorul ţării

Cândva, în vremuri de demult, un preot al lui Zamolxis cutreiera tărâmurile

Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie şi pentru a transmite
dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toţi ceilalţi
preoţi, fără a fi în vârstă, avea părul şi barba albe ca neaua, iar credinţa şi
curajul său erau cunoscute nu numai de Zamolxis şi de oameni, ci şi de
fiarele pădurii.

Zeul, impresionat de slujitorul său, îl cheamă la el în munţi pentru a-l servi

de aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeaşi
hotărâre ca şi înainte. În scurt timp, animalele sălbatice au ajuns să asculte
de el şi să-l considere conducătorul lor. Cei mai apropiaţi îi erau lupii, cei
care nu avuseseră un conducător până atunci. După un timp, Zamolxis
decide că a venit timpul ca preotul să îl slujească în alt fel şi, pentru
aceasta îl transformă în cel mai temut şi mai respectat animal: un Lup Alb, mare şi puternic cât un urs.

Menirea pe care i-a încredinţat-o era aceea de a aduna toţi lupii din codrii întru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori dacii
erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns să se audă chemarea Marelui Lup Alb şi de oriunde ar fi fost, lupii
săreau să îi apere pe cei care le deveniseră fraţi. Au fost vremuri fericite, în care Dacii şi haitele Marelui Lup Alb au trăit în bună
înţelegere ajutându-se unii pe alţii, conduşi cu iubire şi dreptate de Zamolxis şi slujitorul lui devotat, Marele Lup Alb.

Cu puţin timp înainte de marea invazie, romanii reuşesc să sădească în sufletele unor laşi sămânţa neîncrederii faţă de Marele
Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie. Trădătorii, cuprinşi de frică, încep să omoare
toţi lupii ce le ieşeau în cale în speranţa că unul din aceştia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în
schimbul vieţii lor.

Lupii, câţi au mai scăpat, fug în inima munţilor şi nu mai vin în ajutorul
fraţilor ce îi trădaseră. Lupul Alb şi Zamolxis se retrag în Muntele Sacru de
unde vor privi cu durere în inimi cum dacii vor fi înfrânţi de romani din
cauza trădării. Într-o zi , Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de
această dată pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară,
dacă vrea să rămână lup ori să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o
poartă în suflet, ştiind ce vremuri vor urma, Marele Lup Alb decide să
rămână alături de Zeul său, sperând ca astfel să slujească mai cu folos
ţinutul şi poporul său.

Multă vreme s-a scurs de atunci, dar Marele Lup Alb încă veghează şi
aşteaptă trezirea dacilor şi îndurarea Zeului întru iertarea lor. Încă mai
speră să vină clipa în care Zamolxis îi va cere să adune din nou haitele
pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul regat Dac, pentru a
bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de
luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.

Credinţele şi tradiţiile strămoşilor noştri ne pot inspira şi ne pot fi de

ajutor în acest prezent frământat în care trăim. La fel ca întotdeauna,
planeta şi umanitatea trăiesc în simbioză şi formează împreună un tot.
Depindem unii de alţii, suntem legaţi prin fire nevăzute şi cu toţii ne aflăm
acum într-o situaţie îngrijorătoare datorată tuturor faptelor rele ale
oamenilor. În unitate, ne putem oferi încă o şansă nouă înşine, planetei şi întregii umanităţi prin post şi rugăciune sinceră,
umilă şi plină de credinţă în Dumnezeu.