Printre rânduri

Radu Herjeu
Printre
rânduri

Interviuri realizate cu per-

sonalităţi culturale româneşti
remarcabile în cadrul emisiunilor
Printre rânduri, difuzate de
Antena 1 în perioada 1996-1999.
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Radu F. Alexandru
Dramaturg 11

S-a născut la Bucureşti, la 12 iulie 1943.

A absolvit Facultăţile de matematică, filosofie şi regie-
teatru.
Debutează editorial în 1971, cu un volum de schiţe şi
nuvele, „Cu faţa spre ceilalţi“.
Debutează în dramaturgie în 1974, cu piesa „Umbrele
zilei“ la Teatrul Victor Ion Popa din Bârlad.
Scrie multe alte piese de teatru, jucate pe scenele româneşti
de prestigiu.
Scrie scenarii de film pentru peliculele lui Dinu Tănase,
Alexa Visarion şi Dan Piţa.
Primeşte Premiul de dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor
din Bucureşti pentru piesa „O şansă pentru fiecare“ (1979),
Premiul Camil Petrescu al Ministerului Culturii şi Premiul
Uniunii Scriitorilor în 1995 pentru „Nimic despre Hamlet“.
Este director executiv al Fundaţiei Forumul pentru starea
culturii.
În 1996 este ales senator pe listele PD iar în 2000 este
reales, de această dată, pe listele PNL.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: De ce Radu F. Alexandru?
Radu F. Alexandru: Radu F. Alexandru este pseudonimul literar al lui

Radu Herjeu
Feldman Radu Alexandru. Este o poveste lungă dar mai bine spus veche,
care datează din momentul în care, june student la facultate de matematică,
îmi petreceam foarte multe ore in biblioteca Teatrului Naţional şi în alte bib-
lioteci unde deprindeam o meserie care nu avea, practic, nici o legătură cu
cea ce studiam în facultate. Am devenit scriitor, realmente, într-o evoluţie
neprovocată, neimpusă în nici un fel de ambiţie ci, realmente de o necesi-
tate şi, aminteam de biblioteca Teatrului Naţional, directorul bi-bliotecii era
un nume de referinţă în istoria teatrului românesc, domnul Ioan Masof, unul
dintre marii teatrologi, unul dintre marii iubitori şi marile arhive vii, cât
timp a trăit, ale teatrului naţional.
Eram singurul cititor constant în bibliotecă Teatrului Naţional şi intrigat, 13
până la urmă, m-a întrebat cine sunt, ce caut acolo, şi i-am spus să sunt stu-
dent la matematică, că-mi place teatrul, că am început să scriu teatru dar că
trebuie să învăţ, trebuie să citesc.
M-a întrebat cum mă cheamă. I-am spus că Radu Feldman şi în secun-
da următoare mi-a spus Câmpeanu, şi eu nu am înţeles ce înseamnă şi mă
rog, în câteva clipe am realizat că era traducerea Feldman din germană,
omul câmpului, Câmpeanu în româneşte.
Întâmplarea face că sunt nepotul unui om care înseamnă un nume de
prestigiu în literatura românească, I. Peltz. Tot întâmplarea face că, acum,
Muzeul Literaturii Române a comemorat centenarul naşterii sale. A fost un
foarte mare scriitor, un om care a cunoscut şi a potenţat ca nimeni altul în
literatura română lumea evreiască şi a fost un om care a avut poate orgo-
liul, trufia, ca într-o perioadă tulbure în istoria ţării noastre să-şi păstreze
numele şi să nu apeleze la un pseudonim. Niciodată nu mi-a reproşat, nu am
avut o discuţie asupra numelui cu care să debutez şi să semnez în literatură.
N-aş spune că în cazul Peltz a fost numai orgoliu, era un om care provenea
dintr-o familie cu o puternică educaţie evreiască, cu studii, să spunem
rabinice ş.a.m.d.; eu provin dintr-o familie evreiască bucureşteană în care
acest sentiment al apartenenţei, să spunem, la iudaitate, era absolut semni-
ficativ, nu am fost crescut deloc în spiritul iudaităţii. Aş putea să spun că am
devenit evreu mult mai târziu, în momentul în care am înţeles că ţi se pot
face reproşuri, sau poţi fi acuzat, mai bine zis, nu că am devenit evreu ci că
mi-am asumat conştient apartenenţa. Am spus da, din acest moment sunt
evreu, nu pentru că sunt copilul unor evrei ci pentru că ăsta sunt şi nu am
nimic să-mi reproşez sau să ascund.
Poate să pară un paradox sau poate mă veţi întreba că „dacă n-aveţi
 Printre rânduri
nimic de ascuns de ce semnaţi cu un pseudonim literar?“. Cele două lucruri
nu au nici un fel de legătură, nu am ascuns niciodată, am debutat foarte
Radu Herjeu

tânăr, într-un moment în care nu dădeam mare importanţă acestor lucruri şi

marturisesc că nici nu se punea problema în nici un fel cum te cheamă sau
dacă aparţii sau nu unei minorităţi. Acest lucru a devenit o problemă, para-
doxal, în România, abia după decembrie '89; trebuie să mă corectez imedi-
at, de fapt nu paradoxal, este momentul în care libertatea obţinută permite
exprimarea tuturor sentimentelor şi resentimentelor. Asta este pe scurt isto-
ria acestui F a lui Radu F. Alexandru, un pseudonim literar al lui Feldman
Radu Alexandru
R.H.: Domnule senator, aţi pomenit deja că aţi absolvit Facultatea de
matematică, aţi făcut Filosofia şi apoi şi cursuri postuniversitare de regie de
14 teatru. Au fost acestea semnul unei căutări?
R.F.A.: Sigur că da, au fost semnul unei căutări şi a fost nevoia unui
program, nevoia de rigoare. În facultate, sigur, erau materii total nesemni-
ficative, să spunem istoria P.C.R., un examen la Facultatea de filosofie în
care trebuia să reţii exact ziua, luna, anul apariţiei unui ziar ş.a.m.d, exer-
ciţii stupide de forţare a memoriei, dar vreau să spun că, în pofida unor voci
mai vehemente, chiar în anii comunismului au fost la facultatea de filosofie
nişte adevăraţi profesori, intelectuali de la care aveai ce să înveţi. Ulterior
regia de teatru am făcut-o după ce încercasem şi ipostaza de regizor, dar mi
se părea că autodidactul este una şi omul care stă cu un caiet şi un creion în
mână şi ia notiţe de la maestru este altceva şi din respect pentru valoare
m-am pus din nou în banca de student.
R.H.: Are şi teatrul rigoarea sa? Aţi putea să vă desfăşuraţi mai liber?
R.F.A.: Da şi nu. Din punctul meu de vedere, cel mai mult am avut
nevoie de teatru datorită dialogului, dar nu numai dialogului de pe scenă,
dintre personaje, dar ce este absolut extraordinar în momentul în care eşti
prezent cu o piesă pe scenă este relaţia care se stabileşte cu tine, între tine
şi sală, între tine şi fiecare spectator. Am fost un bun spectator al pieselor
mele, urmărind cu mare atenţie, măcar în egală măsură, ce se întâmplă pe
scenă şi ce se întâmplă în sală.. E important fiecare cuvânt care se rosteşte
pe scenă, fiecare gest, fiecare privire nu este decât o clapă sau o coardă a
unui instrument foarte sensibil, care imediat rezonează în sală, şi-ţi poţi da
seama clipă de clipă cât şi cum merge cu tine spectacolul şi în fapt fiecare
dintre noi, indiferent că scrie teatru, proză sau poezie, de fapt nu facem
altceva decât să căutăm acel interlocutor, acel semen al nostru căruia să ne
încredinţăm; nu este decât o experienţă, un prea plin, care simţi nevoia să-l
împărtăşeşti pentru confirmarea, pentru dialogul de care vorbeam. Şi aces-
 Printre rânduri
ta este motivul pentru care, după ce am debutat cu proză şi după ce eram în
planul editorial cu un roman care era deja jumătate parcurs, am spus nu…

Radu Herjeu
şi aşa am trecut de la teatru la scenariu de film, care, de asemenea, înseam-
nă o permanentă relaţie şi cea mai directă cu omul.
R.H.: O să ajungem şi la film, vreau să vă întreb dacă simţiţi că există
cuvinte născute pentru a fi rostite pe scenă?
R.F.A.: Este foarte bună întrebarea. Este o întrebare care mă surprinde,
nu ca să vă flatez, dar este acel lucru pe care ajungi la un moment dat să-l
descoperi. Spuneam la început, când vorbeam de orele petrecute în fosta
bibliotecă a Teatrul Naţional, unde acum este Odeonul, hotelul Majestic, de
meseria de care o deprindeam; este o meserie pe care este foarte important
să ştii să o stăpâneşti.
15
Citeam într-un interviu cu un mare artist, Ray Charles, care spunea:
„Am ajuns la vârsta la care ştiu tot ce se poate scoate dintr-o notă“, dar aşa
şi cuvântul, trebuie să ajungi să-l simţi cum intră în gura actorului. Există
texte interesante la lectură şi aici mi-aş permite această paranteză de noto-
rietate în dramaturgia românească: destinul nefericit ca autor al lui Blaga,
un mare filozof, un mare poet, un mare scriitor, un om care visa să se vadă
pe scenă; textele lui la lectură sunt nişte texte care îţi oferă mari satisfacţii,
dar care pe scenă nu au forţă, nu portează, nu creează acea premiză de spec-
tacol, asta nerealizând că piesele nu au avut reprezentări interesante, dar
niciodată dramaturgia lui Blaga n-a fost la nivelul lui, tocmai pentru că
încărcată de idei, este sufocată de o încărcătură prea mare de substanţă.
Cuvântul este un purtător de mesaje, de semnificaţii şi acea expresie asupra
căreia revin „îmi intră bine cuvântul replică în gura proprie actorului“
exprimă întâlnirea cu un text care într-adevăr este gândit pentru scenă.
Pagini minunate de proză pe care le dai unui actor să le citească, nu se pot
spune pe scenă. Şi nu o dată, şi la teatru şi la film, actorul recompune tex-
tul, nu din lipsă de respect faţă de dramaturg ci din nevoia de a obţine acea
cursivitate. Este foarte important să decupezi, să poţi asambla acel cuvânt,
care în exprimare cea mai directă şi cea mai limpede să poată să percuteze
şi să ajungă la spectator.
R.H.: Ascultând aceste cuvinte, din sală, aţi simţit vreodată nevoia să le
schimbaţi, să rescrieţi?
R.F.A.: Mi s-a întâmplat să fiu în sală şi să-mi dau seama că replica nu
sună bine, că actorul a modificat într-un mod nefericit, neinspirat replica,
dar în general, îmi îngădui să spun că am fost considerat şi apreciat ca un
bun dialoghist, o profesie care se practică independent de cea a autorului, a
scenaristului, în general, repet, am primit o notă bună la dialog.
 Printre rânduri
R.H.: Aţi fost vreodată dezamăgit de reacţia publicului?
R.F.A.: Se întâmplă să-ţi dai seama că baţi la o uşă şi ţi se dechide o altă
Radu Herjeu

uşă. După '89 am scris o piesă care a şi ajuns pe scenă în două spectacole
deosebit de interesante, atât la Teatrul Naţional din Bucureşti cât şi la
Teatrul Naţional din Timişoara „Nimic despre Hamlet“; piesa a fost recep-
tată aşa cum mă aşteptam, cu foarte multă disponibilitate; este o piesă de o
factură complet diferită de ce am scris până acum; există riscul unui exces
de subtilitate, a unor nuanţe care pot să scape, fac o afirmaţie care poate ar
trebui susţinută pentru că sigur, să spui că este un exces de subtilitate... gale-
ria marilor autori care au fost prezentaţi în spectacole antologice pe scenele
româneşti este atât de mare încât să vă spun că „poate a fost prea subtil“ este
nepotrivit. Când „prea subtil“ mă refer la un gând, de fapt, neexprimat
16 foarte limpede sau nu suficient susţinut de ce se întâmplase până atunci.
Sigur că sunt şi situaţii de felul acesta dar în general, îmi permit să spun că,
fără să fiu un autor facil, înţelegând prin asta autorul de cârlig, autorul de
poantă, am avut un public cu care ne-am recunoscut reciproc la întâlnirile
pe care ni le-am dat.
R.H.: Credeţi că teatrul trebuie să reflecte realitatea sau să o refacă? Să
o remodeleze, să o facă mai uşor de acceptat!
R.F.A.: E interesant ce mă întrebaţi si interesant nu pentru că invitatul
trebuie să spună la un anumit interval de timp gazdei „interesant“ ci pentru
că veniţi pe două teme pe care, chiar cu puţină vreme în urmă am discutat
cu Dan Piţa, un regizor cu care am făcut „Omul zilei“, un film din 1996, şi
un vechi prieten, care mi-a spus să facem un film despre mineriade. S-au
spus că pe mine bucuriile acestea nu mă mai interesează sub nici o formă,
cum să spun... senatorul Radu F. Alexandru se simte dator să se implice atât
cât se poate, scriitorul nu. Asta ar fi un răspuns şi la piesa „Nimic despre
Hamlet“ - o piesă, prin excelenţă, de actualitate. Şi iarăşi vorbesc de expe-
rienţa inedită, ca factură şi nu ca abordare a realităţii, pentru că relaţia mea
cu realitatea a fost până în '89 o relaţie contractuală, eu consideream că
datoria mea era să lupt cu cuvenita autoironie faţă de mine, faţă de această
realitate. Era una dintre capcanele care eu consider că trebuie sau puteau fi
asumate dar care reducea la o fantă, la o gaură de cheie luneta prin care
vedeam lumea. Se întâmplă să citesc piese de teatru, să văd filme de
dinainte de '89, de frumuseţi desăvârşite, şi să mă gândesc şi să-mi spun:
„Radu, tu niciodată nu te gândeşti măcar, să scrii despre un asemenea
subiect“. Pentru mine priorităţile erau cele cazoniere, cotidiene… „râd de
mine“, mi se părea că aia era datoria mea.
Am văzut un film foarte frumos „Amanţii“ cu Faye Dunaway şi
 Printre rânduri
Marcello Mastroiani, cu o poveste banală şi extrem de omenească, cu două
partituri susţinute de doi mari actori şi atunci mi-am spus: „De ce nu te gân-

Radu Herjeu
deşti la aşa ceva? La Romeo şi Julieta?“. Varianta cea mai bună la noi era
„Tanţa şi Costel“, cu tot respectul faţă de minunatul scriitor care a fost
Băieşu, ca să nu mai vorbesc de cei doi actori mari care au fost Coca
Andronescu şi Octavian Cotescu, totul la noi era schimonosit de lumea în
care trăiam.
Acum, revenind, sigur că realitatea până la urmă ne influenţează, ne ten-
tează, dar eu cred că scriitorul poate să-şi scoată respectuos pălăria în faţa
realităţii şi să încerce şi altceva, altceva în care nu mai poţi pune întrebarea
care mie, mi s-a pus cu atâta insistenţă după premiera filmului „Omul zilei“:
cine este omul zilei, cine este Ştefan Iordache? Desigur, e un gen de filme,
dar mai există şi „Moarte la Veneţia“ şi alte filme pe care vreau să le scriu 17
şi să le fac.
Acum lucrez la un alt scenariu de film în care nimeni nu va mai fi ten-
tat să pună întrebările astea, este un film complet de altă factură, este un
film dramatic, psihologic, în care spectatorul, în orice punct al globului s-ar
afla, n-ar avea nici un fel de dificultate să înţeleagă ce se întâmplă pe ecran.
R.H.: Eu cred că avem nevoie şi de astfel de filme. De fapt cine-
matografia românească a avut şi filme de artă care au evadat din cotidian,
din cotidianul românesc să spunem.
R.F.A.: Mai ales ecranizările, care au fost filme chiar minunate.
Neşansa noastră, pe de o parte, că nu am ştiut să le vindem, asta este o
neşansă subiectivă, şi pe altă parte este neşansa că intrăm într-o concurenţă
cu un monstru care se numeşte filmul american, care copleşeşte, înghite ca
o reptilă tot, toatele pieţele. Dar regizorii, operatorii, scenografii, compozi-
torii noştri sunt minunaţi, iar actorii noştri nu au nici un complex faţă de
nimeni. Dar asta înseamnă, dincolo de artă, înseamnă industrie, foarte mulţi
bani. Noi în momentul de faţă ne zbatem să facem un film pe an.
R.H.: Domnule senator, reuşiţi să scrieţi o piesă fără ca vreun personaj
să semene cu dumneavoastră?
R.F.A.: Nimic nu este mai tentant decât un truism sau un clişeu… Da,
sigur că da, reuşesc asta pentru că aşa cum cred că şi dumneavoastră vi se
întâmplă, şi celor care poate au acum bunăvoinţă şi timpul să ne asculte, nu
odată ne surprindem pe noi într-o relaţie de surprindere faţă de noi. Eu nu
ştiu ce este prin excelenţă Radu F. Alexandru; dacă dumneavoastră ştiţi prin
excelenţă care este Radu Herjeu... Sălăşluiesc foarte mulţi în noi, pe de o
parte, pe de altă parte suntem în permanent contact cu foarte multă lume.
Fiecare dintre ei, cei pe care-i întâlnim sau cei la care doar ne gândim, îşi
 Printre rânduri
lasă o amprentă undeva într-un subconştient. Eu nu cred că numai mie mi
se întâmplă. De foarte multe ori stau de vorbă cu interlocutori invizibili,
Radu Herjeu

adică suntem ca o oglindă sferică care în permanenţă absoarbe chipuri,

întâmplări. Toate aceste lucruri, în momentul în care ajungi să lucrezi piesa
sau scenariul de film, vin undeva din adânc, din zona aceea care dă până la
urmă bogăţia vieţii noastre, adică această experienţă de viaţă atât de impor-
tantă pe care mulţi dintre noi ajungem să o valorificăm, ce înseamnă întâl-
nirile, sau întâlnirile care nu sunt consemnate undeva într-o agendă, întâl-
nirile alea pe care le urmăresc chiar în sub conştient. Am reuşit de multă
vreme să scap de presiunea lui Radu F. Alexandru ca personaj, am trecut
totalmente, ca oricare dintre cei pe care trăiesc în această lume a ficţiunii,
prin acea fază în care nu făceam decât să ne confesăm la persoana întâia sau
18 la persoana a treia, sub un alt nume. Am ajuns în momentul în care am scris
acea pagină în care nu existam decât ca condei şi de atunci sunt eliberat de
orice formă de narcisism conştient sau inconştient, declarat sau nu, în aşa
fel încât nu mă ascund sub un alt nume. Cu toate că în piesa de care vor-
beam, „Nimic despre Hamlet“, este un personaj prin care într-un mod
declarat fac o serie de aprecieri, sau, mai bine zis, am construit acel personaj
ca un altul ego sau un purtător de cuvânt, o experienţă foarte personală pe
care ţinem să o supune dezbaterii publice. Un personaj care s-a şi bucurat
de o interpretare de excepţie, Tomi Cristin, la Teatrul Naţional din Bucureşti
şi care a fost extrem de acceptat de spectatori.
R.H.: Domnule senator, doresc să ştiu dacă există o diferenţă de con-
struire a unui scenariu de film faţă de teatru şi nu neapărat tehnică, mă refer
şi la acel mod de a transmite mesajul.
R.F.A.: Da, este o mare diferenţă, diferenţă care face ca scenariul,
respectiv, filmul să fie foarte tentant. Teatrul, de regulă, se exprimă prin
cuvânt, poţi să ai o scenă extrem de tensionată în care, în momentul acela,
cuvântul a rămas undeva suspendat în aer; teatrul îţi permite confruntarea
puternică, îţi permite detaliul, îţi permite privirea, acel gest care în primul
rând din sala de teatru eventual poate fi perceput, dar nu şi în rândul 10 sau
în fundul sălii, sau la balcon. Ecranul îţi permite o intimitate cu actorul
extrem de importantă şi atunci totul se apropie ca într-o lupă în care pătrunzi
în fizionomie, pătrunzi în expresie, în sufletul interpretului. Pe urmă este
foartă importantă plastica în film, este foarte importantă muzica, este foarte
important montajul, adică, în permanenţă îl construieşti în aşa fel încât
relaţia cu spectatorul să fie cea dorită. Şi atunci lumea este mai amplă, mai
bogată, este mai vie şi în final mesajul, despre care spuneaţi dumneavoas-
tră, este mai penetrant. Tot ceea ce se încearcă în domeniul tehnic, în aşa fel
 Printre rânduri
încât în momentul în care stai în fotoliu în sala de cinematograf să ajungi să
simţi până şi mirosul, nu este ca să-ţi pună în loc de 5 dolari, 10 dolari

Radu Herjeu
preţul, ci realmente să fii în miezul poveştii, povestea să te înghită, să te
copleşească, sunt lucruri care sunt extrem de importante. Gândiţi-vă doar
atât. Lacrima, acea picătură care vine exact din adâncul sufletului inimii, cât
poate să spună fără nici un fel de cuvânt şi ce greutate are pe ecran şi cât de
nesemnificativă se pierde pe seama unui teatru. Este un discurs rostit chiar
la urechea şi la sufletul spectatorului. Este mai puternic, este mai percutant.
Acesta este avantajul celui care gândeşte povestea. Există şi un dezavantaj
pe care trebuie să ţi-l asumi. Istoria cinematografului reţine, cum poate este
firesc, numele actorului, al regizorului, dar rareori al scenaristului. Nimeni
nu o să-ţi spună „Du-te la Scala, că este un film scris de …“.
R.H.: Reuşiţi să receptaţi la fel de bine reacţia publicului dintr-o sală de 19
cinema ca şi în sala de teatru?
R.F.A.: Sigur că da. Simţi din prima clipă cum merge publicul cu tine.
Eşti puternic mediat între tine autor (din punct de vedere al scenariului) şi
spectator, dar se simte în permanenţă şi e minunat când el vine cu tine.
R.H.: O să facem o trecere bruscă acum, la cea de-a doua activitate
importantă a dumneavoastră şi anume, politica şi o să vă întreb de ce aţi tre-
cut din sala de de teatru în sala parlamentului, mă rog, din sala de teatru ade-
vărat....
R.F.A.: Şi ăsta ar fi un subiect care ar necesita o explicaţie mai amplă.
Aţi reuşit chiar de la prima întrebare să-mi cereţi indirect explicaţii mai
ample. Eu nu am trecut din sala de teatru în sala parlamentului. Intrarea în
politică eu n-am făcut-o condiţionată cu un loc în parlament, cum se
obişnuieşte. Pot să spun că m-am trezit în politică fără să am sentimentul,
dorinţa să intru în politică. A fost o solicitare de a lucra în domeniul
Ministerului de Externe, pe urmă a venit o propunere din partea lui Dorel
Şandor, care conducea un departament interesant din cadrul guvernului. El
m-a invitat să intru în echipa lui şi să mă ocup de ceva care se numea
„Imaginea şi relaţia cu diaspora“, sectoare, domenii în care mi se părea că
pot să răspund cu onestitate invitaţiei care mi s-a făcut, deci am intrat în
ceva care înseamnă răspuns la ofertă imediată. Eu cred că nu este lipsit de
semnificaţie … am avut la filosofie un profesor, un psiholog de mâna întâi,
este vorba de profesorul Trăsnea cu care am dat două examene pe care
le-am luat cu notă maximă. Nu era important că le luasem cu notă mare,
important era expresia interesului meu faţă de materie. Când am intrat în
lucrul ăsta eram un om care citisem, ştiam, dar se putea spune că citeşti şi
ştii, pentru că este foarte important ce citeşti şi ştii, dar este foarte impor-
 Printre rânduri
tant aici şi practica, ceea ce faci. Poţi să fi un excelent om de bibliotecă,
omul politic presupune o relaţie directă cu realitatea de care vorbeam şi cu
Radu Herjeu

oamenii.
Am ajuns să cunosc oameni care chiar făceau politică, care se impu-
seseră ca personalităţi în politică, asta se întâmpla deja în '90 când totul era
foarte confuz. Nu am avut nici un gând clar să mă afirm. Când mi s-a pro-
pus în '92 să candidez pe o listă am spus „da“ cu emoţie, nu cu găndul la
examenul pe care urma să-l dau, ci la faptul că cineva mă vede apt pentru a
face faţă unei asemenea posturi. Mi-au lipsit două mii de voturi ca să fac
parte din parlamentul constituit în '92 dar am rămas într-adevăr în viaţa
politică.
Dacă ar fi să dau un răspuns arogant şi cu o notă de infatuare pe care
20 n-o practic niciodată, aş spune că de fapt, şi în viaţa politică ai de-a face cu
nişte personaje care nu aşteaptă decât, cum să spun, să fie mişcate, ca să nu
spun manipulate, şi că experienţa de teatru este foarte utilă în viaţă politică
şi că o oarecare cunoaştere a psihologiei umane este folositoare. Dar ar fi un
răspuns trivial şi ar fi un răspuns care nu are nici un fel de legătură cu moti-
vaţiile reale. Cel mai pregnant sentiment, atunci poate nu-l conştientizam,
acuma îl pot invoca ca motivaţie a prezenţei mele în viaţa politică, ceea ce
înseamnă în fapt un sacrificiu. Aici aş vrea să revin o clipă. În general, noi
parlamentarii suntem priviţi ca nişte mari profitori ai tranziţiei. Nu vreau să
storc nimănui nici un fel de lacrimi sau sub nici o formă n-aş vrea să ofteze
cineva: „vai, bieţii de ei…!“. Este o muncă grea, este o muncă care pre-
supune o renunţare, o despărţire în bună parte de viaţă de familie, în bună
parte ca să nu spun în totalitate, de tot ce însemna până atunci pasiune, pre-
ocupare şi asta este în fiecare zi, de dimineaţa până seara, într-o tensiune
mare şi cu o răspundere foarte mare, dacă vrei să o faci serios, dacă vrei
realmente să mergi pe stradă, acolo unde ai fost ales şi să nu te gândeşti că
te opreşte cineva şi-ţi spune: „Nu ţi-e ruşine?“. Pentru că acel cineva ar avea
tot dreptul pentru că el ţi-a dat votul. Eu sunt parlamentar de Timiş, ceea ce
din punctul meu de vedere înseamnă un privilegiu, o onoare, nu pentru că
neapărat „Banatu-i fruncea-n toate“ ci pentru că realmente este o zonă în
care oamenii sunt foarte exigenţi cu ei şi cu cei pe care-i reprezintă. Şi
m-am angajat la un lucru pe care nu pot să-l tratez decât cu totală seriozi-
tate şi dăruire. Eu, săptămână de săptămână, sunt acasă, acolo şi atunci nu
este foarte uşor. Am închis această paranteză, pentru că simţeam nevoia să
o fac, neignorând nici o clipă greutăţile celei mai mari părţi din populaţia
ţării, dar îmi permit chiar să vă sugerez, poate odată, o discuţie, nu cu mine,
nu neapărat cu mine sau aş participa cu mare plăcere şi eu o la discuţie în
 Printre rânduri
spiritul emisiunilor pe care le face Antena 1: „Adevărul despre viaţa de par-
lamentar“. Dar, revenind, sentimentul care mă ţine este acel sentiment că

Radu Herjeu
poţi să faci ceva, sigur că nu în totalitate, sigur că nu sunt lucruri care sunt
suficient să ţi le pui în minte ca să le reuşeşti, sigur că din foarte mulţi
oameni, persoane fizice, întreprinderi, situaţii în care sunt implicaţi, nu
toate înseamnă izbânzi şi lucruri care şi-au găsit rezolvarea. Ar fi prea sim-
plu ca tot ce declarăm să facem să aibă câştig de cauză, dar e important fap-
tul că poţi să faci ceva, să influenţezi într-un fel mersul unor lucruri. Vă dau
exemplul cel mai banal - am fost invitat la un post de radio din Timişoara -
una dintre observaţiile făcute pe linia de telefon venea din partea unei tinere
care întreba de ce nu se bucură în continuare de acea indemnizaţie, chiar
dacă a împlinit 18 ani şi este încă pe băncile şcolii, chiar dacă indemnizaţia
este simbolică, dar care îţi permite măcar o carte, sau un spectacol. Mi s-a 21
părut perfect întemeiată, am preluat această idee, a devenit un subiect de
iniţiativă parlamentară, am găsit sprijinul minunat al ministrului Athanasiu,
astăzi este lege. Începând din acest an, copiii care au depăşit vârsta de 18
ani şi sunt încă elevi, primesc în continuare această indemnizaţie.
În măsura în care eşti conştient că sunt oameni care au nevoie de tine şi
cred în tine, care te îndatorează foarte mult mărturisindu-ţi această
încredere, atunci stai şi rămâi în continuare acolo. Deci, trecerea s-a făcut
într-un mod care a ţinut absolut de întâmplare, prezent într-o situaţie, în-
tr-un anumit context în care cineva a spus „am nevoie de tine“ şi atunci,
cum să spun… am răspuns.
R.H.: Domnule senator vreau să vă întreb dacă aţi fost în stare vreodată
în viaţă să puneţi punct şi să o luaţi de la capăt?
R.F.A.: Aş vrea să spun că ăsta a fost titlul unui film al meu pe care
l-am făcut cu Alexa Visarion, un regizor minunat, un film total ratat dar nici
din cauza regizorului şi nici al scenaristului, aş putea să dau şi numele celui
care conducea atunci destinele cinematografiei româneşti, dar e un nume
care a fost preluat cu multă dezinvoltură de ziariştii cu rubricuţe.
Am fost profesor în şcoala în care am fost elev, am locuit în blocul scri-
itorilor, pe strada pe care am copilărit, probabil că la un moment dat, ursita
ar fi făcut să ies la pensie şi, trăind într-un cerc cu-n diametru de vreo 200
de metri, din nişte motive care-mi scapă, am rupt acest diametru. Am fost
un profesor iubit şi care mi-am iubit elevii. Am renunţat la învăţământ, am
intrat în politică renunţând la literatură, indiferent dacă acum îmi permit,
cum să spun, aşa... un cadou de felul unui scenariu sau o piesă, la un inter-
val mult prea mare de timp. Am dat puţin deoparte şi fac lucrul ăsta. Cred
că sunt momente în care spun „trebuie să faci, trebuie să fii acolo!“. Am un
 Printre rânduri
fel de candoare care seamănă poate, cu „prostia“, lipsa de egoism într-o
zonă acceptabilă. Eu am trăit din prima clipă ceea ce a fost 21 decembrie
Radu Herjeu

1989 şi vă mărturisesc, n-am crezut, eram pe stradă… şi s-a întâmplat

această minune. Eu sunt om credincios, adică credincios înţelegând nu bi-
serică, nu templu, nu nimic, credincios în relaţia cu Dumnezeu, adică cred
că există un Dumnezeu. Şi ceea ce s-a întîmplat în România după '89 cred
că ţine absolut de-o relaţie între România şi Dumnezeu. Şi atunci mi se pare
că trebuie să fim demni, să trăim până la capăt acest timp. Asta ar fi un
răspuns, poate, la ultima d-voastră întrebare.
R.H.: Vă mulţumesc pentru dialogul pe care ni l-aţi permis.

- interviu realizat în 1999 -

22
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Constantin Bălăceanu
Stolnici
Academician 23

S-a născut la Bucureşti, la 6 iulie 1923.

Este descendentul unei familii nobiliare române cu orig-
inile în secolul XIII, căreia în secolul XVII Aula imperială
vieneză (Leopold I) i-a conferit titlul de Conte al Sfântului
Imperiu Romano-German.
A absolvit liceul I.C. Brătianu din Piteşti şi Facultatea de
medicină din Bucureşti. Este doctor în Medicină şi Chirurgie
din 1948.
A fost medic la spitalul Colentina, Dr. I. Cantacuzino,
Dr. Gh. Marinescu şi Institutul Naţional de Gerontologie şi
Geriatrie (între 1991-1993 a fost şi directorul acestei insti-
tuţii).
Din 1944 şi până în prezent (cu excepţia perioadei 1952-
1971 când a fost exclus pe motive politice) a fost cadru didac-
tic la Institutul de Medicină din Bucureşti, Facultatea de
filosofie a Universităţii din Bucureşti, Universitatea Cultural
Ştiinţifică din capitală şi Universitatea Ecologică. A predat
cursuri la numeroase universităţi prestigioase din întreaga
lume. În 1993 a primit Meritul Maltez cu grad de ofiţer.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule profesor, de ce vor oamenii să rămână tineri?

Radu Herjeu
Constantin Bălăceanu Stolnici: Cred că este o dorinţă ancestrală care
se pierde în negura paleoliticului, pentru că noi găsim paradigma aceasta
„tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte“ în foarte multe texte legendare
şi în foarte multe mituri, aşa că eu cred că este, în fond, exprimarea, într-un
anumit fel, a instinctului de conservare.
R.H.: Credeţi că o viaţă mai lungă înseamnă şi mai bogată în împliniri?
C.B.S.: Nu, împlinirile nu au nici o legătură cu viaţa, fiindcă depind de
bogăţia contextului în care-ţi duci existenţa. Sunt oameni cu o viaţă foarte
lungă şi care au o biografie de o monotonie cumplită şi alţii cu o viaţă
scurtă, extrem de comprimată, dar care au trăit intens dar şi-au şi dat intere-
sul pentru societate.
25
R.H.: Ce credeţi, oamenii vor mai mult să se bucure de ea sau să dea
vieţii ceva?
C.B.S.: Cred că amândouă criteriile intervin. Şi criteriul acesta al satis-
facerii unei calităţi a vieţii în care să intervină elemente plăcute, acel hedo-
nism fundamental pe care fiecare om îl are, dar există şi foarte mulţi care
vor să-şi aducă contribuţia, să-şi marcheze prezenţa în societate şi sunt unii
care vor să şi-o marcheze pentru istorie. Eu ştiu oameni care au vrut să facă
o serie de acţiuni care să rămână în istorie, ca nişte evenimente demne de
comemorat. Cu cât omul este mai dornic să creeze ceva, cu atât este mai
interesant pentru cei din jur, cu cât este mai orientat spre o viaţă hedonică,
cu atât duce o viaţă mai calmă, mai liniştită, mai fericită.
R.H.: Chiar credeţi că este posibil să rămâi tânăr până la o sută de ani?
C.B.S.: Nu, cel puţin în faza actuală a ştiinţei este imposibil pentru că
sistemele vii sunt sisteme în care entropia creşte într-una, deci normal, pro-
cesul de scurgere a timpului îşi marchează săgeata şi, aşa cum cunoaştem
noi biologia şi toate procesele acestea care au loc la nivelul celulelor, nucle-
elor, ne arată că nu există o posibilitate de a menţine structurile organismu-
lui în forma tânără. Ceea ce se poate face este ca la fiecare vârstă să se
atingă optimul de calitate a vieţii pentru vârsta respectivă. Alt obiectiv este
să se prelungească media de viaţă până la limitele genetice, care trebuie să
fie în jur de 120-130 de ani.
R.H.: Spuneţi-mi, vă rog, care afirmaţie este mai adevărată: că aceluia
care gândeşte mult îi oboseşte creierul şi îmbătrâneşte mai repede, sau
aceluia care nu-l foloseşte, la un moment dat i se „atrofiază“?
C.B.S.: De atrofiat nu se atrofiază, dar într-adevăr ceea ce am constatat
în experienţa mea de geriatru, ceea ce-am citit şi ceea ce ştiu despre
funcţionarea creierului spune că, cu cât îţi foloseşti creierul mai mult, cu
 Printre rânduri
atât el funcţionează mai bine şi mai multă vreme. Creierul nu oboseşte decât
dacă-l supui la nişte excese şi în special să-l supui unei vieţi foarte stresante.
Radu Herjeu

Asta nu înseamnă că se poate elimina total stresul ci trebuie doar să-ţi

respecţi orele de somn. Eu cred că cel mai important lucru este să ai un bun
management al vieţii, asta înseamnă ore de lucru intense, ore de distracţie
în care să antrenezi sistemul tău cerebral şi ore de odihnă.
R.H.: Pe dumneavoastră cine v-a învăţat acest management al vieţii?
Sau l-aţi deprins singur?
C.B.S.: Am primit şi o educaţie foarte ordonată din partea părinţilor
noştri; tatăl meu a avut educaţie germană şi atunci era ora de sculare, ora de
mâncare, ora de învăţat, ora de plimbare, adică am înregistrat în sistemul
meu comportamental o valoare a timpului, de aceea nimic nu mă enervează
26 mai mult decât când lumea nu vine la timp, când şedinţele nu încep la timp,
când nu se respectă ora.
R.H.: Cum este să fiţi descendentul unei familii atât de vechi şi să conş-
tientizaţi, sigur toţi suntem descendenţii unor familii foarte vechi, dar dum-
neavoastră şi ştiţi...
C.B.S.: Este o întrebare care nu mi se pune destul de des. Nu pot să-mi
dau seama pentru că de când am fost mic am ştiut că eu cobor dintr-o fa-
milie cu un trecut foarte îndepărtat, pe linia Bălăcenilor până în secolul al
XIII-lea, pe linia Cantacuzinilor până prin secolul al X-lea, cu acte vorbesc,
plus celelalte ramuri, aşa că m-am născut cu această conştientizare. Ceea ce
pot să spun însă este că tatăl nostru, al meu şi al sorei mele, totdeauna ne
atrăgea atenţia faptul că a avea un trecut istoric nu este un privilegiu, ci este
o obligaţie.
R.H.: Asta ca să nu vă întreb dacă aţi simţit vreodată că trebuie să vă
meritaţi numele pe care îl purtaţi.
C.B.S.: Da, în mod permanent, adică sistemul meu de referinţă a fost
întotdeauna legat de faptul că, fiind ultimul din familie, aceasta să nu se
încheie cu o pagină cenuşie. Aş fi vrut să fie aşa o pagină... nu un vedetism
extraordinar, dar prezenţa mea în viaţă să fi contribuit cu ceva la binele alto-
ra şi chiar la evoluţia spirituală şi culturală a acestei ţări.
R.H.: Aţi simţit vreodată apăsarea acestui nume, mai ales în tinereţe?
C.B.S.: O, da, cum să nu! Eu îmi aduc aminte că a fost o perioadă când
oamenii treceau pe trotuarul celălalt ca să nu fie obligaţi să mă salute, adică
a existat imediat după 1948, 1949, când s-a instaurat regimul comunist, un
fel de marginalizare a mea numai pentru numele şi ascendenţa mea.
R.H.: Aţi spus ceva mai devreme că familia dumneavoastră se duce un
timp până în secolul al X-lea în unele ramuri. În ce epocă aţi fi dorit să trăiţi
 Printre rânduri
din toate cele pe care le-a străbătut familia dumneavoastră?
C.B.S.: Mie îmi place epoca în care am trăit pentru că părerea mea este

Radu Herjeu
că cel mai interesant lucru este să trăieşti în epoci cu frământări. Ori, în
existenţa mea am trecut prin două transformări revoluţionare capitale: tre-
cerea de la societatea democratică liberală de dinainte de război la dictatu-
ra comunistă şi apoi revenirea la această perioadă de tranziţie, în care an de
an trăieşti nişte evenimente istorice. Şi eu cred că pentru mine acest specta-
col politic cu toate aspectele penibile pe care le implică este extrem de
interesant, mult mai interesant decât să trăieşti într-o perioadă d-asta lin-
iştită, în care nu se întâmplă evenimente istorice sau nu participi la ele.
Poate că este o perversiune din partea mea, dar mie asta îmi place.
R.H.: Bine, dar România nu cred că a avut lungi perioade în care nu
s-a întâmplat ceva foarte important sau vreo epocă nefrământată! 27
C.B.S.: Ei, a fost perioada de la venirea regelui Carol I imediat după
războiul de independenţă şi până la 1914, când viaţa a fost destul de lin-
iştită. Era „la belle epoque“, în care evenimente se petreceau, se petreceau
însă în jur şi în societatea bucureşteană în special exista un fel de „dolce far
niente“, un fel de amăgire a unei permanenţe din acestea anistorice.
R.H.: Înţeleg că v-aţi fi plictisit în perioada acea...
C.B.S.: Personal, cred că da.
R.H.: Domnule profesor, nu aveţi senzaţia că tinerii de astăzi nu prea
mai ştiu ce înseamnă cuvântul „aristocratic“?
C.B.S.: Ba da, şi poate că este un semn al timpului. Cred că aristocraţia
şi-a avut rolul său, şi-a îndeplinit misiunea şi mai cred că trebuie să facă
acum loc meritocraţiei. De altfel, de pe la 1850-1860, în familia mea s-a
adoptat acest punct de vedere. Noi am renunţat la acest titlu de conte al
Sfântului Imperiu, la titlurile boiereşti, am renunţat la privilegii şi am mers
pe ideea că Bălăcenii şi-au terminat misiunea aristocratică şi dacă vor să se
înscrie în istorie, o vor face pe latura cealaltă, a meritocraţiei. Şi eu cred că
aceasta este atitudinea. Eu conduc Jockey Clubul Român, care a fost un
club strict aristocratic, dar de o înverşunare teribilă. L-a deschis întâi
Manole Filitti, predecesorul meu, şi la ora actuală este un club al aris-
tocraţiei minţii.
R.H.: Şi totuşi, pentru mine cel puţin, care sunt un pasionat al istoriei,
aristocraţia nu înseamnă numai o clasă socială, înseamnă şi un fel de a fi,
implică o mentalitate deosebită, nu e vorba de superioritate.
C.B.S.: Nu, aristocratul nu se simte superior, el are un fel de a trăi, de a
vedea istoria, un fel de a se implica în istorie şi un fel de a-şi prelua răspun-
derile. Aristocraţia n-a fost bazată, cel puţin în zonele noastre, pe o
 Printre rânduri
exploatare sălbatică ci mai mult pe o economie paternalistă; eu nu vreau să
idealizez, dar aristocraţia nu înseamnă o oligarhie exploatatoare aşa cum a
Radu Herjeu

fost nomenclatura.
R.H.: Tocmai de aceea, meritocraţia n-ar trebui să excludă starea de
spirit aristocratic, adică poţi să fi foarte merituos dar să ai şi un comporta-
ment aristocratic, să ai un mod de a-ţi asuma responsabilităţile.
C.B.S.: Eu cred că da, dar într-un alt context, pentru că aristocraţia mai
venea cu responsabilitatea faţă de generaţiile anterioare. Vedeai în casă
portretul bunicului, străbunicului, te uitai într-o carte şi vedeai ce-a făcut
stră-străbunicul tău, vedeai un act care-ţi pomenea despre cinci, şase gene-
raţii înainte şi toate acestea constituie un sistem de constrângere între anu-
mite limite pe care meritocratul n-o are. Poate că el este mai liber să mişte
28 din coate pentru că nu este legat de o anume tradiţie şi lucrul este, în spe-
cial, evident în aristocraţiile vest-europene fiindcă aristocraţia românească
a fost foarte deschisă, ea a fost totdeauna dublată de o meritocraţie.
Boierimea nu era o boierime bazată pe o ereditate foarte riguroasă, depin-
dea de domnitor şi domnitorul îţi lăsa boieria sau ţi-o lua în funcţie de anu-
mite acţiuni pe care le făceai; trebuia să fii mereu în priză, să ai respon-
sabilităţi culturale, militare permanent. Aristocraţia română n-a fost genetic
închisă. La noi boierii puteau să se căsătorească cu orice fel de fată. Eu am
în familie numeroase cazuri. De exemplu, Badea Bălăceanu, tatăl contelui
Bălăceanu, s-a însurat cu o ţărancă pe care a găsit-o pe marginea drumului.
Nu s-a întâmplat nimic, a putut să devină cuscru cu Şerban Cantacuzino, a
ocupat ranguri mari în boierimea românească, băiatul lui a ajuns mare agă,
a făcut politică de mare anvergură, a ajuns la curtea de la Viena, urmaşele
lui au ajuns domnişoare de onoare la curtea Mariei Tereza şi nimeni nu s-a
legat de acest aspect, ceea ce în restul continentului nu era posibil. Acest
lucru a menţinut aristocraţia română într-o formă genetică foarte vitală. Nu
trebuie să uităm, şi Papacostea a subliniat foarte bine, că aristocraţia
română, începând din secolul al XVII-lea, s-a orientat spre economia de
piaţă. Marii boieri au început să acumuleze averi, să depună bani în bănci,
să se orienteze spre mica întreprindere - cârciuma, moara - adică au început
să facă capitalism. Brâncoveanu, Bălăcenii aveau bani în bănci, toate
familiile boiereşti nu s-au menţinut într-o izolare aurică, cum au făcut aris-
tocraţii din vest care din cauza asta au decăzut şi genetic şi financiar şi au
început să aibă rolul unor personaje de decor, de saloane, fără să mai inter-
vină direct în mecanismul istoriei, poate doar ca militari.
R.H.: Domnule profesor, aţi călătorit mult, aţi simţit undeva în Europa,
în ţările unde încă se mai poartă titlul de conţi, baroni, că mai există atmos-
 Printre rânduri
fera aristocratică sau este doar o chestie de decor, aşa cum spuneaţi dum-
neavoastră?

Radu Herjeu
C.B.S.: Este o chestie de decor şi de tradiţie şi, câteodată, de mentali-
tate de cercuri închise. Aristocraţia germană este foarte închisă, nu poţi
merge în vizită la ei, aristocraţia adevărată de pe Valea Loirei este foarte
închisă şi tradiţională încât uneori are comportamente ridicole şi totuşi le
păstrează ca pe un fel de relicve istorice, este anacronică. Nu vorbesc de
aristocraţia engleză care este cu totul altceva, este deschisă, este îmburghe-
zită, dacă vreţi, prin achiziţia de noi aristocraţi. Însă mentalitatea aristocra-
tică este depăşită.
R.H.: Şi totuşi în Anglia îi ajută şi faptul că, fiind un regat, altele sunt
raporturile între conducerea statului şi această aristocraţie.
C.B.S.: Ca şi în Ţările de Jos. 29
R.H.: De ce aţi fost atât de pasionat de cibernetică?
C.B.S.: Este o poveste foarte amuzantă. Prin 1951-52 am fost îndepăr-
tat din spital, scos din cercetarea ştiinţifică neurologică, neuroanatomică pe
care o făceam fără laboratoare, fără nimic, şi atunci întâmplător prof. Matei
Balş mi-a dat cartea de Wiener şi atunci am văzut că se poate face cercetare
şi cu hârtie şi creion. Singura problemă era că era o cercetare într-un dome-
niu pe care Stalin îl interzisese. Dar, încurajat de Moisil, apoi prietenia mea
cu Edmond Nicolau, pe urmă perspectivele extrem de interesante pe care le
deschidea cibernetica aplicată sistemului nervos, m-au făcut să continui pe
această linie şi să fiu unul din fondatorii neurociberneticii, lucru care a fost
absolut salvator, adică nimeni nu avusese curajul să abordeze acest dome-
niu; atunci când veto-ul a fost ridicat aveam deja lucrări pregătite, aveam
deja o formaţie făcută, relaţii stabilite prin corespondenţă şi am apărut din-
tr-odată ca un fel de corifei al acestei noi orientări. Aceasta a fost spre binele
meu, fiindcă mi-a asigurat o poziţie ştiinţifică în această ţară, pe care am
putut să o dezvolt nu prin aroganţă ci formând elevi, făcând conferinţe de
popularizare a ştiinţei, conducând simpozioane şi congrese în care am cău-
tat să formăm o şcoală de cibernetică care după aceea s-a dezvoltat, mai
puţin în biologie şi mai mult în domeniul economic unde a avut destinele ei
pozitive.
R.H.: De ce v-aţi îndreptat la început spre medicină?
C.B.S.: Era o tradiţie de familie. Tatăl mamei mele era medic, fratele lui
geamăn era medic, profesor universitar la Iaşi, fratele lui mai mic era medic
prof. universitar la Bucureşti, iar bunica mea era nepoata lui Apostol
Asachi, medic cu tradiţii mai pitoreşti - fost secretar domnesc sub Caragea
Vodă, ministru sub Cuza, senator sub Carol I, deci vedeţi, un personaj care
 Printre rânduri
a vrut să aibă un urmaş medic. A avut un băiat medic, dar dintr-un motiv
familial s-a sinucis şi n-a mai avut descendenţă medicală şi atunci şi de pe
Radu Herjeu

linia aceea mi-a venit această pasiune. De altfel, de când eram mic n-am
văzut în faţa mea altă perspectivă decât aceea de a face medicină. Când am
intrat nu eram deloc hotărât să fac neurologie. Neurologia m-a atras datorită
a doi profesori mari: prof. Ion P. Niculescu care era un neurolog foarte fin,
de talie europeană, specialist şi în microscopie şi care m-a învăţat şi mi-a
condus şi teza de doctorat şi profesorul Nicolae Ionescu Siseşti, un neurolog
extraordinar de elegant şi cu o cultură generală foarte mare. Neurologia îmi
satisfăcea şi curiozităţile mele academice. Nimic nu este mai interesant şi
misterios decât să vezi cum funcţionează maşinăria asta cerebrală, cum se
defectează, ce repercusiuni are de la nivele foarte simple, nevrotice, psiho-
30 tice până la nivelele complicate ale tulburărilor neurologice grave.
R.H.: Evident că de aici la geriatrie n-a fost decât un pas...
C.B.S.: Da, am fost chemat de către conducerea Institutului de Geriatrie
într-un moment când ei erau în criză, am preluat şefia de secţie şi a fost, din
nou, un lucru foarte pasionant. Este adevărat că neurologia se ocupa cu bol-
navi în vârstă, pe urmă toată pregătirea mea cibernetică presupunea
analizarea biologiei celulare şi atunci intrarea mea în geriatrie nu a fost una
amatoristică. Făcusem medicină internă cu prof. Lupu, în îngrijirea bolna-
vilor de neurologie întotdeauna a fost şi a rămas permanentă dimensiunea
de medicină internă, aşa că a fost extrem de interesant. Geriatria era intere-
santă prin problemele sociale pe care le pune şi mai era şi aspectul pitoresc
că geriatria românească la epoca respectivă era foarte „en vogue“ şi atunci
am avut posibilitatea să cunosc oameni foarte curioşi din lumea întreagă,
deci au fost numai avantaje.
R.H.: De ce credeţi că a intrat într-un con de umbră după 1990 geriatria
românească?
C.B.S.: Au fost foarte multe elemente care au concurat la acest lucru,
dar aş prefera să nu discut, pentru că dacă aş fi fost lăsat să fac ce trebuie,
astăzi geriatria românească era cu totul într-o altă poziţie şi nu bazată numai
pe produsele Aslan, ci prin însuşi prestigiul profesiunii ca atare. Contribuţia
mea cea mai interesantă în istoria medicinii este că am reuşit să conving
Ministerul Sănătăţii să accepte geriatria ca o specialitate în 1992. Eu am pus
multă pasiune, dar ştiţi, câteodată e mai bine să fii mai rezervat, trăieşti mai
liniştit.
R.H.: Domnule profesor, cum aţi ajuns de la medicină, de la neurologie,
geriatrie, la istoria culturii?
C.B.S.: În anul I la Facultatea de Medicină a venit un profesor foarte
 Printre rânduri
mare, Francisc Rainer, profesor de anatomie, cea mai „terre a terre“ spe-
cialitate din medicină şi şocantă deoarece lucrai cu oase, cu cadavre for-

Radu Herjeu
molizate. Dar el făcea un curs de cultură generală. După aceea, când s-a
retras profesorul Rainer, am avut profesor pe Grigore Popa, tot de anatomie,
care m-a luat şi m-a băgat în învăţământ. Lui îi datorez faptul că am avut
carieră universitară. El combina medicina cu o imensă cultură generală.
Aceste modele pe care le-am avut au făcut ca totdeauna, paralel cu satis-
facerea curiozităţilor profesionale fără de care nu poţi să-ţi faci profesiunea,
să privesc şi spre aceste orizonturi ale culturii, ale spiritualităţii. După
aceea, nu uitaţi că fac parte dintr-o familie ortodoxă, de ortodocşi care au
avut grijă de această biserică; au construit 16 biserici numai în ţara
Românească. S-au implicat, eu însumi, epitrop testamentar la biserica
„Domniţa Bălaşa“ (care este biserică de familie, era biserică brâncove- 31
nească) sunt în Consiliul Naţional Bisericesc, adică a fost şi orizontul aces-
ta teologic deschis prin orientarea tradiţională a familiei noastre. Aşa că,
vedeţi, nu este nici un mister şi probabil că, pe undeva, în sistemul meu psi-
hic existau deschise valenţele pentru cultura generală şi convingerea mea
este că un medic mare nu poate să-şi facă profesiunea dacă nu are şi această
dimensiune culturală. De altfel, lucrul este valabil pentru toate profesiunile.
Şi, uite aşa..., anii au trecut, în loc să stau la pensie, predau cultura gene-rală
la o universitate privată şi am preluat conducerea Institutului de
Antropologie al profesorului Rainer, care e un institut de antropologie me-
dicală ca etichetă, dar care în realitate este un cenaclu, adevărată academie
florentină.
R.H.: Domnule profesor, pentru că aţi spus că orice om care profesează
într-un anumit domeniu ar trebui să aibă o cultură generală solidă, de ce cre-
deţi că în ultimii ani în România, dar în ultimii zeci de ani în occident se
bate monedă pe superspecializare, unispecializare, se spune că „şi-aşa n-ai
timp să te specializezi în domeniul tău ...“? Este o mentalitate care văd ca a
intrat puternic şi în România.
C.B.S.: Este o mentalitate pragmatică care susţine ca toate eforturile
cerebrale să fie orientate spre profesiune şi spre un sector de distracţie
uşoară. Şi realitatea este că, în fond, ea exprimă o tendinţă de robotizare a
societăţii umane. Noi am avut la sfârşitul secolului al XVIII-lea începutul
secularizării, desacralizării societăţii umane, care n-a fost un avantaj, fiind-
că progresul ştiinţific s-a refăcut şi fără acest lucru, dar despiritualizând
societatea a deculturalizat-o. Acum intrăm în faza în care, într-adevăr, soci-
etatea umană, în special conducătorul economic spune că de ce să investim
bani ca să avem nişte creiere care discută despre Kant când e mai bine să
 Printre rânduri
ştie cum să strângă un şurub sau să-mi inventeze mie o şurubelniţă mai
bună. Eu sunt mai câştigat să investesc bani în omul acesta. Greşesc, pentru
Radu Herjeu

că activitatea profesională trebuie să se integreze armonic în activitatea

socială, pentru că această integrare este infinit mai productivă pentru un om
care are o viziune culturală a realităţilor şi care poate să aibă un dialog cu
oameni care au un orizont deschis spre alte valori decât cele strict profe-
sionale. Această brutală specializare duce până la urmă la o diminuare a
capacităţilor cerebrale. Bernard Shaw spunea că există o tendinţă ca omul
să ştie din ce în ce mai mult pe domenii din ce în ce mai mici şi va ajunge
să ştie totul despre nimic. Restrângându-ţi domeniul, nu mai vezi ce este în
stânga, în dreapta, omul se duce la serviciu, vine acasă, deschide televi-
zorul, se uită la o telenovelă, mănâncă bine, se duce la o discotecă, se
32 întoarce şi gata. Asta explică de ce în societatea americană, de exemplu, în
momentul de faţă analfabetismul este atins de 25% din populaţie, ceea ce
este îngrijorător dintr-un anumit punct de vedere. Eu cred că este conti-
nuarea procesului de secularizare şi presiunea asta economică - omul care
mânuieşte fondurile preferă să le investească într-un hiperspecialist decât
într-un om armonic dezvoltat. Lucrul este contraproductiv.
R.H.: Credeţi că există vreo şansă să nu ne îndreptăm spre acea soci-
etate cu oameni care ştiu totul despre nimic?
C.B.S.: Eu cred că da. Eu văd la tinerii noştri care sunt foarte setoşi să
afle cât mai mult din istorie, din cultura generală, din spiritualitate, dar din
păcate societatea românească nu e în stare să le satisfacă aceste curiozităţi
aşa cum trebuie. Şi tot sub presiunea economicului a apărut un lucru tot atât
de dezastruos ca incultura, subcultura, sau ceea ce numesc eu literatura asta
de tarabă care este un factor dizolvant al intelectualităţii. De exemplu, omul
are setea să cunoască lumea transcendentală, ce a dat istoria culturii în acest
domeniu şi el vine cu o carte de magie de două parale, o carte de astrologie
de trei parale sau cu o doctrină satanistă, care se-mplântă pe un teren deschis
spre spiritualitate. Societatea românească trebuie să ia atitudine şi aici nu
numai statul prin şcoală, dar şi societatea civilă prin organizarea unor cena-
cluri, prin sponsorizarea unor proiecte de culturalizare. Eu am luat o iniţia-
tivă împreună cu un colaborator să organizăm o fundaţie - „Excelsior“ -
pentru promovarea copiilor supradotaţi. Cu posibilităţile noastre îi ajutăm
să se afirme. Acest creier uman este acelaşi ca în epoca preistorică, are ace-
leaşi posibilităţi, numai că societatea aceasta globalizată, robotizată, hiper-
comercială îi mobilizează reţelele neuronale spre domenii, este adevărat,
pragmatice, dar fără acel panaj pe care îl dă vieţii frumosul, întrebările mari
legate de existenţa umană, soluţiile pe care le-au dat şi marile modele ale
 Printre rânduri
istoriei. În epoca comunistă s-au şters modelele istoriei; s-a spus că istoria
nu are nevoie de personalităţi, deşi au creat cel mai teribil cult al persona-

Radu Herjeu
lităţii. Trebuie reactualizate modelele mari, din istoria reală naţională, din
istoria culturii româneşti, din istoria culturii universale.
R.H.: Nu vedeţi că în ultima vreme se încearcă exact contrariul, dărâ-
marea şi a ceea ce a mai rămas din istoria naţională, din literatura română?
Nu credeţi că aici şi intelectualii ar trebui să aibă un mare cuvânt de spus?
C.B.S.: Păi, nu că au un cuvânt de spus, au o răspundere imensă.
R.H.: Şi de ce nu şi-o asumă, cei mai mulţi?
C.B.S.: Mai întâi că necesită un efort şi oamenii sunt comozi, apoi, noi
încă trăim sub impresia falsă a statului providenţă, ori intelectualii trebuie
să scrie cărţi, articole în ziare, să apară la televiziune la emisiuni culturale,
să promoveze un anumit domeniu al culturii, să subvenţioneze o operă de 33
artă. Acesta este efortul pe care trebuie să-l facă ei şi, bineînţeles, să aducă
în contextul vieţii sociale şi alte repere decât cele strict economice care
astăzi hipnotizează tineretul şi chiar societatea noastră. Vorba aia, mai bine
sărac şi cu o viaţă foarte bogată din punct de vedere spiritual şi cultural,
decât extrem de bogat şi să fii tot timpul cu telemobilul la ureche.
R.H.: Domnule profesor, şi a fi liberal este tradiţie de familie?
C.B.S.: Da. Liberalismul începe în secolul al XIX-lea şi Bălăcenii au
fost printre primii liberali, forma aceea de atunci. În fond, liberalismul la
noi a fost în mod foarte curios şi paradoxal expresia unei revoluţii burgheze,
dar nu pornită de jos în sus; nu negustorii, nu micii comercianţi, nu micii
funcţionari au făcut revoluţia burgheză, ci marii boieri. Lucrul s-a datorat
unui fenomen foarte curios. Boierimea românească s-a trezit la începutul
secolului al XIX-lea sub mirajul Franţei. Este curios pentru că noi am trăit
sub otomani şi cu mirajul austriac şi după aceea şi cu mirajul rus. Mirajul
acesta francez a făcut ca boierii să-şi trimită fiii în Franţa şi acolo au intrat
în sistemul studenţimii franceze: cu o coloratură masonică, cu implicarea
lui Lamartine şi, reveniţi, au luptat contra propriilor privilegii medievale şi
au instaurat liberalismul. Aşa se explică faptul că primii mari liberali au
aparţinut unor familii boiereşti: Bălăcenii, Brătienii, Rosetteştii,
Kogălnicenii ş.a.m.d.
R.H.: De ce nu v-aţi implicat mai la vedere în politică, în parlament, în
disputele dintre partide?
C.B.S.: În disputele dintre partide m-am implicat şi am făcut eforturi
mari, obiectivul meu principal fiind consolidarea Partidului Naţional
Liberal şi unificarea liberală, în care am jucat câteva roluri destul de pozi-
tive. În ceea ce priveşte prezenţa mea în parlament am avut un raţionament
 Printre rânduri
foarte simplu. Nu sunt un om de lege, nu mă pricep la rafinamentele le-
gislative şi atunci ar fi însemnat să stau ore şi zile întregi în parlament şi să
Radu Herjeu

intervin o dată sau de două ori pe săptămână sau pe lună. Era foarte comod,
dar am zis că sunt mai util, în această perioadă de transformare, să-mi con-
centrez activitatea mea spre munca de reculturalizare, de respiritualizare a
populaţiei, decât să stau frumos în bancă, să am un salariu mare, maşină la
scară, şofer la dispoziţie şi din când în când să trăncănesc, nefiind un spe-
cialist în domeniul juridic. Mi s-ar fi părut că iau banii oamenilor degeaba,
şi-atunci am stat deoparte, dar nu în afara luptei politice. Acum sunt preşed-
intele unei fundaţii a PNL care caută să mobilizeze tineretul într-un Institut
liberal în care să se consolideze aspectele teoretice ale liberalismului.
R.H.: Domnule profesor, ce credeţi că lipseşte societăţii româneşti
34 acum, la sfârşit de mileniu, în principal?
C.B.S.: Nu aş putea să spun ce lipseşte în mod principal. Lipseşte
realizarea acestei transformări de mentalitate care este absolut necesară, dar
lipseşte şi perfectarea unui sistem socio-economic care să fie mai perfor-
mant pentru ca întreaga calitate a vieţii, a populaţiei să fie ceva mai bună.
Economiştii bâjbâie într-un experiment istoric care nu a fost realizat nicio-
dată, nu există soluţii pragmatice, nu a experimentat nimeni trecerea de la
un sistem totalitar de extremă stângă, în care proprietatea era nulă şi statul
era beatificat, la o societate de consumaţie, liberală, democratică. Este un
proces care invers a fost foarte uşor. Au venit armatele sovietice, au pus
tunurile pe populaţie şi au obligat-o să renunţe la proprietate şi să devină
funcţionari de stat cu toţii. Acum este foarte complicat. Nu există soluţii.
Fenomenul nu este românesc, este european. Unele ţări sunt înainte pentru
că l-au început mai devreme, de exemplu Ungaria, care l-a început cu vreo
zece ani mai devreme; pe urmă există un sprijin mai consistent acordat unor
anumite ţări din Est decât altora. Adică toţi suntem egali, dar unii suntem
mai egali decât alţii. Este o realitate în momentul de faţă. Societatea
românească este încă superbirocratizată, oamenii nu vor să-şi asume
răspunderea, privesc spre stat ca spre părintele absolut care trebuie să
rezolve toate problemele. Aceste lucruri sunt nişte remanenţe arhetipale ale
societăţii totalitare de stânga. Dar până toate aceste lucruri ies din minte,
toată lumea este nemulţumită şi fondul acesta de nemulţumire creează un
climat social tensionat care este exploatat de către profitorii care au existat
întotdeauna. Se ştie că în perioade tulburi profitorii se ridică. Acesta este un
fenomen istoric care face parte din realităţile legate de însăşi structura noas-
tră antropologică, ori, trăim acest moment şi bineînţeles această teribilă can-
grenă care ne roade pe toţi, dar nu numai la noi, ci şi în Vest, a corupţiei.
 Printre rânduri
R.H.: Credeţi că este mai prezent sau mai acut în România datorită unor
caracteristici ale românilor sau suntem noi mai necunoscători într-ale soci-

Radu Herjeu
etăţii?
C.B.S.: Nu, noi avem o manie şi chiar mediile nostre de informare au o
manie de a ne culpabiliza. Nu suntem noi mai corupţi decât francezii, spa-
niolii sau decât arabii. Corupţia este o boală generală care a apărut în isto-
rie de când există istoria şi care în momentul de faţă are o dezvoltare la nivel
planetar. Vedeţi ce se întâmplă în Japonia, în Coreea de Sud. Eu nu dau
exemple ca să-i acuz pe ei, dar ca să se vadă că nu trebuie îndreptat degetul
acuzator numai asupra noastră, unde corupţia este medie şi în care, întâm-
plător, instituţiile care trebuie să înfrâneze această corupţie sunt încă într-o
fază de restructurare morală în care trec de la un sistem judiciar comandat
de stat la un sistem judiciar în care judecătorul îşi ia toată răspunderea lui 35
într-un context în care respectă legea şi morala. Transformarea este foarte
grea, dar vine, se simte că vine.
R.H.: Domnule profesor, cum aţi defini distincţia? Cum aţi defini a fi
un om distins?
C.B.S.: Este tot aşa de greu de definit ca şi un om frumos. Pui diagnos-
ticul de om distins, dar ţi-e greu să-l defineşti lingvistic. Asta mi-aduce
aminte de un mare anticar englez care era mare specialist în viori
Stradivarius. Un alt anticar mai tânăr l-a rugat să-l înveţe şi pe el cum se
pune acest diagnostic. Acesta îi spune că se uită la vioară şi trăieşte faptul
că este o vioară Stradivarius, că nu are nici un criteriu raţional, este intuitiv.
Acelaşi lucru despre distincţie - este intuitiv, trăiesc fenomenul care vine
din faptul că ai trăit într-o lume în care ai venit în contact cu oameni dis-
tinşi, acest model, aş spune arhetipal, şi aşa cum Jung spunea că arhetipurile
acestea te călăuzesc, aşa te călăuzeşte şi diagnosticul de om distins. Cel
puţin în lumea mea recunosc foarte uşor această distincţie şi antipodul ei -
mitocănia, care din păcate creşte exponenţial.
R.H.: Credeţi că există o genă a distincţiei?
C.B.S.: Există probabil o genă, dar faptul că te-ai născut într-o familie
de oameni distinşi, primeşti o educaţie distinsă, îţi deschizi ochii pe valori
este un proces educaţional şi de cultură.
R.H.: Dar ştiţi că se spune că există mărgăritare şi în noroi...
C.B.S.: Ştiu, aşa este.
R.H.: Credeţi că un om poate să se autoeduce spre distincţie?
C.B.S.: Cu un efort foarte mare poate dar, în general, societatea trebuie
să-i ofere modelele respective. Şi aici este rolul mare al acestei insti-
tuţii(televiziunea - n.a.), să nu promoveze mitocănia, să nu promoveze exact
 Printre rânduri
pârtiile pe care, dacă se angajează, cei tineri ajung spre nisipurile mişcătoare
în loc să ajungă spre luminişurile din pădure.
Radu Herjeu

R.H.: Vorbind despre mitocănie, nu pot să n-o asociez cu kitsch-ul.

C.B.S.: Kitsch-ul este un fel de mitocănie în artă. Este o plagă de care
ne izbim şi de care este vinovat, în special, turismul. El generează kitsch-ul
prin toate amintirile acelea turistice care au un şarm periculos. Kitsch-ul are
şi el atracţia lui, dar trebuie să-i dai valoarea de kitsch. Ştim oameni care
colecţionează obiecte kitsch. Sunt nişte kitsch-uri reuşite şi altele nereuşite,
care trebuie aruncate. De exemplu, există pipe kitsch de ceramică foarte
interesante, care nu au nimic de-a face cu pipa de lemn care este un lucru
extrem de distins, sau cu pipa din spumă de mare care are certificatele ei de
nobleţe.
36 R.H.: De unde au oamenii această deschidere spre kitsch mai curând
decât spre arta pură, adevărată?
C.B.S.: Cred că este tot un fenomen cultural. Kitsch-ul se creează mult
mai uşor. Este mult mai bogat răspândit pe piaţă şi este mult mai ieftin.
Şi-atunci, omul vrea să-şi pună un tablou în casă şi nu poate să-şi plătească
un Rembrandt şi-atunci îşi plăteşte o pânză oarecare, îşi formează ochiul pe
lucrul acesta. Se ştie că în casele de mahala se găsesc tablouri cu felia de
pepene roşu, cu ţiganca cu floarea în gură... Sunt considerate capodopere de
artă. Este un fenomen de educaţie, de cultură, dar şi economic. De vină este
şi biserica. Mai ales biserica catolică promovează kitsch-ul. Toate statuetele
care se găsesc în proporţie de masă la locurile de pelerinaj sunt kitsch. Am
văzut şi am atras atenţia şi ierarhilor noştri pătrunderea în bisericile noastre
a icoanelor kitsch şi aceasta este inadmisibil pentru că biserica trebuie să
promoveze arta adevărată. Contactul cu divinitatea se face în mod onest şi
kitsch-ul este exact negarea onestului, este o minciună artistică.
R.H.: Domnule profesor, aveţi vreun regret legat de viaţa dumneavoas-
tră? Aţi făcut o mulţime de lucruri, aţi fi vrut să faceţi şi altele?
C.B.S.: Regretul meu este că nu am putut să fac învăţământ încă de la
început. Câteva decenii am fost izolat în învăţământ. Regret nu pentru pres-
tigiul titlului de profesor. Am fost respectat şi am fost menajat ca şi cum aş
fi fost un profesor, datorită capacităţilor mele profesionale, dar mi-ar fi făcut
plăcere să formez tineri, îmi place să văd tineretul, îmi place să-i dau din
cunoştinţele mele. Aş fi dorit să formez o şcoală ca să am cui să transmit
mai departe ceea ce am acumulat o viaţă întreagă. Acest lucru mi-a fost
refuzat şi este singurul regret mare pe care îl am.
R.H.: Revenind la faptul că familia dumneavoastră a renunţat la titlul de
conte, v-ar fi plăcut să vi se spună conte?
 Printre rânduri
C.B.S.: Nu ştiu, dacă nu am fost învăţat cu acest lucru! Sigur, port bla-
zonul, port coroana, am hârtie de scris mai simandicoasă, cu blazon, dar

Radu Herjeu
acestea înseamnă un respect faţă de un simbol pe care îl avem de atâtea se-
cole şi care ne-a fost conferit de un împărat pe care-l respectăm cu toţii, dar
ca să afişez titluri din acestea, mi se pare puţin anacronic, dar nu este mai
puţin adevărat că în anumite societăţi vest-europene a avea astfel de titluri
nu-i o joacă. Îţi deschide o mulţime de uşi, de saloane, poţi să pătrunzi la
anumite nivele şi în conducerea politică şi economică şi în viaţa culturală.
Acolo este un avantaj dar eu nu l-am speculat.
R.H.: Vă mulţumesc şi sper să mai avem ocazia să mai stăm de vorbă
şi despre alte subiecte care v-au pasionat de-a lungul vieţii şi să încercăm
împreună să-i convingem pe tineri că ultraspecializarea nu este cea mai
fericită cale de a ajunge undeva. 37
C.B.S.: Două lucruri nu sunt fericite: ultraspecializarea şi viaţa comodă.
Nu trebuie să te fereşti de stress, trebuie să ştii să faci faţă acestuia. Stresul
este un stimulent al capacităţilor creatoare ale gândirii umane.
R.H.: Încă o dată vă mulţumesc.

- interviu realizat în 1999 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Anania Bartolomeu
Arhiepiscop 39

S-a născut în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea, la 18 martie

1921.
A absolvit Seminarul Central din Bucureşti, liceul Mihai
Viteazul din acelaşi oraş şi Academia Teologică Andrei Şaguna
din Sibiu.
În 1942 a fost hirotonisit întru ierodiacon la Mânăstirea
Antim din Bucureşti.
Între 1958 şi 1964 a fost deţinut în închisorile comuniste
pentru activităţi „subversive“ în timpul studenţiei.
În perioada 1965-1976 a activat în cadrul Arhiepiscopiei
Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada.
După întoarcerea acasă, a urcat în ierarhia Biseriii
Ortodoxe. La 21 ianuarie 1993 a fost ales Arhiepiscop al
Vadului, Feleacului şi Clujului.
A publicat 17 volume de poezie, proză, teatru, memorialis-
tică şi eseuri.
În 1982 obţine Premiul pentru dramaturgie al Uniunii
Scriitorilor din România.
 Printre rânduri

Radu Herjeu: Înalt Preasfinţia Voastră, vom merge pentru început cu

Radu Herjeu
foarte mult timp în urmă, şi anume atunci când aţi făcut alegerea de a urma
calea preoţiei. De ce aţi făcut această alegere?
Anania Bartolomeu: Sunt călugăr de aproape şaizeci de ani şi nu am
comentat niciodată pricina care m-a îndemnat către mănăstire; consider, pe
de o parte, că este o problemă strict personală şi, pe de altă parte, nici eu,
până astăzi, nu sunt lămurit. Sunt convins însă că în clipa aceea, ca şi mai
târziu, Dumnezeu a ştiut ce face cu mine.
R.H.: Să fie şi influenţa faptului că proveneaţi dintr-un lung şir de pre-
oţi?
A.B.: Nu cred, mai degrabă eram pregătit pentru preoţia de mir şi
maică-mea vedea în mine un preot paroh destoinic, fie de oraş, fie de ţară, 41
aşa încât hotărârea mea de a merge la mănăstire a fost o surpriză. De altfel,
nici nu i-am întrebat pe părinţii mei, aşa cum se întâmplă de cele mai multe
ori. La început mama „a bocit“, apoi s-a obişnuit cu gândul, pentru ca apoi
să sfârşească prin a fi fericită.
R.H.: Aţi urmat în paralel cu seminarul şi liceul „Mihai Viteazul“?
A.B.: Nu în paralel. Pe vremea aceea, cu diploma de seminar se putea
merge numai la teologie. După ce am terminat seminarul m-am hotărât să
urmez Facultatea de Medicină şi pentru aceasta aveam nevoie de diplomă
de bacalaureat, aşa încât am dat nişte examene de diferenţă la liceul
„Cantemir“ din Bucureşti şi apoi am fost repartizat pentru bacalaureat la
liceul „Mihai Viteazul“, şi am luat examenul. Cu această diplomă am putut
să intru la medicină.
R.H.: De ce v-aţi dus la medicină dacă porniseţi pe un alt drum?
A.B.: Iată de ce: când mă aflam în Mânăstirea Antim de Bucureşti,
proaspăt călugăr, am trecut printr-o criză sufletească foarte profundă, în cur-
sul căreia am simţit nevoia de a-mi reface iubirea pentru om, pentru
aproapele meu, pentru că era ceea ce pierdusem. Mă gândesc la acea ima-
gine a lui Dostoievski, în sensul că iadul este durerea de a nu mai putea iubi.
Şi cred că treceam pe lângă iad. Aşa se face că, simţind această nevoie, con-
sideram că nu puteam s-o fac decât în calitate de medic, fireşte, doctor fără
de arginţi, pentru ca să-mi dedic puterea spirituală vindecării sufletului pe
de o parte, iar prin ştiinţa medicală să-i pot fi de folos trupeşte.
R.H.: Cum era posibil ca, totuşi, iubindu-l pe Dumnezeu, să nu-i mai
iubiţi pe oameni?
A.B.: Aceasta nu ţine de o explicaţie. Crizele nu se explică, ele se înre-
gistrează, se rezolvă. Criza mea s-a rezolvat. A fost o criză temporară care
 Printre rânduri
m-a determinat să fac acel pas către medicină, dar o dată făcut, a trecut.
R.H.: Şi nu v-a părut rău că n-aţi terminat şi medicina?
Radu Herjeu

A.B.: Ba da, pentru că începuse să-mi placă. Eu, prin structura mea, nu
eram făcut pentru ştiinţele exacte, ci pentru ştiinţele umaniste, aşa încât
munceam enorm pentru a-mi suplini lipsa de vocaţie. Eram un student bun
al marilor profesori din vremea aceea: i-aş pomeni pe Victor Papillian, pe
Grigore Benetato, pe Crişan, pe Secăreanu. Mai mult decât atât, aveam per-
spectiva de a intra preparator şi posibil asistent la catedra de fiziologie me-
dicală, care era condusă de marele savant Grigore Benetato. Mi s-au
prăbuşit toate aceste idealuri o dată cu evenimentele din mai-iunie 1946,
care sunt cunoscute.
R.H.: Aţi urmat şi muzica instrumentală. De ce?
42 A.B.: Iată de ce: în seminarul central, din programa analitică făcea parte
şi vioara sau violina, pentru că se moştenea această tradiţie din vremea când
preotul era, la ţară, şi învăţător. El învăţa muzica cu ajutorul viorii, aşa încât
singurele şcoli secundare în care vioara era disciplină obligatorie erau
Şcoala Normală pentru învăţători şi seminariile. După opt ani de seminar
am crezut că aş putea să merg mai departe, nu să devin un Yehudi Menuhin,
dar în orice caz un om care să ştie să cânte la vioară, dar am ratat şi asta o
dată cu greva din 1946.
R.H.: Şi nu aţi mai cântat de-atunci?
A.B.: Nu, am mărturist cândva, într-un volum de amintiri literare, că la
vremea aceea şedeam într-o vilă din parcul sportiv al universităţii, se numea
parcul „Regele Ferdinand I“, acum se numeşte parcul „Iuliu Haţeganu“ şi
pe drept numit aşa pentru că era ctitoria lui, împreună cu celebrul alergător
la suta de metri Ion Moina. El îşi făcea exerciţiile de alergări, iar eu de
vioară. Într-o seară m-am întors foarte obosit de la cursuri şi m-am aşezat
lângă o salcie pe malul lacului, ascultând cântecul unei privighetori, fasci-
nat, şi m-am gândit că niciodată nu voi ajunge să cânt la vioară aşa cum
cânta acea pasăre. Şi din acea clipă am pus vioara deoparte şi nu am mai
cântat.
R.H.: Adică, sunteţi un perfecţionist?
A.B.: Cred că era un mic pretext să o părăsesc...
R.H.: N-aţi fost tentat niciodată să reluaţi?
A.B.: Nu, am şi dăruit vioara altcuiva care avea mare nevoie de ea.
R.H.: Toate aceste incursiuni ale dumneavoastră şi în alte domenii decât
cel strict teologic erau un semn că vă doreaţi şi altceva, că nu vă simţeaţi
împlinit pe drumul acesta?
A.B.: Unul din personajele mele dintr-un poem dramatic are un refren
 Printre rânduri
pe care-l rosteşte din când în când: „Fă-mă Doamne ce m-oi face / Altceva
decât ce sunt“, aceasta însemnând nemulţumirea de tine însuţi şi de aici

Radu Herjeu
tendinţa de a face un pas mai departe, către un pisc mai înalt şi, dacă se
poate, către perfecţiune. Pe de altă parte, la douăzeci de ani ţi se pare că le
poţi face pe toate, mai târziu, o dată cu vârsta, îţi dai seama că trebuie să fii
măsurat, că trebuie să ai priorităţi. Priorităţile mele de-a lungul vieţii au fost
biserica şi literatura.
R.H.: Mă bucur că aţi amintit dumneavoastră pasiunea pentru literatură,
poezie, în special pentru dramaturgie. Cum aţi început să scrieţi?
A.B.: Am început la vârsta de zece ani, eram în clasa a treia, la ţară,
păzeam văcuţa familiei pe câmp şi deodată mi-a venit în minte că aş putea
pune în versuri lecţia de istorie pe care învăţătorul Nae Bădiţă ne-o predase
în ajun şi care se referea la bătălia de la Călugăreni a lui Mihai Viteazul. 43
Trebuie să mărturisesc însă că, înainte de aceasta, fratele meu mai mare
Dumitru Anania, care era deja student, ne-a trimis o scrisoare în versuri pe
care eu am citit-o în faţa mamei şi a surorilor mele şi cred că mi-a trezit do-
rinţa de a-l imita sau de a-mi demonstra mie însumi că aş putea să scriu şi
eu în versuri. Aşa că am versificat lecţia de istorie, am scris-o în memorie -
nu eram pregătit să scriu. Acasă i-am citit-o maică-mii, care m-a încurajat,
apoi un coleg m-a „pârât“ învăţătorului care, citind-o - între timp o tran-
scrisesem - m-a bătut pe umăr şi m-a încurajat. Spun acest lucru pentru edu-
catori şi pentru profesori. Este foarte important ca un copil care are o
vocaţie artistică să fie încurajat. Eu nu am uitat ce mi-a spus învăţătorul meu
şi am continuat să scriu şi, când am debutat, destul de târziu, în 1996, i-am
trimis prima mea carte cu o dedicaţie.
R.H.: V-aţi gândit vreodată să alegeţi numai calea scrisului?
A.B.: Sigur, pentru că ea a venit înainte de a mă hotărî să devin călugăr.
Repet, literatura o fac de la zece ani iar hotărîrea de a îmbrăţişa haina mo-
nahală a venit zece ani mai târziu. Atunci m-am văzut numai scriitor. Mai
târziu mă vedeam în ambele ipostaze în paralel, fără să consider că una o
contrazice pe cealaltă, ci dimpotrivă, devin complementare.
R.H.: Aţi scris şi poeme dramatice şi chiar un volum de teatru: „Poeme
cu măşti“,
A.B.: „Poeme cu măşti“ este o a doua ediţie a patru dintre cele cinci
poeme dramatice ale mele. Apăruseră în ediţii separate şi apoi le-am
revizuit şi au apărut într-un volum pe care mi l-a publicat editura „Cartea
Românească“ în 1970. L-am numit „Poeme cu măşti“ pentru că aşa consi-
der eu că este faţa mea atunci când apar pe scenă, pornind de la sentimen-
tul că în fiecare personaj, oricât ar fi el de angelic sau de demonic, există şi
 Printre rânduri
câte o părticică din autor.
R.H.: V-aţi imaginat vreodată regizând sau chiar jucând?
Radu Herjeu

A.B.: De regizat am regizat, iar de jucat n-am jucat decât în copilărie în

Pluguşorul sau când eram elev. Regie am făcut, ştiu cum se face un decor,
am luat lecţii de scenografie de la maestrul decorator al Operei Române,
cunosc efectul luminilor. Aşa cum un dirijor, un compozitor trebuie să
cunoască toate instrumentele şi potenţele fiecărui instrument, aşa şi un dra-
maturg trebuie să cunoască potenţele scenei, până unde îşi poate permite
să-şi desfăşoare imaginaţia.
R.H.: Care este cea mai mare satisfacţie pe care a-ţi avut-o din această
direcţie, cea a scrisului?
A.B.: Este bucuria de a te şti citit. Deşi criticii n-au fost interesaţi de
44 cărţile mele, am avut ceea ce se cheamă succesul de public, cărţile mele
s-au epuizat în timp record. Aceasta este o mare satisfacţie pe care o poţi
avea. Restul - banii sau gloria, sau consacrarea - contează mai puţin.
R.H.: Aţi fi putut scrie şi mai mult în acest timp?
A.B.: E greu de spus. Întrebarea ar fi dacă aş fi putut scrie mai bine, nu
mai mult. Fiecare scriitor, spre sfârşitul vieţii lui, ar trebui să creadă că
opera lui ar mai trebui scrisă încă o dată.
R.H.: Există vreo diferenţă între scriitorul Valeriu Anania şi arhiepis-
copul Bartolomeu Anania?
A.B.: Arhiepiscopul Bartolomeu Anania nu mai face literatură fiindcă
s-a consacrat revizuirii Bibliei în limba română într-o nouă versiune şi în
ediţie comentată. A renunţat la literatura proprie, considerând că toate
cărţile pe care le-a scris nu reprezintă altceva decât un exerciţiu de 40-50 de
ani pentru această operă pe care o face acum.
R.H.: Înainte de a deveni arhiepiscop şi înainte de a vă dedica exclusiv
traducerii Bibliei care era diferenţa dintre scriitor şi preot?
A.B.: S-au împăcat bine, uneori s-au mai ciondănit, s-au mai supărat şi
şi-au întors spatele, dar nu foarte des. Cred că mai degrabă au devenit com-
plementari, s-au întregit unul pe altul, ceea ce m-a determinat ca atunci când
am scris eseurile „Cerurile Oltului“ să abordez textul ca pe un dialog, să-i
zicem platonician, între Bartolomeu şi Valeriu, unul reprezentând teologul
şi celălalt reprezentând scriitorul. Toată cartea este structurată pe acest dia-
log, nu numai din motive tehnice, de a fi mai viu, ci şi pentru această sem-
nificaţie de dialog între cei doi care se şi contrazic, pot avea păreri diferite,
dar până la urmă ajung la aceeaşi concluzie.
R.H.: Care vă este cel mai drag totuşi, Valeriu sau Bartolomeu?
A.B.: Amândoi deopotrivă. Ştiţi ce se întâmplă? Cred că literatul are
 Printre rânduri
mai puţine ispite şi mai puţine posibilităţi de a deveni păcătos, pe câtă
vreme un cleric, un călugăr îşi ia o sarcină foarte grea care îi inculcă în per-

Radu Herjeu
manenţă sentimentul de insatisfacţie, de imperfecţiune şi de tristeţe că nu
izbuteşte să fie mai bun.
R.H.: Există o libertate a scriitorului pe care un slujitor al bisericii nu o
are?
A.B.: Sigur că există anumite limite care ţin mai mult de bun simţ decât
de cenzură. Părintele Gala Galaction, şi el un clasic al literaturii noastre, nu
s-a cenzurat, în memoriile lui. A fost sincer în ceea ce a scris, dar îmi
amintesc de un comentariu al unui mare critic literar care spunea că părin-
tele Gala Galaction în calitatea sa de preot condamnă păcatul, dar cu câtă
voluptate şi măiestrie îl descrie...
R.H.: Există şi în cărţile dumneavoastră ceva pe care l-aţi fi putut privi 45
altfel dacă nu era al dumneavoastră?
A.B.: Nu, viziunea literară nu a fost cenzurată de ipostaza călugărului,
Cred că limbajul a păstrat totuşi o anumită decenţă, dar pentru aceasta nu
trebuie să fii neapărat cleric, important este ca limbajul să aibă impactul pe
care ţi-l doreşti cu cititorul sau ascultătorul.
R.H.: Ce are un impact mai mare: o poezie, o piesă de teatru sau o
slujbă?
A.B.: Nici un succes, nici un fel de ropot de aplauze nu pot echivala
bucuria unui sfârşit de liturghie, ai o stare de fericire, de mulţumire, de
lumină, de împăcare, de apropiere de Dumnezeu.
R.H.: Este starea dumneavoastră dar este şi a celor care ascultă?
A.B.: Să sperăm. Predic la amvon, mă uit în ochii oamenilor, am motive
să cred că au primit mesajul meu, totul se petrece în tăcere, fără aplauze,
ovaţii, dar în clipa în care comunicarea devine comuniune scopul este atins
şi acest lucru se simte.
R.H.: Se simte mai ales fiindcă mesajul dumneavoastră este transmis
direct.
A.B.: Niciodată nu citesc o predică. Vorbesc liber, îmi pregătesc predi-
ca, bineînţeles, jumătate acasă şi jumătate în timpul desfăşurării, dar cu aju-
torul acultătorilor.
R.H.: În general scriitorul nu primeşte imediat feed-back-ul de la citi-
tori, pe când dumneavoastră, ca preot, primiţi imediat reacţia celor care vă
ascultă. Bănuiesc că sunt mulţi oameni care vă iubesc.
A.B.: Da, cred că da, şi acest fapt mă face să mă simt bine pe pământ.
R.H.: Şi responsabil?
A.B.: În cel mai înalt grad. Fiecare semn de iubire înseamnă o nouă
 Printre rânduri
invitaţie la participare.
R.H.: Dumneavoastră sunteţi şi preot şi scriitor, adică doi mesageri ai
Radu Herjeu

unor valori extrem de importante. Eu am senzaţia, şi asta am spus-o în toate

emisiunile mele, că de câţiva ani încoace aceste valori nu mai sunt receptate
de tineri. De aceea vreau să vă întreb cum simte, atât scriitorul cât şi preo-
tul Anania această îndepărtare a tinerilor de valorile tradiţionale?
A.B.: Lucrez cu tineretul, colaboratorii mei de la centrele parohiale sunt
în special tineri. Catedrala din Cluj, mai cu seamă după începerea anului
universitar, este plină de tineri. Catedrala are o capacitate de patru mii de
persoane, iar cel puţin două mii sunt afară şi ascultă slujba prin intermediul
difuzoarelor. Dintre aceştia, 60-70% sunt tineri. Sigur că poate procentual
tinerii care sunt debusolaţi sunt mai mulţi şi trebuie să admitem că cei care
46 merg la biserică sunt o minoritate, pentru că drumul către împărăţia lui
Dumnezeu este cel strâmt, nu cel larg.
R.H.: Şi cei care citesc versuri au fost întotdeauna o minoritate.
A.B.: Fără îndoială, şi iubitorii de frumos. Şi totuşi suntem o ţară cu un
popor iubitor şi creator de frumos.
R.H.: Nu credeţi că, din păcate, ultimii nouă ani au transmis mai ales
mesajul că banul este mai important decât cultura?
A.B.: Sigur, dar depinde cât crezi acest mesaj. Dar când oamenii îşi rup
de la gură, în aceste vremuri de criză, ca să-şi cumpere bilete de exemplu la
un concert cu Dan Grigore sau la Festivalul George Enescu, ne arată că sunt
speranţe să revenim la iubirea de frumos.
R.H.: În predicile dumneavoastră îi îndemnaţi pe tineri să citească?
A.B.: Cum să nu, ba mai mult, îi îndemn să înveţe bine limba română.
De curând, am avut la Catedrală deschiderea noului an şcolar. În faţa a peste
cinci mii de copii am vorbit despre şcoală, despre viitorul lor, i-am îndem-
nat să-şi asculte profesorii, să-şi iubească religia şi nu uit niciodată să-i
îndemn să înveţe să scrie şi să vorbească corect româneşte - aici cred că vor-
beşte scriitorul din mine.
R.H.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră memoria?
A.B.: Memoria este o reiterare a unor momente, îţi retrăieşti viaţa, nu
doar ţi-o aminteşti şi aceasta contribuie la un fenomen de introspecţie, să
poţi privi critic viaţa ta trecută şi având-o sub un ochi critic să poţi face o
evaluare asupra ta însuţi.
R.H.: Există şi lucruri despre care nu vă face plăcere să vă amintiţi?
A.B.: Nu cred că aş fugi de mine însumi, bune sau rele, sunt ale mele.
R.H.: Mă gândesc la cele care n-au ţinut de dumneavoastră, la perioada
închisorii, de exemplu.
 Printre rânduri
A.B.: Ştiţi care este paradoxul? Îmi scria o doamnă din Braşov că are un
unchi care a făcut 22 de ani de închisoare şi că, la o vârstă foarte înaintată,

Radu Herjeu
se întâlneşte cu foşti camarazi din închisoare şi râd de se prăpădesc când îşi
povestesc amintirile din închisoare, iar dânsa nu înţelege cum este posibil
să vorbeşti despre puşcărie şi să nu te crispezi. Adevărul este că în anii de
închisoare intervine şi umorul. Eu îl numeam „umor infraroşu“, este un
mijloc de a supravieţui. Sigur că mi-aduc aminte cu crispare de ceea ce a
fost crunt în perioada închisorii, mai ales perioada de anchetă. În general eu
consider că totul vine de la Dumnezeu, cu ştirea şi îngăduinţa lui şi că totul
poate să-ţi prindă bine dacă ştii să îţi asumi suferinţa. O suferinţă asumată
devine benefică, luminoasă, pentru că ţi-ai pus-o în faţa lui Dumnezeu pe
care l-ai rugat ca în felul acesta să-ţi mai ierte din păcatele celelalte care
nici o legătură cu obiectivele suferinţei pe care ai îndurat-o. Şi totul devine 47
senin, ţi-ai iertat duşmanii şi eşti un om liber.
R.H.: Nici imediat după ieşirea din închisoare nu aţi avut resentimente?
A.B.: Nu, resentimente nu, dar a existat teama de a nu fi dus înapoi.
Faptul că eşti urmărit, spionat, este un drum al groazei, care încetul cu înce-
tul se estompează.
R.H.: De fapt închisoarea a fost efectul unui şir de ani în care dum-
neavoastră v-aţi implicat activ în rezistenţa anticomunistă care a avut un
vârf în 1946 în timpul grevelor studenţeşti pe care le-aţi condus. Ce v-a
făcut să vă implicaţi în grevele studenţeşti având în vedere faptul că dum-
neavoastră aţi păşit pe un drum al păcii, al liniştii?
A.B.: Tot mâna lui Dumnezeu este, care te cheamă şi îndeamnă atunci
când tu nici nu gândeşti. Eu intrasem la Facultatea de Medicină cu gândul
la carte şi casă. În acea perioadă, împreună cu colegii mei din anul I, lup-
tam pentru deblocarea examenelor, pentru dreptul de a da o parte din exam-
ene şi în toamnă, nu numai în iunie. Se formaseră o serie de comisii dintre
colegi, dar care n-au avut prea mult crezământ la rectorat. Pentru că eram
călugăr, ei m-au rugat să conduc o comisie şi în felul acesta noi am fost
ascultaţi şi ni s-a aprobat cererea. Asta a făcut să devin cineva în ochii
întregului an, ceea ce a făcut ca în următorul an, la Cluj, în 1946, când a fost
reînfiinţat Centrul studenţesc „Avram Iancu“, să fiu ales preşedinte în una-
nimitate, prin vot secret, fără ca eu să candidez. Şi-n această calitate, venind
acele evenimente, nu mă puteam sustrage, nu puteam fugi ca un laş de la
greu. Şi, a propos de amintiri, a fost o voinţă de dincolo de mine şi cred că
nu se poate numi întâmplare.
R.H.: Atunci chiar v-aţi gândit că puteţi schimba ceva?
A.B.: Când te implici într-o asemenea treabă ţi-ai asumat toate riscurile,
 Printre rânduri
toate urmările. Aşa că atunci când am fost exmatriculat, când am fost
arestat, mă aşteptam să mi se întâmple.
Radu Herjeu

R.H.: Aţi bănuit în acele clipe că vor urma atâţia ani de comunism?
A.B.: Nu, toată lumea aştepta să vină americanii. În 1946 regele era încă
în fruntea statului, comunismul era încă firav, credeam că puterile occiden-
tale, în special SUA, vor avea destulă putere să-i împingă pe sovietici
înapoi, nu bănuia nimeni atunci fenomenul Yalta. Au trecut mulţi ani şi după
ce am intrat la Patriarhie, patriarhul Justinian ne-a spus că biserica trebuie
să-şi facă o politică de lungă durată pentru că americanii nu vin curând şi a
avut dreptate.
R.H.: Dacă nu aţi fi fost arestat aţi fi continuat această luptă activă?
A.B.: Încă înainte de a intra la medicină, eu aveam la activul meu mai
48 multe arestări de acest fel pentru că nu am putut să rămân indiferent la tre-
buinţele momentului şi nu am putut rămâne insensibil la solicitările de a
participa la viaţa neamului meu, socoteam că este o datorie. Altfel, vocaţia
mea adevărată este de interiorizare şi de singurătate.
R.H.: Este adevărat, chiar îmi spuneaţi că nici nu vă stă foarte bine
haina de persoană publică.
A.B.: Am fost nevoit să devin persoană publică, mai puţin prin lite-
ratură, pentru că scrisul se face în singurătate, ci mai mult pentru că s-a
socotit că sunt necesar. Să ştiţi că nici pentru arhiepiscop n-am candidat, am
fost ales în lipsă, aveam deja zece ani de pensie.
R.H.: Aceasta a fost traiectoria vieţii dumneavoastră.
A.B.: Dumnezeu ştie ce face cu noi toţi.
R.H.: Şi nu v-aţi întrebat de ce o face cu dumneavoastră?
A.B.: Asta numai El ştie. Eu înţeleg într-o oarecare măsură, voi înţelege
mai bine după ce voi fi dincolo.
R.H.: Care sunt dezavantajele că sunteţi o persoană publică?
A.B.: Înainte de a fi ales arhiepiscop mă retrăsesem la pensie, locuiam
într-o garsonieră de lângă Cişmigiu şi obişnuiam ca în fiecare dimineaţă să
mă plimb pe aleile parcului, era pentru plăcerea mea, pentru sănătatea mea.
Din momentul în care am apărut pe ecranele televizoarelor, după ce am fost
ales arhiepiscop, şi mi-am reluat plimbarea în parc am observat că nu mai
eram anonim, toată lumea mă saluta şi în acel moment m-am simţit foarte
stingherit. De atunci nu m-am mai plimbat şi regret lucrul acesta.
R.H.: Să ne întoarcem la perioada imediat după ieşirea din închisoare,
când aţi ajuns în America, la Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română.
Cum aţi ajuns direct din închisoare în ţara libertăţii?
A.B.: Nu, n-a fost chiar direct. Încă din 1957 a venit la Patriarhia din
 Printre rânduri
Bucureşti episcopul Andrei Moldovan însoţit de consilierul Alexandru
Suciu. Eu eram bibliotecar la Patriarhie, ne vedeam zilnic, conversam şi

Radu Herjeu
le-am plăcut şi aşa s-au gândit la o succesiune a episcopului Moldovan. Dar
nu i-am încurajat deoarece nu vroiam să am încurcături cu Securitatea. Ei
au făcut încă de atunci un demers oficial, de care eu nu am ştiut, dar care
nu s-a finalizat pentru că în 1958 am fost arestat. În 1964, de îndată ce s-a
aflat că sunt liber, între timp episcopul murise, s-a început demersul prin
Consulatul American de la Bucureşti, asigurându-mă că momentul politic s-
a schimbat, România s-a reorientat politic şi guvernul comunist nu-şi mai
poate permite un refuz. Aceasta este explicaţia care de fapt a ridicat multe
semne de întrebare. Vreau să vă spun că din închisoare am ieşit în august
1964 şi am plecat în America în octombrie 1965. Am avut girul guvernului
american şi dovada este că, o dată plecat în America, din prima zi am avut 49
statutul de rezident permanent cu dreptul de a călători peste hotare cu do-
cument american.
R.H.: Nu v-aţi gândit să rămâneţi acolo?
A.B.: Nu, nu din excese de patriotism, dar chiar dacă comunismul ar fi
fost permanent, nu m-am văzut îmbătrânind şi murind acolo, ca probă că
după cinci ani de rezidenţă puteam să-mi cer cetăţenia americană, dar n-am
putut, datorită unui sentiment foarte personal. Ştiţi ce se întâmplă? În piesa
mea „Leul pământului“ există un simbol, o mână de pământ pe care o poartă
ostaşul cu el ca să-i ţină de cald. Am vrut să mor şi să fiu îngropat în pământ
românesc ca să-mi fie cald.
R.H.: Există vreo diferenţă între ortodocşii de acolo şi cei de acasă, ca
mentalitate de exemplu?
A.B.: Ca mentalitate, da. Sunt în mare măsură americanizaţi, noile ge-
neraţii şi-au pierdut limba, însă credinţa este intactă, în afară de adminis-
traţie care este autonomă, păstrând cu Sfântul Sinod doar o legătură cano-
nică.
R.H.: Şi totuşi, în societatea capitalistă.individualismul este mult mai
pregnant decât a fost poate în România până acum câţiva ani. Nici acest
lucru n-a avut influenţă asupra apropierii lor de religie?
A.B.: Nu trebuie privit ca un individualism sălbatic în care insul calcă
în picioare pe vecinul său ca să răzbească. Aşa s-a născut poporul american,
printr-un fel de lupta junglei, este adevărat, dar societatea americană este o
societate aşezată, unicat în istoria omenirii şi insul nu-şi pierde câtuşi de
puţin apartenenţa la un grup social. Acest individualism nu trebuie privit ca
un sentiment exacerbat.
R.H.: Şi totuşi, de curând am stat şi eu o perioadă în America şi vorbind
 Printre rânduri
cu nişte americani dintr-un oraş din Sacramento, unde există o mare comu-
nitate de români, dar şi de sârbi ortodocşi, îmi spuneau că există o foarte
Radu Herjeu

mare diferenţă între comunitatea de români şi cea de sârbi. Sârbii au pus

mână de la mână şi au ridicat o biserică nouă, în schimb românii sunt mult
mai depărtaţi unii de alţii. Aţi observat şi dumneavoastră acest lucru?
A.B.: Ce ştiu eu este că există în Los Angeles o comunitate românească
şi într-adevăr îşi ţineau slujbele, câţiva ani buni, într-o casă închiriată, dar
deţin noutatea că acum au biserica lor proprie. Am văzut comunitatea sâr-
bească din San Diego, cu o biserică foarte frumoasă. Eu am cununat în bi-
serica lor o pereche de români, de aceea îi cunosc, dar românii sunt mai
puţini şi cu mijloace materiale mai modeste.
R.H.: De ce v-aţi întors în ţară?
50 A.B.: Chiar dacă nu vroiam să mor acolo, nu aveam un termen anume
când să revin în ţară, dar venind acasă pentru o întâlnire cu colegii mei am
fost forţat să rămân. Stăpânirea de stat nu m-a mai lăsat să mă întorc în
SUA, am fost supus unei imense presiuni din partea Securităţii să le predau
documentele americane, dar am rezistat şi le-am depus la Consulatul
American, spunându-le că fiecare document trebuie să se întoarcă la autori-
tatea care l-a emis. De aici o serie întreagă de neplăceri pe care le-am
depăşit.
R.H.: Cum aţi trăit momentul revoluţiei?
A.B.: Să vă spun drept, într-un articol pe care l-am scris în ziar, m-am
autoflagelat că n-am participat la revoluţie, în stradă. Pe urmă mi-a părut
rău, pentru că aş fi vrut din toată inima să ies în stradă, pentru că mai
ieşisem de multe ori în viaţa mea, dar aveam o sciatică teribilă care, prac-
tic, mă ţinea imobilizat. Şi de aceea am urmărit evenimentele numai la tele-
vizor.
R.H.: Dar ca schimbare, cum aţi simţit? V-aţi văzut visul cu ochii, totuşi
aţi luptat în 1946 pentru această schimbare şi iată că ea a venit cu 43 de ani
mai târziu.
A.B.: Sigur, nimeni nu mai credea în această schimbare, trebuie să fim
foarte sinceri, eram un popor disperat. Deşi vedeam că în câteva luni de zile
comunismul s-a prăbuşit în ţările socialiste din jurul nostru şi noi rămă-
sesem ultimii, nu întrevedeam nicicum revoluţia. A fost o mare surpriză
pentru noi şi chiar pentru cei care au făcut-o.
R.H.: Înalt Preasfinţia Voastră, să revenim la munca dumneavoastră de
acum şi anume la trducerea Bibliei şi vreau să vă întreb de ce totuşi mai era
nevoie de o nouă ediţie?
A.B.: Sunt două motive principale. Mai întâi, limba fiecărui popor
 Printre rânduri
evoluează, în sensul că sunt o seamă de cuvinte care se tocesc şi care dispar
din circuitul limbii, iar altele rămân cu sensuri schimbate. Biblia, în cultura

Radu Herjeu
unui popor, este monumentul şi al limbii acelui popor. Eu nu fac o nouă tra-
ducere, ci doar o revizuire pentru a aduce limba la zi şi mai cu seamă ope-
raţia importantă pe care o fac, şi pe care n-au îndrăznit s-o facă înaintaşii
mei, este operaţia asupra sintaxei, fireşte la nivelul lexicului mai puţin, pen-
tru că limba română este foarte bogată, foarte conservatoare şi are o mare
stabilitate, dar sintaxa ediţiilor mai vechi era încă tributară sintaxei greceşti
sau, în speţă, sintaxei ebraice. Eu nu am făcut altceva, decât am luat frază
cu frază şi am topit-o, am făcut o magmă şi am returnat-o în tiparele sin-
tagmei şi ale limbii române. Fireşte că nu am fost insensibil la stil, la a păs-
tra un echilibru între specificul limbajului biblic şi accesibilitatea lui către
noile generaţii. O fac cu conştiinţa că este un text pentru generaţiile secolu- 51
lui XXI şi ale mileniului următor. O asemenea muncă se presupune că
durează cel puţin un secol, dacă nu două, după care va fi nevoie de o nouă
revizuire. În al doilea rând, e vorba de textele în sine, originale, care mai
sunt descoperite prin arhive, mănăstiri, cercetate de specialişti, de filologi
biblici care creează ediţii critice din ce în ce mai noi şi mai bune. În munca
pe care o fac folosesc ediţiile cele mai noi, cu note de subsol. Pentru Noul
Testament am folosit ediţia critică a lui Kurt Alant, iar pentru Vechiul
Testament, ediţia lui Raffs.
R.H.: Şi când va fi gata această nouă ediţie?
A.B.: Până acum am reuşit să dau Noul Testament, care a apărut în două
ediţii. Din Vechiul Testament, „Cele cinci cărţi ale lui Moise“, „Cartea lui
Iov“ care a apărut la Editura Anastasia, „Psaltirea“, „Cântarea Cântărilor“.
Am isprăvit, practic, a doua mare porţiune care cuprinde Cărţile politice şi
sapienţiale care vor apărea la începutul anului viitor într-un volum la
Editura Institului Biblic şi am început de patru-cinci luni munca asupra
Profeţilor. L-am isprăvit pe Isaia şi sunt pe cale de a începe munca asupra
profetului Ieremia. Dacă Dumnezeu mă ţine în viaţă, îmi dă sănătatea şi pu-
terea de muncă pe care le am acum, mi-ar mai trebui trei-patru ani ca să ter-
min totul.
R.H.: O ultimă întrebare, Înalt Preasfinţia Voastră. Aţi avut o viaţă
extrem de bogată. Există ceva ce v-aţi fi dorit să faceţi şi n-aţi făcut?
A.B.: Aş parafraza pe cineva, „singura mea mare tristeţe este că n-am
izbutit să devin sfânt“.
R.H.: Vă mulţumesc.
- interviu realizat în 1998 -
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Ana Blandiana 53
Poet

Nume real Otilia Coman.

S-a născut la 23 martie 1942, la Timişoara.
A absolvit în 1967 Facultatea de filologie din Cluj-Napoca.
Debutează cu versuri în revista Tribuna şi îşi face ucenicia
gazetărească la Viaţa Studenţească.
Publică volume de versuri şi eseuri: „Călcâiul vulnerabil“,
„A treia taină“, „Imitaţie de coşmar“, „Arhitectura va-
lurilor“.
A refuzat orice demnitate publică. A fost preşedinta Alianţei
Civice.
Căsătorită cu Romulus Rusan.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: De ce Ana Blandiana şi nu Otilia Valeria Coman sau
Doina?

Radu Herjeu
Ana Blandiana: În primul rând ar fi trebuit să fiu Ruxandra... Pentru că
tata era închis în perioada în care eu am trimis primele versuri la o revistă
literară, Tribuna din Cluj şi pentru că oricum nu se punea problema că aş fi
putut publica cu numele meu, care nu era într-adevăr Otilia Doina ci Otilia
Valeria Coman. Şi toată lumea îmi spunea Doina. Deci, Blandiana este sfa-
tul mamei, Ana este rima la Blandiana... a fost un joc pe care l-am făcut cu
mai mulţi prieteni care scriau versuri. Şi ne-am făcut pseudonime care mai
de care mai sonore şi am trimis la revista Tribuna cu acest nume. Când a
venit cineva de la redacţie să mă cunoască, cum căutau tinere speranţe, a
aflat care este numele meu real; şi aflând că tata este închis a zis: „Pentru
Dumnezeu! Să nu spui nimănui că nu-i numele tău“. În curând s-a aflat, şi 55
n-am mai putut să public, dar numele fusese publicat şi am rămas la el.
R.H.: Cum aţi descoperit poezia?
A.B.: Clasic ar trebui să spun că nu eu am descoperit-o pe ea ci ea m-a
descoperit pe mine. Eu sper că e adevărat că ea m-a descoperit pe mine. În
orice caz am scris din copilărie; aproape aş zice de când am învăţat să scriu,
din clasa I-II.
R.H.: Toţi colegii scriau versuri?
A.B.: Nu spun că toţi colegii scriau versuri. Spun că eu am început să
scriu, şi nu neapărat numai versuri. Ceea ce a existat a fost ideea de a pune
pe hârtie ceea ce simţi. Adică scrisul ca grafie. În primul rând a fost un joc
din clipa în care am învăţat să scriu, devenind şi mai plăcut când am
descoperit noţiunea de rimă. Sigur că un timp noţiunea de poezie a fost
legată de noţiunea de rimă. Apoi, încet, încet, aşa cum embrionul trece prin
toate fazele de evoluţie... cum i se întâmplă fiecărui scriitor prin toata isto-
ria literaturii, am învăţat să scriu cum au învăţat diverşi scriitori pe care
i-am citit. În orice caz, între cititorul care am fost şi scriitorul care sunt
există o foarte strânsă legătură.
R.H.: Ce n-aţi scris? Am văzut că aţi scris proză fantastică, poezii pen-
tru copii, texte pentru lieduri, însemnări de călătorie. Există ceva ce n-aţi
încercat?
A.B.: Versuri pentru lieduri n-am scris, s-au scris lieduri pe versurile
mele. Cred că teatru n-am scris.
R.H.: De ce? Nu v-a tentat niciodată?
A.B.: În momentul în care devenisem un scriitor destul de adult încât
să-mi fi putut permite şi asta, ar fi fost nevoie de mult mai mult curaj. Exista
o cenzură pentru pagina scrisă şi existau încă căteva cenzuri pentru pagina
 Printre rânduri
scrisă care urca pe scenă şi era interpretată. Teatrul s-a dezvoltat după cum
s-a văzut, mult mai greu decât alte genuri literare în condiţiile cenzurii, în
Radu Herjeu

timp ce poezia a reuşit să treacă peste cenzura în cea mai mare măsură pen-
tru că în chiar definiţia ei intră înţelegerea printre rănduri. Cunoaşteţi acea
lectură printre rănduri care a fost definiţia solidarităţii, şi mai mult a com-
plicităţii între scriitor şi cititor; scriitorul punea jumătate şi cititorul
înţelegea totul, întâlnindu-se la jumătatea drumului. Deci, în cazul poeziei,
asta e chiar definiţia ei. Definiţia metaforei, care este o comparaţie căreia îi
lipseşte un termen. Aşa că, nu întâmplător, poezia a fost genul cu cel mai
mare succes şi cu cea mai mare dezvoltare în condiţiile cenzurii, nu numai
în România ci în toate ţările din est.
R.H.: Şi acum, după atâta timp, care din toate genurile abordate vă ca-
56 racterizează cel mai mult, sau cel mai limpede?
A.B.: Este evident că-n anumite perioade am preferat un gen sau altul.
Poezia rămânea întotdeauna în fundal. Este adevărat însă că aceasta intră
chiar in definiţia genurilor moderne; romanul, aşa cum este el înţeles de
marii contemporani romancieri, sigur că este o operă în proză, care are per-
sonaje, o poveste, o istorie pe apă, cum spunea Eminescu, dar în mod evi-
dent este mai mult decât atât. Există la baza lui o gândire metaforică care
este proprie poeziei, şi în acest sens, indiferent de ce am scris, am rămas,
sper eu, poetă.
R.H.: Ce înseamnă să ai talent?
A.B.: Cred că în ceea ce mă priveşte, talentul, în măsura în care-l am,
sau în măsura în care această noţiune mi se aplică mie, a fost capacitatea de
a-i convinge şi pe ceilalţi de ceea ce credeam eu.
R.H.: Să-i convingeţi? Sau să transmiteţi impresiile dummneavoastră
celorlalţi?
A.B.: Implicit. Eu, evident, n-am facut decât să mă exprim. Şi asta este
valabil de la poezie, de la cărţile pe care le-am scris până la discursurile pe
care le-am ţinut. Valoarea acestei exprimări era dată de măsura în care ade-
vărurile ei reuşeau să placă şi celorlalţi.
R.H.: Şi invers, când citiţi dumneavoastră versurile unui poet tânăr sau
pe care nu-l cunoaşteţi personal, când apreciaţi că este talentat?
A.B.: Când reuşeşte nu să spună ci să sugereze. Niciodată exprimarea
tranşantă nu a fost definiţia artei literare. Întotdeauna poezia, ca cea mai
artistică dintre formele literare, a fost o exprimare indirectă, o sugestie.
R.H.: dumneavoastră spuneati că vă exprimaţi sentimentele, gândurile
şi ideile prin poezie. Încercaţi să le daţi o formă pentru a fi exact receptate
aşa cum aţi fi vrut dumneavoastră, sau lăsaţi cititorului un spaţiu? Poate că
 Printre rânduri
cititorul întelege ceva din poezia dumneavoastră, dar cu totul altceva decât
aţi fi vrut...

Radu Herjeu
A.B.: Fără îndoială. Dar nu pentru că eu las spaţiu, ci pentru că pur si
simplu definiţia adevăratei poezii, să zicem, e aceea că are capacitatea de a
se multiplica. Fără îndoială există tot atâţia Hamleţi nu numai câţi actori îl
interpretează pe Hamlet ci şi câţi spectatori îl privesc şi-l ascultă. Tocmai
pentru că există întotdeauna această capacitate a celui care receptează arta
de a întregi globul din care artistul nu face decât să sugereze.
R.H.: Atunci cum facem cu mesajul? dumneavoastră transmiteţi un
mesaj, şi el poate fi receptat cu totul altfel. Un poet care scrie se gândeşte
la o anumită categorie de oameni care vor citi, nu?
A.B.: Nu. Pur şi simplu se exprimă aşa cum cireşul face cireşe şi crinul
parfum. 57
R.H.: Deci naturală.
A.B.: Da. Naturală şi miraculoasă, în măsura în care tot ceea ce este na-
tural e miracol.
R.H.: Şi nu există totuşi poeţi care construiesc poezia?
A.B.: Sigur că da. Totul e ce întelegeţi prin noţiunea de poet. În gene-
ral noţiunea de scriitor-constructor al cărţilor lui este pentru mine străină de
noţiunea de poet. Există foarte multe categorii de scriitori, după cum există
foarte multe categorii de pictori. Personal fac parte dintr-una în care există
o lege obligatorie care se poate rezuma la o frază a Sfântului Augustin:
„Iubeşte şi fă ce vrei“. Deci dincolo de asta totul e discutabil; fără, nimic nu
există.
R.H.: Ce părere aveţi despre Arta pentru artă? Se vorbea într-o vreme
că un poet scrie poezii nu ca să fie citite ci că e ceva natural.
A.B.: În perioada proletcultistă au fost create două noţiuni opuse şi la
fel de false, după părerea mea; arta cu tendinţă care era arta socialistă şi arta
pentru artă în care erau băgaţi toţi cei care nu scriau tot ceea ce le spunea
partidul.
R.H.: Nu m-am referit la acea perioadă. Eu m-am referit la faptul că unii
zic că poezia rămâne poezie chiar dacă nu-i citită. Şi că poţi să ai aceleaşi
sentimente, să faci artă chiar dacă n-o arăţi nimănui, chiar dacă n-o faci pen-
tru alţi oameni. Există oameni care pretind că nu-i interesează modul în care
sunt receptaţi.
A.B.: Pusă aşa, problema rămâne confuză, pentru că dacă artistul ar
scrie ca să impresioneze sau anume pentru cineva, e clar că ceea ce ar scrie
el nu ar mai fi poezie. Eu, care nu sunt de acord ca poetul să se gândească
cui i se adresează, sunt adepta unui ermetism total. Arta ermetică poate să
 Printre rânduri
fie la fel de opusă poeziei ca şi poezia scrisă anume ca să se înţeleagă, deci
de consum. Nu astea sunt criteriile. Ele ţin de gradul de intensitate; şi în
Radu Herjeu

măsura în care există intensitate părerea mea e că se şi înţelege. Metafora îşi

crează auditoriul prin intensitatea ei.
R.H.: Aţi primit multe premii pentru poezie: Premiul Herder, Premiul
Academiei, Premiul Uniunii Scriitorilor. Ce au însemnat la momentul
respectiv aceste premii?
A.B.: Nu ceva foarte important. Uneori au însemnat respectul colegilor
din juriu. Existau zeci de premii în fiecare an; eu am primit relativ puţine
premii; am colegi care au primit de ordinul a 20 de premii în 25 de ani; eu
am luat cinci sau şase, deci nu fac parte din premianţii obişnuiţi. Prima oară
am luat premiul Academiei în 1969 si eram mandră că era Alexandru
58 Philippide în juriu, deci un mare poet ca el imi dăduse premiu; când am luat
premiul Herder am fost uluită şi amuzată pentru că eu aveam 30 de ani şi eu
credeam că este un premiu pe care-l luau octogenarii. Era un premiu pe care
îl luase Arghezi, de exemplu. Premiantul avea obligaţia de a prezenta un
bursier şi ţin minte ca îmi făcea mare plăcere când, la toate acele ceremonii,
eram considerată bursieră în timp ce se căuta premiantul român. Niciodată
n-am crezut că a lua un premiu înseamnă a fi... n-am făcut o legătură pro-
fundă între noţiunile de premiu şi de valoare. Premiile poate ţin de noroc,
sigur că este de dorit să reprezinte o anume acceptare a valorii, dar premi-
ile ţin mai mult de viaţa culturală mondenă. Există mari poeţi de valoare ai
lumii care n-au luat niciodată premiu, după cum există scriitori care n-au
fost extraordinari si au luat foarte multe premii. E destul să ne gândim la cel
mai important dintre premiile lumii, premiul Nobel, care n-a fost luat de
Tolstoi, n-a fost luat de Rilke, scriitori care au trăit şi au scris pe vremea
când acest premiu se dădea, după cum există alţi mari scriitori care l-au luat.
R.H.: Revenind la ce aţi spus mai devreme, cum să premiezi un copac
care înverzeşte în fiecare primăvară? Doamnă Blandiana, v-aţi căsătorit
foarte tânără, la 18 ani. Şi azi, după 37 de ani, sunteţi împreună cu aceeaşi
persoană. Există un secret?
A.B.: Da, există, poate, un secret. Secretul profund e că, din când în
când, cele două jumătăţi se regăsesc. Cred că secretul este să laşi să treacă
de la tine. Şi asta trebuie să o facă amândoi. În cazul nostru amândoi am
făcut-o întotdeauna. Dacă căsătoriile funcţionează ca nişte concurenţe n-au
unde să ducă.
R.H.: Cum trăiţi statutul de soţie, de gospodină?
A.B.: Destul de aiurea, cum se zice. Adică, mai ales în ultimii ani,
plecăm dimineaţa, ajungem seara, mâncăm de prânz la ora 22, dacă reuşim
 Printre rânduri
printre telefoanele care sună în permanentă. Asta ne face să ne dorim amân-
doi o viaţă normală, să visăm la ea şi să fim fericiţi dacă avem timp să

Radu Herjeu
ajungem şi în bucătărie. Oricum, pe lângă ce trăim noi, şi acum ca persoane
publice, şi înainte ca simpli scriitori, gospodăria era ceva infinit mai uşor.
Şi, oricum, amândorura ne face plăcere, şi să mergem la ţară să săpăm.
R.H.: Ce părere aveţi despre femeile care sacrifică mult în viaţă pentru
carieră? Sacrifică o familie, o vârstă...
A.B.: Depinde ce inţelegeţi prin carieră. Dacă o carieră înseamnă a
ajunge ştab şi a călca în picioare totul, inclusiv viaţa personală, ca să ajungi
şef undeva, e o prostie. Dacă înseamnă că o soprană renunţă la diferite
lucruri pentru a cânta, atunci mi se pare demnă de respect. Aceasta poate fi
valabil şi pentru un om de ştiintă. Să existe necesitatea de a face ceva real...
R.H.: Nu credeţi că există totuşi şi o obligaţie morală să faci, pentru că 59
ai un dar pe care ceilalţi nu-l au, nu este cumva o obligaţie divină să
foloseşti acel dar pentru ceilalţi?
A.B.: Da, cred că da. Şi, ca orice obligaţie divină, presupune şi sacri-
ficii. Nu cred însă că problema se pune atât de tranşant. Nu cred nici în acel
mit simplificator care spune că, dacă femeia nu rămane la cratiţă, şi-a trădat
menirea de femeie. Se pot face amândouă.
R.H.: După 1989, pe lângă literatură, v-aţi apropiat foarte mult şi de
politică. De ce? Să începem cu decembrie 1989 când aţi refuzat să fiţi
vicepreşedinta Frontului Salvării Naţionale, pe 26 decembrie. De ce?
A.B.: Am făcut în decembrie 1989 ce am făcut şi în decembrie 1996.
Vreau să spun că întotdeauna am refuzat. În prima secundă, atunci, am
refuzat din exact acelaşi motiv ca şi acum. Cred că locul scriitorului şi al
poetului nu este în structuri de putere. E adevărat că atunci, după refuzul
meu, mi s-a răspuns cu o iritare şi cu nişte insistenţe suspecte, aş zice; am
descoperit în primul rând că n-am ce să caut acolo, şi, după ce refuzasem să
fiu vicepreşedinte, am părăsit şi Consiliul Frontului, fiindcă am simţit că
acolo sunt oameni ca mine doar pentru a fi puşi în vitrine, pentru ca în
spatele vitrinei să se poată aranja nişte lucruri cu care nu aveam nici o legă-
tură. În plus, am avut sentimentul că este singura modalitate prin care pot
să fac ceva util, arătând că ceva nu este în regulă. Dincolo de acest caz spe-
cial am rămas la ideea că un poet e puţin în afara şi puţin deasupra formelor
instituţionale.
R.H.: Nu credeţi că în asemenea momente, în care noile generaţii nu
mai au modele şi încep să caute valori care nu le mai sunt clare, avem
nevoie ca aceşti poeţi să coboare printre noi? Şi a coborî printre noi nu
înseamnă numai a organiza un seminar sau o serată culturală.
 Printre rânduri
A.B.: Eu n-am organizat numai serate culturale, am organizat mitinguri.
În şapte ani de zile am înţeles exact ceea ce ziceţi dumneavoastră. Am înţe-
Radu Herjeu

les nevoia absolut dramatică de modele, de implicare a personalităţilor care

erau creditate, în care lumea avea încredere. Am părăsit scrisul pentru a
vorbi în pieţe. Asta este tragedia mea la această oră, fiindcă vreau să mă
întorc şi sunt prinsă într-un angrenaj din care nu reuşesc să mă smulg atât
de brusc cum aş vrea. Am fost între cei care au creat Alianţa Civică. Ştiu că
Alianţa Civică a avut un foarte important rol în tot ceea ce s-a întâmplat în
ultimii şapte ani, inclusiv în această alternanţă la putere şi în această deblo-
care a mecanismului politic. Şi ştiu că Alianţa Civică va continua să repre-
zinte foarte mult în continuare, dar pentru asta e nevoie, cred, ca un om ca
mine să nu devină un personaj al unei structuri de putere. Am crezut întot-
60 deauna că democraţia care a fost inventată în Grecia Antică a câştigat prin
dezvoltarea societaţii civile care a inventat controlul asupra celor ajunşi la
putere. Dar control fără de care cei ajunşi la putere sunt permanent în peri-
colul de a cădea victime mecanismului puterii. Acest control nu poate exista
decât dacă societatea civilă există. Iar această societate care dă definiţia
democraţiei trebuie încă creată la noi.
R.H.: Chiar dacă n-aţi fost în prima scenă politică, aţi fost printre cele
mai atacate persoane din ultimii şapte ani. Cum aţi trăit aceste atacuri, fiind,
ca poetă, o persoană mult mai sensibilă? Cum aţi reacţionat interior?
A.B.: Reacţia mea de început a fost una de uluire totală. Eu am ajuns la
sfârşitul lui '89, am intrat în noua etapă convinsă - mă mir şi acum cum a
fost posibil - că, cu excepţia familiei Ceauşescu, toată lumea este altfel,
aveam sentimentul că toată lumea gândeşte ca mine. Mi se întâmpla să mă
oprească oameni necunoscuţi pe stradă şi să-mi arate articolele mele tăiate
din România Literară. Sentimentul meu a fost că există o unanimitate
împotriva lui Ceauşescu. Abia după februarie-martie 1990 am început să
înţeleg că această impresie era absolut greşită. Această impresie venea din
faptul că tăceam cu toţii, şi credeam că tăceam aceleaşi lucruri, dar când am
început să vorbim, am descoperit că era vorba despre lucruri diferite. Mai
întâi am fost mirată că un om ca mine, care n-avea de ce să deranjeze pe
cineva, sau cel puţin aşa credeam eu, poate să fie atacat cu asemenea vio-
lenţă. După ce am demisionat din Consiliul Frontului mi se aruncau cărţile
sfâşiate în curte, primeam scrisori de ameninţare - la un moment dat mi
le-a cerut cineva care şi-a dat lucrarea de diplomă pe tema psihologiei
colective a insultelor şi ameninţărilor trimise prin poştă. Le-am adunat şi
le-am cântărit, era cam 1 kg 800. Într-o a doua fază după ce nu m-am mai
mirat, am început să-mi dau seama că, pentru faptul că deranjez atât de tare
 Printre rânduri
şi pe atât de mulţi, înseamnă că ceea ce spun eu e important. Cu cât i-am
deranjat pe mai mulţi, mai ales după 1996, am început să înţeleg tot mai

Radu Herjeu
mult de ce se întâmplă lucrul acesta şi n-am mai suferit pentru atacuri.
Concluzia mea este că cel mai deranjant în felul meu de a mă purta e că ceea
ce fac nu se leagă de o recompensă, că dau, nu iau, oamenii care vor numai
să ia pot fi ţinuti în frâu, pot fi manipulaţi, cumpăraţi, vânduţi în funcţie de
un preţ pe care îl au întotdeauna. Cineva care nu vrea nimic este foarte pro-
babil să devină chiar exasperant. Aceasta este concluzia mea de acum, cine
ştie ce o să mai învăţ pe parcurs... Cu siguranţă, după ce vor trece anii şi
vom privi mai calm această perioadă, cred că va rămâne o mare ruşine fap-
tul că oameni de cultură au putut fi insultaţi atât de oribil.
R.H.: Există în Ana Blandiana un sâmbure dur?
A.B.: Faptul ca n-am murit în condiţiile în care am trăit dovedeşte că da; 61
însă forţa nu vine chiar din aceleaşi izvoare care dau fragilitatea. În orice
caz, cred că cel mai puternic lucru în mine e iubirea.
R.H.: Spuneaţi în „Coridoare de oglinzi“ că orice vi se întâmplă, este
spre binele dumneavoastră. E adevărat?
A.B.: Sper că-i adevărat. Sensul acestei fraze era acela că orice trăiam
devenea materie primă pentru scris.
R.H.: Şi orice suferinţă devine experienţă.
A.B.: Exact. Acest adevăr şi această credinţă a mea care a rămas neclin-
tită au fost şi foarte periculoase pentru mine, fiindcă m-au făcut să mă înde-
părtez de scris pe lungi perioade, cu sentimentul că oricum nu contează, că
oricum, când voi reveni la scris, tot ceea ce am trăit va deveni izvorul din
care îmi voi trage puterea. Şi sigur, ar fi de ajuns să mă calce o maşină ca
acest lucru să nu se mai întâmple.
R.H.: Spuneaţi în „Capela cu fluturi“ că nu aveţi o memorie foarte bună
a lucrurilor, a întâmplărilor, ci mai mult a senzaţiilor.
A.B.: Adică o memorie a propriilor mele reacţii.
R.H.: De care lucru este legată cea mai puternică senzaţie? Care este
sentimentul care v-a dat cea mai multă materie primă pentru creaţie?
A.B.: Cred că a fost compasiunea; cel mai tare m-au marcat momentele
în care am fost pusă în faţa suferinţei altcuiva şi nu puteam să intervin, o
suferinţă a cărei încetare nu depindea de mine. Întotdeauna am avut ten-
dinţa să mă compar cu cei mai nefericiţi ca mine. Niciodată nu m-am simţit
prost fiindcă sunt mai puţin bogată, sau mai puţin frumoasă decât altcineva.
Aveam însă sentimentul că sunt vinovată că am primit mai mult. Încă din
copilărie am avut sentimentul că am primit în dar ceva pentru care trebuie
să plătesc şi toată viaţa am plătit benevol pentru ele.
 Printre rânduri
R.H.: Credeţi în destin?
A.B.: Da, sigur. Un destin care este foarte dependent de propriile noas-
Radu Herjeu

tre trăsături.
R.H.: După cutremurul de acum 20 de ani vi s-a schimbat şi viaţa şi des-
tinul. Din acel moment aţi stat mai mult în afara Bucureştiului.
A.B.: Până la cutremur am avut o viaţă obişnuită pentru nişte tineri scri-
itori ca noi. Lucram fiecare într-o redacţie, acolo era atmosfera agitată care
există întotdeauna într-o redacţie, eu lucram la revista„Amfiteatru“ -
rămânea foarte puţin timp pentru scris. Era un fel de risipire a vieţii, o
risipire în tot felul de domenii care ţineau de definiţia tinereţii. Când a venit
cutremurul, eu întâmplător n-am fost acasă, soţul meu a scăpat cu viaţă
dintr-un bloc în care au murit 300 de persoane şi au scăpat doar câteva, şi
62 am avut sentimentul că dacă lucrurile s-ar fi petrecut normal, dacă n-ar fi
intervenit miracolul, ar fi trebuit să murim şi am fi murit la capătul unei vieţi
în care nu reuşisem să facem nici a mia parte din ce am fi vrut. În clipa
aceea am hotărît că numai scrisul contează, că este singur lucru pe care
l-am dorit întotdeauna. Am demisionat şi fiindcă nu aveam locuinţă am
închiriat o căsuţă la ţară pe care apoi am cumpărat-o şi totul s-a bazat din
acea clipă numai pe scris, până în decembrie 1989 când iar s-au răsturnat
lucrurile. În orice caz, cu tot ce s-a întâmplat şi peste tot ce s-a întâmplat în
ultimii şapte ani, nu ne dorim decât să revenim în acea perioadă dintre '77-
'79 când numai scrisul a fost important în viaţa noastră.
R.H.: Când aţi scris poezia „Motanul Arpagic“ chiar credeaţi că va avea
un asemenea impact?
A.B.: Nici o clipă. Nici nu-mi imaginam că va avea vreun fel de impact.
Tot ce mi-am imaginat, şi ceea ce s-a şi întâmplat, a fost că, fiind o carte
pentru copii, nu va fi cenzurată, deşi am făcut băşcălie, cum se zice, am
descris prin motanul meu un personaj căruia i se suise la cap şi l-am descris
cu trăsăturile lui Ceauşescu. Nu mi-am pus întrebarea pentru că m-am fi
gândit că doar câţiva oameni vor înţelege analogia. Faptul că reacţia pu-
blicului a fost atât de puternică a dovedit că lucrurile stăteau mult mai grav.
R.H.: Fiind o poezie dintr-o carte pentru copii, nu ştiu în ce măsură
aceştia ar fi putut să constate şi această latură subtilă.
A.B.: Întotdeauna cărţile mele pentru copii au fost savurate şi de părinţi,
întotdeauna exista şi o latură care îi amuza pe adulţi. E adevărat că această
carte a fost pur şi simplu furată de adulţi, copiilor.
R.H.: Aţi călătorit foarte mult; v-aţi gândit vreodată să nu vă mai
întoarceţi?
A.B.: Nu. Dimpotrivă. Doar de două ori am stat mai mult decât o lună
 Printre rânduri
sau două. Am avut o bursă în S.U.A. unde am stat şase luni şi o alta, tot de
şase luni, la Berlin. Există o trăsătură, un fel de legătură cu pământul; n-am

Radu Herjeu
putut scrie niciodată serios decât acasă. Această depărtare de casă, care, la
început, era foarte interesantă şi care bineînţeles că a fost foarte necesară,
fiindcă am învăţat enorm, bineînţeles că o parte a dezvoltării mele este
legată de cunoaşterea lumii, devenea în cele din urmă o frustrare. Nici o
clipă nu mi-am pus problema să nu mă întorc în perioada lui Ceauşescu, cât
timp am putut călători. Apoi, aş fi avut sentimentul că, dacă eu plec şi
Ceauşescu rămâne, el e mai semnificativ pentru poporul român; pentru că
un popor nu pleacă niciodată de acasă, nu se mută în altă ţară. Aveam sen-
timentul că-mi datoram încăpăţânarea de a rămâne, fiindcă întotdeauna am
crezut că eu sunt mai reprezentativă pentru români decât cei ca Ceauşescu..
R.H.: Ce ţară v-a plăcut sau v-a impresionat cel mai mult? 63
A.B.: Italia, pentru că este ţara care se apropie cel mai mult de idealul
de cultură. Dar, ca popor şi ca reacţie civică, respect Germania pentru
modul în care a reuşit să îşi revină după război.
R.H.: Aş vrea acum să discutăm un pic despre un subiect pe care îl abor-
dez cu majoritatea invitaţilor mei: tinerii şi cultura. Eu cred că tinerii citesc
foarte puţină poezie. Dumneavoastră ce credeţi?
A.B.: Credeţi că, în general, tinerii citesc mai puţin decât adulţii?
R.H.: Nu, mă refer la momentul actual. Mai puţin decât se citea în tre-
cut.
A.B.: Cu siguranţă. Mi se pare firesc, şi este valabil nu numai pentru
tineri, pentru că înainte poezia era un înlocuitor pentru foarte multe lucruri,
ţinea loc de religie, televizor, de distracţie, de istorie. Odată cu libertatea, în
mod firesc, poezia a fost nevoită să se întoarcă doar la propriul ei public
specializat. Concluzia ar fi că, în condiţii de cenzură, poezia e mai puternică
şi poeţii mai importanţi; ar însemna prin urmare că libertatea e ceva ce se
opune poeziei. Cred, şi asta a fost una din temele pe care le-am propus
ultimului Congres Mondial al Scriitorilor din Mexic, că dincolo de ce vă
spuneam, atunci, în acele condiţii, poezia avea o ardere pe care acum n-o
mai are, în condiţii de libertate. Dacă poeţii ar fi în stare să ardă la fel de
total când nu sunt atât de nefericiţi cum erau, cred că audienţa lor ar putea
fi mare şi acum. Eu personal mă încăpăţânez să sper că acest lucru este posi-
bil.
R.H.: E adevărat că tinerii au astăzi mult mai multe modalităţi de a-şi
petrece timpul liber: televizor, cinematografe, discoteci... Chiar nere-
nunţând la cărţi, mulţi tineri preferă mai mult literatura de consum decât
poezia. Şi mă întreb, apropos de societatea civilă, care nu înseamnă numai
 Printre rânduri
o anumită conştiinţă civilă, ci şi un grad de educaţie şi cultură, dacă nu
cumva în ultimii şapte ani a devenit una din cele mai puţin urmărite laturi
Radu Herjeu

ale societăţii civile?

A.B.: Aveţi dreptate. Asta ţine de gradul de cultură, iar gradul de cultură
ţine de cum a fost şcoala în aceşti ultimi ani; şi cu siguranţă şcoala trebuie
să se transforme. Chiar astăzi am avut o discuţie serioasă şi interesantă cu
câţiva profesori şi cu un director general din Ministerul Învăţământului, pe
tema necesităţii reformei în învăţământ, dar o reformă de profunzime,
pornind de la cum trebuie să fie şcoala pentru ca copilul să iasă din ea mai
bun decât a intrat. Această dezbatere a pornit de la o profesoară care, cerând
părerea elevilor despre cum ar vrea să fie şcoala n-a primit răspunsurile pe
care le aştepta, ca şcoala să fie mai uşoară sau mai puţină, ci dimpotrivă.
64 Asta spune foarte mult despre cât de puţin reprezintă şcoala la ora actuală.
R.H.: Eu sunt convins că un poet receptează realitatea altfel, rezonează
altfel. O dată interiorizată această realitate, ea se modifică. E valabil şi la
dumneavoastră?
A.B.: Cu siguranţă. Orice artist e o maşină de prelucrare a realităţii din
care n-o să ştii niciodată ce iese. Tocmai aici este miracolul artistului.
R.H.: Doamna Blandiana, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat astăzi să
fiţi alături de mine la emisiunea „Printre rânduri“ şi sper să mai avem ocazia
să vorbim atunci când veţi reveni total la poezie, când vă veţi lăsa şi veţi fi
lăsată de conjunctură să reveniţi.

- interviu realizat în 1997 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Ion Caramitru
Actor 65

S-a născut la 9 martie 1942, la Bucureşti.

A absolvit Institutul de Artă teatrală şi cinematografică în
1964, secţia actorie. Debutează la Teatrul Naţional în 1964, ală-
turi de Valeria Seciu. Din 1965 a fost actorul teatrului Lucia
Sturza Bulandra din Bucureşti. A interpretat peste 60 de roluri în
piese de Shakespeare, Cehov, Pirandello, Shaw. Din 1976 este
profesor la IATC iar din 1977 regizor al mai multor spectacole
la Teatrul Bulandra şi Opera română.
Debuteză în film în 1963 şi interpretează peste 40 de roluri în
producţii româneşti sau străine.
În 1975, 1979, 1981 şi 1985 obţine titlul de Cel mai bun actor
al anului. În 1985 primeşte Ordinul Imperial Britanic.
Participă la prima transmisie în direct a Revoluţiei Române.
Din 19 februarie 1990 este preşedintele UNITER.
După ce este membru în CPUN (primul parlament postde-
cembrist), în urma evenimentelor din Piaţa Universităţii se
retrage din viaţa politică. Revine în 1996, când devine Ministru
al Culturii. Îşi va păstra funcţia în toate dintre 1996 şi 2000.
Devine membru al PNŢCD în 1997.
Este căsătorit şi are trei copii.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule Caramitru, să vă întreb despre marea dum-
neavoastră iubire care este actoria. Un actor joacă pentru sine sau pentru

Radu Herjeu
ceilalţi?
Ion Caramitru: Depinde. Cred că fiecare dintre noi are altă motivaţie
pe planul acesta.
R.H.: Dumneavoastră ce motivaţie aţi avut?
I.C.: Iniţial, eu nu am vrut să mă fac actor. Am tins către regie şi eram
pregătit să dau examen la regie şi cam cu două luni înainte de examen am
auzit că se închide clasa de regie pentru un an sau doi, drept pentru care am
rămas pe dinafara ideii. Numai că atunci, ca şi acum, unii, care se pregăteau
să dea la teatru, aveau grijă să se pregătească şi pentru altă facultate, fiind-
că prima etapă e eliminatorie şi mai ai timp să te înscrii şi la alta. Eu m-am
gândit ca, în cazul în care nu intru la regie, să dau la litere pentru care eram 67
pregătit şi ironia soartei spune că dacă n-aş fi dat la actorie intram aproape
sigur la litere fiindcă subiectele, amândouă care au fost la alegere, cel puţin
la scris, erau cele pe care le ştiam şi cel mai bine. În acei ani examenul de
regie cuprindea şi o probă de actorie, lucru bun, pentru că regizorii impor-
tanţi din lume sunt regizori care ştiu să lucreze cu actorii, înţelegând
fenomenul dinăuntru şi deci cam acesta era scopul introducerii în conţinu-
tul examenului la regie şi a unei probe de actorie. Şi eram pregătit cu câte-
va texte. Un prieten foarte bun al meu, mai mare decât mine şi care era regi-
zor de filme documentare, m-a sfătuit să încerc, spunându-mi că nu are cum
să-mi strice un an de actorie, după care, dacă nu intru, pot să dau la litere.
Am dat şi am intrat. Am stat un an cu gândul că voi pleca. Dar nu s-au
redeschis cursurile de regie încă şapte ani buni. În anul doi, spre sfârşitul
primului semestru am înţeles care este motivaţia mea în această profesiune.
Atunci când am înţeles care este greutatea specifică în rostire nu a cuvântu-
lui, ci a semnificaţiei lui, nu a cuvântului tipărit şi reprodus în pagină ci a
spaţiilor goale dintre cuvinte mi-am dat seama că o replică poate fi un
instrument, poate fi o armă, poate fi un scut, am înţeles că scena este un
lucru care duce la motivaţie în parte. Trăiam şi trăisem încă din liceu pre-
siunea exercitată de sistemul comunist asupra conştiinţelor. Norocul meu a
fost că avusesem acasă o bibliotecă iar familia m-a învăţat în mod particu-
lar cum să rezist pe planul acesta. Şi am dus, ca să spun aşa, ca tot românul,
o viaţă dublă, în sensul în care, cel puţin această dublă viaţă pe care eu am
dus-o, era uşor sau chiar mai mult ironic detaşată de context. Însă am
descoperit până la urmă că profesiunea asta de actor, cel puţin în ce mă
privea atunci şi în ceea ce mă priveşte şi acum, reprezenta o şansă de a
supravieţui, de fapt, de a supravieţui într-un context duşmănos, într-un con-
 Printre rânduri
text plin de capcane, într-un context plin de neaşteptate surprize neplăcute
până la urmă. Deci motivaţia mea a fost una de salvare de sine, de
Radu Herjeu

supravieţuire, dar în acelaşi timp de a avea şansa de a pătrunde într-un

domeniu artistic fabulos. Dacă ar fi să dau o definiţie a teatrului cu mare
semnificaţie, aş spune că cel mai bun teatru posibil, ca şi cea mai bună
poezie, este cel care nu există deloc, care nu apare, care nu este scris. Este
exact ca în viaţă, eu vreau să vă explic acum ceva extrem de semnificativ,
nu vor ajunge niciodată cuvintele pe care le am la dispoziţie şi va trebui să
apăs undeva în fiinţa dumneavoastră, să ating un loc astfel încât să vă puteţi
reprezenta mai bine ceea ce vreau eu să vă spun.
R.H.: Vi s-a întâmplat vreodată, apropos de această dimensiune a dum-
neavoastră în artistic să fiţi mulţumit de modul dumneavoastră de exprimare
68 pe scenă, şi totuşi să nu primiţi semnale, adică feed-back-ul să nu fie cel
potrivit, să nu primiţi semnalul de răspuns la care vă aşteptaţi?
I.C.: Sigur. Mai întotdeauna se întâmpă, pentru că niciodată nu vei
putea, şi este o definiţie a artistului în general, să fii mulţumit de sine, ca
rezultat estetic a ceea ce faci. Poţi să fii plin de intenţii bune, de concepţii
extraordinare, dar instrumentul tău să nu fie îndeajuns de perfecţionat pe de
o parte, iar produsul final, care în cazul acesta este, cum să spun… dacă un
pictor lasă ceva fizic, un tablou, un portret care corespunde cu viziunea sa
asupra modelului, trecut deci prin fiinţa lui, noi nu putem crea decât portrete
de fum. Ori această orânduire a ceea ce este impalpabil de fapt într-o ordine
logică, într-un crescendo al stărilor de spirit, pentru că asta trebuie de fapt
să joace un actor în personajul pe care îl interpretează… Se vorbeşte mult
de limbajul fizic, şi este într-adevăr semnificativ şi important ca limbajul
corpului să fie uneori mai important ca limbajul propriu-zis, iar aici e vorba
de un complex de elemente, ceea ce transmiţi însă este o viziune ca de vis,
în fond, e un portret de fum, cum îmi place să spun câteodată, ori nu poţi
niciodată să fii mulţumit de desen pentru că, prin definiţie, este învolburat.
R.H.: Şi trebuie ca în scurt timp să apăsaţi pe butonaşele acelea de care
vorbeaţi, în spaţiul mai multor oameni, să declanşaţi în ei...
I.C.: Da. Mai e şi un aspect care ţine de magic, de sacru, dacă vreţi. În
acest domeniu francezii spun, când au o seară mai bună, actorii francezi
jucând în suită acelaşi personaj în fiecare seară şi dând sentimentul pu-
blicului necunoscător că ei de fapt se repetă mecanic, ceea ce nu este ade-
vărat, ei spun că Micul Prinţ a coborât pe scenă. Există, dacă vreţi, o aseme-
nea dimensiune în viaţa scenei şi a noastră. Dar revenind, fiindcă am diva-
gat puţin, fiecare dintre noi are o altă motivaţie. Unii dintre noi se văd
vedete mai devreme decât trebuie sau caută să devină vedete pentru ceea ce
 Printre rânduri
înseamnă această iluzie, alţii se simt doborâţi de imaginea de vedetă şi se
sperie de ea, alţii se caută pe sine, în fond definiţia oricărui artist este de a

Radu Herjeu
se descoperi pe sine, în primul rând, în profesiunea lui. Este un drum greu,
un drum complicat.
R.H.: Spuneţi-mi, la un actor bun există riscul de a confunda sinele cu
spiritul personajelor interpretate?
I.C.: Cum să nu? Şi nu vreau eu să dau exemple, dar sunt. Eu cred că
de cele mai multe ori este ori un semn al unei slăbiciuni de caracter ori al
unei aproximative culturi generale, al unei lipse de informaţie culturală.
R.H.: Deci, în afară de talent, un actor bun trebuie să aibă şi o mare
capacitate de dedublare.
I.C.: Cred că şcoala cea mai importantă, şi studenţilor mei, de câte ori
am fost la şcoală să-i întâlnesc din nou, le spun că cel mai important lucru 69
este să privească în jur, înainte de a privi în sine. Pentru că personajele sunt
pe stradă, sunt în viaţă, sunt aici aproape, aceleaşi personaje ca cele pe care
le întâlnim în dramaturgia clasică, de exemplu. Ce altceva era cuplul
Ceauşescu decât o reprezentare modernă, în alt secol, a cuplului, să spunem
Macbeth şi Lady Macbeth? Păstrând proporţiile, evident, acolo era o altă
conjunctură. Relaţiile interumane şi patimile născute de prezenţa omului în
viaţă sunt practic aceleaşi, s-a schimbat numai aspectul cunoaşterii ge-
nerale, dar omul tot se naşte, trăieşte şi moare, omul tot are patimi, orgolii,
suferă şi totuşi moare până la urmă, n-a descoperit nimeni niciodată un
remediu pentru a nu muri. Atâta vreme cât ne naştem şi murim, în interva-
lul acesta se petrc toate minunile lumii, care sunt mereu aceleaşi.
R.H.: Se spune că un actor bun este acela care când îl interpretează pe
Napoleon e Napoleon. E adevărat?
I.C.: Nu. Nu se poate crede Napoleon, pentru că dacă îl joci pe
Napoleon nu-l joci pe Napoleon pur şi simplu (cine-l ştie pe Napoleon pur
şi simplu?), ci preiei un text scris de cineva despre Napoleon, preiei o vi-
ziune care e până la un punct numai literară, la care adaugi propria ta per-
sonalitate, care la rândul ei are de făcut un drum invers, de la produsul finit
care este textul la momentul de inspiraţie, care e cel fierbinte, al autorului.
Drumul ăsta noi îl facem invers, luăm produsul finit, îl trecem prin noi,
aflăm care este morala, cea care mă interesează, şi mă întorc la momentul
de emoţie primară, aceea care a născut gândul, ideea şi apoi textul, poezia,
şi adaug la toate acestea propriul meu discurs asupra a ceea ce îmi expune
acel text. Aşa cum între două verbe care formează primul vers din celebrul
monolog „a fi sau a nu fi“ pot să intervin în mii de nuanţe de la pur şi sim-
plu rostirea logică la negaţia dublată de interogaţie şi să deschizi o altă
 Printre rânduri
dimensiune întregii probleme care ţine de Hamlet. Napoleon este pentru
cine citeşte „pe deasupra“ un personaj pe care-l cred, se pare, mai aproape.
Radu Herjeu

Când intri însă în adâncimea cunoaşterii motivaţiei şi talentului, geniului

acelui individ pe care fiecare l-a descris altfel, păstrând numai datele exte-
rioare, îţi dai seama că ai obligaţia să interpretezi mitul, însă venind cu con-
tribuţia ta la el.
R.H.: V-a fost greu vredată să interpretaţi un personaj?
I.C.: Da, cred că cel mai greu din toate punctele de vedere a fost atunci
când Liviu Ciulei a decis să monteze a doua oară „Azilul de noapte“ la
Teatrul Bulandra, unde spre deosebire de prima variantă pe care o făcuse cu
mulţi ani în urmă, a gândit altfel spectacolul şi piesa, decizând ca perso-
najele care apar la azil să nu fie bătrâne ci tineri rataţi. Nu are rost să mai
70 povestesc „Azilul de noapte“, ştiţi despre ce e vorba, dar motivaţia domnu-
lui Ciulei a fost extraordinară, partea care ţine de tragedie şi de dramă exis-
tenţială este mult mai bine dimensionată când este vorba despre oameni
care, tineri fiind, ajung în situaţia asta, îşi pierd echilibrul şi decad în desuet.
Atunci am fost distribuit în rolul actorului, celebrul personaj din „Azilul de
noapte“, aveam nici treizeci de ani, a fost pentru mine un chin îngrozitor şi
o responsabilitate extraordinară. Mi-aduc aminte şi-acum, parcă ieri s-a
întâmplat, cât de chinuitor a fost acest drum, cât de cumplit a fost drumul
către personaj şi nici astăzi nu sunt muţumit de ce am făcut, deşi mi-a folosit
enorm mai târziu pentru tot ce am mai făcut, pentru toate personajele pe
care le-am mai atins, măcar pentru faptul că nimic nu este imposibil în
teatru.
R.H.: Aţi împrumutat vreodată ceva de la personajele pe care le-aţi
interpretat?
I.C.: Da, lucru care m-a ajutat şi în ultimii ani, mai ales că e legat de
evenimente reale, şi anume detaşarea. Detaşarea de eveniment, un ochi rece,
un al treilea instrument de a privi şi de a înţelege. Lumea e furată de eveni-
ment în general, omul poate fi furat de propria lui prezenţă într-un context
nou, care e altul decât acela în care el s-a obişnuit şi care îl pune în faţa unor
situaţii neprevăzute, chiar dacă acest neprevăzut poate chiar a fost progra-
mat cândva în subconştient, chiar în conştient. Cred că singurul lucru pe
care-l pot folosi din teatru pentru viaţa mea personală este faptul că întot-
deauna când joci un personaj esenţial, încă o dată o spun, scopul nu e să
ajungi să fii acel personaj, pentru că e imposibil, ci să sugerezi de fapt cum
este acest tip de personaj... Caragiu făcea asta extraordinar, construia per-
sonajul, îi dădea consistenţă fizică, începea să semene cu personajul şi era
un moment când refuza să-l ducă mai departe, structura cam 40% din modul
 Printre rânduri
în care personajul vorbeşte, se îmbracă, se mişcă, gesticulează, se comportă
în relaţiile cu ceilalţi, dar poţi să faci asta impecabil, până la perfecţiune şi

Radu Herjeu
să rămâi un actor de reprezentare pur şi simplu şi să nu duci mai departe
morala personajului, morala evenimentului în care personajul se află
înscris. Caragiu făcea asta extraordinar, de aceea îl consider unul dintre cei
mai mari actori ai tuturor timpurilor. La un moment dat se oprea, sugera
cum este personajul, cum îl vedea el, artistul din actorul respectiv, care
scotea din personaj ceea ce era esenţial şi veşnic valabil. Adăugând discur-
sul lui crea acest interes major către substanţă. Deci detaşarea care ţine de
modul critic şi autocritic de a citi, de a aprecia, de a găsi locul de echilibru,
plasarea personajului în contextul contemporan ţin desigur de pregătirea ta
generală şi de modul în care asişti la evenimentele care fac istoria.
R.H.: Un actor e perceput ca un boem. Dumneavoastră păreţi totuşi o 71
persoană foarte pragmatică, sau în orice caz, departe de a fi boemă.
I.C.: Boemia nu e o stare haotică. Boemia nu e un element condamnabil
în viaţa unui om, boemia e o stare de graţie pe care artistul şi-o caută tot
timpul. A fi boem, sau a fi autentic boem, pentru că unii mimează asta, vor
să pară boemi dar nu sunt deloc, artiştii adevăraţi sunt veşnic boemi pentru
că n-au încredere în ei înşişi, n-au siguranţa propriilor energii.
R.H.: Numai în domeniul artistic sau în general?
I.C.: În domeniul artistic, pentru că ceea ce îi obsedează este starea
aceea de graţie pe care o caută tot timpul, inspiraţia, să zic aşa. Boemia
poate fi la unii extrem de ordonată, extrem de calculată, eu cred că Goethe
era un mare boem, deşi citind ceea ce se scrie despre el sau ceea ce el însuşi
a scris, avem în faţă o fiinţă extrem de ordonată, de precisă, dar eu îl găsesc
extrem de boem, pentru că la el boemia era legată de căutarea tot timpul a
adevărului propriu. Ori asta e o stare de graţie, nu poate fi cântărită cu
măsuri şi greutăţi cunoscute.
R.H.: Deci nu sunteţi o persoană pragmatică? Sau reuşiţi să fiţi şi una şi
alta?
I.C.: Cred că sunt un om pragmatic şi trebuie să fiu pragmatic când
apreciez ceea ce fac alţi oameni. Când apreciez ceea ce fac eu sunt destul
de aiurit.
R.H.: Când v-aţi descoperit talentul de manager?
I.C.: De nevoie, cred. Chiar de nevoie, fără să-mi dau seama.
R.H.: Cu UNITER-ul.
I.C.: Cu UNITER-ul, să zic aşa. După ce am realizat destul de repede în
ce înfundătură am fost silit să intru cu primele structuri politice postdecem-
briste m-am retras imediat şi m-am orientat către ceea ce în lumea noastră,
 Printre rânduri
în lumea artiştilor de teatru în primul rănd, lipsea şi lipsea evident dreptul
la opinie, în primul rănd. În toţi aceşti ultimi aproape 50 de ani, până în `89,
Radu Herjeu

decizia aparţinea unei comenzi de la centru şi forma noastră de rezistenţă

era un plonjon în sine şi ieşirea afară se făcea prin paradox, prin metaforă,
prin limbaj aluziv, prin imagine de cele mai multe ori, creând un limbaj cu
totul aparte pe care teatrul românesc l-a avut. Dar lipsa de drepturi esenţiale
era limpede şi a rămas şi acum, fiindcă nu e acoperită această lipsă cu ele-
mente pozitive. Şi atunci am creat această structură, această uniune, folosin-
du-mă de entuziasmul colegilor mei şi reuşind, încă din parlamentul provi-
zoriu, din CPUN, să trecem câteva legi care să asigure elementele de bază.
Apoi Uniunea a trecut prin câteva transformări, cea mai fericită a fost ulti-
ma care s-a petrecut acum patru ani şi ceva când şi-a schimbat statutul, când
72 a trecut să lucreze modern, pe proiecte şi programe, din acel moment fiecare
proiect şi fiecare program au avut o coerenţă a lor, s-au bucurat de atenţia
lumii noastre, a societăţii, am început să creăm lucruri care au început să
aibă valoare, indiferent dacă erau spectacole sau relaţii cu lumea înconjură-
toare, am ieşit bine în spaţiul european şi nu numai, am creat culoare care
şi acum funcţionează foarte bine şi vor funcţiona mereu între România şi
ţări cu mare tradiţie în domeniul teatrului, am creat spectacole, am ajutat
teatrul românesc să circule şi aşa mai departe. Ironia face că neavând nici
un fel de subvenţie de la stat, uniunea a trăit pratic din nimic, acel nimic
fiind însă extrem de semnificativ, nu cum e bugetul culturii de 0.29% din
bugetul naţional, ci aşa cum mi-a plăcut în mod ironic să subintitulez rapor-
tul meu de activitate după primii patru ani, când am candidat pentru urmă-
torul mandat, „Bani pe care i-am cheltuit neavându-i niciodată“.
R.H.: Asta înseamnă că acum la Ministerul Culturii, având la dispoziţie
un asemenea buget, veţi avea aceleaşi performanţe la nivelul întregii culturi.
I.C.: Nu-i aşa. Am trecut dintr-o parte a baricadei în cealaltă, deşi nu e
vorba de baricadă, e vorba de o luptă. Suntem captivi într-un sistem care nu
şi-a încheiat existenţa. Am mai spus-o, cultura nu parcurge o criză, cultura
este într-o foarte bună dispoziţie creatoare, administrarea culturii este
într-o criză de sistem. Toate elementele care contribuie la administrare sunt
elemente care provin din vechiul sistem comunist. Aici trebuie umblat, aici
trebuie făcut ceva. Şi cred, sper, şi una din motivaţiile pentru care sunt în
această poziţie acum şi am acceptat această funcţie este faptul că am senti-
mentul, pentru că am cunoscut lumea de care vă vorbesc, că pot să fac mai
repede decât altcineva schimbările astea. Nu ştiu cât de optimist pot să fiu,
pentru că în momentul în care am intrat şi am reuşit într-adevăr să văd ce a
însemnat până acum Ministerul Culturii, când am văzut ce jaf s-a făcut
 Printre rânduri
acolo şi nu numai acolo, ci în general în economia românească, cuvântul
este prea cuminte, îmi dau seama că optimismul meu trebuie să fie ponde-

Radu Herjeu
rat. Dar sunt convins, cred, că ceea ce tutelează activitatea guvernului de
acum, şi lucrul acesta este esenţial, de a spune exact lucrurilor pe nume, de
a nu ascunde nimic din ceea ce este esenţial, de a pune pe tavă în faţa oame-
nilor adevărul gol-goluţ, cu toate inconvenientele legate de imagine, care de
multe ori s-a demonstrat că e mai bine s-o păstrezi decât să ţi-o distrugi, dar
imaginea aceasta contorsionată, distorsionată pe care o avem, e născută din
moştenire până la un punct, după care sigur că trebuie făcut ceva. Dar poţi
să faci ceva în limitele elementelor pe care le ai la dispoziţie. Ori situaţia
este cum nu se poate mai proastă, sigur că nimeni nu se îndoieşte de asta,
însă lumea aşteaptă îmbunătăţirea ei. Şi ea nu se poate face decât prin con-
tribuţia şi munca fiecăruia acolo unde se află. 73
R.H.: Ce aşteaptă lumea de la Ministerul Culturii? Ce credeţi că aşteap-
tă românii acum de la cultura românească?
I.C.: Cred că foarte mult. Am început să umblu prin ţară, deşi sunt
numai de patru luni la minister, am trecut prin patru judeţe până acum, am
fost în Mehedinţi, am fost în Vaslui, Vrancea şi Timişoara, nu în judeţ din
păcate ci numai în Timişoara, pentru că sunt multe de văzut şi în judeţ. Cred
că prioritatea fundamentală este ca Ministerul Culturii să găsească resurse-
le cu care ar putea să contribuie la întreţinerea patrimoniului cultural. Ne
aflăm într-o situaţie incredibilă în materie de patrimoniu, indiferent că este
vorba de monumente sau de patrimoniul mobil. Sunt 179 de şantiere
deschise încă din 1990 şi în ciuda oricărui termen de terminare a lucrărilor,
nici 10% nu sunt terminate, după şapte ani. E vorba de inestimabile valori
de patrimoniu. Ca exemplu vă dau Palatul Baroc din Timişoara, care, dacă
ar fi să se continue lucrările în ritmul în care s-a lucrat până acum, ar putea
fi gata în anul 2030, cred, timp în care s-ar degrada şi mai mult. Mai e
Muzeul Pârvan de la Bârlad, care a fost grav distrus de cutremurul din 1990,
care stă să cadă dintr-un moment în altul şi are înăuntru un patrimoniu care
nu poate fi depozitat nicăieri şi care are ca termen de terminare a lucrărilor
de consolidare anul 1999, dar în ritmul ăsta am ajunge în anul 2015.
R.H.: Şi credeţi că veţi reuşi să le salvaţi?
I.C.: Cred că s-a furat imens din resursele cu care trebuia să se realizeze
aceste lucrări, n-a existat un control adecvat al acestor şantiere. Nu ştiu să
vă spun acum. Sincer să fiu, cred că primul pas l-am făcut într-un anume
fel, am desfiinţat o hotărîre de guvern din 1994, care centraliza tot ceea ce
înseamnă buget, patrimoniu, la Ministerul Culturii pentru a le controla. 139
de unităţi culturale, de instituţii au fost descentralizate, s-au reîntors sub
 Printre rânduri
fireasca administrare care a fost dintotdeauna, la judeţe sau la consilii
locale, cu buget cu tot. Ministerul păstrează în acest moment în jur de 60 de
Radu Herjeu

instituţii, faţă de 139 care s-au returnat, între care se află unităţile de interes
naţional bine cunoscute şi evident monumentele istorice, partea de patrimo-
niu. De aici încolo va trebui, pe plan local, fiindcă fiecare judeţ păstrează
acolo elemente de istoria locului şi patrimoniul lui, să se găsească resurse,
resurse nu înseamnă numai bani în stuaţia asta, ci şi resurse umane, acti-
vităţi ale întreprinderilor care ar putea veni în ajutor. Ministerul Culturii va
veni fără doar şi poate în plus cu o bună tactică, strategie, de licitaţie de pro-
grame şi de priorităţi asumate. Altfel nu se poate face nimic.
R.H.: Spuneţi-mi, domnule ministru, omul politic Ion Caramitru este un
rol pe care-l jucaţi?
74 I.C.: Nu. Am aşteptat dispariţia comunismului aşa cum aştept apariţia
lui Dumnezeu pe Pământ. Mi se părea imposibil când s-a întâmplat, dar aşa
cum în credinţă sperăm că va veni acest moment, aşa am sperat că lucrul se
va petrece cândva. N-am crezut că se va petrece cât timp sunt în viaţă. Deci
momentul din '89 este un moment pe care l-am aşteptat şi toată fiinţa mea a
contribuit în felul ei la întreţinerea acestei speranţe, prin tot ce am făcut pe
scenă, în viaţa mea în general. Când a apărut, am fost firesc printre primii
oameni care au ieşit în stradă, şi din acel moment bucuria pe care am avut-o,
bucurie e puţin spus, miracolul pe care l-am trăit şi până la urmă bucuria
aşezată pe care am căpătat-o, nu mi-o mai poate lua nimeni. Aici a fost, aş
putea spune, punctul meu de rezistenţă. Atunci când am putut să-i spun
acestui domn Iliescu în faţă toate adevărurile pe care le-am descoperit şi
care îl condamnau, pentru tot ce a făcut, de ce este vinovat. Domnia sa nu
are în spate această bucurie. Domnia sa are în spate numai faptul că s-a
bucurat de bucuria celorlalţi. Ori acest lucru a creat, dacă vreţi, în mine şi
un om politic, dar fiindu-mi teamă de a nu-mi pierde detaşarea de care am
vorbit mai devreme, condiţia mea de reflexivitate, n-am acceptat să intru în
nici un partid. Deci, dacă om politic e numai acela care intră într-un partid,
eu nu sunt, deşi am foarte mari afinităţi cu unul din partide. Şi va fi un gest
firesc în ziua în care voi intra în acel partid, deci nu în sensul că nu am în
ce partid să intru, căci îl am, există, îl simt aproape, viu, deci probabil că o
voi face, şi poate chiar curând, deşi om politic nu este nepărat acela care
este regimentat într-un partid.
R.H.: Nu, un om care face politică.
I.C.: Ce înseamnă de fapt să faci politică? A face politică înseamnă, în
linii mari, să impui o concepţie de viaţă. Să fii atât de convingător pe o
dimensiune a vieţii de zi cu zi încât grupul sau partidul pe care-l reprezinţi
 Printre rânduri
să fie cel care are dreptate la un moment dat. Ori alternanţa la putere, care
este rezultatul final al unor confruntări care din toate părţile vin să se

Radu Herjeu
exprime în căutarea unui adevăr care ar fi comun pentru toată lumea,
indiferent dacă procentajul este mai mare sau mi mic de ambele părţi, atunci
înseamnă că şi ţăranul este om politic, fiindă şi părerea lui contează.
R.H.: Da, dar din neferire nu şi-o poate exprima în faţa mulţimii.
I.C.: Da, dar şi-o exprimă prin vot. Şi iată-ne într-o situaţie paradoxală
din punctul de vedere al unor persoane care au spus că România n-are
capacitatea de a înţelege fenomenul democratic, iată-ne treziţi la realitate cu
ţărani, cu muncitori, cu mineri, cu intelectuali, cu studenţi, cu cine vreţi,
câştigând nişte alegeri care au condamnat o viziune politică dezastruoasă.
Mi se pare unul dintre cele mai mari câştiguri ale românilor. Este prima dată
când rapid, în cunoştinţă de cauză, resimţind organic, politic deci, tot ce se 75
întâmplă în jur, omul a avut opţiunea lui şi şi-a exprimat-o. Este un mare
câştig. Speranţa mea este ca oamenii, aceiaşi care au decis jocul politic să
înţeleagă că drumul este abia la început şi că sacrificiile pe care trebuie să
le facă acum nu mai sunt pentru a ascunde ceva, ci pentru a întreţine ade-
vărul pe care l-au câştigat atunci.
R.H.: Şi totuşi sunteţi pregătit pentru viaţa politică? Aşa cum e ea în
România şi aşa cum, mă rog, este de fapt peste tot în lume, în care se fac
compromisuri, în care nu totul este moral, indiferent de intenţie?
I.C.: Bună întrebare. Într-adevăr, nu totul e moral, nu totul e curat şi stau
să mă întreb dacă voi accepta lucrul ăsta. S-ar putea să aveţi surpriza, mai
devreme decât vă închipuiţi, să nu accept acest lucru.
R.H.: Păi să ne spuneţi şi nouă, ori intraţi în partid, ori nu veţi accepta
compromisul?
I.C.: Nu ştiu. Lăsaţi-mă în dilema mea, acum n-am de unde să ştiu.
R.H.: Cum aţi devenit adeptul monarhiei?
I.C.: N-am fost monarhist, am devenit monarhist. Îmi amintesc de zilele
revoluţiei când nimeni n-a venit să spună ceva de monarhie, nici măcar par-
tidele istorice. Mai târziu, lucru care a fost speculat de către cei care au con-
dus ţara şapte ani, obsesia noastră, a celor care am fost acolo, a fost să nu
mai moară oamenii, să nu se mai tragă. Odată Ceauşescu plecat, şi cu el şi
comunismul, aşa ni s-a părut, nu mai aveau cum să moară oameni, indife-
rent ce culoare politică aveau în acel moment. Cu asta ne-am şi păcălit, de
fapt, pentru că am crezut că ăsta e lucrul cel mai important. Apoi, după ce
s-a intrat într-o ordine firească a lucrurilor, organizare, structurare, CFSN şi
toate acele structuri provizorii, am realizat din aproape în aproape, în etape,
care este orientarea care se dorea în acel moment. În momentul în care a tre-
 Printre rânduri
buit să spun „bun, dar pe ce se sprijină noua societate? Care este motivaţia
morală a noii societăţi?“ şi-am început s-o luăm: poate fi comunismul reac-
Radu Herjeu

tivat - nu, pot fi noi partide şi grupuri care se consideră acum socialiste, dar
de fapt sunt foştii comunişti care şi-au pus haina pe dos şi s-au dat social-
işti, când ei de fapt erau aceiaşi, este socialismul de acest tip o soluţie - nu,
pot fi partidele istorice, necunoscute nouă ca doctrină, despre care am ştiut
tot timpul că sunt duşmanii poporului, care pentru tineretul complet în
necunoştinţă de cauză nu reprezentau nimic, nici eu n-am ştiut până după 22
decembrie cine a fost Corneliu Coposu, până acolo ne-a dus sistemul comu-
nist prin lipsa de informaţii şi prin faptul că oamenii ăştia au stat în puşcărie
şi nu s-a ştiut nimic despre ei, că nu s-a aflat, nu s-a scris, nu s-a ştiut nimic.
În momentul în care începi să faci o analiză reală asupra temeliei pe care se
76 sprijină poporul român, care este sprijinul moral al naţiei, când s-a format
ea ca Românie adevărată, în graniţele ei fireşti… Nu vreau să fac referire la
un anume partid politic de astăzi, ultranaţionalist şi fals, adevărata Românie
Mare este expresia luptei pe care neamul nostru atât de încercat a dus-o în
jurul voievozilor, în jurul regilor, în jurul ideii reîntregirii neamului. Toate
marile evenimente istorice s-au făcut sub semnul crucii, prin Dumnezeu,
prin voievod sau rege. Sigurul apel moral este acesta. Nu mai există altul.
Orice fel de reîntoarcere spre alte forme şi structuri de tip socialist, de cen-
tru-stânga, tot felul de variante sunt false, ca să zic aşa. Există un principiu
care este acelaşi: Dumnezeu şi regele.
R.H.: Am senzaţia, cel puţin în acest moment, că nu o să ajungem prea
curând acolo. S-ar putea să adoptăm un model occidental democratic
monarhic?
I.C.: Dar eu nu cer întoarcerea monarhiei. Nu cer ca regele să vină acum
să ia tronul, şi cum speculează opoziţia de azi, că noi ascundem dorinţa de
a-l aduce pe el şi să plecăm noi. Nu-i adevărat. Asta nu-i voinţa mea sau a
dumneavoastră, sau a unui grup mai mare sau mai mic, nu poate fi decât
voinţa poporului. Asta e o chestiune care depăşeşte orice ambiţie personală.
De asta nici nu-mi e ruşine să spun, nici frică. Pentru că nu eu decid, va
decide poporul român.
R.H.: Domnule Caramitru, foarte mulţi actori tineri şi mai puţin tineri,
dar cei mai mulţi dintre tinerii actori care termină Academia de Teatru şi
Film, se îndreaptă spre televiziune. Nu e un fel de abdicare de la menirea
actorului?
I.C.: Sigur că da.
R.H.: Nu mă refer la teatru, ci la prezentatorii de show-uri, de ştiri.
I.C.: Sigur că da. Îi fură peisajul. Aici e vorba de cine rezistă, să ştiţi.
 Printre rânduri
Sunt profesiuni care cer un mare sacrificiu de sine. Asta înseamnă bani mai
puţini, aşteptarea momentului în care te descoperi pe tine, inteligenţa de a

Radu Herjeu
ştii că ai de învăţat tot timpul, care e un lucru esenţial în meseria noastră,
care nu seamănă cu altul. Dacă un violonist cântă la vioară, instrumentul
este vioara. El trebuie să însufleţească un instrument, care este un obiect
fizic străin, până la un punct, fiinţei tale. Ori noi suntem şi gânditorii, şi
instrumentul. De instrumentul acela trebuie să ai mereu grijă, el trebuie să
fie întotdeauna gata, tehnic vorbind, să răspundă la comenzi. Un mod de
viaţă care nu e adecvat acestui scop poate să te ducă repede în partea
cealaltă, unde aproximaţia, vedetismul, să te fure. Cândva, ca tânăr actor
intrat la Teatrul Bulandra, domnul Ciulei mi-a spus că oricât succes ar avea,
unui actor îi trebuie cel puţin zece ani de trăit pe scenă ca să poată spune la
un moment dat că a ajuns la un anumit nivel. 77
R.H.: Deci dacă aceşti zece ani nu-i petreci jucând, interpretând, nu se
cheamă că ai ajuns actor.
I.C.: Nu, totul contribuie. Tot aşa cum dacă nu te antrenezi pentru per-
formanţă n-o mai faci, aşa e şi aici.
R.H.: Spuneţi-mi, domnule Caramitru, ne-aţi dat un ministru, dar ne-aţi
răpit un actor.
I.C.: Da, dar mă străduiesc să nu respect o lege nescrisă, şi anume că
miniştrii trebuie să fie numai miniştri. Bine, am şi un mic privilegiu, faptul
că unul din elementele de referinţă ale vieţii mele se numeşte respectul faţă
de opera lui Eminescu şi tot ce înseamnă ea. Ori acolo am descoperit resurse
nesfârşite de a învăţa tot timpul, de a mă apropia tot timpul de valorile
excepţionale ale gândirii, în primul rând, şi ale limbii române. Sigur, pot
să-mi permit din când în când luxul de a urca pe scenă şi a recita poezii de
Eminescu, aşa cum s-a şi întâmplat recent, în luna ianuarie, care încă nu
s-a terminat, luna în care ne amintim de Eminescu.
R.H.: N-ar trebuie să ne amintim numai în luna ianuarie de Eminescu.
I.C.: Nu. O să ne amintim de câte ori va fi un moment bun şi mă bucur
că încă de anul trecut, când am închis stagiunea Teatrului Naţional, cu un
spectacol dedicat lui Eminescu în care am participat alături de Leopoldina
Bălănuţă, Valeria Seciu şi Ovidiu Iuliu Moldovan, fiecare dintre noi având
respectul lui anume, de o anumită factură artistică faţă de Eminescu, ne mai
putem aduna din când în când. Am făcut-o şi acum, recent, sper să o mai
facem din când în când, e greu să ne adunăm toţi patru, dar lucrul ăsta va
rămâne, deci acesta este un spectacol pe care îl vom face mereu. Mai grav
e cu filmele şi cu spectacolele de teatru.
R.H.: Ne-aţi lăsat fără Hamlet...
 Printre rânduri
I.C.: Cu Hamlet, ultimul spectacol l-am avut în 1992. Acum pot să-l joc
pe Polonius sau alte personaje. Acum se joacă un „Hamlet“, nu l-am văzut,
Radu Herjeu

dar se aud lucruri bune despre el, la Craiova, lucrul ăsta trebuie experimen-
tat tot timpul. Am însă o piesă pe care trebuie s-o joc la Teatrul Nottara, o
piesă extraordinar de frumoasă pe care am adus-o din Anglia şi care a fost
acceptată de Teatrul Nottara încă de anul trecut, sper, când ne mai liniştim
un pic, să am timp să merg la repetiţii şi să putem scoate premiera asta.
R.H.: A propos de Anglia, în ultimii ani aţi jucat foarte mult în străină-
tate. Aţi interpretat în limbi străine? Pentru că mă gândesc că această inter-
petare într-o limbă străină a unei piese pe care aţi citit-o, aţi jucat-o, aţi
exprimat-o şi simţit-o în româneşte, introduce ceva artificial în modul dum-
neavoastră de a juca.
78 I.C.: Nu am jucat piese de teatru în limbi străine, ci numai filme, unde
e cu totul altceva. În cele nouă filme în care am jucat am interpretat în li-
mitele în care îmi permite legea din Marea Britanie, fiindcă mai ales acolo
am jucat, şi Sindicatul artiştilor britanici, numai roluri de străini. Pentru că
sindicatul artiştilor britanici nu-ţi dă voie să joci roluri de englezi pe care
le-ar putea juca foarte bine ei, luându-i astfel dreptul la muncă. Dar când
trebuie să joci un rol de român, de polonez, ceh, rus, turc, cum am jucat ulti-
ma oară, poţi, dacă regizorul te vrea. Eu am obţinut aceste roluri. Sigur, am
jucat în engleză, cu accentul corespunzător. Am montat şi operă, dar teatru
nu poţi să joci într-o limbă străină, decât dacă eşti Elvira Popescu şi toată
Franţa te acceptă cu accentul care-ţi dă un farmec nedefinit. Deşi actorii
români joacă acum şi teatru în limbi străine, există teatrul franco-român,
unde actorii joacă în limba franceză, sunt actori care s-au desprins de
România şi joacă cu succes în Franţa, conform tradiţiei, desigur. Cred că în
artă totul e posibil.
R.H.: Domnule ministru, o ultimă întrebare. Ce personaj aţi fi dorit să
fiţi într-adevăr? În locul cărui personaj, dintre cele pe care le-aţi interpretat
sau nu le-aţi interpretat, aţi fi dorit să trăiţi?
I.C.: Cred că n-am dorit să fiu nimeni altcineva decât eu însumi.
R.H.: Nu v-a plăcut nici un personaj în mod deosebit, mai mult decât
toate celelalte?
I.C.: Mai degrabă o lume, să zic aşa, o epocă.
R.H.: Care epocă?
I.C.: Aş fi dorit să trăiesc în anii '30 în România. În anii '30 era vremea
când România se numea Elveţia Balcanilor, iar Bucureştiul era numit Micul
Paris. A fost extrem de important pentru destinul european al unei ţări care
făcuse un pas enorm în termen scurt, către expresia europeană pe care o are
 Printre rânduri
prin definiţie.
R.H.: Credeţi că aţi fi reuşit să participaţi la împiedicarea a ceea ce a

Radu Herjeu
urmat?
I.C.: Nu. Am fost trădaţi nu numai de duşmani, ci şi de prieteni, chiar
marile puteri europene ne-au lăsat pradă comunismului, se ştie foarte bine.
În discursul pe care l-am ţinut în '92 în Parlamentul britanic am pomenit
acest lucru, amintind tragedia acelui moment când România a fost pur şi
simplu cedată, ca la piaţă, ursului, când de fapt destinul nostru era de
gazelă, ca să zic aşa.
R.H.: Domnule ministru, vă mulţumesc foarte mult şi sper ca atunci
când se vor mai linişti lucrurile să mai veniţi să ne vorbiţi despre cultură şi
să ne spuneţi cum reuşim să ne reîntoarcem la cultură.
79
- interviu realizat în 1997 -
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Manuela Cernat
81
Critic de film

S-a născut la Paris.

A absolvit în 1968 secţia de Filmologie-Teatrologie a IATC.
A susţinut Doctoratul în Literatură la Universitatea
Bucureşti.
A publicat 15 volume de proză, istoriografie, critică, tra-
duceri de beletristică, teatru: „Monografia Jean Negulescu“,
„Scurtă istorie a filmului românesc“, Filmul şi armele“.
A obţinut Premiul de critică al Asociaţiei Cineaştilor şi
Premiul publicului la Festivalul de Televiziune de la Monte
Carlo.
A scris scenariul filmului „Naşterea unui miracol“ dedicat
Nadiei Comăneci.
A ocupat funcţia de Director Ştiinţific al Institutului de
Istorie a Artei al Academiei Române.
În prezent este profesor la Universitatea Naţională de Artă
Teatrală şi Cinematografică. Este membru al Societăţii
Europene de Cultură, cu sediul la Veneţia.
Căsătorită cu dirijorul Răzvan Cernat. Au împreună doi
copii.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Doamna Cernat, este o întrebare care la prima vedere
pare copilărească. De ce avem nevoie de film?

Radu Herjeu
Manuela Cernat: Pentru că avem nevoie de vis, pentru că omul nu
poate trăi fără ficţiune, pentru că a devenit de 100 de ani un drog al pla-
netei, pentru că e un mijloc de informare şi pentru că în visele unor îndră-
gostiţi de arta filmului, el poate fi şi un mijloc de expresie a unor artişti au-
tentici.
R.H.: De ce numai în vise?
M.C.: Pentru că din ce în ce mai rar avem parte de filme adevărate şi
din ce în ce mai rar regizori adevăraţi se pot exprima. De obicei se întâm-
plă ca-n visele noastre rele, cine are talent nu are posibilităţi materiale, cine
are bani, nu ştie ce să facă cu ei.
R.H.: Cine v-a dus prima oară la cinematograf? 83
M.C.: M-am dus singură, locuiam într-un cartier de lângă podul
Basarab. Venisem de curând de la Paris împreună cu familia mea. Tatăl meu
era diplomat de carieră şi a făcut nebunia de a se întoarce înapoi ştiind exact
unde venea, însă datoria faţă de neam, faţă de ţară, erau pe atunci nişte sen-
timente absolut sacre. Locuiam lângă podul Basarab şi acolo era un cine-
matograf micuţ, chiar pe colţ, unde am văzut primele filme, evident sovie-
tice.
R.H.: Vă mai aduceţi aminte cum se chema primul film?
M.C.: Evident. Primul film se numea „Cavalerul neînfricat“. Era vorba
de un partizan, cu un cal alb; calul era mult mai inteligent decât partizanul
şi-l salva din toate neplăcerile.
R.H.: Cum aţi ajuns la filmologie? Ce v-a impresionat aşa de mult?
M.C.: Am ajuns la filmologie printr-un joc al destinului; eu mă pre-
găteam să dau examen la Istoria Artelor. Şi în acel an, eu am aflat abia în
septembrie, nu s-a ţinut examen de admitere, şi tot întâmplarea a făcut ca
atunci să se deschidă secţiile de regie, operatorie şi filmologie de la
Institutul de Artă Dramatică şi Cinematografică. Se pare că destinul te
împinge acolo unde trebuie să ajungi. Sunt o fatalistă.
R.H.: Şi credeţi că nu trebuia să ajungeţi un istoric de artă, ci un istoric
de film.
M.C.: Cu siguranţă.
R.H.: De ce credeţi că trebuia să ajungeţi un istoric de film?
M.C.: Pentru că mi se pare că dragostea mea atât de puternică pentru
istoria veche a filmului românesc m-a îndemnat să încep să scriu nişte cărţi
pe care nu cred că le-aş fi putut scrie cu tot atât de mult curaj în istoria
artelor.
R.H.: Şi pasiune poate ...
 Printre rânduri
M.C.: Nu. Pasiunea poate ar fi fost egală, dar există mult mai mulţi
oameni importanţi, nume sonore în istoria culturii româneşti, care s-au ridi-
Radu Herjeu

cat în istoria artelor. Cinematograful rămâne totuşi o zonă mai restrînsă.

R.H.: În istoria de film aveţi un CV impresionant, aş putea spune. De ce
aţi făcut atâtea lucruri până acum, când toţi oamenii se specializează, toţi
oamenii văd un singur lucru, iar când acesta nu e un lucru din care iese bani
... De ce aţi făcut atâtea lucruri?
M.C.: Mie mi se pare că n-am făcut destul. De pildă, aş fi vrut să scriu
mult mai mult şi timpul nu mi-a dat răgaz, epoca m-a împiedicat. Nu în
ultimul rând consider că una din menirile cele mai importante pentru o
femeie este maternitatea. Datoria mea morală a fost ca în paralel cu profe-
sia să am grijă şi de copiii pe care i-am adus pe lume. Cred că e una din
modalităţile de împlinire ale unui destin feminin, merge în linia unei tradiţii
84
morale şi a unei răspunderi. Eu am o foarte mare admiraţie pentru femeia
din România, pentru că dincolo de ceea ce a însemnat încărcătură balcanică,
prejudecăţi, tradiţii care o împovărează teribil, în cincizeci de ani de comu-
nism femeia din România a reuşit să păstreze şi să perpetueze nişte tradiţii.
Ei i se datorează acea generaţie care a făcut Decembrie '89.
R.H.: Nu sunteţi o feministă?
M.C.: În nici un caz. Dar sunt destul de lucidă să-mi dau seama că nu
omagiem destul curajul femeilor din această ţară şi majoritatea primelor
nume care au ieşit în evidenţă după decembrie '89 au fost femei: Doina
Cornea, Ana Blandiana, Lucia Hossu Longin.
R.H.: Nu credeţi că şi femeia ar trebui nu să ceară, dar totuşi să arate că
poate mai mult?
M.C.: Femeia arată ceea ce produce, dar bărbaţii întârzie să-i
recunoască meritele. Şi printr-un reflex după 1989, ca o reacţie la Elena
Ceauşescu, asistăm la accentuarea misoginismului în ţara noastră. Suntem
pe ultimul loc în lume, după Albania, ca reprezentare a femeii în structurile
puterii. Cu un consilier prezidenţial nu se face primăvară… Statisticile arată
că până în 1989, 52% din posesorii de diplome universitare erau femei. În
pofida greutăţilor materiale îngrozitoare cu care se confruntau femeile, au
avut mai multă ambiţie profesională. Acest procentaj în acest moment riscă
să se diminueze drastic pentru că ne întoarcem la nişte mentalităţi de tip feu-
dal; în mediul rural fetele nu mai sunt lăsate la şcoală, părinţii nu mai au
posibilităţi să le trimită.
R.H.: Aici eu cred că există şi o reacţie de tip postcomunist la
învăţământ în general, în care tinerii nu mai sunt tentaţi să urmeze o formă
de învăţământ superior pentru că se gândesc să facă bani în anii cât s-ar ţine
de facultate, să facă altceva. Cred că e şi un spirit general.
 Printre rânduri
M.C.: E foarte adevărat. Dar aici, spiritul meu de istoric mă îndeamnă
să fac aceste paralele, trebuie să privim în urmă, nu dintr-un sentiment

Radu Herjeu
paseist, dar să vedem cum arăta România într-o economie de piaţă. La
începutul secolului şi în perioada interbelică foarte multe femei mergeau să-
şi facă studiile în străinătate, studii superioare. Nu era o simplă modă, şi nu
erau neapărat femei foarte avute. Exista un sistem de sprjinire a realelor va-
lori ale naţiei.
R.H.: Dar unei tinere de la ţară i-ar fi fost foarte greu, cu toată voinţa şi
cu tot talentul ei, să ajungă să studieze la Paris, de exemplu.
M.C.: Gheorghe Marinescu, celebrul medic, profesor, era un băiat de la
ţară, un băiat dintr-o familie cu 10-12 copii; şi a ajuns o somitate în medi-
ile pariziene universitare. Femeile au ajuns să-şi dea şi ele diplomele la
Paris. Am avut primele femei avocat, pilot, medic. Statisticile sunt mai 85
puţin aduse în prim plan. Dar au existat.
R.H.: De ce aţi făcut atâtea lucruri, chiar dacă dumneavoastră vi se par
puţine sau insuficiente?
M.C.: Poate şi fiindcă am avut şansa extraordinară care s-a numit mama
mea. A fost o persoană extraordinară, ea însăşi a făcut multe lucruri în viaţa
ei. A studiat la Iaşi, la Liceul „Doamna Oltea“, a făcut sculptură la Paris, a
scris poezii. Când s-a întors în ţară din pricina istoriei care s-a abătut atât de
drastic asupra României şi a familiei noastre, în acele momente n-a mai
putut urma linia belle-artelor şi a trebuit să se mulţumească să fie o furnică
modestă care a tradus din marea literatură universală. Poate că ea, încercând
să-mplinescă prin mine nişte aspiraţii neîmplinite ale ei, m-a îndemnat
întotdeauna să încerc noi orizonturi, noi profesii, şi mai ales m-a îndemnat
foarte mult să scriu.
R.H.: Lucru pe care am înţeles că din păcate nu l-aţi făcut pe cât v-aţi
fi dorit.
M.C.: Sper totuşi să mai am posibilitatea şi de acum încolo. Am mai
scris şi cărţi pentru copii, eseuri, în momentul de faţă pregătesc o mono-
grafie dedicată unui regizor de origine română de la Hollywood, prin care
încerc să reînviu puţin şi din atmosfera din România de la început de secol
până în anii '20.
R.H.: Aţi realizat pnă acum şi 20 de scurt metraje.
M.C.: A fost o epocă în care am lucrat în Televiziunea Română ca do-
cumentarist. Pe atunci era foarte greu să încerci ficţiune, dar acolo a existat
un om pe care l-am admirat foarte mult pentru tenacitatea cu care izbutea să
se lupte cu conjunctura şi, în pofida rigidelor structuri ale Televiziunii
Române, dădea mână liberă unor tineri. Acel om s-a numit, evident, Tudor
Vornicu.
 Printre rânduri
R.H.: Era mai greu să realizezi un film decât să-l analizezi, să-l critici?
M.C.: Evident. Dar implica o participare afectivă mult mai intensă.
Radu Herjeu

R.H.: Bănuiesc că v-aţi revăzut scurt metrajele.

M.C.: Nu. Din păcate nu mai există, pentru că în Televiziunea Română
a existat moda aceea a recuperării nitratului de argint din nişte bucăţi minus-
cule de peliculă. Pe de altă parte, se tot foloseau materiale pentru filme de
montaj ale altora. Aşa încât în ziua în care m-am dus şi am spus: „Aş vrea
să-mi văd filmele“, mi s-a spus că nu mai există decât nişte fragmenţele.
R.H.: Era interesant de văzut cum priveşte criticul Manuela Cernat după
câţiva ani ...
M.C.: E mai bine că nu s-au păstrat.
R.H.: Nu v-aţi gândit să vă faceţi o carieră, sau să încercaţi şi regia de
film?
86
M.C.: Nu.
R.H.: De ce?
M.C.: Nu, pentru că mi se pare că avem suficiente mari talente în regia
de film, personalităţi deja afirmate, pentru a lua locul cuiva cu o încercare
veleitară, poate. Şi eu mă simt foarte bine cu creionul în mână, nu am
ambiţii. Cred că fiecare trebuie să ştie exact care este limita propriilor posi-
bilităţi. Cred că una dintre dramele momentului actual este faptul că
oamenii nu au conştiinţa limitelor. Trebuie să ştii să visezi. În copilăria mea,
un prieten spunea: „ca să sari cinci metri trebuie să-ţi iei avânt pentru o
sută“. Dar în acelaşi timp trebuie să fii absolut convins că poţi să sari acei
cinci metri.
R.H.: Dumneavoastră v-aţi descoperit multe limite?
M.C.: Da. De pildă, una dintre limitele mele este neputinţa de a mă
adapta acestei prăbuşiri valorice a filmului şi acestei demisii a televiziunii
în România faţă de misiunea pe care ar fi trebuit să şi-o asume după 1989.
Este o limită a mea această intoleranţă pe care o am faţă de trădarea unor
vise.
R.H.: Aţi spus undeva (bănuiesc că în una din multele expuneri la con-
ferinţe internaţionale sau naţionale) că cinematograful este aliatul istoriei.
De ce credeţi? Când este un aliat al istoriei şi când este un substitut al isto-
riei pentru marea masă?
M.C.: Cinematograful este un aliat al istoriei în momentul în care
dezvăluie spectatorilor faţete necunoscute, în momentul în care îl ajută să
pătrundă sensul unor evenimente. Da, am dat acest titlu în urma unei comu-
nicări în urmă cu 20 de ani. Între timp situaţia a evoluat, în mod dramatic aş
spune, şi noi ne aflăm într-un moment de evanescenţă a istoriei.
Cinematograful era şi un aliat al istoriei putând păstra pe peliculă pentru
 Printre rânduri
posteritate momentele importante, momentele dureroase, momentele de
victorie a unei naţiuni asupra propriului destin. Dar de când totul se con-

Radu Herjeu
sumă cu viteza luminii pe imagine magnetică, nici măcar în transmisiile în
direct nu mai avem posibilitatea de a înregistra istorie. Am descoperit cu
stupoare că sunt foarte multe momente cruciale ale istoriei din '90 încoace
pentru care nu avem nici un document vizual. E de necrezut. Chiar în
momentul în care preşedintele Iliescu era la putere au fost momente foarte
importante din destinul lui care n-au fost prinse pe peliculă. Nici măcar
magnetică. Noi acum încercăm să construim la Sighet, de pildă, centre de
istorie orală pentru a recupera istoria intezisă în epoca comunismului, dar
nu ne dăm seama că suntem pe punctul de a ne scăpa printre degete istoria
prezentului, care nu se înregistrează.
R.H.: Rămânând tot la film, în general filmele sunt foarte blamate în 87
epoca modernă pentru violenţă. De ce credeţi că vederea violenţei într-un
film impresionează mai mult decât vederea unor sentimente într-un film?
Pentru că există foarte multe filme de dragoste, cu foarte mulţi oameni
deosebiţi, cu eroi deosebiţi...
M.C.: Nu prea mai există. Existau.
R.H.: Şi totuşi se acuză: violenţa produce violenţă, dar filmele bune nu
produc nimic, sunt bune pentru critici. Stau să mă întreb dacă vina e numai
a filmului, fiindcă are violenţă în el, sau e numai o carenţă de educare a
spectatorului de film.
M.C.: De ce e atras de filmele violente ...?
R.H.: Şi de ce trezesc în el latura aceea pe care, probabil, o avem cu
toţii.
M.C.: Se discută din antichitate. Din momentul în care a apărut cine-
matograful, din punct de vedere al relaţiei cu imaginea, impactul este infinit
mai puternic. Că ne place sau nu, există rapoarte ale psihologilor care atestă
nocivitatea evidentă a violenţei filmice. S-au ales grupuri de spectatori -
unora li s-au proiectat filme paşnice, de dragoste (timp de o săptămână),
romantice, iar celorlalţi numai filme de violenţă. Agresivitatea lor verbală,
fizică, de reacţie, a crescut imediat. Eu cred că principalul pericol este altul.
Violenţa imaginii de film ne obişnuieşte cu violenţa, ne desensibilizează.
Suntem atât de obişnuiţi să vedem sânge, să asistăm la orori pe ecran, încât
în clipa în care ele se petrec lângă noi, nu mai reacţionăm.
R.H.: Credeţi că ar putea fi un lucru conştient făcut? De exemplu, în
ultimii ani avem din ce în ce mai multe filme cu catastrofe, cu sute, mii de
morţi.
M.C.: Să ştiţi că lucrurile astea se induc. Am avut zilele trecute un exa-
men de admitere la secţia de comunicare audio-vizuală, la Academia de
 Printre rânduri
Teatru şi Film: 20 de candidaţi care au avut de compus un scenariu pe un
aforism al lui Cioran: „La Judecata de Apoi vor cântări numai lacrimile“.
Radu Herjeu

Din 20, 19 au scris scenarii în care erau cel puţin o crimă şi un mort. Semn
că presiunea unui anumit tip de imagine cinematografică îşi lasă amprente
teribil de puternice.
R.H.: Vorbind de examenul de admitere, se presupune că oamenii care
fac artă, aşa cum este filmul, sau care participă la crearea unei opere artis-
tice şi la transmiterea ei, ar trebui să aibă o cultură deosebită. Acum, dum-
neavoastră fiind în contact direct cu tineri care se pregătesc să realizeze
filme, care vor schimba poate modul de a gândi al celui ce le va vedea, oare
toţi aceşti tineri au cultura şi capacitatea necesară de a creaa opere de artă?
M.C.: Cei care câştigă la noi concursul, în general au o cultură peste
medie. Dar nu pot să nu remarc de şapte ani încoace lipsa, sau deficienţa,
88
unui anumit tip de cultură clasică. Vin doldora de informaţii despre filmul
american, dar în momentul în care îi pui să citeze două piese de Moliere, se
blochează. Înainte exista, în generaţiile noastre, un univers comun, referinţe
la care imediat reacţionam. Era suficient să citezi un vers de Verlaine şi
interlocutorul ştia despre ce este vorba. Acest tip de complicitate intelectu-
ală, spirituală, în cadrul unei generaţii aproape c-a dispărut. Trebuie să ne
adaptăm, sau trebuie să luptăm? Mă întorc iarăşi şi mă uit în trecut: ce se
întâmpla în secolul XIX, când generaţia lui Kogălniceanu, Cezar Bolliac,
încerca să ridice naţia prin teatru şi prin literatură... Şi au izbutit.
R.H.: De aceea cred că şi filmul românesc ar putea s-o facă.
M.C.: Aici atingeţi un teritoriu într-adevăr sensibil.
R.H.: Presupunând că încă se mai face film în România, deşi am înţeles
că producţia de anul acesta va fi sub orice aşteptare.
M.C.: Suntem una dintre ţările cu o cinematografie centenară. O indus-
trie se sinucide sub ochii noştri îngăduitori, şi nimeni dintre cei care ar tre-
bui să ia taurul de coarne, să se implice, nu o face.
R.H.: Problema culturală a tinerilor nu cred că se pune numai în
România. Producţia de filme continuă să fie axată pe producţii de categoria
B, C sau D. Ele copleşesc cu mult filmele de înaltă categorie, cu bugete
extraordinare. Iar filmele de categoria B, C, nu transmit în majoritatea lor
cultură şi nu fac cultură. De ce nu există totuşi, la nivelul dumneavoastră,
celor care creaţi, analizaţi filme - o solidaritate între cei care pot crea cul-
tură prin filmele lor şi o pot transmite?
M.C.: Solidaritate există, dar solidaritatea noastră se izbeşte de solidar-
itatea producătorilor, a celor care au banii. În momentul de faţă, la
Hollywood domină o castă de producători superpragmatici, pe care nu-i mai
interesează ca pe cei din anii '30, cam la douăzeci de filme marfă să producă
 Printre rânduri
şi o capodoperă. Asistăm în momentul de faţă la o disperantă nivelare de jos
în sus. Nu vedeţi că nu mai există nici măcar vedete, nici măcar staruri nu

Radu Herjeu
mai sunt. Nu mai există personalităţi. Totul se întinde pe orizontală. Foarte
multe nume, ne pierdem într-o masă de figuri aproape anonime, iar o per-
sonalitate se creează şi se afirmă foarte greu în astfel de condiţii. E un dat
al acestui moment. Trebuie să fim optimişti şi să credem că vom depăşi
criza.
R.H.: Aţi afirmat că în 1981 aţi devenit „personna non grata“ în CC al
UTC, care nu v-a mai permis să călcaţi în Costineşti. De ce s-a ajuns la acest
moment?
M.C.: Nu pot să-mi explic nici în ziua de astăzi. Am înfiinţat festivalul
de la Costineşti, primele ediţii, şi începusem să organizez şi ediţia din 1981,
când pur şi simplu mi s-a pus în vedere să nu mai pun piciorul în staţiune. 89
Am spus: „bine, dar nu pot nici măcar în calitate de simplu spectator?“. Mi
s-a spus: „Nu v-am sfătui, vi se poate întâmpla orice“. Un asemenea răspuns
venit din partea unui secretar al CC al UTC, sigur că te punea pe gânduri şi
n-am mai călcat pe acolo până în 1991. Situaţia se repetă, din nou -
Costineşti este iar închiriat de alte persoane, festivalul nu s-a mai făcut.
R.H.: Aţi plecat de multe ori în străinătate înainte de 1989 la diferite
conferinţe internaţionale. Cum au avut încredere să vă lase să plecaţi, când
spuneţi că n-au avut încredere să vă lase să faceţi un festival de film?
M.C.: Ştiţi bine cum era cu plecările în perioada aceea. Era o ruletă, nu
ştiai niciodată când te lasă, când nu te lasă. În 1981-82-83, am fost invitată
la o universitate din Spania să ţin nişte cursuri, dar le-am trimis cu avionul
şi le-a citit altcineva în locul meu. Când am fost în juriu la Festivalul
Filmului din Berlinul Occidental, unde se pleca prin Berlinul de Est (deci,
nu era nici o posibilitate de fugă de acolo), nu mi s-a mai dat drumul, a tre-
buit ca directorul festivalului să facă presiuni teribile prin Ambasadă.
Festivalul începuse de două zile, iar eu nu ajunsesem acolo. S-a primit tele-
fon aici la Bucureşti, la România Film. Directorul de la Mosfilm a întrebat:
„e ceva cu România? România boicotează Festivalul de la Berlin? Să-l
boicotăm şi noi?“.
R.H.: V-aţi gândit vreodată să rămâneţi?
M.C.: Tentaţia a existat de foarte multe ori, trebuie s-o recunosc, ca pen-
tru orice român, dar ştiam că dacă fac acest gest îmi pun familia într-o situ-
aţie foarte complicată, şi n-am putut să fac gestul.
R.H.: Credeţi c-aţi fi putut fi istoric de film şi-n altă ţară?
M.C.: Sunt convinsă. În primul rând că aveam relaţii. Nicolae Pillat era
preşedintele Comitetului Internaţional de Difuzare a Artelor şi Culturii prin
Cinematograf, el m-ar fi putut ajuta.
 Printre rânduri
R.H.: La aceste festivaluri bănuiesc că aţi văzut multe filme, şi filme
bune, despre care întorcându-vă în ţară nu puteaţi să scrieţi nici în revista
Radu Herjeu

„Film“, nici să vorbiţi în apariţiile televizate.

M.C.: Da. Era o mare frustrare.
R.H.: Vă spunea cineva: „despre acest film n-aveţi voie să vorbiţi“, sau ...
M.C.: Nu. Despre filme se putea vorbi, dar nu puteai să spui întotdeau-
na ce ai fi vrut să spui despre el. Era acea cenzură interioară care era mai
teribilă decât cenzura oficială. Şi încercam să scriem şi printre rânduri.
Exista şi în relaţia dintre critic şi cititor acelaşi cod, complicitate, ca între
regizori şi spectatori.
R.H.: De ce n-aţi intrat în politică după 1989, ca foarte mulţi intelectu-
ali?
M.C.: În primul rând m-a dezgustat foarte puternic modul în care s-au
90
comportat majoritatea intelectualilor care au intrat în politică după 1990,
încât am preferat să rămân deoparte şi să-mi păstrez independenţa şi luci-
ditatea. Şi am preferat să fiu un judecător imparţial faţă de ambele tabere.
În orice caz, am intrat într-un fel în politică, am fost membră a Alianţei
Civice şi încă sunt.
R.H.: Dar nu e politică activă...
M.C.: De ce? Am fost în comitetul de susţinere a lui Victor Ciorbea pen-
tru postul de primar, mi-am manifestat în presă susţinerea candidaţilor
Convenţiei încă de la primele alegeri. E un fel de a face politică. Pentru a
face politică, pentru un intelectual, nu e neapărat nevoie să te înscrii într-un
partid sau să ocupi un post de senator sau de deputat. Cred că e mult mai
important să faci politică prin ceea ce spui, scrii, prin ceea ce încerci să
impui, decât ocupând un loc în Senat.
R.H.: Nu v-ar fi tentat un loc în Senat, în Comisia de Cultură?
M.C.: Nu, pentru că am impresia în ultima vreme că ar fi trebuit să fac
nişte concesii, ori după '90 oamenii de cultură nu mai au dreptul să facă nici
un fel de concesii. Nu au dreptul să-şi asculte decât propria conştiinţă.
Măcar dreptul ăsta ni l-am câştigat şi vreau să ni-l păstrăm.
R.H.: Şi totuşi oamenii de cultură fac compromisuri, şi au făcut com-
promisuri în ultimii şapte ani.
M.C.: Vreau să cred în faţa lui Dumnezeu că eu n-am făcut.
R.H.: De ce totuşi, după 1989, se aştepta vechea poveste cu manu-
scrisele de sertar, cu ideile păstrate acasă, şi toată lumea se aştepta ca
intelectualitatea să-şi reocupe locul pe care-l merită într-o societate nor-
mală. Dimpotrivă, stăm chiar mai rău ca înainte de 1989.
M.C.: Mă aşteptam şi eu. Nu mă aşteptam la multe lucrări de sertar,
pentru că-ţi trebuie o putere absolut ieşită din comun ca să scrii pentru nimic
 Printre rânduri
şi exista riscul percheziţiilor. Nu putem să le cerem oamenilor să fi fost eroi.
Dar mă aşteptam ca după 1989, şi mai ales după 1996, intelectualii să fie

Radu Herjeu
totuşi ceva mai băgaţi în seamă, să fie consultaţi de către comisiile de spe-
cialitate ale Senatului şi Parlamentului pentru zonele de specialitate. În
momentul în care s-a reorganizat Televiziunea Română, nimeni n-a venit să
ne întrebe pe noi, pe specialişti, ce se întâmplă. Se creează, se reorganizează
acum cinematografia română - foarte puţini sunt implicaţi şi consultaţi.
R.H.: De ce?
M.C.: Pentru că există din nou grupuri de presiune care s-au creat.
R.H.: Până în 1996 se susţinea că vechea conducere are un tip de men-
talitate şi că noua conducere - un alt tip. Şi mai ales că noua conducere a
fost sprijinită şi de dumneavoastră şi de foarte mulţi intelectuali cărora
măcar din punct de vedere moral le sunt datori. 91
M.C.: Aici nu se judecă lucrurile aşa. Nimeni n-a făcut ceva aşteptând
ceva.
R.H.: Politicianul să simtă din punct de vedere moral că n-ar fi putut
niciodată să-şi pună-n practică ideile valoroase dacă n-ar fi avut un sprijin
din partea intelectualului.
M.C.: Ştiţi vorba românului că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii“.
Sunt atât de multe lucruri de rezolvat în România încât cultura este consid-
erat ca unul dintre lucrurile minore, dar nu-i aşa, pentru că, pe lungă dis-
tanţă, cultura este cea care lasă marca.
R.H.: Noi o punem undeva deoparte şi spunem: „ne ocupăm după
aceea“. S-ar putea ca atunci să nu mai avem cu cine să ne ocupăm şi să ne
fie mult mai greu, unui tineret -care nu mai simte cultură, nu mai vrea cul-
tură, nu i se mai dă cultură - să-i spui: „acum stăm bine cu banii, trebuie să
mergem la teatru“.
M.C.: La noi există acum o gravă criză de autoritate şi în domeniul
învăţământului. Nu mai avem cu cine să pregătim valul doi. În spatele nos-
tru nu mai e nimeni. Tinerii nu vor să intre în cariera universitară pentru că
este prost plătită. Studenţii câştigă de trei-patru ori cât noi, şi-atunci cum să
le ceri să rămână asistenţi? La un salariu de mizerie... Cred că dacă nu se
înţelege acum, realmente în ceasul al doisprezecelea, că puţinii oameni de
cultură, puţinii creatori care au mai rămas în această ţară (pentru că mulţi
continuă să plece) ar trebui sprijiniţi, vom rămâne o ţară nu la nivelul
României din secolul trecut, vom cădea realmente într-un anonimat cultu-
ral. Pe tarabele librăriilor câte nume de autori români sunt? Apare macu-
latură imensă. O să vedeţi zeci de volume de Pavel Coruţ. Romancierii
importanţi trebuie să-şi consume puţina energie pe care o au pentru a-şi ago-
nisi pâinea cotidiană. E inadmisibil ca marii noştri actori să aibă salariile pe
 Printre rânduri
care le au, ca marii noştri cântăreţi să plece să cânte pe alte scene, inclusiv
în coruri, pentru că sunt mai bine plătiţi. La începutul secolului, în prima
Radu Herjeu

decadă, Bucureştiul era un pol spre care convergeau marile teatre şi filar-
monici europene, în turneu. Filarmonica de la Praga a venit cu 60 de instru-
mentişti şi a dat concert la Bucureşti. În 1920 eram ieşiţi din război şi Opera
Română, sub conducerea lui Masini îşi comanda decorurile şi costumele la
Roma şi Milano. Eram ieşiţi din război. Sigur, acum ieşim din comunism,
dintr-o revoluţie, din şase ani de conducere dezastruoasă, dar trebuie găsită
şi o modalitate de sprijinire a culturii.
R.H.: De ce au telenovelele atâta succes?
M.C.: Pentru că apelează la instinctul de minimă rezistenţă al marii
mase de spectatori, pentru că mizează pe nevoia de evaziune şi pentru că şi
dacă românii ar face nişte telenovele puţin mai interesante vă asigur că s-ar
92
uita la ele. La noi nu se investeşte nimic în producţia autohtonă. Preferăm,
şi nu vreau să intru în detalii cu ce preţuri se achiziţionează, realmente gunoi
cinematografic şi de televiziune. Şi noi cu asta ne hrănim telespectatorii.
Dar să ştiţi că ei nu se mai lasă intoxicaţi. În anul 1996 doar 30 de milioane
de bilete s-au vândut în cinematografele româneşti. E dezastruos.
R.H.: Acum, la final, aş dori să-mi daţi un titlu, dacă ar fi să se facă un
film despre perioada post decembristă în România, incluzând 1997.
M.C.: Aş lua un titlu din poetul persan Saadi: „I-am învăţat să tragă cu
arcul şi m-au luat drept ţintă“.
R.H.: Vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia. Sper să mai avem ocazia
să discutăm mai pe larg despre cultură, despre ce-ar trebui făcut pentru ea
şi despre cei care doresc cultură dar trebuie să se zbată prea mult pentru ea,
şi despre cei ce vor să dăruiască cultură, dar care nu au mijloacele şi tăria
de a o face.
M.C.: Să ştiţi că englezii au o vorbă: „Where there is a will, there is a
way“ - unde e dorinţă, există şi o cale. Trebuie să găsim calea.

- interviu realizat în 1997 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Florin Constantiniu
Istoric 93

S-a născut la 8 aprilie 1933 la Bucureşti.

A absolvit cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii
Bucureşti în 1956. Din 1968 este Doctor în Istorie.
Din 1957 şi până în 1999 a fost cercetător la Institutul
Nicolae Iorga.
A primit premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române în
1972. A avut contribuţii la istoriografia României cu cercetări
din secolul al XVIII-lea şi secolul XX.
Este autorul volumelor „Relaţiile agrare din Ţara
Românească şi Moldova în secolul al XVll-lea" apărută în
1972, „Constantin Mavrocordat" în 1985.
Dintre cărţile care tratează istoria modernă a României sunt
de menţionat „Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul
Ribbentrop-Molotov" editată în 1991, „O istorie sinceră a
poporului român" apărută în 1997, „De la Războiul fierbinte la
Războiul rece" scrisă în 1998.
Este membru corespondent al Academiei Române.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule Constantiniu, prezenţa dumneavoastră aici este
legată de calitatea dumneavoastră de istoric, iar un istoric bun este şi con-

Radu Herjeu
troversat. Pe de altă parte, mâine este Ziua Naţională a României -
1 Decembrie - şi mi se părea normal să port un dialog cu un cunoscător
despre semnificaţia zilei de 1 Decembrie pentru românii de acum şi pentru
cei din trecut, cei care au trăit Marea Unire. Ce înseamnă 1 Decembrie pen-
tru dumneavoastră ca istoric român?
Florin Constantiniu: Pentru istoricul român, 1 Decembrie 1918
înseamnă încheierea procesului de desăvârşire a unităţii naţionale a
românilor, fiindcă procesul acesta de constituire a Statului Naţional a fost
un proces îndelungat, coboară foarte adânc în Evul Mediu. Rădăcinile aces-
tui proces se plasează în Evul Mediu, în momentul în care apare conştiinţa
unităţii de neam. O dată cu formarea naţiunii a devenit necesar ca naţiunea 95
română să aibă un cadru politico-teritorial adecvat care era Statul Naţional.
Principalul moment în făurirea Statului Român Modern a fost Unirea
Principatelor Moldova - ţara Românească la 24 ianuarie 1859, iar apoi în
1918 au fost aceste trei evenimente: unirea Basarabiei cu România la 27
martie/9 aprilie 1918, unirea Bucovinei cu România la 15/28 noiembrie
1918 şi apoi unirea Transilvaniei (cea pe care o sărbătorim mâine) la 1
decembrie 1918. Prin urmare, istoricii văd în primul rând acest proces de
constituire şi desăvârşire a statului naţional român.
R.H.: Deci un fel de privire analitică şi destul de rece asupra fenomenu-
lui. Să ne descrieţi o privire mai sentimentală asupra evenimentului, care
este, totuşi, unul de excepţie, de care în general naţiunile nu beneficiază de
multe ori.
F.C.: Aveţi dreptate când spuneţi că a fost o privire rece, de istoric. Aş
spune că aceasta este o exigenţă a cercetării istorice, pentru că din momen-
tul în care intervine o conotaţie afectivă e foate greu de păstrat obiectivi-
tatea. Principala condiţie a unui istoric e să fie obiectiv. Aş spune că e nece-
sară - aceasta este o formulă a lui Henri Rene Maron, un mare specialist
francez istoric al antichităţii, care vorbeşte de necesitatea punerii în paran-
teză a personalităţii istoricului în momentul în care investighează un
fenomen. Atunci când eu, ca istoric român, cercetez formarea Statului
Naţional Român, încerc această punere în paranteză a personalităţii tocmai
pentru a-mi păstra obiectivitatea. Dar pentru că dumneavoastră m-aţi între-
bat, ca istoric român e vorba totuşi de o dedublare şi nouă românilor ne pasă
foarte mult cum s-a realizat acest Stat Naţional. În 1918, după părerea mea
au fost trei împrejurări cu care noi ne-am întâlnit foarte rar în istoria noas-
tră. În primul rând a fost o concordanţă, o sincronizare între un context
 Printre rânduri
extern favorabil, cu care noi nu ne-am prea întâlnit în istorie, şi acest con-
text intern de luptă pentru desăvârşirea unităţii naţionale a românilor. Pe
Radu Herjeu

scurt, acest proces ar fi fost mult îngreunat sau chiar imposibil dacă nu ar fi
avut loc două mari evenimente istorice: pe de o parte prăbuşirea ţarismului
în Rusia, care a permis acestei închisori a popoarelor să-i fie sfărâmate
lanţurile (pentru o scurtă perioadă); popoarele acestea care erau asuprite în
cadrul Imperiului Rus au căpătat posibilitatea de a-şi exprima voinţa de uni-
tate cu alte popoare sau de a trăi independent. Pe de altă parte a fost destră-
marea monarhiei Austro-Ungare, iar această conjugare, prăbuşirea unei
închisori a popoarelor din Est cu una din centrul Europei a favorizat efortul
nostru de desăvârşire a Statului Naţional. A existat o coordonare extrem de
inteligentă a acţiunilor clasei politice româneşti din Vechiul Regat cu elitele
96 româneşti din Basarabia, Bucovina şi Transilvania. În al treilea rând, în
conştiinţa colectivă românească ideea aceasta a unităţii naţionale era extrem
de puternic împlântată şi ea a căpătat o puternică forţă mobilizatoare. Nu
cred că în alte momente ale istoriei noastre naţiunea în ansamblul ei a
acţionat atât de unitar.
R.H.: Şi totuşi noi am ratat multe momente de-a lungul istoriei, unele
momente favorabile interesului nostru naţional - am ratat şi după revoluţie
când Basarabia a devenit Republica Moldova. Cum se explică faptul că-n
acel an n-am mai ratat o asemenea ocazie?
F.C.: Înainte de a vă răspunde, permiteţi-mi să folosesc un termen pe
care-l întâlnim foarte des în lucrarea unei istorice franceze Catherine
Durande. În „Histoire de Roumains“ ea vorbeşte despre momentele inaugu-
rale referindu-se la aceste începuturi de etapă din viaţa românilor. Spre
exemplu 1859 e un moment inaugural, de constituire a Statului Naţional
Modern; acela a fost un inaugural fericit, pentru că românii au realizat
această unire prin forţele lor şi chiar împotriva voinţei Marilor Puteri
Europene, care nu fuseseră de acord cu unirea ţării Româneşti şi a Moldovei
într-un singur stat, cu un domn străin. Prin această dublă alegere a lui Cuza
s-au eludat aceste hotărâri şi românii au pus Europa în faţa unui fapt împli-
nit - prin urmare a fost un inaugural fericit.
Dar în 1877 / 1878, când a fost un alt inaugural, de această dată de viaţă
independentă - pentru că ne proclamasem independenţa în 1877 - a fost un
inaugural întunecat, fiindcă România, deşi a luptat alături de Rusia, a pier-
dut cele trei judeţe din sudul Basarabiei care au fost reanexate de Rusia, iar
pe de altă parte, condiţiile puse României pentru recunoaşterea indepen-
denţei ei la Congresul de la Berlin de către Marile Puteri a creat un senti-
ment de frustrare. A văzut că nici Europa nu ne simpatizează şi că e
 Printre rânduri
nemiloasă atunci când e vorba de impunerea intereselor ei. Prin urmare,
acesta a fost un inaugural nefericit.

Radu Herjeu
În 1918 ne-am întâlnit din nou cu un inaugural fericit, în înţelesul că
noi, dacă este să respectăm adevărul istoric… Când vorbim de participarea
noastră la primul război mondial noi înfăţişăm asta aşa… ca o epopee, ca o
succesiune de victorii şi amintim numai de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Dar
uităm ce s-a întâmplat în 1916 când armata română a suferit înfrângeri, din-
tre care una foarte grea, foarte ruşinoasă la Turtucaia, când Guvernul
Român a fost obligat să se refugieze la Iaşi împreună cu regele, cu
Parlamentul. Vă spun dintr-un ciclu de articole scrise atunci de generalul
Averescu (care tocmai intrase în politică) şi pe care le-a reunit într-o broşură
intitulată „Răspunderile“; şi el atrăgea atenţia asupra acestor fapte.
România a vrut războiul, a intrat în război atunci când a vrut (sigur, aici au 97
mai existat unele presiuni), iar operaţiile militare în faza de debut a războiu-
lui s-au desfăşurat după planul de operaţii al Marelui Stat Major Român - şi
atunci de unde aceste înfrângeri? Care erau cei vinovaţi? Niciodată la noi
nu s-au căutat vinovaţii şi din păcate aş spune că e o tradiţie nefericită în
istoria noastră de a nu se stabili răspunderile şi mai ales de a nu fi chemaţi
cei care poartă răspunderea, să dea seama. Acţiunea noastră militară din
1916 s-a terminat dincolo de pagina aceasta care este luminoasă şi glorioasă
din 1917; dar până la urmă, contextul internaţional, ieşirea Rusiei din război
şi raportul de forţe care ne era total defavorabil au impus la început
armistiţiul de la Focşani, apoi Pacea de la Bucureşti din 24 aprilie / 7 mai
1918. Prin urmare, în momentul acela se părea că idealul naţional, dacă nu
va fi imposibil de realizat, în orice caz va fi înfăptuit într-o perioadă foarte
îndelungată. Iată, aprilie-mai, momentul acesta de mare durere, noi avem
mărturiile contemporane care arată ce imens a fost sentimentul acesta, nu de
frustrare, ci de disperare. La câteva luni se realizează ceea ce Iorga spusese
în 1916 în Parlamentul de la Iaşi. În momentul acela de descurajare, de
derută, Iorga a amintit cuvintele lui Petru Rareş, obligat în 1538 să
părăsească Moldova, să se retragă în Transilvania pentru că venise Soliman
Magnificul asupra lui. Şi Iorga a spus: „vom fi ce-am fost, şi mai mult decât
atât“. S-a realizat acest miracol.
S-au petrecut aceste două evenimente: căderea ţarismului şi destră-
marea Austro-Ungariei, la care nu se gândise nimeni când noi am intrat în
război. Vag, poate doar Take Ionescu, care a fost mintea cea mai strălucită
în unele privinţe (mergea înaintea lui Ionel Brătianu, l-a eclipsat chiar prin
inteligenţa lui politică). Aceste două mari evenimente nu au fost prognozate
de nimeni şi ele ne-au favorizat. A fost ca un semn că istoria e de partea
 Printre rânduri
noastră şi aceasta ne-a dat o încredere nemaipomenită: În câteva luni să treci
de la înfrângere la victorie. A fost un stimul din punct de vedere afectiv şi
Radu Herjeu

dumneavoastră ştiţi ce înseamnă să capeţi această încredere.

R.H.: Aţi vorbit de euforie. După 1989 aţi văzut că noi, românii, o
ducem foarte bine la capitolul euforie şi că de cele mai multe ori uităm că,
după ce se termină perioada de sărbătoare, trebuie să întărim ceea ce am
câştigat prin luptă. Şi noi, la 22 de ani după Marea Unire am fost nevoiţi să
cedăm teritoriile care se uniseră cu România în 1918 fără luptă, prin
Dictatul de la Viena şi prin ultimatumul rusesc. De ce n-am putut să folosim
această şansă istorică şi să devenim în 22 de ani o ţară care să nu mai poată
fi ruptă în bucăţele?
F.C.: Când eram tânăr era la modă un cântăreţ italian - Sergio Endrigo -
98 şi avea un cântec cu versurile acestea: „sărbătoarea abia începută e deja ter-
minată“. Cam aşa s-a întâmplat cu noi. Abia ne-am dat seama ce s-a întâm-
plat cu noi în 1918, pentru că într-adevăr a fost o performanţă, şi în 22 de
ani, ceea ce e foarte puţin în istorie, o clipă chiar, visul acesta s-a spulberat.
Şi cred că marea greşeală a clasei noastre politice a fost să confunde legit-
imitatea istorică cu ireversibilitatea istorică. Adică oamenii noştri politici au
crezut că dacă România Mare, Statul Naţional Unitar Român este legitim
din punct de vedere istoric, fiindcă o naţiune trebuie să trăiască într-un
cadru teritorial politic naţional, atunci lucrul ăsta devine intangibil, nu va
mai putea fi anulat de forţele ostile. Sigur, era luată în considerare propa-
ganda revizionistă, acţiunile statelor revizioniste. Mai ales după venirea la
putere a lui Hitler în Germania la 30 ianuarie 1933 s-a elaborat un întreg sis-
tem de alianţe care să protejeze Statul Naţional Unitar Român împotriva
revendicărilor revizioniste ale Uniunii Sovietice, Ungariei, Bulgariei. Dar în
conştiinţa colectivă, şi la nivelul naţiunii şi la nivelul elitei politice, a exis-
tat această credinţă că din moment ce statul e legitim, realitatea e ire-
versibilă. Dincolo de ceea ce a fost contextul internaţional, de astă dată
nefavorabil, aş spune că oamenii noştri politici au această răspundere de a
nu fi făcut tot ceea ce era necesar pentru a proteja România Mare. Sigur, se
pune problema dacă în momentul acela, în 1940, putea România să reziste
ameninţărilor Uniunii Sovietice, pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi
Bulgariei - era ameninţată dispariţia ei ca stat. În fond, asta a şi fost
ameninţarea Germaniei şi a Italiei, dar în primul rând a lui Ribbentrop atunci
când reprezentanţii noştri au mers la Viena şi li s-a impus Dictatul de la
Viena. Fără a intra acum în istoria contrafactuală: „ce s-ar fi întâmplat
dacă...“, dacă noi am fi rezistat, eu pot să vă spun că sunt în istorie momente
când între pragmatismul renunţării şi lupta disperată, dar care apără onoarea
 Printre rânduri
naţională, este de preferat lupta aceea disperată, fără şansă de reuşită, dar
care sădeşte în conştiinţa colectivă a naţiunii un sentiment de demnitate. Eu,

Radu Herjeu
în această carte, „O istorie sinceră a poporului român“, am citat câteva rân-
duri din memoriile lui Ion Negoiţescu, un tânăr (pe vremea aceea) care a
văzut acolo la Cluj retragerea armatei române după Dictatul de la Viena. El
are această formulă: dacă toate aceste amputări teritoriale ar fi fost rezulta-
tul unui război pierdut, sigur, trauma aceasta era dureroasă, dar era cumva
suportabilă. Am încercat să ne batem, am încercat să apărăm ce avem şi n-
am reuşit. Dar când aceste teritorii s-au pierdut fără să se tragă un singur foc
de armă, atunci în conştiinţa colectivă, în străfundurile ei, lucrul acesta ne-
a marcat profund. Tot ceea ce s-a întâmplat din 1940 până astăzi stă sub
semnul acestei cedări care, chiar dacă noi nu recunoaştem, e unul din
lucrurile pe care noi le-am refulat în adâncul conştiinţei româneşti. Dar de 99
acolo de unde credem noi că l-am zăvorît, acest moment de ruşine continuă
să ne frământe şi să ne macine.
R.H.: Şi totuşi cât credeţi că lipsa unei atitudini de apărare aparţine naţi-
unii şi cât conducătorilor ei? Pentru că mi-ar fi greu să-mi imaginez o luptă
pornită de naţiune fără conducători.
F.C.: În 1940 sunt nenumărate mărturii, mai ales în ceea ce priveşte
Transilvania (niciodată n-am ştiut să explic ca istoric de ce Transilvania
ocupă un loc atât de privilegiat în conştiinţa noastră. Suntem mai sensibili
când e vorba de Transilvania şi mai indiferenţi când e vorba de Basarabia şi
Bucovina). În ceea ce priveşte unităţile din Transilvania în 1940, sunt foarte
multe mărturii că soldaţii doreau să se bată, ar fi dorit să primească un ordin
ca să apere unităţile din Transilvania. La nivelul clasei conducătoare - acolo
este de stabilit responsabilitatea. Vă dau un singur exemplu, din primul
război mondial (îmi pare rău că nu am cunoscut acel exemplu ca să-l pot
trece în această „Istorie sinceră a poporului român“); el poate fi cules din
volumul III al Memoriilor lui Radu Rosetti; în primul război mondial era
căpitan, apoi a fost maior, lucra la Statul Major şi povesteşte un lucru unic:
în ajunul intrării adversarului în Capitală (trupele Puterilor Centrale şi ale
aliaţilor lor au intrat în Bucureşti la 6 decembrie 1916), cu o zi înainte, pe
5 decembrie, la Marele Cartier a fost un banchet. De ce? Pentru că se
făcuseră înaintări în armată. E de neimaginat că o armată care suferă înfrân-
geri îşi înaintează ofiţerii. S-a spus că ofiţerii trebuie încurajaţi - aceasta era
forma de încurajare. Printre cei înaintaţi era şi prinţul moştenitor, viitorul
Carol al II-lea. Era această tradiţie în familiile regale ca fiecare membru,
inclusiv femeile, să fie comandanţi onorifici ai câte unui regiment. Carol
fiind şi bărbat şi prinţ moştenitor, era nu numai onorific, ci era repartizat la
 Printre rânduri
o unitate ca militar. A refuzat să plece cu aceşti soldaţi pe front. În sfârşit, a
acceptat de formă să plece, dar când a plecat pe front, chefurile pe care le
Radu Herjeu

făcea în spatele frontului îi împiedicau pe ofiţeri să-şi îndeplinească misiu-

nile primite. Această atitudine a lui a determinat-o pe Regina Maria să-i
scrie următoarele cuvinte: „ca mamă şi ca regină îmi este ruşine că am un
asemenea băiat“. Omul acesta a fost înaintat, împreună cu el au fost înain-
taţi ofiţerii, iar ca să fie încurajaţi, evenimentul trebuia sărbătorit. Şi această
masă a avut loc în ajunul intrării adversarului în Capitală. Eu nu cunosc în
istoria vreunei ţări ca într-un moment atât de tragic, când se pierde Capitala,
la Cartierul General să se benchetuiască. Şi din păcate, această atmosferă şi
această conduită s-au păstrat.
R.H.: Să ne întoarcem la 1 Decembrie. Mi se pare necesar ca un istoric
100 să nu fie numai un analist al evenimentelor, ci şi un bun cunoscător al psi-
hologiei unui popor pentru a înţelege anumite lucruri. Pentru că nu totul se
reduce, în istoria unui popor, la tratate, la alianţe, la conducători. Există şi o
anumită psihologie, o conştiinţă colectivă a poporului român. Au existat
probleme din acest punct de vedere după 1 Decembrie? Mă refer la faptul
că românii din Basarabia, din Regat şi din Transilvania erau uniţi prin
limbă, prin legături culturale. Totuşi exista o diferenţă care se simte şi azi
între psihologia celor din Transilvania, a basarabenilor şi cea a celor din
Regat. Dacă azi se simte încă diferenţa de concepţie despre viaţă, despre
lume între regăţeni şi ardeleni, bănuiesc că în 1918 ea era mult mai accen-
tuată. N-a reprezentat o problemă?
F.C.: Ba a reprezentat o problemă şi aş spune că, chiar din perioada
interbelică şi apoi cea a comunismului naţional ea a fost estompată. În do-
rinţa de a se prezenta imaginea de perfectă unitate a poporului român aces-
te diferenţieri şi dificultăţi de integrare nu au fost niciodată examinate amă-
nunţit. Atunci, la 27 martie / 9 aprilie 1918, când s-a votat de către Sfatul
ţării de la Chişinău unirea Basarabiei cu România aceasta a fost o unire
condiţionată. Ei au formulat un şir întreg de puncte pentru că trăiau cu
teama - fusese revoluţia din februarie care dăduse Rusiei o experienţă
democratică scurtă de câteva luni - „bine, dar în ce regat intrăm noi?“ într-
un regat în care în 1907 avusese loc o răscoală care făcuse dovada că ţăranii
o duc foarte greu. Acolo, în Rusia, se punea problema împărţirii pământu-
lui, a reformei agrare, a eliberării de sub ceea ce se numea „exploatare
moşierească“. Prin urmare au formulat condiţii. Acelaşi lucru s-a întâmplat
şi cu românii din Banat. Sigur, dorinţa de unitate era extraordinar de puter-
nică. Dar mai era şi problema imaginii. Şi mai ales pentru socialiştii din
Transilvania a fost această dilemă: să mergem pe idealul social? Din acest
 Printre rânduri
punct de vedere erau socialiştii unguri care îşi drapau idealurile lor
naţionale într-o retorică socială şi îi îndemnau pe socialiştii români: „Nu,

Radu Herjeu
haideţi să vă manifestaţi solidaritatea proletară! Unde vreţi să vă duceţi?
Într-o ţară unde sunt boieri, unde-i regele? Nu vreţi să fiţi aici, cu o repu-
blică maghiară?“. Pe de altă parte erau luptătorii din Partidul Naţional (Iuliu
Maniu) care trăiau cu teama aceasta. Brătianu era perceput ca un om politic
despotic. „Noi ce vom face acum? Vom intra sub autoritatea lui“. Existau
aşadar ezitări. E problema stilului de viaţă. Mie mi-a părut foarte rău că
acum, când Samuel Huntington a lansat teza aceasta, a unui şoc al civiliza-
ţiilor şi a tras aici o linie în Europa care străbate teritoriul românesc pe linia
Carpaţilor, la noi au fost interpretate ca o manifestare antiromânească, ca o
negare a unităţii poporului român. Eu cred că cine este de bună credinţă nu
poate nega această armonie a teritoriului românesc, începând de la confi- 101
guraţia lui geografică, de la Cetatea Carpaţilor care e în mijlocul teritoriu-
lui românesc şi care coboară apoi prin zona subcarpatică, câmpie, până la
Dunăre şi mare. Iar sentimentul acesta de unitate românească are o vechime
multiseculară. Gândiţi-vă că Ştefan cel Mare, care era domnul Moldovei,
atunci când vorbea despre Muntenia spunea: „cealaltă ţară românească“. E
o solie pe care el o trimite la Veneţia în 1468, în limba italiană, în care ţara
Românească e numită „L'altra Valahia“. Prin urmare, cealaltă ţară
românească. Sentimentul acesta de unitate era foarte puternic. Apartenenţa
acestor teritorii la structuri politice diferite, care aveau o anumită tradiţie
istorică, anumite structuri politice, administrative şi culturale s-a imprimat
în decursul timpului. Noi nu putem ignora faptul că timp de câteva secole
clasa politică, clasa conducătoare în Transilvania a fost nobilimea maghiară,
iar ea a imprimat un alt stil acolo. Dar asta nu înseamnă să pui sub semnul
întrebării legitimitatea lui 1 Decembrie.
R.H.: Dumneavoastră prezentaţi faptele istorice şi în cartea dumneav-
oastră, în apariţiile de televiziune, prin articolele care apar în presa centrală
într-o lumină mai crudă, mai puternică. Ascultându-vă de multe ori, citin-
du-vă cartea, am avut o senzaţie un pic de revoltă, pentru că eu sunt foarte
mândru că sunt român şi de multe ori această mândrie încearcă să ascundă
şi aspectele mai puţin roze ale istoriei României de care nu întotdeauna se
fac vinovaţi ceilalţi. Noi am cam fost învăţaţi că întotdeauna au fost vino-
vaţi ceilalţi pentru ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei cu românii. Întot-
deauna alţii ne-au atacat, alţii ne-au încolţit pe la spate. Să înţelegem că
uneori am „ajutat“ şi noi la făurirea unei istorii negative sau potrivnice
poporului român? Citind articolele dumneavoastră în care faceţi o paralelă
între prezentul pe care-l trăim acum destul de dureros şi trecutul nostru,
 Printre rânduri
făcând această paralelă am senzaţia că nimic nu este nou şi că nu facem
altceva decât să repetăm aceleaşi greşeli, deşi într-un alt context istoric. Nu
Radu Herjeu

cumva ne iluzionăm că acest context istoric e de vină şi nu cumva repetăm

istoria noastră la infinit fără să învăţăm prea mult din ea?
F.C.: Îmi pare rău că am declanşat în dumneavoastră un sentiment de
frustrare sau chiar de revoltă. Ca istoric vă spun că aveţi toate temeiurile să
fiţi mândru că sunteţi român pentru că istoria poporului român are
numeroase pagini care ne dau motive de mândrie. Chiar aici, pe coperta
acestei cărţi, sunt Mihai Viteazu şi Regele Ferdinand. Dar şi Mircea cel
Bătrân, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara sunt personalităţi care, nu
numai pentru noi, ca români, dar în contextul european, au avut un rol extra-
ordinar de important şi s-au bucurat de un prestigiu foarte mare.
102 Convingerea mea este că în momentele acestea de confuzii de valori care
însoţesc perioadele de tranziţie e foarte necesar să existe câteva repere,
jaloane care să ne fixeze identitatea şi să ne dea acea încredere fără de care
nu se poate reuşi. Pe de altă parte, eu am căpătat această convingere că isto-
ria, dacă nu ne oferă învăţăminte pentru ziua de astăzi, nu îşi justifică rolul
acesta pe care noi i-l cităm mereu, de „îndrumătoare a vieţii“. Istoria nu e
atât o înşiruire de personalităţi cât mai ales trebuie să fie un set de învăţă-
turi.
Pe de o parte, noi traversăm această perioadă de tranziţie (preşedintele
Constantinescu spune posttranziţie şi se înşeală). Istoricul are aceeaşi obli-
gaţie ca şi un medic: un medic care îi spune unui pacient bolnav că este
sănătos îi face um mare deserviciu. Medicul trebuie să îi spună de ce boală
suferă şi să îi prescrie un tratament pe care pacientul trebuie să-l respecte.
Istoricul, eu nu spun că el este medicul naţiunii, trebuie să prezinte şi acele
aspecte nefavorabile, să nu cenzureze, să nu aseptizeze istoria. Ajung acum
la al doilea aspect. Există un şir întreg de fenomene profund negative în
societatea românească pe care noi le credem efecte ale tranziţiei. Cum e
corupţia. Corupţia are o vechime multiseculară în istoria poporului român -
hatâr şi bacşiş sunt cele două coordonate ale vieţii noastre publice. Amândoi
termenii sunt de origine turcească, deci îi putem lega de instalarea domi-
naţiei otomane. Nu ştiu dacă şi înainte de instalarea dominaţiei otomane.
Teritoriul românesc intră în etape sub dominaţia otomană şi în grade
diferite. În formele ei plenare, ea e un fenomen de pe la mijlocul secolului
al XVI-lea. Aceste obişnuinţe pe care le reprezintă aceste două cuvinte au
cel puţin această vechime. Când hatârul şi bacşişul sunt atât de profund
infiltrate în deprinderile noastre, cum să ne imaginăm că pot fi dezrădăci-
nate de o lege, de o comisie de pe o zi pe alta? Să luptăm cu şi mai multă
 Printre rânduri
înverşunare. Să nu credem că o lege sau o comisie pot eradica aceste rele.
E vorba de mobilizarea resurselor întregii naţiuni.

Radu Herjeu
R.H.: De ce totuşi facem aceleaşi greşeli?
F.C.: Convingerea mea e că tocmai aici este culpa istoricilor. Că, din
dorinţa de a prezenta în spiritul acestei concepţii euforizante a istoriei, a
prezenta trecutul naţional numai ca o succesiune de acte de bravură şi de
cinste, de personalităţi care oricând pot fi trecute în calendarul creştin,
ignoră faptul că au existat şi momente de laşitate, de incompetenţă, oameni
care nu şi-au justificat prin nimic prezenţa lor la conducerea ţărilor române.
Aceste greşeli nefiind dezvăluite, este o vorbă a unui filosof american, că
dacă nu cunoaştem trecutul suntem pedepsiţi să-l repetăm. Orice greşeală
din trecut se repetă şi mai spune un altul că preţul pe care trebuie să-l plă-
tim e întotdeauna mai mare. În realitate este această răzbunare a greşelilor 103
pe care noi le-am făcut în trecut şi pe care nu ni le-am recunoscut şi nu
le-am reparat.
R.H.: Trecând peste titlul cărţii dumneavoastră, „O istorie sinceră“ şi
trecând peste faptul că sinceritatea e un lucru subiectiv, din câte ştiu eu
cartea dumneavoastră n-a fost primită cu entuziasm de către istoricii români
şi nici de către, din păcate tot mai puţinii cititori de cărţi de istorie. După
1989, parcă dintr-un act de fraudă pe care eu nu mi-l explic, mulţi tineri au
întors spatele şi culturii, şi istoriei. Asimilând cumva istoria poporului
român cu istoria ultimilor 40 de ani. Nu cumva această sinceritate a dum-
neavoastră, extrem de dură şi de fermă, le dă acelor tineri care acum doresc
să plece din România pe considerente economice, un fel de apă la moară
care să le justifice acţiunea şi din punct de vedere moral. Să spună „într-o
asemenea ţară, cu un asemenea trecut, eu nu am ce să caut, eu mă duc într-o
naţiune care ştie să-şi respecte istoria. Spuneaţi că pe un pacient nu-l minţi.
Dar s-ar putea ca un pacient să facă infarct dacă îi spui foarte brusc adevărul
despre boală sau s-ar putea să se resemneze. Sunt unele pericole pe care le
văd ca apărând în urma unei astfel de sincerităţi.
F.C.: Vreau să vă atrag atenţia că în această carte eu nu prezint numai
aspectele negative. Istoria noastră nu-i numai eşec, personalitate controver-
sată sau în orice caz condamnabilă. Sunt şi episoade, capitole foarte înălţă-
toare şi foarte edificatoare din punct de vedere al educării moralului şi al
curajului. Dacă tinerii vor citi foarte atent această carte vor găsi şi motive
să stea aici şi să continue tocmai să se plaseze în descendenţa celor care au
contribuit la progresul neamului românesc. Am avut şi o foarte mică expe-
rienţă didactică în timpul vechiului regim, când toate facultăţile trebuiau să
audieze un curs de probleme fundamentale de istorie a României. Epoca lui
 Printre rânduri
Ceauşescu a exaltat până la forme aberante fapte care într-adevăr meritau să
fie cunoscute şi cinstite de urmaşi. Dar proporţiile, tonalităţile, care erau
Radu Herjeu

rezultatul unor fanatici inculţi, declanşau reacţii adverse. Vă dau un exem-

plu: un publicist vest german Siegfried Kogelfrans a scris în 1984, când se
împlineau 40 de ani de la 23 august, în „Der Spiegel“ un articol unde dădea
următoarea evaluare a actului de atunci: „Niciodată în istorie, un singur
eveniment nu a provocat într-un timp atât de scurt pierderi teritoriale şi
umane atât de întinse cum a ridicat acţiunea regelui Mihai“. E într-adevăr o
performanţă la nivel internaţional, pentru că lucrul acesta nu a fost o
invenţie a propagandei comuniste, că România a scurtat războiul cu circa
şase luni. Au spus-o prima oară francezii în 1946, când exista perspectiva
de a evalua fiecare eveniment în desfăşurarea războiului. Când am spus
104 lucrul acesta la un curs, un student a avut aşa o reacţie: „Ee!“. Credeau că e
o directivă de partid să spunem că 23 august e un fenomen unic în istorie.
Şi când i-am spus: „Nu. Vă înşelaţi! Lucrul ăsta îl spune un publicist ger-
man în Der Spiegel“, a fost contrariat. După părerea mea, ei încă resimt
sechelele acestei perioade comuniste de exaltare a virtuţilor noastre istorice.
Atunci această exaltare atrage o reacţie care este de a căuta aspectele aces-
tea criticabile.
R.H.: Eu vă mulţumesc foarte mult şi sper ca toţi telespectatorii noştri
să fi înţeles exact că mâine este o zi foarte importantă pentru poporul român,
o zi care ar merita să fie trăită altfel decât a fost trăită în ultimii ani, cu alte
sentimente şi cu o mândrie de a fi român mai puternică decât neajunsurile
tranziţiei.
F.C.: Românii au datoria să refacă ceea ce sărbătoresc, adică România
Mare.

- interviu realizat în 1997 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Daniela Crăsnaru
Scriitor 105

S-a născut la 14 aprilie 1950 la Craiova.

A urmat cursurile Liceului Nicolae Bălcescu iar mai apoi
Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova. A terminat
în 1973 ca şefă de promoţie pe ţară.
În 1974 a urmat cursurile Academiei de Studii Sociale şi
Ziaristică din Bucureşti.
Primul său volum de poezie a apărut în 1973 la Editura
Eminescu şi se numea „Lumină din umbră“.
Este autoarea a 12 volume de poezie şi două de proză scurtă
„Marele premiu" şi „Pluta răsturnată".
Au apărut sub semnătura sa volume şi în străinătate
„Scrisori din întuneric", la Oxford University Press şi „Sea -
level zero" în Statele Unite ale Americii.
În 1991 a primit premiul Academiei Române pentru întrea-
ga operă.
În 1994 a primit Premiul pentru literatură oferit de
Fundaţia Rockefeller.
Între 1992-1996 a fost deputat în Parlamentul României.
Este membră PNL.
Actualmente este Director de Programe la Academia di
Romania din Roma, Italia.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Cum v-a influenţat viaţa faptul că v-aţi născut la
Craiova?

Radu Herjeu
Daniela Crăsnaru: În ultima vreme este la modă să-ţi găseşti cel puţin
un bunic ardelean; adică a fi din Regat este puţin neserios. Şi am înţeles că
unii oameni, a căror biografie se leagă de Oltenia, încearcă să şi-o
îmbunătăţească cu ceva mai serios venit din Ardeal. Ei bine, sunt olteancă-
olteancă, bunicii mei sunt din Gorj şi din Mehedinţi, cele două perechi. Să
fii din Craiova nu este aşa de uşor; nu era uşor nici atunci când am venit eu
prima oară în Bucureşti. Mi se părea un oraş rece, neprimitor, probabil că
aveam şi complexul provincialului; şi când provincialul mai este şi premi-
ant, şi se constată că premianţii de aici sunt mult mai slab pregătiţi decât
premianţii de acolo, e un soi de contradicţie care te marchează, şi nu ştii cât
să fii de umil sau de politicos. Mi-a fost frică în Bucureşti la început. 107
R.H.: Aţi fost premiantă, aţi terminat cu zece liceul; v-aţi străduit mult
să terminaţi cu zece liceul?
D.C.: Nu prea. Nu, pentru că profesorii nu erau exigenţi. Cred că tipul
de educaţie primit acasă m-a făcut să învăţ tehnica învăţării de la început.
Veneam dintr-o familie de intelectuali; prin anii `60 nu era chiar aşa bine să
fii intelectual. Părinţii mei sunt farmacişti, şi-mi aduc aminte ce-mi
spuneau: „ca să iei nota 10 trebuie să ştii de 12; trebuie să te duci la strâns
de fier vechi, nu la 7 dimineaţa ci la 6,30, dacă se spală geamurile tu să ai
două cârpe, nu una“. Am fost crescută într-un fel ca un cal de curse; întâm-
plarea a făcut să se potrivească naturii mele de „berbec“; adică nu mi-a fost
dificil; nu m-am străduit foarte tare, şi-mi plăcea.
R.H.: A fost cumva o educaţie rigidă?
D.C.: Cred că a fost o educaţie tipică acelor ani în familia oamenilor
care fuseseră deposedaţi de tot ceea ce avuseseră; spaima canalului, spaima
închisorii, a dării afară din serviciu îi făceau pe oamenii de o anumită
condiţie, care acum erau teribil de modeşti, să încerce să-şi formeze copiii
într-un soi de modestie care să nu atragă atenţia, de la vestimentaţie până la
principiile morale. Singurul lucru în care ţi se spunea să apeşi pe acceleraţie
era învăţătura. Adică mai aveau iluzia că învăţătura te poate scoate din
culoarul acesta cumva înfundat.
R.H.: Şi până acum câţiva ani aşa se întâmpla.
D.C.: Da. Învăţătura însemna ceva. Era într-un fel echivalentul de azi al
contului în bancă, al deschiderii către afirmare ş.a.m.d. Era o valoare, adică
ce aveai în cap conta.
R.H.: Totuşi, aţi făcut sport de performanţă în timpul liceului, aţi fost şi
la olimpiada de fizică; când mai aveaţi timp să şi învăţaţi?
 Printre rânduri
D.C.: Nu ştiu dacă a învăţa la fel de bine şi la biologie, şi la matema-
tică, chimie, e un lucru pozitiv sau e pur şi simplu tendinţa de acumulare.
Radu Herjeu

Poate că nu-mi plăceau toate la fel dar eu ştiam că trebuie să iau nota zece.
Acesta era baremul: eu trebuia să am întotdeauna nota zece pentru ca eu, pe
de o parte, să trec de biografia părinţilor mei, iar pe de altă parte să am şi eu
o oarecare libertate. Pentru că dacă vroiam să mă întâlnesc cu cineva eu tre-
buia să spun: n-aveţi cum să obiectaţi, eu am zece. Sportul mi-a plăcut. Am
fost în lotul de gimnastică. E un sport periculos totuşi, deşi pare elegant şi
graţios. Peste ani de zile nu am visat teze la matematică aşa cum li se întâm-
plă altor adulţi, ci căzături de pe paralele sau de pe bârnă.
R.H.: Aţi căzut de multe ori?
D.C.: Da.
108 R.H.: De aceea n-aţi mai continuat?
D.C.: Am avut o fractură deschisă la cot şi n-am mai continuat; acolo
câteva luni de întrerupere te scot din circuit.
R.H.: Dar v-ar fi plăcut?
D.C.: Cariera s-ar fi terminat oricum. Aş fi putut fi antrenoare de gim-
nastică, ar fi trebuit să-mi folosesc nu numai muşchii dar şi creierul.
R.H.: După liceu, care a însemnat mult sport dar şi fizică, a urmat filolo-
gia. De ce filologie?
D.C.: Am vrut să dau la biofizică iniţial şi până la urmă am dat la filolo-
gie pentru că am vrut să rămân în Craiova. Nu era facultate nici de fizică
nici de biofizică, şi am mers la filologie; cred că puteam da la orice facul-
tate.
R.H.: V-ar fi fost atât de simplu?
D.C.: Da, atunci da.
R.H.: Dar de ce filologie?
D.C.: De prin clasa a treia, a patra, deja scriam; pentru că debutasem în
presă în revista „Ramuri“ la sfârşitul clasei a noua, pentru că aveam un
volum de versuri la editura Eminescu, la Bucureşti, prin poştă, fără să ştiu
nici unde se află sediul; deci scriam de multă vreme şi mai mult decât atât,
când eram mică îi dictam mamei, înainte de a şti să scriu eu şi să citesc. Şi
se pare că ceea ce-i dictam eu nu era aşa prea luminos; şi îmi aduc aminte
că mama m-a luat în braţe şi m-a dus la Bucureşti la celebrul profesor Piţi
Vasiliu să vadă dacă are un copil normal. Domnul profesor i-a spus că pro-
babil are un copil normal. Acum, faptul că am continuat să scriu dovedeşte
că n-a fost un simplu pojar; deci de aceea m-am dus la filologie. Interesant
este că erau peste 20 de candidaţi pe un loc, şi eu nu făcusem nici un fel de
meditaţii. Ei bine, în liceu nu mai faci gramatică, şi la examenul de admitere
 Printre rânduri
se dădea gramatică; am făcut singură câteva ore cu Tratatul Academiei de
gramatică, şi am reuşit să intru prima la facultate. Dar ceea ce vă spun eu

Radu Herjeu
acum riscă să facă din mine un personaj tern şi premianţii sunt nesuferiţi şi
plicticoşi. Noroc că poetul Mihai Ursachi a scris câteva versuri: „Un om din
Tecuci avea un motor dar nu i-a folosit la nimic“.
R.H.: Nu numai că aţi intrat prima la facultate, dar aţi şi terminat prima.
Credeţi că e predestinat să fiţi prima?
D.C.: Este o diferenţă între vanitate şi orgoliu. E bine ca oamenii să fie
într-un fel orgolioşi. Adică să încerce să fie ei înşişi. Mi-au plăcut com-
petiţia şi concursurile întotdeauna; dar ştiţi care? Cele cu numele înscris pe
colţul paginii şi întors. Să nu ştie cineva nici a cui eşti, nici de unde vii, şi
nici dacă eşti bărbat sau femeie. Noi ne-am descoperit, societatea
românească, misoginismul mai recent. Poate că tipul de legislaţie sau de 109
abordare, să-i zicem socialistă, crea un soi de uniformizare a femeii cu băr-
batul cel puţin în privinţa salarizării. Că de fapt era un soi de discriminare,
în sensul că o femeie oricum muncea mult mai mult decât un bărbat; şi
oricum mare lucru cred eu că nu reprezenta ca aspect social, ca tip de impli-
care. Dar în ultima vreme abia am remarcat tipul de diferenţă creat de mis-
oginismul ăsta balcanic.
R.H.: Credeţi că există un misoginism balcanic sau european?
D.C.: E unul mondial, probabil...
R.H.: În comparaţie cu S.U.A.
D.C.: Nici nu ştiu ce să spun, pentru că, vedeţi, sunt lucruri contradic-
torii. Noi avem senzaţia, cel puţin aşa cum ne place să credem, că trata-
mentul vis-a vis de femei aici e mai acordat cu normele zilei de azi decât în
Turcia. Şi iată că în Turcia a existat o femeie prim ministru, iar la noi nici
nu s-ar pune problema. În primul rând n-ar vota femeile.
R.H.: Credeţi?
D.C.: Da.
R.H.: Eu cred că şi lipsa de ofertă; adică până nu oferim să vedem cum
primeşte e foarte greu de spus.
D.C.: Greu se ajunge la o asemenea ofertă pentru că treci prin diverse
trepte; uneori eşti pus în posturi ridicole, alteori... Eu nu sunt deloc o femi-
nistă, şi fiind liberală convinsă cred că egalitatea nu poate fi decât în faţa
şanselor, adică nu facem un compartiment de femei, le dăm trei ture de sta-
dion în faţă, punem un procent acolo asigurător ca să fie şi ele acolo, şi după
aceea mai vedem ce se întâmplă. Nu cred în discriminarea pozitivă. Cred în
egalitatea şanselor, dar chiar să fie egalitate.
R.H.: Doamnă Crăsnaru, dumneavoastră aţi reuşit pe scena politică un
 Printre rânduri
nou primat, să fiţi singura femeie cu o asemenea funcţie. De ce credeţi că în
alte partide numărul femeilor ajunse într-un consiliu de conducere în ie-
Radu Herjeu

rarhia superioară, e mult mai mic? Nu mai vorbesc de structurile statului:

Guvern, Parlament...
D.C.: Pentru că eu cred că avem bărbaţi mai deştepţi în partidul nostru,
care au ştiut ce să facă.
R.H.: Şi de aceea au adus o femeie deşteaptă lângă ei.
D.C.: Acum eu trebuie să fiu prudentă şi să îi las cu un pas în faţă, ceea
ce într-un fel e bine pentru ei; dar într-un fel e bine şi pentru mine pentru că
nu se ştie ce e în spate.
R.H.: Aşa se explică de ce dumneavoastră n-aţi fost întotdeauna pe
prima scenă. Pentru că la majoritatea întâlnirilor apăreau cei doi lideri ai
110 partidului: domnul Patriciu şi domnul Rusu.
D.C.: Asta nu înseamnă că nu ne consultam înainte. Dacă ar fi fost vorba
de un partid mai melancolic şi mai sentimental, probabil că n-ar fi fost nici
o problemă. Problema e tot de receptare de către public. Pe mine mă intere-
sează foarte tare impactul la populaţie. Ori în momentul în care trebuie să
ai un limbaj agresiv ca să susţii idei care par agresive, ca să rupi o inerţie,
felul în care se prezintă bărbaţii pare mai potrivit, din cauza precedentului
cultural, al felului în care această societate ştie să recepteze mai firesc. Când
o femeie încearcă să spună aelaşi lucru cu aceeaşi tonalitate, ea pare ister-
ică. Am făcut un calcul şi am constatat că pentru a susţine aceleaşi idei, cu
aceeaşi forţă, tipul meu de adresare ar fi căzut puţin în ridicol, din punctul
de vedere al receptării. Chiar şi polemicile, toate abordările dure, de la moţi-
unile de cenzură şi până la incriminarea unor demnitari de atunci impuneau
un limbaj mai dur şi mai tăios. La bărbaţi dă mai bine decât la femei. Eu
oricum îmi conserv imaginea.
R.H.: Acest limbaj... nu credeţi că uneori poate aţi pierdut datorită aces-
tui limbaj?
D.C.: Acest limbaj e al nostru, al tuturor. Numai că el este folosit acasă,
între prieteni. Când vorbim supăraţi despre o realitate nu vorbim în cei mai
eleganţi termeni. Noi am preluat exact limbajul oamenilor cu care venim în
contact. Numai că la TV., în mass-media, dă altfel. Adică tipul de sinceritate
folosit de noi, sinceritatea preluată de la cei care erau supăraţi, şochează
puţin; oamenii vor numai ei să vorbească aşa, reprezentanţii lor să fie ceva
mai eleganţi. Noi am fost luaţi drept extremişti, că am spus că minele sunt
păguboase în marea lor majoritate, că am spus că acei coloşi industriali care
consumă enorm şi produc foarte puţin sunt plătiţi din prăpăditul buzunar al
celorlalţi.
 Printre rânduri
R.H.: Probabil că s-a ajuns la o maturizare a celor care receptau
mesajul.

Radu Herjeu
D.C.: Nu, maturitatea nu-i a lor.
R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi că din sondajele de opinie reiese că o
bună parte din populaţie încă mai sprijină...
D.C.: Dar mi se pare firesc. Ia gândiţi-vă: sunt căsătorită de şapte ani de
zile cu un guvern, sau mă rog, cu cineva. Mă plâng peste tot, arăt buzunarele
goale şi abia aştept să mă mărit cu altul. Cu Făt-Frumos. Bun, votez la 3
noiembrie, la 17 noiembrie, l-am vrut de şapte ani, am scăpat de vechiul
bărbat şi am dat peste ăsta. Pot eu să spun cuiva că e impotent, în primele
şase luni? Nu pot, că e ruşine. Deci o să mai dureze puţin şi ruşinea asta.
Acum am vorbit ca scriitoare, nu ca om politic. Nu poţi, după ce ai dorit atât
de mult să faci o schimbare, nici să-ţi arăţi dezamăgirea şi nici să crezi în 111
forul tău interior că încă nu e foarte bine. Eu sper încă să fie bine, în con-
tinuare. Nu numai pentru că am votat aşa şi nu numai pentru că în momen-
tul acesta oferta politică din Parlament nu văd cum ar putea fi diversificată,
cu cine. Dar îmi ajung ultimii şapte ani şi n-aş mai vrea încă patru.
R.H.: Dumneavoastră trebuie să ştiţi ca poetă şi ca scriitoare că pe lângă
fond contează şi forma foarte mult. Asta apropos de sinceritate şi că la multe
poezii găsim un fond sau un mesaj extraordinar, dar forma nu ajută la trans-
miterea lui sau la receptarea lui corectă.
D.C.: Acolo sunt ceva mai legate ca în politică. O poezie nu e bună dacă
nu o faci să te înfioare, adică ea nu se poate împărţi în formă şi în conţinut.
Trebuie să meargă cumva împreună. În politică se poate să ai un înveliş de
cuvinte profitabil într-o anumită perioadă în care să promiţi ceva, în care să
fie două tipuri de atitudine. Ori să nu ştii că ceea ce promiţi nu se poate face
- deci să fii sincer naiv - ori să ştii clar că nu se poate face, dar să promiţi
aceste lucruri ca să ajungi la putere, hai să zicem că tot dintr-un scop nobil,
adică să te foloseşti de o exagerare, ca să nu-i zic minciună, ca să poţi face
un bine, pentru că binele nu poţi să-l faci din afară, trebuie să-l faci de unde-
va dinăuntru.
R.H.: Dar nu credeţi că şi în cazul oamenilor politici ar trebui să existe
o legătură strânsă între fond şi formă? Oamenii invitaţi în această emisiune
au fost avocaţi, profesori, regizori, scriitori, poeţi, deci oameni de cea mai
înaltă calitate, şi totuşi viaţa politică arată cum arată în ziua de azi. După
cum s-a văzut din numărul din ce în ce mai mic al celor care participă la vot,
scade încrederea în oamenii politici.
D.C.: Eu cred că este o meserie nouă, fiindcă nu pot pune în precedent
aici ceea ce cârcoteam pe la cozi. Acela nu e un exerciţiu politic. Vorbesc
 Printre rânduri
de cei care n-au fost activişti de partid de meserie, care acum sunt risipiţi
probabil în toate partidele, în unele mai grupaţi, în altele mai disipaţi - aceia
Radu Herjeu

aveau o precedenţă politică. De la a ştii cum să te adresezi, cât de băţos să

stai, cât de obraznic să fii şi cum să deschizi uşile cu umărul şi până la tipul
de îndosariere a problemelor. Eu mă refeream la cei care n-au mai făcut
politică profesionistă până în '90. Suntem într-un fel nişte începători. Nu am
fost pregătiţi nici teoretic să ştim cum e viaţa politică prin altă parte, am
avut foarte puţine contacte ca să ştim care este percepţia populaţiei vis-a-vis
de un discurs electoral, cât de sincer poţi să fii, ce este acela un compromis,
dacă are şi o parte bună pe lângă conotaţia absolut negativă pe care i-o dăm.
E totuşi o meserie nouă. Depinde şi de vocaţia fiecăruia.
R.H.: Aveţi vocaţie... În politică?
112 D.C.: Poate că dacă aş fi avut vocaţie aş fi ştiut să mi-o impun, pentru
că vocaţia nu poţi să o ai până la jumătate. Nu poţi lega întotdeauna eşecul
de lipsa de vocaţie, şi nu poţi lega victoria de vocaţie. Este ceva mai com-
plicat.
R.H.: V-aţi dori pentru viitor un rol mai activ în politică, în cadrul par-
tidului? Poate că această schimbare din noiembrie va arunca o lumină nouă
asupra mesajului dumneavoastră.
D.C.: Când lumea îşi da va seama că nu se poate să susţii aceiaşi coloşi
industriali, că în ceea ce priveşte minele şi toate aceste restructurări noi am
avut dreptate, că încet-încet se încearcă cu bâlbâieli, cu retractări să se facă
ceva, poate va fi apreciată şi această sinceritate care a fost atunci teribil de
sancţionată.
R.H.: Sinceritatea este în general sancţionată şi în relaţia dintre doi
oameni, cu atât mai mult la nivelul popor-partid. Şi totuşi, v-aţi dori un rol
mai activ?
D.C.: În cadrul partidului?
R.H.: Ambiţii politice, în general. Ştiu că la ultimele alegeri n-aţi can-
didat. Nici la penultimele. De ce?
D.C.: M-am gândit că e mai bine să mă ocup într-un fel sau altul de con-
strucţia partidului, sau să-i ajut pe colegii mei să nu închidă toate uşile în
urma lor, să fie puţin mai diplomaţi, să-şi lase culoare de fugă, cum se
spune.
R.H.: Şi din Parlament n-aţi fi reuşit? N-aţi fi avut, poate, o altă influ-
enţă?
D.C.: Poate că da. Dar locurile sunt limitate şi candidaturile foarte multe
pentru un loc. Mi s-a părut că pot să exist şi fără statutul de om politic. Am
colegi în politică cărora, dacă li se ia titlul de senator sau deputat, nu le mai
 Printre rânduri
rămâne nimic. Îi las pe ei în faţă.
R.H.: Înţeleg că aţi deranja probabil foarte multă lume dacă aţi fi mai

Radu Herjeu
activă...
D.C.: Eu îmi doresc vot uninominal, şi-atunci n-ar mai fi probleme.
R.H.: Cred că mulţi îşi doresc vot uninominal. Ar fi interesant, s-a vor-
bit mult de acest vot uninominal şi totuşi nu s-a făcut nici o dezbatere pu-
blică în acest sens. Iată, de exemplu în Anglia, laburiştii au avut o victorie
zdrobitoare tocmai datorită acestui vot uninominal.
D.C.: Da, pentru că atâta vreme cât de pe lista unui partid poţi să alegi
trei oameni sau patru - sigur, poţi să-i alegi pe toţi - dar dacă nu-ţi plac unii,
eşti liber să nu-i înghiţi odată cu întreaga „mâncare“.
R.H.: Aţi scris în special versuri. De ce? A fost o alegere sau aşa aţi
simţit că vă puteţi exprima cel mai bine? 113
D.C.: Cred că am gândit în versuri. Adică aşa am simţit că mi-e bine,
fizic aproape. Poeţii au un soi de decompensare afectivă şi atunci e de fapt
o suprasarcină afectivă; scriind te mai eliberezi puţin. Am simţit ca pe o te-
rapie scrierea poeziei. Au fost perioade în care dacă nu scriam mă simţeam
rău.
R.H.: Aveţi şi dumneavoastră dexteritatea aceea de a scrie oriunde,
oricum şi pe orice?
D.C.: N-aş putea să spun. Nu am un loc preferat; oricând nu, precis.
Poate că nici oriunde. Dar n-am tabieturi. În afara faptului că scriu întot-
deauna cu pixul, nu pot să scriu direct la maşină poezii, nici la calculator.
R.H.: De ce?
D.C.: Pot să scriu articole, speech-uri, dar în nici un caz poezie.
R.H.: Vi se pare că această modalitate e prea rece?
D.C.: Nu ştiu. Mă uitam cum vă jucaţi cu pixul. Eu trebuie să simt
instrumentul ăsta, e mai direct. Se face un circuit de undeva de foarte sus,
trece prin mine şi trebuie să curgă prin pix. Clapele maşinii de scris sau ale
calculatorului intervin între mine şi coala de hârtie.
R.H.: Sarcina afectivă se vede şi în afara poeziei?
D.C.: Sper că nu.
R.H.: De ce?
D.C.: Pentru că e foarte periculos, devii teribil de vulnerabil.
R.H.: Cred că oricum sunteţi vulnerabilă, numai că nu ştiu ceilalţi.
D.C.: Trebuie să-ţi construieşti nişte ziduri de apărare, nu mai vorbim
de faptul că în ultima vreme a fi poet e un fel de înjurătură. Se consideră că
a fi poet înseamnă a nu fi racordat la realitate, a nu avea aderenţă. Nu este
aşa. A fi poet este mai mult decât un racord, este priză directă, înseamnă a
 Printre rânduri
sta cu cordul deschis, fără coşul pieptului, în atingerea cu realitatea. Nu e un
ecran protector care să distorsioneze realitatea sau s-o deturneze. Dar dacă
Radu Herjeu

aşa se spune...
R.H.: Bănuiesc că s-a făcut transferul acestei sarcini de sentiment şi
asupra cărţilor pentru copii.
D.C.: Nu, acestea au apărut în momentul în care am devenit mamă şi
momentul în care fata mea începea să ia contact cu cărţile. Mi-am dat seama
că nu mi-ar prea place să citească cărţi cu pionieri, cu munci agricole şi alte
lucruri din astea „educative“, şi atunci m-am gândit să-i scriu eu ei, special,
cărţile pe care mi-ar fi plăcut să le citească în locul celorlalte. Şi aşa am scris
trei cărţi pentru fata mea. Ciudat este că fata mea nu s-a omorât să le asculte
sau să le citească, dar erau cunoscute cam în toate grădiniţele. A fost prima
114 dată când am scris ceva cu tendinţă.
R.H.: Şi mai aveţi în proiect asemenea cărţi pentru copii?
D.C.: Nu. Aş putea să scriu ceva pentru copiii bătrâni, probabil. Deci,
sub limbajul acesta ludic să fie lucruri grave, cred că e o idee bună.
R.H.: Dar la romane v-aţi gândit?
D.C.: Da, am început un roman în '87, când mi-am dat demisia de la
Editura Eminescu, era greu să fii în acelaşi timp redactor, un soi de inter-
mediar între colegul tău scriitor şi cenzura care era o abstracţiune teribil de
apăsătoare. Ceauşescu desfiinţase cenzura. Ei bine, după ce s-a desfiinţat
cenzura s-a umplut un etaj, etajul 5, cu cenzori - ei nu mai erau consideraţi
ca atare, dar erau mai activi. A fost o idee foarte interesantă să nu mai de ce
te plânge şi cui te plânge. Până atunci exista cenzura oficială, şi aveam o
listă de cuvinte care nu pot fi scrise sub nici o formă: îngeri, biserică etc.
Ciudat este că, deşi fac parte din acelaşi set simbolic, dracii aveau voie să
fie, îngerii nu. Asta e foarte semnificativ. După desfiinţarea cenzurii,
rămâneai fără nici un fel de reper. Dădeai cartea unei edituri şi de acolo
pleca undeva de unde poate nu mai venea niciodată. Ei bine, redactorul era
cel cu care autorul lua legătura şi întreba „unde e cartea mea?“. Fiindcă era
secret de producţie, autorul nu avea voie să ştie unde e cartea. De aceea de
câte ori aud cuvântul „secret“ încep să secret adrenalină. Când mie nu-mi
plăcea absolut deloc să-mi umble cineva prin versuri, cum aş fi putut să fac
eu acelaşi lucru colegilor mei? Şi-atunci mi-am dat demisia. În perioada
aceea m-am simţit teribil de liberă, nu mai răspundeam în faţa nimănui, am
primit un ajutor de la Uniunea Scriitorilor şi am început să scriu romanul de
care m-aţi întrebat. Am ajuns, cred, până la jumătate (spun „cred“, fiindcă
niciodată nu ştii unde e jumătatea), l-am recitit după '90 - n-am nimic să-i
reproşez acelui roman - dar personajele îmi sunt ostile, parcă nu mai sunt
 Printre rânduri
ale mele, a trebuit să mă reobişnuiesc cu ele. După 1990 s-a întâmplat ceva
cu mine, am început să trăiesc mai mult în afara mea decât înăuntrul meu.

Radu Herjeu
Pentru scris trebuie neapărat să trăieşti şi înăuntrul tău. Probabil, fiind într-un
fel nevoită să văd ceea ce se întâmplă în jur, m-am uitat mai puţin în interi-
orul meu, unde fireşte, nu sunt numai îngeri, ci şi demoni, deci trebuie să
fim şi sinceri şi cruzi cu noi înşine atunci când e cazul. Dar s-ar putea să-l
continui, am un volum de versuri gata, eu niciodată n-am reuşit să scriu
„cărămizi“; am scris 30-40 de poezii pe care le-am strâns în câte o carte.
I-am dat un titlu puţin ciudat. De multe ori m-am încurcat între Austerlitz şi
Waterloo. N-am ştiut unde a câştigat şi unde a pierdut generalul. După care
mi-am dat seama că uneori se încurcă victoria cu înfrângerea, şi înfrângerea
seamănă uneori cu victoria şi invers. Şi atunci m-am gândit să-i zic
„Austerlitz“. 115
R.H.: De ce aţi intrat în politică după '90?
D.C.: Mulţi scriitori au intrat în politică. Cred că noi aveam un soi de
exerciţiu al democraţiei căpătat la Uniunea Scriitorilor. Acolo unde umbli
cu imaginile şi cu sunetul mai poţi disimula, la noi era mai dificil să gân-
deşti într-un fel şi să spui altfel. Şi exista o practică la Uniunea Scriitorilor
de a ţine la statut, la democraţie şi dincolo de tradiţia unor scriitori care au
fost parlamentari, ceea ce n-a mirat pe nimeni, aveam sentimentul că putem
reda mai bine ce se întâmplă cu ceilalţi, că putem scruta mai bine psiholo-
gia cuiva. Pentru un inginer, sau pentru un om care a fost închis într-un anu-
mit tip de univers, unde n-a comunicat cu ceilalţi, este foarte greu să-şi
găsească abilitatea de a transmite altora. Politica este o meserie cu alţii şi
pentru alţii. Nu o poţi face singur într-un birou, neţinând cont de celălalt,
care poate sau nu să semene cu tine.
R.H.: Bine, şi totuşi se pare lucrul acesta nu v-a ajutat foarte mult până
acum în atingerea ţelului clar al politicii...
D.C.: Eu n-aş fi putut să ating acest ţel singură. Personal, pe mine nu
avea la ce să mă ajute. Sigur, nu am un cont în bancă cu multe cifre sau
Mercedes la scară, deşi cu greu îmi conving rudele că sunt un om absolut...
era să zic normal, nu-i normal să fii sărac.
R.H.:: Şi totuşi, colegi de-ai dumneavoastră, în condiţiile actuale, au
reuşit - nu ştiu dacă să acumuleze averi - dar în orice caz să nu mai fie
săraci.
D.C.: Nu pot să spun că sunt săracă, fiindcă ar însemna să nu-mi dau
seama ce e aceea sărăcie, şi n-am voie să nu-mi dau seama. Nu cred că aş
fi putut avea atâta timp încât să fac şi bani foarte mulţi. De altfel, singurul
lucru pe care îl pot „vinde““ este creierul, fiindcă altceva nu prea am. Sigur
 Printre rânduri
că s-ar putea să fie şi capitalul cel mai interesant. S-ar putea ca într-o zi să
am şi bani, nu ştiu.
Radu Herjeu

R.H.: De ce liberal?
D.C.: Meseria de scriitor este o meserie individuală, nu e cor, nici corul
antic, nici corul Uzinelor 23 August. A fi scriitor înseamnă automat a fi tu
însuţi. Doctrina care se acordă cel mai bine cu ideea de personalitate, de
individualitate, care e opusă ideii de mase, de anonimizare, e liberalismul.
Orice artist este în felul lui liberal, deci este cel puţin învăţat cu ideea că îşi
este într-un fel suficient sieşi, că este o „instituţie“.
R.H.: Şi cum vă explicaţi că alţi poeţi nu sunt liberali şi trec de la a fi
ţărănist-democraţi până la a fi socialişti?
D.C.: Sunt mai adaptaţi la realitate, trec dintr-o parte în alta, şi nu avem
116 siguranţa că sunt foarte poeţi. Depinde. Cei care sunt foarte adaptaţi se gân-
desc la ce avantaje pot avea într-un partid sau altul. Dar structura de per-
sonalitate a unui creator, a unui artist, este o structură liberală.
R.H.: Pe mine mă nedumereşte ceva: dumneavoastră scrieţi pentru
ceilalţi în primul rând, sau ar trebui să scrieţi pentru ceilalţi...
D.C.: Scrii în momentul în care simţi că nu se mai poate altfel. Nu scrii
la comandă. Desigur, pot să scriu la comandă când e vorba de o rubrică săp-
tămânală, stau şi mă chinui până în preziua în care trebuie s-o predau. La
poezie este altfel, ai marea libertate de a scrie atunci când vrei.
R.H.:: De acord, dar şi atunci îţi doreşti să transmiţi cuiva mesajul.
D.C.: Cel puţin unui singur om. Măcar la poeziile de dragoste. Întâm-
plarea face ca de cele mai multe ori acel om să fie surdo-mut, ori chior. De
multe ori se pune această întrebare, dacă scrii pentru tine, este doar un mod
de defulare în faţa paginii, chit că este o defulare cu rezultate în istoria li-
teraturii, sau scrii pentru ceilalţi? Ei bine, pluralul ăsta, ceilalţi, eu nu pot
să-l accept. Eu scriu pentru cineva, este o adresare individuală unei sume-
denii de indivizi.
R.H.: Dar oricum sunteţi doi deja.
D.C.: Minim. Cel puţin Dumnezeu şi încă cineva căruia i te adresezi.
R.H.: Deci ieşim cumva din acest individualism.
D.C.: Dar te adresezi unui individ, nu unei mase. De aceea este greu să
explici liberalismul. Suntem învăţaţi cu mulţimile. Dar mulţimile sunt
făcute din biografii separate.
R.H.: Da, dar şi solidaritatea poate să apară între doi indivizi, nu
neapărat între o sută de mii.
D.C.: Bineînţeles, de aceea în ideea că scrii pentru oameni, pluralul
acesta trebuie neapărat gândit ca o sumă a singularelor. Fiecare înţelege şi
 Printre rânduri
simte într-un anume fel, acceptă sau nu ceea ce vrei să-i transmiţi.
R.H.: Şi asta înseamnă că suntem singuri indiferent ce-am face?

Radu Herjeu
D.C.: Dar de ce să vă întristez duminica spunându-vă că suntem sin-
guri?
R.H.: Apropos de oameni şi de tineri, ştim cu toţii evenimentele din
ultimele săptămâni, începând cu acel nefericit lăsat să moară de o asistentă
tânără, care mai era şi studentă la medicină pe deasupra, şi terminând cu
zilele de 1-2 mai, am citit în ziar despre oameni aruncaţi din tren de studenţi
sau elevi care se duceau la mare să se distreze, şi am văzut cu toţii un hotel
devastat, fiindcă tot unor studenţi sau elevi nu li se dăduse de băut, s-a
închis barul (şi cum s-a permis să se închidă când ei au venit să se dis-
treze?). Ce se întâmplă? Fiindcă se întâmplă ceva, şi tare mi-e teamă că noi,
luaţi de valul acesta al reformei, al privatizării, al nivelului de trai, uităm că 117
se întâmplă lucruri pe care s-ar putea ca mai târziu să nu le mai putem
repara.
D.C.: Nomenclatorul ramurilor de activitate de dinainte de '89, şi mă
tem că s-ar putea să fie şi acum, se termina aşa: apă, gunoi, canal,
învăţământ, sănătate, cultură. O modalitate mai eficientă de cultivare a
sufletului, în afară de religie, de ceea ce vezi acasă în primii ani, şi în afară
de cultură nu există. Gândiţi-vă că în ultima vreme toate cam lipsesc.
R.H.: Şi ce să facem?
D.C.: Măcar învăţământul şi sănătatea mai sunt menţionate prin intervi-
uri. De cultură parcă le e ruşine. Sufletul nu se cultivă nici cu indicaţii, nici
cu ordonanţe, aici este foarte delicat şi merge mână în mână cu educaţia şi
este dincolo de educaţie, fiindcă există oameni cu trei doctorate, teribil de
instruiţi, dar care nu au suflet. Tot ceea ce mi-aţi spus nainte şi cu omul
acela de pe stradă şi cu tinerii de la mare trece dincolo de procentul
învăţământului, nu se rezolvă nici cu x% din PIB, este mult mai dificil şi mă
tem că e un soi de uscăciune la ora asta. Toţi suntem nişte tuburi digestive
asortate unor conturi.
R.H.: Vă mulţumesc pentru prezenţa în emisiune, sper că ne veţi invita
la lansarea noului dumneavoastră volum de versuri.
D.C.: Până atunci poate vom reuşi să facem diferenţa între înfrângere şi
victorie.
R.H.: Şi poate şi cu ajutorul acestui volum de versuri vom mai scăpa de
uscăciunea care pare că ne-a cuprins pe toţi.

- interviu realizat în 1997 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Părintele Galeriu
Preot 119

S-a născut la 21 noiembrie 1918, în satul Răcătău-Răzeşi,

judeţul Bacău.
Urmează cursurile Seminarului Teologic Sf. Gheorghe din
Roman şi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pe care o
absolvă în 1942. Devine doctor în teologie în 1973.
A fost şi preot dar şi cadru didactic la diferite instituţii de
învăţământ superior.
În 1950, 1952, 1953 a fost deţinut politic pentru convinge-
rile sale religioase şi umanitare.
A publicat numeroase lucrări şi cărţi bisericeşti.
Este preşedintele de onoare al Ligii Culturale a Românilor
de Pretutindeni.
Este căsătorit şi are patru băieţi.
De la 1 ianuarie 1990 este vicar al Arhiepiscopiei
Bucureştilor.
Este preot la Biserica Sf. Silvestru.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Hristos a înviat, doamnelor şi domnilor! În această zi
deosebită am un invitat special: Părintele Constantin Galeriu.

Radu Herjeu
Părintele Galeriu: Adevărat a înviat! Şi bine ne-am găsit în acest
moment sacru pentru că împărtăşeşte lumina învierii.
R.H.: Părinte, de aproape 2000 de ani omenirea sărbătoreşte învierea
Domnului nostru Isus Hristos. Fiecare epocă istorică a adus noi semnificaţii
acestei naşteri. Cu ce semnificaţie intră această sărbătoare în noul mileniu?
P.G.: Simt tot mai viu faptul că omenirea ajunge astăzi la acea conşti-
inţă că învierea ne descoperă un fapt absolut nou, în înţelesul că nu este
vorba doar de a părăsi un mormânt şi de a rămâne mormântul gol (şi ale
noastre vor rămâne goale) la înviere. Mormântul nu este locul de veci, cum
se spune. Ne descoperă faptul că Isus Hristos, Dumnezeu-omul, deci şi ca
om a învins moartea şi ne dezvăluie o viaţă care nu va mai putea fi nicio- 121
dată atacată de moarte. Aceasta este noutatea absolută, aşa cum o pre-
amăreşte cântarea pascală din noaptea învierii, după cuvântul atât de puter-
nic al unui sfânt Ioan Damaschin, şi anume: „Noi în înviere prăznuim
omorârea morţii, sfărâmarea Iadului şi începutul unei alte vieţi veşnice“,
deci noutatea unică, ce vine de sus, nu din lumea aceasta. Oamenii sfinţi
dobândesc de aici o arvună a învierii aşa cum a fost schimbarea la faţă de
pe Muntele Taborului a Mântuitorului cu cei 3 ucenici: Petru, Iacob şi Ioan,
dar în jurul Mântuitorului erau Moisil şi Ilie, din Vechiul Testament, care,
de asemenea cunoscuseră o transfigurare; Moisil când a coborât de pe
munte, faţa lui strălucea atât de tare că israeliţii îşi acopereau cu un ştergar
feţele, nu-l puteau privi şi de asemeni, Ilie, care a fost ridicat în carul de foc.
De aceea ei iau parte la Tabor pentru că ei cunoscuseră această transfigu-
rare. Oamenii sfinţi dobândesc o pregustare a învierii şi mărturisesc, aşa
cum citim mai ales în Filocalia, tâlcuită la noi atât de adânc (şi se cuvine să
pomenim de Părintele Stăniloaie) şi spune Patriarhul Calist, bunăoară:
„lucrarea Duhului Sfânt, care a lucrat în transfigurarea şi a Mântuitorului şi
a uncenicilor pe Tabor, dăruieşte harul nezidit, dar ziditor dumnezeiesc, care
nu se naşte din fire, pe care nu-l producem noi, el vine de sus, aşa cum
spune Sfântul Iacob şi cum citim în Sfânta Liturghie“. Tot harul desăvârşit,
toată darea cea bună ,de sus vin, pogorând de la tine, părintele Luminilor şi
atunci Isus Hristos Domnul a înviat prin rânduiala Tatălui, Părintele
luminilor, în Duhul Sfânt, cum spune Sfântul Petru: „a fost făcut mort cu
trupul şi s-a dezvăluit şi ne-a împărtăşit atunci şi nouă lumina de sus,
lumina cea fără de ani, lumina cea pururea viitoare“. Orice încercare din
lumea aceasta de a înveşnici să zicem viaţa, de a înfrunta moartea prin
nemurire, aşa cum se zice în gene-tică (este vorba de gena aceea a
 Printre rânduri
îmbătrânirii). Nu ştiu dacă se va realiza, dar în tot cazul, cel mult ar fi o
repetiţie a acestei lumi, n-ar fi o noutate. În Hristos se descoperă viaţa cea
Radu Herjeu

fără de moarte, învierea care a biruit moartea şi oameni duhovniceşti gustă

această taină. De va fi vorba, pe parcurs vom mai reveni cu înţelesuri, repet,
ale celor care fac această experienţă a învierii, care ne-a fost dată. De aici o
avem ca experienţă, ca o arvună ca să simţim cum au simţit apostolii pe
Tabor.
R.H.: Părinte, din experienţa dumneavoastră, credeţi că, apropos de
acest simţit, se înmulţesc cei care simt?
P.G.: E o mare taină a simţirii, aşa cum spune una din cântările învierii:
„Să ne curăţăm simţurile şi aşa să îl vedem pe Hristos înviind“. Părinţii
noştrii, Adam şi Eva, vorbeau cu Dumnezeu în răcoarea Raiului, aveau acea
122 simţire duhovnicească, acea simţire care atunci când a fost înlocuită de
simţirea trupească şi, spune Scriptura, au văzut că sunt goi, privirea lor a
mers către senzualitatea aceasta fizică şi s-au ruşinat sărmanii. Ori simţirea
duhovnicească, spune atât de frumos un poet, T.S. Eliot: „Până ochiul nu ia
foc / Dumnezeu nu poate fi văzut / Până urechea nu ia foc / Dumnezeu nu
poate fi auzit / Până mintea nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi cunoscut /
Până inima nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi iubit / Până limba nu ia foc /
Dumnezeu nu poate fi mărturisit“.
Ce este focul? Focul Duhului Sfânt de care vorbesc părinţii, acea expe-
rienţă duhovnicească, focul despre care a spus Mântuitorul: „Foc am venit
să arunc pe pământ şi nu vreau decât să ardă“. Acest foc viu îl simt la
Ierusalim când se primeşte Sfânta Lumină.
La fel şi Sfânta Lumină de sus în Sâmbăta Paştilor şi care timp de 3
minute nu arde, adică nu arde fizic, dar arde duhovniceşte focul pe care l-a
văzut la Horeb Moisil într-un rug şi nu se mistuia, adică rămânea verde, viu,
dar flăcări ieşeau din el, este focul, lumina Duhului Sfânt în care vedem noi,
spunea Sfântul Grigorie din Nysa, îl şi vedem, îl şi auzim pe Dumnezeu,
despre care spune Moisil: „Arată-mi slava ta, Doamne!“, despre care spune
Psalmistul David: „Inima îmi spune, din partea Domnului, că El caută faţa
mea şi eu faţa Ta o caut, Doamne!“.
Când ai acest foc viu, sărbătoarea, praznicul, nu devin nici obişnuinţă,
nici rutină ci, cum spune un om duhovnicesc, în acest foc viu te simţi lumi-
nat, schimbat şi priveşti aievea calea, adevărul şi viaţa, pe Isus Hristos.
R.H.: Părinte, aţi pomenit de obicei, de rutină. Tare mă tem că mulţi din
cei care merg la biserică în noaptea învierii iau lumină, merg acasă, cioc-
nesc ouăle, spun: „Hristos a înviat! - Adevărat a înviat!“, dar totul rămâne
aici, rămâne un obicei pe care trebuie să-l repete în fiecare an. În fiecare an
 Printre rânduri
se face curăţenie înainte de Paşti, se ţine post pentru că aşa este obiceiul. Ce
se întâmplă cu aceşti oameni, de ce nu sunt luminaţi?

Radu Herjeu
P.G.: Da, ne paşte aproape pe toţi acest risc, o primejdie chiar şi, spune
Sfântul Marcu Ascetul, că trei sunt uriaşii care ne ucid sufletul: uitarea,
neştiinţa sau ignoranţa şi lenea, lenevia. Uitarea, esenţială pentru creştini,
a-l uita pe Dumnezeu şi faptele lui Dumnezeu, iar acum este vorba despre
înviere, faptul învierii pe care trebuie s-o simţi, s-o trăieşti viu. Sfântul
Pavel spune: „Mă lupt cu toată fiinţa mea să cunosc taina Crucii, taina
răstignirii Lui şi a învierii Lui.“; scria filipenilor acestea, din închisoare. A
crucii şi a învierii, a răstignirii unei lumi vechi, pentru ca pe acest teren
curat, în care s-au răstignit trupul şi patimile, să se răsădească răsadul
învierii.
Un psihiatru mare spune: „Caracteristica fiinţială, ontologică, a noastră, 123
constă în acea tindere de depăşire continuă de sine, omul caută ceva care
este altceva decât este el însuşi şi pe altcineva care să însemne plinătatea“.
Parcă am simţit (spune el, cu experienţă de 92 de ani - e născut în 1905)
acest altceva, ce poate fi unic şi nou dacă nu învierea şi Hristos. Şi atunci,
spune el, lucrarea constă în a simţi că omul se uită pe el însuşi pentru a se
deschide acelui nou orizont divin şi etern însorit al învierii. Cum spune
Mântuitorul: „Să se lepede pe sine cel ce vrea să vină după Mine“. Ori ,
când omul are conştiinţa Crucii, care înseamnă lepădare de sine, şi a
învierii, care înseamnă dobândirea răsadului învierii, trăieşte acestea viu,
adică după semnul Crucii. Crucea, observaţi, are două braţe: braţul vertical,
care leagă Cerul cu pământul, de sus până jos şi braţul orizontal, care
îmbrăţişează lumea. Şi Sfântul Atanasie cel Mare spune că Mântuitorul a
ales acest fel de a muri pentru că este singurul fel de a muri cu braţele
deschise, îmbrăţişând lumea (nu, ferească Dumenzeu, cum murim noi une-
ori, blestemând) ci îmbrăţişând lumea, înţelegând că în moarte s-a stins o
lume veche şi se deschide o lume nouă. Lumina lui Hristos luminează tutu-
ror, cum am rostit în timpul Postului Mare, la liturghia darurilor, când preo-
tul cu un sfeşnic aprins şi cădelniţă face semnul crucii şi către Apus apoi şi
către Răsărit şi către popor. Lumina lui Hristos luminează tuturor şi, aşa, în
noaptea sfântă a învierii, se împărtăşesc, iau lumină din lumină, cum
spunem în Crez despre Mântuitor, născut, nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin
care toate s-au făcut. Şi mai înainte am spus, Dumnezeu adevărat şi om ade-
vărat, lumină din lumină. Şi că rostesc Crezul mai pe deplin: „şi întru Domn
Isus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai
înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut“. Tot la fel, noi luăm lumină din
 Printre rânduri
lumină în noaptea înverii şi deodată întreg văzduhul bisericii se umple de
lumină, lumina care ne învăluie pe toţi şi simţim taina învierii. Dar, vorba
Radu Herjeu

dumneavoastră, după aceea parcă, lumina, care nu s-a stins niciodată, e

înăbuşită de celelalte ale noastre: ouşorul, mieluşelul şi uneori şi vorbăria
deşartă; şi prin aceasta atunci, lumina, care rămâne adânc în noi şi cum
spune Mântuitorul: „Feştila care abia pâlpâie, Dumnezeu n-o va stinge“, dar
este înăbuşită de „luminile noastre, de închipuirile luminii, de iluziile raţiu-
nii“ şi cădem în platitudine, pe orizontală. Uităm să păstrăm legătura, taina
crucii când ni se desfăşoară imaginea crucii. Adică neîncetat, unirea între
verticala care leagă Cerul cu pământul şi orizontala care îmbrăţişează
lumea, cele două sensuri ale unirii: de Dumnezeu şi de semeni. Dar trebuie
să le înnoim pe acestea la fiecare liturgihie, la fiecare împărtăşanie,
124 spovedanie, prin fiecare faptă bună, prin a vedea în fiecare semen chipul lui
Hristos şi să-L slujeşti ca pe Hristos.
R.H.: Părinte, legat de ce aţi spus mai devreme, de rutină, după 1989,
după căderea comunismului, a părut că religia cucereşte tot mai mulţi
oameni şi mai ales tineri. Numai că la foarte mulţi dintre ei, apropierea de
Dumenzeu a însemnat în a-şi atârna o cruciuliţă de gât, în a-şi face cruce
când trec pe lângă o biserică, în a participa la aceste sărbători şi cam atât.
Cred că a fost un fel de credinţă superficială, dacă pot spune aşa.
P.G.: Toate aceste acte, gesturi exterioare ţin firesc de o ordine inte-
rioară. Trebuie să aibă suportul lor spiritual, să fie însufleţite din interior.
Noi suntem suflet şi trup şi atunci trupul este templul Duhului Sfânt,
Biserica lui Dumnezeu cel viu şi atunci trebuie ca trupul să reveleze lumea
lăuntrică, tezaurul lăuntric al credinţei. Cum spune Mântuitorul: „Cel ce
vrea să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să Mă
urmeze“.
Omul face semnul crucii, iar semnul crucii înseamnă în esenţă întreaga
credinţă, care este Treimea: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh“. Iar când o facem în plinătatea sensului, înţelesului duhovnicesc, când
îşi pune o cruciuliţă nu doar să se manifeste cu ea (mai ales dacă este de aur
şi dacă noaptea, pe la un colţ întunescos îi vede cineva cruciuliţa, şi,
Doamne fereşte, îi dă în cap), toate acestea se încarcă de har, de duhul cel
dinăuntru, harul lui Dumnezeu. Căci zic părinţii, harul lui Dumnezeu se
face în noi, suflet al sufletului nostru, harul luminând, însufleţind, făcân-
du-le vii. Este minunat lucru când priveşti un om cu faţa curată, senină, că
trece prin faţa bisericii şi îl salută pe Dumnezeu, că îşi face semnul crucii
sau o tânără care îşi pune un asemenea semn şi cum atât de frumos spune
Sfântul Ioan Scărarul: chipul luminos al unei tinere care poartă o cruciuliţă
 Printre rânduri
mai discret să nu te ispitească. Când priveşti cu ochii lui Dumnezeu altfel
priveşti lumea,. Când priveşti cu ochii tăi, lumea te poate sau ispiti sau scâr-

Radu Herjeu
bi. Când priveşti pe cineva, sărmanul, decăzut, bolnav, te scârbeşti dacă nu
ai ochiul divin, dar dacă priveşti pe cineva frumos înfăţişat, sau o tânără, te
ispiteşte, te sminteşte. Spune Sfântul Ioan Scărarul, că privind o frumuseţe
negrăită a unei tinere, a început să verse şiroaie de lacrimi, preamărind pe
Dumnezeu că a săvârşit aşa o frumuseţe inefabilă, negrăită. Deci una e să
vezi cu ochii duhului, alta e să vezi cu ochii căzuţi ai patimilor. De aceea
spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Există gând curat şi gând compus“.
Gândul curat este cel al privirii cu ochii Duhului, iar gândul compus
înseamnă că, în loc de ochi, faci ocheade. Şi atunci spune Sfântul Grigorie
din Nysa: „Ca ochii tăi să fie ochii porumbelului, ochii Duhului Sfânt şi să
priveşti lumea ca şi cu ochii lui Hristos şi pretutindeni nimic să nu fie fari- 125
seic la tine, nimic doar de rutină care duce la plictis şi indiferenţă“.
Omenirea trebuie să se împărtăşească în acest har unic al lui Hristos, legea
prin Moise s-a dat dar, harul şi adevărul prin Isus Hristos ne-au venit. Între
mine şi mata, cum a spus Isus Hristos: „unde sunt doi sau trei în Numele
Meu, Eu sunt în mijlocul lor“. Între noi doi e Isus Hristos, e sau binele sau
nebinele, nu avem de ales, pretutindeni e treime, nu numai noi doi suntem.
Şi atunci dacă e viul vieţii, Duhului Sfânt, duhul lui Hristos, atunci nu vor
veni toate acestea doar de paradă, doar superficial.
R.H.: Părinte şi ce ne facem totuşi că lumea de astăzi e dominată tot mai
mult de indiferenţă şi de singurătate. În relaţiile dintre oameni apare tot mai
des nebinele.
P.G.: Aveţi dreptate. E o problemă capitală aceasta. Vedeţi, mă refer tot
la acest psihiatru, îl iubesc foarte mult, îl preţuiesc şi face parte din şcoala
aceasta a psihanalizei a lui Freud, Yung, Adler. Dar, dacă Freud şi Adler au
pus un fel de principii motorii, călăuzitoare: Freud - principiul plăcerii,
Adler - principiul voinţei de manifestare, de putere (nu zic de afirmare, pen-
tru că afirmarea e ceva scump şi sfânt) de manifestare a puterii, şi au mers
până acolo că iată frustările sexuale, complexele de inferioritate produc
nevroze, psihoze, eu spun altceva: nu frustările sexuale, nu complexele de
inferioritate ne provoacă nouă nevroze, deci neîmpliniri, şi, cum se observă
în societatea noastră, puterea industrializării provoacă şi plictis şi indife-
renţă, şi dacă vreţi variaţiuni pe aceeaşi temă în lumea repetiţiei. Şi sufe-
rinţa omului, durerile nasc fie nevroze, psihoze şi pe fondul acesta sufletesc
bolnav apar şi bolile trupesti. Pentru că, dacă eşti bolnav fizic şi sănătos psi-
hic, te poţi apăra, te poţi lupta, te poţi ruga, dar dacă eşti bolnav sufleteşte
atunci sărmanului trup nu-i rămâne nici o şansă. Unde nu-i cap, e vai de
 Printre rânduri
picioare! Atunci el spune aşa: „Suferinţa cea mai adâncă a omului e vidul
spiritual, golul de sens al existenţei“. Deci pierderea credinţei în Dumnezeu.
Radu Herjeu

De aici se trage această tragedie umană. S-au făcut experienţe de către

medici psihiatrii pe drogaţi şi s-a constatat că pentru ei viaţa nu mai are
sens. Dar cine dă sens, dacă vreţi acestui aşezământ, creaţia îşi dă sensul sau
creatorul? (întrebare capitală). Dumnezeu e autorul. De aceea şi un filosof
din zilele de azi Jean Lacroix, personalist, spune: „Dumnezeu e sensul lumii
şi lumea e graiul Lui“. Şi aceasta e problema capitală care se scoate din
suferinţă. Se întoarce tineretul astăzi la Dumnezeu. Eu simt şi un alt fapt.
Observaţi, drama Renaşterii a fost că s-a îndepărtat de întruparea Fiului lui
Dumnezeu, actul central al existenţei, când Dumnezeu s-a făcut om pentru
ca pe om sa-l facă Dumnezeu. Sau, cum spusese Sfântul Irineu: „Fiul lui
126 Dumnezeu s-a făcut şi fiu al omului pentru ca pe om să-l facă fiu a lui
Dumnezeu“, iar mai pedagogic, zice Alexandrinul: „Dumnezeu-cuvântul
s-a făcut om pentru ca pe tine, omule, să te înveţe un om cum poţi tu să te
înalţi la dumnezeire“. Ori Renaşterea s-a îndepărtat. Au fost păcatele Evului
Mediu, pe care nu le judecăm noi acum. Deja scolastica se îndreptase către
Aristotel, către antichitate şi Renaşterea a dus mai departe această idee şi
s-a îndreptat către lumea antică, în loc de Dumnezeu-Omul-Hristos l-au pre-
luat pe Protagoras, omul măsura tuturor lucrurilor, omul nu mai este
Dumnezeu, şi a metamorfozat această idee a lui Leonardo da Vinci care a
zis că omul e modelul universului şi a legat-o şi de formula lui Aristotel ce
zice că omul, zoologic vorbind, este animal raţional. Aceste trei afirmaţii
sudate au dus la omul raţional al Renaşterii, la raţionalism, ca sistem rupt
din rădăcina logosului raţiunii divine care este Dumnezeu-cuvântul, cum
spune în Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântul“. Mai ales în
Secolul Luminilor s-a pus accent pe raţiune dar pe raţiunea aceasta umană
decapitată. Pe altarul principal al Catredalei de la Notre Dame a fost con-
sacrată de raţiune o domniţă. Mai târziu, în 1815 doctorul Nistorini era
chemat la Neapole, la o mansardă într-un hotel, la o bolnavă muribundă. Ca
medic şi-a făcut datoria sa-i facă fişa şi a întrebat-o: „Cine sunteţi dum-
neavoastră?“ „Eu sunt zeiţa raţiunii!“. Uite unde a dus acest umanism al
Renaşterii, întemeiat doar pe raţiunea umană, ruptă din izvorul ei, pentru că
izvorul este unic. Eu, când gândesc (a gândi propriu-zis profund înseamnă
a gândi la origini), nu zic atât esenţa cât sursa, iar sursa unică e la
Dumnezeu. Mântuitorul i-a vorbit Samaritencei care venise la fântâna lui
Iacov să scoată apă: „Dacă ai ştii tu cine este cel de faţă i-ai cere sa-ţi dea
apă!“; „Dă-mi această apă. N-ai nici ciutură dar totuşi…“; Şi i-a spus: „Cel
ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta niciodată , se va
 Printre rânduri
face el izvor de apa vie în viaţa veşnică“. Dacă o bei de la sursă atunci va fi
viaţa cea vie în tine. Umanismul Renaşterii a pierdut legătura cu sursa şi

Radu Herjeu
acest umanism întemeiat doar pe om, pe cultura antică, pe natură, a dus la
cel mai inuman secol, secolul XX, secol cu două războaie mondiale, cu
deportări, cu prizonierate, cu lagăre sau cum spune un gânditor contempo-
ran: „A creat atâtea chinuri omeneşti cum n-a cunoscut întreaga istorie“.
Vedeţi, aceasta înseamnă ruptura de taina învierii. Dumnezeu ne dă sensul
existenţei. Acesta este actul cel mai tragic al timpului nostru: golul spiritual.
R.H.: Cum credeţi că vom reuşi să-l umplem?
P.G.: Îl umplem. Cred neclintit. Simt. Ca orice om modest împărtăşesc
şi eu din cultură, mai ales din ştiinţă, din tinereţe am iubit ştiinţa. Ca
dovadă, în 1945 eram preot în anul doi, când mi s-a cerut să spun un cuvânt
de orientare, venise comunismul, cuvântare care mi s-a şi publicat, şi atunci 127
am folosit un mare astronom englez, Sir. James Jeans, care zicea:
„Universul nu e o mare maşină ci o mare gândire“, deci o vedere spirituală
şi mai spuneam lucrul acesta: „Nu Marx ne călăuzeşte pe noi în viitor ci
Isus“ şi pentru asta am mers pe unde am mers. Şi atunci eu cred azi urmă-
torul lucru: revelaţia Sfintei Scripturi, a Bibliei şi a tradiţiei începe tot mai
mult să se întâlnească cu revelaţiile ştiinţei. Ştiinţa bate azi la porţile spiri-
tului. Eu am constatat că disciplinele naturii au dus la umanism, şi nu cele-
lalte care, infectate de ideologii, au infectat sufletul omului cu marxismul şi
cu celelalte. Originea lumii e dincolo de lume. Deci se află la porţile spiri-
tului dând mărturie creatorului, şi care este ireversibilă. Eu mă simt atât de
aproape de oamenii de ştiinţă, cu o singură deosebire. Eu înţeleg omul de
ştiinţă; el lucrează cu instrumentele lui fizice. Dar instrumentele materiale
sunt prea grosiere ca să sesizeze lumea spirituală. Deci, omul de ştiinţă vine
cu aceste aparate şi sesizează efectele lumii interioare, manifestările exte-
rioare. Dar omul duhovnicesc, înduhovnicit, el merge direct, intuitiv, prin
harul lui Dumnezeu, care l-a împărtăşit Dumnezeu omului, har din lumina
cea fără de ani, har din eternitatea lui Dumnezeu, din slava firii dum-
nezeieşti. Cum spunea Mântuitorul: „Slava pe care mi-ai dat-o Mie Tată, le-
am dat-o lor, ucenicilor şi apoi urmaşilor. Acest har care luminează în Mine
cu lumina cea fără de ani, Eu ajung acolo la izvor, cum au ajuns ucenicii pe
Tabor şi toţi sfinţii“. Şi atunci, convergent ne întâlnim cu cele două reve-
laţii, cea biblică şi cu cea a ştiinţei. Acesta e viitorul ştiinţei. Eu aşa cred şi
atunci acesta va fi adevăratul umanism, în sensul că modelul omului nu e
un simplu om cum au încercat renascentiştii, ci e Dumnezeu omul, Isus
Hristos Dumnezeu-Omul.
R.H.: Părinte, ce caută frica în credinţă?
 Printre rânduri
P.G.: Da. Frica s-a născut după păcat. Omul s-a temut şi, dragul meu,
orice om când se ştie vinovat de ceva e pândit de frică, sau se ascunde, sau
Radu Herjeu

faţa lui nu mai este senină. Cum a privit Cain după ce l-a ucis pe fratele lui
Abel, şi Adam însuşi când a văzut că e gol după păcat şi s-a ascuns.
Observaţi, nu Dumnezeu se ascunde de noi, noi ne ascundem de Dumnezeu.
Frica, s-a zis în Vechiul Testament, e începutul înţelepciunii. Frica de
Dumnezeu e începutul înţelepciunii. Iar sfinţii părinţi spun aşa: „Da, frica
de Dumnezeu e începutul înţelepciunii, dar înţelepciunea are două capete,
începe prin frică şi sfârşeşte în dragoste“. De aceea Sfântul Ioan Apostolul
şi Evanghelistul spune: „dragostea izgoneşte frica“, iar Sfântul Antonie cel
Mare: „acum nu mă mai tem de Dumnezeu pentru că îl iubesc“
R.H.: Şi ce ne facem cu cei care nu ajung la stadiul de dragoste şi fac
128 ceea ce fac din frica de a nu fi pedepsiţi?
P.G.: Bieţii oameni! Tot e un început faţă de cei care sunt indiferenţi sau,
cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „nesimţirea e moartea sufletului înainte de
moartea trupului“, a nu simţi binele e mai grav, cum spune proorocul Isaia:
„a zice răului bine şi binelui rău“ e o stare aproape de moarte a sufletului.
Dar nu e total. Dumnezeu, ce a creat, nu mai distruge. Sfântul Apostol Pavel
spune: „Dumnezeu nu-şi ia înapoi nici darul nici chemarea“, dar rămâi într-
o agonie continuă în iad şi atunci sărmanii rămân în treapta cea mai de jos:
a morţii sufletului. Treapta următoare sunt cei care au cel puţin o teamă, o
temere care să nu mai fie teama criminalului ci teama de a fi pierdut mila
lui Dumnezeu. De aceea merg la spovedanie, îşi mărturisesc păcatele şi
harul lui Dumnezeu îi luminează şi îi ridică pentru că atunci când păcătu-
ieşti cazi, ca un fel de îngropăciune şi, ori de câte ori ai credinţă, te ridici.
Eu personal am fost undeva în ţară în postul Crăciunului şi Paştelui (eu ţin
conferinţe, mă cheamă studenţii) şi am fost într-o seară, după conferinţă, cu
Episcopul, am intrat în biserică şi am îngenuncheat în faţa sfintei mese şi a
pus Episcopul epitrahilul şi omoforul pe creştetul meu şi m-am mărturisit şi
am primit dezlegare. Eu personal. De ce să vorbesc de alţii? Şi am simţit
atunci că deodată, ca un perete hotărât în faţa păcatului, ca o oprire a răului
în mine, şi sufletul se deschidea cu o altă limpezime şi o altă stare de conşti-
inţă în faţa luminii şi rugăciunea îţi devine tot mai vie cu o oarecare
îndrăzneală, tot cu smerenie dar tot cu puţin curaj. Cum a povestit Sfântul
Petru după ce se lepădase de trei ori, după înviere. Mântuitorul i-a spus:
„Simeoane mă iubeşti?“; „Doamne Tu ştii, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te
iubesc!“ Parcă aşa simţi după spovedanie că te-a dezlegat Mântuitorul, că
Isus Hristos te iubeşte. Esenţialul nu e să simţi că tu îl iubeşti pe Dumnezeu,
e foarte important, dar esenţialul e să simţi că Dumnezeu te iubeşte, să simţi
 Printre rânduri
iubirea divină. Iubirea e principiul vieţii.
R.H.: Părinte, care credeţi că ar fi fost soarta poporului român dacă nu

Radu Herjeu
ar fi fost ortodox?
P.G.: Dragul meu, îngăduieşte-mi a spune şi celor care ne ascultă cu
smerenie. Eu simt că aici e filonul viu al tradiţiei noastre, tradiţie pe care
noi o numim memoria vie a bisericii, deci filonul viu al legăturii cu răsări-
tul. Rădulescu Motru spunea: „a semăna tradiţia în lumea spirituală cu ceea
ce este ereditatea în biologie. Nu poţi concepe legătura spiritului fără
tradiţie. Ori, să judecăm cu totul onest ce spuneam adineaori: a privi în
adânc înseamnă a privi la origini. Noi suntem incontestabil ramura de nord
daco-getă a tracilor, prin traci legătura cu lumea grecească. Histria şi alte
cetăţi greceşti s-au aşezat, au colonizat litoralul Mării Negre. S-a descope-
rit aici o civilizaţie (ceramică pictată şi altele) în legătura aceasta de răsărit, 129
de tradiţie răsăriteană. De daco-geţi vorbeau anticii, cu mare cinste pome-
neau cele patru caracteristici ale spiritualităţii daco-gete: un fond monoteist,
primatul spiritului asupra materiei. Dacă latinii spuneau „o minte sănătoasă
într-un corp sănătos“, răsăritul credea altceva. În Dialogul lui Platon,
Socrate îi lăuda pe medicii geţi pentru că ei vindecă întâi sufletul şi pe urmă
trupul (a observat acestea Simion Mehedinţi), de asemenea nemurirea sufle-
tului, sacralitatea jertfei, pentru că ei, la 4-5 ani ofereau un sol ca jertfă, nu
un sclav sau prizonier. Şi preoţii geţi erau atât de cinstiţi şi de curaţi: erau
vegetarieni şi celibatari, încât îi pomeneşte un istoric evreu Iosif Flaviu,
cunoscut în antichităţile iudaice, el, care a căzut în prizonierat la romani în
războiul lor cu Israelul, 67-70d.H. Şi când în opera lui îi descrie pe esenieni
ca pe o grupare monastică şi pe care îi laudă pentru felul în care îşi duceau
viaţa, spunea că ei sunt asemenea preoţilor daci. Să fii cunoscut fără mass-
media de azi. Şi pe acest sol s-a semănat sămânţa Evangheliei lui Isus
Hristos, sol curat al daco-geţilor prin Sfântul Apostol Andrei şi apoi prin
diverşi misionari, tot în legătură cu tradiţia răsăriteană. Vedeţi, aduc aici un
fel de mărturie de suflet a lui Constantin Noica, el spunea: „răsăritul e ţara
revelaţiei, apusul e ţara civilizaţiei“. Ne-am împărtăşit din filonul acesta cu
ţara revelaţiei. Să fim realişti, profeţii nu s-au născut în Apus, Mântuitorul
nu s-a născut la Vatican, apostolii la fel. Deci, păstrăm această legătură cu
răsăritul şi cu spiritualitatea şi încă ceva tot din domeniul ştiinţei: când con-
stată azi mari savanţi, la hotarele ultime unde au ajuns, că se întâlnesc cu
spiritualitatea şi citează această întâlnire cu lumea spirituală a sufletelor în
duhovnicire, nu citează pe nimeni din Apus ca spiritualitate. Eu am rămas
uimit. Răsăritul n-a fost cunoscut, ortodoxia a fost umilită în felul ei, rugă-
ciunea lui Isus e sihastrică, lumina Taborică pe care sfinţii neîncetat au cău-
 Printre rânduri
tat-o şi au contemplat-o. Mă refer la Sfinţii răsăriteni începând cu Antonie
cel Mare, cu Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Grigore
Radu Herjeu

Palama, avem spiritualitatea care a oprit să se nască aceste forme

degradante ale civilizaţiei occidentale: mă refer la mania drogurilor, la pros-
tituţie etc. De ce? Omul în spiritualitate are o motivaţie, un salt pe scara lui
Iacob. Şi încă ceva: în Apus s-a pus accentul pe cruce şi pe suferinţele lui
Hristos. Am văzut „Hristos coborât de pe cruce“ a lui Holbein şi te
îngrozeşti. Nu s-a pus accentul pe înviere (când mi-am făcut teza de doc-
torat şi am citit tratate apusene despre răscumpărare de 600 de pagini unde
nu se pomenea cuvântul înviere) ori în răsărit s-a pus accentul pe înviere şi
pe cruce. Avem motivaţia învierii şi învierea nu numai în viaţa de apoi ci
aici şi acum, aşa cum a spus Mântuitorul: „Adevăr, adevăr grăiesc vouă.
130 Cine ascultă cuvintele mele şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţa
veşnică. De aici o are şi la Judecată nu va mai veni ci a trecut de la moarte
la viaţă. Adevăr spun vouă: vine vremea şi acum este când morţii vor auzi
glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia“. Deci acum şi aici, şi care morţi?
Morţii în păcat. Acum este numele timpului lui Dumnezeu, e azi. Numele
timpului nostru e ieri, azi, mâine. Numele timpului diavolului este mâine,
mereu să amâni pe mâine. Şi încă un amănunt de mare taină şi adâncime:
păcatul a adus moartea. Dumnezeu n-a făcut moartea. Eminescu a sesizat
extraordinar în „Mortua est“. Ştiţi cum se termină, contemplând iubita
(poezia a fost scrisă la 16 ani. A trimis-o de la Viena să fie publicată). După
ce contemplă iubita adormită şi se revoltă, încheie: „De e sens într-asta,
e-ntors şi e ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“. Unii s-or fi între-
bat ce vrea să spună. Eminescu e ateu? Doamne fereşte! Am cercetat la cri-
tici, la Călinescu care spune că la această poezie fiecare vers e o trosnitură;
dar uimitor de genial e Eminescu aici „De e sens într-asta, e întors şi e ateu“
adică moartea e atee. „Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“ Dumnezeu
nu e creatorul morţii. E uluitor. El se înscrie în tradiţia răsăriteană.
Eminescu a trăit la Viena, la Berlin. Ce voci erau atunci în Europa? Era
vocea lui Darwin; în 1859 apăruse „Originea speciilor“, deci lupta pentru
existenţă, selecţie naturală, lupta pentru cel mai puternic, vocea lui Marx,
Nietzsche. Pe de o parte omul e acel ceva ce trebuie depăşit, deci avea
sămânţa, harul lui Dumnezeu, dar pe de altă parte să se depăşească în ori-
zontul tehnic a lui Darwin, adică voluptate, individualism, violenţă. Pe de o
parte chinul lăuntric, divin de a se depăşi, pe de altă parte orizontul tehnic.
La acestea Eminescu a fost martor şi nu s-a lăsat influenţat de ele. Eminescu
spune în 1881, în articolul lui de fond: „bat clopotele şi iată 2000 de ani în
care biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea,
 Printre rânduri
nici învăţătura lui Buda, nici otrava pe care a băut-o Socrate n-au înnoit atât
omenirea cât biografia bietului nazarinean“. Deci Dumnezeu şi omul care

Radu Herjeu
în momentele cele mai grele ale crucii se roagă Tatălui pentru iertarea
răstignitorilor. Nu pentru sine ci pentru alţii şi astfel spune el: „a te jertfi din
iubire pentru alţii e forma cea mai înaltă a existenţei umane“. În ea se află
acel sâmbure de adevăr capabil să dizolve toată dezarmonia din natură şi
lupta pentru existenţă. Vedeţi, Eminescu a spus că nu Dumnezeu a făcut
moartea. De aici am plecat. Şi într-adevăr. Dumnezeu n-a făcut moartea.
Moartea e plata păcatului, cum a spus Sfântul Apostol Pavel către evrei:
„Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să surpe pe cel ce avea împărăţia morţii“,
adică pe diavol. Deci moartea e opera răului. Dar Dumnezeu a îngăduit-o
pentru ca în moarte să moară însuşi răul. Cum zicem noi în rugăciunea pen-
tru cei adormiţi: „Pentru ca răutatea să nu rămână nemuritoare, din iubire de 131
oameni am poruncit să se desfacă legătura aceasta dintre trup şi suflet, şi
trupul să se întoarcă în pământ şi sufletul la Dumnezeu“. Dar întrebarea e
aici. În moartea fizică moare definitiv răul? Aceasta e întrebarea capitală.
R.H.: Nu moare.
P.G.: Nu moare. Asta spune Mântuitorul: „Adevăr spun vouă când vine
vremea, şi acum este în viaţa de aici, morţii vor auzi glasul Fiului lui
Dumnezeu şi, care vor auzi, vor învia“. Deci, spiritual trebuie să omorâm
răul din noi, păcatul din noi, şi să simţim arvuna învierii negreşit, şi asta e
rugăciunea, asta e spovedania, e împărtăşania, e Evanghelia.
R.H.: Părinte, vă mulţumim pentru că aţi fost alături de noi în această
duminică sfântă. Sper să mai avem ocazia să mai vorbim. Dumneavoastră
sunteţi un om de o mare cultură şi sper ca cei care ne-au ascultat să înţe-
leagă dincolo de cuvintele care s-au spus.
P.G.: Sunt un iubitor de adevăr. Adevărul e pâinea sufletului şi Hristos
e învierea, adevărul şi viaţa.
Hristos a înviat! Şi noi să înviem cu El!
R.H.: Adevărat a înviat!

- interviu realizat în 1997 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Ilie Gilbert
Sociolog 133
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Astăzi am onoarea să vă prezint un invitat special, dom-
nul profesor Ilie Gilbert, o personalitate complexă, şi o să vă rog să-mi per-

Radu Herjeu
miteţi, pentru a vă prezenta, să dau câteva dintre titlurile sau din ocupaţiile
dumneavoastră: sunteţi sociolog, cercetător şi psihanalist, profesor al şcolii
postuniversitare de ştiinţe sociale a fundaţiei de sociologie-politică din Sao
Paolo, sunteţi doctor în ştiinţe politice şi în filosofie, aveţi numeroase
colaborări cu multe universităţi de pe întreg cuprinsul Terrei dar, în special,
sunteţi român şi vă aflaţi acum, pentru câteva zile, în România pentru a ţine
câteva cursuri şi seminarii la Academia de Înalte Studii Militare. Domnul
profesor Gilbert este o personalitate în domeniul ştiinţelor sociologice. Din
păcate, în România nu sunteţi extrem de cunoscut decât în rândul celor care
au aceleşi preocupări ca şi dumneavoastră dar, pentru a explica telespecta-
torilor de ce l-am invitat pe domnul Gilbert astăzi trebuie să spun că dom- 135
nia sa are foarte multe lucruri interesante de spus. Şi, prin prisma ocupaţi-
ilor domniei sale, are o viziune deosebită asupra situaţiei din România,
asupra contextului internaţional şi asupra unui domeniu care la noi este mai
puţin studiat, e mai mult gustat decât studiat, şi anume acela al liderilor.
Domnia sa are câteva cărţi scrise în domeniul studierii liderilor. Domnule
Gilbert, pe scurt, v-aţi născut la Brăila, în România, v-aţi mutat apoi la
Bucureşti, aţi făcut liceul „Mihai Viteazul“, apoi Academia de Arte Plastice
la sculptură, iar în 1954 aţi ajuns sau sinuozităţile vieţii v-au dus în Brazilia,
la Sao Paolo, unde aveţi şi acum domiciliul. Aţi studiat, pe lângă sculptură,
şi sociologia. Am să vă întreb, pentru a intra puţin în universul personalităţii
dumneavoastră, cum aţi ajuns de la artă la sociologie? Aţi început cu studiul
artei şi aţi ajuns la studiul oamenilor...
Ilie Gilbert: Exact ultimul cuvânt întrebuinţat de dumneata, „oame-
nilor“, este elementul de legătură între orice cu orice. În sculptură, pe care
ai menţionat-o, m-am dedicat într-un mod mai special capetelor umane pe
care le-am făcut. Şi cine îşi face capul, adică cui i se face capul, adică cine
cere să se facă bustul cuiva? Numai cineva care are deja o poziţie de lide-
ranţă. Fie un lider politic, fie un lider sportiv, fie un lider cultural, fie un
lider economic dar, în orice caz, lider. Ei, trecând atât de mulţi lideri şi li-
deri prin fotoliu, am observat, într-o măsură foarte interesantă, cât de dife-
riţi sunt unul de celălalt şi, în acelaşi timp, după o repetiţie, am început să
observ cât de asemănători sunt unii cu ceilalţi din diferite puncte de vedere.
În acest fel am reuşit şi prin tărâmul sociologic să îmi fac eficientă cer-
cetarea mea asupra punctelor de asemănare între lideri. Şi, neîndoielnic, au
ieşit o serie de concluzii care mi-au dat foarte mult material de studiu încât
am deja trei volume scrise şi mult mai mult material care nu este publicat
 Printre rânduri
din cauză că am şi alte domenii în care îmi dezvolt cercetările, întotdeauna
în legătură cu acest fantastic spectacol gratuit al lumii, care este fiinţa
Radu Herjeu

umană.
R.H.: Domnule profesor, aici s-ar putea pune o întrebare: oare cât tre-
buie să studiem noi liderii? Oare lider nu te naşti? Devii? Cum devii? Care
sunt condiţiile pentru a deveni lider?
I.G.: Uite, dragul meu, prin coincidenţă, înainte de a intra aici, a trecut
un coleg de-al dumitale care a spus ceva în legătură cu Placido Domingo.
Placido Domingo este marele tenor şi director al operei din New York.
Placido Domingo s-a născut Placido Domingo sau a devenit Placido
Domingo? Cine are o specifică înclinare către ceva, el poate deveni exce-
lent dacă el se dedică analizei şi studiului. Placido Domingo are, fără
136 îndoială, un dar muzical în el. Dar dacă a ajuns el între cei trei tenori, fi
sigur că nu e datorită faptului că s-a născut cu un dar muzical, ci datorită
faptului că el toată viaţa a studiat, s-a perfecţionat, şi-a studiat, şi-a conti-
nuat să studieze şi să se perfecţioneze.
R.H.: Deci astea sunt două condiţii.
I.G.: Câte ore de studiu are Placido Domingo în muzică? Dacă oricine
ar avea acelaşi număr de ore de studiu în orice altă disciplină sau domeniu,
dacă n-ar fi un antitalent prin naştere, ar ajunge într-o poziţie similară de
excelenţă.
R.H.: Deci, condiţia să te naşti totuşi cu o anumită...
I.G.: Te naşti fără să ai nimic împotrivă. Te naşti ca un om normal. Ceea
ce noi denominăm om normal e foarte bine marcat de către civilizaţia ame-
ricană care întrebuinţează acest termen „average“, de mediu. Noi între-
buinţăm termenul „e mediu“, „e mediocru“ într-un sens peiorativ. Pentru ei
„average“ este un sens perfect decent care-i dă dreptul să aibă orice velei-
tate. Oricărui american, când se naşte, părinţii îi spun „Tu poţi s-ajungi
preşedintele Statelor Unite“. Dacă eşti normal. Pentru că, din normal, te
apropii de nivelul de bun, foarte bun, excelent, datorită unui sistem de a te
îmbunătăţi. Stai puţin! Dar există şi genii. E, geniile nu se învaţă! Dar eu
sunt mulţumit, mă simt satisfăcut fiind util oamenilor normali care pot
ajunge excelenţi chiar în profesia de lider.
R.H.: În afară de aceste două condiţii, deci aceea de a nu avea nimic
împotrivă în mod natural şi aceea de a studia, aprofunda, mai există alte
condiţii pentru a deveni un lider?
I.G.: Da! Uite, ca să ajungi un mare campion trebuie, fără îndoială, să
studiezi alţi campioni. Ca s-ajungi un mare campion trebuie să cunoşti un
mare campion. Şi, ca s-ajungi un mare campion, trebuie să ştii să faci ce
 Printre rânduri
face un mare campion. Dar astea trei condiţii nu sunt suficiente. Trebuie o
a patra. Trebuie să ai ambiţia feroce de a ajunge un mare campion. Fără

Radu Herjeu
această ambiţie feroce, care schimbă complet denominarea acţiunii tale, nu
ajunge să doreşti, trebuie să vrei! Şi nu să vrei în mod clar, să vrei din toate
forţele tale, din rărunchii oricărui strop de viaţă care există în tine să ajungi
un mare campion, să ajungi un lider. Nu s-ajungi cel mai mare lider. Liderul
este cel care stă în vârful unei piramide, în vârful unui munte. Dar noi avem
munţi, afară de Himalaya cu muntele Everest, avem şi muntele Mont Blanc,
care-i jumătate cât e Everest, şi-avem şi munţii Făgăraş, şi-avem şi munţii
Apuseni. Şi orice lănţişor de munţi are o mulţime de înălţimi care sunt sim-
bolic câte o piramidă în vârful căreia poate să fie un lider, dacă tu vrei să sui
până acolo. E, când ajungi în vârful unei piramide, e aşa de mic locul, că
n-are loc decât unul. Din cauza asta există anumite caracteristici ale lideru- 137
lui. El, totdeauna, este singuratic. El, ca s-ajungă sus, are nevoie de o echipă
foarte mare, bine organizată. Fără acest spirit de echipă niciodată un candi-
dat nu poate să ajungă la vârf dar ajuns, datorită echipei şi datorită lui, el
reuşeşte ce? S-ajungă în punctul cel mai singuratic al carierei lui. De-aia e
necesară ambiţia feroce.
R.H.: Revin la calităţile unui lider sau la condiţiile pentru a deveni lider.
Trebuie să ştii să-ţi şi alegi oamenii care să te ajute.
I.G.: Ca să fii lider, trebuie să ştii să alegi. Asta-i condiţia esenţială a lid-
erului. Calitatea liderului depinde de calitatea colaboratorilor săi. Poate să
fie un lider excelent care însă, prin incapacitatea de a ştii să-şi aleagă colab-
oratori de calitate, are colaboratori de proastă calitate, care transmit, care
contaminează şi care infectează imaginea liderului cu lipsa lor de ca-litate.
Exemplul clasic este că, dacă vrei să vezi un lider, mergi să-l vezi. E, nu
poţi, uşa nu-i deschisă şi totdeauna în faţa uşii este cineva. „Ce doreşti dum-
neata?“, „Vreau să-l văd!“, „Pentru ce?“, „Pentru asta!“ şi-acest cineva e
mai catolic decât Papa. Are o autoritate mai mică decât a liderului dar e mult
mai autoritar decât liderul şi te ţine, şi te face, şi te smulge, şi te-
ntoarce, că tu pleci de-acolo cu o ură neîmpăcată...
R.H.: Împotriva liderului.
I.G.: ...împotriva liderului. Cauzată de cine? Liderul nici nu ştie.
Cauzată de acest colaborator. Ăsta a fost un exemplu plastic, un exemplu
pitoresc. Dar în acelaşi sistem se desfăşoară imaginea unui lider care-i
făcută de către colaboratorii săi. Şi când colaboratorii nu sunt de primă ca-
litate imaginea este nefericită.
R.H.: Se poate întâmpla şi situaţia inversă? Adică liderul să nu aibă ca-
lităţi sau nu neapărat la modul maxim calităţile pe care le prezintă staff-ul
 Printre rânduri
său.
I.G.: Eu ştiu un lucru: să ştii că nimeni nu ajunge lider prin întâmplare,
Radu Herjeu

nimeni nu ajunge lider din coincidenţă şi nimeni nu este lider fără a avea
condiţiile necesare pentru a fi ajuns lider. Diferenţa este că el poate să fie
puţin timp lider, mai mult timp lider sau foarte mult timp lider. Şi diferenţa
este că el poate să fie un lider care nemulţumeşte într-o formă enormă pe cei
pe care el îi conduce sau într-o formă acceptabilă. Care-i liderul care
mulţumeşte? Nu există! Nici un lider nu poate să-i mulţumească pe cei pe
care-i conduce. De ce? Pentru că cei care l-au ales lider au fost atât de
entuziaşti, de optimişti, de încrezători că acest nou lider le va da noi posi-
bilităţi în noi circumstanţe pentru o nouă viaţă mult mai bună decât cea care
au avut-o înainte. Şi liderul, ca s-ajungă să fie lider, n-are încotro, el trebuie
138 să fie de acord cu ceea ce conduşii cred şi chiar să le fertilizeze această
imaginaţie. „Când eu voi fi ales, o să vedeţi...“. Acest „o să“ îţi implică o
condiţionare în care „tu pune-mă pe fotoliul de lider şi după aia...“, e, după
aia... puncte, puncte. Şi cum iluzia alegătorului... Liderul nu înşală alegă-
torii.
R.H.: Doar le hrăneşte iluziile.
I.G.: Dar nu-i înşală! Dar, dacă ei îşi fac iluzii de felul ăsta...
R.H.: De ce să-i dezamăgească?
I.G.: Dacă tu cunoşti o fată admirabilă care vede în tine un Făt-Frumos
pe-un cal alb şi tu te căsătoreşti cu ea şi ea, a doua zi, întreabă „Unde-i calul
alb?“ şi tu nu eşti chiar aşa de Făt şi nu aşa de frumos, ea şi-a făcut nişte
iluzii exagerate, nu există Făt-Frumos cu calul alb, nu există liderul care să
rezolve toate problemele. Şi-n altă ordine de idei, liderul nu rezolvă nici o
problemă. Problemele nu se rezolvă. Ceea ce poate un lider este să
îmbunătăţească o mică parte dintr-o situaţie. Şi atunci el o face numai dacă
este un foarte bun lider. Sunt două tipuri de lideri: lideri buni şi lideri mari.
E, îmi pare bine că te miri.
R.H.: Deci nu pot să fie şi una şi alta în acelaşi timp?
I.G.: Nu! Sau e bun, sau e mare. A fi mare e mai mult decât a fi bun.
Liderul bun este cel care convinge cetăţenii să aibă încredere în el. Ca lider.
Nu în calitate de candidat. În calitate de candidat există ştiinţa persuasiunii
colective, foarte dezvoltată, care are modul şi disciplina, şi capitolele, şi
analizele ştiinţifice ale ştiinţei umane, cum să ai o eficienţă cât mai mare în
încercarea ta de a convinge o mulţime. Şi aşa ajungi candidat. Aşa că li-
derul bun, ca lider, el reuşeşte să convingă cetăţenii să aibă încredere în el.
Pentru că asta e foarte greu. În mod normal, când a ajuns lider, cetăţenii nu
mai au încredere în el. Şi liderul mare este cel care convinge cetăţenii să
 Printre rânduri
aibă încredere în ei înşişi. Dragul meu, aici e forţa unei ţări, în care cetăţenii
au încredere nu în lider, ci în ei înşişi. Dacă are încredere în el însuşi, fiecare

Radu Herjeu
cetăţean are un potenţial de lideranţă. Şi cum astăzi, a fi lider nu permite o
soluţionare a câtor de multe şi de mari probleme care sunt în orice societate,
un lider cu un aparat al guvernului e prea puţin pentru complexitatea tutu-
ror chestiunilor. Atunci are nevoie de ce? De participare a altora. A cui? A
cetăţenilor. A căror cetăţeni? Demagogic, a tuturor. În mod practic...
R.H.: A celor capabili.
I.G.: ...a celor capabili care şi ei ştiu că sunt capabili. Va să zică, a celor
care au încredere nu în el, că la el eu mă prosternez şi mă închin şi spun
„vai, ce lider formidabil eşti“. Dar asta nu-i ajută cu nimic! Trebuie să am
încredere în mine.
R.H.: Şi-asta să mi-o dea liderul. 139
I.G.: Şi-atunci, dacă liderul va face ca eu să am încredere în mine, e un
lider mare şi asta se răsfrânge în greutatea extraordinară a lideranţei: posi-
bilitatea de a beneficia de ajutorul participativ al lideraţilor. Asta înseamnă
lideranţă participativă: să ai un lider care să reuşească să convingă cetăţenii
să aibă încredere în ei însăşi, ca să se răsfrângă în propriul guvern şi lider
participarea acestor cetăţeni.
R.H.: Domnule profesor, să revenim la stadiul de candidaţi. dumnea-
voastră spuneaţi într-un curs că democraţiile nu-şi aleg cei mai buni lideri,
ci cei mai buni candidaţi. De ce?
I.G.: Din cauza procesului democratic. Democraţia nu-i un substantiv,
pentru că nu există democraţia. Există ca adjectiv. E un sistem democratic,
e un regim democratic, e o tendinţă democratică, e o realizare democratică.
Democraţia este inexistentă, decât ca o utopică stea pe care o avem ca un
îndreptar. Dar nu e un punct de destin, n-ajungem la ea. Dar ea ne-ajută să
cunoaştem drumul şi să mergem către o direcţie democratică. În această
fază pe care noi o trecem, faza umană. Cuvântul există de multă vreme. Şi
să ştii, există în Universitatea din Oslo o teză de doctorat în care se
analizează 300 de definiţii ale democraţiei. 300! Ca să-ţi dai seama de
amploare, de complexitate. Dar în sistemul democratic actual, în sensul
temporal istoric, peste 50 de ani va fi altfel, peste 100 de ani, încă, şi aşa
mai departe. Dar acum sistemul e mult mai avansat decât cu 50 de ani în
urmă. Noi alegem candidaţi. Candidaţii vin să fie aleşi şi fiecare expune,
într-o formă sau alta, promisiunile, ce vor îndeplini în cazul în care ei vor fi
aleşi. Dragul meu, un candidat are nevoie de calităţi de candidat.
R.H.: Nu de lider.
I.G.: Nu de lider.
 Printre rânduri
R.H.: Nu pot coincide?
I.G.: Foarte puţin! Din cauza asta, cine câştigă o alegere este o maşină
Radu Herjeu

politică, nu e un candidat. Candidatul ajută prin carismă. Candidatul, ca să

reprezinte populaţia, trebuie să ştie să reprezinte. Cine ştie să reprezinte
bine? Un actor! Şi el trebuie să joace un rol de viitor lider, ceea ce nu e încă,
adică e un doar candidat. Uite, îţi dau un exemplu. De pildă, eu vreau un flu-
ture frumos, albăstrui dacă se poate, strălucitor, că este o încântare să vezi
un fluture şi să ai un fluture. Şi atunci eu vreau un fluture foarte atent ca să
văd care va fi cel mai frumos fluture. Dar eu îl aleg, ştii unde? În forma lui
de nimfă, care se găseşte unde? Într-o gogoaşă. Aşa că eu pot să văd şi să
zic „uite, în gogoaşa asta o să fie un fluture extraordinar“.
R.H.: Şi dacă nu e?
140 I.G.: Şi cunoscătorii spun „ai dreptate“, şi-l pun la lumină, şi-l pun la
raze Roentgen, şi fac... „a, e perfect, e perfect“. Şi când eu am luat această
gogoaşă şi aştept, în momentul în care el se transformă din nimfă în fluture,
eu văd cum este şi poate are o aripă mai scurtă, şi poate are trei picioruşe
care nu mişcă, şi poate nu e aşa de albăstrui, dar e prea târziu. Ăsta este cel
pe care eu l-am ales. Ei, şi s-a teminat? Nu, nu s-a terminat! Sistemul de-
mocratic are o compensare. Peste patru ani o să aleg eu altă gogoaşă, o
s-aleg alt candidat care în momentul în care... - acel moment patetic în care
toţi candidaţii aşteaptă ultimul vot ca să fie numărătoarea făcută - în
momentul ăla candidatul suferă o transformare instantanee şi devine lider.
Primul moment de lider este ultimul moment al candidatului. Şi eu, ca să
am acest lider, am urmărit candidatul săptămâni, luni şi ani de zile de pro-
pagandă şi de demonstraţii, însă candidatul are o capacitate: de-a convinge,
de-a convinge şi de-a convinge. Candidatul întrebuinţează vorbele. Şi li-
derul demonstrează cu fapte.
R.H.: Ce fel de lideri a avut România în acest secol? Buni sau mari? Sau
nici buni, nici mari?
I.G.: Dacă populaţia ţării a evoluat în timpul acestui secol, şi categoric
a evoluat, fără îndoială că liderii au fost şi buni, şi mari. Dar populaţia ţării
a evoluat foarte mult. Şi ştii de ce a evoluat foarte mult? O să vă surprindă!
Eu când am lăsat ţara, prin jumătatea secolului, era o proporţie aproximată
de cam… jumătate analfabeţi. Şi când am venit din nou în ultimul deceniu,
după tragica fractură istorică a celor 45 de ani care au zguduit din temelii
tradiţia şi structura poporului român, care i-au schimbat nu ideologia, ci
mentalitatea, am văzut după această tragedie, ca efect colateral, nu numai că
23 de milioane de români sunt alfabetizaţi dar sunt şi instruiţi, dragul meu.
Cu 10 ani şi cu 12 ani de învăţământ gratuit şi obligatoriu, care a fost posi-
 Printre rânduri
bil numai într-un regim superautoritar, dar noi avem dreptul şi bucuria de a
beneficia. Astăzi România are resurse umane de primă categorie, astăzi

Radu Herjeu
România, prin bunăvoinţa blagoslovelii divine, are resurse naturale
deosebite. Din toate proporţional câte puţin sau chiar mai mult. Ei, să ştii că
valoarea, forţa şi bogăţia unei ţări se obţin prin îmbinarea resurselor natu-
rale cu resursele umane. Japonia importă 97% din materia primă, însă
resursele umane sunt de aşa natură încât compensează şi azi Japonia este,
zic ei a doua, dar poate-i prima putere economică. Să nu mă întrebi dacă
sunt optimist pentru că nu sunt optimist. Cu toată această combinaţie indis-
cutabilă de resurse materiale fantastice şi resurse umane se poate şi mai
bine. Nu sunt optimist domnule.
R.H.: De ce?
I.G.: Pentru că ce înseamnă să fii optimist? A crede că va fi mai bine! 141
Da?
R.H.: Da!
I.G.: Eu nu cred că va fi mai bine! Eu sunt sigur că va fi mai bine! Eu
n-am nevoie să fiu optimist când eu sunt sigur. Eu nu îmi irosesc optimis-
mul pe ceva care este evident. E imposibil să nu fie mai bine!
R.H.: Şi-atunci de ce pare atât de greu?
I.G.: Mai bine nu înseamnă mai uşor. Eu n-am pronunţat cuvântul ăsta.
Noţiunile de greu şi uşor sunt ceva subiectiv. Şi ceea ce este greu, cuiva care
niciodată n-a dus o greutate i se pare foarte greu. Dar cuiva care e obişnuit
cu greutatea poate să i se pară chiar uşor. În România, am menţionat, am
modificat ideologia. Asta se modifică printr-un decret. Începând de mâine
nimeni nu mai este comunist, toţi suntem...
R.H.: Democraţi.
I.G.: ...capitalişti, democraţi. Uşor, s-a terminat. Facem toate legile,
modificaţi tot. Dar mentalitatea nu se poate schimba prin decret, pentru că
mentalitatea a fost ceva cu care s-a impregnat structura a două generaţii de
români. În termeni sociolologici, 45 de ani reprezintă o fiinţă umană care se
naşte, merge la şcoală, învaţă o meserie, se căsătoreşte, are copii, creşte şi
copiii merg la şcoală, învaţă o meserie şi au trecut 45 de ani în această men-
talitate. Exemplul pe care îl dau este foarte simplu. Dacă eu acum, într-o
mişcare nefericită pe care o fac, alunec şi îmi fracturez braţul sunt încre-
dinţat că prietenii, dumneata şi colaboratorii atât de capabili ai camerelor de
filmat, imediat lasă totul şi mă iau şi mă duc la un post medical. În trei
minute eu ajung acolo. În 30 de minute mă pune în ghips un competent
medic ortoped, în trei săptămâni am scos ghipsul şi în trei luni am uitat. A
fost un accident individual. Dragul meu, unităţile de timp ca să repari un
 Printre rânduri
accident individual sunt minute, ore, săptămâni, luni. Un accident istoric
care a durat 45 de ani, cu o fractură istorică a unei populaţii de zeci de mi-
Radu Herjeu

lioane, se repară. Dar fiind accident istoric are nevoie de unităţi de timp
istorice. Nu sunt nici anii şi poate nici unităţile de câte 5 ani sau deceniile.
N-a trecut nici un deceniu şi noi suntem grăbiţi. Avem dreptul să fim grăbiţi
dar există anumite faze ale evoluţiei în care graba nu ajută, n-are nici o
importanţă. Fiul meu, fiul dumitale, fiul domnului de la cameră, care este
un băieţel, noi vrem să-l vedem deja...
R.H.: ...mare.
I.G.: ...avocat, doctor sau preşedinte de republică. Şi suntem grăbiţi. Nu
e posibil! Nu e permis nici regelui, nici împăratului, nici lui Onasis, nici
cerşetorului să înlocuiască timpul. Pentru creşterea şi evoluţia unui copil nu
142 poţi să elimini timpul. Pentru creşterea, repararea şi evoluţia unei naţiuni,
de asemenea nu poţi. Nu mă împiedică să nu fiu optimist şi să fiu sigur.
Diferenţa între noi este că unitatea de timp e diferită. Însă cu, fără, sau
împotriva voinţei oricui dinăuntrul şi, în special, dinafara ţării, România
este o mare putere care, în momentul când va fi momentul, va demonstra.
R.H.: Credeţi că există o voinţă în afara graniţelor ţării împotriva dez-
voltării României?
I.G.: Nu necesar împotriva dezvoltării României. Dar este o caracteris-
tică umană în care, în mod normal, nici o ţară nu moare de amor pentru alte
ţări. Şi cum toată dezvoltarea acestei lumi capitaliste e desfăşurată pe unul
din cele două termene: întâi, iniţiativa proprie şi al doilea, concurenţa, com-
petiţia. Noi suntem forţaţi, din punct de vedere moral, atât înăuntrul soci-
etăţii noastre mici, mijlocii sau mari să trăim o îmbinare între concurenţă şi
iniţiativă proprie. Pentru ce? Pentru ca să satisfacem marele zeu şi marele
idol. Care? Piaţa! Marketul! Mercantilul capitalist! Dragul meu, România,
să ştii, pentru a ajunge la această mare putere, şi e imposibil să nu ajungă,
după părerea mea, are doar două probleme. Două, nu trei. Şi dintre acestea,
una e rezolvată. Prima problemă: cum să scape de comunism. A rezolvat-o!
Acum are a doua problemă: cum să scape de capitalism. E mult mai greu,
să ştiţi.
R.H.: Dar a scăpat cineva din lume de amândouă?
I.G.: Dom’le, totdeauna este loc pentru prima oară. Şi România are cre-
ativitate şi exact asta a fost topicul unei comunicări pe care am avut privi-
legiul să fiu invitat să o fac în congresul de la Braşov al oamenilor de şti-
inţă din toată lumea. Se chema comunicarea mea „Idei şi idealuri“. În care
eu spuneam şi ceea ce-ţi spun şi dumitale şi telespectatorilor. Nu căutaţi ide-
aluri, avem destule idealuri. Desfaceţi orice sertar din orice bibliotecă şi o
 Printre rânduri
să găsiţi un morman de idealuri al minunaţilor oameni care au fost strămoşii
noştri din generaţie în generaţie. Orice ideal este foarte bun! Ceea ce ne

Radu Herjeu
lipsesc sunt ideile. Dar s-a demonstrat, în special în ultimele decenii, că o
asemenea învălmăşeală de probleme sociale în toate ţările bogate şi formi-
dabile i-a năucit, pentru că ei n-au avut asemenea experienţă de a trăi cu
probleme sociale cum au ţările care nu sunt bogate, încât să nu se aştepte
din partea lor idei pentru alte ţări care au probleme. Că ei n-au idei nici
măcar pentru problemele lor. Şi asta justifică o atitudine pe care eu o reco-
mand. Valoarea unei idei nu are legătură necesară cu valoarea celui care
emite ideea. Poate să fie un om foarte puternic şi să aibe o idee proastă. Şi
poate să fie un om plăpând şi aibe o idee bună. Şi, ca dovadă, în special
România, are un precedent în istoria ei. În panorama internaţională în care
tradiţionalul în secolul nostru, ideile importante erau numai ale ţărilor 143
importante. Şi cine-i ţara importantă? Ţara bogată! E, a apărut la un
moment dat un reprezentant al unei ţări care nu făcea parte din marile ţări
bogate: România. Şi care prin ideile lui a devenit de asemenea natură
important, cu valoarea ideilor atât de importante, încât propria ţară pe care
el o reprezenta a devenit o ţară importantă. Cine era el? Nicolae Titulescu.
Nicolae Titulescu a pus România pe picior de egalitate din punct de vedere
al creativităţii intelectuale.
R.H.: Ce credeţi că avea Nicolae Titulescu, ce dar natural avea de a
putut să ajungă la acest nivel?
I.G.: Nu e vorba de daruri naturale, că astea nu ajută. Eu îţi arăt 300.000
de oameni cu daruri naturale care fiindcă stau şi joacă table şi beau lapte
bătut nu ies din poziţia foarte agreabilă de a juca table şi a bea lapte bătut.
R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi că a reuşit?
I.G.: A avut acea tenacitate de a se face din ce în ce mai documentat, mai
apt, pentru a domina un sector politic, diplomatic internaţional şi şi-a uti-
lizat creativitatea intelectuală în a participa nu în a se considera foarte
încântat că e lăsat să participe în mod pasiv la ceea ce marii maeştri ai ţărilor
bogate decid. A luat cuvântul. E, când iei cuvântul şi cuvântul exprimă o
bună idee să ştii că cei mari au o capacitate: recunosc bunele idei. Ei îl pot
arunca la gunoi pe autorul bunei idei, dar ideea nu. Aşa că ei l-au avut pe
Titulescu care era o persoană cu demnitate, nu s-a lăsat uşor îndoit şi a mers
împreună cu ideile lui şi-a ajuns să fie cel care a făcut România să fie pri-
vită ca o forţă de idei. De ce nu facem acum acelaşi lucru? România are un
potenţial de idei, are creativitate însă are această situaţie presată a menta-
lităţii care are nevoie de timp ca să se elibereze. Însă nu trebuie să zicem
„aşteptăm până când s-a eliberat totul“, nu. Prin oamenii politici se vor face
 Printre rânduri
noile idei. Şi uite ce-am observat în scurta mea şedere recentă: majoritatea
lumii, majoritatea cetăţenilor sunt nemulţumiţi de politică, sunt nemulţumiţi
Radu Herjeu

de situaţia nemorală, inacceptabilă în care trebuie făcută o curăţenie, cea a

lumii politice. Toată lumea-i de acord că să se facă curăţenie. Păi dragul
meu, prietenul Radu, dacă dumneata te decizi să faci curăţenie într-o cameră
de-a dumitale în casă într-o zi: „Eu trebuie să fac curăţenie în camera asta“,
care-i primul lucru pe care-l faci? Răspunde-mi! Care-i primul lucru pe
care-l faci?
R.H.: Deschid geamul cred şi mă uit să văd unde trebuie făcută curăţe-
nia.
I.G.: Hm! Ca să deschizi geamul... Nu! Deschizi geamul este al doilea
lucru. Primul lucru ştii care-l faci?
144 R.H.: Aprind lumina.
I.G.: Nu! Ăsta-i tot al doilea lucru. Intri în cameră! Ai înţeles? Nu se
poate face curăţenie undeva fără să intri! Vrei să faci curăţenie în politică?
Intră în politică! „A, da' nu pot, este aşa ceva că eu nu intru în aşa ceva“.
„A, foarte bine, care-i numele dumitale? Dă-mi şi adresa, te rog şi-atunci
când alţii o să facă curăţenie şi-o să fie curat eu îţi dau un telefon să vii, că
te-aşteptăm. Neapărat să vii, că-i deja curat pentru dumneata!“. E o utopie,
e-o nedreptate şi e o injustiţie socială. De ce să facă alţii curăţenie pentru
unul care aşteaptă? Nu! Vrei să faci curăţenie, intră în cameră! Şi poporul
român trebuie să se transforme într-un popor de politicieni români. „Da, dar
nu mă lasă!“ Ce nu te lasă? Nu te lasă să fii preşedintele partidului. Nimeni
nu este preşedintele partidului! Fiecare a devenit preşedintele partidului.
Nimeni nu este lider! Fiecare a devenit lider. Acest parcurs între a fi ceea ce
eşti, cineva care vrei să faci curăţenie într-un partid, şi a deveni un element
exponenţial este ceva care implică exact ceea ce i-a trebuit lui Placido
Domingo s-ajungă, de la un copil care cântă frumos la tenorul de la opera
din New York.
R.H.: Domnule profesor, mai ales în ultimii ani, în politica din România
au intrat foarte mulţi intelectuali, cred că tocmai cu acest scop: de a face
curăţenie. Credeţi că un intelectual de marcă poate fi un bun lider? Politic?
I.G.: Se poate... Să nu facem confuzia între pretext şi scop. Noi zicem
„cu acest scop“. Ei au spus „cu acest scop“. S-ar putea, în mod demagogic,
să se fi utilizat scopul când în realitate era un pretext. Nu afirm de toţi, nu
afirm că nu e nici unul sincer, dar afirm categoric că există această posibi-
litate teoretică. Dar despre intelectuali... Dragul meu, intelectualul într-o
poziţie de om politic… Asta m-ai întrebat?
R.H.: Dacă poate ajunge un lider politic.
 Printre rânduri
I.G.: Foarte greu. Pentru că prin formaţia lui privilegiată de intelectual...
Un lider, eu ţi-am spus, diferit de candidat, care-i un om al vorbelor, e un

Radu Herjeu
om al faptelor. Şi un intelectual are o oarecare poziţie aprioric împotriva
tratării unui fapt fără să fie suficient de documentat, suficient de preparat şi
fără să fi examinat într-un mod suficient de atent alternativele. Şi un in-
telectual este un om care întârzie deciziile. El ajută la desăvârşirea unei
operaţii de a se face ceva dacă nu este necesară o grabă. Imediat ce este ceva
ce este imperios de a fi rezolvat într-o unitate de timp rapidă, intelectualul
este o ancoră care ţine în loc. De ce? Dom’le, trebuie să facem asta. Şi in-
telectualul spune „da, dar...“. Uite, ăştia care spun „da, însă...“ sunt mai
întârzietori decât ăia care spun „nu“. Dacă e unul care spune „nu“, tu poţi
să-l convingi să spună „da“.
R.H.: Sau poţi să-l ignori. 145
I.G.: Sau poţi să-l ignori, să spunem. În democraţie nu prea poţi ignora
oamenii, pentru că ne apropiem de autoritarism. Dar poţi să-l convingi. Dar
dacă spune „da, însă...“ el te încurcă. Fiindcă tu iei ca „da“ şi în realitate
este „însă“. Dragul meu, tu poţi să-mi împrumuţi 100.000 de lei? Şi tu îmi
răspunzi: „în principiu, eu pot“! Asta înseamnă în mod sigur că tu n-ai
să-mi dai. Când începi să spui că în principiu eşti de acord, categoric nu-mi
dai. Aşa că intelectualul are o atitudine natural îndârjită împotriva unei afir-
mări categorice. Pentru că în intelectualitate există principiul că nici un ade-
văr ştiinţific nu are valoare dacă este categoric. Oricărui adevăr ştiinţific tre-
buie să-i fie posibil un adevăr contrariu. Aşa că atunci când un intelectual e
pus în faţa unei atitudini concrete el trebuie să iasă din mintea lui abstractă.
Că asta-i un intelectual. E un mare maestru al abstractului, e-un geniu al
abstractului. Dar noi avem nevoie, în procesul de lideranţă, de concret, de
lideri care ştiu şi trebuie să fie pragmatic. Pentru că intelectualul care-ţi
amână răspunsul şi decizia este în situaţia unei decizii juste, a unei pro-
bleme bine examinate însă decizia întârziată poate să transforme într-o ca-
tastrofă, într-o injustiţie socială, în ceva, în orice caz, incompatibil cu
momentul în care a fost examinată. Şi liderul are tot ce vrei în sertarele lui,
tot ce vrei ca recursuri materiale şi umane, afară de un lucru: timp.
R.H.: Domnule profesor, eu vă mulţumesc foarte mult că aţi acceptat
participarea la emisiunea „Printre rânduri“.
I.G.: Eu vă mulţumesc.

- interviu realizat în 1997 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Dinu C. Giurescu
Istoric 147

S-a născut la Bucureşti, la 15 februarie 1927.

A absolvit Facultatea de Istorie din Bucureşti. Este Doctor
în Istorie din 1968.
Între anii 1950 şi 1956 a fost tehnician, construcţia de
drumuri. 4 ani a fost muzeograf la Muzeul Naţional de Artă
din Bucureşti şi încă 4 ani cercetător la Ministerul Afacerilor
Externe. Între anii 1968 şi 1987 a fost Profesor Universitar la
Academia de Arte Frumoase.
În prezent predă la Universitatea Bucureşti cursuri spe-
ciale cu istoria contemporană a României.
Nu face parte din nici un partid politic. A fost exclus în
1987 din PCR, când a cerut plecarea din România. A fost
admis în Statele Unite ale Americii ca imigrant politic, în
1988. A revenit în România în 1990.
Este căsătorit şi are 2 copii.
La 13 noiembrie 1990 a fost ales Membru corespondent al
Academiei Române.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Acum două zile a fost 1 Decembrie, ziua naţională a
tuturor românilor. Domnule profesor, ce înseamnă 1 Decembrie pentru

Radu Herjeu
dumneavoastră ca istoric?
Dinu Giurescu: Înseamnă două lucruri. Desigur, ca istoric, eu trebuie
să-mi amintesc sau să încerc să trăiesc ceea ce a fost atunci. Evenimentul
acesta a fost de o magnitudine extraordinară, era singura oară când românii
de când se ştiau ei au putut să se pronunţe în libertate, să spună că vor să
trăiască înăuntrul aceluiaşi stat. În al doilea rând îmi arată mie astăzi unde
suntem noi după 80 de ani, adică modul în care ar trebui să leg eu momen-
tul unirii de atunci, cu ceea ce au făcut ei şi bine şi rău, cu ceea ce facem
noi astăzi, când trăim un moment asemănător şi am să vă explic şi de ce,
mai târziu.
R.H.: Eu vă propun să pornim de la unire şi să ajungem la 1 Decembrie 149
1998. Am să încep prin a vă întreba cum a reuşit România în acea vreme să
convingă statele europene să-i permită unirea?
D.G.: Da, e foarte bună întrebarea, că dacă nu coincid interesele celor
mari cu ale tale atunci multă treabă nu faci. A reuşit prin două mijloace.
Întâi, ei au avut în faţă obiectivul principal, adică unirea cu fraţii care se
aflau în dubla monarhie; al doilea - au intrat în război, deci au acţionat. Se
tot spune de proasta pregătire a armatei. Nu era strălucită dar s-au bătut
oamenii aceia cu o abnegaţie deosebită. Suntem nişte pigmei dacă ne com-
parăm cu ei, nu toţi, că au fost şi laşi printre ei. Aşa încât oamenii politici
au venit cu un capital foarte puternic la conferinţa de pace. Şi apoi a coin-
cis aportul nostru personal cu cel al marilor puteri, când preşedintele Wilson
a pronunţat faimosul principiu al autodeterminării popoarelor. Şi n-a fost un
fenomen numai românesc; din Finlanda până în Turcia popoarele s-au pro-
nunţat în favoarea unor state naţionale, de sine stătătoare şi unitare.
R.H.: N-a fost un fenomen unic cel românesc, prin nimic?
D.G.: N-a fost un fenomen unic în sensul acesta, adică finlandezii,
estonienii, letonii, lituanienii, polonezii, cehii, slovacii, croaţii, slovenii,
turcii şi fireşte românii, toţi s-au pronunţat pentru autodeterminare şi, dacă
nu era contraofensiva bolşevică, ucranienii şi toate ţările din Caucaz deve-
neau indepedente. A fost un fenomen mult mai larg care sigur, în fiecare ţară
s-a petrecut într-un fel sau altul.
R.H.: Domnul Paler vorbea mai deunăzi despre un miracol atunci când
amintea de 1 decembrie 1918, sigur, nu un miracol mistic, ci un miracol al
istoriei. Credeţi în miracole?
D.G.: Nu.
R.H.: Ca istoric, aveţi o explicaţie întotdeauna?
 Printre rânduri
D.G.: Nu, n-avem o explicaţie întotdeauna, ăsta-i adevărul, dar, într-un
fel, poate domnul Paler are dreptate. La 1 ianuarie 1918 noi pierdusem
Radu Herjeu

războiul. Puterile Centrale ne impuneau un armistiţiu, apoi am semnat

Pacea de la Bucureşti. Imperiul rus se prăbuşise şi Puterile Centrale înain-
tau până la marginea Ucrainei, cu alte cuvinte erau nori de plumb foarte grei
asupra noastră. Şi la 1 decembrie, 11 luni mai târziu, unirea cea mare era
înfăptuită, aşa încât din acest punct de vedere nimeni nu putea să prevadă la
1 ianuarie ce se va întâmpla până la sfârşitul anului. Dar asta este partea de
spactacol, să zicem aşa, de lansare cu imagini. În realitate lucrurile s-au
înlănţuit fiindcă noi făceam parte din coaliţia puterilor vestice, ale Antantei,
care în cele din urmă, graţie ajutorului american, au învins. Dacă nu veneau
americanii atunci e îndoielnic că vestul ar fi doborît până la urmă imperiul
150 german şi Puterile Centrale.
R.H.: Noi, românii, puteam rata acel moment 1918?
D.G.: L-am fi putut rata, dacă nu intram în război. Intrând în război, şi
cu toate sacrificiile imense care s-au făcut, am avut o carte de jucat şi tre-
buie să spun că Brătianu şi clasa noastră politică au jucat-o cum trebuie, dur
de tot, în paranteză fie spus, ploconeala asta „Da, să trăiţi..., vai, aştept şi
eu..., din partea..., nu domnule...“ ai identitatea ta, ai puterile tale, tratează
cum trebuie, mai ales că am avut şi o echipă de rezervă, Marghiloman, care
a tratat cu Puterile Centrale. A ştiut să joace conform regulilor politice ale
vremii cu cei mari.
R.H.: Mai există astfel de momente în istoria noastră, când am ştiut să
jucăm foarte bine?
D.G.: Da, dar cu o condiţie: poţi să joci dacă ai o bază internă. Am mai
avut la Independenţă când am tratat cu Rusia, sigur că Rusia a aplicat trata-
tul cum a ştiut ea. Când am câştigat Războiul de Independenţă, l-au câştigat
ruşii şi noi i-am ajutat. Au venit şi au cerut cele trei judeţe din sudul
Basarabiei înapoi, şi când Kogălniceanu şi Brătianu le-a spus „bine, dar
n-aţi semnat un tratat prin care garantaţi integritatea teritorială a
României?“, ei au răspuns că au garantat integritatea teritorială faţă de
Imperiul Otoman, şi atunci am ştiut ce să facem. De asemenea, tratatul cu
Germania şi Austro-Ungaria, cel secret, prin care noi ne-am luat o garanţie
contra Rusiei în 1883 şi care a rămas valabil până în 1916. Trebuia să ne
integrăm într-un sistem de securitate şi singura securitate ne-o ofereau atunci
Germania şi Austro-Ungaria, dar trebuie să spun că am jucat foarte bine
Unirea Principatelor. Până la recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza şi a
loviturii de stat a lui, adică 1859 - 1864, pe plan extern s-a făcut exact ceea
ce trebuie ca să corespundă intereselor principale ale României.
 Printre rânduri
R.H.: Să înţeleg că cel mai important aport l-au avut personalităţile
politice ale vremii care au avut inteligenţa, cultura şi tăria de a juca aşa cum

Radu Herjeu
trebuie?
D.G.: Bine spuneţi, şi inteligenţa şi cultura, într-adevăr. Au fost
Kogălniceanu, Cuza, Costache Negri, Ion C. Brătianu. A apărut acum o
carte interesantă „Elita liberală“ a lui Mihai Sorin Rădulescu în care a luat
toţi foştii prim-miniştrii şi miniştrii liberali de la 1866 până la 1900 şi-ţi dai
seama nu numai de educaţia ci şi de familia lor, de legăturile lor. De descen-
denţa lor. Am avut o elită ai cărei membri se mâncau între ei admirabil, nu
numai conservatori cu liberali, dar şi între noi liberalii sau între noi conser-
vatorii, cu dizidenţe cu tot, dar când era vorba de anumite lucruri esenţiale
ale naţiei aceste deosebiri cădeau.
R.H.: Se ştie că ceea ce lipseşte oamenilor politici de astăzi este fie 151
inteligenţa, fie tăria, fie cultura.
D.G.: Sunt o serie de oameni foarte inteligenţi, alţii sunt foarte culţi,
câţiva au şi tăria, dar altceva mă surprinde în momentul de faţă, că pe cât
era de importantă unirea în 1918 - atunci erau Partidul Naţional din
Transilvania, Partidul Social din Transilvania, naţional-liberalii din regat,
ţărăniştii lui Mihalache, ţărăniştii democraţi din Bucovina, ţărăniştii din
Basarabia, conservatorii democraţi, dar când a fost vorba de unire nu mai
ţineau seama de diferenţele de partid, ori acum oamenii noştri politici se
comportă ca şi cum am avea de-a face cu mai multe Românii. Pot să vi le
exemplific: o soluţie creştin-democrată, vreo două soluţii social-democrate,
acum a apărut o soluţie liberală şi încă una de dreapta. Fără să mai vorbim
de cei care se bat cu pumnul în piept că şi ei vor face dreptate, adică un sis-
tem dictatorial şi justiţiar, între ghilimele, fiindcă în realitate nu e nimic
justiţiar în ceea ce spun ei.
R.H.: Domnule profesor, să mai rămânem puţin în 1918 şi am să vă
întreb dacă statelor europene nu le-a fost frică de o Românie Mare.
D.G.: România Mare, ca teritoriu, era un stat mediu în conceptul statelor
europene. Nu le-a fost frică. Momentul era unic. Erau Franţa şi Anglia, care
aveau forţe militare însemnate, Germania era la pământ, Rusia se dezinte-
grase, dubla monarhie de asemenea, încât în realitate ordinea te-ritorială de
la Versailles şi cu tratatele care au urmat aveau ca garanţie forţa militară
franceză şi în parte cea britanică, pentru că americanii s-au retras după
aceea. Şi atunci România, sigur, ca potenţial uman, era importantă cu 18
milioane de locuitori, în 1930, putea să mobilizeze o armată mare, dar ca
forţă ofensivă rămânea totuşi o armată de apărare, care nu constituia o
primejdie militară, iar pe plan economic era integrată în Europa. Leul era
 Printre rânduri
convertibil, exportam grâne, petrol, făceam parte dintr-un întreg circuit
european normal, de aceea nu inspiram frică, dar inspiram resentimente şi
Radu Herjeu

în Ungaria şi în Bulgaria, iar sovietele, eliberatorii noştri din 1944, n-au

făcut niciodată nici un secret din intenţia lor de a revendica Basarabia. Pot
să vă spun şi o amintire personală din 1941. Până în octombrie noi credeam
că se termină cu puterea militară sovietică. Eram un băiat de 13 ani şi
urmăream pe hartă aproape cu disperare înaintarea lor. Pentru cei mai mulţi
dintre români alianţa cu Reich-ul nu a însemnat alianţa cu nazismul, a
însemnat alianţa cu o forţă militară care putea să rezolve ameninţarea din-
spre răsărit. Pe urmă situaţia s-a întors aşa cum ştim. S-au adus nişte ma-
nuale şcolare de la Odessa, în româneşte, cu litere chirilice. Harta Europei
din 1938 era acolo, recunoşteam Finlanda, Estonia, Letonia, chiar şi graniţa
152 cu Polonia, singurul teritoriu care era tras cu linii oblice era Basarabia. Aşa
că de aici resentimentele. România era înconjurată din trei părţi, de Rusia,
de Ungaria şi de Bulgaria, fiecare având revendicări teritoriale.
R.H.: Domnule profesor, există o diferenţă între mentalitatea românilor
din Transilvania şi cea a românilor din vechiul regat? Cum s-a manifestat ea
după Unire?
D.G.: Sigur că a existat o diferenţă, fiindcă pe de o parte ei cunoscuseră
această îngrădire şi oprimare naţională şi culturală şi ca atare ei nu erau în
statul lor, erau în statul austro-ungar. Pe de altă parte ei sunt mai disciplinaţi,
muncesc cu mai multă metodă faţă de regăţeni, în special faţă de noi, cei din
Muntenia, care suntem foarte ingenioşi, dar mai puţin dispuşi să muncim
sistematic şi ordonat în fiecare zi. Aceste diferenţe continuă să fie şi azi,
însă eu vreau să vă evoc ceva, tot o amintire personală. Eram în 1940, cu
7-8 zile înainte de ultimatumul sovietic, habar n-aveam, eram împreună cu
tata, care era demnitar şi cu mama la o rezervaţie de pescuit de pe dome-
niile regale, la Bistriţa Năsăud. Mai erau cu noi părintele Agârbiceanu, cu
Ştefan Boeriu, fruntaş ardelean şi Bibi Popescu, care era administratorul
domeniilor coroanei. Era linişte, pace, 19 iunie, şi, deodată, la radio se
anunţă că guvernul francez a cerut armistiţiu şi atunci Ştefan Boeriu se
ridică şi spune: „Capitulare! Capitulare!“ şi apoi se uită la noi şi zice „în rai
sau în iad cu toţi împreună“ ceea ce înseamnă că după 22 de ani de la Unire
această sudură se făcuse, diferenţele de caracter şi de comportament
rămânând, dar sunt benefice, este foarte bine că este aşa.
R.H.: Şi totuşi, în ultimile săptămâni a luat o amploare, puţin nejustifi-
cată, o anumită scrisoare şi un anumit personaj din Transilvania care s-a
făcut remarcat prin acea sintagmă „m-am săturat de România“. Nu credeţi
că ar putea deveni periculoasă exacerbarea acestei idei că există diferenţe
 Printre rânduri
majore între românii din Ardeal şi cei din restul României?
D.G.: Depinde cum se simte fiecare. Eu mă simt peste tot acasă. Sigur

Radu Herjeu
că exacerbarea acestei diferenţe poate să devină, pe un fond generalizat de
sărăcie şi de frustrare a populaţiei, dacă nu periculoasă, în orice caz stân-
jenitoare şi creatoare de multe dificultăţi. Aici este şi rolul dumneavoastră,
al nostru, al tuturora, să nu începem să facem o adevărată panoramă din-
tr-un om care s-a săturat, nevrozat sau mai ştiu eu în ce stare se află. Eu cred
că soluţia ar fi descentralizarea administrativă, să-i dau voie fiecărui judeţ
să aibă venituri, să se gospodărească şi cei care sunt harnici să trăiască bine
iar ceilalţi, scuzaţi... de data asta fiecare trebuie să se îngrijească de sine ...
Abia atunci se va crea o emulaţie şi o diferenţiere şi cei care vor rămâne în
urmă nu au decât să caşte ochii şi să facă şi ei ce trebuie.
R.H.: Domnule profesor, acum, la 80 de ani de la Unire, după cum 153
spuneaţi şi dumneavoastră, noi suntem nişte pigmei şi România este o
palidă umbră a ceea ce a fost în 1918, cel puţin ca teritoriu şi ca loc în
Europa. Ce speranţă mai avem să redevenim măcar la statutul pe care îl
aveam în 1918?
D.G.: E greu de prezis. Speranţele depind de ceea ce facem noi în urmă-
toarele luni sau în următorul an, fiindcă eu trăiam în iluzia, până acum vreo
două zile, că după ce vom ajunge în fundul groapei, o să ajungem ca în
Bulgaria şi după aceea începem să urcăm, pentru că acum Bulgaria urcă. Un
domn, un coleg, un politolog îmi spună că mai există o ipoteză, aceea de a
rămâne în starea de subdezvoltare, la demisol. Există două speranţe: una,
că, totuşi, un nucleu de oameni politici îşi va da seama că ne prăbuşim şi va
lua măsurile care trebuie şi alta, eu, fiind un incorigibil optimist, cred că se
va ivi un nucleu de tineri care împreună cu unii din „artileria grea“ care sun-
tem la vârsta a treia să spună categoric că aşa nu mai merge şi să provoace
acea stare de spirit în opinia publică care să oblige la măsurile radicale. Este
foarte greu, dar nu imposibil, şi aici.
R.H.: A mai existat vreun moment în istorie în care s-a produs o re-
voluţie „nesângeroasă“ datorită generaţiei tinere care a reuşit să schimbe
destinul unei ţări?
D.G.: Da, mă gândesc la propria noastră istorie. Revoluţia de la 1848 a
fost clar opera tinerilor care studiaseră în străinătate. Au făcut Unirea, apoi,
devenind maturi, au făcut indepedenţa. Deci există. Apoi mai există şi
momentul 1916 când şi tinerii şi cei mai în vârstă spuneau că trebuie să
intrăm în conflagraţie pentru atingerea idealului nostru naţional. Este ade-
vărat că situaţiile erau inegale pentru că tinerii au plătit cu viaţa dar a fost o
conjugare a eforturilor chiar dacă cei mai în vârstă nu mai erau pe front.
 Printre rânduri
R.H.: Domnule profesor, de ce în România, de 1 Decembrie, nu se
respiră aerul acela de sărbătoare care se respiră în celelalte ţări de ziua
Radu Herjeu

naţională?
D.G.: Aici sunt două aspecte. Unul este acest sentiment naţional. Eu i-
am observat pe americani, pe care-i cunosc mai bine de când cu circulaţia
mea între cele două ţări. Americanul îşi scoate steagul naţional şi-l pune
într-un suport în curtea lui şi-l ţine o zi întreagă. Noi dacă scoatem steagul
naţional suntem acuzaţi de naţionalism. Acest sentiment de apartenenţă la
naţiunea română este destul de slab. Cînd aud „Deşteaptă-te române“, chiar
şi acum eu am pielea de găină, nu ştiu dacă oamenii sunt la fel azi. Al doilea
este că politicienii sunt aşa de înverşunaţi unii împotriva celorlalţi încât săr-
bătoresc pe felii, dar trebuie un minimum de solidaritate naţională pentru că
154 nu este vorba de interesele mele politice, este vorba totuşi de o zi simbol.
R.H.: Oare o vină în această slăbire a sentimentului de apartenenţă la
naţiunea română nu o are şi demitizarea istoriei, foarte acută în ultimii ani,
în care după o exagerare a momentelor şi figurilor glorioase a urmat o mi-
nimalizare, după părerea mea, gravă, a istoriei?
D.G.: Este bună întrebarea. Demitizarea istoriei trebuia să vină, era
inevitabilă. Când începi cu tobele cele mari, să spui că acum 2050 de ani a
fost statul centralizat şi unitar al lui Burebista şi „dă-i şi trage“ cu tot felul
de formule, acestea trebuiau să dispară, mai ales din manuale. Pe de altă
parte este vorba de măsură, nu poţi să distrugi şi să nu-i laşi unui neam
nimic. Mihai Viteazul a făcut acea unitate, pentru 10 luni; el nu s-a gândit
la statul unitar naţional, el s-a gândit la considerente geo-politice şi militare.
Timp de 200 de ani, veacurile XVII - XVIII nu s-a vorbit nimic de Mihai
Viteazul dar, după aceea, în momentul când noi am început să avem conşti-
inţa unei naţiuni indiferent de hotare, aveam nevoie de un simbol. Adică, pe
Mihai Viteazul, care este şi rămâne un simbol real, nu pot să-l transforme
într-un condotier. Expresia nu-mi aparţine mie, aparţine unui istoric. Nu
poţi să distrugi totul, ori se merge cu demitizarea mult prea departe. Aici
este o chestie de răspundere a fiecărui istoric. Bunul simţ şi măsura trebuie
să le ai şi în cercetarea istoriei, indiferent de documente, nu numai în cele-
lalte lucruri .
R.H.: Vă întreb pentru că aţi vorbit de America... Fiind acolo în ianua-
rie, la obişnuitul discurs despre starea naţiunii, tot scenariul acelui specta-
col, pentru că este un spectacol mediatic în primul rând, avea elemente de
istorie antică. Americanii, care nu au această istorie şi pe care şi-au creat-o
din istoria lor de 200 de ani, în orice şcoală vezi toţi preşedinţii americani
pe perete, copii învaţă Declaraţia de Independenţă pe dinafară, sunt duşi în
 Printre rânduri
muzee... Şi n-au 2000 de ani ca noi în spate. Iar noi parcă, în ultimii ani, cu
înverşunare vrem să acoperim totul. Mă gândesc la tinerii care după ce că

Radu Herjeu
nu-şi găsesc modele în ziua de astăzi nu-şi mai găsesc nici în cea de ieri
pentru că nu mai ştiu istorie, nu mai ştiu ce să creadă, dacă Mihai Viteazul
a fost un erou sau un condotier.
D.G.: Americanii îl au pe George Washington, părintele independenţei
americane chiar şi pe biletul de un dolar. Mai au şi acel faimos munte cu
patru portrete săpate în piatră. Sigur că lucrurile trebuie regândite şi refă-
cute. Trebuie să ai manuale competitive între mai multe edituri şi care să
dea istoriei româneşti locul care i se cuvine într-un cadru general. Aveau
tendinţa să vadă numai partea negativă. Sunt total contra acestei păreri, nici
să nu exagerezi cu partea pozitivă dar s-au făcut o grămadă de lucruri, nu
ştim să ne prezentăm în străinătate, nu ştim să vorbim pe limba lor, aici este 155
dificultatea cea mare. Eu sunt optimist. Eu cred că vine şi momentul să
spunem tinerilor că există o motivaţie ca să poţi să stai şi să te baţi aici,
fiindcă, deocamdată cei buni pleacă.
R.H.: Dar poate că dacă ar avea şi o altă viziune asupra istoriei
României ar fi altfel, poate că ar fi un pic mai mândri că au fost generaţii
care au rămas în România şi au luptat pentru ea, deşi puteau să plece. Am
puternica senzaţie că tinerii au tendinţa de a se disocia de România şi de
românitate, de românesc şi încercăm acum să copiem orice nu este româ-
nesc. Sigur, exista şi înainte de 1989 ideea că ce este românesc este prost,
se strică repede, dar nu ca simbol naţional. Ceea ce spuneţi dumneavoastră
cu drapelul în faţa casei, eu nu am văzut nici un român să-şi scoată drapelul
în faţa casei.
D.G.: Şi dacă îl pui, te acuză de naţionalism, pe când americanul are
fiecare drapelul lui.
R.H.: Şi mai ales dacă ţineţi minte povestea cu drapelul de pe Arcul de
Triumf. Dacă nu era acea campanie de presă probabil că şi acum se
depuneau coroanele de flori lângă un Arc de Triumf cu un drapel zdrenţuit.
Apropo de Arcul de Triumf! Credeţi că festivismul autorităţilor, mai ales cel
din acest an, va da aer de sărbătoare?
D.G.: Nu, şi să vă spun şi de ce! În primul rând nu aş fi făcut paradă mil-
itară în faţa palatului care a fost ridicat cu suferinţa unei naţiuni întregi de
către fostul regim pentru nimic în lume. Acestui palat i-aş fi dat cu totul altă
întrebuinţare, nu l-aş fi consacrat nici ca Parlament, cu atât mai puţin ca loc
de defilare. Festivismul nu poate să înlocuiască simţirea, trebuie să înceapă
din sufletul omului, iar sufletul nu-l putem atinge decât prin mass-media şi
prin câteva lucrări şi manuale unde oamenii să citească şi altceva decât că
 Printre rânduri
suntem o naţie asediată, să nu mai avem complexul de inferioritate pe care
vechiul regim l-a dezvoltat până la exasperare.
Radu Herjeu

R.H.: Credeţi că acest festivism este specific poporului român? Noi

facem din orice moment un eveniment cu surle şi trâmbiţe. Mă refer la fap-
tul că în ultimii nouă ani, noi avem mai multe seminarii, colocvii, şedinţe
solemne şi aşa mai departe ...
D.G.: Aici separăm planul individual de cel colectiv. Românul are o
capacitate extraordinară de a se detaşa atunci când îi este mai greu. În toam-
na lui 1943, când ruşii se apropiau de hotare, Rădulescu Motru era la
Butoieşti în Severin şi povestea cum n-a auzit el decât de nunţi, cumetrii, de
botezuri ca şi cum nu era primejdie asupra noastră. Dar într-un fel asta nu
este rău pe plan individual, dar în plan colectiv, festivismul este pentru a ne
156 ascunde după paravan.
R.H.: Domnule Giurescu, sunteţi un istoric extrem de apreciat dar şi
destul de contestat de colegii dumneavoastră.
D.G.: Să fie sănătoşi!
R.H.: De ce?
D.G.: Nu ştiu!
R.H.: Nu de ce să fie sănătoşi ci de ce sunteţi contestat?
D.G.: Dacă-i spui omului câteodată un adevăr, sigur că nu-i place, iar pe
de altă parte am încercat să-mi regândesc nu numai propria mea viaţă, ci şi
propria mea meserie. Am avut curajul să spun şi studenţilor mei să citească
dintr-o lucrare a mea doar o parte, iar partea cealaltă s-o taie, pentru că
apăruse înainte de 1989. Şi ca să apară partea întâi, care credeam că merită,
am fost nevoit să public şi ceva STAS şi am făcut-o conştient. Principalul
este să fii împăcat cu tine însuţi, pe de o parte, iar pe de altă parte să fii
împăcat cu regulile meseriei. Abia de nouă ani am prilejul să-mi fac mese-
ria cum ştiu eu mai bine, iar dacă n-o fac nici acum şi ţin seama de părerile
altora mă las păgubaş.
R.H.: Domnule profesor, aţi urmat istoria sub influenţa tatălui dum-
neavoastră?
D.G.: Ce bine că m-aţi întrebat pentru că mi-aţi amintit de altceva. Pe la
14-15 ani am vrut să fac medicina, iar tata nu mi-a spus nimic. Dar pe la 16
ani i-am spus că vreau să fac istoria, dar tot nu mi-a zis nimic. Abia în 1977
mi-a spus cât de bucuros a fost el atunci când m-am hotărât să fac istoria.
Este adevărat, mi-a plăcut şi dacă ar fi să încep viaţa din nou, tot asta aş
face.
R.H.: A fost greu să fiţi istoric cu un tată renumit?
D.G.: Nu-i uşor, pentru că, involuntar, oamenii fac comparaţia între tine
 Printre rânduri
şi părintele tău şi dacă mai ai şi un bunic care a însemnat ceva în istori-
ografie, atunci fac comparaţia cu două generaţii, iar colegii, când eram stu-

Radu Herjeu
dent în anul trei de facultate, mă întrebau dacă nu ştiu cam din ce parte a
cursului ar putea să fie subiectul, deoarece tata era şi profesorul meu. Tot de
la el am învăţat şi meserie.
R.H.: Domnule profesor, aţi scris împreună cu tatăl dumneavoastră isto-
rie pentru tineret. Ce are special istoria pentru tineret?
D.G.: Trebuie mai întâi să mergi la esenţial. Istoria pentru tineret are
două părţi: partea până în 1939 pe care am recitit-o şi cu mici ajustări este
adevărată şi astăzi şi partea de după 1939 care trebuie rescrisă complet.
R.H.: O veţi rescrie?
D.G.: Nu ştiu dacă mai am timp. Sigur că aş vrea, dar acum au apărut şi
„Istoria Sinceră“ a lui Constantiniu şi Istoria României făcută de un colec- 157
tiv de la Cluj şi de la Bucureşti şi cu participarea a doi istorici, american şi
britanic. Avem destule manuale de istorie a românilor. Apoi trebuie să inte-
grezi această istorie într-un cadru european dar nu într-un mod mecanic ci
să arăţi dimensiunile reale româneşti într-un cadru general.
R.H.: De ce aţi plecat în 1988 în SUA ca azilant politic?
D.G.: Pentru că nu mai aveam speranţă. Eu am fost membru de partid şi
am crezut că pot să fac vreo ispravă, să influenţez măcar în meseria mea. N-
am reuşit. Apoi a început dărâmarea oraşelor şi satelor. Am făcut me-morii,
am luat atitudine în public şi mi-am dat seama că nu se întâmplă nimic şi,
apoi, mai aveam doi copii care nu mai vroiau să trăiască aceeaşi viaţă. Dacă
în 1988 ne cunoşteam şi mi-aţi fi spus că peste doi ani se va schimba aş fi
spus că este imposibil. Când a venit schimbarea am simţit că trebuie să mă
întorc la meserie, a fost mai tare decât mine.
R.H.: Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat dumnea-
voastră, ca istoric, din istorie?
D.G.: Asta este o întrebare de 105 puncte. Da, cel mai important lucru
este dacă poţi să fii capabil să respecţi adevărul aşa cum reiese din docu-
mente şi să-l spui mai ales când nu-ţi convine, fără exagerări, să cauţi să
explici lucrurile aşa cum au fost. Este foarte greu de făcut fiindcă ori ai opţi-
uni politice ori te laşi purtat de emoţii.
R.H.: Domnule Giurescu, vă mulţumesc...
D.G.: Şi eu vă mulţumesc că mi-aţi dat prilejul să mai spun câteva
lucruri care-mi trec prin minte şi prin suflet.

- interviul a fost realizat în 1998 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Dan Grigore
Pianist 159

S-a născut la 6 august 1943, la Bucureşti.

Începe să cânte la pian de la 3 ani. De la 12 ani studiază
cu Mihail Jora. Între 1962 şi 1964 studiază la Conservatorul
Rimsky-Korsakov din Leningrad. În 1969 primeşte bursa
Herder şi studiază un an la Viena.
Din 1966 a început prietenia sa cu Cella Delavrancea.
În 1979 devine solist al Filarmonicii George Enescu. A
concertat în multe ţări ale lumii, entuziasmând de fiecare
dată publicul şi criticii. Repertoriul său este foarte vast şi
acoperă întreaga scală de stiluri.
După 1989 îşi reia cariera universitară la Academia de
Muzică. În 1990 este numit director al Filarmonicii George
Enescu dar demisionează în acelaşi an, în semn de protest
faţă de politica noii puteri de la Bucureşti.
Este membru fondator al Alianţei Civice.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule Dan Grigore, la ce vă gândiţi atunci când inter-
pretaţi o piesă la pian?

Radu Herjeu
Dan Grigore: Astea sunt secretele meseriei. Mă gândesc la foarte
multe. Personalitatea celui care pledează cauza muzicii într-un asemenea
moment trebuie să se împartă în mai multe paliere de activitate. Unul din-
tre ele este cel strict tehnic, care trebuie să fie suportul expresiei muzicale
pe care vrei s-o comunici şi celelalte sunt suprapuse pe acesta şi spun asta
într-un fel încercând să analizez ceea ce este foarte viu şi nu cred că poate
fi cuantificat şi bine delimitat. Dacă spun că sunt câteva paliere care
funcţionează, ele funcţionează împreună, într-o unitate organică şi poate
doar munca laborioasă de antrenare şi de formare a acestui tip special de
adaptare a unui om, cu sensibilitatea lui, cu gândurile şi cu ideile lui, la un
instrument de produs sunete, trebuie să creeze în conştiinţa ascultătorului 161
un anumit tip de imagini. Acest proces laborios, repet, este secret în mare
parte.
R.H.: Credeţi că aceste imagini care se nasc în mintea ascultătorului
sunt legate de interpret sau de piesa muzicală?
D.G.: Eu doresc ca, în măsura cea mai mare, ele să nu fie legate de mine,
ci de adevărurile piesei muzicale; nu ştiu dacă şi reuşesc, dar asta este ţinta
mea. Mi se pare că frumuseţea muzicii nu este decât un atribut al ei, ţelul ei
este adevărul. Celibidache spunea foarte frumos: „La o singură conştiinţă,
un singur adevăr“. Eu cred că asta este esenţa muzicii.
R.H.: Când ascultaţi muzică încercaţi să fiţi pianistul Dan Grigore sau
ascultătorul Dan Grigore?
D.G.: Încerc să fiu ascultătorul, dar nu ştiu dacă reuşesc să fiu acel
ascultător standard. Sunt foarte cârcotaş, am un spirit critic foarte dezvoltat,
l-am dezvoltat pe propria-mi piele, şi atunci el funcţionează necruţător şi
uneori mă împiedică să am plăcerile obişnuite la care spectatorul de tip
standard are acces şi pe care îl invidiez de multe ori. Eu nu pot să fiu atât
de lesne făcut fericit de expresia muzicală, sunt mult mai exigent şi mult
mai pretenţios. Încerc uneori să las la o parte această ştachetă, dar ea nu se
mai desprinde de mine; de fapt, aş putea să rezum activitatea asta de a încer-
ca să formezi în tine un cuplu inseparabil cu instrumentul prin intermediul
căruia faci muzică: jumătate din viaţă căutăm să ne adaptăm la acest instru-
ment sau să ni-l apropiem şi cealaltă jumătate rămânem robii lui şi nu ne
mai putem desprinde de tirania acestei legături.
R.H.: Să înţeleg că atunci când ascultaţi muzică, la dumneavoastră nu
întotdeauna se nasc imagini?
D.G.: Pot să spun că întotdeauna se nasc imagini, dar eu nu sunt mai
 Printre rânduri
niciodată spectatorul lor. Încerc să creez cadrul în care spectatorul să-şi facă
propriile imagini, să poată decoda în libertate toate relaţiile pe care eu le aud
Radu Herjeu

în muzică şi, dacă este posibil, şi reliefând dincolo de relaţiile muzicale din-
tre sunete şi anumite sensuri şi reprezentări care, de fapt, sunt adevărata
muzică, pentru că muzica nu este doar relaţie dintre sunete; relaţia sunetelor
este doar suportul ei.
R.H.: V-a povestit vreodată vreun ascultător de-al dumneavoastră ce
vedea, ce simţea în momentul când vă asculta?
D.G.: Am avut privilegiul să comunic cu spectatori foarte importanţi
pentru un asemenea tip de comunicare şi care mi-au întărit, mi-au atestat
chiar, anumite impresii ale mele, funcţie de capacitatea, de forţa şi de sen-
sibilitatea fiecăruia. De exemplu, maestra mea, doamna Cella Delavrancea,
162 avea uriaşul talent de a codifica o luxurianţă de sensuri şi relaţii absolut for-
midabile şi eu am şi spus, odată, la centenarul ei, că, cu o anumită ocazie,
când am cântat sonata de Liszt şi când ea se învârtea în jurul pianului, în
timp ce eu cântam, trăind-o împreună cu mine, eu am avut sentimentul că
ea o cânta cu mine şi atunci am crezut că o cântă mai bine decât mine.
R.H.: D-le. Dan Grigore, de obicei la trei ani un copil de-abia învaţă
jucăriile mai complexe, dumneavoastră la trei ani descopereaţi pianul. Cum
aţi ajuns la acest lucru? Bănuiesc că nu din proprie iniţiativă!
D.G.: În casă exista o pianină, ea devenind jucăria mea principală. Eu
am învăţat practic să cânt înainte de a învăţa să vorbesc. Primele mele
amintiri sunt legate de acestă pianină care se numea „Weber“, era marca ei
şi avea un mic basorelief din lemn cu emblema capului lui Carl Maria von
Weber, era un instrument destul de îndoielnic ca şi calitate. Pentru mine a
fost o lume mirifică şi primele amintiri sunt legate strict de enorma bucurie
de a mă aşeza, de fapt trebuia să mă caţăr, nu ajungeam la pedale, dar
puteam să mişc această „pădure“ de butoane care avea fiecare un tip de
răspuns şi să combin ceva cu ele…
R.H.: V-aduceţi aminte reacţia părinţilor?
D.G.: Sigur, reacţia părinţilor a fost foarte stimulantă pentru mine pen-
tru că în aceste chipuri de joacă se năştea câte o mică improvizaţie şi era
primită cu mare entuziasm de părinţi şi imediat botezată. De exemplu, după
o pauză în care nu m-am mai jucat la pian pentru că am avut febră, mi-aduc
aminte că am cerut să fiu luat din pat şi pus la pian şi am compus un vals în
do major pe care părinţii mei l-au botezat „Dănuţ vals“ şi care a devenit
Opus unu în scurta mea carieră de compozitor.
R.H.: În 1951 aţi început să studiaţi pianul în mod organizat. Erau ani
grei pentru România, bănuiesc că nu era aşa de uşor, când toată lumea avea
 Printre rânduri
alte preocupări, ca o familie să-şi susţină copilul în încercarea de a face artă.
D.G.: A fost absolut miraculos. Între două puşcării politice, bunicul meu

Radu Herjeu
mi-a găsit prima profesoară de pian, Eugenia Ionescu, absolventă a
Conservatorului din Leipzig între cele două războaie, colegă cu Mihail Jora.
Doamna Ionescu mi-a dat lecţii gratis, entuziasmată de ceea ce descoperea
în copilul de 8 ani, care a venit la ea ştiind că părinţii mei nu aveau o situ-
aţie prea grozavă din punct de vedere material. Tatăl meu era ofiţer de gardă
veche şi era ameninţat cu epurarea din armată, dar, probabil datorită unor
calificări ale lui de care noile autorităţi aveau nevoie, a fost păstrat în
funcţie, dar în condiţii materiale din ce în ce mai precare, spre deosebire de
situaţia de mai dinainte de război, când el era un ofiţer de elită şi avea o situ-
aţie materială foarte bună. Profesoara mea a înţeles acest lucru, deşi ea
însăşi nu se bucura de o situaţie prea bună, şi mi-aduc aminte de glumele pe 163
care le făceau mama şi profesoara mea, mai ales la telefon, din care eu
făcusem şi două numere comice, promiţându-şi că vor cumpăra, nu ştiu care
aliment pe care ştiau că eu îl agreez, la chenzina următoare. Eu făcusem din
asta o scenetă pe care-o spuneam când veneau oameni din muzică să mă
asculte şi să vadă ce progrese mai fac pe acest drum.
R.H.: O mare importanţă a avut-o întâlnirea şi apoi relaţia dumnea-
voastră cu doamna Cella Delavrancea pe care aţi amintit-o mai devreme.
Cum a avut loc această întâlnire şi mai ales cum s-a născut relaţia aceea spe-
cială?
D.G.: Culmea este că această întâlnire a avut loc tot cu prilejul acestor
audiţii pe care doamna profesoară Ionescu le organiza la ea acasă. Ea stătea
în acel cartier: Armenească, Spătarului, Franzelari, M. Eminescu, Toamnei -
unul din cartierele vechi şi frumoase ale Bucureştiului, unde stătea de altfel
şi Mihail Jora, cu care mai târziu am început lecţii de armonie. Într-una din
serile în care doamna Ionescu a chemat instanţe muzicale importante ale
pianisticii, printre care Florica Muzicescu, Constanţa Ierbiceanu, Silvia
Şerbescu şi alte nume mari, a venit şi doamna Cella şi eu am fost foarte
impresionat de ea pentru că avea un alt fel de a se purta cu mine decât cele-
lalte persoane prezente. O parte din ea era egală cu mine, era de vârsta mea,
era un miez cald în ea care era copilăresc şi foarte autentic şi mie mi-a plă-
cut enorm de mult asta fără să-mi dau bine seama, dar am rămas cu o impre-
sie foartă caldă despre ea, iar mai târziu, când am ajuns cam pe la mijlocul
studiilor din Conservator, când m-am întors după doi ani de şcoală la
Leningrad, actualul Petersburg, şi m-am transferat la Conservatorul din
Bucureşti, doamna Cella a devenit profesor consultant, după o serie întreagă
de peripeţii. Ea a fost îndepărtată din învăţământ, apoi a fost primită cu chiu
 Printre rânduri
cu vai la liceul de muzică. Generaţiile noastre au pierdut enorm din ocazia
extraordinară de a fi putut avea contact cu această sursă de cultură muzicală,
Radu Herjeu

de enormă experienţă; ea a fost şi o concertistă cu o vastă activitate. Am

găsit nu de mult într-un volum de jurnal al lui Titu Maiorescu nişte impre-
sii de la programele ei de recital din tinereţe.
R.H.: Aţi spus că o simţeaţi egala dumneavoastră. Dar dumneavoastră
cum vă simţeaţi lângă doamna Cella Delavrancea?
D.G.: Doamna Cella Delavrancea a fost cea mai tânără prietenă a mea,
ca spirit, ca putere de înţelegere şi ca putere de empatie, de a se apropia şi
de a se pune în situaţia vârstei mele, a căutărilor şi ezitărilor mele.
R.H.: Adolescenţa şi tinereţea dumeavoastră, fiind dedicate unei acti-
vităţi mai deosebite, v-au privat totuşi de anumite relaţii care se puteau sta-
164 bili în mod normal cu cei de vârsta dumneavoastră?
D.G.: Da, e adevărat, am fost puţin mai însingurat.
R.H.: Când aţi realizat că ceea ce faceţi nu este o activitate ca oricare
alta, ci este ceva deosebit, pe care nu oricine poate să o facă?
D.G.: Destul de devreme, întâi prin faptul că puteam să compun mu-
zică, ceea ce era o enormă satisfacţie; am renunţat la ea că eram şi foarte
exigent şi cum v-am spus, foarte critic, şi critica o încep cu mine, şi-atunci
mi-am dat seama la un moment dat că s-a scris atât de multă muzică bună,
că nu pot să încerc eu să fac muzică bună alături de ce s-a scris, şi că s-a
scris atât de multă muzică proastă că n-are rost să adaug eu. Şi atunci m-am
lăsat de compoziţie, dar bineînţeles că de această vocaţie muzicală şi pianis-
tică eram conştient că este un lucru deosebit, că nu este accesibil oricui, mai
ales că vedeam în jurul meu colegi de breaslă cu mine cărora, deşi eram
foarte entuziasmat în a le comunica experienţele şi reuşitele mele şi chiar
din soluţiile mele, constatam cu stupoare că mulţi dintre ei nu dădeau
atenţie lucrurilor pe care eu le descopeream şi pe care ţineam să le
împărtăşesc şi lor; spre amuzamentul meu, peste vreo 15-20 de ani i-am
auzit pe unii dintre ei spunând: „Ce spuneai tu acum 15-20 de ani că n-am
băgat bine la cap?“.
R.H.: Am înţeles că debutul a fost la 14 ani. Ce a însemnat pentru un
copil de 14 ani succesul?
D.G.: Întâi, a fost o responsabilitate imensă pentru că eu am debutat într-o
constelaţie de artişti consacraţi, la Sala Dalles care era o sală de concerte
importantă a Bucureştiului din acea vreme. Era o sală specializată în mu-
zică de cameră. Am făcut acest pas într-o seară dedicată în întregime
muzicii lui Enescu. Am cântat Enescu, trei părţi dintr-o suită care tocmai
fusese găsită în manuscris la Iaşi, în primă audiţie absolută, deci răspun-
 Printre rânduri
derea a fost imensă. Dar succesul care a fost eu l-am înregistrat ca pe un
pandant destul de banal şi de neimportant de fapt al lucrurilor pe care le-am

Radu Herjeu
trăit prin această apăsare a responsabilităţii ieşirii pe podium cu acest prilej.
R.H.: Bănuiesc că sentimentul de responsabilitate îl aveţi de fiecare
dată când concertaţi?
D.G.: Certamente şi când mi-e cel mai greu atunci sunt şansele să iasă
cel mai bine. De obicei, când ies pe scenă într-o dispoziţie mai rutinieră -
ceea ce se întâmplă rar - nu iese bine.
R.H.: Realizaţi în acelaşi moment că nu a ieşit bine?
D.G.: Da, de obicei. Luciditatea o am de foarte timpuriu. Practic, am
ştiut bine ce nu-mi reuşea, ce trebuia să fac, încă înainte de debut. Îmi aduc
aminte de o discuţie cu regretatul critic muzical Alfred Hoffman, pe când
aveam 12 ani, şi când el mă întreba ce planuri am şi eu îi spuneam că tre- 165
buie să-mi fac o tehnică impecabilă pentru că nu pot să mă exprim în mu-
zică dacă nu am mijloace tehnice, el spunea că nu contează tehnica, ci
marea muzică - poate să mă încerce - iar eu îi răspundeam că la marea mu-
zică nu am acces dacă nu am mijloacele tehnice necesare; era o dispută deja,
era o polemică, dar eu ştiam ce vreau.
R.H.: Şi aţi reuşit?
D.G.: Da, în cea mai mare parte am reuşit.
R.H.: Care a fost cel mai mare obstacol în dobândirea tehnicii?
D.G.: Lenea mea. În acelaşi timp a existat şi un revers al medaliei.
Lenea m-a făcut mult mai activ în găsirea unor soluţii care să diminueze
cantitatea de muncă. Nu mi-a plăcut genul de instrumentist stahanovist care
s-a purtat în epocă după model sovietic.
R.H.: În general şi acum tinerele talente spun câte ore dedică muncii în
fiecare zi fie că este vorba de muzică, de pictură…
D.G.: Eu cred că ăsta este un lucru puţin desuet, să te tot lamentezi sau
să te lauzi că munceşti. Înseamnă că asta nu este o plăcere. Eu nu cred în
artiştii care spun 80% transpiraţie, 20% inspiraţie - este un clişeu care nu
mă convinge.
R.H.: Deci nu credeţi că se poate ajunge la rezultate asemănătoare cu
situaţia inversă, adică 80% ispiraţie şi 20% transpiraţie.
D.G.: Eu cred că această butadă a lui Enescu ascundea de fapt un orgoliu
extraordinar; el îşi cerea scuze că era genial.
R.H.: Muzica dumneavoastră sau modul de a da naştere sunetului este
o întâmplare, un talent, geniu sau o misiune?
D.G.: Este o vocaţie care, aşa cum v-am spus, face ca jumătate din viaţă
să te aventurezi într-un labirint al căutării de sine, într-un labirint al formării
 Printre rânduri
şi dezvoltării unor calităţi pe care simţi că le ai în plus faţă de alţii, deci este
o mare responsabilitate.
Radu Herjeu

R.H.: V-aţi întrebat - de ce dumneavoastră? Oamenii îşi pun asemenea

întrebări câteodată.
D.G.: Cum să nu, sigur că m-am întrebat!
R.H.: Şi n-aţi găsit un răspuns, bănuiesc.
D.G.: Sigur că nu. Nu găsesc nici un răspuns. De aceea am şi renunţat
să mă întreb. M-am întrebat pe la 16-18 ani şi m-am lăsat repede păgubaş
de răspuns pentru că mi-am dat seama că nu o să-l găsesc niciodată. Aveam
treabă! Dar cu asta nu vreau să spun că am muncit, pentru că ce am făcut eu
a fost o imensă plăcere. Găsesc că este o şansă enormă pentru mine că am
făcut muzică şi pentru că sunt în muzică. Mă întrebaţi de muzica mea! Eu
166 sunt al muzicii, nu muzica este a mea. Eu sunt privilegiat să trăiesc într-un
univers muzical.
R.H.: Să-l părăsim puţin, ne vom întoarce la el. Vreau să intrăm în pro-
bleme mai pragmatice - cum ar fi marginalizarea dumneavoastră înainte de
'89. Povestiţi-ne; eraţi aşa un pericol încât vi s-a refuzat în ultimii ani chiar
şi viza pentru ţările socialiste?
D.G.: Nu cred. N-am fost bine adaptat unor parametri ai acestui tip de
viaţă pe care l-am dus noi aici, în sensul că regimul din care am ieşit noi nu
agrea oamenii tari pe poziţia lor şi care au curajul opiniei, ci agrea mai
degrabă oameni maleabili, oameni care se pot plia şi nici aici n-aş vrea să
credeţi că pun accente patetice pe ceea ce am trăit eu. Nu am fost aşa cum
ar fi fost favorizant pentru cariera mea nu pentru că am fost eroic, ci pentru
că nu puteam să fac altfel şi nu puteam să fac altfel pentru că ceva din fiinţa
mea profundă s-ar fi stricat. Eu mi-am apărat de fapt vocaţia, fiind aşa cum
sunt eu.
R.H.: Unde se atingeau universul dumenavoastră în care trăiaţi şi uni-
versul celălalt? De ce trebuiau neapărat să intre în conflict?
D.G.: Mai întâi a fost concesionarea unor parcele de putere în breasla
muzicală care au încăput pe mâna unor oameni cu anumite interese; câţiva
aveau nişte odrasle cu o anumită doză de talent muzical şi-atunci părinţii,
profitând de faptul că erau în poziţii privilegiate, au căutat să-şi ajute copiii.
Pe unii dintre aceşti copii eu i-am iubit şi le-am spus, atunci când am crezut
că sunt capabili să înţeleagă, am încercat să-i pun în alertă faţă de riscul de
a trăi viitoare crize atunci când părinţii nu vor mai fi la putere. Dar n-am
reuşit, din păcate. Probabil că această constelaţie de interese a făcut în aşa
fel să nu fiu chiar favorizat în activitatea mea.
R.H.: Pe coperţile discurilor apărute după înregistrările din '87 există
 Printre rânduri
multe elogii la adresa dumneavoastră. În '90, când am cumpărat eu
Ceaikovki, apăruseră în acea perioadă vestitele discuri ceheşti şi nu mă pot

Radu Herjeu
declara un expert, chiar nu am pretenţia că pot să fac diferenţa dintre o ver-
siune şi alta, ţin minte că vânzătoarea mi-a spus să-l iau pe cel românesc că
este mult mai bun, evident cel românesc fiind în interpretarea dumneavoas-
tră şi de atunci n-am să ascund faptul că am avut doi interpreţi preferaţi,
dumneavoastră şi domnul Valentin Gheorghiu. V-aţi gândit în acea perioadă
să părăsiţi România?
D.G.: Am să fac o mică paranteză, unele din elogiile care au apărut în
aceste prezentări sunt recoltate, dacă pot spune aşa, chiar cu prilejul primei
ieşiri în străinătate ca înlocuitor al lui Valentin Gheorghiu. Şansa mea a fost
ca el, din păcate, să fie bolnav într-o anumită perioadă şi atunci Agenţia de
Stat pentru Impresariat a fost forţată să se gândească la mine, nu de dragul 167
meu ci pentru că organizatorul german al turneului cerea ca înlocuitorul să
fie acceptat, dar cu aceleaşi piese. Şi singurul care putea să cânte aceleaşi
piese pe care le făcea şi Valentin Gheorghiu eram eu. Şi atunci au apărut la
primele concerte din Austria titluri mari: „Triumf pentru înlocuitor“.
R.H.: V-aţi gândit atunci sau mai târziu să părăsiţi România?
D.G.: De fiecare dată când plecam mă gândeam la acest lucru, vă spun
foarte sincer, dar tot de fiecare dată mă întorceam pentru că ştiam că nu pot
să rezist departe. Eram conştient că departe de ţară n-aş putea nici să cânt,
nici să trăiesc. Aşa cum era în ţară, cu toate riscurile pe care le aveam, une-
ori mă întrebam dacă viaţa pe care o duc eu este o viaţă de pianist, poate că
de fapt nu am o vocaţie de pianist, poate că eu îmi asum o experienţă de
scriitor pentru că e limpede că eu nu duceam o viaţă de pianist. A merge la
Botoşani şi a te băga sub pian ca să scoţi gunoaiele din el, a încerca să
acordezi tu unde nu existau acordeori, a te lupta ca să păstrezi stacheta
aproape de adevărul muzicii într-o epocă în care puţini oameni aveau pre-
ocupări pentru aşa ceva. Şi de aici toate întrebările pe care mi le puneam -
nu mi se părea că este o existenţă tipică de pianist. Şi-acum nu sunt convins
că eu îmi asum un destin de pianist, cred că îmi asum un destin de muzi-
cant, într-adevăr de om care vrea să ştie, vrea să-nveţe, care iubeşte comu-
nicarea, are nevoie de lume, are nevoie de răspuns din partea celorlalţi.
R.H.: Vi se întâmplă să comunicaţi mai greu în afara muzicii?
D.G.: Nu, în general comunic bine cu lumea, cu oamenii cu care intru în
contact.
R.H.: După 1989, după câte mi-aţi spus până acum, era absolut normală
intrarea dumneavoastră pe scena politică
D.G.: După atâta anormalitate sigur că era normal.
 Printre rânduri
R.H.: Nu aţi intrat în linia întâi a politicii, cum, de altfel, mulţi intelec-
tuali nu au făcut-o. Dacă tot aţi dorit să schimbaţi de ce n-aţi intrat „la
Radu Herjeu

bătaie“?
D.G.: Eu, iniţial, am intrat în linia întâi, atât în Alinaţa Civică şi mai apoi
în P.A.C., dar deosebirile de vederi şi mentalitate dintre mine şi oamenii
care erau în linia întâi au făcut să se producă nişte rupturi între noi. Îmi pare
rău că eu am avut dreptate, eu şi cu încă câţiva dintre prietenii mei care ne-
am deprins din P.A.C. atunci şi apoi am făcut joncţiune cu PL '93 - grupul
civic-liberal - într-o perioadă în care PL'93 îşi asumase cu entuziasm un pro-
ces de unificare liberală pe care îl clamase ca foarte consecvent şi persever-
ent, dar care s-a dovedit a nu fi fost aşa…şi-atunci ne-am despărţit, mai ales
în momentul când PL '93 s-a rupt de Convenţie şi noi am socotit că nu e bine
168 să facă asta. Încă o dată îmi pare rău că am avut dreptate, dar asta a fost să
fie. Aventura mea politică asta a fost.
R.H.: Dar de ce nu aţi apărut pe listele Convenţiei, în toamnă?
D.G.: Mi s-a făcut propunerea, dar nu din partea Convenţiei, mi s-a făcut
propunerea din partea unui partid care acum este în coaliţie, dar eu am
socotit că nu era cinstit, deoarece partidul care mi-a făcut propunerea se
declarase republican, ori eu sunt un foarte cunoscut monarhist.
R.H.: De ce sunteţi monarhist, domnule Dan Grigore?
D.G.: Pentru că sunt legitimist, domnule Herjeu, îmi place adevărul şi
găsesc că sunt două variante aici, pentru mine bineînţeles este doar una. În
cazul în care aş fi ateu, evident că aş fi convins că nu am decât o singură
viaţă, atunci de ce să mint? Iar dacă crezi atunci intervin alte reguli, alte
instanţe şi alte principii care mai abitir decât în cazul anterior, impun să nu
minţim.
R.H.: Aţi fi monarhist, indiferent de persoana care ar putea reveni la un
moment dat pe tronul României?
D.G.: Sigur că nu mi-e indiferent, sunt monarhist şi regalist pentru că e
vorba de persoana regelui Mihai, asta este evident. Însă din punct de vedere
al instituţiei democratice care este monarhia constituţională, vă aduc
aminte, retoric, pentru că ştiţi poate mai puţin decât mine, că a fost mai uşor
să se suspende un monarh în momentul în care un parlament a socotit că
încălcase nişte cutume, nişte reguli foarte stricte de comportament politic şi
de comportament statal, instituţional şi uman ca model al unei naţii, în timp
ce în republică lucrurile astea se petrec cu mai multe costuri, cum se zice
acum, şi sociale şi umane. Pe lângă legitimism ar fi şi o doză de pragma-
tism. În accepţia mea socot că aceasta este o instituţie care e mai productivă
pentru ceea ce înseamnă România adevărată.
 Printre rânduri
R.H.: Spuneaţi mai demult că iubiţi foarte mult activitatea didactică.
Credeţi că puteţi transmiteţi talent odată cu informaţia?

Radu Herjeu
D.G.: Nu, este ceva mult mai important decât asta. Este clar că talentul
nu se poate transmite, dar principiile moştenite din bătrâni ale acestui tip de
pedagogie, care se practică din antichitate şi care este esenţial, spun că nu
poţi crea decât ceea ce este în om. Îl ajuţi să developeze ceea ce este în el.
Eu asta încerc să fac pe baza unei experienţe, a unui şir de eşecuri asumate
şi într-un mod cum am avut eu modelele mele de maeştri de care v-am vor-
bit, de doamna Ionescu, de maestrul Jora şi de doamna Cella Delavrancea
la care pot să-l adaug pe Celibidache, pentru că şi el mi-a fost maestru, deşi
de la distanţă. Şi asta este un miracol al vieţii, că am putut să-l cunosc după
'90 şi să-i spun cât am învăţat de la el, chiar să cânt cu el, şi el chiar să-şi
dea seama că eu am învăţat de la el şi să mă recunoască ca făcând parte din 169
stirpea lui muzicală. Pe mine mă fericeşte în această activitate posibilitatea
de a sădi valori în discipolii mei, atunci când îi găsesc. Am mulţi elevi, dar
nu toţi îmi sunt discipoli. Posibilitatea de a găsi terenul în care să sădesc
valori mi se pare una dintre cele mai miraculoase întâmplări care pot avea
loc în viaţa unui om.
R.H.: Nu credeţi că aceasta este una din problemele României de azi?
Nu că nu mai există teren, ci că nu mai există cei care să sădească aceste
valori sau care nu mai ştiu s-o facă?
D.G.: Sau că este o falie între cei care ştiu şi cei care trebuie să
primească. În orice caz eu sunt foarte fericit că în '90 sau '91, am fost cerut
de studenţii de la Conservator ca să-mi reiau activitatea acolo. Eu nu mai
eram agreat din '79, de când m-am angajat la Filarmonică, cu toate că am
vrut să rămân şi la Conservator măcar cu ore, deşi erau prost plătite, am vrut
de dragul studenţilor, dar nu s-a acceptat această soluţie; s-a spus că nu se
acceptă cumulul, deşi în jurul meu se practica un cumul pe faţă. Pot să spun
că mi-a lipsit foarte mult şi când m-am dus la prima reluare de contact cu
studenţii, după '90, am fost extraordinar de emoţionat, am avut un trac cum
n-am avut la cele mai grele concerte din viaţa mea.
R.H.: Bănuiesc că şi satisfacţiile sunt pe măsură.
D.G.: Am avut mari satisfacţii, dar şi mari dureri. Am avut satisfacţia de
a-l ghida o bucată de vreme, cu nişte succese extraordinare, pe Tudor
Dumitrescu - care din nenorocire a dispărut - apoi am avut elevi buni, ca de
exemplu Andrei Vieru, care este acum la Paris, cu care am făcut un disc în
toamna trecută şi cu care vreau să fac un recital la două piane, în stagiunea
care vine, la Radio, reluând un ciclu, poate aţi auzit de el în anii '80, care se
chema „Dialogul generaţiilor“.
 Printre rânduri
R.H.: Acum câteva săptămâni, Gheorghe Zamfir spunea că naiul este
instrumentul cu I mare. Ce este pianul pentru dumneavoastră domnule Dan
Radu Herjeu

Grigore?
D.G.: Pianul este un mare mister şi am să vă spun cum văd eu pianul.
Este un instrument aparent mecanic în care sunetul se produce prin lovire,
sonoritatea lui are o amplitudine şi apoi se stinge, sunetul moare, dar în ace-
laşi timp pianul se comportă ca un instrument care răspunde la orice ne-
bunie şi la orice utopie îşi permite muzicantul care cântă la el. Miracolul
acesta se întâmplă cu marii artişti, cu marii pianişti. Când ascultaţi un disc
cu Lipatti, vă daţi imediat seama că pianul nu mai este instrumentul
mecanic care era şi, în acelaşi timp, dacă mergeţi în sala de concert şi ascul-
taţi un pianist foarte virtuos, dar care nu are acea nebunie de a cere pianu-
170 lui ceea ce în mod obişnuit el nu are în dotare, ca să zic aşa, pentru că el are
limite mecanice. Pianul este un instrument care răspunde incredibil, care se
poate depăşi răspunzând unei utopii care există în mintea, în sufletul şi în
conştiinţa muzicantului care cântă.
R.H.: Vă mulţumesc… şi nu-mi rămâne decât să vă doresc câţi mai
mulţi discipoli.
D.G.: Vă mulţumesc!

- interviu realizat în 1997 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Adrian Iorgulescu
Compozitor 171

S-a născut la 6 iulie 1951, la Bucureşti.

În 1974 a absolvit Academia de Muzică din Bucureşti, secţia
Compoziţie. Din 1990 este Doctor în Muzicologie şi Estetică
Muzicală.
Profesor la Academia de Muzică.
Preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din
România.
A primit premiul Lipatti în 1971, premiul Academiei Române
în 1983 şi premiul de compoziţie la Louisville (SUA) în 1992.
În 1996 a fost ales deputat de Bucureşti din partea
Alternativei României, pe listele Convenţiei Democratice.
Este copreşedinte al Uniunii Forţelor de Dreapta.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule Iorgulescu, de unde vine muzica?
Adrian Iorgulescu: Întrebare grea… muzica vine din noi. Platon

Radu Herjeu
spunea că muzica vine din afara noastră iar Pitagora spunea că muzica este
a universului. Chiar şi ştiinţific se poate demonstra acest lucru pentru că
fiecare corp care străbate o orbită emite un sunet. Astronomii ascultă
această muzică a sferelor şi probabil că omul primitiv a început prin a auzi
întâi muzica sferelor, după aceea a început să-şi creeze în propriul său
univers muzica pentru sine şi aşa s-au născut compozitorii.
R.H.: Un compozitor este un geniu?
A.I.: Unii sunt… este adevărat că foarte puţini. Nu pot să cred că în isto-
ria muzicii aş putea vorbi despre mai mult de 5-6 genii, dar ele există şi…
geniu înseamnă mai mult decât supradotare.
R.H.: Şi atunci ceilalţi ce sunt, nişte tehnicieni? 173
A.I.: Talente. Aş zice că există 3 straturi: omul cu însuşiri comune,
există talentul care are o dotare superioară acestuia şi geniul care este mult
mai mult decât este talentul.
R.H.: Un om din afară cum poate vedea diferenţa dintre un geniu şi un
om cu talent?
A.I.: În primul rând este poate mai nonconformist, geniul nu se con-
formează unor maniere, el face maniere, determină direcţii, stiluri, el este
deschizător de şcoală, are viziune, reprezintă cele mai nobile, cele mai sub-
stanţiale idei şi idealuri ale unei generaţii, el este dincolo de timpul său. Iată
tot atâtea argumente care deosebesc geniul de talentul comun. Dar pentru că
m-aţi întrebat ce este muzica, am să vă dau o foarte frumoasă definiţie spusă
de Platon, aceea că „muzica este arta cu materialul cel mai imaterial“
R.H.: Mediul în care trăieşti are influenţă asupra compoziţiei?
A.I.: Evident că da, mă gândesc la celelalte familii de compozitori. Toţi
aceştia s-au născut într-un mediu muzical şi evident au avut şi gena pentru
că şi aceasta se transmite.
R.H.: Dumneavoastră de la cine aţi moştenit-o?
A.I.: E greu de spus… mama mea a cântat la pian dar probabil ar trebui
căutată în zona strămoşilor mei. Eu nu consider că am avut un talent
deosebit dar am avut o oarecare dotare.
R.H.: Aţi transmis-o şi copiilor?
A.I.: Cred că cel mic are oarecare aplicaţie deocamdată, să dea
Dumnezeu să aibă şi talent şi, de ce nu, poate şi geniu. Şi eu am început
foarte devreme pianul şi m-a chinuit foarte mulţi ani din viaţă. Poate că ceea
ce am să vă spun va frapa pe mulţi dar eu am urât pianul, nu l-am iubit.
R.H.: Şi atunci, cum de aţi început cu el?
 Printre rânduri
A.I.: L-am urât pentru că încă din copilărie am fost forţat să fac exerciţii
de pian. În timp ce prietenii mei băteau mingea pe maidanul cartierului eu
Radu Herjeu

trebuia să stau în faţa acestei lăzi pe care am urât-o şi despre care spuneam
că este un sicriu, şi să fac game, arpegii şi alte asemenea studii care nu
mi-au plăcut niciodată. Cu toate acestea am făcut pianul vreo 22 de ani pen-
tru că am făcut atât liceul cât şi 5 ani de facultate.
R.H.: Dar în facultate nu vă mai obliga nimeni să faceţi exerciţii de
pian.
A.I.: Este adevărat, n-am mai lucrat la pian sistematic cam din liceu,
pentru că am început să fac compoziţie şi m-am dedicat acestui domeniu.
Dar vreau să spun că, urând pianul ca instrument de tortură zilnică, îl
iubeam în acelaşi timp pentru că aveam o enormă plăcere să stau în faţa lui
174 şi să improvizez.
R.H.: Cine v-a apreciat pentru prima oară în compoziţie?
A.I.: Au fost concertele, recitalurile pe care le dădeam cu clasa de
pian… Era o profesoară, domnişoara Şaschi, cunoscută în perioada aceea în
Bucureşti şi dădeam recitaluri cu colegii mei mai mari, elevii acesteia, în
diferite locuri: chiar ţin minte, aveam cam 5 ani, un prim recital pe care
l-am dat la Râmnicu Vâlcea, ocazie cu care am şi improvizat, am fost aplau-
dat frenetic de un public format din copii şi părinţii acestora.
R.H.: Vă este la fel de simplu acum sau sunteţi mai încorsetat de pro-
blemele zilnice?
A.I.: Nu mai am timp, îmi face plăcere din când în când să mai
improvizez… dar în utimii ani nici n-am mai scris pentru pian şi n-am mai
avut nici ocazia, nici timpul să cânt la pian.
R.H.: Spuneaţi că v-aţi început cariera dumneavoastră artistică cu
poezia.
A.I.: Am scris un prim volum de poezie pe la 18 ani, se chema „Clopote
de piatră“ probabil că astea ţin de păcatele adolescenţei pentru că toţi încep
prin a scrie poezie şi după aceea se retrag în alte zone.
R.H.: După aceea nu v-a mai tentat?
A.I.: Sunt puţini poeţi care rămân poeţi până la bătrâneţe. După mine,
poezia este o artă a tinereţii, chiar marii poeţi, de pildă Rimbaud n-a mai
scris după 19 ani poezie. Mulţi se îndreaptă către alte forme ale literaturii,
către roman, nuvelă, eseistică, pentru că poezia rămâne o stare de spirit pen-
tru suflete adolescentine, este o stare a creşterii spirituale a omului.
R.H.: În timp ce muzica…
A.I.: Muzica este a maturităţii spirituale. Din acest punct de vedere nu
cred că este o greşeală asimilarea ei cu matematica, cu filosofia, cu dimen-
 Printre rânduri
siunile superioare ale spiritualităţii umane. Nu spun că poezia nu este. Dar
poezia este stare pură iar muzica este şi enorm de multă construcţie şi

Radu Herjeu
enorm de multă ştiinţă. Meşteşugul de a scrie muzică se învaţă foarte greu
pentru că este un exerciţiu pe care mulţi ani de studiu ţi-l conferă. Cred că
un compozitor adevărat se formează după 20-30 de ani, asta presupunând şi
o anume maturizare mentală şi comportamentală, nu numai de meşteşug, o
viziune superioară asupra existenţei, asupra vieţii.
R.H.: Mozart avea o asemenea viziune superioară?
A.I.: Nu ştiu dacă avea, probabil că da, dar asta este una dintre cele 5
sau 6 situaţii pe care le-au clasificat ca fiind genii. Geniile n-au nevoie să
fie îndoctrinate, se nasc aşa.
R.H.: Simţiţi că vă exprimaţi complet prin muzică?
A.I.: Nu, este o dimensiune. Cred că fiecare domeniu al expresiei artis- 175
tice are propriile sale necesităţi şi corespunde unor modalităţi de expresie
particulare. Din cauza aceasta am simţit nevoia să fac mai multe lucruri
pentru că nu m-am simţit pe de-a-ntregul, de data aceasta ca fiinţă umană,
nu ca fiinţă artistică, acoperit numai prin muzică.
R.H.: Armonia muzicii vine dintr-o armonie interioară sau poate să fie
în contradicţie cu ea?
A.I.: Ar trebui să fie la unison, dar regulile armoniei sunt nişte reguli
universale. Ele sunt deduse din reguli ale fizicii, reguli ale armoniei univer-
sului, într-un sens larg al cuvântului aşa cum îl gândeau vechii greci, pe de
o parte, dar şi în raport cu regulile rezonanţei naturale a sunetelor şi a altor
principii din acustică.
R.H.: Şi atunci acela care nu are un echilibru interior poate compune o
muzică lipsită de armonie?
A.I.: Da, poate compune o muzică schizoidă sau schizofrenică. Din
punctul meu de vedere, muzica liniştii interioare despre care vorbeaţi, mu-
zica meditaţiei, muzica unui înţeles superior este muzica lui Bach. Dar nu
uitaţi că există şi alte forme de muzică şi probabil că acum am să-i scan-
dalizez pe cei mai tineri care ne aud, pentru mine rap-ul nu este o formă a
liniştii interioare.
R.H.: Dar nici nu cred că are pretenţia să exprime linişte interioară.
A.I.: Şi nici nu cred că corespunde unei rotunjimi, unei viziuni pe
dinăuntru a fiinţei, rotunde. De aceea spun că sunt forme şi forme, de
schizoid, nu în sensul anormalului psihic, ci în sensul în care ele nu sunt
forme împlinite ale spiritului.
R.H.: Aici probabil o să găsim explicaţia faptului că muzica rap şi mu-
zica heavy au mai mulţi ascultători decât muzica rotundă.
 Printre rânduri
A.I.: Cred că există public pentru toate categoriile de muzică şi poate că
e bine aşa. De altfel, am constatat că există în raport cu evoluţia umană şi o
Radu Herjeu

evoluţie a gustului pentru muzică, în general tinerii până în 25 de ani

agreează această muzică ritmată, dură, destul de primitivă. Treptat, ei tind
către alte forme de exprimare muzicală şi veţi vedea că spre vârste înaintate
există alte forme de exprimare muzicală.
R.H.: Aveţi un ritual atunci când compuneţi?
A.I.: Nu, nu am un ritual, dar am nişte obişnuinţe. De pildă, îmi place
să lucrez în spaţii izolate şi am obiceiul de a scrie muzică direct în tuş chiar
dacă este muzică orchestrală şi fără pian, totul se întâmplă printr-un proces
al unei gândiri pure, nu am nevoie nici măcar să încerc să-mi fac un control
cu pianul a ceea ce scriu.
176 R.H.: Şi nu vi s-a întâmplat să aveţi o surpriză atunci când vi s-a inter-
pretat o bucată să iasă altceva decât auzeaţi dumneavoastră în minte, atunci
când o compuneaţi?
A.I.: Ba da, dar doar în primii ani de facultate, după aceea nu mi s-a mai
întâmplat şi din ce în ce am simţit că este mai aproape conceptul de
realizarea lui şi asta cred că este, dacă vreţi, o posibilă definiţie a profe-
sionalismului în domeniul acesta. Aceea de a reduce aproape la minimum
hazardul, de a şti că faci şi de a face ceea ce trebuie să faci.
R.H.: Mai aveţi emoţii când vi se interpretează lucrările?
A.I.: Emoţiile ţin de interpretare, nu de exerciţiul componistic. Am avut
şi ocazii neplăcute în care era aproape să nu-mi recunosc o lucrare din cauza
unei interpretări defectuoase. Sigur, au fost şi nişte interpretări foarte bune.
Nu am fost un compozitor care să se vaite că nu a fost cântat. Cam tot ceea
ce am scris s-a cântat şi sigur că pentru un compozitor de muzică contem-
porană - scriu simfonii, cvartete, concerte, opere- am fost norocos. Am avut
şansa de a-mi asculta încă din timpul vieţii opus-urile. Ştiţi că compozitorii
devin celebri după moarte. Unii dintre ei şi pentru că n-au apucat să-şi
asculte lucrările şi contemporanii lor n-au apucat să le asculte lucrările. Din
acest punct de vedere eu am avut această şansă.
R.H.: Există un dirijor, o orchestră anume, care aţi fi dorit să vă inter-
preteze lucrările?
A.I.: Am avut şansa să fiu cântat şi în ţară şi în străinătate. Practic, în
ţară, toate orchestrele importante, de la Filarmonică şi Radio, până la
Orchestra Operei sau alte orchestre valoroase din România au interpretat
piesele mele, dar n-aş putea spune că am un dirijor sau o orchestră care aş
dori foarte mult să-mi cânte piesele. Important pentru un compozitor este ca
muzica lui să circule.
 Printre rânduri
R.H.: Ce mesaj credeţi dumneavoastră că ajunge la ascultător?
A.I.: Parţial. Mesajele ajung parţiale. Ele pornesc încărcate la maximum

Radu Herjeu
la nivelul creaţiei, dar trecând prin coridorul acesta cu scurtcircuitările de
rigoare ale interpretării ajung doar frânturi de mesaj. În momentul în care
mesajul este în totalitate decodat atunci se cheamă că ajungem la parado-
xul maxim ai unei comunicări muzicale dar asta este, după mine, în mare
măsură, mai degrabă un deziderat decât o realitate.
R.H.: Mesajul este emoţional sau poate avea şi aspecte raţionale?
A.I.: În muzică este emoţional ca şi conţinut, dar prin organizarea sa
acest conţinut emoţional dobândeşte şi calităţi de abstracţie. Or, evident că
această calitate abstractă a mesajului se adresează unor paliere superioare
ale raţiunii.
R.H.: Domnule Iorgulescu, spuneaţi că aţi simţit nevoia să vă schimbaţi 177
din când în când activitatea pentru a găsi noi moduri de exprimare. Acesta
este şi motivul pentru care aţi intrat în politică?
A.I.: În politică am intrat din disperare, sigur, unul dintre aspecte, poate
nu este singurul relevant, pentru că în toamna lui '95 aveam sentimentul că,
dacă nu ne implicăm toţi în realizarea unei schimbări, ne vom sufoca. Am
avut sentimentul acesta că trebuie să ies din tribună şi să intru pe terenul de
joc, riscând mult. Dacă m-ar întreba cineva dacă aş dori să repet expe-
rienţele pe care le-am trăit aproape doi ani, nu ştiu dacă aş mai avea curajul
s-o fac. Au fost 2 ani extrem de duri şi nu ştiu dacă cineva îşi dă seama ce
înseamnă să formezi un partid (Alternativa României, la data realizării
interviului: 1997: n.a.). Noi am plecat de la zero ca să creăm o structură.
Acum avem în urma noastră 25-30.000 de oameni, avem 6 reprezentanţi în
parlamentul României, suntem în CDR (ulterior, PAR a părăsit CDR: n.a.)-
toate lucrurile astea au însemnat multe eforturi, multe nopţi nedormite,
enorm de multe drumuri prin ţară. Cred că a fost o pistă câştigătoare dar,
onest vă spun, nu ştiu dacă aş mai putea să o iau de la început. Chiar îi
spuneam, mai în glumă, mai în serios, amicului Varujan Vosganian cu care
am demarat acest proiect, - trebuie să recunosc că am fost cam al doilea în
această demarare: că „Ce-ar fi, Varujane, să lăsăm partidul ăsta altora şi să-
ncepem să facem altul?“. Este o experienţă, oricum putem să facem un SRL
pentru că ştim foarte bine cum se face un partid.
R.H.: Aveţi ambiţii politice?
A.I.: Eu nu am avut ambiţi politice, eu am intrat în politică pentru că am
simţit nevoia unei implicări responsabile în destinul meu, al copiilor mei, al
compatrioţilor mei, a fost, dacă vreţi, o dovadă de socializare, de răspuns al
meu ca individ la o situaţie dată şi la nevoia de schimbare. Acum îmi dau
 Printre rânduri
seama că am intrat pe acest traseu şi va mai trebui o perioadă să mai evoluez
în acest cadru. N-aş putea să precizez cât timp, dar cred că va veni totuşi un
Radu Herjeu

moment în care mă voi retrage printre cărţile mele, printre partiturile mele,
printre obiceiurile mele.
R.H.: Partidul dumneavoastră are un foarte mare număr de intelectuali,
cred că cel mai mare număr de intelectuali pe cap de membru de partid din
România, are şi mai mulţi lideri de marcă şi totuşi la dumneavoastră n-au
apărut fricţiunile acelea sau cel puţin n-au fost vizibile aşa cum apar în alte
partide: unde sunt 2 lideri deja ies scântei.
A.I.: Cred că acolo nu există compatibilităţi, probabil există doar luptă
pentru putere, noi ne-am strâns nu să ne luptăm între noi ci ca să ne luptăm
cu alte mentalităţi şi cu alte viziuni asupra realităţii politice româneşti. Noi
178 am vrut realmente să schimbăm ceva în bine şi când ne-am angajat cu toţii
la această enormă răspundere am făcut-o dintr-o poziţie privilegiată faţă de
alţii, şi anume eram lideri realizati profesional, eu eram profesor universiar,
eram doctor, eram preşedintele Uniunii Compozitorilor, deci eu nu am intrat
în politică pentru a parveni. Asta se întâmplă cu mulţi dintre oamenii
Alternativei. Şi Laurenţiu Ulici era preşedintele Uniunii Scriitorilor şi
Varujan Vosganian era preşedintele Uniunii Armenilor, Nicolae Alexi era
preşedintele Uniunii Plasticienilor şi mulţi alţii; noi n-am pornit cu intenţia
de a parveni prin politică. De aceea şi această compatibilitate pentru că dacă
eu mâine ies de pe scena politică nu mi se întâmplă nimic rău, dimpotrivă,
s-ar putea să mi se întâmple ceva în bine. Vreau să spun că ideea asta că
lumea politică de la noi are o fibră morală destul de slabă, este corectă şi
asta, pentru că mulţi dintre oamenii care fac politică în România nu sunt
altceva decât activităţi politice şi dacă ei scapă de sub picioare scaunul de
deputat sau de ministru… nu reprezintă prea mult în plan profesional.
R.H.: Corect, dar politica de perspectivă, atunci când România va
deveni din punct de vedere politic şi economic, o ţară normală, se face şi cu
activişti. După cum vorbiţi dumneavoastră nici nu vă văd angajat într-o
campanie electorală pentru funcţia de preşedinte al României, ori trebuie ca
cineva să îşi dorească să fie preşedinte ca să poată schimba lucrurile.
A.I.: Da, eu am fost angajat în campania electorală a preşedintelui
Constantinescu. Nu m-am gândit să candidez şi nici nu mă preocupă ches-
tia asta şi am să vă spun de ce; pentru că eu am suportul meseriei mele şi
sunt persoane care nu au acest suport. Sigur că, la modul ideal, ar trebui să
avem, pe de o parte, competenţele profesionale pe toate zonele şi pe de alta,
o viziune politică prin care să coordonăm toate aceste energii şi pe care să
le putem direcţiona la nivelul tuturor capacităţilor acestui popor. Lucrăm
 Printre rânduri
neprofesional şi nu prea reuşim să punem oamenii să aibă sentimentul că
trăiesc pentru ei, că muncesc pentru ei, acest sentiment al unei mobilizări

Radu Herjeu
superioare a cetăţenilor.
R.H.: V-aţi gândit vreodată că aţi putea conduce un minister, de exem-
plu Ministerul Culturii?
A.I.: Mi s-a făcut oferta aceasta, dar deocamdată nu sunt interesat să
intru mai mult în administraţie decât sunt. Eu cred că putem ajuta guvernul
şi altfel, s-ar putea să vină un moment când să fie nevoie şi de asta.
R.H.: V-am întrebat, deoarece aveţi o prezenţă destul de discretă, nu în
sensul calitativ, ci cantitativ, în mass-media. Mă gândesc că totuşi, la
mesajul pe care vreţi să-l transmiteţi, dacă nu aveţi şi o prezenţă mult mai
incisivă mă tem că se pierde.
A.I.: Mesajul nu este numai cel pe care-l exprim eu personal. Avem 179
posibilitatea de a transmite mesaje prin programe, prin acţiuni politice, prin
sistemul legislativ, deci nu este exclusiv prezenţa persoanei, ci a unor idei
pe care persoana le exprimă. În plan politic eu nu exprim ideile lui Adrian
Iorgulescu; eu exprim ideile, doctrina, unei formaţiuni politice.
R.H.: În care vă aflaţi pentru că aveţi şi dumneavoastră aceleaşi idei…
Apropos de idei… toţi artiştii sunt liberali. Există vreo legătură?
A.I.: Nu, n-aş spune asta. Există impresia aceasta că artistul nu numai
că e liberal, dar şi că este libertin. Deşi mulţi spun că este amoral eu cred că
este chiar foarte moral pentru că în substanţa ei arta este şi un exerciţiu de
moralitate. Dacă mă veţi întreba, şi bănuiesc că aceasta este întrebarea suc-
cesivă: „ce legătură este între un artist şi politică?“, am să vă spun că,
aparent, nici una. În esenţă însă şi un artist este un om al societăţii.
Perspectiva asta a artistului rupt de realitate, în turnul său de fildeş, este o
perspectivă romantică de mult depăşită. Şi, mai mult de atât, cred că omul
de artă are o sensibilitate şi o anumită capacitate de a vedea mai bine, poate,
decât alţii, realitatea aşa cum este ea, în toată duritatea ei şi de a avea şi intu-
iţia de a vedea înainte. Lucru util unui om politic. Poate, omul de cultură
este mai greu de înregimentat, şi de aici refuzul unora de a intra într-o miş-
care politică, într-un partid politic. Însă sunt momente când omul de cultură
îşi dă seama că el trebuie să fie conştiinţa unui moment şi chiar reprezen-
tantul unor idei ale timpului său.
R.H.: Este foarte ciudat că după '89 multă lume aştepta ca elita cultu-
rală, mă rog, destul de chinuită înainte de '89, să rămână o elită a României
dar nu numai în domeniul cultural. Ori s-a întâmplat pe undeva invers, nu
numai că nu a devenit o elită la un nivel superior, ci s-a diminuat şi rolul ei
de elită culturală, adică tinerii privesc cu mai multă admiraţie la elita
 Printre rânduri
politică, financiar-economică, la elita artistică:cântăreţi, vedete de televi-
ziune, şi mai puţin la creatorii de cultură.
Radu Herjeu

A.I.: În general tinerii îşi caută idolii dintre cei care ies în prima linie.
Însă în ceea ce priveşte implicarea oamenilor de cultură în actul politic îmi
vin acum în minte câteva exemple care cred că sunt de luat în seamă. Iată
cazul Regan, un actor, Havel, în Cehia, un dramaturg, cazul lui Lansbergis,
prim-ministru în Lituania, care era muzicolog; şi sunt exemple care
dovedesc că şi cei care activează în domeniul creaţiei culturale pot fi, la un
moment dat, purtătorii unor mesaje, ai unor idealuri chiar.
R.H.: Ce compliment vă place mai mult? Cel adresat poziţiei dumnea-
voastră politice sau cel adresat unei compoziţii de-a dumneavoastră?
A.I.: Cred că totuşi în zona profesionalismului mă simt, nu flatat, ci
180 mulţumit atunci când văd că pot fi apreciat de cei cu care vin în contact cu
ceea ce am făcut eu. Pe de altă parte cred că sunt, probabil, mai util la ora
aceasta în sensul larg al cuvântului, compatrioţilor mei, prin ceea ce încerc
să fac în plan politic, pentru că schimbarea, repet, nu se poate face decât
prin acţiune în plan politic. Şi acesta este un alt argument fundamental. Şi
răspund după tot acest periplu al discuţiei noastre, la întrebarea de ce am
intrat în politică: pentru că am avut sentimentul, după 5 ani, că lucrurile nu
pot fi schimbate decât dacă intri în politică şi prin politică; altfel nu se poate
schimba realitatea. Băteam la uşi închise; eram preşedintele Uniunii
Compozitorilor şi aveam drumurile blocate, simţeam că nu se poate depăşi
o limită, trebuia să câştigăm această baricadă a puterii şi de acolo să putem
face alte legi, să putem schimba lucrurile în bine. Şi pentru mine intrarea în
politică a fost o fatalitate, un act de responsabilitate, dar o fatalitate în
măsura în care mi-am dat seama că numai penetrând în zona politicului pot
să modific, la nivelul la care pot eu, ca persoană, la ora asta şi eu ca
reprezentant al unui partid politic şi al unei coaliţii şi al unei alianţe din care
facem şi noi parte, să schimb lucrurile în această ţară.
R.H.: Domnule Iorgulescu, totuşi cum se explică faptul că de 7 ani, deşi
oameni de cultură implicaţi în politică au fost încă de la început, şi prin
Alianţa Civică, atât cultura cât şi educaţia au rămas foarte mult în urmă faţă
de firavele realizări din celelalte domenii? Oare nu trebuia întâi să ne for-
măm oamenii care să poată să schimbe societatea pentru că abia acum, după
aproape 8 ani, încercăm să dăm o lege a învăţământului, iar în domeniul cul-
tural am senzaţia că am îngheţat înainte de '89?
A.I.: S-au făcut anumite demersuri şi în domeniul culturii. Ceea ce
spuneaţi în zona educaţiei este corect. Şi eu cred că trebuia să se înceapă cu
asta pentru că dacă România va avea un viitor. Eu cred în viitorul acesta: el
 Printre rânduri
este al generaţiei următoare. Ea va face România modernă şi vor duce
nivelul de civilizaţie al românilor acolo unde trebuie să fie. Noi le facilităm

Radu Herjeu
drumurile. Şi iar mă întorc la acea întrebare obsesivă, de ce am intrat în
politică. Am făcut lucrul acesta pentru că nu exista o clasă politică atunci,
existau foşti activişti care făceau în continuare politică. Noi am intrat în
politică ca să spargem acest monopol al politicienilor care încercau să facă
o altă politică dar cu mentalităţile şi cu şcoala politică a anilor comunismu-
lui. Şi noi vom fi înlocuiţi; şi e bine să fim, noi suntem o generaţie de tran-
ziţie pentru că noi suntem cei care vom face legătura cu cei care acum sunt
pe băncile facultăţilor şi fac într-adevăr o şcoală politică. Viitorii politicieni,
care vor veni peste 4-5 ani, vor fi bine şcoliţi, bine informaţi şi vor putea să
fie într-adevăr cei care să conducă cum trebuie destinele României după
anul 2000 încolo. 181
R.H.: Bine, dar dumneavoastră sunteţi un politician tânăr; teoretic, aveţi
mulţi ani de acum înainte.
A.I.: Eu îmi doresc foarte tare ca noi să fim daţi de o parte de această
generaţie care să fie mai competentă decât noi, să fie mai dinamică, să aibă
mai multă imaginaţie, în zona politicului şi să arate concetăţenilor noştri că
ei ştiu să facă mai bine decât putem noi să facem.
R.H.: Credeţi că vă vom avea în viitor o clasă politică mult mai profe-
sionistă?
A.I.: Da, sunt convins de asta. Dar să revin la partea cu cultura. Ea este
o Cenuşăreasă bugetară. A fost în vremea comuniştilor şi este şi acum. Din
păcate, asta este percepţia. Va fi o tragedie dacă guvernanţii noştri de astăzi
şi de mâine nu vor fi conştienţi că de la cultură trebuie plecat, inclusiv în
domeniul integrării europene, pentru că integrarea nu înseamnă neantizarea
tradiţiilor, aplatizarea formelor de expresie, dimpotrivă, înseamnă partici-
parea în acest concert european cu propriile noastre valenţe spirituale şi de
creaţie. Am impresia că din acest punct de vedere cultura şi educaţia sunt
cele două aspecte fundamentale în regăsirea noastră şi, mai departe, în inter-
pretarea noastră în alte structuri.
R.H.: Bun, dar după cum merg lucrurile acum, ne vom regăsi foarte
târziu.
A.I.: Sunt probleme care, din păcate, ţin şi de capacităţile acestui
nefericit buget şi de anumite deficienţe ale sistemului legislativ. Am să vă
spun câteva dintre ele. De exemplu avem o lege a sponsorizării care ar putea
să aducă mult bine în zona culturii, a educaţiei, a sănătăţii, pentru că buge-
tul este sărac. Dar legea sponsorizării nu funcţionează pentru că a fost
făcută prost, în aşa fel încât nu sunt interesaţi sponsorii să contribuie iar cei
 Printre rânduri
care ar trebui să fie beneficiarii sponsorizării nu primesc nimic. Iată un alt
exemplu: avem o altă lege, a timbrului cultural, dar din păcate ea nu pro-
Radu Herjeu

duce nimic pentru uniunile de creaţie, care ar fi fost şi ele la rândul lor be-
neficiare ale acestor sume. Motivul principal este că inspectorii financiari
nu urmăresc aceste surse. Avem o lege a dreptului de autor care a început să
funcţioneze doar de un an de zile. Ne-am chinuit 7 ani să avem o lege, timp
în care pirateria a înflorit. Mai pot da multe exemple: legea CNA-ului, legea
Radio Televiziunii Publice; toate trebuiau să formeze un cod de legi care să
apere cultura naţională. Din păcate, ele fie au fost prost făcute fie şi-au
dovedit ineficienţa fiindcă au fost făcute în grabă. Acum noi trebuie să le
rearticulăm în nişte forme care să fie valabile pentru actualul nivel de dez-
voltare a României şi-n perspectiva ei.
182 R.H.: Domnule Iorgulescu, în final aş dori să ne întoarcem un moment
la muzica dumneavoastră. Aţi primit un premiu de compoziţie la Louisville
în SUA. Mi-am pus această întrebare, cum se judecă o compoziţie muzicală,
pentru a se considera că merită un premiu, adică cine e capabil să judece
compoziţia muzicală, de un anumit nivel, a cuiva?
A.I.: Am să vă spun, este foarte simplu. A fost un foarte important con-
curs internaţional unde au participat compozitori din vreo 40-50 de ţări, a
fost organizat în acest oraş de tradiţie şi cu o universitate de muzică. Să-mi
amintiţi să vă spun ceva frumos poate chiar dă bine pentru finalul acestei
emisiuni. Am transmis două lucrări acolo, simfonia a III-a cu cor, cu orgă,
o lucrare de mari dimensiuni şi am avut şi un cvartet de coarde. Am trimis
şi partiturile şi casetele audio. A fost un juriu cu personalităţi marcante ale
componisticii mondiale printre care şi Pendelevski, mari compozitori.
Mi-au transmis în scris că sunt invitat acolo pentru că lucrările mele au fost
premiate şi se vor cânta în concerte publice. Într-adevăr, s-au şi cântat.
Vreau să spun un final frumos: a fost prima dată în viaţa mea, după ce
mi s-a cântat Simfonia a III-a cu un cor, cu orchestra Filarmonicii din
Louisville, coboram scările sălii de concert şi am văzut oameni care aplau-
dau, aprindeau şi stingeau farurile, claxonau şi strigau „Bravo România!“
Am avut un sentiment de satisfacţie, de această dată, că puteam să fac ceva
şi pentru această ţară.
R.H.: Domnule Iorgulescu, vă mulţumesc şi… succes în continuare, în
muzică şi în politică, în schimbarea clasei politice din România.

- interviu realizat în 1997 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Nicolae Manolescu
Critic literar 183

S-a născut la 27 noiembrie 1939, în Râmnicu Vâlcea.

În 1962 a absolvit Facultatea de filologie a Universităţii
din Bucureşti. Devine Doctor în Litere în 1974.
Este profesor universitar la Facultatea de litere din
Bucureşti. A publicat peste 20 de cărţi de critică şi istorie li-
terară.
În 1993 a primit din partea Franţei medalia de Cavaler al
Literelor şi Artelor.
Este membru al Uniunii Scriitorilor şi director al săp-
tămânalului cultural România Literară.
Membru fondator al Alianţei Civice, devine preşedinte al
Partidului Alianţei Civice în 1991. Este ales senator în 1992
pe listele Convenţiei Democratice. După ce părăseşte
Convenţia, la alegerile din 1996 candidează pentru fotoliul
de preşedinte al României.
Este căsătorit şi are un fiu.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Am să încep cu George Bernard Shaw, care spune aşa:
„ca unul care a practicat ambele îndeletniciri, autor şi critic, ştiu că scrierea

Radu Herjeu
operelor literare este joacă de copii faţă de critică. Adevărul este că un cri-
tic stă între creaţia populară pentru care nu e suficient de prost şi marea
creaţie pentru care nu are suficient geniu“. Ce părere aveţi?
Nicolae Manolescu: Este greu să fii spiritual când ai de-a face cu G.B.
Shaw. Aş zice că este exact invers. Mie critica mi se pare o joacă de copii
pe lângă opera de artă. Una este să faci critică şi alta să scrii „Război şi
pace“. Se pare că fiecare este mai încântat de ce face altul decât de ce face
el însuşi.
R.H.: Şi despre „suficient de prost pentru opere populare şi prea puţin
geniu pentru opere măreţe“ ce părere aveţi?
N.M.: Când scria G.B. Shaw aceste lucruri, critica nu era probabil spe- 185
cializată. Astăzi cel care se ocupă de folclor nu se ocupă şi de literatura
cultă. Eu m-am mărginit să fiu suficient de prost pentru literatura cultă, de
cea populară nu m-am ocupat.
R.H.: Domnule profesor, intelectualii europeni, mai ales după război, în
ultimii cincizeci de ani, au fost mai ataşaţi ideilor de stânga. Dumneavoastră
de ce sunteţi liberal?
N.M.: Este şi asta o idee, dar nu ştiu dacă este adevărată. Acum două
săptămâni, domnul Ion Cristoiu, într-o emisiune televizată, se mira şi dom-
nia sa că un profesor ca mine poate să nu fie de stânga şi mă vedea mai
degrabă la PSM decât la liberali. Mă rog, nu comentez viziunea domnului
Cristoiu, dar vreau să spun că intelectualii nu sunt propriu-zis nici de stân-
ga, nici de dreapta, în mod automat. Au fost mari intelectuali de stânga şi
mari intelectuali de dreapta. Dacă ne referim la intelectualii români din
acest secol, mă tem că balanţa înclină către cei de dreapta. Toată generaţia
anilor '30 care a murit aproape în întregime în închisorile comuniste, a fost
de dreapta. Sigur că este şi o chestiune de modă. În Franţa, intelectualii au
fost de stânga o bucată de vreme, mai ales imediat după al doilea război
mondial, bănuiesc şi ca un fel de reacţie la acea parte a intelectualităţii
franceze care, fiind de dreapta înainte, fusese bănuită de simpatii pro-
naziste. Dacă mă gândesc la Sartre, cu siguranţă în cazul lui, când s-a suit
pe butoiul acela din Paris ca să ţină discursuri stângiste, e vorba de o modă.
Fiecare cu opţiunea lui. În ce mă priveşte, eu nu cred că liberalismul trebuie
neapărat judecat prin prisma acestor concepte bilaterale stânga-dreapta.
Sigur, liberalismul tradiţional este de centru dreapta, dar valorile liberale
sunt de fapt valorile pe care se sprijină societatea europeană civilizată din
ultimii trei sute de ani. Noi facem liberalism câteodată fără să ştim. De câte
 Printre rânduri
ori vorbim de drepturile omului în ultima vreme, de câte ori vorbim de pro-
prietate, de iniţiativă, de spirit de competiţie, de libertate, de intimitate, vor-
Radu Herjeu

bim, de fapt, despre liberalism.

R.H.: Sunteţi adeptul individualismului?
N.M.: În măsura în care sunt liberal, da. Eu cred că dreptul persoanei
trece întotdeauna înaintea drepturilor colective.
R.H.: Şi cum credeţi că-i puteţi opri pe oameni să treacă de la lupta cot
la cot la lupta împotriva celuilalt?
N.M.: O societate şi societatea în care trăim şi noi aici în Răsăritul
Europei şi alţii este o societate foarte complicată, dar şi reglată, încât
această competiţie sălbatică pentru îmbogăţire de care tot auzim este în
bună măsură poveste. De fapt există nişte mecanisme care reglează porni-
186 rile individuale şi le încurajează şi fac ca acestea coopereze, până la urmă,
realizând totuşi o armonie între interesul personal şi interesul general. Fără
asta n-ar fi societatea posibilă.
R.H.: Vreţi să spuneţi că n-aţi observat că foarte mulţi tineri în ziua de
azi şi-au schimbat sistemele de valori, punând starea materială pe primul
loc?
N.M.: Nu e rău deloc. Din păcate, în timpul comunismului, problema
aceasta nu se punea. Vi se pare nefiresc ca omul să se gândească în primul
rând la bunăstarea materială? Societatea umană a devenit o societate pro-
ducătoare de valori spirituale, o producătoare masivă vreau să spun, pentru
că, sigur, omul este animalul care a produs cultură de când s-a ridicat în
picioare, deci o producţie masivă, coerentă şi sistematică de valori spirituale
n-a apărut decât când societatea a atins un anume nivel de bunăstare.
Popoarele sărace produc cu dificultate valori şi aici se face o mare confuzie,
de regulă. Se observă că până şi noi în timpul comunismului am avut tenis-
mani excepţionali, opere literare foarte bune, boxeri care au devenit campi-
oni europeni, etc. E adevărat, dar noi vorbim aici de o producţie masivă de
valori spirituale, nu vorbim de cazuri izolate.
R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi că după revoluţie producţia acestor va-
lori a scăzut dramatic în România?
N.M.: Eu n-aş spune deloc că a scăzut. Depinde cum facem socoteala.
Dacă m-aţi întreba de pildă câte opere literare valoroase au apărut după
1989, sigur, m-aţi pune într-o anumită dificultate, pentru că nu mă mai ocup
exact de asta şi nu mai am timp să citesc ca înainte, nu mai sunt la curent
cum eram până în 1989, dar eu cred că au apărut şi vor continua să apară.
S-a schimbat, într-un fel, sistemul nostru de apreciere şi de aşteptare. Înainte
de 1989, pentru că anumite lucruri nu se puteau spune nici în presă, nici la
 Printre rânduri
radio, nici la televiziune, a existat o categorie de scriitori, romancierii, care
la un moment dat şi-au dat ei înşişi misiunea de a suplini aceste lucruri. Şi

Radu Herjeu
am avut timp de 10, 15 ani un roman extraordinar ca do-cument social,
moral, politic, câteodată foarte curajos împotriva regimului, care ţinea loc
chiar de informaţie cotidiană, de Evenimentul Zilei, de Antena 1, de dez-
batere morală şi religioasă. Tipul acesta de roman, fireşte că după 1989 a
dispărut. Dar au apărut altele. De pildă, dacă înainte de 1989 nu citeam cărţi
de memorii, de amintiri, jurnale, cărţi de închisoare, acum citim din belşug,
s-a produs o mutaţie, dar nu au dispărut cărţile de lite-ratură.
R.H.: Citim sau publicăm mai multe cărţi?
N.M.: În măsura în care editurile sunt private, dacă ele nu ar vinde, ar
dispărea. Câtă vreme există atâtea edituri şi se tipăresc atâtea cărţi înseam-
nă că se şi cumpără. Cu cititul, n-aş putea să vă răspund, pentru că nu avem 187
nişte statistici exacte, dar de vreme ce se cumpără, eu spun că principala
condiţie pentru o operă literară este împlinită. O carte cumpărată ajunge
într-o casă, n-o citeşte poate cel care-o cumpără, dar o citeşte prietenul,
copilul, soţia, respectiv soţul, mama sau generaţia următoare şi comuni-
carea se realizează.
R.H.: Şi totuşi, un fenomen ca editura „Humanitas“ este destul de rar în
România. De ce după revoluţie nu numai vârstnicii, dar şi tinerii s-au
îndreptat mai mult spre literatura aceea de mâna a doua?
N.M.: „Humanitas“ publică un anume tip de literatură, care vine în
întâmpinarea unor foarte vechi dorinţe şi frustrări ale noastre, cum ar fi cărţi
de politologie, de filosofie, de istorie a culturii, de cultură generală în sen-
sul larg al cuvântului, cărţi pe care noi le ştiam în original sau într-o limbă
de circulaţie cu 10-20 de ani înainte şi, dacă o anumită colecţie a fostei edi-
turi „Univers“, colecţia aceea de eseuri, ar fi mers până la capăt şi dacă
directorul de pe atunci, domnul Romul Munteanu, izbutea să-şi facă proiec-
tul, am fi avut fără îndoială cu 10-15 ani mai devreme doar o parte din aces-
te cărţi. Dar, dincolo de asta, e normal ca un tânăr să nu citească Jean
Francoise Revel despre stânga şi dreapta, „Mirajul stângii sau ipocrizia
stângii“ şi să citească romane erotice, de aventuri. Există o literatură de con-
sum pretutindeni în lume şi ea este atât de importantă în formaţia oamenilor
încât, de pildă, în Statele Unite se poartă de mai bine de două decenii ceea
ce se numeşte bătălia canonică, adică s-a mers până la a se susţine că nu pot
fi ignorate aceste cărţi, pe care noi le considerăm tâmpite, Sandra Brown
sau altele, de vreme ce alimentează din punct de vedere spiritual sute de mii
sau poate milioane de oameni şi că ar trebui să ne schimbăm canoanele, să
nu mai avem un punct de vedere atât de elitist, să spunem că doar Tolstoi
 Printre rânduri
scrie literatură, iar Sandra Brown nu. Amândoi scriu literatură. Trebuie să
vedem ce facem cu această literatură care încearcă să pună laolaltă un
Radu Herjeu

roman de Sandra Brown, pe care eu nu pot să-l citesc, de pildă, dar eu sunt
deformat, şi „Anna Karenina“, pe care l-a citit atâta lume de când a apărut
în secolul trecut.
R.H.: Credeţi că ambele romane sunt literatură?
N.M.: Da, cred că da, în măsura în care începem să privim literatura nu
numai din punctul de vedere al celui care scrie, ci şi din punctul de vedere
al celui care o citeşte.
R.H.: Domnule Manolescu, insist totuşi, nu aţi observat o sărăcie spiri-
tuală, mai ales la tineri?
N.M.: Nu, cred că este o anumită iluzie. Eu mi-am păstrat, de pildă,
188 norma la facultate şi-mi fac săptămânal orele, aş spune cu multă conştiin-
ciozitate, şi vreau să vă spun că nu mi se pare că studenţii de-acum diferă
de cei din generaţiile trecute din punct de vedere al interesului pentru cul-
tură, din punct de vedere al nivelului spiritual. Studenţii sunt aceiaşi. S-a
schimbat altceva. S-a schimbat bugetul lor de timp, adică până în 1989 stu-
denţii erau doar studenţi, cu sau fără bursă, viaţa era destul de ieftină. Puteai
să fii la facultate, mai ales că facultăţi particulare nu existau, fără mari efor-
turi. Sigur, poate gazda costa ceva mai mult. Acum învăţământul costă şi
foarte mulţi din aceşti copii n-ar putea să facă facultate dacă n-ar munci.
Şi-atunci, când ei şi muncesc şi încearcă să vină şi la cursuri şi seminarii,
sigur că ceva s-a schimbat. Mai este un lucru pe care nu trebuie să-l uităm.
Pentru generaţia mea, biblioteca era un lucru extraordinar. Chiar dacă
aveam biblioteca părinţilor mei, biblioteca pe care mi-am făcut-o eu în tim-
pul facultăţii, foarte multe cărţi eu le vedeam la bibliotecă. Mă duceam
acolo, unde era o adevărată bătaie pe locuri, pentru că nici nu aveam alte
ispite, televiziune nu exista, iar mai târziu, în epoca lui Ceauşescu, exista
dar ştim foarte bine cum arăta, presa era cum era, discoteci prea puţine,
baruri la fel. Problema este cum e normal sau cum e mai bine. Eu spun că
normal este aşa cum este acum.
R.H.: Şi mai bine?
N.M.: Cu o anumită cruzime aş spune că mai bine era înainte. Nu întot-
deauna normalitatea este lucrul cel mai bun. Dacă stau bine şi mă gândesc
câte cărţi bune am citit în loc să mă uit la nişte filme proaste sau la nişte
emisiuni de televiziune insipide, îmi dau seama că am câştigat ceva. Dar şi
acum sunt tineri care citesc în loc să se uite la televizor. Şi-apoi se face o
selecţie. Societatea are nevoie şi de unii şi de alţii. Nu toată lumea trebuie
să citească.
 Printre rânduri
R.H.: Domnule Manolescu, sunteţi o persoană intransigentă cu dum-
neavoastră şi cu ceilalţi?

Radu Herjeu
N.M.: Aş zice mai degrabă înţelegătoare decât intransigentă.
Intransigenţa ţine de o anumită rigiditate, ori eu sunt ardelean doar pe jumă-
tate, după tată. Dacă i-aş fi semănat până la capăt tatălui meu, probabil că
aş fi avut un soi de intransigenţă împinsă foarte departe. Sunt mai degrabă
înclinat către toleranţă. Îmi place, înainte de a judeca pe cineva, să încerc să
înţeleg ce anume i-a motivat gestul. Nu-mi place să ridic piatra şi să arunc,
pentru că nu mă simt la adăpost, la rândul meu, de piatra ridicată şi arun-
cată de altul.
R.H.: Cu dumneavoastră sunteţi indulgent?
N.M.: Din păcate şi cu mine sunt, poate, mai indulgent decât s-ar
cuveni. Ideal ar fi, presupun, să fii indulgent cu alţii şi intransigent cu tine. 189
Nu ştiu dacă se poate realiza un astfel de ideal.
R.H.: Ce vă deranjează cel mai mult la dumneavoastră?
N.M.: Lipsa de răbdare. Sunt un om care a făcut foarte multe lucruri şi
câteodată foarte multe în acelaşi timp, chiar şi înainte de a fi ca acum, tras
în toate părţile, şi trebuie să recunosc că nici când eram mai tânăr, iar acum
cu atât mai puţin nu sunt un om răbdător, mă precipit deseori şi-mi reproşez
după aceea. Aş prefera să am această stăpânire de sine, să mă controlez până
la capăt, să-mi păstrez răbdarea. Sigur, pentru privirile celor din jur, aşa cum
este privirea dumneavoastră acum, mi-o păstrez destul de bine, dar pentru
mine însumi nu. În sinea mea sunt un om care-şi pierde repede răbdarea şi
asta nu e bine deloc.
R.H.: N-aveţi răbdare să aşteptaţi rezultatul unei acţiuni sau n-aveţi răb-
dare să ascultaţi?
N.M.: Să ascult am mare răbdare. N-am răbdare, de exemplu, să aud a
zecea oară acelaşi lucru, n-am răbdare să citesc acelaşi articol cu alt titlu
scris de un gazetar, n-am răbdare să mi se spună mereu aceleaşi lucruri pe
care presupun că le-am învăţat şi eu până la vârsta asta.
R.H.: Cu proştii sunteţi indulgent sau vă enervează?
N.M.: Categoria asta este atât de numeroasă şi este atât de greu să vezi
pe unde trece linia între proşti şi deştepţi încât trebuie să fii foarte indulgent
cu proştii, pentru că altfel te mănâncă. Am scris pe vremuri un eseu despre
prostie, m-a preocupat ideea asta, şi care pleca de la observaţia că n-am fi
suficient de inteligenţi dacă nu ne-am crede capabili pe noi înşine de prostie
şi în care încercam să definesc într-un fel prostia. Mi s-a părut atunci, dar şi
acum, că principala trăsătură a prostiei este forma preconcepută sau
prejudecata. Suntem proşti, eu nu spun „sunt proşti cei care...“, toţi suntem
 Printre rânduri
proşti pentru că prostia lucrează cu prefabricate, cu prejudecăţi. Suntem
proşti atunci când nu gândim de capul nostru. Când ne grăbim să răspun-
Radu Herjeu

dem la o întrebare crezând că răspundem într-un mod interesant şi spunem

nişte lucruri pe care ceilalţi le-au auzit de multe ori. Prostia înseamnă bana-
litate, loc comun, înseamnă incapacitate de distincţie între două lucruri,
confuzie şi imobilitate spirituală. Eu cred că un adult normal, nu vorbim de
supradotat, nici de imbecili patologici, este în mult mai mare parte din tim-
pul vieţii lui prost decât inteligent. N-am făcut un procent, dar îmi vine să
cred că două treimi suntem proşti şi o treime suntem inteligenţi şi încă mă
tem că sunt prea tolerant.
R.H.: Ce calităţi vă ajută acum, ca lider de partid şi ce calităţi v-ar putea
ajuta dacă veţi ajunge preşedinte?
190 N.M.: Ca lider de partid ai nevoie de foarte multe calităţi, principala ar
fi aceea de a colabora bine cu oamenii. Trebuie să ştii să lucrezi cu oamenii,
nu să le fii şef neapărat, trebuie să ai o anumită intuiţie a oamenilor, să
înţelegi că ei vin spre tine cu anumite motivaţii care trebuie respectate, să
înţelegi că oamenii nu pot fi schimbaţi. Cea mai mare eroare în viaţa noas-
tră o facem atunci când credem că putem să-l schimbăm pe cel de lângă noi,
să-l facem să fie mai bun, mai frumos, mai inteligent... Nu se poate, omul
este aşa cum este, trebuie luat cum este şi eu cred că în orice om, oricât de
modest în anumite privinţe, există un anumit capital neexploatat suficient şi
pe care un lider politic îl poate exploata.
Cât priveşte partea a doua, cu preşedinţia, nu sunt în măsură acum să-mi
dau seama ce calităţi ar trebui să aibă un preşedinte. Acum doi sau trei ani,
întrebat dacă pot face portretul robot al unui preşedinte, am spus în glumă
„Da, să facă exact invers decât face preşedintele în funcţiune“. Sigur, asta
este o maliţie, dar de exemplu atunci când ni se acordă clauza la
Washington, să nu se grăbească să spună că s-a acordat datorită lui şi
împotriva duşmanilor lui sau împotriva contracandidatului la prezidenţiale.
Atunci când se întâmplă un anume eveniment la Craiova, cu fiii prefectului,
să nu se grăbească să se pronunţe, nu e treaba unui preşedinte să ne spună
ce e cu odraslele domnului Răducănoiu.
R.H.: Şi credeţi că dacă ar fi tăcut ar fi dat dovadă de calităţi?
N.M.: Eu spun că da. Aş fi apreciat foarte mult calitatea domnului
Iliescu de a fi tăcut în aceste împrejurări sau de a fi împărţit bucuria perma-
nentizării clauzei şi cu adversarii domniei sale.
R.H.: Şi dumneavoastră reuşiţi să identificaţi exact, la un om politic, ce
este calitate şi ce este joc politic?
N.M.: Sigur că nu, dar într-o anumită măsură încerc să despart jocul de
 Printre rânduri
pornirea sinceră şi chiar dacă domnul Iliescu a procedat în cazul acesta din
raţiuni politice, aş spune că a jucat rău. Nici aşa nu iese socoteala.

Radu Herjeu
R.H.: Domnule Manolescu, ce aţi simţit acum patru ani, o dată cu
„scoaterea din joben“ a domnului Constantinescu, aşa cum spunea domnul
Cunescu cu ceva vreme în urmă? Încă din primăvara lui 1992 se ştia că, cel
mai probabil, candidatul Convenţiei Democrate la preşedinţie veţi fi dum-
neavoastră. Şi iată că dintr-odată, cu trei luni înainte, din motive care nu
s-au explicat niciodată publicului, este „scos din joben“ altcineva.
N.M.: Nu mai ţin minte.
R.H.: Parcă era vorba de sinceritate mai devreme.
N.M.: Pot să vă spun ce-am simţit în seara în care electorii Convenţiei
s-au decis pentru domnul Constantinescu şi anume o mare uşurare şi o anu-
mită milă, pentru că ştiam în ce intră. 191
R.H.: Şi când a fost înfrânt ce-aţi mai simţit?
N.M.: Mi-a părut rău, evident, mi-aş fi dorit să câştige, era reprezen-
tantul opoziţiei.
R.H.: Şi nu v-a trecut prin cap nici cea mai mică idee că aţi fi făcut mai
multe, mai bine?
N.M.: Doamne fereşte! Eu sunt totuşi un om modest în felul meu şi
obiectiv, şi vreau să vă spun că, vorbind cu francheţe, chiar nu ştiu... , pen-
tru că în situaţii concrete soluţiile, reacţiile, sunt totdeauna concrete şi de
aceea sunt şi imprevizibile. De unde să ştiu eu ce aş fi făcut în locul dom-
nului Constantinescu, în plină campanie electorală de pildă, când domnul
preşedinte Iliescu îl acuza că a fost nomenclaturist? Sigur, dacă eu eram în
locul lui, i-aş fi răspuns că nu am fost nici măcar membru de partid, dar asta
este o situaţie oarecum simplă în care din păcate domnul Constantinescu
s-a descurcat mai greu. Şi dumnealui ar fi putut spune că membrii de partid
au fost patru milioane, problema e a acelora care au avut chiar răspunderea
atrocităţilor comuniste, nu nevinovaţii care au intrat în partid din raţiuni mai
mult sau mai puţin demne de a fi împărtăşite.
R.H.: Domnule Manolescu, dumneavoastră care sunteţi un moderat, cel
puţin în exprimare, în modul de a pune problemele, ce vă apropie, să zicem,
de domnul Raimond Luca?
N.M.: Presupun că fiind vorba de apropierea noastră politică, pentru că
o apropiere personală nu avem decât în măsura în care am fost amândoi par-
lamentari de Sibiu, liberalismul.
R.H.: Şi nu credeţi că trebuie să aveţi un mesaj comun şi o exprimare a
mesajului comună?
N.M.: Un mesaj comun, cu siguranţă, o exprimare nu, stilul e omul,
 Printre rânduri
daţi-mi voie să-mi păstrez stilul meu şi domnul Luca pe-al domniei sale.
R.H.: Şi care credeţi că este mai persuasiv?
Radu Herjeu

N.M.: Ei, asta nu pot să vă spun. Eu cred că al meu, dar nu am nici un

fel de a verifica asta.
R.H.: Sunteţi un bun psiholog?
N.M.: Nu prea.
R.H.: Înseamnă că nu ne puteţi spune de ce totuşi, la un moment dat,
v-au părăsit câţiva dintre colaboratorii dumneavoastră.
N.M.: O, ba da, pentru asta nu-ţi trebuie psihologie. Nu sunt un bun psi-
holog pentru că, aşa cum spuneam, nu am mereu răbdare să mă uit cu
atenţie să văd ce se întâmplă cu oamenii. Cei care m-au părăsit atunci nu
m-au părăsit pe mine de fapt, au făcut-o din nişte interese mai mult sau mai
192 puţin personale, eu le-am înţeles foarte bine şi le respect, ei sunt acolo unde
trebuiau să fie, alături de domnul Quintus, de domnul Cataramă şi nu am
nimic împotrivă.
R.H.: Bun, dar psihologia v-ar fi folosit înainte de a vă părăsi, ca să ştiţi
cu ce oameni lucraţi şi dacă la un moment dat vă lasă baltă.
N.M.: Dacă un partid s-ar face pe bază de cunoştinţe psihologice, cu
teste, da. Dar un partid se face cu cei care vin. Ori, o parte din aceşti oameni
care nu mai sunt împreună cu mine nu au venit în partid pentru mine, am
venit cu toţii mai întâi în Alianţa Civică, apoi în partid, încât nu era nici timp
nici prilej de teste ca să vedem care merită să intre şi să punem nişte baraje
succesive. Am fost o vreme împreună, după care unul a plecat într-o parte,
altul într-alta. Dacă vorbim de înţelegere, de exemplu eu pot să-l înţeleg pe
prietenul meu, domnul Alexandru Paleologu, pe care-l cunosc de o viaţă şi
despre ale cărui cărţi am scris, ca şi domnia sa despre ale mele, de altfel, că
a preferat să fie alături de domnul Cataramă. Este opţiunea domnului
Paleologu.
R.H.: Ce s-a modificat în dumneavoastră după intrarea în politică?
N.M.: În primul rând mi s-a modificat felul de viaţă. Am lăsat bibliote-
ca pentru locul public cu multă lume, am lăsat cărţile pentru oameni. Mi-
aduc aminte că atunci când am început să scriu critică literară făceam nave-
ta de la Câmpina la Bucureşti; veneam la facultate de două-trei ori pe săp-
tămână când aveam ore şi scriam despre cărţi despre ai căror autori nu ştiam
nimic, nu-i văzusem niciodată, nu le ştiam biografiile, chipurile şi scriam cu
o libertate nemaipomenită. Dacă nu ar fi fost George Ivaşcu, Dumnezeu
să-l ierte, aş fi făcut multe pocinoage, pentru că printre cei despre care eu
scriam într-un fel sau altul se găseau chiar potentaţi ai zilei şi eu nu ştiam;
sau scriitori consacraţi care aveau un anume nivel, sub care nu aveai voie să
 Printre rânduri
scrii despre ei pentru că ieşea scandal. Chiar dacă ulterior m-am mutat în
Bucureşti şi vrând nevrând am început să cunosc scriitorii, ceva din acest

Radu Herjeu
paradis al criticului care este făcut numai din cărţi s-a păstrat măcar în sub-
conştientul meu. Ori, după 1990, când am intrat în politică, s-a produs o
ruptură bruscă şi am abandonat cu totul această lume de cărţi pentru o lume
de oameni. În al doilea rând, o modificare esenţială a fost aceea că am
devenit mai puţin liber decât înainte. Un om liber este un om care n-are nici
şef nici subaltern. Eu încerc în partidul pe care-l conduc să nu mă comport
ca un şef care are subalterni dar, fără să vreau, de mine atârnă foarte multe
lucruri şi atunci trebuie să mă consider şef, ori, nu prea ştiu să fiu şef. Şefii
mei, înainte de revoluţie, erau decanul sau rectorul Universităţii, nişte
oameni de altfel foarte civilizaţi, cu care mă înţelegeam foarte bine şi erau
şefi..., e un fel de-a spune, dar n-am avut nici subalterni, n-am avut în 193
spatele meu pe nimeni căruia să-i spun să facă ceva şi nici acum nu mi-am
căpătat obiceiul să spun „dă-mi“ sau „adu-mi şi mie...“, totdeauna spun „vă
rog foarte mult...“, n-am învăţat să mă comport în relaţiile cu oamenii ca un
şef.
R.H.: Domnule Manolescu, aţi regretat vreodată cum eraţi înainte, în
perioada izolării, perioada cărţilor?
N.M.: În fiecare zi regret acea perioadă şi mi se pare firesc. Problema
este dacă nu cumva în momentul în care m-aş decide să mă întorc în bi-
bliotecă aş începe să regret viaţa politică, activă, în care mă întâlnesc zi de
zi cu 10-20 de oameni care-mi cer audienţă şi vin la Televiziune şi-n loc să
vorbesc despre cultură, vorbesc despre domnul preşedinte Iliescu. Cu sigu-
ranţă aşa ar fi. Niciodată omul nu este mulţumit cu ce are.
R.H.: Vă mulţumesc.

- interviu realizat în 1996 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Andrei Marga
Filosof 195

S-a născut la Bucureşti, la 22 mai 1946.

A absolvit Facultatea de istorie şi filosofie a Universităţii
Babeş-Bolyai din Cluj.
Predă din 1971 la Universitatea Babeş-Bolyai.
În prezent este rector al acestei Universităţi, funcţie pe care
a îndeplinit-o şi între 1993 şi 1997.
A publicat numeroase studii filosofice.
În 1997 devine Ministru al Educaţiei.
În 2001 este ales preşedinte al PNŢCD, funcţie din care
demisionează în vara aceluiaş ani.
În prezent conduce Comitetul de iniţiativă pentru înfiinţarea
unui nou partid de doctrină creştin-democrată.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule Marga, există o filosofie a istoriei?
Andrei Marga: Există, este vorba de o disciplină pe harta disciplinelor

Radu Herjeu
filosofice, o disciplină nu tocmai tradiţională, relativ tânără. Multă vreme
filosofia istoriei a încercat să identifice un sens general al evoluţiei istorice
şi practic, până dincoace de mijlocul secolului trecut, ea a încercat mereu să
ne spună care e sensul evoluţiei istorice. O dată cu Droisen şi cu Dietay dis-
ciplina şi-a schimbat interogaţia principală, problema sensului evoluţiei
istorice a fost pusă oarecum în paranteză. Problema cheie pe care au intro-
dus-o cei doi a fost dacă nu cumva noi putem nu numai cunoaşte, ci şi
înţelege epoci istorice diferite de a noastră, acţiunile unor personalităţi care
au trăit altădată. Problema era efectiv cea a celebrei comprehensiuni. Mai
încoace însă intervine încă o cenzură în evoluţia filosofiei istoriei, constând
în abandonarea şi acestei interogaţii în favoarea uneia mai factuale, de genul 197
criteriilor după care un fapt poate fi considerat istoric, de genul posibi-
lităţilor de a emite generalizări dincolo de faptele istorice. Problema cheie
este în ce măsură putem noi obţine generalizări valide asupra istoriei?
R.H.: Şi putem obţine? Măcar parţiale?
A.M.: Putem obţine, fără dubii, dar generalizările care erau posibile în
perioada clasică nu mai stârnesc încredere. Practic, conştiinţa lumii civi-
lizate, conştiinţa europeană, cea americană, este mult mai critică. Între timp,
cercetarea istorică a adus în orizontul conştiinţei europene societăţi diferite
de cele europene, experienţe istorice diferite. Oricum, era limpede că isto-
ria este mai complexă decât s-a admis în cultura clasică, încât generalizările
sunt riscante.
R.H.: Domnule ministru, filosofia, în general, pune mai mult întrebări
decât găseşte răspunsuri ...
A.M.: Există şi această teoremă. Mai recent Iankelevici a reprezentat-o.
Conform lui ar trebui să conştientizăm că filosofia pune mai multe întrebări,
ea interoghează mai mult decât poate să satisfacă cu răspunsuri, însă nu tre-
buie să fim aşa de pesimişti. Filosofia dă şi teoreme, dă şi răspunsuri şi în
acest sens se poate invoca în continuare ideea după care chiar filosofia
ultimilor cincizeci de ani a dat mai multe răspunsuri decât toată filosofia
anterioară la un loc. Aş spune că filosofia interoghează, dar şi răspunde.
Evident, răspunsurile sunt mai lovite de temporalitate decât în cazul unei
ştiinţe formalizate, cum sunt logica şi matematica. La drept vorbind, trebuie
să admitem că nici ştiinţa cea mai riguroasă, exceptând aceste ştiinţe for-
male, nu oferă răspunsuri de nezguduit.
R.H.: Domnule Marga, vreau să vă întreb ce-l face pe un om filosof,
presupun că în nici un caz nu-l face facultatea ...
 Printre rânduri
A.M.: Mulţi filosofi, chiar de prim plan, au venit din afara facultăţilor
de filosofie. De exemplu, Wittgenstein a fost inginer de motoare, şi sunt
Radu Herjeu

multe alte exemple. Pe de altă parte, un antrenament în literatura filosofică

şi în felul de a proceda al istoriei este necesar ca să poţi deveni filosof. Acest
antrenament s-a făcut şi în afara facultăţilor de filosofie. Sigur că nu orice
facultate de filosofie produce filosofi. Se pune întrebarea ce-l face pe un
tânăr filosof? Părerea mea este că a filosofa înseamnă a interoga continuu
temeiurile. Filosoful este cel care nu acceptă răspunsuri decât după ce aces-
tea au fost filtrate destul prin interogaţii. Filosofia presupune anumite asi-
gurări ale vieţii exterioare pentru a te putea concentra. De aceea, filosofi au
fost fie acei favorizaţi de soartă, adică cineva s-a îngrijit ca ei să aibă po-
ziţia favorizantă pentru interogare, fie cei, ca de exemplu Spinoza, care au
198 renunţat la bunurile pământeşti şi s-au dedicat meditaţiei.
R.H.: Dumneavoastră în care din cazurile acestea vă înscrieţi?
A.M.: Trebuie să spun că este un avantaj să lucrezi într-o universitate.
Această tradiţie a filosofului recrutat dintre universitari, sau mai exact spus,
această tradiţie în baza căreia poziţia universitară încearcă să-l stimuleze pe
unul sau pe altul pentru reflecţie, este cea mai puternică la ora actuală.
Filosofii mari au fost recrutaţi dintre universitari, universităţile oferind încă
o posibilitate de consacrare, de dedicare lecturilor şi reflecţiilor.
R.H.: Aveţi un curs despre raţiune. Credeţi că este posibilă înţelegerea
în absenţa raţiunii?
A.M.: Sigur, dacă prin înţelegere, la rândul nostru, înţelegem plasarea,
măcar ipotetică, în situaţia celuilalt, dacă prin înţelegere avem în vedere un
fel de sesizare a motivelor care-l fac pe celălalt să gândească într-un anumit
fel, atunci nu este posibil să ajungem la înţelegere fără să asumăm că este o
regularitate a lumii, că lucrurile sunt raţional organizate. Mai simplu spus,
trebuie să ne asumăm regularitatea lumii ca să ne putem înţelege.
R.H.: Sunt oameni care susţin că nu prin raţiune înţeleg ce se întâmplă
în jurul lor, că simt ce se întâmplă, că înţelegerea este undeva la nivelul
simţurilor şi al senzaţiilor şi nu la nivelul raţiunii care, desigur, ţine de in-
telect.
A.M.: Se poate discuta dacă percepţiile noastre spun ceva despre reali-
tate, şi desigur ele spun. Dacă intuiţiile noastre ne spun ceva, este clar că
aparatura care ne permite nouă contactul cu realitatea este mai complicată.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, în accepţiunea pe care o dăm în cul-
tura în care noi suntem formaţi, ca oameni ai spaţiului european, „a
cunoaşte“ înseamnă a stabili cu exactitate stări de fapt şi a identifica core-
laţii cauzale cu caracterul unor legi, în multe cazuri exprimabile matematic.
 Printre rânduri
Înţelegerea, rămânând în aceeaşi tradiţie culturală, înseamnă, într-un caz, o
sesizare a sensului a ceea ce este, în alt caz, înseamnă o pătrundere a

Radu Herjeu
motivelor interioare care fac ca ceea ce este să fie ceea ce este. Prin urmare,
înţelegerea are o altă conotaţie decât cunoaşterea. Este ceva care se referă
fie la sens, fie la motivele care pun în mişcare o acţiune.
R.H.: De ce majoritatea oamenilor se rezumă la a cunoaşte?
A.M.: O raţiune este aceea că reproducerea cotidiană a vieţii are în
cunoaştere o premiză suficientă. O altă raţiune, care este împărtăşită de
foarte mulţi filosofi, mai cu seamă într-un secol marcat inevitabil de pozi-
tivism, este aceea după care înţelegerea ne aduce rezultate aproximative,
mereu controversate, mereu riscante, în timp ce cunoaşterea permite o
determinare mai exactă şi suficientă pentru a ne reproduce viaţa într-un mod
cultural şi nonconflictual. 199
R.H.: Domnule Marga, în general filosofii nu au fost şi buni comunica-
tori ai ideilor lor.
A.M.: Au fost unii foarte mari comunicatori, de pildă Heidegger a exce-
lat în maniera de comunicare a ideilor sale. Au fost şi unii care au avut difi-
cultăţi chiar de comunicare; Haegel este cazul de filosof care a parcurs ani
dificili de antrenament pentru a-şi exprima intuiţii foarte profunde. Dar sunt
şi cazuri de filosofi comunicatori prin excelenţă, care n-au avut lucruri pro-
funde de spus. Mai există şi o diferenţă între prezentarea scrisă a ideilor şi
prezentarea lor orală. Este greu de generalizat, dar ceea ce este un etalon la
ora actuală, după părerea mea, este prezentarea succintă a ideilor fără ca ele
să fie simplificate, care se realizează de pildă în filosofia americană, care
excelează prin texte de dimensiuni rezonabile însă foarte profunde. Această
manieră de prezentare foarte limpede, foarte comunicativă a ideilor este de
preferat în acest moment în care, evident, informaţiile sunt copleşitoare ca
volum.
R.H.: Aveţi un curs despre pragmatismul american. Bănuiesc că şi
modul de a comunica filosofia celorlalţi face parte din pragmatismul lor.
A.M.: Ca biografie intelectuală, pot să spun că şi eu am ajuns mai târ-
ziu la pragmatism şi ca să mărturisesc până la capăt această istorie, aş spune
că în perioada studiilor pe care le-am făcut am descoperit efectiv pragma-
tismul. La Universitatea din Cluj a activat unul dintre cei mai importanţi
pragmatişti din Europa Centrală. În 1991 m-am ocupat mai multe luni, la
Library Congress la Washington şi la Wood Wilson de reconstituirea
impactului est european şi central european al pragmatismului american.
Am vrut să văd cam cum a fost văzută această filosofie după apariţia ei şi
cum a fost ea reprezentată în acest context. Ei bine, trebuie să spun că
 Printre rânduri
Eugeniu Speranţia, care a fost profesor la universitatea din care provin şi eu,
a fost alături de Masaryk printre cei mai importanţi reprezentanţi ai prag-
Radu Herjeu

matismului în cultura acestei părţi a Europei în care trăim. Cât am fost stu-
dent ştiam cea mai mare parte a lucrărilor lui Speranţia, dar pentru mine
impulsul decisiv a fost contactul cu profesorul Abel de la Frankfurt pe
Main, care a readus pe scena europeană pragmatismul american şi l-a încor-
porat în sistemele lui de gândire, care erau de fapt primele sinteze filosofice
de mare anvergură sprijinite pe cele două „picioare“: cultura europeană şi
cea americană.
R.H.: Se poate vorbi despre un pragmatism românesc?
A.M.: Se poate vorbi în acest înţeles filosofic, pentru că există „destul
de filosofic“ şi un alt pragmatism, ca de pildă, D.D. Roşca a fost un critic al
200 pragmatismului. Prin pragmatism el înţelegea mentalitatea mercantilă, uti-
litaristă din oraşele ardeleneşti de mijloc. Pentru a răspunde la întrebare, aş
spune că pragmatismul este bine reprezentat: Speranţia a fost cel mai
proeminent, el a dat şi o construcţie filosofică foarte interesantă şi este iniţi-
atorul logicii interogaţiilor pe plan mondial. Alături de el a fost Petru
Comarnescu, pe care l-a interesat doar aplicarea principiilor pragmatismu-
lui la explicarea genezei, emergenţei valorii estetice. Mai apare o figură
importantă a gândirii pragmatice, şi anume Petre Botezatu, care a încercat
să explice structurile logicii plecând de la premizele pragmatice. În con-
cluzie, se poate vorbi de o linie pragmatistă, chiar dacă ea n-a fost foarte
puternică şi deocamdată nu a avut impact asupra deciziilor publice, dar
pragmatismului îi aparţine viitorul.
R.H.: Revenind la comunicare, am să vă întreb de ce comunicăm din ce
în ce mai greu între noi, nu ca români, ci ca oameni, în general? Este o sen-
zaţie a mea sau aşa s-a comunicat întotdeauna şi fiecare generaţie crede că
se afundă într-o necomunicare?
A.M.: Nu vă ascund că uneori am şi eu aceeaşi senzaţie. La noi, la
această oră este foarte frecventă eroarea logică care se numeşte ignorarea
subiectului. Intrăm pe terenul discuţiei cu o problemă şi, tacit, problema
este substituită cu ceva ce încă nu este pus în discuţie. Întrebarea dumnea-
voastră bate însă mult mai departe, sunt convins. Trebuie să recunoaştem că
ne exprimăm mai mult şi are sens să ne întrebăm în ce măsură ne înţelegem,
în acest spaţiu, atunci când în jurul unei probleme schimbăm argumente şi
ajungem la o concluzie susţinută pe argumentele mai tari. Ei bine, asta nu
se întâmplă suficient de mult.
R.H.: Asta pentru că mulţi oameni nu au argumente sau ele sunt con-
juncturale.
 Printre rânduri
A.M.: Aş face o remarcă. Mulţi oameni consideră că argumentul lor e
cel adevărat, ei cred că aşa stau lucrurile. Ori, trebuie să facem convingă-

Radu Herjeu
toare ideea că argumentul nu este argument propriu-zis cât timp se bizuie
doar pe convingerea ta interioară. Argumentele puternice sunt cele factuale,
care trebuie lăsate să prevaleze.
R.H.: Această lipsă a comunicării nu vine oare şi din scăderea nivelului
cultural?
A.M.: Părerea mea este că distribuim un volum imens de informaţii pe
toate canalele - televiziune, şcoală, universitate - dar antrenamentul noilor
generaţii este prea puţin orientat spre a forma capacităţi. Şi am în vedere
capacitatea de a abstractiza, de a trata în mod complet o problemă, de a
determina argumentele factuale din jurul acelei probleme, de a întreţine un
dialog argumentativ şi de a şti să părăseşti susţinerea când nu mai ai argu- 201
mente. Aceste capacităţi au fost neglijate în ultimele decenii şi efectele le
vedem, în fond nimeni nu se naşte cu ele destul de maturizate, se naşte cu
anumite premize. Ori aceste premize nu au fost fructificate în educaţie.
R.H.: Nu ne punem oare cam puţine întrebări şi de aceea găsim din ce
în ce mai puţine răspunsuri pe care să le comunicăm celorlalţi?
A.M.: Pe de o parte poate nu ne interogăm destul, dar pe de altă parte şi
o interogare excesivă ar duce la dizolvarea unor performanţe care abia sunt
în curs de înjghebare. Prin urmare, nu aş spune că la ora actuală conştiinţa
românească parcurge un deficit de interogaţii, ci mai degrabă interogaţiile
nu sunt încă destul de etajate şi că ele de multe ori ajung să inhibe acele cer-
titudini de care noi avem nevoie pentru a trăi.
R.H.: Acest lucru îl spune chiar un filosof care n-ar trebui să stea bine
la capitolul certitudini.
A.M.: Nu, trebuie să recunoaştem că, fiind susceptibili de a fi interogat
totul, tot timpul angajăm şi certitudini, altfel nu se poate trăi.
R.H.: Domnule ministru, să abordăm nişte lucruri mai pragmatice. Cum
aţi ajuns Ministru al Învăţământului şi mai exact, parcursul pe care l-aţi
avut.
A.M.: Toată lumea ştie că a fi ministru nu este o profesie şi nici nu este
un vis al adolescenţei, nici al perioadei studenţiei, nici al perioadei ulte-
rioare. Poziţia de profesor universitar este una care-ţi aduce satisfacţii dacă
te dedici cercetării, dacă-ţi faci conexiuni în ţară şi în afară, dacă ai un con-
tact cu studenţi buni; toate acestea eu le-am avut şi am avut şi foarte multe
satisfacţii. Având satisfacţii nu visezi şi la altceva. Cum am ajuns ministru?
Mărturisesc că în administraţia universitară am intrat în ianuarie '90, când
am fost ales decan la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj. După doi
 Printre rânduri
ani am devenit prorector, un moment crucial a fost participarea la o reuni-
une a rectorilor europeni la Bonn, organizată de către autorităţile germane,
Radu Herjeu

reuniune care a însemnat o cotitură pentru biografia mea. Acea reuniune a

abordat foarte profesional şi profund evoluţia universităţii europene şi, în
particular, evoluţia universităţii est europene. Acolo am descoperit un
univers de interogaţii, am avut contacte cu oameni cu care am rămas prieten
până astăzi, ei sunt fie miniştri ai educaţiei, fie sunt în Uniunea Europeană;
din acel moment, devenind rectorul unei mari universităţi, a trebuit să iau
decizii, dar în prealabil a trebuit să mă documentez, să mă corelez cu ceea
ce se face în ţară şi în afara ei, şi aşa am devenit şi eu oarecum calificat, ca
să spun aşa, în domeniu. Lucrurile s-au desfăşurat fără ca eu să calculez în
vreun fel şi după 1996 am fost invitat să-mi asum acest rol.
202 R.H.: Este mai uşor la minister decât la universitate?
A.M.: Universitatea Babeş-Bolyai nu este una obişnuită. Este foarte
complexă şi prin organizarea ei în cele trei limbi de predare - română,
maghiară, germană - şi prin faptul că are în spate o istorie puternică, şi prin
aceea că este o universitate cu o listă de specializări unică în această parte
a Europei şi, în sfârşit, o universitate în care câteva facultăţi prezintă şi
astăzi şcoli ştiinţifice de referinţă internaţională: chimia, istoria şi altele.
Oricum, travaliul ca prorector şi apoi ca rector al acestei universităţi a fost
unul fascinant, dar şi dificil, pentru că trebuia să convingi şi să argumentezi
şi pentru asta aveai nevoie de timp, energie, răbdare.
Venind la minister, nu era atât de greu cum a fost la început la universi-
tate, pentru că deja ştiam ce înseamnă învăţământul în intimitatea lui, însă
şi aici era mai dificil, pentru că trebuia să răspund de o suprafaţă mult mai
mare, să mă adresez unor oameni cu experienţe mult mai diverse decât cele
dintr-o universitate. Ceea ce a fost foarte greu la început, la minister, a fost
satisfacerea cu răspunsuri a unei mulţimi imaginabile de contestaţii venite
din reţea. Nu vă ascund că în decembrie 1997, ianuarie 1998 am fost de
multe ori descurajat văzând că, de fapt, se contestă persoane. Sigur că dato-
ria ministerului era să dea soluţii şi puteai da soluţii, dar rămânând în
perimetrul justiţiei. De multe ori, în acea perioadă - era după numirea
inspectorilor din judeţe, numire care s-a făcut pe o legislaţie vagă şi care
prevedea probe mai mult retorice în selecţia candidatului - vă daţi seama ce
greu a fost să reconstitui dreptatea, bazat pe probe retorice. Oricum, e mai
greu la minister, dificultatea provenind şi din aceea că, pe de o parte, pro-
blema reformei învăţământului trebuie rezolvată şi pe de altă parte, ea se
face într-un context economic care nu e deloc generos.
R.H.: La Cluj eraţi un om apreciat şi admirat, bănuiesc, de toată comu-
 Printre rânduri
nitatea. Şi aţi venit la Bucureşti unde sunteţi mult mai expus şi unde admi-
raţia este dublată şi de contestări. Cum aţi resimţit această trecere?

Radu Herjeu
A.M.: Răspunsul meu este onest. Unanimitate nu mai există şi este bine
că nu mai există. Atunci când îţi asumi un rol public trebuie să fii conştient
că eşti supus şi contestaţiilor, nu numai laudelor. În ce mă priveşte pot să
spun că mă pune pe gânduri o critică, o contestaţie, iar pe de altă parte
regăsesc, am regăsit cel puţin până acum, tăria interioară de a rezista
spunându-mi că nu am făcut nici o faptă prin care să ies din reguli, prin care
să ies din sensul acestui rol, acela de a face un pas înainte în învăţământ.
Sigur, nu-mi fac iluzia că eu nu aş putea greşi, vai de mine, cine îşi face
această iluzie nu e filosof, vorba dumneavoastră, dar îmi fac iluzia că depun
toate eforturile pentru a greşi cât mai puţin.
R.H.: Domnule ministru, credeţi că putem garanta succesul reformei 203
învăţământului fără să avem şi noi generaţii de profesori?
A.M.: Da, este o întrebare foarte bună! Trebuie spus din capul locului,
contextul unei reforme nu se alege. Eu ştiu că există o opinie foarte răspân-
dită conform căreia ar fi trebuit lăsat ca în România să se facă reformele
economice şi apoi să se vină cu reforma învăţământului. Cine merge pe
această idee, vrând-nevrând, aduce dezavantaje evoluţiei spre modernizare
a României. Se poate vedea că ţările care s-au lansat pe ruta consacrării eco-
nomice, în competiţiile dure ale timpului nostru, au început cu reformele
educaţionale. Este cazul Germaniei, al Japoniei, apoi şi cel al ţărilor din
Europa Răsăriteană după 1989. De aceea trebuie accentuat că reforma edu-
caţiei trebuie întreprinsă cu datele contextului. Sunt probleme, desigur,
datorate acestei mentalităţi create ce statul distributiv, mentalitate care pro-
duce destule neajunsuri reformelor de orice natură din ţara noastră.
În legătură cu judecarea profesorilor aş spune că nu ştiu dacă formarea
lor este singurul factor de chestionat. Sigur, profesorii sunt şi ei foarte
diverşi. Însă în România, corpul didactic a purtat nu doar marca sistemului
educaţional din trecut, ci şi marca unei desconsiderări sociale care a fost,
trebuie s-o recunoaştem, netă. De aceea, una din ţintele mele a fost aceea a
măririi salariilor. Am susţinut acest lucru şi în primele interpelări la
Parlament. Pe de altă parte trebuie insistat pe familiarizarea profesorilor cu
politici educţionale moderne, cu tehnologii didactice noi. Dar ca să vă
răspund direct la întrebarea dumneavoastră, încă o dată, contextele nu le
alegem, ele trebuie prelucrate şi stăpânite indiferent care sunt ele dar, per-
sonal, contez pe o bună parte a corpului didactic care vrea reformă şi este
calificat s-o facă.
R.H.: Din ce mi-aţi spus dumneavoastră, mai am un argument în ideea
 Printre rânduri
mea că, poate, problema mare este şi în sistemul de învăţământ, dar cred că
o problemă cel puţin la fel de mare este şi în relaţia dintre sistemul de
Radu Herjeu

învăţământ şi societate. Societatea nu mai priveşte statutul profesorilor ca

pe ceva deosebit, important, tinerii nu mai sunt convinşi că fără profesori nu
se poate face nimic... Cred că aici este marea problemă în primul rând, cred
că şi de aici vine această indiferenţă a societăţii faţă de problemele profeso-
rilor. Vedeţi, s-a făcut atâta vâlvă cu greva minerilor, pe drept cuvânt, sunt
o categorie socială importantă, cu problemele lor, dar nu aceeaşi vâlvă s-a
făcut în ceea ce-i priveşte pe profesori. Sigur, şi pentru că profesorii nu sunt
atât de agresivi, pentru că ei nu vor veni la Bucureşti, poate că nu au lideri
sindicali foarte „bătăioşi“, dar cred că şi modul în care societatea priveşte
învăţământul astăzi este o mare problemă.
204 A.M.: Împărtăşesc această evaluare şi aici n-aş ezita să spun din nou că
trebuie să reconsiderăm rolul educaţiei, să ne dăm seama cu toată luciditatea
că dacă nu vom investi în educaţie nu vom putea face paşii pe care îi dorim.
În legătură cu imaginea publică asupra educatorului, sunt multe lucruri de
discutat, dar câteva în primă linie. Este clar că se dislocă ceva din rolul
tradiţional al educatorului. El nu mai este singura sursă de educaţie pentru
un tânăr, în fond intrăm în era învăţământului la distanţă care aduce şcoala
acasă, care va schimba datele problemei. Statutul educatorului este şubre-zit
şi de dezvoltarea, în ultimele decenii, a învăţământului paralel care a făcut
ca profesorul să ia lucrurile mai iute, mai sumar la clasă şi să transfere toată
povara pregătirii pe orele din afara clasei. Această situaţie, determinată de
lacunele salarizării corpului didactic, de sistemul rigid de admitere din
România, a creat o imagine plină de îndoieli cu privire la anvergura morală
a educatorului. Această situaţie va trebui învinsă până la urmă, readucând
învăţarea în orele de clasă. Sigur, sunt mulţi factori care au schimbat per-
cepţia educatorului în societatea noastră, dar, lucid, trebuie să spunem că în
mâna profesorilor stă, în bună măsură, evoluţia acestei ţări, ca şi a altor ţări.
R.H.: Domnule Marga, vreţi nu vreţi, devenind ministru, aţi devenit şi
om politic. Chiar dacă se spune că nu este un guvern de tehnocraţi, din
punctul meu de vedere dumneavoastră sunteţi un tehnocrat..., dar dacă toţi
miniştrii şi liderii coaliţiei spun că este nevoie de oameni politici, înseamnă
că şi dumneavoastră sunteţi un om politic? Cum vă simţiţi în postura de om
politic?
A.M.: Un guvern de tehnocraţi ar rezista la noi cam trei săptămâni,
deoarece orice guvern are nevoie de un suport parlamentar. Este dezirabil ca
cel care asumă să gestioneze un domeniu să aibă o experienţă cât mai pro-
fundă şi să fie informat în legătură cu strategiile, cu tehnologiile care sunt
 Printre rânduri
în joc la această oră în domeniul respectiv. Trebuie să recunoaştem că
deciziile, până la urmă, se încadrează în nişte opţiuni - nu ascund că opţiu-

Radu Herjeu
nile mele se înscriu în perimetrul pe care-l reprezintă coaliţia. Cea mai nos-
timă situaţie este aceea în care încerci să arăţi că priveşti cu toată onestitatea
şi neutru găsirea unei soluţii şi nu eşti crezut.
R.H.: Şi cum vă simţiţi? Nu sunteţi - şi ca filosof - puţin îngrădit de
apartenenţa dumneavoastră la un curent politic?
A.M.: Nu, până la această oră nu am avut limitări în a lua decizii care
se impuneau prin argumentele profesionale. Dar, pe de altă parte, foarte
filosofic, trebuie să admiţi că oamenii sunt diverşi şi că-ţi probezi compe-
tenţa convingând şi oamenii care sunt cel mai puţin dispuşi să asculte argu-
mentul tău şi să accepte punctul tău de vedere.
R.H.: Sunt curios să ştiu dacă dumneavoastră v-aţi pus întrebarea „ce 205
este fericirea“?
A.M.: Pot să vă spun că n-am scris mai mult de 20 de rânduri despre
fericire în lucrările mele, eu operez cu un termen mai modest, dacă e să mă
refer la acest orizont. Este un termen luat din tradiţia greacă, şi anume
„viaţă bună“. Interogaţiile mele sunt în acest orizont dat deja în textele lui
Aristotel. Tema fericirii este o temă foarte pretenţioasă şi rezultatele sunt
întotdeauna modeste în elaborarea ei, pentru că fericirea este o chestiune
foarte subiectivă, până la urmă. Vedeţi că sunt oameni care devin fericiţi în
situaţii în care alţii ar trăi o dramă profundă. Paradoxurile, antinomiile sunt
frapante. Aş putea vorbi mai curând de satisfacţiile pe care ţi le procură
viaţa dacă izbuteşti să faci ceea ce îţi doreşti.
R.H.: Vă mulţumesc şi vă urez succes în reforma învăţământului.

- interviu realizat în 1999 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Sergiu Nicolaescu
Actor şi regizor 207
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule Nicolaescu, credeţi că un bun regizor de film
poate fi un bun regizor politic?

Radu Herjeu
Sergiu Nicolaescu: Eu cred că şi politica trebuie condusă cu o anume
strategie şi într-un anume înţeles, care se foloseşte foarte des în ultima
vreme, scenariu. Deci, un bun scenariu, ca să preiau acest termen folosit de
oamenii politici - eu nu prea îl folosesc întermenii politici pentru că ştiu ce
înseamnă un scenariu - deci un bun scenariu înseamnă o bună tactică şi o
bună strategie. În acest sens cred că cine ştie să facă un bun scenariu, ştie
să facă şi tactică şi strategie. În orice caz, eu ştiu.
R.H.: Nu cumva e nevoie şi de un foarte bun regizor care să transpună
în practică scenariul?
S.N.: Sigur, e un bun regizor cel care conduce şi care are în mână inter-
preţii. 250
R.H.: Domnule Nicolaescu, ce satisfacţii vă dă viaţa politică?
S.N.: Nici una.
R.H.: Şi atunci de ce aţi ales să intraţi în politică?
S.N.: Da, e logică întrebarea. Nu am avut ambiţii politice. Am pretenţia,
şi e un lucru foarte dur, să spun că în mod normal, un om realizat într-un
domeniu nu are nevoie să încerce să se realizeze şi în politică. Dimpotrivă.
Aşa cum am mai spus-o de mai multe ori, eu am cunoscut succesul.
Succesul e mult mai plăcut, îţi dă mult mai multă satisfacţie decât puterea.
Oamenii politici umblă şi luptă pentru putere. Eu am căutat întotdeauna
succesul şi pentru asta am muncit tot timpul, să-l cuceresc. Deci succesul se
cucereşte, este tot timpul o luptă cu greutăţile, în primul rând, în cazul nos-
tru al României, deci cu greutăţile pe care le întâmpinăm noi în realizarea
unui film, acesta a fost lucrul cel mai complicat la noi în ţară, lupta pentru
a realiza filmul şi a-l termina şi această luptă este, după părerea mea, mult
mai grea şi mai complicată decât lupta pentru putere, care, de cele mai
multe ori, ţine de hazard şi poate chiar de un joc al soartei.
R.H.: Bine, dar tot nu ne-aţi spus ce faceţi în viaţa politică.
S.N.: În primul rând în viaţa politică, hai să alegem cazul cel mai feric-
it, când 51% mă votează şi 49% nu mă votează, votează cu altcineva. Deci
am 49% care mă antipatizează. În cazul unui film, în cazul unui succes, al
unui renume câştigat ca regizor sau ca actor, în mod sigur am 90% de partea
mea şi maximum 10% indiferenţi, dar duşmani nu. În politică ai duşmani
mulţi, invidioşi ai şi de o parte şi de alta, dar mult mai periculoşi sunt duş-
manii din politică. În artă, invidia îţi formează duşmanii, adversarii, în
politică, din păcate, adversarii sunt în mod automat selectaţi prin poziţia
faţă de putere. Eşti în opoziţie sau la putere, deci ai categoric o parte
 Printre rânduri
împotriva ta. Indiferent dacă la un moment dat îl placi pe un anume om
politic, ţi-e drag ca om, trebuie să ai o anume rezervă, cel puţin acesta este
Radu Herjeu

înţelesul actual în Parlamentul României, de-abia îşi dau bună ziua, fiindcă
consideră că dacă fac parte din partide diferite trebuie să existe şi răceala
aceasta convenţională opoziţie-putere, în special în legislaţia asta. Vreau să
spun că în această legislaţie atmosfera din cadrul Senatului este foarte
neplăcută.
R.H.: Domnule senator, să înţeleg că v-aţi plictisit de atâta succes şi
atâtea satisfacţii şi v-aţi gândit să petreceţi o perioadă politică cu mai puţine
satisfacţii, cu mai multe invidii, cu atmosferă neplăcută?
S.N.: Ar fi o minciună şi e întotdeauna o minciună când cineva spune că
s-a plictisit de succes. De aşa ceva nu te poţi plictisi. Cei care spun că nu-i
250 interesează succesul - şi i-am auzit pe unii colegi ai mei spunând asta - aceia
nu l-au cunoscut, e clar. Sau unii care dispreţuiesc spectatorii - succes fără
spectatori nu există. Aşa zisul succes de presă, de critică, astea sunt fleacuri.
Marea satisfacţie vine de la numărul de spectatori, de la oamenii care te
cunosc, care îţi vorbesc pe stradă, care se deschid la figură, privirea lor
devine alta când te văd şi te recunosc. Acestea sunt marile satisfacţii. În
viaţa politică nu am întâlnit satisfacţii asemănătoare, nu am nici o satisfacţie
deosebită atunci când sunt ales într-o circumscripţie, sau dacă partidul pe
care îl susţin sau în care sunt câştigă alegerile. Vreau să vă spun că am fost
mai mulţumit în noiembrie că PDSR-ul a pierdut decât dacă ar fi câştigat.
R.H.: De ce?
S.N.: Simplu. Toată lumea mă oprea pe stradă să mă întrebe ce se întâm-
plă şi să-mi semnaleze tot felul de lucruri. Ce să fac? Eram simplu senator,
în partid lucrurile astea nu s-au discutat niciodată, din păcate, pe vremea
aceea. Acum e altceva, deci opoziţia a întărit fără să vrea şi PDSR-ul. Atunci
conducerea ţării o avea Guvernul, în ce priveşte partidul ne făceam datoria
de a vota în Parlament şi de a ne spune punctele de vedere. Însă intrarea mea
în politică după 1989 este firească, era firesc ca după participarea mea la
evenimentele din decembrie 1989, să rămân acolo unde se construia ceva
nou. Nu puteam să părăsesc, era ca o barcă care pleca fără ţintă pe o mare
cu valuri mari. Nu aveam dreptul să rămân pe mal sau să fug. Trebuia să
merg cu această barcă. Sigur că ceea ce a urmat după revoluţie este altceva,
fără doar şi poate, şi responsabilitatea a ceea ce a urmat după revoluţie nu
revine revoluţionarilor, să fie foarte clar. Dar în orice caz ei sunt cei care au
dărâmat un regim, şi nu alţii.
R.H.: Domnule Nicolaescu, nu credeţi că în aceşti şapte ani aţi fi făcut
lucruri extraordinare în film, acolo unde aţi avut întotdeauna succes şi aţi fi
 Printre rânduri
avut succes în ceea ce aţi fi vrut să faceţi mai mult decât în Parlament?
S.N.: Cred că nu. De data acesata, făcând un calcul îmi dau seama că

Radu Herjeu
dacă înainte de '89 la un film făcut de Sergiu Nicolaescu veneau minim trei
milioane şi jumătate de spectatori, şi mergeau până la 18 milioane, filme ca
„Nea Mărin miliardar“ care e pe primul loc în topul filmelor româneşti, în
România, urmat de „Dacii“, „Mihai Viteazul“ şi aşa mai departe, după 1989
numărul de spectatori a început să scadă, iar astăzi un film american de cea
mai bună calitate, care face un succes de sute de milioane de dolari în nici
două săptămâni în Statele Unite, la noi nu depăşeşte cinci sute de mii de
spectatori. Este maximul care se mai poate obţine. Deci la 500 de mii de
spectatori influenţa pe care aş mai avea-o eu, satisfacţia, scade o dată cu
numărul de spectatori. 500 de mii de spectatori e o cifră echivalentă pentru
filmele multora dintre colegi, dar care erau complet necunoscuţi, al căror 250
nume nu flutura pe buzele tuturor. Sigur, eu am un nume, dar lumea nu mai
merge să vadă film, deci nu mai am acelaşi efect pe care l-am avut atunci.
În 1966 în februarie, martie, am ieşit cu premiera „Dacii“. A fost un eveni-
ment unic această premieră în România, a fost un succes imens, era primul
film patriotic făcut în România şi faptul că spectatorii au venit la filmul
acesta nu era fiindcă am reuşit să fac un film reuşit, primul meu film, sigur
că acest lucru poate să spună oricine, „mie îmi plac sau nu filmele lui
Nicolaescu“, fiecare e liber să spună orice, deşi eu am făcut mai toate
genurile de filme, oricum acela nu era genul de film care să placă la toată
lumea, dar succesul pe care l-a avut a fost datorită faptului că a fost un gest
patriotic, o atitudine patriotică. Era primul film.
R.H.: Domnule Nicolaescu, să ne întoarcem puţin în timp, în anul 1947,
când dădeaţi examen în acelaşi timp la trei facultăţi: la Belle Arte, la
Politehnică şi la şcoala Navală. De ce trebuia să daţi la trei facultăţi odată?
S.N.: Am fost un copil cu o anumită conştiinţă a datoriei, în primul rând
faţă de părinţi. Şi eu vroiam să fiu ofiţer de marină. A fost visul copilăriei
mele. Sigur, eu fiind timişorean, născut ce-i drept în Târgu Jiu, dar tim-
işorean prin educaţie şi şcoală, părea anormal tuturor să vreau să fiu ofiţer
de marină. Ştiam pe dinafară toate marile bătălii navale şi m-am dus întâi
acolo unde îmi era pofta, la şcoala de Ofiţeri de Marină. Un al doilea dome-
niu care îmi dădea satisfacţii era într-adevăr Belle Arte şi deci m-am dus să
dau examen şi acolo. Am dat şi la Politehnică pentru că tata era inginer şi
m-am gândit că poate mă întreabă - nu m-a întrebat niciodată nici în ce clasă
de liceu eram, nici dacă am terminat liceul n-a ştiut - şi deci cred că nu m-
ar fi întrebat nici în final la ce facultate sunt, dar m-am gândit, mai mult de
teamă, să dau şi la Politehnică. Sigur că surpriza mea a fost că am reuşit la
 Printre rânduri
toate trei. Tata nu mi-a zis nimic, mama era o patrioată, o idealistă, dintr-o
familie de militari, tatăl ei, bunicul meu, a fost executat în 1916 de germani
Radu Herjeu

la Târgu Jiu, deci au fost foarte mulţi eroi şi morţi în familia mea în
războaiele secolului acesta, deci mama m-a lăsat, eu născut berbec, sub
sânul lui Marte, în ziua de Florii. Am fost un luptător, şi am rămas.
R.H.: În 1948 aţi abandonat...
S.N.: În '48 tata a fost arestat. După abdicarea ex-regelui Mihai - pe 2
ianuarie regele a plecat, iar pe 5 ianuarie tata a fost arestat. Tata a fost la
trenul regelui, la Săvârşin, am petrecut şi eu câteva veri acolo şi am cunos-
cut familia regală, tata a fost pe peron acolo când a plecat regele, iar pe 5
ianuarie a fost arestat. Eu eram în vacanţă. M-am întors la şcoala Militară
Navală şi am ascuns faptul că tata a fost arestat, mi-a fost frică, apoi am ple-
250 cat din şcoala navală, am căutat să ies, am ieşit pe un motiv medical. M-am
întors apoi în Bucureşti şi am intrat muncitor la fabrica Fort şi am rămas
muncitor toată vara. În toamnă m-am mai dus la Politehnică, la mecanică,
şi biografia mea din vremea aceea, aşa cum reieşea din declaraţiile mele, era
că fusesem muncitor la fabrică, iar părinţii mei sunt despărţiţi şi nu trăiesc,
eu plecând de la 16 ani de acasă. Sigur, am plecat la 16 ani de acasă, dar
restul era o minciună.
R.H.: Şi a ţinut?
S.N.: Am terminat Politehnica, familia mea, mama, sora şi familia sorei
au rămas la Timişoara, eu am rămas la Bucureşti, unde am început o nouă
viaţă, am făcut sport, am ieşit inginer.
R.H.: Aţi făcut şi scufundări?
S.N.: Da, dragostea mea pentru mare, pentru marinărie s-a manifestat la
un moment dat în dorinţa de a filma sub apă. Şi-atunci, eu am fost în
România primul scafandru şi primul instructor militar, primul scafandru cu
aparat individual. Cu un aparat care a fost creat şi inventat de mine am
coborît şi am stabilit şi un record la un moment dat, de 32 de metri.
R.H.: Este ceva ce n-aţi încercat în acei ani? Ceva ce v-aţi fi dorit să
faceţi, fiindcă aţi făcut multe lucruri.
S.N.: Da, am făcut multe lucruri. În timpul facultăţii am făcut coperţi
pentru diverse reviste, cred că şi astăzi se găsesc acele reviste printr-un colţ
pe undeva, deci am trăit din talentul meu de „belle arte“ făcând coperţi pen-
tru reviste, am trăit din sport, am făcut sport, am iubit sportul, educaţia
Timişoarei îşi spune cuvântul, acolo am fost coleg cu mari sportivi, cu
Iolanda Balaş, cu fraţii Raica, deci cu nume celebre ale atletismului româ-
nesc.
R.H.: Şi de ce n-aţi continuat pe partea aceasta cu sportul?
 Printre rânduri
S.N.: Fiindcă am intrat în cinematografie, mai întâi într-o uzină în '53-
'54, apoi printr-un schimb de locuri cu totul întâmplător am ajuns în cine-

Radu Herjeu
matografie. A doua mea dragoste, după marină, era filmul. De mic copil
fugeam de acasă şi mă duceam la cinematograf.
R.H.: Şi v-aţi mutat la Sahia pentru a fi mai aproape?
S.N.: Nu, întâmplarea a făcut ca un coleg al meu să vrea să lucreze la
uzina unde lucram eu şi unde vroiau să mă facă director, dar eu nu vroiam
să iau funcţie - nu-mi convenea ideea să fiu director. Eram apreciat ca ingin-
er şi în clipa în care am auzit că vor să mă facă director la un mare SMT
care are vreo 1800 de mijloace de locomoţie, de mişcare - eram extrem de
tânăr, aveam 23-24 de ani - am făcut schimb cu colegul meu, care era la stu-
dioul Sahia. Şi aşa am ajuns la studioul Sahia, unde a ajuns să-mi placă.
R.H.: Să ne oprim puţin aici. Cum de nu s-a aflat totuşi de tatăl dum- 250
neavoastră? Era cât pe ce să deveniţi director, nu se controlau dosarele,
dumneavoastră aţi făcut o biografie, dar trebuia s-o ia de bună?
S.N.: Trebuie să spun din proprie experienţă că nu controlau prea bine.
De pildă, în ceea ce mă priveşte, cred că faptul că tatăl meu a fost închis a
fost aflat destul de târziu.
R.H.: Cum aţi ajuns să realizaţi scurt-metraje?
S.N.: Ca inginer, răspundeam şi de aparatele de filmat, şi de laborator.
Şi cum eu sunt un tip foarte muncitor, în timpul meu liber am făcut aparatele
acestea de scufundat în apă şi am făcut nişte filmări pe care nu le făcuse
nimeni până atunci - n-avea nimeni curaj să se scoboare la zeci de metri sub
apă cu un aparat de filmat la început făcut de mine, apoi cu unul special
venit din Franţa. Deci n-a avut nimeni curajul să facă ce am făcut eu şi eram
singur. Şi îi mulţumesc lui Virgil Calotescu, un coleg, care era secretarul
organizaţiei de partid la Sahia, un om extraordinar, care m-a ajutat să fac
primul film, oferindu-se să facă el regia, iar eu operatoria, şi Holban, un alt
coleg de-al meu, un om extraordinar şi el, a murit, de fapt amândoi sunt
morţi, fie-le ţărâna uşoară, le mulţumesc, datorită lor am ajuns cineast. Apoi
n-am mai colaborat, m-au lăsat să fac singur totul. Deci m-am prezentat în
toamnă cu un film făcut şi ca regizor, şi ca operator, şi ca scafandru, l-am
montat şi l-am terminat. Se numea „Scoicile n-au timp niciodată“. După
aceea am intrat într-un alt domeniu în care absolut nimeni nu se pricepea.
Era vorba de macrofilmări, să filmezi flori. Cu o răbdare titanică de care nu
sunt mulţi capabili, recunosc, zile şi nopţi am studiat florile şi pe urmă le-
am filmat, am creat o tehnică pentru filmarea lor, unică, nici astăzi nu există
o tehnică mai bună decât cea pe care am avut-o eu atunci, şi am reuşit să
intru într-un domeniu în care am făcut un succes imens, chiar răsunător, cu
 Printre rânduri
aceste flori ale mele. Am început prin simbol, folosind flori. Am făcut
„Primăvara obişnuită“ şi apoi „Memoria trandafirului“.
Radu Herjeu

R.H.: Care a câştigat un premiu.

S.N.: Multe premii internaţionale: Edinburg, Tours, Cannes şi aşa mai
departe. Am fost la Cannes în '62, unde am cunoscut un producător ameri-
can care mi-a spus că mă angajează pe şapte ani la firma Columbia. Datorită
lui Mihai Duţă, care astăzi este om de afaceri în domeniul cinematografiei,
am ajuns la Cannes, şi nu numai datorită lui, şi datorită unei întâmplări cu
Ion Gheorghe Maurer, care a intervenit şi mi s-a dat drumul, mă întâlneam
des cu el la studioul Sahia. În felul acesta am ajuns în străinătate, unde mi
s-a oferit acest contract de către Richard Davis, pentru Columbia. Vroiam
să fug din ţară, când am plecat i-am spus mamei că nu mă mai întorc. Mama
250 mi-a spus: „du-te!“. Ştia cât am suferit, cât suferise ea şi întreaga familie.
Deci era într-un fel o scăpare pentru mine, dar n-am reuşit să plec. Am mai
avut mii de propuneri, am făcut 30 de filme în străinătate, seriale importante
în Germania, în Franţa, seriale care au avut un mare succes atât la televiz-
iunea franceză cât şi la cea germană. În Germania serialele mele, cum ar fi
„Căutătorii de aur“, „Mihail, câine de circ“, „Lupul Mărilor“ au fost cel
puţin şase-opt ani de zile în top. Eu am făcut o carieră internaţională în para-
lel cu cariera din România.
R.H.: De ce n-aţi rămas totuşi? Aţi spus că n-aţi putut, ce înseamnă că
n-aţi putut?
S.N.: N-aş putea să vă dau explicaţii clare, pur şi simplu n-am putut.
R.H.: Mai ales că eraţi foarte tânăr, dintr-o dată vi se deschideau în faţă
perspective, eraţi convins că reîntors în ţară veţi avea posibilitatea de a
merge mai departe?
S.N.: Da, eram tânăr, ştiam limbi străine. Eram la Cannes, şi la un
moment dat Richard Davis are o întâlnire cu Christian Jacques, un mare
regizor francez care pe vremea aceea avea vreo şaizeci şi ceva de ani, cam
cât am eu acum. Eram pe terasa de la hotel Carlton şi a urmat o discuţie între
ei doi, în care Richard Davis, care se purtase cu mine excepţional, mă purta
la toate marile restaurante, în cazinouri, şi aşa mai departe (noroc că nu tre-
buia să dau declaraţii când mă întorceam acasă), a fost atât de dur şi de
mitocan cu Christian Jacques, încât am avut un şoc şi, la un moment dat,
deşi eram tânăr, revoltat, am vrut să intervin. Şi ţin minte că pe sub masă
Christian Jacques m-a strâns de mână şi pe urmă, la plecare, a ţinut să-mi
spună că aşa este meseria noastră, trebuie să îndurăm şi să înghiţim din
partea producătorilor. Venind în România, sigur că producătorul era altcine-
va, în orice caz nu m-a umilit nimeni, dacă am suferit vreodată din cenzură,
 Printre rânduri
şi slavă Domnului că am suferit, deşi unii au impresia că nu. Am suferit
poate mai mult decât alţii, pentru simplul fapt că am făcut sigur mai multe

Radu Herjeu
filme. Şi mai mult, patriotismul din filmele mele nu era unul de tip comu-
nist, şi în special naţionalismul lui Ceauşescu, eu eram de cu totul alt gen.
Dovada este că toate filmele mele istorice au fost dublate de către
Ceauşescu.
R.H.: Domnule Nicolaescu, vom ajunge şi la film, să rămânem deo-
camdată în 1962. După 1962 v-aţi întors în ţară şi aţi trecut la filme artis-
tice, de lung metraj.
S.N.: Da, propunerea a venit din Franţa. Trebuia să fac „Castelul din
Carpaţi“ după Jules Verne. Adică m-am întors din Franţa în România cu trei
producători: cu Richard Davis, cu Henri Deutchmaister şi un francez jumă-
tate englez, toţi trei vrând să facă „Castelul din Carpaţi“. De la „Castelul din 250
Carpaţi“, întârzierea scenariului la care lucra şi Titus Popovici - aşa l-am
cunoscut pe Titus Popovici - am lucrat cu cei mai mari scenarişti la Paris,
de la „Castelul din Carpaţi“ am avut ocazia să fac un film istoric. Şi am spus
„Dacii“. Bineînţeles că nu a fost „Dacii“ ca proiect prima dată, am spus
„Traian şi Decebal“, „Mihai Viteazul“ - toate erau ocupate, erau alţi regi-
zori, alte echipe care îşi făcuseră un calendar pe o sută de ani. Nu mai era
nimic din istorie şi atunci am zis „Dacii“, la daci nu se gândise nimeni. Cum
străinii au intrat imediat în „Dacii“ fiindcă aveau bani, am avut actori, aşa
am realizat primul film. Ca răspuns conducerea Ministerului Culturii, la
cererea cuiva, nu are importanţă cine, pentru că l-am iertat, m-a judecat şi
trebuia să fiu schimbat, după ce realizasem trei sferturi din film. Şi atunci
actorii francezi au spus că în contract scrie că regizor este Sergiu Nicolaescu
şi dacă Sergiu Nicolaescu va fi schimbat, se urcă în avion şi pleacă. Şi atun-
ci n-au avut ce face şi au trebuit să mă lase regizor până la sfârşitul filmu-
lui. La sfârşitul filmului probabil că m-ar fi aşteptat o cumplită cenzură care
mi-ar fi făcut, probabil, filmul praf. M-a ajutat în momentul acela Titus
Popovici, când a văzut filmul s-a liniştit şi m-a sărutat, şi am avut norocul
ca Ion Gheorghe Maurer să vadă filmul primul, şi după asta eu n-am mai
avut cenzură. Deci am o recunoştinţă deosebită pentru Ion Gheorghe
Maurer, care de la primul film m-a salvat de cenzură.
R.H.: Domnule Nicolaescu, şi totuşi cum aţi trecut de la macrofilmări
şi filmări subacvatice la regia unui film mult mai complex? Altă experienţă
nu aveaţi în afara acestor scurt-metraje.
S.N.: Situaţia n-a fost deloc uşoară, pentru că erau colegii care s-au
împotrivit. Dacă mă lăsau toţi să mă scufund în apă în ideea că poate nu mai
ies, sau să fac microfilmări, să orbesc la lumina aia de blitz trei zile până să
 Printre rânduri
declanşez aparatul, dacă mă lăsau în treburile astea, mă lăsau cu liniştea că
nu-i pot concura. În momentul în care am intrat într-un domeniu în care
Radu Herjeu

deveneam un concurent, vă asigur că am avut foarte mulţi împotriva mea,

care au încercat să mă oprească înainte să vadă primul film. Deci primul
film a fost o mare suferinţă, pot să vă arăt pagini de ziare în care eram ata-
cat şi cineva spunea că „dacă Sergiu Nicolaescu va face vreodată vreun film
care se poate şi proiecta, atunci înseamnă că este Orson Wells“, şi o spunea
un om cu mari calităţi. Atât de sigur era că n-o să reuşesc. Toată lumea
zicea: „lasă-l, că o să-şi rupă gâtul“. Şi cu toate acestea, „Dacii“ a fost un
succes imens.
R.H.: Cum aţi simţit acest succes la primul film de lung metraj şi la o
vârstă destul de tânără, când e uşor să capeţi o părere supradimensionată
250 despre sine?
S.N.: Aşa cum m-aş simţi să-mi spuneţi acum că o fată de 18 ani super-
bă, Miss România, mă iubeşte pe mine. Un om, ca să se bucure, trebuie să
obţină ceva la timp. Când nu ai obţinut ceva la timp şi ţi-ai dat viaţa, a curs
sânge ca să ajungi până acolo, atunci nu te mai bucuri. Simţi o căldură
imensă care îţi pătrunde în corp, mai ales când vedeam miile de oameni
aplaudând şi venind la cinematograf, eram emoţionat, dar nu eram bucuros,
pentru că bucuria murise. Murise prin luptă. Nu ştiu ce e aceea bucurie şi
fericire. În bucurie şi fericire trebuie să existe minimum doi. Eu întotdeau-
na am fost singur. Şi în luptă, şi în succes.
R.H.: Spuneaţi în carte că v-aţi sacrificat viaţa pentru profesie.
S.N.: Da, fără doar şi poate. Orice mă întrebaţi de viaţa mea, mă gânde-
sc la ce film era în perioada respectivă, dacă mă întrebaţi, de pildă, cum a
fost viaţa mea în 1970, imediat mă întorc înapoi să văd ce film am făcut şi
pot să vă vorbesc de lucruri necunoscute, dar dure, crunte câteodată, sufer-
inţe incomensurabile, dar nu m-am plâns. Asta era diferenţa. Nu m-am plâns
nicăieri, nici la presă, nici la partid, nu m-am plâns niciodată nimănui.
Faptul că nu m-am plâns nimănui nu a făcut să-mi fie mai uşor, dar în orice
caz nu am cerşit mila nimănui. Faptul că am fost recunoscut l-a făcut pe
Ceauşescu să încerce să mă dubleze, să mă înlocuiască, a crezut că şi un
„Mihai Viteazul“ făcut de alţii o să aibă acelaşi succes. Paf, a căzut. „Dacii“
a fost dublat de „Columna“ şi de „Burebista“ - un scenariu care mi-a fost
dat şi mie, era să mor de râs când l-am citit, era ceva îngrozitor, era
Ceauşescu transpus în Burebista. Bietul George Constantin a trebuit să
interpreteze o catastrofă de rol de tipul acesta. Nu, eu n-am făcut filme de
tipul acesta.
R.H.: Domnule Nicolaescu, aţi încercat mai multe genuri de filme. De
 Printre rânduri
care v-aţi simţit cel mai legat?
S.N.: De plăcut îmi place cel mai mult filmul de artă. În categoria asta

Radu Herjeu
eu n-am făcut decât patru filme: „Moartea lui Ipu“, „Osânda“, „Ciuleandra“
şi „Ultima noapte“. Aceste filme mi-au dat cea mai mare satisfacţie mie per-
sonal în timpul filmărilor şi în pregătirea lor. E mare lucru treaba asta. Dar
fără doar şi poate cel mai legat sunt de filmele istorice. Deşi unii zic „da,
dar aţi fost şi sunteţi un maestru al filmelor de acţiune“, sunt fără discuţie,
sunt pe plan internaţional recunoscut, şi în filmul istoric şi în filmul de acţi-
une, dar nu acesta a fost idealul meu niciodată. M-am jucat. În filmele de
acţiune, făcând pe poliţistul, m-am jucat. Era un lucru pe care-l ştiam foarte
bine, aveam un unchi poliţist, şi el mort în închisoare, care mi-a sugerat
modelul poliţistului, comisarului, pe care l-am jucat eu. Ciudat este că la
securitate toţi aveam pe vremea aceea, sau aproape toţi, un dosar. Şi pe 250
dosarul meu, între ghilimele, scrie „Comisarul“, bineînţeles.
R.H.: De ce n-aţi făcut mai multe filme de artă atunci?
S.N.: Pentru că eu cred că misiunea mea a fost şi este să fac film istoric.
Pe de o parte cunosc bine domeniul, am fost un pasionat al istoriei, pe de
altă parte am considerat întotdeauna că datoria mea este să redau spectato-
rilor, naţiunii române, demnitatea aceea pe care istoria i-a dat-o şi care într-
un anumit regim s-a pierdut. Deci lupta mea a fost de o refacere a istoriei,
a moralului şi a demnităţii româneşti. E o misiune. Sunt ca un misionar. E
greu să vă dau detalii, dar m-am considerat ca un misionar în domeniul isto-
riei.
R.H.: Spuneţi într-una din cărţile scrise de dumneavoastră că sunteţi
adeptul unui naţionalism articulat pe realităţi şi exemple istorice, iar pe de
altă parte spuneţi în introducerea la „Revoluţia - începutul adevărului“ că,
privind cu luciditate trecutul nostru, „Ne vom îneca într-un ocean de amără-
ciune, câte secole de beznă, trădări, groază, persecuţie şi iobăgie, ce puţine
clipe de glorie sau de triumf. Mă revoltă jelaniile şi resemnarea din atât de
iubita noastră Mioriţă“.
S.N.: Corect. Dar nu e contrazicere. Vreau să vă spun următorul lucru -
şi asta am crezut întotdeauna - că o înfrângere, o greşeală este de multe ori
mai importantă pentru noi decât o victorie, pentru că avem ceva de învăţat
exact şi sigur în ce priveşte ceea ce trebuie să evităm. Pe când o victorie, în
realitate nu e o victorie dacă după aceea te culci pe laurii ei, iar o înfrângere
nu este o înfrângere, o bătălie pierdută nu înseamnă că ai dispărut, dim-
potrivă, trebuie să renască în tine dorinţa de victorie, şi din nou vei lupta
mai mult, mai puternic, cu mai multă râvnă pentru a cuceri ceea ce în prima
bătălie ai pierdut. Să fim realişti, să vedem istoria noastră aşa cum a fost, cu
 Printre rânduri
părţile ei bune şi părţile ei rele, şi prin cunoaşterea trecutului nostru să încer-
căm să ne facem un prezent şi un viitor. Dar dacă încercăm să minţim - o să
Radu Herjeu

se supere mulţi pe mine spunând aceasta - atunci când istoricii devin unelte
politice, istoria este o minciună. Atunci când istoricii devin oameni politici,
sigur este o altă minciună. De aceea va trebui întotdeauna să ne aplecăm cu
respect asupra istoriei, să fim neutri politici şi să încercăm să scoatem la
iveală adevărul. O să-mi spună probabil toată lumea că nu-i adevărat, nu
răspund că fiecare are adevărul lui, fiecare trebuie să-l caute, nici Isus
Hristos n-a ştiut să răspundă când l-a întrebat Pilat „ce este adevărul?“. A
tăcut. A spus: „adevărul este Dumnezeu“. Deci nici eu nu voi putea spune
ce este adevărul. Adevărul trebuie să-l câştigi singur. Consideri că nu spun
adevărul? Cercetează, caută, şi găseşte-ţi singur adevărul, dar nu uita ce am
250 spus şi eu.
R.H.: Domnule Nicolaescu, ce părere aveţi despre „Punctul Zero“, din
punct de vedere al realizării, sunteţi mulţumit?
S.N.: „Punctul Zero“ este un film de acţiune, nu este un film politic, în
care am profitat, în primul rând era o experienţă, prima coproducţie
româno-americană. În această condiţie am făcut un film de acţiune, nu s-a
vrut un film al revoluţiei, dar am profitat de acest lucru neştiind ce-mi aduce
viitorul, să fac un lucru care va rămâne pentru sute de ani. Este momentul
execuţiei lui Ceauşescu, pe care l-am realizat matematic, cinstit, aşa cum a
fost, pentru că el nu a fost filmat. Mi-am atins scopul, arătând acest moment
pe care poporul român ar trebui să-l cunoască, tot aşa cum am considerat tot
o datorie a mea să arăt un alt sfârşit de viaţă, acel al lui Ion Antonescu, în
iunie 1946, când a fost executat la Jilava. Am avut imensa satisfacţie de a
găsi negativul original care se pierduse. Nimeni nu mai ştia de acest nega-
tiv. Cu perseverenţa şi cu acel har cu care numai Dumnezeu m-a ajutat, un
Dumnezeu român, am găsit acel negativ original. În filmul „Oglinda“ apare
execuţia mareşalului, este o lecţie pentru poporul român această execuţie şi
modul în care acest om, care a avut vocaţia eroului, a trecut dincolo de fiinţă
şi cum a trecut dincolo de fiinţă un om care avea vocaţia să fie cel mai mare
român dintre români.
R.H.: Revin totuşi la „Punctul Zero“, nu ca subiect, ci ca realizare. Nu
credeţi că aţi cedat poate unor şabloane importate de la partenerii ameri-
cani? Mă gândesc că urmăririle din filmele cu comisari erau mai veridice
poate decât urmăririle din „Punctul Zero“.
S.N.: Da. Filmele cu comisari erau filme foarte bune. Ăsta e un film
uşurel, de tip american.
R.H.: Şi aţi acceptat totuşi, cu statutul dumneavoastră, să faceţi un film
 Printre rânduri
uşurel numai pentru a păstra pe peliculă sau a reconstrui momentul exe-
cuţiei?

Radu Herjeu
S.N.: Există momente de tipul acesta în viaţa unui regizor, pentru a
obţine ceva. Ceea ce a fost importantă era execuţia. În condiţiile cine-
matografiei româneşti de după revoluţie, an de an aceste condiţii au fost din
ce în ce mai mizerabile, mergând astăzi până la catastrofă. De pildă astăzi
sunt pregătit să fac un film Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, titlul este „Triunghiul
morţii“ şi m-am certat cu echipa din cauza costurilor, care au crescut de trei
ori. Deci, nu-mi ajung banii să fac acest film. Deci, s-ar putea să nu-l fac.
Ar însemna ca anul acesta să nu facem nici un film. Ies trei filme: Iulian
Mihu, Dan Piţa şi Mircea Veroiu - regizori mari. Aceste filme ies, dar au
fost filmate anul trecut. Dar ca să facem un film anul acesta şi să iasă anul
acesta, cum vroiam eu să fac… cred că nu voi avea această şansă, pierzân- 250
du-se tot. Regimul comunist m-a împiedicat să fac filme din primul război
mondial fiindcă însemna să aduc pe ecran rolul lui Ferdinand, că monarhia
ar fi realizat România Mare. Am reuşit o dată să aduc pe ecranul filmului
românesc un rege, Carol I, l-am jucat chiar eu.
R.H.: Întotdeauna aţi spus că n-aţi fost favorizat până în 1989.
S.N.: Unii spun că am fost favorizat. Şi eu le spun „nu-i adevărat“. Dar
de la mine citire nu voi spune niciodată „n-am fost favorizat“.
R.H.: Aţi răspuns tot la o anumită întrebare.
S.N.: Dacă ar spune cineva că am fost unul din favoriţii regimului, i-aş
solicita să-mi dovedească cum şi îi voi replica imediat. Nu am fost un
favorit al regimului. Am avut mai multe greutăţi decât unii care au făcut pe
victimele regimului.
R.H.: Şi totuşi spuneţi că aţi fost lăsat să trăiţi şi să munciţi. Eu cred că
aţi putut şi să nu faceţi multe compromisuri. Dumneavoastră povestiţi în
carte cum v-aţi menţinut ferm pe poziţie cum că nu schimbaţi aia, nu mod-
ificaţi cealaltă şi că până la urmă în multe cazuri rămânea ca dumneavoas-
tră. Aţi spus că nu vroiaţi să faceţi filme de propagandă sau să regizaţi spec-
tacole şi a fost ca dumneavoastră.
S.N.: Da, dar eram deja Sergiu Nicolaescu, eram deja în Europa un
nume cunoscut. Nu mai puteai să-l iei pe Sergiu Nicolaescu şi să-l tragi ca
pe o cârpă de colo colo. În momentul în care se afla că Sergiu Nicolaescu
nu are de lucru, mă chema orice studio din străinătate să mă angajeze. Nu
mai puteau, gata! Exista o graniţă, când am trecut de ea m-au lăsat în pace.
R.H.: Şi totuşi au fost oameni de valoare, poate nu neapărat în domeni-
ul cinematografic, care au făcut compromisuri, pentru că aşa au crezut că
pot să realizeze ceva.
 Printre rânduri
S.N.: Eu nu-i condamn. Poate cineva să-l condamne pe Liviu Ciulei că
a luat-o le Lica Gheorghiu în filmele lui, sau pe Bratu care a luat în „Tudor
Radu Herjeu

Vladimirescu“ un rol principal şi l-am refuzat în „Dacii“? Aici depinde de

firea omului, nu condamn pe nimeni. Eu nu consider că acel compromis ar
trebui să se întoarcă împotriva artistului. Era un compromis al sistemului,
erai obligat. Dacă la mine nu veţi găsi astfel de compromisuri, nu înseamnă
că îmi condamn colegii. Vreau să spun că în cinematografie au existat
puţine filme cu elogii, unul dintre ele a fost făcut de unul din oamenii pe
care îi ştiu eu care a fost în puşcărie ca deţinut politic, şi totuşi a făcut un
astfel de film tocmai pentru a avea o pâine asigurată. Eu n-am avut nevoie.
Eu mi-am câştigat o carieră internaţională. Am avut o premieră la Paris cu
„Dacii“ cum poate doar la trei ani există o premieră aşa de spectaculoasă.
250 Deci eu, cu primul meu film, am fost un nume.
R.H.: Domnule Nicolaescu, sunteţi orgolios?
S.N.: Cred că da. Am şi o doză de orgoliu.
R.H.: Ştiţi că circula o glumă cu dumneavoastră, apărea un film şi scria:
regia - Sergiu Nicolaescu, scenariul - Sergiu Nicolaescu, în rolul principal -
Sergiu Nicolaescu, iar în rolul lui Sergiu Nicolaescu, mă rog, Amza Pellea
sau Colea Răutu.
S.N.: Da, în rolul lui Sergiu Nicolaescu cel mai potrivit era tot Sergiu
Nicolaescu. Nu m-a deranjat.
R.H.: Credeţi că aţi fost bun în tot ce aţi făcut? Adică v-aţi considerat
bun, din moment ce aţi dorit să le faceţi pe toate într-un film?
S.N.: Ştiţi cum e treaba aceasta? Mă întrebaţi de un lucru la care eu pot
să vă răspund doar atât: „am ajuns la mal“, deci am ajuns. Vreau să spun că
în topul actorilor am fost întotdeauna între primii trei, deşi nu mă consider
actor, mă consider interpret, fiindcă n-am jucat decât ceea ce vroiam eu şi
numai ceea ce mi se potrivea. În topul regizorilor am fost întotdeauna
primul. În aceste condiţii eu eram autorul majorităţii scenariilor, am colab-
orat cu scenarişti excelenţi şi vreau să mărturisesc fără nici un pic de ruşine,
chiar atunci când eu am scris un scenariu, cum a fost „Osânda“ sau „Ultima
noapte“ am avut ajutorul prietenesc al unor mari scriitori, cum a fost
Francisc Munteanu sau Titus Popovici. Eu le dădeam scenariul şi ţineam
cont de ce îmi spuneau ei, nu de ce îmi spunea Ministerul Culturii, cum
astăzi ţin cont de ce mi-a spus D.R. Popescu când i-am dat un scenariu să-l
citească şi mi-a spus nişte lucruri extraordinare. Dar eu am scris scenariul,
evident că eu am scris scenariul respectiv. Cred că sunt un bun scenarist, nu
e meseria mea, o fac numai când e nevoie, ca actor este cuvântul spectato-
rilor să-l spună, ei decid dacă sunt bun sau nu ca actor.
 Printre rânduri
R.H.: Ca regizor la fel...
S.N.: Ca regizor tot spectatorii hotărăsc. Şi după părerea mea, au hotărât

Radu Herjeu
deja. La vârsta mea nu se mai pune problema.
R.H.: Dar există ceva în ce nu sunteţi bun?
S.N.: Vedeţi dumneavoastră, am făcut ceva ce nu ştiu să fac? Eu nu am
făcut şi nu am intrat decât în ceea ce ştiu să fac. De pildă în politică, m-aţi
văzut intrând în faţă? Nu vorbesc de revoluţie. Nu. După revoluţie. M-aţi
văzut vreodată ieşind în faţă în vreun partid? Nu m-aţi văzut niciodată. Deci
acolo unde nu mi-e locul, simt eu, şi acolo unde nu mă simt capabil mă
retrag în spate, în planul doi, sau planul trei. Ţin minte că în 22 decembrie
făcusem toţi CFSN-ul şi „hai să apărem la televizor!“. De unde până atun-
ci fusesem printre primii care au influenţat ceea ce se petrecea în televiz-
iune, în momentul în care s-a făcut această fotografie, vă puteţi uita la ea, 250
eu sunt undeva într-un colţ în dreapta, în fund. Asta vă poate spune mai
multe. Deci nu mă bag acolo unde nu mă pricep. Dar unde mă pricep, nu
stau pe planul doi.
R.H.: Domnule Nicolaescu, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea,
sper să ne mai dăruiţi curând şi alte filme, de artă în special, şi istorice şi să
aveţi şi o viaţă mai plină, pe lângă succesele din carieră.
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Octavian Paler
Scriitor 250
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule Paler, aş vrea astăzi cu dumneavoastră să am
un dialog în care să putem vorbi despre lucruri pe care le descrieţi mai mult

Radu Herjeu
în cărţile dumneavoastră decât în editorialele dumneavoastră, şi mai ales în
cărţile dumneavoastră mai vechi, în perioada în care probabil aveaţi mai
puţine dezamăgiri şi mai multe speranţe decât acum.
Octavian Paler: Şi mai multe iluzii.
R.H.: Iluzii... eu prefer să le numesc încă speranţă. În „Apărarea lui
Galilei“ spuneaţi că fericirea o găseşti acolo unde crezi cu putere în ea, şi
vreau să vă întreb mai întâi nu dacă este adevărat ci dacă e uşor să crezi în
fericire.
O.P.: Vreţi să cred în fericire pe o vreme ca asta, cum e afară, cu ploi
putrede, o iarnă de care eu mă tem? Eu sunt un om al verii. Vara sunt foarte
optimist. Chiparoşi, iarbă însorită. Vara îmi e mai uşor să fiu optimist, chiar 250
fericit. Pot să văd în lumină ceva aproape mistic, când vine toamna lucrurile
se schimbă puţin, iar când se apropie iarna intru într-un regim psihic mai
jos. Oricum, dacă discutăm despre fericire, îmi aduc aminte ce zice undeva
Kierkegaard, că fericirea există numai după ce a trecut. Câtă vreme o
trăieşti, ea este perisabilă. Nu ştii niciodată dacă nu rişti în clipa următoare
să devii din fericit nefericit. După ce a trecut însă, poţi să spui „am fost
fericit“. Cu alte cuvinte, mă tem că paradisurile există numai ca paradisuri
pierdute. În „Apărarea lui Galilei“ e vorba de altceva. E vorba de un per-
sonaj care e un fel de alter ego al meu, se înţelege asta, şi care îşi găseşte în
ultimele resurse de vitalitate chiar fondul de a crede. Cu alte cuvinte, mie
mi se pare că soluţia optimă pentru cineva este soluţia lui Don Quijote.
Anume aceea de a crede în ceea ce simţi nevoia să crezi, de a iubi ceea ce
simţi nevoia să iubeşti, fără să-ţi mai pese de părerile celorlalţi.
R.H.: Dumneavoastră mai aveţi puterea asta?
O.P.: Cred că da. Din fericire, încă da.
R.H.: Şi câte ierni au trecut peste dumneavoastră, la acest mod de vă
nega fericirea sau dreptul la fericire?
O.P.: Nu neg. Dimpotrivă, faptul că mă agăţ, cum zice un vers celebru,
de partea însorită a îndoielii, este o dovadă că am nevoie încă să cred în
şansa de a fi fericit. Mi-ar fi greu să le număr. Pe cele fizice pot, dar nu ele
contează. Probabil au fost vreo trei. Prima iarnă a fost aceea în care am ieşit
din copilărie, în care copilăria mea a murit şi o dată cu ea o lume întreagă.
Lumea copilăriei mele, care a fost o altă lume decât ceea ce a urmat. Eu sunt
un imigrant în Bucureşti şi a trebuit să mă civilizez aici, să devin din micul
barbar care am fost cândva o persoană civilizată adaptată la cerinţele urban-
ităţii. Nu ştiu dacă am reuşit până la capăt, dar m-am străduit, m-am stră-
 Printre rânduri
duit atât de tare încât până la urmă am reuşit să pierd şi rădăcinile mele.
R.H.: Aşa simţiţi?
Radu Herjeu

O.P.: Da. Cu alte cuvinte eu sunt astăzi nu un bucureştean complet, pen-

tru că am nostalgia universului pierdut al lumii copilăriei mele, dar nu mai
sunt nici ce-am fost, pentru că n-aş mai putea trăi într-un sat. Iar în satul
meu mă duc foarte rar, mă duc întotdeauna doar câteva zile, după care simt
nevoia să plec, deoarece mă izbesc acolo de trecut ca de un zid, pot să
aparţin în continuare acelui sat doar câtă vreme sunt departe de iarnă.
R.H.: Prima iarnă. Şi a doua?
O.P.: A doua iarnă a fost cred cea care a urmat după iluziile mai mult
sau mai puţin responsabile din adolescenţa şi tinereţea mea. Am visat tot
felul de prostii în adolescenţa mea. Întâi am visat să merg pe urmele lui
250 Nansen la polul nord. Eu care nu suport frigul astăzi, după cum v-am măr-
turisit. Apoi am visat să merg pe urmele lui Amundsen la polul sud, am
suferit îngrozitor când am aflat, citind toate cărţile pe tema polului sud sau
polului nord pe care le-am găsit, cum a murit Robert Scott în Antarctica,
scriind în jurnalul său această frază dramatică „este îngrozitor să trăieşti
într-o lume în care numai cel dintâi contează“. Pentru că el la Polul Sud
găsise drapelul norvegian înfipt de Amundsen. Am visat de asemenea să
ajung în Spania, singura ţară pe care am dorit s-o cunosc, şi să refac drumul
lui Don Quijote. Mă supraestimam, fără îndoială, socotindu-mă cumva din
stirpea idealiştilor de genul lui Don Quijote, dar adolescenţa nu are farmec
decât dacă e iresponsabilă. După toată această experienţă - de altfel am tra-
versat experienţe foarte interesante, fascinante - am avut trei ani de delir
livresc, la propriu, în care mi-am albit nopţile citind tot ce-mi cădea în
mână, biblioteci, nu exagerez, fără nici un criteriu, într-o nesfârşită dezor-
dine. Luam de la bibliotecile de împrumut ale vremii şi Kant, şi Hegel, dar
şi Octav de Silla, şi „Cuibul bufniţelor“, şi „Anna Karenina“, fără nici un
criteriu. De altfel, nici nu aveam educaţia estetică necesară pentru a-mi fixa
un program foarte strict. Oricum, astăzi ştiu foarte bine că Borjes are drep-
tate când aseamănă paradisul cu o bibliotecă, pentru că eu am fost în
Arcadia, am fost în acel paradis, am trăit trei ani în care am scos din pre-
ocupările mele şcolare jumătate din materii, pentru a-mi face timp de lec-
tură şi în care am fost fericit. Am plâns pe cărţi, am râs pe cărţi.
R.H.: Nu v-aţi simţit singur în Arcadia?
O.P.: Singurătatea, în formele ei periculoase şi penibile, am descoperit-
o mai tîrziu, deşi ea a fost, dacă vreţi, prima mea experienţă din viaţă. Eu
am descoperit singurătatea la trei ani şi două luni fix, ştiu bine, chiar perfect
ziua, cunosc perfect chiar şi împrejurarea. Se întâmpla această poveste la
 Printre rânduri
moartea bunicului meu matern. Părinţii mă luaseră acolo, n-aveau cu cine
să mă lase probabil acasă, şi ca să nu-i încurc la pregătirile pentru înmor-

Radu Herjeu
mântare m-au trimis undeva în livada casei bunicului meu. Era prin noiem-
brie, una din ultimele zile frumoase de toamnă, cu un soare fabulos, pe care
îl văd şi astăzi, cu merii înroşiţi de primele friguri de toamnă şi cu frunze
uscate pe jos care foşneau, şi am mers aşa prin grădina aceea preţ de jumă-
tate de oră, absolut fericit. Prima descoperire a vieţii mele a fost de fapt
această sensibilitate a mea, aproape mistică, la lumină. Şi la un moment dat
m-am speriat. Am văzut că nu mai auzeam rumoarea din curte, nu mai era
nimeni în jurul meu şi m-am speriat. Atunci am descoperit singurătatea. Dar
în formele ei adevărate am descoperit-o mai târziu, în Bucureşti, unde am
fost departe de părinţi, fără prieteni, din nenorocire pentru mine, din vina
mea, fără îndoială. 250
R.H.: De ce,?
O.P.: Din vina sensibilităţii mele retractile, de rac conservator care
amestecă tot ce e mai prost în zodia racului, adică şi un orgoliu excesiv une-
ori, şi o timiditate cam arţăgoasă. Heraclit zice undeva că „destinul este pro-
priul nostru caracter“. Eu pot să confirm asta, întrucât într-o bună măsură
destinul meu a fost decis de caracterul meu. De altfel, pot să confirm şi
altceva. Cartea pe care o scriu acum are la bază aceată idee, cartea se
cheamă „Despre barbari, cu melancolie“. Ei bine, în această carte plec de la
ideea (şi eu o cred serioasă) că destinul unelteşte prin amănunte anodine.
Unora le asigură momente spectaculoase (de pildă cum i-a asigurat lui
Cezar un Rubicon), dar, desigur, oamenilor obişnuiţi le provoacă destinul
prin amănunte care uneori nici nu sunt observate. Treci pe o stradă oarecare,
la o anumită oră, într-o anumită zi şi nu-ţi dai seama că pe o altă stradă în o
altă zi, la o altă oră, destinul tău ar fi fost altul. Ei bine, în viaţa mea au exi-
stat amănunte care mi-au hotărît în mod limpede soarta. Asta ar fi, să zicem,
a doua iarnă. A treia iarnă a fost când am trăit un fel de şubrezire a certitu-
dinilor, când am intrat în faza de ruină a certitudinilor mele şi a iluziilor
mele. Eu am fost întotdeauna convins că e important să ai iluzii, dar nu de
rând. Mediocritatea iluziilor depinde de noi, mediocritatea vieţii nu depinde
de noi, uneori e decisă de împrejurări, dar asta costă, fără îndoială. Şi a exi-
stat un moment în viaţa mea în care mi-am dat seama de adevărul dramat-
ic, tragic aş zice, dintr-o frază a lui Camus care vorbeşte despre noaptea care
se adună din ce în ce mai deasă în urma noastră şi care ne face să descoper-
im de fapt cât de nesfârşită e ignoranţa noastră. În adolescenţă şi o bună
parte din tinereţea mea am mers cu încrederea în certitudini până la ridicol
uneori. În adolescenţă eram convins că absolutul e undeva la îndemâna
 Printre rânduri
degetelor mele. Astăzi mă gândesc cu melancolie la acele zile pentru că de
fapt am atât de puţine certitudini încât mă tem să le mai înşir. Ştiu în schimb
Radu Herjeu

cât de relative sunt toate şi mă obsedează între altele, să zicem, acel detaliu
care ne e povestit despre ce făcea Cezar Borgia, care în fiecare seară ardea
nişte câlţi pentru a se convinge că orice glorie e deşartă şi că totul e efemer.
Toate trec. Până la urmă nu rămâne decât întrebarea lui Hamlet: „A fi sau a
nu fi?“.
R.H.: Frica trece?
O.P.: Frica se transformă. De altfel vreau să vă precizez că eu am scris
„Apărarea lui Galilei“ ca un lung monolog despre frică pentru a-mi da curaj.
R.H.: Şi v-aţi dat?
O.P.: Da, faptul că am avut curaj să vorbesc despre frica mea şi despre
250 îndoielile care, la un moment dat, mă podideau, a fost după părerea mea o
dovadă că în limitele mele mi-am dat curaj. Dar frica se transformă; a dis-
părut frica politică, astăzi nu cred că se mai poate vorbi de o frică politică…
am ieşit din faza asta. Dar iată instaurându-se în locul fricii politice, frica
economică. Pe care o văd acţionând şi provocând aceleaşi ravagii.
R.H.: Credeţi că frica ar putea fi pe undeva motorul evoluţiei umane?
O.P.: Aş zice din fericire. Vă daţi seama cum ar arăta o lume în care n-
ar exista frica de moarte? După părerea mea, dacă nu tot, aproape tot ce e
important în această lume, tot ce e durabil, s-a născut din frica de moarte.
Fără frica de moarte mă tem că bibliotecile şi muzeele ar rămâne în mare
măsură goale. Frica de moarte a ridicat Piramidele, a plantat şi Sfinxul lângă
Piramide, frica de moarte a creat capodopere. Lucrurile nu sunt foarte sim-
ple. Mie îmi plac bufonii din piesele lui Shakespeare, care fac tumbe, sau
vorbesc în răspăr, sau îmi plac bufonii taciturni din pânzele lui Velasquez.
Nu-i suport în politică. Îmi plac şi nebunii, nebunii grandioşi, de altfel îmi
plac nebunii mai mult decât înţelepţii, sunt îndrăgostit într-o mult mai mare
măsură de marii nebuni din istoria culturii, acei nebuni care au pictat, ca
Van Gogh, care au scris o poezie extraordinară ca Holderin, sau au făcut
filosofie, ca Nietzsche.
R.H.: Credeţi că nebunia n-ascunde frică?
O.P.: Nu. Cred că nebunii sunt dincolo de frică, precum sfinţii. Sigur că,
dacă ne gândim la faptul că există şi nebuni de alt ordin, nebuni care se
visează Napoleon, nebuni care, în loc să creeze, vor să comande, atunci se
poate vorbi de frică. Chiar de frica oglinzii.
R.H.: Nu ştiu dacă la dumneavoastră frica politică sau frica economică
au fost primordiale. Ce frică e la dumneavoastră pe primul loc, cea care vă
paralizează, frica dată de vipere?
 Printre rânduri
O.P.: Mai multe. Frica de ratare.
R.H.: O mai aveţi acum?

Radu Herjeu
O.P.: Da, fără îndoială. De pildă, ce înţelegeţi prin viaţă împlinită? Dacă
socotiţi că viaţă împlinită înseamnă succes, notorietate, atunci înseamnă că
discutăm pe două paliere diferite. Eu cred că poţi să-ţi ratezi viaţa chiar
având şansa de a fi răsfăţat în succes sau în notorietate. Totul e ce faci cu
viaţa ta. Şi mă tem că nu există decât vieţi ratate pentru că nu există după
părerea mea viaţă în care să fie împlinite toate iluziile şi toate idealurile. Ori
cel care şi le împlineşte n-a avut idealuri prea mari şi atunci şi le-a putut
împlini, ori a avut nebunia să tatoneze imposibilul şi atunci fără îndoială că
ratează. Mă persecută ideea că viaţa este altceva decât un drum între o
naştere şi o moarte. Şi de aceea mă tem, şi mă tem şi de altele. Am senza-
ţia că în acest sfârşit de secol până şi Dumnezeu trebuie pipăit de experţi. 250
Atât de departe este dus un anumit pragmatism, cu care unii se laudă, pe
care eu însă îl deplor. Mă întorc la credinţă şi zic că până nu crezi până la
capăt în ceva, până nu iubeşti nebuneşte ceva, sunt mult mai mari şansele
de a te rata. La urma urmei, orice singurătate e o formă de ratare. Şi eu n-
am fost şi n-am rămas străin de singurătate, chiar dacă n-am fost niciodată
un solitar adevărat, pentru că am avut mereu nevoie de lume, de ceilalţi. N-
am putut înţelege niciodată acea afirmaţie a lui Sartre că „infernul este
celălalt“. Eu am fost tentat mai degrabă să cred că infernul este în mine.
R.H.: Şi totuşi, în a judeca eşecul unei vieţi, n-ar trebui să ţinem cont şi
de efectele vieţii noastre asupra celorlalţi? Poate dumneavoastră v-aţi simţit
singur, dar poate ceilalţi, avându-vă pe dumneavoastră, citindu-vă, nu s-au
simţit singuri. Poate că eşecul, aşa cum îl vedeţi, al vieţii dumneavoastră, i-
a împiedicat pe ceilalţi să-şi rateze viaţa.
O.P.: Eu n-am vorbit de eşec. Eu am vorbit de teama de eşec. Ceea ce e
cu totul altceva. Cred însă, şi aici vă dau dreptate, că există o anume soli-
daritate a solitarilor, a singurătăţilor. Unamuno chiar face undeva un fel de
apel patetic adresat tuturor solitarilor să se solidarizeze pentru a face lumea
şi viaţa mai suportabile. Sigur că lucrurile astea m-au obsedat continuu. Eu
cred că partea cea mai bună din mine, câtă există, se află în obsesiile mele,
în îndoielile mele, în iluziile mele, în deziluziile mele, eu nu cred că
deziluziile reprezintă întotdeauna un eşec şi nu cred că ele sunt întotdeauna
în defavoarea noastră sau penibile. Deziluziile ne arată cât de mult am fost
în stare să sperăm sau să ne amăgim la un moment dat. Încât eu îmi măsor
uneori drumul prin viaţă şi ce-am reuşit să las ca dâră în urma mea, poate
mai mult după dezamăgirile mele. E interesant să crezi c-ai fost, te-ai crezut
mai bun decât eşti.
 Printre rânduri
R.H.: Veţi afla vreodată? Daca v-aţi crezut mai bun decât sunteţi cu ade-
vărat?
Radu Herjeu

O.P.: Nu ştiu. Oricum eu fac o experienţă interesantă în cărţile mele, nu

foarte plăcută dar nu mă pot lepăda de ea în momentul de faţă. Mă perse-
cută, ca să fiu exact, câtă sinceritate putem suporta. Am ajuns la concluzia
că o sinceritate deplină nu e posibilă. Nu există sinceritate absolută pe lume.
Până şi Rousseau în confesiunile lui zice la un moment dat: Mi-e foarte uşor
să recunosc că am fost vinovat, dar mi-e aproape imposibil să recunosc că
am fost ridicol. Şi-mi dau seama că dificultatea cea mai mare o întâmpin
atunci când este cazul să-mi recunosc un gest caraghios pe care l-am
săvârşit într-o anumită împrejurare.
R.H.: Aţi săvârşit multe lucruri caraghioase?
250 O.P.: Cred că da. Voi mai spune o dată că am umblat trei ani prin anti-
cariatele din Bucureşti după o carte care nu există şi pe care n-a văzut-o
nimeni: „Secretul secretelor“ a regelui Solomon, eu fiind convins la acea
dată că voi reuşi să găsesc acea carte şi voi fi marele ei descoperitor, după
ce toată Renaşterea s-a chinuit să o caute şi n-a reuşit s-o găsească. E
caraghios, nu? Dar sunt fericit că am fost în stare şi de asemenea gesturi
caraghioase. Am mai avut şi altele.
R.H.: Câte lucruri importante n-aţi înţeles în viaţă?
O.P.: N-am înţeles destule. Faptul ca mai am încă putere de a mă mira
este dovada că sunt destule lucruri pe care nu le-am înţeles. Multă vreme n-
am înţeles, de pildă, că trecutul este de două feluri, cum zice Berliaev. Este
un trecut mort, stins, expediat la arhive, şi există un trecut viu care se află
în prezentul nostru, în cenuşa din noi, în cenuşa asta radioactivă a melan-
coliilor noastre care acţionează şi care determină în bună măsură prezentul.
Eu acum sunt în buna condiţie de a înţelege cât de viu este trecutul. Iată
ceva pe care l-am înţeles destul de târziu. Tot târziu am înţeles cât de
caraghioasă a fost propensiunea mea spre înţelepciune în tinereţe când
umblam înnebunit după tot ce îmi putea spune despre cei şapte înţelepţi ai
Greciei Antice şi eram convins că înţelepciunea este supremul criteriu într-
o existenţă. Pentru a ajunge, cum am mai mărturisit de altfel, la convingerea
că în bună măsură înţelepciunea este ceva fraudulos pentru că ea te duce
spre dorinţa de a fi rezonabil, de a evita riscurile, de a fi prudent, de a nu
crede, de a nu îndrăzni şi de a nu iubi nebuneşte. Am mai avut şi altele.
R.H.: Şi atunci care ar fi criteriul, dacă nu înţelepciunea?
O.P.: Nebunia... Între ghilimele. Nu nebunia patologică, fără îndoială,
nebunia despre care vorbeam, care n-are de a face nimic cu politica; care are
de-a face, dacă vreţi, cu filosofia, cu poezia, cu pictura, cu tot ce spiritul
 Printre rânduri
uman a îndrăznit dincolo de limite, dincolo de măsură. Aceasta este proble-
ma: de a face, cred eu, în viaţă lucruri fără măsură, nu cu măsură, cum

Radu Herjeu
ziceau grecii, fără măsură, adică a îndrazni până la capăt.
R.H.: Domnule Paler, şi totuşi oamenii, în general, nu pot să-şi
depăşească limitele foarte mărunte. Cum putem aştepta de la ei să
depăşească limite mai presus de ei?
O.P.: Daca există o înţelepciune care poate fi însuşită la urma urmei,
este aceea de a-ţi iubi limitele. Asta da. Asta pot înţelege. De pildă acum eu
sunt foarte aproape de această unică înţelepciune. Îmi dau seama cât de vul-
nerabil sunt, cât de relative sunt ideile mele, convingerile mele, îmi dau
seama câtă cenuşă există în fostele mele mari credinţe şi iluzii, şi încerc să-
mi iubesc limitele, să mi le accept, cu alte cuvinte. Dar asta, dacă vreţi,
priveşte capacitatea noastră de a ne consola. Nu ştiu dacă această capacitate 250
de a ne consola este cea mai fecundă.
R.H.: Chiar vroiam să vă întreb dacă nu cumva, iubindu-ne limitele,
vom înceta să luptăm împotriva lor.
O.P.: Da, aveţi dreptate. E o observaţie subtilă asta. Aşa este.
R.H.: De ce puţini oameni se pot autodepăşi în viaţă, se pot ridica de la
condiţia lor, destul de simplă, de cetăţean al unei naţiuni, de membru al unei
comunităţi? De ce nu pot sau nu-şi doresc să treacă peste această condiţie?
O.P.: Pentru că sunt, după părerea mea, în situaţia de a privi prost oglin-
da. Sunt două moduri de a privi oglinda. Îndrăgostindu-te de tine şi consid-
erându-te în felul acesta deasupra oricăror reproşuri, mai bun, sau pentru a
te sinucide, ca Narcis. Eu am vorbit mult pe tema asta, şi chiar am făcut un
muzeu în labirint, tentativa de a reabilita mitul lui Narcis, care a fost după
părerea mea un personaj extrem de calomniat. Şi astăzi se vorbeşte curent
despre narcisism. O prostie! Narcisismul n-are nimic de-a face cu frivoli-
tatea indivizilor care se privesc în oglindă foarte mulţumiţi de cum arată sau
cum sunt. Narcisismul este cu totul altceva. Narcis este un personaj tragic.
De altfel, cei care vorbesc despre narcisism nu cunosc mitologie şi nu ştiu
că de fapt Narcis a fost condamnat de Nemesis să se uite într-o fântână şi să
se îndrăgostească de sine pentru că era foarte rece cu nimfele, cu femeile.
El, frumosul Narcis, era un misogin. Iar cum misoginismul este văzut ca un
delict şi în ochii zeilor, atunci a fost condamnat, prin Nemesis, să se uite
într-o oglindă şi să ajungă la situaţia de a se autodevora, într-un anumit sens.
Dar asta este cu totul altceva.
R.H.: Şi totuşi, de ce oamenii nu reuşesc să vadă ce trebuie în oglindă?
O.P.: Pentru că sunt ocupaţi cu alte lucruri. Sunt ocupaţi cu pulberea
lucrurilor mărunte care ne orbeşte zilnic. Politicienii sunt ocupaţi să facă
 Printre rânduri
demagogie, uitând mereu că au existat demagogi iluştri. Demagog vine de
la „demos“ şi „agagos“, care înseamnă a „conduce poporul“. Afaceriştii
Radu Herjeu

sunt ocupaţi cu conturile lor în bancă şi de cât le creşte prosperitatea, vani-

toşii de vanităţile lor, toată lumea aleargă după ceva, uitând că există o
sancţiune a timpului, care nu iartă pe nimeni, şi că a alerga spre ceva, spre
o credinţă, spre un ideal, spre ceea ce iubeşti şi a alerga spre nicăieri, cu
iluzia că ceea ce faci de dimineaţa până seara este foarte important, nu scapă
de această penalizare a timpului. Dar problema autodepăşirii se pune, cred
eu, într-un mod diferit, de la persoană la persoană. Depinde ce-ţi propui să
fii ca să reuşeşti să te autodepăşeşti. Dacă nu vrei să fii decât, să zicem, sen-
ator, sau deputat, sau orice altceva, şi eşti aşa ceva, nu mai e cazul să te
autodepăşeşti.
250 R.H.: Exceptând faptul că în asemenea cazuri, când eşti senator îţi
doreşti să fii ministru, şi apoi prim-ministru şi aşa mai departe, evident că
autodepăşirea o plasez numai pe plan spiritual, cel puţin numai acolo mă
interesează, din ce am putut să observ, oamenii luptă cu mult mai multă
energie pentru a se autodepăşi pe plan material, fizic, decât pe plan spiritu-
al. Li se pare mult mai puţin importantă o asemenea evoluţie în plan spiri-
tual decât în plan fizic şi mă întreb de ce, pentru că dacă şi-ar analiza prob-
abil mai mult frica ar constata că ea nu vine din lipsuri materiale sau fizice.
O.P.: Pentru că aceste vremuri, şi când spun vremuri nu mă gândesc
numai la tranziţia românească, mă gândesc la cum arată lumea de astăzi,
pentru că aceste vremuri nu sunt deloc favorabile spiritului, dimpotrivă, mă
tem că idealiştii, romanticii sunt persoane deloc la modă astăzi şi sunt con-
damnaţi să intre în categoria persoanelor denumite pudic „a persoanelor
defavorizate“. Sigur, noi, din „fericire“, avem şansa de a trăi într-un oraş
unde gropile te cruţă de tentaţia de a privi spre cer, trebuie să fii foarte prac-
tic, foarte realist, când pui piciorul, ca să nu cazi în nas. Dar amintiţi-vă ce
spunea Unamuno despre cum s-a născut filosofia. Filosofia s-a născut, spun
asta pentru cei care nu ştiu, în clipa în care din doi oameni unul s-a ocupat
de lucrurile practice, a privit în jos, pentru ca ceilalţi să poată privi cerul
înstelat. Ei bine, vremurile de astăzi, nu numai în România, dar mult mai
apăsat în România, lasă cerul înstelat pe seama astronomilor. Acum cam
toată lumea este obligată, din varii motive, să privească în jos, la lucrurile
practice, unii pentru că nu-i interesează cerul înstelat, alţii pentru că îi
interesează numai ceea ce câştigă. Astăzi coatele sunt mult mai eficiente
decât inteligenţa. Iată încă unul dintre motivele care determină dizgraţia
spiritului azi. Eu, îmi aduc aminte mereu cu nostalgie, sunt incorigibil
îndrăgostit de greci, că la greci, conducători de tipul lui Pericle nu vroiau
 Printre rânduri
glorie pentru ei, ci vroiau să construiască pe Acropole Parthenonul. Din
nefericire, acest gen de oameni nu prea e la modă azi.

Radu Herjeu
R.H.: Dar cei care scriu o carte, făcând-o cadou celorlalţi?
O.P.: Vă referiţi la scriitori. Trebuie să mărturisesc cu sinceritate că-mi
scriu cărţile pentru mine, nu pentru cititori, pentru mine scrisul e o formă de
exorcism, e modul meu de a mă suporta pe mine şi de a suporta lumea din
jurul meu. E modul meu de a fi singur şi solitar în acelaşi timp. E ca un
descântec, când stau în faţa maşinii de scris decuplat de lume, de istorie, de
realitate, de toate mizeriile vieţii obişnuite. În clipa în care reintru în reali-
tate sunt în pericol. În ciuda faptului că se crede despre mine că am călătorit
mult, n-am călătorit mult, mai degrabă am bovarizat călătoria, amintindu-
mi nişte drumuri pe care le-am făcut. Am înţeles că pentru indivizi de genul
meu o călătorie este o formă de frică, am cunoscut multe spaime, multe 250
angoase departe de ţară şi m-am speriat în momentul în care am văzut cu
câtă acuitate eram străin în acele realităţi. Nu fac o apologie a sedentaris-
mului. M-am îngrozit însă când mi-am dat seama că pot să mă simt străin
şi pe străzile Bucureştiului. Şi au fost şi sunt destule situaţii. Nu ştiu cum să
explic acest sentiment. Se pare că Dumnezeu a terminat la un moment dat
lutul la geneză, când a creat omul, şi nemaiavând lut la dispoziţie s-a folosit
şi de noroi. Încât mai există din nefericire destul noroi, şi la noi, şi la alţii şi
de câte ori mă lovesc de această evidenţă am o senzaţie foarte rea, foarte
stranie de străinătate, gravă, pentru că nici o străinătate nu e mai gravă ca
cea de la tine de acasă. Vorbeam despre satul copilăriei mele. De câte ori mă
duc acolo şi mă simt străin, fiindcă satul copilăriei mele a murit, azi e cu
totul alt sat, chiar dacă e cu case mai arătoase, sau are şi uliţe asfaltate. Dar
mă simt străin. Satul acesta nu e satul meu. A rămas poate doar numele.
Atunci am o senzaţie teribilă, mă duc întotdeauna la cimitir să îngenunchez
la mormântul părinţilor mei, după care tentaţia mea este să plec imediat spre
gară. Sau să mă urc în maşină şi să plec. Am acelaşi sentiment penibil pe
care îl am atunci când mă simt străin în Bucureşti, eu fiind mai acasă acum
în Bucureşti decât în satul copilăriei mele, deşi mi se întâmplă deseori
noaptea să aud un cocoş în cartierul Cotroceni, sau câinii lătrând şi-atunci
renasc în mine nişte amintiri demult uitate şi îmi dau seama că, oricât aş
crede eu că m-am urbanizat, undeva în adâncurile mele există încă o sensi-
bilitate a fostului mic barbar.
R.H.: Domnule Paler, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea şi să
sperăm că fricile dumneavoastră nu vă vor împiedica să scrieţi în continuare
şi să ne bucuraţi cu cărţile dumneavoastră.
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Adrian Păunescu
Poet 250
- interviu realizat în 1997 -

- interviu realizat în 1997 -

- interviu realizat în 1998 -

 Printre rânduri
Radu Herjeu: Există un moment în viaţa unui poet când realizează că
este poet?

Radu Herjeu
Adrian Păunescu: Da, dar crede din timp că este poet, deşi uneori nu
ajunge să fie într-adevăr poet. Şi eu am crezut despre mine multă vreme, de
când eram copil, pentru că fiecare lucru pe care îl întâlneam dispunea la o
anumită armonie, de la vârsta de dinainte de scris. Mă uitam la lume şi mi
se părea că e făcută ca să o aşez eu într-o formă, naivă ce-i drept, dar era
altceva decât bună ziua, bună ziua, ce mai faci?!
R.H.: Când aţi început să o puneţi în formele ei?
A.P.: Nu ştiu dacă erau formele ei, dar era un mod de a schimba ordinea
lumii şi de a căuta un înţeles. M-au impresionat când eram mic bocitoarele
din satul meu. Şi ele au contribuit la clarificarea unui mesaj peste moarte:
mi-am închipuit, copil fiind, că a face poezie înseamnă a vorbi şi cu istoria 250
şi cu prezentul, şi cu cei nou născuţi. Nu mă impresionau bocitoarele de
meserie ci femeile care mergeau la tămâiat noaptea mult înainte de venirea
zorilor şi le spuneau celor care nu mai erau lângă ele, în versuri emoţio-
nante, ce mai e prin sat, ce mai e prin lume, ce mai fac ai casei... Târziu,
cred că am reuşit să dau un înţeles nu numai lumii, cum căutam anterior, ci
şi versurilor, şi am publicat la 16 ani prima poezie într-o revistă, pe atunci
nouă, Luceafărul.
R.H.: Aţi mai recitit-o de atunci? Cum vi s-a părut?
A.P.: Da. Curată şi naivă.
R.H.: Un poet are multe frământări şi incertitudini. Dumneavoastră
aveţi?
A.P.: E foarte greu de vorbit impudic despre camera obscură a creaţiei.
Asta face parte din camera obscură: cum pui o lumină pe ea, cum se
voalează filmul. Sigur că am incertitudini. Sigur că mai multe. M-aş fi
aşteptat să întrebaţi dacă am certitudini... Fireşte că am incertitudini. Poezia
este o formă a căutării de soluţii pentru zbaterile, pentru zbuciumul normal
din viaţa fiecărui om. Deci nu numai partea mea de zbucium ci şi a celor-
lalţi.
R.H.: Cât din dumneavoastră, ca om, se regăseşte în poeziile pe care le
scrieţi?
A.P.: Cred că toate defectele şi calităţile mele se regăsesc în poeziile
mele.
R.H.: Să înţeleg că cine vă va citi poeziile vă va înţelege perfect?
A.P.: Depinde şi de el. Spune cineva, parcă Goethe, că„dacă dai cu o
carte în capul unui om şi sună a gol, nu e întotdeauna de vină cartea“.
R.H.: Am auzit lume spunând despre dumneavoastră:„ca poet îl respect
 Printre rânduri
foarte mult, dar ca om...“
A.P.: Dar de unde mă ştiu ei pe mine ca om?
Radu Herjeu

R.H.: Din manifestările dumneavoastră publice, din ce au auzit de la

ceilalţi.
A.P.: Asta în general cu auzitul e cea mai mare boală a lumii moderne.
Nimeni nu mai are răbdare să se ducă la original şi toată lumea înghite ce
mestecă alţii. Au fost numeroase momente în viaţa mea în care a existat
interesul ca eu să par altfel decât sunt. Nu cred că se poate spune: îl accept
pe poetul cutare dar omul îmi este profund dezagreabil. Eu n-am vrut să
obţin mila şi simpatia nimănui în mod special. Eu am scris pentru că nu am
putut altfel.
R.H.: De ce aţi făcut cenaclul Flacăra?
250 A.P.: Pentru că mi se părea că trebuie un exerciţiu al libertăţii şi al luptei
pentru libertate în condiţii de societate perfect controlată. Şi că e aşa mi-o
dovedeşte faptul că la 25 de ani de la întemeierea cenaclului Flacăra, în
cenaclul„Totuşi Iubirea“ publicul se simte la fel de bine ca şi atunci.
R.H.: Dar nu cumva e o diferenţă de număr a publicului?
A.P.: Nu. La Galaţi în 1983, când a fost Gala 1000, au fost 22 de mii de
oameni. Au venit apoi pe stadion, pe gazon, şi alţii. Acum au fost 17 mii.
Nu e o diferenţă de număr atât de mare încât să considerăm că e altă cali-
tate. În general sigur că e greu să povesteşti o simfonie. Era singura mani-
festare cu adevărat angajantă din punct de vedere al libertăţii de expresie, şi
era singura manifestare necenzurată, iar acum ţara e plină de iniţiative par-
ticulare şi oamenii au de ales între mai multe posturi de televiziune şi o
manifestare culturală. Asta nu înseamnă că am pierdut din calitate.
R.H: De ce veneau tinerii?
A.P: Pentru că aveau nevoie. Se simţeau bine şi învăţau ceva. Erau
liberi. Stupiditatea că acolo făceau amor, lansată de o direcţie foarte precisă
a securităţii politice, aceea de dezinformare... A ajuns un fel de legendă fap-
tul că plecau camioane cu chiloţi şi sutiene de la cenaclu. Am mai spus
lucrul acesta, era singura manifestare luminată. Prin urmare e vorba doar de
o minciună ordinară, care a prins, din păcate.
R.H: De ce nu era cenzurată de către autorităţi?
A.P: Obţinusem acest drept de a face o manifestare culturală şi nu
făceam o manifestare cu scenariu precis, era o manifestare modulară, o
întâmplare care se năştea pe măsură ce publicul punea noi probleme, cerea
noi piese, veneau oameni noi. Şi nu aveau cum să ne cenzureze pentru că
nu era un act definitiv. Din chiar modul de a aborda, la început cu critică
directă asupra lucrurilor care se făceau şi la nici un cenaclu, nici la cele lit-
 Printre rânduri
erare, nu exista propriu-zis cenzură. Deci nu era o apariţie în presă, care era,
fireşte, imediat cenzurată. De aceea uneori eu făceam cenaclu pe care nu îl

Radu Herjeu
puteam publica în Flacăra. În 1983 am primit premiu pentru nişte creaţii
cum ar fi „Omul Liber“ şi tot în aceeaşi seară a fost interzisă prezenţa la
radio a piesei cântată de Vali şerban în Alba Iulia, pe tema refuzului prostiei,
o piesă abolut extraordinară, care pe stadion era acceptată. Forma cenaclu-
lui îmi asigura un fel de relativitate a demersului care îi satisfăcea şi pe cei
care mă controlau şi care nu erau oameni răi, unii dintre ei erau oameni
excepţionali. Ei se prevalau de chestia asta, spunând că e un cenaclu, nu un
spectacol de teatru pe care l-ar putea viziona, fiindcă se face în fiecare seară
altceva.
R.H.: Cum vă simţeaţi să aveţi în faţă zeci de mii de tineri, vă dădea
senzaţia de putere? 250
A.P.: Şi senzaţia de putere, dar şi senzaţia de răspundere.
R.H.: V-aţi gândit vreodată că aţi putea folosi acea putere?
A.P.: Mulţi m-au întrebat, unii mi-au şi reproşat că n-am făcut-o. Dar n-
am putut şi nici acum nu sunt în stare să fac un lucru ilegal. Legile de atun-
ci erau legile de atunci şi eu eram un legalist, deci nu puteam să-mi închipui
c-aş putea pleca să declanşez o revoluţie, să mă duc la prefectură. Nu-mi
trecea aşa ceva prin cap, deşi le trăcea prin cap foştilor lideri. Tot la Galaţi,
când a fost Gala 1000 şi au fost televiziuni din foarte multe ţări ale lumii,
inclusiv din Asia, Germania, SUA, Israel, Olanda, mulţi şi-au închipuit că
voi iniţia o mişcare populară. La Iaşi, regizorul Cornel Diaconu, autorul fil-
mului„Cenaclul Flacăra“, interzis din păcate în două regimuri politice, unul
de până în 90 şi altul de acum, a mers să facă o filmare în legătură cu lumea
nebună, minunată care era acolo şi aştepta plecarea cenaclului şi a constatat
acolo sus pe hotelul Unirea, că erau USLA-şi care aşteptau să reacşioneze
faţă de cine ştie ce întâmplare. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să fac aşa
ceva, deşi chiar atunci primeam bilete: „hai să facem ceva“. Nu-mi putea
asuma răspunderea pentru viaţa cuiva. Eu mă ocupam de mentalităţi, eu am
schimbat, atât cât am putut, o parte din mentalitatea celor cu care mă
vedeam. Asta mi s-a părut destul.
R.H.: Apropo de mentalităţi, cum s-au schimbat tinerii?
A.P.: Tinerii sunt extraordinari şi acum, cum au fost şi atunci. Acum au
început să fie îngrijoraţi de lucruri pe care atunci nu le bănuiau. De locurile
de muncă, de posibilitatea de a învăţa. Sunt oameni care îmi scriu:„dom'le,
anul trecut am terminat şcoala şi nu ştiu meserie, pentru că a fost o mare
zăpăceală şi am fost înşelaţi“. Le place foarte mult cultura, le place să se
dezlănţuie, le place foarte mult să-şi rostească sentimentele profunde.
 Printre rânduri
Astăzi, la Cenaclul„Totuşi Iubirea“ se cântă„Rugă pentru părinţi“ în
genunchi, cum s-a întâmplat la Orăştie, la Deva, pe Valea Jiului, acolo unde
Radu Herjeu

se consideră că există nişte abrutizaţi. Nu e deloc adevărat, sunt oameni care

nu au nici o şansă, nu mai au nici o soluţie, atunci, într-o seară sau alta devin
brute, că nu mai pot! Dar asta nu înseamnă că oamenii sunt născuţi brute.
Oamenii nu sunt născuţi, după părerea mea, altfel decât buni. Eu cred că
tinerii despre care vorbiţi sunt extraordinari şi azi şi că se poate face pentru
ei exact ceea ce le trebuie lor, un evantai de expresivităţi. Nu numai una, ei
nu sunt numai dansatori sau iubitori de sport. Ei sunt şi iubitori de profun-
zimi şi chiar îşi iubesc părinţii.
R.H.: Ca poet, nu vă îngrijorează faptul că se citeşte mai puţină poezie
acum?
250 A.P.: Ştiam diagnosticul de când am fost în America. Am trăit un an aca-
demic în America în 1970 şi '71 şi îl vedeam la TV pe Charlie Getty, care
era un poet remarcabil şi foarte cunoscut, căutând o soluţie să scoată 5 cărţi
la Los Angeles şi ştiam că viitorul României nu poate fi decât prezentul
acelor ţări. Oamenii se vor îndepărta pentru un timp de carte; chiar dacă vor
avea bani nu îi vor da neapărat pe cărţi, dar asta nu înseamnă că este
neapărat ce ne putem aştepta de la oameni. Eu cred că, o vreme, în
România, cartea a fost şi un medicament, un medicament pentru situaţia
omului care îşi dorea toate libertăţile. Acum el are acces la toate libertăţile,
la sateliţi, tot ce se poate spune în materie de audio-vizual. Mi-am permis să
spun cândva în '73, într-un articol, că odată obţinută libertatea scriitorilor,
va fi obţinută şi libertatea cititorilor, ceea ce s-a şi întâmplat: noi am obţin-
ut libertatea de a scrie ce vrem, dar şi cititorii au obţinut libertatea de a citi
şi de a cumpăra ce vor.
R.H.: Ce caută un poet în politică?
A.P.: Dacă un preşedinte de ţară, cum ar fi Ion Iliescu, s-a apucat de
scris literatură, nu cumva este, măcar din punct de vedere compensatoriu,
nevoie şi de poeţi în politică? ŞI, pe de altă parte, intuiţiile poeţilor fac bine
politicii, chiar dacă nu întotdeauna poeţii sunt pregătiţi. Sigur, nu mă refer
la mine, eu sunt pregătit fiindcă sunt şi ziarist, sunt pregătit, să zicem, pen-
tru bătălii economice. Dar eu pot suporta orice dialog pe probleme politice,
sociale, economice pentru că m-a interesat şi mă interesează soarta poporu-
lui meu, eu nu pot să vorbesc orbeşte, nu pot să mă adresez unui cititor
abstract, eu mă uit la cel mai amărît, aşa cum bunica mea, care avea şapte
copii, nu se bucura niciodată că şase dintre ei erau liniştiţi şi fericiţi, ea era
amărâtă pentru al şaptelea care avea necazuri. Cred că e natural să fii aşa,
nu pot să nu mă preocup de condiţia umană ajunsă la limita cea mai de jos.
 Printre rânduri
Încât poezia intră în politică şi prin mine, nu numai prin mine, pentru a
încerca să revigoreze politica. Eu cred că se poate acest lucru. Aşa te poţi

Radu Herjeu
întreba şi ce caută juriştii sau medicii în politică.
R.H.: Poetul e mai aplecat spre idealism, spre visare, ori asta în politi-
ca de azi nu prea e posibil. Trebuie să fii foarte pragmatic. Sunteţi prag-
matic?
A.P.: Da, sunt o combinaţie dintre mama şi tata: mama a fost şi este un
suflet cu totul extraordinar de artist, tata mi-a rămas în amintiri ca un om cu
caracter pragmatic.
R.H.: Şi sufletul acesta de artist nu v-a pus niciodată beţe în roate?
A.P.: Ba da. În general nu pot să fiu foarte dur cu adversarii mei, şi mi
se reproşează foarte des asta.Vi se pare că nu-i adevărat?
R.H.: Dimpotrivă, mi se pare că sunteţi un om care nu lasă nimic 250
neplătit...
A.P.: N-aş zice, eu chiar mi-am propus ca în lupta politică să nu folos-
esc talentul meu ci numai logica.
R.H.: Logica nu face parte şi ea din talent?
A.P.: Nu, e un lucru pe care îl are fiecare om, e un drept la care accede
fiecare. Altceva este talentul; talentul este un dat personal pe care unii îl au
şi alţii nu-l au. Mulţi nu-l au şi cred că-l au. Şi înseamnă puterea de a-l vopsi
pe unul dintre adversari, de a-l pune în centrul unui pamflet care să fie cred-
ibil pentru că e bine scris, dar care să nu fie adevărat pentru că nu e logic,
nu este în conformitate cu realitatea. Asta înţeleg eu să nu fac. Nu sunt un
om aşa cum aţi spus dumneavoastră, dimpotrivă, poezia mă împiedică, fap-
tul că sunt marcat de sensibilitate mă împiedică să fiu suficient de dur când
ar trebui.
R.H.: De ce socialist?
A.P.: Pentru că aşa am crezut eu că trebuie. Discuţia asta am avut-o cu
tata în 1990; tata a fost liberal şi a fost condamnat la cinsprezece ani
puşcărie politică pentru că era liberal, bunicul a fost liberal, şi tata
spunea:„măi băiete, hai măi la liberali, am vorbit cu domnul... Şi te aşteap-
tă acolo să fii în planul doi...“„Transmite-i că nu vin.“„Păi, şi ce-ai să
faci?“„Eu rămân la stânga.“„Păi cum, măi? Eu liberal, bunică-tău liberal -
şi eu nu m-am dezis niciodată...“ Păi nici eu nu m-am dezis şi n-am să mă
dezic niciodată. La stânga s-a întâmplat să fiu - aşa a fost istoria, n-am dorit
să intre ruşii în România şi să facă tot ce-au făcut - eu sunt, ca şi dumneav-
oastră, unul din fructele acelui viol istoric, dar după acel viol istoric a urmat
viaţa normală, noi am început să participăm la destinul ţării noastre atât cât
am putut fiecare... Şi spuneam:„tată, nu pot, nu pot, ce vrei să fac, să năpâr-
 Printre rânduri
lesc, să fac pe nebunul? Nu pot!“ Eu atunci făceam mult mai mult şi mai
violent critică la adresa sistemului decât fac acum. Atunci îmi puteam per-
Radu Herjeu

mite să mă îndoiesc de drumul spre comunism, în poezii dure, acum mi-e

mai greu, pentru că altele sunt priorităţile. Excesul de liberalism este per-
iculos, aşa cum a fost şi excesul de dogmatism şi de control asupra
fiecăruia. Am căzut din extremă în extremă şi eu sunt dator să observ asta.
De aceea sunt socialist, fiindcă mi-am urmat opţiunile şi cred că dacă am fi
puţin mai serioşi şi mai stabili în ceea ce facem, oamenii ar putea înţelege
ceva din politica noastră.
R.H.: Cum puteţi lupta dumneavoastră ca poet şi om politic împotriva
individualismului care s-a instaurat în societatea noastră?
A.P.: S-a înţeles, odată prăbuşită societatea colectivistă, că trebuia să
250 dispară şi solidaritatea umană şi compasiunea şi mai ales acea empatie, care
nu este nici simpatie şi nici antipatie, ci e puterea de a te pune în locul altu-
ia. Despre asta mi-a vorbit prima oară într-o zi a vieţii lui un mare om,
Andrei ştefan, fost ministru de externe al României. Această empatie s-a
pierdut o dată cu dispariţia meritată a părţii intolerante şi intolerabile de
colectivism obligatoriu. Se săturase toată lumea de faptul că greşelile erau
colective, iar pedepsele erau nominale. Dar nici chestia asta care s-a pus în
loc şi care nici o legătură cu omul. Abjecţia unui individualism care trece
peste orice, faptul că oamenii încep să nu se mai cunoască între ei, fraţi,
vecini, sunt lucruri groaznice. O carte a mea se numeşte„Front fără învingă-
tori“ şi ea susţine că în noi toţi au apărut fronturi şi tranşee. Nu ne mai
putem suporta. Acest individualism, care are şi o zonă extrem de pozitivă,
şi anume dorinţa de afirmare, de iniţiativă personală, va trebui amnistiat, ar
trebui găsită şi aici calea convergenţelor. Mă întrebaţi de ce socialist. Pentru
că eu, ca socialist, cred în calea convergenţelor, cred că lumea nu poate fi
nici cum fost până în 90, nici cum a fost până în 44, şi nici cum este capi-
talismul sălbatic. Eu cred că oamenii de geniu pot face ceva pentru ca soci-
etatea de capitalism şi cea de socialism să devină compatibile între ele, deci
se poate şi o lume cu garanţia pentru cei mulţi că nu vor ajunge pe drumuri,
care nu vor câştiga mult pentru că nu vor să rişte, dar nici din săraci să
ajungă cerşetori. Nu am o idee dogmatică despre socialism. El trebuie să fie
convergenţa a tot ceea ce a fost până acum în lume, chiar convergenţa între
vocaţia personală şi solidaritatea comunitară, fără de care se poate într-ade-
văr înnebuni. Ce facem dacă vedem pe străzi oameni căzuţi şi nu ne mai
interesează nimic?
R.H.: Domnule Păunescu, cum trăiţi antipatia oamenilor? Cum
supravieţuiţi cu ea?
 Printre rânduri
A.P.: Am avut experienţa antipatiei conjugate şi controlate încă din
perioada trecută, şi nu mi-a fost atât de greu ca altora, care au aflat în 1990

Radu Herjeu
ce înseamnă libertatea de a fi antipatizaţi. Eu am fost paratrăznetul multora
dintre neputinţele de a se exprima ale unora cu privire la lideri politici.
R.H.: Şi nu vă mai deranjează?
A.P.: în orice caz, antipatia de care vorbiţi nu este un fenomen preva-
lent, este mai degrabă simpatie.
R.H.: Dar exstă şi antipatie...
A.P.: Da, bineînţeles, am vorbit de ea, nu mă mai deranjează. Ba mai
mult decât atât, am puterea, care nu este un lucru vechi la mine, n-am avut-
o, o am de câţiva ani, puterea de a înţelege că oamenii au dreptate să mă
înjure, să fie supăraţi pe mine. Am câştigat o dimensiune la care nu mă
aşteptam. Eu sunt un om temperamental, probabil că oboseala mă obligă şi 250
la mai multă raţiune şi la mai multă înţelegere a motivelor reale pentru care
unii mă antipatizează. Dar fiecare trebuie să-şi pună problema asta.
R.H: Aţi avut vreodată complexe?
A.P.: Numai înainte de examene, sau de începerea spectacolelor, o stare
de încordare aproape paralizantă, pe care cred eu că am moştenit-o de la
tata.
R.H: Nu vă este frică de nimic?
A.P: Ba da, de proşti, de înarmaţi şi de trăznete.
R.H: Cum aţi simţit ca poet ruptura din 1989?
A.P: Necesară, nu în toată dimensiunea ei scenaristică şi nu cu crimele
ei şi de-o parte şi de alta, inclusiv crima împotriva fostului preşedinte al
României, dar nu se mai putea merge mai departe. Nu înseamnă că eu cred
că societatea din care am ieşit era o societate ilegitimă şi că anii pe care i-
am trăit noi toţi au fost nişte ani în afara istoriei. Nu.
R.H: Ce simţiţi dumneavoastră atunci când oamenii pe care i-aţi lansat
vă întorc spatele? Sau pur şi simplu uită să vă pomenească ca autor al unor
versuri.
A.P.: Asta cu întorsul spatelui nu-i adevărat, dar cu faptul că nu mă
pomenesc... Am să vă spun o scurtă poveste: în 1985 a apărut o hotărâre a
coducerii partidului şi statului, a Ministerului de Interne şi a Procuraturii în
care se stabileau nişte pedepse pentru mine şi pentru cei care au fost com-
ponenţii cenaclului„Flarăra“. Între aceste pedepse era şi să nu se pome-
nească numele meu. Indicaţia care s-a dat atunci la radio, la televiziune şi
la instituţiile de cultură le-a intrat atât de tare în conştiinţă unora dintre cei
pe care i-am descoperit, şi sunt mulţi, încât continuă s-o pună în practică,
deşi cei care au dat indicaţia au murit de mult şi sistemul la fel. Dar mai e
 Printre rânduri
ceva. Un politolog vestit care ştia tot în 1989 şi 1990 şi ştie şi acum, era la
televiziune când au venit Florian Pittiş, Mircea Vintilă şi ceilalţi chemaţi să
Radu Herjeu

cânte în 22 decembrie şi a dat următoarea indicaţie:“Să nu cântaţi din

Adrian Păunescu, iar dacă neapărat cântaţi să nu îi spuneţi numele. Eu cred
că indicaţia nu era de la Bucureşti, era de la KGB, am această convingere
pentru că ea s-a lăsat şi cu altceva, mă chemau în decembrie atunci Ionel
Marchiş şi alţii la Timişoara, spunându-mi că lumea cerea prezenţa mea şi
a cenaclului acolo. Am spus că nu pot să vin, fiindcă sunt după o interdicţie
şi am impresia căurmează alta. Au vorbit cu politologul respectiv. Acest
cuplu de indicaţii s-au conjugat cu dorinţa fiecăruia de a fi mai bun. Am
scris într-o piesă publicată în 1969 cu Geo Dumitrescu în România literară
că povara recunoştinţei este mai grea decât povara urii. Îi vezi că apar la
250 televiziune şi cântă melodii pe texte de-ale mele şi nici nu mă pomenesc, de
parcă ar fi folclor. Este o chestiune de comoditate, cum ar fi să spună„acum
îl ascultăm pe Hruşcă pe versuri scrise de Adrian Păunescu“, aşa că mai bine
se spune„îl ascultăm pe Hruşcă cu melodia ...„
E un sistem de a mă omorî şi de a lansa despre mine numai lucruri neg-
ative. Eram la o masă de ardeleni şi la un moment dat au început să cânte şi
m-au rugat şi pe mine să cânt. La un moment dat unul dintre ei îmi
spune:„Ce bine cunoaşteţi dumneavoastră cântecele noastre ardeleneşti!“.
Şi atunci eu spun că aş fi un tâmpit dacă nu le-aş şti pentru că majoritatea
fie le-am pus eu în circulaţie, fie le-am scris. Asta,„Tu, Ardeal“, pe care o
cântaţi cu atâta foc, nu e cântec popular. Încă n-am murit, ca să mi se şteargă
numele. Eu am compus-o. Sigur că este şi orgoliul de autor, dar este aşezat
bine şi într-o lege care este răspândită în toată lumea, legea dreptului de
autor.
R.H.: Domnule Păunescu, timpul nostru a zburat, eu vă mulţumesc şi
sper că veţi reveni la un moment pentru o altă discuţie despre omul şi poe-
tul Adrian Păunescu.
A.P.: Dacă îmi permiteţi, şi eu aş dori să spun câteva cuvinte în final. E
o surpriză plăcută pentru mine că, după atâta timp de când scriu, o televiz-
iune s-a gândit să se ocupe şi de esenţa vieţii mele, care este transcrierea şi
punerea în circulaţie a durerii omeneşti şi uneori a durerii româneşti.
Mulţumesc tuturor celor care m-au suportat la această emisiune, eu indifer-
ent de cum vor evolua lucrurile, voi avea ceva de făcut, o himeră de urmărit.
Vă voi spune în final o poezie de Blaga, intitulată„Noapte la mare“, una din-
tre acele poezii în care existenţa trece cu totul şi parcă se aude lucrând boala
cumplită de oase care avea să-l sfârşească pe Blaga:„Valul mai bate acelaşi/
Raza e trează în turn/ Cald e nisipul pe plajă/ Numai puţin dacă scurm/
 Printre rânduri
Noaptea-i târzie, de august/ Orele, horele tac/ Cugetul cumpănă steaua
/Grea judecată îmi fac/ Murmură dor de pereche/ Patima cere răspuns/ Ah,

Radu Herjeu
mineralul în toate geme adânc şi ascuns/ Sarea şi osul din mine caută sare
şi var/ Foamea în mare răspunde/ Creşte fluxul amar/ Margine îmi este argi-
la/ Lege de-asemenea ea/ Sunt doar metalul în febră / Magma terestră în
stea/ Capăt al osiei lumii/ Rogu-te, nu osândi / Vine cândva şi odihna/ Ce
ispăşire va fi/ Anilor grijei sete/ Febrei în noapte şi zi“.
...
un an mai târziu (1997)
.....
R.H.: Bun venit sau bine aţi revenit domnule Păunescu la emisiunea
„Printre rânduri“ la mai mult de 8 luni distanţă de la prima noastră întâlnire.
A.P.: Dacă erau 9 luni, era ciclu întreg. Vă mulţumsc mult. 250
R.H.: Domnule Adrian Păunescu, spuneaţi anul trecut că puteţi fi ales
sau puteţi să nu fiţi ales, dumneavoastră aveţi unde să vă întoarceţi. N-aţi
fost ales în toamnă, ba chiar mai mult, aţi renunţat la a juca un rol, deo-
camdată, pe prima scenă a politicii. La ce v-aţi întors?
A.P.: M-am întors la realitatea din care plecasem, fără a o nega, am con-
tinuat să scriu, am reuşit să tipăresc o carte, „Infracţiunea de a fi“, pe care
v-am şi adus-o în emisiune... sunt două cărţi într-un an: „Front fără învingă-
tor“, o carte de la sfârşitul anului 1995 şi „Infracţiunea de a fi“, de la sfârşi-
ul lui 1996. În esenţă, m-am întors la poezie, la proză, continui să scot pub-
licaţia săptămânală „Totuşi iubirea“ - sunt ca-n bancul pe care mi-l scria
Marin Preda când mi-a răspuns la o scrisoare a mea trimisă lui din America
(eu eram în 1970 - 1971 la o bursă în SUA); mi-a povestit câteva lucruri
care se întâmplă prin România şi una dintre chestiile cele mai interesante
era, zicea el, că a fost în satul lui la „târgul de miercurea care se ţine
vinerea“. Aşa şi eu scot o revistă săptămânală care a apărut deocamdată
lunar, nu am avut bani s-o scot săptămânal şi am preferat să am o singură
apariţie, de exemplu în ianuarie, de 96 de pagini. Scot ziarul „Vremea“ în
format mic, nu am suficienţi bani să fac cu regularitate cenaclul „Totuşi
iubirea“, îmi educ fetiţa care, la şase ani, are nevoie de repere fundamentale
şi continui să cred că politica poate să ne despartă, cultura trebuie să ne
apropie.
R.H.: Vă simţiţi mai liber să scrieţi astăzi?
A.P.: Mai liber, da, dar mai puţin necesar. Oamenii au nevoie astăzi de
soluţii imediate pentru viaţa lor, de aceea, de fapt, am şi intrat în politică.
Este nevoie de oameni care să se implice în viaţa obştii şi să le dea soluţii
celorlalţi.
 Printre rânduri
R.H.: Şi o poezie nu e o soluţie?
A.P.: Nu prea e o soluţie, deşi eu cred că în ultima vreme cultura, cre-
Radu Herjeu

ativitatea reprezintă pentru foarte mulţi români o refacere a propriului

potenţial. Oamenii încep să-şi dea seama că, fără un combustibil interior,
cursa aceasta lungă a tranziţiei către ceva confuz, fără lumină la capătul
tunelului, este foarte, foarte obositoare.
R.H.: Domnule Păunescu, aţi pomenit de cenaclul „Totuşi iubirea“, care
este copia sau continuarea cenaclului „Flacăra“ care a fost interzis în 1985.
Aţi fost foarte mult timp identificat cu cenaclul „Flacăra“. Ce a însemnat
pentru dumneavoastră această „invenţie“?
A.P.: Cea mai dragă dintre toate invenţiile mele a fost aceasta. Am iubit
forma aceasta de cultură cum n-am iubit nimic altceva; nici măcar cărţile
250 mele nu le iubesc aşa cum iubesc forma aceasta directă, vie, în care cre-
ativitatea românească se poate manifesta liber - şi asta nu acum, pentru că,
slavă Domnului, acum există într-adevăr libertatea de a face orice, inclusiv
libertatea de a ne da în cap, dar nu există acel semnal al publicului că ar avea
nevoie de treaba aceasta, deşi pot să spun că nici un spectacol din România
de azi nu este mai popular şi nu este mai populat ca un spectacol al cena-
clului „Totuşi iubirea“. Nu e o copie a cenaclului „Flacăra“, dar eu nu cred
că-mi pot sări peste umbră; sunt alţii actorii, sunt şi dintre cei vechi, sunt şi
unii foarte noi; şi de fapt eu cred că una dintre vocaţiile la care m-am întors
este aceasta - descoperirea de talente. Mă uit la televiziunile de azi, de la cea
oficială până la cele particulare şi constat cu bucurie că, aproape fără
excepţie, toţi cei care reprezintă nume de interes pentru televiziunile şi pos-
turile de radio au fost descoperiţi sau lansaţi în cenaclul „Flacăra“. Mi-a plă-
cut întotdeauna la cenaclu imprevizibilul, mi-a plăcut această modalitate de
a deschide către necunoscuţi, către marginalizaţi, scena. De exemplu, pe
stadionul din Fălticeni, îmi amintesc că a venit o fată care era foarte timidă
şi mi-a spus că a făcut un cântec pe nişte versuri de Zaharia Stancu - asta la
10 ani după ce Zaharia Stancu nu mai era printre cei vii - şi am pus-o să
cânte şi dintr-o dată a devenit un şlagăr, s-a cântat până noaptea târziu de
vreo 17 ori. Mi se pare că ăsta este cel mai mare miracol - creativitatea - şi
cred că asta este şi salvarea României în clipa istorică de cumpănă prin care
trece. Nu mă refer doar la creativitatea literară sau muzicală, eu cred în
mintea românului de azi, cred că avem oameni de o excepţională inventiv-
itate. Mergeam în ţară cu cenaclul „Flacăra“ prin '82-'85; după ce inginerul
Valeriu Popa, cel care pune diagnosticul cu mâna, fusese dat afară din ser-
vici, l-am luat cu mine şi el descoperea boli, undeva în întunericul scenei
artistice, iar eu descopeream remedii de tip sufletesc. Şi eu cred că asta este
 Printre rânduri
una dintre acele obligaţii ale intelectualului pe care el şi le asumă în clipa în
care primeşte lumină de la ai săi. Am mai spus asta, o spun încă o dată; în

Radu Herjeu
casa părinţilor mei, învăţători din neam de învăţători, deci ţărani învăţaţi,
exista un tablou de final de şcoală normală, o clasă anume termina şcoala
normală „Andrei Şaguna“ din Sibiu şi acolo scria „învăţătorul este o lumină
care se consumă luminând pe alţii“. Cred în continuare că tot ce am primit
merită să fie întors către cei care mi-au dat.
R.H.: Domnule Păunescu, s-a vorbit mult în ultimii ani despre cenaclul
„Flacăra“ şi nu întotdeauna într-o manieră pozitivă. Anul trecut, în dialogul
nostru, spuneaţi că s-a realizat un film despre acest cenaclu care a fost cen-
zurat şi înainte şi după 1989. Astăzi am prezentat telespectatorilor mai
tineri, care n-au avut niciodată contact cu cenaclul „Flacăra“ şi celor care au
fost la spectacolele dumneavoastră, câteva secvenţe din acest film pentru a 250
arunca, poate, o altă lumină asupra a ceea ce a însemnat cenaclul „Flacăra“,
acolo unde veneau zeci de mii de tineri care astăzi sunt adulţi şi poate au
uitat cum era pe vremea aceea.
A.P.: Vă mulţumesc, dumneavoastră şi postului de televiziune „Antena
1“, care a avut curajul de a prezenta pentru prima oară fragmente din acest
film interzis în două regimuri politice. Vreau să fac o precizare. Filmul a
fost făcut într-o perioadă absolut întâmplătoare, care nu reprezenta nici cele
mai mari spectacole, nici cele mai bune achiziţii neapărat şi nu sunt toţi cei
care puteam să-i aducem. Filmările au fost făcute la comanda regizorului
Cornel Diaconu, căruia îi mulţumesc şi acum pentru curajul lui, şi cu
înţelegerea lui Nicu Ceauşescu, care a şi păstrat filmul (în 1985, fostul prim
ministru a cerut să fie ars). Filmările au fost făcute în finalul anului 1982 şi
începutul anului 1983, după care s-a interzis. Cornel Diaconu împreună cu
nişte oameni de curaj au montat filmul, atât cât s-a putut, sunt zeci de mii
de metri de peliculă nemontate şi apoi filmul a fost lăcătuit. În 1985, Cornel
Diaconu a putut pune pe deschiderea filmului „între anii 1973 - 1985 a exi-
stat în România cenaclul „Flacăra“. Împotriva cenaclului s-au unit tot felul
de energii negative, tot felul de incompetenţe; a acţionat şi gelozia, şi inven-
tivitatea negativă - cică se scoteau camioane de sutiene şi chiloţi de pe sta-
dioane. După ce că era singurul spectacol cu lumină pe el, după ce că eu le-
am redat repere fundamentale de istorie, de geografie, de cultură, sigur că
se născuseră şi reacţii. Nu-i învinovăţesc pe cei care mă calomniază, m-a
durut şi mă doare atitudinea pasivă a celor care au trăit acolo, care s-au
lansat acolo: Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă, Mircea Vintilă;
poate doar Florian Pittiş şi Mihail Stan, aceşti actori de vârf să fi înţeles şi
să fi avut curajul să spună ce a fost în acel cenaclu.
 Printre rânduri
R.H.: Domnule Păunescu, de ce veneau tinerii aceia la cenaclu?
A.P.: Eu cred că aveau nevoie de această libertate tranzitivă pe care le-
Radu Herjeu

o oferea cenaclul. Este drept să spun că au fost ocazii în care am făcut com-
promisuri, mai ales de ton, nu compromisuri de adevăr fundamental. Eu nu
am spus despre cineva că face istorie şi el făcea comerţ; nu!; realmente eu
ceea ce am afirmat pot afirma oricând în faţa lui Dumnezeu, în faţa memo-
riei strămoşilor mei. Poate că tonul a fost, uneori, inflamat şi nu s-a auzit la
fel de vehement în popor şi ceea ce am zis critic, negativ. Dar tinerii veneau
- mai dădeau şi 25 de lei pe bilet în vremea aia, care însemna enorm la
salariile de atunci - pentru că se vedeau pe ei înşişi învingători, în cultură.
Eu cred că asta este una din soluţiile la care trebuie să medităm. Eu nu pot
să spun, cum spune o alianţă politică astăzi, că asta e singura alternativă. Eu
250 zic doar atât: să se bată alternativele între ele în mod cinstit, cu arbitru cin-
stit şi să găsim soluţia pentru ieşirea din marasmul în care ne zbatem, pen-
tru ieşirea din condiţia de ţară subdezvoltată din punct de vedere cultural,
care este o condiţie pe care eu o refuz. Tinerii veneau la cenaclu pentru că
era al lor, pentru că în filmările pe care Cornel Diaconu şi echipa lui le-au
făcut au fost oraşele Timişoara, Baia Mare, Deva, Roman, Alba Iulia, Putna,
Bucureşti. Asta era nevoia momentului respectiv. Şi eu cred că dacă s-ar
conjuga puţin eforturile noastre am putea ajunge la o stare de spirit fertilă
pentru România de azi şi de mâine.
R.H.: Când a împlinit 50 de ani şi era aniversat, Nichita Stănescu
spunea despre dumneavoastră că sunteţi tatăl cu cei mai mulţi copii din
România. Şi totuşi aveaţi o responsabilitate enormă. Cum v-aţi descurcat cu
acest sentiment de responsabilitate?
A.P.: A fost aniversat într-un singur loc din toată România, la cenaclul
„Flacăra“, după aceea, la câteva luni, Nichita a murit... Am auzit un lucru
care m-a tulburat, că în decembrie 1989 soţia preşedintelui României zicea,
după primele momente grele din Piaţa Palatului, că „ăştia sunt nebunii de la
cenaclul lui Păunescu“. Vreau să vă spun că, dacă lucrurile stau aşa, mă simt
confirmat.
R.H.: V-aţi gândit vreodată să faceţi un '89?
A.P.: Nu, nu cred că este rostul artiştilor să-şi asume soarta mulţimilor,
la modul punctual adică... Multe voci şi multe turnătorii se auzeau în epocă.
Când în 1976 mai mulţi lideri de partid de la Bucureşti m-au pus în discuţie
în C.P.Ex. (Consiliul Politic Executiv al P.C.R. - n.a.) şi-au spus că eu pot
face orice cu tinerii de la Cluj, că mă pot duce cu ei în marş spre Budapesta,
bineînţeles că extrapolau ceea ce aveau ei înşişi în creier. Eu nu pot să fac
aşa ceva, eu sunt descoperitor de electricitate, nu sunt ăla care pune prizele
 Printre rânduri
prin case. Eu cred şi am crezut în menirea mea, în gustul meu, ca dovadă
toată această înflorire bazată pe ce s-a făcut atunci şi nu mă ocup de revolte

Radu Herjeu
aranjate, de mitinguri... n-am crezut şi nu cred că am puterea asta.
R.H.: Ce simţeaţi totuşi când eraţi aclamat?
A.P.: Simţeam că asta este o bucurie teoretică, pentru că, practic, pe
mine chestia asta m-a pierdut. În momentul în care s-au adunat suficiente
dovezi că reprezint o cale originală în interiorul socialismului românesc, aşa
cum era el atunci, nu s-a putut continua, ba mai mult, în 1985, când am fost
scos de la „Flacăra“ şi când s-a desfiinţat cenaclul, după nenorocirea de la
Ploieşti, s-a petrecut şi următorul dialog, pe care sigur că l-am aflat târziu,
dar care este foarte semnificativ. I se aduceau dovezi şefului statului... că
sunt aclamat, că pe stadionul Republicii publicul Rapid-ului strigă
„Ceauşescu, PCR au băgat Rapidu-n B, Păunescu, Flacăra vor băga Rapidu- 250
n A“ şi tot i-au spus chestia asta... Şi şeful statului a spus cu înţelepciune...
„Măi, el este artist, îl strigă aşa cum îl strigă şi pe Oblemenco“ şi la care
unul... nu contează numele lui, Dumnezeu să-l apere, că e necăjit şi bol-
nav...: „Tovarăşe Ceauşescu, să ştiţi că şi Regan a fost actor!“. Chestia asta,
sigur că a fost o picătură care a dezechilibrat paharul. Eu ştiam că atunci
când mi se strigă numele, că asta mă costă, pentru că vedeam cu câtă sus-
piciune privesc cei din judeţe organizarea cenaclului. Nu a fost niciodată
simplu să faci un lucru de bună credinţă. Eu cred că şi astăzi e nevoie de o
punere în relief a creativităţii naţionale, că există talente ca Tudor
Gheorghe, Doru Stănculescu, Valeriu Sterian, Adrian Ivaniţchi, Dan-Andrei
Aldea, că se mai pot naşte trupe ca Phoenix. Vreau să vă reamintesc faptul
că am oferit azil cultural şi moral tuturor celor la ananghie. Scriam în prima
mea carte, .......... (0:17:40), publicată la vârsta de 22 de ani, despre casa
mea: „Oază arteziană pieptiş la caravane / Priviţi această formă de univers
deschis / îmi sunt pereţii casei tragic harem de Ane / Ce-mi populează viaţa
cu abis“, şi încheiam aşa: „Deschid această casă mişcărilor solare / şi celor
ne-nţeleşi pentr-un moment“. În întreaga mea viaţă, asta am făcut; şi la nivel
social, şi la nivel cultural şi cred că asta-i menirea oamenilor care reuşesc
mai repede decât alţii. Cred că există o generaţie tânără, excepţională, pe
care vom fi vinovaţi dacă n-o vom aduce pe prima scenă a exprimării în
România de azi şi există şi alţi oameni valoroşi, care nu mai sunt foarte
tineri, dar care au fost opriţi din zbor. Au acţionat împotriva lor două
 Printre rânduri
nenorociri: dogmatismul unei perioade şi anarhia celeilalte.
R.H.: De ce nu ne mai iubim, domnule Păunescu?
Radu Herjeu

A.P.: Pentru că a fost o perioadă în care în mod natural, diferenţa speci-

fică a reuşit să conteze mai mult decât genul proxim. Prea am fost mono-
litici, unanimi ca să nu ne certăm... o perioadă; eu cred că este momentul să
ne revenim şi dintr-un exces şi din celălalt. Este obligatoriu să reinventăm
iubirea şi de aceea eu, în afară de lozinca simplă „Politica ne desparte, cul-
tura ne apropie“ aş mai spune încă una: „Totuşi iubirea vindecă firea...“.
R.H.: Domnule Păunescu, eu cred că versurile poeziei „Enigmatici şi
cuminţi“ erau, şi atunci şi acum, cunoscute de foarte multă lume. Ce se
întâmplă cu poezia după 1989, ce se întâmplă cu Eminescu după 1989?
A.P.: Iarăşi cred că este un recul firesc, după ce poezia, după ce cultura
250 a reprezentat soluţia conspiraţiei permanente ca ele să treacă într-un plan
secundar, pentru că politica a redevenit ea însăşi, dar e destul! Eu propun o
nouă căutare, eu cred că nu putem deveni clienţii culturii de consum a alto-
ra; putem face schimburi spirituale cu toată lumea, dar putem şi contribui la
înflorirea spiritualităţii universale prin geniul ascuns, lovit peste gură,
sărăcit în condiţia lui materială, dar plin de revelaţii al poporului român. Eu,
câtă viaţă mai am în mine, asta aş vrea să fac şi să întoarcem lumina către
cei care ne-au dat-o.
R.H.: Domnule Păunescu, mulţi dintre cei care cântau la cenaclul
„Flacăra“ sunt acum vedete şi, aşa cum spuneaţi dumneavoastră, au uitat de
unde au pornit, dar mai sunt şi alţii, copii pe atunci... Ce s-a întâmplat cu ei
după închiderea cenaclului?
A.P.: Au dispărut. De exemplu, Maria Amariei, care avea o voce remar-
cabilă, n-a mai avut condiţia materială să continue. E mare păcat că s-a stins
această voce şi multe altele. Au rămas aceiaşi oameni; eu n-am crescut în
cenaclul „Flacăra“ şi nu cresc în cenaclul „Totuşi iubirea“ lichele. Dar, unii
au uitat de cel care le-a fost rampă de lansare, unii îmi folosesc versurile...
Eu cred că n-ar trebui să ne preocupe ce partid reprezintă fiecare sau ce opţi-
uni politice are pentru că, în fapt, cultura naţională îi cuprinde pe toţi
oamenii valoroşi. Marile poezii ale lui Mihai Beniuc stau lângă marile
poezii ale lui Nichifor Crainic chiar dacă ei au fost unul la stânga, celălalt
la dreapta. Pe mine nu mă mai interesează ce carnet de partid purta Coşbuc
sau Goga. Eu când zic „latinitatea strigă din tranşee“, citând versul lui
Goga, mă simt împăcat cu mine însumi, eu n-am de ce să continui această
nenorocire, această prăpastie dintre noi. De aceea, dacă ar trebui să facem
ceva, ar trebui să ne unim în cultură, pentru a ne exprima fiecare.
R.H.: Vă mulţumesc din nou domnule Păunescu.
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Zoe Petre
Istoric 251

S-a născut într-o familie de intelectuali: tatăl, academici-

anul Emil Condurachi, mama, Florica Moisil Condurachi, sora
academicianului Grigore Moisil.
În 1961 absolvă Facultatea de istorie a Universităţii
Bucureşti. În 1978 devine Doctor în Istorie.
Între 1961 şi 1990 parcurge toate treptele universitare, de la
preparator la profesor.
Între anii 1990 şi 1996 a fost Decan al Facultăţii de istorie.
Are doi fii care au urmat aceeaşi specializare.
Este membru fondator al Alianţei Civice. Între 1996 şi 2000
a fost consilier al preşedintelui României, Emil Constantinescu.
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Doamnă Zoe Petre, să începem abrupt. Cum se descurcă
o femeie într-o aşa zisă lume a bărbaţilor?

Radu Herjeu
Zoe Petre: Femeile s-au dezvoltat întotdeauna într-o lume a bărbaţilor,
poate cu excepţia societăţilor în care sunt silite la recluziune. O femeie în
propria ei casă este de obicei în situaţia de a negocia cu cel puţin un bărbat,
care e bărbatul ei, dacă nu cu mai mulţi, cum e cazul meu, care am şi doi
băieţi. La un moment dat râdeam că în jurul meu nici măcar căţelul nu era
de acelaşi sex. Toată viaţa am trăit într-o lume în care bărbaţii, în genere,
erau dominanţi. Lumea universitară este o lume predominant masculină,
măcar în sensul pârghiilor de conducere. Am fost singura femeie decan
multă vreme din Universitate.
R.H.: Şi cum aţi reuşit?
Z.P.: Nu e foarte greu. Cel mai important este să nu încerci să adopţi 253
ceea ce se numeşte un arsenal de arme feminine, de la lacrima duioasă în
colţul ochiului la şuşoteala în spatele oamenilor. Să ai o atitudine pe care aş
numi-o de antiharem, să-ţi iei responsabilităţile ca atare şi să nu te gândeşti
prea mult dacă discuţi cu un interlocutor bărbat sau femeie.
R.H.: Vi s-a întâmplat vreodată, ţinând seama şi de numele dumnea-
voastră, să vi se spună „Zoe, fii bărbată“? Sau v-aţi spus dumneavoastră?
Z.P.: Ultima dată mi s-a întâmplat într-un interviu pe care l-am dat
„Academiei Caţavencu“. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori. Din fericire
Caragiale este, aş îndrăzni să spun, autorul preferat şi al meu şi al multora
dintre prietenii mei, dar tocmai personajul căruia i se cere acest lucru nu
este bărbat, ea este extrem de feminină şi de aici contrastul.
R.H.: De ce istoria?
Z.P.: Am luat această decizie în mod abrupt când aveam aproape dois-
prezece ani, pe şantier, unde mă luase tata cu el, la Histria, pentru că mi-am
dat seama că este o meserie absolut pasionantă. Până atunci vroiam să fiu
doctor fiindcă doctorii erau personajele de prestigiu cu care mă întâlneam
cel mai des. Mi s-a părut atunci o evidenţă şi m-am întrebat de ce nu isto-
rie, pentru că din punctul acesta de vedere eu am o dublă ereditate destul de
încărcată, tatăl meu era arheolog şi istoric reputat în generaţia lui, iar din
partea mamei mele şirul de istorici urca până la Maria Tereza. Bunicul meu,
Constantin Moisil, era originar din Năsăud, dintr-o familie de profesori care
alternau istoria cu limbile clasice.
R.H.: Deci e un fel de tradiţie.
Z.P.: E un fel de tradiţie care are şi o parte de „comoditate“, dacă o pot
numi aşa, în sensul că ai foarte multe cărţi la îndemână, ai un interlocutor
care este mai matur şi mai stăpân pe concepte decât tine, deşi tatăl meu era
foarte ocupat şi apucam foarte rar să vorbesc cu el lucruri consistente, mai
 Printre rânduri
mult pe şantier când îl însoţeam, decât la Bucureşti. Ai un mediu în care te
formezi. Pe de altă parte este şi o povară pe care şi eu am ştiut-o foarte bine
Radu Herjeu

încă de când am luat această decizie, fiindcă mama, care era conştiinţa vie
a familiei şi care făcuse şi ea studii de istorie, a lucrat la Arhivele Statului
şi apoi la manuscrise, la biblioteca Academiei, mi-a spus ceea ce cumva
intuiam şi eu: „Fii atentă că va trebui să fii foarte bună!“.
R.H.: Şi credeţi că aţi fost şi sunteţi foarte bună?
Z.P.: Eu am făcut tot ce mi-a stat în putere. Rezultatele nu depind numai
de noi.
R.H.: Credeţi că într-adevăr istoria se repetă?
Z.P.: Este o problemă pe care mi-o pun fără încetare din 1989, pentru că
înainte, de fapt, noi eram într-un fel de nonistorie, pentru că încremenirea
unei părţi importante din lume într-un proiect redundant este adevărata
254
ieşire din istorie. Noi am reintrat în istorie în 1989, într-o dinamică a
faptelor şi a ideilor pe care înainte nici n-o speram. Întâmplarea a făcut ca
în 1991 să fiu invitată ca raportor la Cambridge, pentru 1992, când se
aniversau 2500 de ani de la reformele fondatoare ale Atenei democratice.
Cu foarte mult umor, colegii ne-au invitat la un fel de praznic şi m-au rugat
să prezint un raport acolo. Am ales mai mult din curiozitate tema ieşirii din
războiul civil. Atena a ieşit din mai multe războaie civile în istoria ei, cea
mai importantă ieşire este restauraţia democratică de la 404, după o dic-
tatură, o teroare oligarhică de un an şi câteva luni. Şi mi-am zis, hai să
vedem ce se întâmplă. Ştiam desigur temele mari, dar nu intrasem direct în
subiect, preocupările mele erau ceva mai înapoi în timp, până atunci. Ori în
momentul în care pregăteam acest raport, aveam senzaţia halucinantă că
citesc ziarul din ziua respectivă. Sunt elemente extrem de pregnante. Sigur
că având un exerciţiu critic bine instalat după 30 de ani de meserie nu m-am
lăsat dusă de primul val de entuziasm şi am încercat să înţeleg ce se întâm-
plă. Pe de o parte cred că această senzaţie de deja vu ţine de grila prin care
decodăm realitatea. Eu am avut, şi am şi scris atunci, în timpul eveni-
mentelor din decembrie, o percepţie foarte strâns legată de experienţa mea
profesională care era aceea de analiză a fenomenului tragic în Grecia antică.
Un istoric francez care a ţinut o conferinţă la Facultatea de istorie, era
primul mare istoric occidental care venea după ani de post şi mai puţin de
rugăciune, a început spunând: „Ceauşescu a murit ca Richard al III-lea“.
Ceea ce m-a făcut să înţeleg că grila lui era Shakespeare, grila mea era
Eschil. Deci o parte din similitudini vin din faptul că noi avem în spate anu-
mite coordonate de lectură. Grila tuturor românilor este Caragiale, noi
citim, chiar dacă realitatea nu e neapărat caragialescă, prin prisma lui
Caragiale. Dar sigur există şi nişte recurenţe.
 Printre rânduri
R.H.: Credeţi că adevărata istorie e scrisă întotdeauna de învingători?
Z.P.: Ştiţi cum se întâmplă cu aforismele, ele au întotdeauna o anume

Radu Herjeu
dreptate. Nu, e mai complicat. De multe ori învinşii sunt cei care scriu isto-
rie, învingătorii n-au timp, ei fac, ca să zic aşa, istorie. Dar judecata de post-
dicţie care e judecata istoricului se loveşre de primejdia aceasta foarte mare,
fiindcă în momentul în care ceva s-a întâmplat, treptat sau brusc oamenii
încep să aibă sentimentul că nu se putea altfel. Ori dacă mergi în amonte, în
punctul în care se iau deciziile de mare însemnătate şi care uneori pot fi
imperceptibile la prima vedere, îţi dai seama că de fapt s-ar fi putut şi alt-
fel. Pe de altă parte este foarte greu să construieşti o contraistorie şi nu ştiu
dacă e foarte interesant. Este necesar pentru analiză, dar nu ştiu dacă e
nevoie chiar la şcoală să spunem „haideţi copii să vedem ce s-ar fi întâm-
plat dacă Cezar nu trecea Rubiconul“. 255
R.H.: Şi totuşi stau şi mă gândesc la anii copilăriei mele, când Dumas
era mai pasionant decât o carte de istorie, cel puţin pentru mine, pentru că
îmi imaginam că acelea sunt culisele istoriei şi anumite întâmplări pe care
eu le aflam din cartea de istorie cu urmările lor erau luate de fapt în urma
altor decizii ascunse. Desigur, probabil că intervine şi multă fantezie lite-
rară, dar se prea poate ca aşa numitele culise ale istoriei să fie mult mai
interesante decât scena propriu-zisă.
Z.P.: Istoria este o disciplină a spiritului, ezit s-o numesc o ştiinţă fiind-
că nu e doar o ştiinţă, nu în sensul în care sunt matematica sau chimia. Dar,
ca orice discurs ştiinţific, presupune rigoare, argumentaţie şi uneori plic-
tiseală. Pe de altă parte istoria însăşi şi-a modificat definiţiile în ultimii 50
de ani, cu mare vivacitate. O carte clasică de istorie poate fi uneori pasio-
nantă, alteori, pentru cel care nu are un interes ştiinţific special în a o citi,
poate fi pedantă sau plicticoasă. Ea se supune altor reguli decât romanul. Şi
eu am fost o mare devoratoare de romane istorice, tatăl meu de asemenea,
ceva este şi acolo pentru că noile teritorii pe care istoria le-a cucerit au des-
fiinţat oricum graniţa între ceea ce se numea înainte „la petit histoire“, isto-
ria măruntă, cotidiană, cu micile ei legi, şi istoria mare care este istoria
bătăliilor, istoria marilor decizii politice. Ori, în momentul de faţă, de pildă,
o cercetare istorică se poate purta foarte bine asupra meniului zilnic din
azilele de săraci ale Parisului secolului XIX, nu pentru fascinaţia detaliului,
care intră şi ea în pasiunea pentru istorie, ci pentru a vedea care sunt
reprezentările mentale despre săraci, despre hrana zilnică, despre ceea ce o
societate percepe ca sărăcie lucie şi ce este ea în realitate. Ceea ce tradiţio-
nal era numit istorie nu a dispărut, dar orizontul s-a lărgit enorm, mai ales
datorită cercetărilor istoriografice de după cel de-al doilea război mondial.
R.H.: Mă gândeam la preşedintele american, la Bill Clinton, care, pro-
 Printre rânduri
babil, peste câţiva zeci de ani va fi trecut undeva într-o enciclopedie ame-
ricană, Bill Clinton sau, mă rog, William Jefferson Clinton, 1992-2000. Dar
Radu Herjeu

mă întreb dacă va scrie acel amănunt pe care ziarele şi televiziunile l-au

prezentat imediat după 1992 cum că decizia sau imboldul de a călca pe acest
drum spre cea mai înaltă funcţie în stat a fost dat de momentul în care a dat
mâna cu preşedintele Kennedy. Stau şi mă întreb dacă nu cumva ne inven-
tăm o istorie pentru a ne putea justifica sau pentru a putea părea mai deose-
biţi. Adică e frumos să spui „eu de când aveam 15 ani şi am dat mâna cu
Kennedy, ştiam că voi ajunge preşedinte“. Mă întreb dacă acel amănunt va
fi scris. S-ar putea să fie real.
Z.P.: Acolo unde e vorba de memoria personală, fără putinţă de control,
credem sau nu credem ce ne spune cineva. Eu sunt dispusă să cred că un
adolescent are brusc revelaţia a ceea ar vrea să devină, a eroului cu care se
256
identifică într-o asemenea împrejurare. Pe de altă parte este şi o povestioară
foarte bună pentru campania electorală. Deci e foarte greu de decis, el era
cu el însuşi atunci, nu a consemnat undeva „astă seară am hotărât să devin
preşedintele Americii“, deci controlul nu există. Sigur că toţi ne ajustăm
biografia, şi avem tentaţia asta perpetuă, oamenii nu pot să nu fie subiectivi.
Asta a fost marea iluzie a istoricilor vreme de o sută şi ceva de ani, că pot
fi obiectivi. Ceea ce trebuie asumat e că nu îi e dat omului să fie o maşină
de înregistrare, e altceva. Nu putem să nu facem tot timpul diferite combi-
naţii între fragmentele de informaţii de care dispunem. Nu se poate. Sigur
că e de exercitat o cenzură interioară în primul rând, iar cine se apucă să-şi
scrie memoriile niciodată nu va fi cruţat de o rescriere a propriei istorii, pen-
tru bunul motiv că nu oricine îşi scrie memoriile.
R.H.: Ne întoarcem la perioada când mergeaţi pe şantier cu tatăl dum-
neavoastră. Aveaţi vreo 12 ani. Aţi mai fost după aceea în şantierele arheo-
logice?
Z.P.: Da, am fost de la nouă ani până când am avut primul copil.
R.H.: Ce simţeaţi în momentul în care descopereaţi o ruină, un vestigiu?
Ce vă trecea prima dată prin minte?
Z.P.: Întâi că, fără nici o conceptualizare, este o bucurie extraordinară,
orice om e fericit să descopere. Şi într-un fel chiar istoria culiselor ţine şi de
acest sentiment extrem de general de a fi încântat că ai găsit ceva pe care
alţii nu-l ştiu sau pe care nu-l ştiai înainte. E fascinant. Jumătate din stu-
denţii care vin la istorie vin cu ideea de a face arheologie. După aceea se
calmează cumva acest entuziasm.
R.H.: De ce?
Z.P.: Pentru că e greu să faci arheologie. E o meserie grea, migăloasă,
cu multe constrângeri materiale, trebuie să lucrezi unde se întâmplă, e curat,
 Printre rânduri
e murdar, bate vântul, plouă. Nu, nu e o meserie uşoară, e o meserie cu doi
timpi, unul de vară, unul de iarnă, care sunt foarte deosebiţi. Revenind, era

Radu Herjeu
o şi o bucurie intelectuală, fiindcă în jurul tău - când ai zece ani, sigur, nu
tu descoperi, descopereau oamenii serioşi - în jurul tău erau persoane care
spuneau imediat ce s-a descoperit, ceea ce era şi mai interesant cumva. Apoi
încet încet îţi dădeai seama cum se aşează lucrurile ca într-un mozaic şi
devin coerente în capacitatea pe care o cercetare arheologică ţi-o dădea,
reconstitui tocmai, nu neapărat culisele istoriei, ci cotidianul istoriei, lucruri
neaşteptate, noi. Textele scriu despre Histria, unde eu mi-am petrecut ado-
lescenţa şi tinereţea, foarte puţine lucruri. Dar se găseşte o inscripţie care îţi
aduce o informaţie cu totul nebănuită, se găseşte un fragment de vas, care e
frumos în primul rând, iar în al doilea rând vine de undeva de unde poate
nu te aşteptai să vină. Sunt tot felul de voluptăţi intelectuale pe care le ai în 257
fiecare zi, în sens figurat desigur, fiindcă se poate întâmpla să stai luni între-
gi şi să sapi în pământ steril şi să nu găseşti nimic.
R.H.: Spuneţi-mi, un istoric înţelege mai bine prezentul decât un om
normal?
Z.P.: Mulţumesc pentru distincţie!... Era o glumă cu radio Erevan care
zicea „e adevărat că un istoric bine pregătit, cu o bună cunoaştere a teoriei
marxiste, leniniste şi a profesiei lui poate prevedea viitorul?“. Răspunsul era
„dragi ascultători, e foarte adevărat, un istoric bine pregătit, cu o bună for-
maţie materialist istorică şi cu o bună cunoaştere a domeniului poate
prevedea viitorul. E mai greu cu trecutul“. Istoricii au trebuit în anii '80 şi
în 1989 în mod exploziv să abandoneze orice fel de ambiţie de a fi Pitia. Nu
se poate, viitorul nu poate fi prevăzut în detaliu. Istoricul are o singură
şansă. Dacă e atent cu propria lui meserie, el are abilitatea educată, şi nu
înăscută, nu generală, de a construi scenarii verosimile. Le construieşte în
mod normal pentru trecut, acolo unde are acces la un număr limitat de do-
cumente faţă de masa integrală, ideală, a documentelor existente, unde are
câteva ipoteze şi atunci poate construi ceea ce acum sunt numite scenarii şi
ceea ce noi numim ipoteze. Ipoteza A: Burebista s-a aliat într-adevăr cu
Pompei, ipoteza B: a fost o tentativă mai puţin importantă decât se crede,
ipoteza C: au făcut un schimb de avantaje şi alianţa era foarte solidă etc. La
un moment dat ceva poate veni în sprijinul unei ipoteze, sau dimpotrivă să
o submineze în aşa fel încât să nu mai fie de susţinut. Şi istoricul, dacă e
serios trebuie să ştie inclusiv să renunţe atunci la ipoteza care devine
neverosimilă. Cam asta este abilitatea intelectuală pe care un istoric o poate
aduce şi în viaţa politică.
R.H.: Am făcut distincţia aceea pentru care mi-aţi mulţumit pentru că
unul dintre visele mele cele mai mari, sigur, probabil irealizabil, ar fi să
 Printre rânduri
călătoresc în trecut. Şi întotdeauna mi-am imaginat istoricul ca un fel de
călător prin timp. E mai simplu pentru un istoric să treacă dintr-o epocă în
Radu Herjeu

alta, cu atâtea informaţii de care dispune şi să simtă că vorbeşte chiar cu

Iulius Cezar sau cu Ştefan cel Mare. Sigur, e un vis al copilăriei mele şi de
aceea făceam distincţia. Haideţi să trecem de la înţeles la politică. De ce aţi
ales cariera politică?
Z.P.: N-am văzut-o ca pe o carieră. Pentru mine, o carieră politică, în
sensul plin al cuvântului, este o carieră pe care un om relativ tânăr o alege
la începutul drumului său profesional, parcurge nişte trepte necesare prin
activitate în interiorul unei formaţii de partid sau a unei formaţii de caracter
politic, oricum, trece diferite probe iniţiatice, ca să zic aşa, este ales şi la
sfârşitul acestei cariere ajunge până acolo unde poate ajunge. Ori cariera
mea este una universitară. Eu am intrat în această bătălie într-un moment în
258
care mulţi prieteni şi colegi ai mei au făcut-o, în momentul anume în care
am avut sentimentul că explozia de încredere şi entuziasm din decembrie
1989 este nu numai stăvilită ci şi penalizată. Asta s-a petrecut foarte precis
între 28 ianuarie 1990 şi mineriada din 13-15 iunie, când, ca foarte mulţi,
am spus că trebuie făcut tot ce se poate ca astfel de lucruri să nu se mai
întâmple. Şi în momentul acela am început să fiu mai prezentă în diferite
organizaţii, am fost membru fondator al „Solidarităţii universitare“, apoi al
Alianţei Civice şi aşa am intrat în această zonă de preocupări, continuând să
fiu profesor la Facultatea de Istorie, unde am de gând să şi rămân. În
momentul în care din rândul nostru, al universitarilor, a fost desemnat can-
didatul unic în 1992 al Convenţiei Democratice, fiindcă fusesem întrucâtva
dintre cei care care susţinuseră în „Solidaritatea“ această opţiune, actualul
preşedinte, Emil Constantinescu a spus: „Acum bine, nu mă lăsaţi singur!“.
Şi nu l-am lăsat singur, cam asta ar fi, nu ne-am gândit nici un moment să
ne schimbăm existenţa. În 1996 din partea „Solidarităţii universitare“ au
existat desemnări pentru Parlament şi în momentul acela aş fi putut solicita
să fiu nominalizată, dar n-am vrut să-mi schimb modul de viaţă. Dacă va
câştiga Emil Constantinescu şi dacă va avea nevoie în continuare de
susţinerea mea, probabil o să fac ceva în sensul ăsta, dar n-a fost un plan ri-
guros, cum a fost planul de campanie electorală, care avea rigoarea lui.
R.H.: În acest moment domnul Emil Constantinescu a fost ales, are în
continuare nevoie de dumneavoastră, vă vedeţi ca un Mazarin sau Richelieu
în variantă feminină?
Z.P.: Nu, slavă Domnului, nu. Fiindcă vă referiţi mai degrabă la per-
sonajele lui Dumas, mă tem, decât la personajele reale. În cele două romane
ale lui Dumas cei doi cardinali erau adevăraţii autori ai strategiilor politice,
pe când preşedintele Constantinescu este o personalitate bine conturată şi
 Printre rânduri
care ştie foarte exact ce are de făcut şi ce vrea să facă, aşa că în nici un caz
nu se pune problema în felul acesta. Eu mă văd ca ceea ce am fost, adică

Radu Herjeu
cineva care-i propune ipoteze alternative de lucru, cu toată documentaţia pe
care în mod evident nu are timp s-o parcurgă el, sintetizată, dar ceea ce cred
că l-a făcut pe domnul Constantinescu să considere că are nevoie de spri-
jinul meu a fost tocmai rigoarea intelectuală care mă împiedică atunci când
prezint o ipoteză să-i prezint părţile bune şi atât. Cred că asta e foarte impor-
tant şi sigur, eu am mai mult timp decât are preşedintele. În spatele meu sunt
colegi care au şi ei mai mult timp decât am eu. Când trăim împreună, por-
nim mai ales de la costurile unei ipoteze de lucru şi încercăm să prezentăm
cu toată onestitatea, aşa cum am prezenta un argument ştiinţific, soluţiile pe
care le avem. Uneori alege una, alteori nu-i place nici una, e privilegiul
celui care răspunde pentru ceea ce face pentru că responsabilitatea mea e 259
definită în poziţia pe care o am de două elemente: de răspunderea la care mă
trage preşedintele şi de sentimentul meu de responsbilitate. Şi evident, un al
treilea element, este în măsura în care ceea ce se întâmplă în preziua luării
unor decizii este accesibil sau poartă o etichetă, răspunderea faţă de opinia
publică care are acces la multe dintre preliminarile acestea, prin dumne-
avoastră şi prin colegii din presă. Dar eu nu am răspundere în faţa
Parlamentului, nu sunt aleasă, deci nu am răspundere în faţa electoratului şi
de aceea cota mea de responsabilitate personală trebuie să fie foarte mare.
R.H.: Şi credeţi că în activitatea preşedintelui, nu numai a domnului
Constantinescu, a oricărui preşedinte, nu există nici o mică influenţă din
partea consilierilor? În concepţiile exprimate, în anumite gesturi pe care le
face un preşedinte la un moment dat credeţi că nu se găseşte ceva şi din per-
sonalitatea consilierilor?
Z.P.: Ba bine că nu, cum să nu se regăsească? Tot acest travaliu in-
telectual preliminar, cum spuneam, nu poate fi altfel decât subiectiv. În ce
priveşte parteneriatul de la originea căruia a pornit poziţia mea actuală, el
s-a construit prin faptul că în linii foarte importante gândeam la fel. Evident,
nici eu n-aş fi putut lucra cu o persoană care gândea cu totul altfel decât
mine, nu-i vedeam utilitatea. Şi nici consiliatul, ca să zic aşa, nu îşi ia
oameni care gândesc altfel decât el. Dar în orice conversaţie, şi dumnea-
voastră mă influenţaţi acum pe mine, fiindcă îmi puneţi întrebările, e o
teorie semiotică foarte interesantă a orizontului comun de aşteptare care
determină prima întrebare şi modul în care, ca la o partidă de şah, opţiunile
se limitează. Dumneavoastră îmi limitaţi opţiunile, eu vi le limitez prin
modul în care răspund, asta este condiţia noastră de persoane care
dialoghează.
R.H.:Cum vă simţiţi din postura, cel puţin din punctul de vedere al
 Printre rânduri
ziarelor, deloc de invidiat, de om al preşedintelui? Faceţi parte din oamenii
preşedintelui.
Radu Herjeu

Z.P.: Sigur, asta a fost o decizie personală şi foarte clar întărită. Sigur,
sunt unul dintre oamenii preşedintelui. Partea mai puţin de invidiat este o
anume publicitate pe care n-am dorit-o, eu n-am chiar deloc narcisism, nu
mă plac pe mine foarte tare, nu în măsura în care să fiu în conflict cu mine
însămi, dar nu ţin neapărat să fiu văzută. Ştiu că trebuie să fiu văzută şi e o
parte a responsabilităţilor mele şi de aceea când trebuie o fac cu plăcere şi
pe de altă parte am vorbit în public toată viaţa, fiindcă asta mi-a fost mese-
ria. Nu mă deranjează statutul de om al preşedintelui, pentru că, repet, este
o opţiune pe care am făcut-o încă de la început. Când dai cuiva un credit, şi
eu l-am dat, de la început am cântărit cu toată prietenia, dar şi cu toată sever-
itatea şi am considerat că Emil Constantinescu poate câştiga alegerile în
260
numele şi cu susţinerea Convenţiei Democrate, ăsta a fost raportul pe care
eu l-am stabilit şi pe care de partea lui preşedintele l-a stabilit. Dacă unul
dintre noi lipsea, lipsea. Sigur că nu îmi face nici o plăcere să fiu descrisă
fără a fi întrebată, nimănui nu-i face plăcere să fie utilizat, dar ştiu că şi asta
e una din regulile meseriei şi trebuie s-o accept.
R.H.: Există în concepţia oamenilor o idee foarte clară, mai ales pentru
cei care l-au votat pe Emil Constantinescu - dacă face o greşeală, nu a fost
vina lui Constantinescu, a fost prost sfătuit. S-a întâmplat acest lucru şi
înainte de '89 când foarte mulţi oameni erau convinşi că Ceauşescu nu ştia
şi că a fost prost sfătuit, ascunzându-i-se foarte multe lucruri, la fel şi în
cazul preşedintelui Iliescu. Riscaţi şi dumneavoastră să fiţi un fel de ţap
ispăşitor pentru greşelile preşedintelui?
Z.P.: Mi se pare normal. Totuşi nu ne-am asumat nişte răspunderi dege-
aba. Întâi că orice consilier poate greşi, dar în principiu consilierul nu are
dreptul să greşească. Din această dilemă nu se poate ieşi. În al doilea rând
e normal, şapte milioane de oameni au votat cu Emil Constantinescu, ei în
el au încredere şi şi-au dovedit încrederea în momentul în care într-o lungă
perioadă electorală s-au decis mai devreme sau mai târziu să voteze cu el,
au luat un buletin, au pus o ştampilă, l-au pus în urnă şi au aşteptat cu emoţie
să vadă ce se întâmplă. Mi se pare normal ca aceşti oameni să aibă mai
multă încredere în persoana cu care au votat decât în oricine altcineva. În
fine, dar nu în ultimul rând, este o tendinţă generală care purcede dintr-un
anume respect pentru funcţie, de a spune că cel care-o exercită este sau tinde
să devină infailibil, în timp ce vinovaţii, fiindcă trebuie să existe un vino-
vat, se află în jurul lui. Nu asta este problema. Numai că eu nu cred că
preşedintele Emil Constantinescu va putea scăpa de răspundere în felul
acesta, pentru bunul motiv că activităţile lui sunt publice spre deosebire de
 Printre rânduri
predecesori, transparenţa aparatului prezidenţial de la Cotroceni este
incomensurabil mai mare, întrebaţi-i pe colegii dumneavoastră ziarişi cu

Radu Herjeu
care ne întâlnim aproape în fiecare zi şi care sunt prietenii noştri. Deci
partea asta care ţine cumva de poveste cu împăratul care stă undeva ascuns
şi cu sfetnicii care-i picură otravă în urechi, nu are foarte multă consistenţă.
Dar una peste alta, aşa este, au fost prost consiliaţi şi de multe ori aşa se şi
întâmplă.
R.H.: Haideţi să lămurim, fiindcă aţi spus că nu vă place să se spună
ceva despre dumneavoastră fără să fiţi întrebată, iar după alegeri şi mai ales
după definitivarea aparatului prezidenţial s-au spus foarte multe despre
dumneavoastră şi despre numirea fiului dumneavoastră în funcţia de con-
silier. N-am să vă întreb dacă ăsta este nepotism, mai mult sau mai puţin aţi
dat acest răspuns. Puteaţi evita totuşi această situaţie, era musai ca fiul dum- 261
neavoastră să fie consilier, presupunând că vă aşteptaţi totuşi că va urma o
astfel de reacţie vehementă din partea presei?
Z.P.: Nu, nimic nu e musai, nu era musai nici eu să fiu consilier.
R.H.: Nu, dumneavoastră aţi fost un personaj de bază.
Z.P.: Nu, daţi-mi voie să spun de ce am spus aşa. Nu era musai. Înain-
taşii spun că cimitirele sunt pline de oameni indispensabili. Nu era musai
nimic. Preşedintele avea latitudinea să-şi construiască echipa absolut cum
credea că e mai de folos. Ce pot eu să spun în apărarea deciziei pe care am
luat-o în mod deliberat şi ştiind că o să stârnească comentarii, n-am bănuit
că vor fi atât de persistente, pot să spun următorul lucru: eu am mulţi cola-
boratori şi m-am zbătut pentru toţi în diferite împrejurări. Nu pot să nu mă
zbat pentru cineva care are următoarea biografie: e adevărat, s-a spus şi nu
pot să contest, că Petre a intrat ultimul din an, în seria lui, la Facultatea de
Istorie, cu media 7.41 dar n-a intrat prin contestaţie, aşa cum s-a scris. Atât
a putut presta atunci, mie aproape opt nu mi se pare o notă dezonorabilă, iar
condiţiile admiterii în anii aceia erau criminale după părerea mea. A termi-
nat al doilea într-o facultate în care, trebuie să mă credeţi, nimeni nu poate
avea numai prieteni. A fost recomandat pentru cercetare, dar a fost reparti-
zat la Olteniţa la liceu, în 1989 a participat pe 21 decembrie în colţ la
Societe Generale împreună cu fratele şi prietenii lui la miting, să-i zicem,
care a devenit revoluţie, a fost vicepreşedinte şi membru fondator al
Asociaţiei „21 decembrie“, a lucrat şi ca redactor la o revistă liberală care
se numea „Europa“, pentru primul număr, după aceea s-a retras, în toamnă
a beneficiat împreună cu alţi, să zicem, 15 tineri istorici şi 450 de tineri
români, de o bursă în Franţa, pentru continuarea studiilor, unde a lucrat sub
îndrumarea unor mari specialişti în istorie şi civilizaţie, s-a întors, a devenit
membru fondator al PAC.
 Printre rânduri
R.H.: Cu alte cuvinte nu l-aţi ţinut de mânuţă în perioada asta, a urmat
un traseu diferit de dumneavoastră, înţeleg că e o simplă coincidenţă faptul
Radu Herjeu

că v-aţi regăsit amândoi în postura de consilieri.

Z.P.: Nu, nu e o simplă coincidenţă, fiindcă în spatele tuturor acestor
lucruri, şi partea de consiliat abia urmează, există nenumărate discuţii de zi
şi de noapte, bătălii politice în bucătărie, ipoteze cântărite. În momentul în
care s-a întors în ţară a luat decizia, independentă şi cu cererea expresă de a
fi independentă de opţiunile mele, de a lucra în echipa care-l susţinea pe
Emil Constantinescu, din campania din '92 şi fără întrerupere până la sfârşi-
tul alegerilor din '96. A avut câteva din ideile cele mai interesante, vă pot
spune că alegerea fotografiei pentru afişul electoral îi aparţine, şi atunci
întrebarea mea a fost de ce să ne privăm de o competenţă şi de o fidelitate,
care există, sunt atestate şi sunt independente de ce am făcut eu, numai pen-
262
tru că s-ar putea să se supere lumea.
R.H.: Fiul dumneavoastră a ales fotografia. Dar cine a ales să nu fie
dezminţită o anume asemănare cu Alexandru Ioan Cuza?
Z.P.: Noi toţi. A fost un vot unanim. A ales de fapt în 1992 o bătrânică,
care la Putna, când candidatul abia desemnat al Convenţiei Democrate s-a
dus la celebrările pentru ştefan cel Mare, în mulţime a spus, auzită fiind de
mulţi dintre colegii mei care erau acolo, „maică, seamănă cu Cuza!“. Cam
asta a fost opţiunea.
R.H.: Să intrăm un pic şi în spaţiul didactic, în relaţia dumneavoastră cu
tinerii. Foarte mult timp istoria a fost folosită până în 1989, poate mulţi din-
tre tineri au simţit că istoria a fost folosită, că istoria pe care o învăţau ei era
ciuntită de lucrurile care puteau să deranjeze. Reacţia, pe care eu o constat
acum, e că după 1989 pe tineri îi interesează din ce în ce mai puţin istoria
şi în loc să profite de faptul că acum pot învăţa o istorie, sau pot citi cărţi de
istorie şi pot afla lucruri la care înainte nu aveau acces, de fapt nu numai
istoria, pe care eu o văd ca pe un element cultural, tinerii în general au cam
lăsat la o parte tot ceea ce înseamnă cultură şi au plecat spre alte domenii,
cu rezultate mai imediate. Vreau să vă întreb pe dumneavoastră, care aţi
văzut şi înainte oameni care vroiau să se facă profesori de istorie din pasi-
une şi oameni care vin acum să se facă profesori dintr-o şi mai mare pasi-
une, fiindcă a te face profesor astăzi înseamnă să renunţi la un salariu pe
care ţi l-ar putea asigura o cu totul altă meserie unde nu ai nevoie neapărat
de facultate.
Z.P.: În parte aveţi dreptate. E clar că generaţia tânără are în momentul
de faţă mult mai puţin timp decât avea înainte, fiindcă are de gestionat o
existenţă, o carieră, are de făcut opţiuni infinit mai variate decât înainte între
bani şi diplome. Înainte nu puteai face o astfel de opţiune. Te duceai la o
 Printre rânduri
facultate, nu spun care, unde la sfârşit ieşeai cu o meserie mai bănoasă, dacă
puteai, dacă nu te duceai la unele mai modeste, cum a fost întotdeauna

Radu Herjeu
Facultatea de Istorie. Facultăţile care produc prioritatea aduc bani mulţi. Pe
de altă parte, sistemul de librării şi de sondare a cititorilor este de aşa natură
încât eu nu ştiu de fapt dacă aveţi dreptate spunând că pe oameni îi intere-
sează mai puţin istoria. Nu cred.
R.H.: Totuşi, scuzaţi-mă, în afară de Editura Humanitas care şi-a făcut
o promisiune de a publica în colecţia „romanul istoric“ cărţi de istorie,
studii, nu numai romane gen Dumas, eu n-am prea văzut pe tarabe cărţi de
istorie.
Z.P.: Păi asta-i altă poveste. Pentru că întâi numărul istoricilor profe-
sionişti în această ţară este foarte restrâns, mult mai restrâns decât vă daţi
seama, dacă numărăm cadrele didactice universitare şi cercetători din insti- 263
tute, de la cel mai tânăr până la cel mai vârstnic şi cred că ne păstrăm totuşi
în ordinul sutelor. Deci numărul oamenilor care pot scrie cărţi este, pro-
porţional, şi mai mic. În al doilea rând, editorii fac apriori exact acelaşi
raţionament pe care l-aţi făcut mai înainte şi dumneavoastră. În al treilea
rând, una e să scrii şi să vinzi o carte de istorie care poate fi, cum spuneam
la început, mult mai plicticoasă decât aşteaptă marele public şi alta este să
scrii o carte oarecum senzaţională pornind de la istorie. Sunt multe date.
Dar vreau să vă spun că numărul studenţilor la istorie s-a triplat. Dacă
adăugăm la asta şi cele câteva facultăţi private care s-au constituit în acelaşi
timp, statistic nu stăm foarte rău. S-a triplat şi în provincie, au apărut fa-
cultăţi noi de istorie, la Constanţa, la Alba Iulia, adică există un număr mult
mai mare de persoane care aleg această carieră. Pe de altă parte la istorie nu
vine toată lumea din pasiune, după cum nici la chimie, ştiţi foarte bine, nu
vine toată lumea din pasiune. Există o cotă de pasionaţi care este locomoti-
va oricărui an de studiu, un număr de oameni care intră dintr-o întâmplare
şi un număr important de oameni care n-au neplăcere, care şi-au măsurat
forţele şi au zis „aici pot“. Deci nu ştiu cât e de adevărat. E o anumită dezor-
dine în evaluarea a ceea ce le place oamenilor. Înainte era foarte simplu.
Ştiai tirajele, ştiai că se epuizează, vedeai că e coadă la o traducere din
Braudel, totul era limpede, acum se vinde la o tarabă, nu se vinde, ajunge,
nu ajunge, mie îmi spun profesorii de istorie acolo unde nu sunt librării
Humanitas, în provincie, că sunt disperaţi că nu găsesc cărţile de istorie.
R.H.: Şi dumneavoastră, ca un cadru didactic, cu multă experienţă în
relaţia cu tinerii, nu vedeţi nici o schimbare în direcţia la care m-am refe-
rit, aceea a îndreptării tinerilor spre cultură, a interesului lor pentru cultură,
în general?
Z.P.: Experienţa mea din Facultatea de istorie mă îndeamnă să vă spun
 Printre rânduri
că în interiorul disciplinei s-au făcut reorientări. Înainte, studenţii cei mai
dotaţi cu spirit critic preferau istoria antică sau istoria medievală sau arhe-
Radu Herjeu

ologia, fiindcă le plăcea şi fiindcă ştiau că acolo sunt mai la adăpost de

ingerinţele programelor ideologice. Ceauşescu se ocupa mult mai puţin de
Atena lui Pericle decât de mişcarea muncitorească. Acum situaţia este
inversă. Cei mai mulţi studenţi se duc la contemporană, fiindcă acolo
terenul este extrem de bogat. Eu îi înţeleg, îi aprob şi mă bucur că mai am
încă, pentru istoria antică, studenţi străluciţi, dar nici pe departe câţi aveam
pe vremuri. Pe de altă parte nu ştiu să vă spun care este situaţia în ce
priveşte lecturile. La Facultatea de Istorie, biblioteca este tot timpul anului
plină ochi. Acum, că ei citesc bibliografie de specialitate, că citesc alte cărţi,
nu ştiu. La istorie e oarecum înşelător fiindcă dacă ai citit o traducere din
264
Braudel, asta de ce ţine, de cultură sau de meserie? La chimie e mai clar sau
la Politehnică. Dacă citeşti Braudel eşti un om cultivat, sau începi să fii. E
foarte greu de cântărit. N-au fost mari devoratori de cărţi, extrabibliografii
obligatorii niciodată, după aceea, când ajung profesori şi se aşează la casa
lor, e altceva. Şi profesorii sunt convinsă că citesc în continuare, dacă ajung
la cărţile bune, fiindcă nu întotdeauna ajung.
R.H.: Pentru că am ajuns la sfârşitul spaţiului rezervat emisiunii, am să
vă mai adresez o întrebare. Dacă aţi putea alege acum, în ce epocă şi ce per-
sonaj v-aţi dori să fiţi?
Z.P.: Nu m-am gândit niciodată. Sau doar o dată. S-a spus, oarecum
romanţat, că Tucidide avea o fiică. Aş fi vrut să fiu acolo ca să văd cum
s-a elaborat cea mai interesantă, mai enigmatică şi mai importantă operă
istorică a antichităţii. Cred că mi-ar fi plăcut.
R.H.: În ce an?
Z.P.: Au fost ani mulţi. Tucidide a fost exilat în 424 de la Atena, a trăit
20 de ani în exil şi probabil că în timpul acela şi-a adunat materialul, după
aceea s-a reîntors într-o Atenă extrem de perturbată de revoluţii şi con-
trarevoluţii, ultimul fapt pe care îl citează este din 399, deci a mai trăit puţin
să vadă democraţia pe care el o numea restaurare. Dacă eram fata lui
Tucidide, după toate probabilităţile, aş fi avut o cultură foarte subţire, deci
nu ştiu ce aş fi priceput din ce aş fi văzut.
R.H.: Doamnă Zoe Petre, vă mulţumesc.
Z.P.: Cu mare plăcere.
- interviu realizat în 1997 -
 Printre rânduri

Radu Herjeu
George Pruteanu
Jurnalist 265

S-a născut la Bucureşti, la 13 decembrie 1947

A absolvit Facultatea de litere în 1972.
Până în 1989 a lucrat ca ziarist cultural în presa centrală,
librar, instructor de cineclub, lector universitar.
După 1989 a lucrat ca redactor-şef la săptămânalul Acum,
publicist comentator la ziarul Evenimentul Zilei, realizator de
emisiuni TV la Tele 7abc, Pro TV şi TVR şi conferenţiar univer-
sitar la Şcoala Superioară de Jurnalism şi la Universitatea
Andrei Şaguna.
În 1996 a fost ales senator pe listele PNŢCD. În martie 1998
este exclus din această formaţiune politică iar în anul 2000 este
reales senator, de această dată, pe listele PDSR.
Radu Herjeu Printre rânduri

250
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule senator, ce înseamnă pentru dumneavoastră
zicala „Ce-i în guşă şi-n căpuşă“?

Radu Herjeu
George Pruteanu: E un fel de deviză a mea; nu ştiu cum aţi ghicit-o.
Sigur că încerc să-i dau o moderaţie, nu neapărat diplomatică, dar civiliza-
tă, intelectuală; pentru că într-adevăr nu poţi trânti oricând, oricui şi oriunde
adevărul; sunt situaţii dramatice, sunt situaţii melodramatice, sunt situaţii
tragice, în care a plesni pe cineva cu adevărul înseamnă a-l străpunge, a-l
nimici; şi atunci adevărul nu poate fi rostit pe jumătate, poate fi rostit pe
sfert, important e să nu minţi. Dar într-adevăr, face parte din natura mea,
firea mea, aşa cum mă percep eu; nu spun că şi reuşesc; dar mi se pare că
ar putea fi o deviză a politicii de după 1989... Şi nu e, din păcate, deloc.
Foarte puţini politicieni practică această deviză; chiar cei care sunt mai des-
tinşi, mai eficace, încă mai sunt încorsetaţi, nu neapărat de limbajul acesta 250
de lemn, dar foarte administrativ, foarte tehnic, foarte oficial; e clar că nu
aşa vorbeşte cu nevasta lui în dormitor sau în sufragerie. Chiar preşedintele
Constantinescu. Între patru ochi e un om agreabil. Când apare la televiyor
îşi ia figura aceea marţială, impozantă, pare pătruns de toate grijile planetei,
poate că şi este, dar pierde foarte mult din comunicare. La el ce-i în guşă
nu-i şi-n căpuşă, poate fiindcă nu poate să spună tot, poate că prerogativele
sunt limitate, dar eu mă declar nemulţumit de lipsa sa de naturaleţe şi de
francheţe.
R.H.: Credeţi că dacă aţi ajunge preşedinte al României aţi fi altfel?
G.P.: Mai devreme citisem un eseu al lui Andrei Pleşu. El se plângea, ca
un intelectual de mare fineţe ce este, de canoanele vieţii, acelea ale vieţii pe
care le repeţi de la recepţie la recepţie. Sunt convins că un om de inteligenţa
lui nu e atât de şablonat, şi reuşeşte să rupă, să spargă aceste tipare. Eu,
mutând ceea ce este de mutat, încerc să fiu în orice împrejurare natural. Vin
acum de la Zilele Călinescu care au avut loc la Oneşti şi acolo erau foarte
mulţi oameni interesaţi de ideea de cultură, dar şi de interferenţele cu
politicul. M-au întrebat tot felul de lucruri directe, până la brutal, dar nu per-
sonale ci legate de politică:„ce părere aveţi despre..., vă place cum cutare dă
în gropi?“.
R.H.: Şi dumneavoastră aţi răspuns la fel...
G.P.: Şi le-am răspuns căutând să moderez tonul, să nu dau eu tonul lim-
bajului violent sau pamfletar, pentru că o sală reacţionează repede la
lucrurile astea, e dispusă mai mult spre râs decât spre gravitate. În acelaşi
timp îmi răsuna în minte zicala asta pe care aţi amintit-o:„ce-i în guşă şi-n
căpuşă“. Mi-am spus:„vorbeşte cu ei ca şi cum ai vorbi cu cumnatu-tău, cu
consilierul tău, natural, deschis, fără înjurături, fără argou. Simplu: eşti un
 Printre rânduri
intelectual, eşti un om politic, eşti Pruteanu, atâta eşti, nu mai mult; nici nu-
ţi da aere de om care are responsabilităţi, care are să se gândească ce face el
Radu Herjeu

cu învăţământul românesc. Dar în măsura în care ţi le asumi, spune lucrul

acesta.
R.H.: înainte de a fi politician, aţi regretat vreodată sinceritatea aceasta
abruptă?
G.P.: N-am o memorie foarte grozavă... Staţi să-mi amintesc. Am avut o
carieră foarte sinuoasă şi foarte gorkiană de fapt, adică reuşind să ajung
maxim lector universitar, am trecut prin experienţe foarte neplăcute - aceea
de a fi librar, vânzător de cărţi într-o librărie şi femeie de serviciu, fiindcă
eu eram şeful şi eu cel ce dădeam cu teul şi cu cârpa udă. ţin minte că odată
a venit la librăria aceea un tovarăş; eu pusesem în vitrină o cârpă neagră
250 fiindcă se prăpădise Mircea Eliade. Mă ocupasem foarte mult cu activitatea
de cineclub, luasem şi premiu, tocmai de aceea ajunsesem librar. Umplusem
vitrina cu o pânză neagră şi cu cărţi ale lui Eliade de la biblioteca mea, ală-
turi de unele cărţi care se găseau la vânzare. Pentru cele din biblioteca mea
am pus o fâşie de hârtie pe care scria:„aceste cărţi nu sunt de vânzare, sunt
semn omagial“. Şi tovarăşul acela, îmbrăcat ca un activist, cu pantofi de 360
de lei, cu cămaşa dintr-un film, cu cravata din alt film, haina din alt film,
deşi materialele erau foarte scumpe, întreabă: „Cine-i aici?“ întrebarea era
destul de ontologică pentru că singura fiinţă vie, în afară poate de şoarecii
din depozit, eram eu. „Tu eşti aici responsabilul?“„Da“ zic.„Tovarăşu, vă
rog foarte mult să-mi vorbiţi cu dumneavoastră, aşa cum vă vorbesc şi
eu“.„Eşti şi obraznic!“.„Daţi-mi voie să vă spun că, dacă îmi mai adresaţi o
singură propoziţie cu tu, nu vă mai răspund, încetez dialogul cu dumneav-
oastră. Noi n-am păscut nici o oaie împreună, nici o capră şi nici alt animal,
pe nici un deal sau munte“.“Dumneata ai tupeu!“. Îi rog pe telespectatori să
observe că un punct îmi câştigasem. Apoi revine: „Cine ţi-a dat voie să pui
chestia aia acolo?“. „Prin lege nu este interzis, şi apoi, ce e rău în asta?“ „Păi
unde ai mai văzut d-ta aşa ceva? Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face
la fel?“ Am citit într-o carte despre teoria relativităţii unde se spunea că dacă
toată populaţia unui oraş s-ar aduna pe un pod acesta s-ar prăbuşi. Însă con-
structorii de poduri şi statisticienii ştiu că aşa ceva nu se întâmplă decât o
dată la un miliard de ani; aşa încât e mică şansa ca toţi librarii să fi avut
brusc această idee. „Să o scoţi de acolo!“ zice tovarăşul, la care eu am avut
din nou tupeu; i-am zis: „Tovarăşe Secretar, eu am făcut armata şi acolo am
fost învăţat să ascult de ordinele şefului direct. Dacă ţi se ordonă să stai
lângă această poartă şi să nu laşi pe nimeni, poate şi un general să-ţi
comande dar întâi raportezi şi abia apoi execuţi. Aşa i-am spus, vă rog să-i
 Printre rânduri
spuneţi acest lucru directorului meu şi dacă el îmi dă dispoziţie mă con-
formez. Pe atunci directorul era un om care juca dublu. Merită evocat pen-

Radu Herjeu
tru că era un activist de partid însă ştia să dea partidului tributul acela de
vorbe goale, dar îi ajuta pe oameni. Aici este amănuntul care complică jude-
carea oamenilor de dinainte de revoluţie. Nu există numai oameni albi sau
negri. Existau şi astfel de personaje care făceau foarte mult bine, direct
oamenilor. Aducea saci de cartofi de la C. A. P, legal, cu factură, direct la
librari. E doar un exemplu minor. ţinea la cultură. Mă punea să ţin confer-
inţe săptamânale despre ce este cartea . Era treaba mea despre cine vroiam
să vorbesc; putea fi Moliere, Shakespeare sau un clasic român. A murit în
noiembrie 1989 şi am vrut să vorbesc la căpătâiul lui (era un om foarte pop-
ular) însă nu m-au lăsat. Îi compusesem, după ştefan Augustin Doinaş, o
pastişă. Mie îmi făcuse foarte mult bine pentru că a fost unul dintre puţinii 250
oameni care m-au ajutat şi mi-au dat o pâine. Au vorbit doi de la partid, care
au spus nişte imbeciliăţi, după care eu am făcut un pas înainte şi am recitat
pastişa care-i plăcuse lui foarte mult şi care suna cam aşa: „Un şef peste
cărţi, îndrăgind el cultura, prin inimă neagră de vremuri trecea, spunând că
şi cartea, nu numai friptura, te ajută să uiţi de viaţă, oricât de grea ar fi ea“.
Hohotea toată sala, şi printre lacrimi am spus-o până la capăt, şi din acea
clipă eram sigur că nu voi mai avea spatele asigurat, dar noroc că a venit
revoluţia. Concluzionând, pot spune că nu prea mi-am făcut probleme atun-
ci când aveam ceva de spus.
R.H.: D-le Pruteanu, după revoluţie v-aţi făcut remarcat pentru cei mai
mulţi dintre noi, prin emisiunile dumneavoastră de televiziune. Acum, la
atâţia ani de la debut, aş dori să vă întreb dacă nu v-aţi plictisit!
G.P.: Nu. Plictisit nu. Nu plictiseala este cuvântul. Oboseală este. Soţia
mea ştie că am „momente de nevroză“, că sunt idiot, că de mâine nu mai am
nici o idee, că mă fac de râs, că trebuie să găsesc o soluţie să scap de ches-
tia asta. Un lucru este însă clar: sunt burete stors. Totuşi reuşesc să mă con-
centrez, mă adun şi merge. Ba uneori, o dată sau de două ori pe săptămână,
chiar eram mulţumit.
R.H.: Cum v-a venit ideea unei emisiuni de televiziune?
G.P.: Ideea aceasta m-a costat 45 de ani ca să-mi vină, dar slăbiciunea
pentru cuvânt în sine şi pentru forţa sa atomică de explozie o aveam de mic.
Aveam carneţele, de la şase - şapte ani pline cu cuvinte. îmi notam cuvin-
tele şi sensurile lor, mai ales pe cele rare, neologisme sau arhaisme şi care
cel mai adesea nu intraseră în vocabular. Şi apoi Călinescu mi-a plăcut mult.
Am citit „Scrinul negru“ de vreo cinci ori în decurs de zece ani. Aveam
momente, la doi-trei ani o dată, când resimţeam nevoia de a citi„Scrinul
 Printre rânduri
negru“. Era ca psihoza la o anumită mâncare. Mă afundam cu o plăcere, aşa,
de parcă aş fi intrat într-o vilă pe care aş fi avut-o eu. Nu am, dar sper că
Radu Herjeu

poate într-o zi... Intram în acea carte cu un freamăt, cu o bucurie mai mult
stilistică, fiindcă acţiunea, oricât vroiam eu s-o fi uitat, mi-o aminteam. Şi
aici intervine ceva ca un palimpsest. Amintesc acelora dintre telespectatori
cărora cuvântul„palimpsest“ nu le este familiar, că este vorba despre un
manuscris medieval, pe care copiii, din lipsă de material pentru scris,
socotind că nu mai e necesar acel manuscris, aşterneau peste el un grund de
vopsea şi scriau alt text, sigur de-a lungul a luni şi ani de zile. Trecea o sută
de ani, venea iar o criză de perganent, un alt copil, convins că nu mai era
nevoie de o asemenea vechitură, dă un nou grund. Vin cercetătorii azi, în
ultimii 50 de ani, cu raze, şi, cu aparatura specială, constată că pe acel
250 pergament sunt trei sau chiar patru texte suprapuse. Vă daţi seama ce fru-
moasă metaforă pentru personalitatea umană sau pentru un text literar, în
care se acund mai multe straturi vechi. Ca într-un asemenea palimpsest
observam evoluţia mea faţă de limbă. Încercuiam anumite cuvinte, de
fiecare dată altele. La 20 de ani încercuiam anumite cuvinte, pe care ori nu
le cunoşteam, ori vroiam să le trec în sarsanaua mea proprie, cum spunea
Bias, acel stoic din anitichitate:„tot ceea ce îmi aparţine am asupra mea“.
Adică atât îmi ajunge. Nu biblioteci de zeci de mii de volume, nu super-
combine de miliarde, nu maşini foarte luxoase... Dacă însemni ceva, însem-
ni prin ce ai în tine, în minte şi în suflet. La 23 de ani altele. Iar la peste 30
de ani de ani mă întrebam de ce încercuiam tocmai acele cuvinte, pentru că
le ştiam. Dar de fiecare dată descopeream altele. Trecuseră deja 14 ani ca să
descopăr că mai erau încă cuvinte care îmi stârneau interesul, ori că nu le-
am folosit niciodată, ori nu le-am pătruns încă înţelesul. Ţin minte că ultim-
ul a fost„travertin“, care desemnează un material de construcţie. Dar şi tabla
e material de construcţie. Încercând să insist mai mult asupra diferenţelor,
îmi dădeam seama că nu prea ştiam. Asta se întâmpla acum vreo 10 ani. În
anul 1995, după 45 de ani de dragoste pentru cuvânt şi semnificaţiile lui,
mi-a venit ideea realizării unei emisiuni zilnice cu probleme care, pornind
de la limbaj, să atingă ideea de cultură în general, de morală, de comporta-
ment. L-am întâlnit în faţa sediului Tele7 pe Tatulici, pe care îl cunoşteam,
şi i-am făcut propunerea. Iniţial nu i-a surâs ideea unei astfel de emisiuni
difuzată zilnic, mai ales duminica, cum sugerasem eu. Apoi s-a gândit mai
bine şi a acceptat. La o săptămână emisiunea se difuza deja pe post şi am
constatat că are audienţă. Am avut un contract de şase luni, m-am întâlnit
recent cu directorul Opriş, n-am înţeles de ce a oprit emisiunea atunci, prob-
abil a existat ceva, dar nu vreau să intru în amănunte. Eu, fiind consevator,
 Printre rânduri
aş fi vrut să rămân acolo. Au fost nişte motive conjuncturale, după doi ani
mi-a spus că regretă că nu a reînnoit contractul. Am fost apoi la ProTv, unde

Radu Herjeu
mi-am oferit eu singur serviciu, am fost primit cu foarte multă căldură, a
mers foarte bine vreo 10-11 luni, după care a survenit o schimbare de atitu-
dine a ProTv-ului faţă de mine, aproape inexplicabilă. Interesant e că la
ProTv emisiunea s-a desfăşurat exact un an, între 15 septembrie '95 şi 15
septembrie '96, îmi place simbolistica aceasta involuntară.
R.H.: V-aţi gândit că o să dureze atât?
G.P.: Nu, într-adevăr nu. Ceea ce mă miră, şi îi mulţumesc lui
Dumnezeu, este faptul că o ţin deja de un an şi jumătate la TVR. Nu spun
că nu o fi obosit, e omenesc, şi piramidele cedează cu timpul. Dar mă bucur
că primesc încă semnale pozitive de la telespectatori, iar presa încă mă
suportă. Mă aşteptam la comentarii de genul„Mai lasă-ne domnule în pace, 250
nici Ceauşescu nu apărea zilnic, ne mai scutea sâmbătă, duminica!“.
Depăşisem deja cea de-a 550-a emisiune.
R.H.: D-le Pruteanu, v-a transformat televiziunea într-o persoană pub-
lică destul de repede. Cum aţi resimţit acest lucru? Totuşi, un intelectual
trăind în biblioteci, dintr-o dată ieşind pe stradă, este recunoscut de oameni
şi asociat numai cu o bucăţică din activitatea sa...
G.P.: Chiar în turnul de fildeş nu eram. Am devenit persoană publică
încă de când vorbisem în Piaţa Universităţii în acel 14 mai. Am vorbit de
mai multe ori în public, şi la mitinguri, şi la Sala Palatului, cu destul suc-
ces, pot să spun, m-au ovaţionat în Piaţa Universităţii vreo două minute
scandând„ăsta da golan!“. Am avut ocazia să-i dau fostului preşedinte, sen-
atorul PDSR Ion Iliescu, atunci când am împlinit 50 de ani, o replică
tăioasă. El a venit la mine să mă felicite, cerând în acelasi timp permisiunea
să-mi facă o observatie: „aveti uneori un limbaj cam temperamental“.
Atunci i-am spus, după ce l-am rugat să se apropie de mine, „Dumneata
spui asta, măi animalule?“
R.H.: Cum a reactionat?
G.P.: Cu umor, pentru că e un om inteligent, a suportat gluma, dar în
materie de limbaj eu nu cred că pierd puncte în fata senatorului Ion Iliescu.
Revenind, spun că eram deja o persoană publică. Atunci, pe 14 mai, când
am vorbit în Piaţa Universtăţii, am avut o senzaţie ciudată, parcă aş fi fost...
Hitler. Să ai în faţa ta circa 10 mii de oameni şi să mai fie şi de acord cu
tine. Atunci am înţeles ce înseamnă paranoia şi de unde venea în cazul celor
gen Ceauşescu, Hitler, cărora li s-a urcat la cap. Nu m-am crezut provi-
denţial, dar a fost un moment de mare fericire. Însă televiziunea e mult mai
mult, zece mii reprezintă puţin, chiar în acest moment sunt cel puţin un mil-
 Printre rânduri
ion, două, care se uită la noi, în orice caz se operează cu milioane. Ideea asta
că eu sunt undeva într-un elicopter, iar jos sunt milioane de oameni adunaţi
Radu Herjeu

să asculte ceea ce pot eu să spun, bietele mele idei, mă încordează teribil.

R.H.: Vă încordează şi la emisiune? Sau acolo e mai simplu, se termină
mai repede, ştiţi dinainte ce aveţi de spus...
G.P.: Da, şi la emisiune. E adevărat că acolo intervine puţin şi rutina.
Apare însă celălalt factor stresant şi inhibant, ideea că trebuie întotdeauna
să introduci un element de noutate. Sigur, sunt conştient de faptul că n-am
putut s-o reînnoiesc radical permanent, pentru că există o anumită linie pe
care şi vreau să merg, nu vreau dintr-o dată să mă apuc să fac scamatorii, să
introduc elemente de politică - desigur, mai fac aluzii, fiindcă trăim într-un
mediu politic, iar cultura nu e complet separată, ar fi frumos să fie aşa.
250 R.H.: D-le Pruteanu, a fost întâmplătoare succesiunea televiziunea,
notorietate, politică?
G.P.: S-ar putea să fie şi o relaţie cauză - efect. Dar nu oricine apare des
la televizor e şi popular sau nu oricine apare des la televizor e şi simpatizat.
Poţi să agasezi teribil. Mai ales că eu nu spuneam lucruri din politică sau din
viaţa curentă, ci probleme legate de cultură, de limbă, cum sunt Moliere,
Alexandru Graur, Shakespeare, şi nici puterea sau opoziţia nu m-au ajutat
în acest sens, ba, mai degrabă, pentru unele persoane de acolo a existat şi un
pic de invidie, aşa încât cred că mai mult m-a ajutat Dumnezeu.
R.H.: De ce aţi ales politica?
G.P.: Patetic, aş spune că m-a ales ea pe mine. Dar nu. Înainte de 1989
eram ca nişte animale obsedate politic. Gospodinele se întâlneau şi, după ce
spuneau ce-au cumpărat, se întrebau: „ce ne facem, cât mai durează, încotro
ne ducem?“. Şi acum se întâmplă fenomenul acesta ciudat: cei de dinainte
au dezamăgit teribil dar, spre stupoarea oamenilor, acest regim a dezamăgit
în aceeaşi măsură. Chiar dacă a fost animat de bune intenţii, sub aspect
tehnic s-a dovedit la fel de împleticit, iar sub aspect moral s-a văzut că şi
aici sunt puşlamale, că sunt infestaţi cu mediocrităţi latente care nu sunt
bune la nimic.
R.H.: Să înţeleg că aţi candidat alături de astfel de oameni?
G.P.: La vremea aceea nu-i cunoşteam. Acum, trăind, mâncând alături
de ei, îmi dau seama că sunt astfel de oameni. Să nu cumva să înţelegeţi că
toţi sunt aşa. Câţiva, dar sunt. Dante avea un dispreţ enorm în „Divina
Comedie“ faţă de cei care nu sunt nici cu Dumnezeu şi nici cu diavolul şi
care erau supuşi unui infern groaznic, fiind consideraţi nişte laşi, dar eu mă
angajasem net de partea opoziţiei. Am înjurat la Iliescu de mă doare gura.
Am cam exagerat. Mi-am dat seama că nu e chiar o bestie. Are şi el calităţile
 Printre rânduri
lui. Nu este deloc o bestie şi mulţi alţii nu sunt atât de răi pe cât par. Sunt
deformaţi de anumite canale în care au crescut, aşa cum un copac pus între

Radu Herjeu
ziduri de ciment, creşte după cimentul acela.
R.H.: Şi totuşi, de ce aţi vrut să intraţi în Parlament, să instituţionaliza-
ţi activitatea dumneavoastră politică?
G.P.: Întrebarea este grea, nu ştiu dacă pot să fiu sincer până la capăt,
dar o să fiu cât de sincer pot. A fost o conjunctură mai ciudată: Şocul între-
ruperii emisiunilor la PRO TV, inexplicabilă pentru mine, a fost mare.
Aveam popularitate, ştiam din scrisori şi din reacţiile oamenilor pe stradă şi
ale presei. A fost întreruptă foarte brusc, iar conducerea nu a vrut să dea
explicaţii. Eu dădeam declaraţii, dar erau unilaterale. Acest şoc m-a făcut
să-mi caut altă tribună, în sensul că am ceva de spus lumii. Mi se mai pro-
pusese înainte să intru în Partidul Alianţei Civice, dar nu am vrut. în toam- 250
na lui 1996 am făcut-o. Primul gând a fost să candidez ca independent. I-
am spus soţiei: „De mâine mă duc“. Ea a fost mai ezitantă. Un om de litere
în Parlament nu prea e bine văzut. Eu i-am spus că nu cade de două ori un
obuz în aceeaşi groapă. Am căutat măsuţa pliantă pe balcon şi cu ea în braţe
m-am dus în Piaţa Universităţii. Am avut un succes teribil. Am colectat în
câteva zile mai multe semnături decât îmi trebuiau. M-au ajutat oameni de
înaltă valoare: Mişu Fotino, Ilinca Tomoroveanu, Traian Stănescu. Le mai
mulţumesc şi acum. Stăteau cu pancartele pe ei ca să-mi strângă semnături.
În acest timp au venit la mine din nou de la Alianţa Civică, apoi o delegaţie
din partea Partidului Democrat, în care erau Neculai Constantin Munteanu,
Mircea Diaconu, eminentul actor, şi deputatul, la acea vreme, Alexandru
Sassu. Ei mi-au propus, în numele preşedintelui Petre Roman, să candidez
pentru Senat pe listele de la Timişoara. Vă daţi seama ce onorant, dar am
spus nu. Între timp am avut o discuţie cu cineva foarte informat care mi-a
spus: „vrei o leafă, vrei să ajungi in Parlament, du-te cu un partid, că pe
independenţi nu-i bagă nimeni în seamă“. Atunci m-am hotărât. M-am dus
a doua zi, l-am căutat pe Preşedintele Constantinescu. Era la Uzina Faur
într-o vizită şi am avut noroc cu popularitatea mea pentru că m-au condus
prin fabrică la el. Ne-am întâlnit, i-am spus că vreau să fiu alături de
Convenţia Democrată, s-a bucurat şi m-a rugat să ne întâlnim a doua zi, la
ţărănişti. Erau acolo domnul Constantinescu, domnul Galbeni şi Constantin
Dudu Ionescu. Mi-au oferit întâi un loc la Brăila, la deputaţi, însă eu l-am
refuzat pentru că vroiam la Senat. Ştiam că şi concursul era mai dur pentru
că trebuiau 80.000 de voturi şi nu 20.000 ca la deputaţi, dar ăsta a fost jocul
pe care l-am impus. Apoi a fost la Giurgiu, dar cu tot respectul pentru acest
oraş am zis că nu e ceea ce-mi trebuie şi, Dudu Ionescu, răsfoind dosarele
 Printre rânduri
acelea găseşte ceva cu care se duce, aşa mai discret, la preşedintele Ion
Diconescu şi, după o scurtă replică, vine şi-mi spune: „V-am găsit domnule
Radu Herjeu

Pruteanu, la Constanţa, locul doi pe listă“. Mie-mi cade faţa. Toţi consilierii
mei mi-au spus că trebuie să accept numai locul întâi. Întreb totuşi cine e pe
locul întâi şi aflu că este domnul Popovici, viitorul Ministru al Tineretului.
Eu zic: „facem schimb şi îl trag şi pe el“, la care mi s-a spus că face Cerveni
scandal. „Bine, atunci facem şi noi scandal.“ „Nu, domnule Pruteanu aici e
vorba de politică“ mi-a spus dl Diaconescu, „dvs nu ştiţi.“ Am spus că voi
da răspunsul a doua zi dar oricum am acceptat. Am obţinut 48 %, adică doi
senatori şi jumătate, şi aşa am ajuns în Senatul României. Am avut o cam-
panie demenţială. Am vorbit şi în biserici, evident la invitaţia părintelui.
R.H.: Veţi repeta această experienţă?
250 G.P.: Este ca după un mariaj nefericit. Începi să înţelegi ce este căsăto-
ria din punct de vedere politic. Mi-e foarte greu să aleg unul dintre partidele
care m-au invitat: Alianţa pentru România, PD, PUNR, poate şi PDSR, sper
să nu exagerez. Fiindcă nu mă mulez perfect pe nici unul şi bănuiesc că o
să mă tem de necazuri similare, sper să nu fie similare, cum am avut cu
ţărăniştii.
R.H.: în PNŢCD v-aţi mulat perfect?
G.P.: Nu, dar am încercat să trag partidul pe o linie sănătoasă şi am
reuşit într-un fel, fiindcă acum au ajuns la vorba mea.
R.H.: Da, dar nu mai sunteţi ţărănist.
G.P.: Mă rog, e o pierdere şi pentru mine şi pentru partid. Şi Doamne
fereşte să ajung inamic al acestui partid, dar nu se pot cunoaşte niciodată
dinainte conjuncturile care intervin în viaţa politică.
R.H.: Pe mulţi a mirat evoluţia dumneavoastră politică după alegerea în
Parlament, mai ales ca preşedinte al Comisiei pentru învăţământ, parcă v-
aţi radicalizat un pic. Cred că, chiar dacă nu ne erau străine ironia şi sincer-
itatea, cred că un anumit ton mai ridicat a fost ceva nou.
G.P.: Nu o să vă contrazic. Dacă aşa aţi perceput, aşa o fi fost. Ce
înseamnă mai radical? Să spun„Bine, Verestoy, dar numai jumătate de uni-
versitate. Sau facem numai 38%“. Atâta vreme am fost prietenos cu ei, şi
acum aş fi, dar n-am cu cine. Atât sunt de îndârjiţi, cu ochelari de cal numai
în acele scopuri, degeaba le întinzi o mână prietenească, ei nu vor prietenie
cu tine. Ei vor să-şi atingă scopurile trecând eventual şi peste cadavrul tău,
evident la figurat. Ei m-au radicalizat. Le spuneam că e o problemă parla-
mentară de interes restrâns, că nu fac altceva decât să stârnească praful, că
o transformă într-o problemă naţională, şi au transformat-o într-o problemă
naţională. O lună, două, m-am lăsat păcălit de diversiunea aceea cu limba în
 Printre rânduri
care se va preda istoria şi geografia, şi aici la Antena 1 am spus„Domnilor,
doamnelor, m-am lăsat păcălit. Scopul principal nu e chestia asta care se

Radu Herjeu
poate schimba printr-o directivă ministerială în câteva minute, ci constru-
irea unei universităţi maghiare, adică tăierea în două a învăţământului
românesc, enclavizarea învăţământului, separat maghiar de cel românesc,
federalizarea cu alte cuvinte. Nu se poate accepta aşa ceva“. Eram convins
că deputaţii nu vor vota altceva decât Senatul şi am avut dreptate, au fost
chiar cu o nuanţă mai drastici. Sper să-şi păstreze poziţia până la capăt,
fiindcă acum urmează să fie supuşi unei umilinţe care a transformat
Parlamentul în poşircă curată. Li s-au dat parlamentarilor 10 milioane, vreo
şase în mână, ceea ce după părerea mea e mult, un parlamentar ar trebui să
ia poate ceva mai mult ca un profesor universitar, şi ar trebui să roşească
pentru că are mai mult ca un profesor universitar. Pentru că nu face mai 250
mult. Dar parlamentarii să fie ca o turmă de handicapaţi la care vine un om
cu nuieluşa şi la distanţă de o săptămână să-şi întoarcă ceea ce au gândit
într-un mod foarte tranşant şi îndelung… Nu uitaţi că acest articol 123 a fost
lăsat special la urmă, deci au avut luni de zile pentru deliberare, iar votul a
fost de 19 la 2. Este o umilinţă pentru ideea de Parlament.
R.H.: Domnule Pruteanu, aţi fost apoi catalogat drept extremist.
G.P.: Numai proştii puteau s-o facă, nici un om inteligent nu mă putea
amesteca în extremism.
R.H.: Cum v-aţi simţit totuşi? Aţi fost asemuit cu alţi lideri politici cat-
alogaţi drept extremişti.
G.P.: Vă gândiţi la Corneliu Vadim Tudor, care, spre nefericirea multo-
ra, e un om inteligent, nu e prost, are şi talent politic. El are puseuri extrem-
iste clare. Vine şi spune despre o problemă care ne doare pe toţi, faptul că
ţiganii sunt destul de greu de ţinut în frâu şi fac multe boroboaţe, unele
dureroase de tot, şi sunt o problemă socială, iar liderii lor ar trebui să
mediteze mai adânc la lucrul acesta, el vine şi spune că va face rezervaţii de
muncă. Întreagii Europe, dacă ar auzi aşa ceva, i s-ar încreţi pielea. Bine, eu
nu mi-l imaginez dând cu bâta în nici un ţigan, dar ideea aceasta ne poate
compromite european. În legătură cu ceea ce s-a întâmplat la Cernat.
Bineînţeles că acolo au fost nişte nesăbuiţi conduşi de nişte oameni fără
Dumnezeu. Dar să vii să spui că dacă o vor duce mai ţine aşa, vei trece la
înarmarea populaţiei, e un puseu de limbaj extremist. Noi trebuie să ne
temem de provocările istericilor maghiari. Ferească Dumnezeu să mai curgă
vreo picătură de sânge ca la Târgu Mureş, că intrăm nu pe fundul Europei
cum suntem, ci în groapa cu gunoi a Europei, dacă va mai curge sânge pe
motive interetnice. Nu cred că e bine să ne înarmăm. Cuvintele acelea ar
 Printre rânduri
trebui retrase. Nici maghiarii, cei mai insistenţi dintre ei spun lucruri care
frizează penalul, dar nu sunt altceva decât vorbe. Numai când o să-i vedem
Radu Herjeu

pe ei cu bâta-n mână, atunci să facem întâi mulţi paşi înapoi, să-i somăm să
lase bâta jos şi apoi eventual să luăm şi noi bâta, ceea ce nu se va întâmpla
niciodată.
R.H.: Credeţi că este de dumneavoastră meseria de politician?
G.P.: Nu este o meserie. Toţi politicienii serioşi ai acestei ţări n-au făcut
numai asta: Titu Maiorescu făcea şi literatură şi avocatură. S-ar putea să nu
fie de mine fiindcă sunt prea direct şi coaliţia leprelor şi a ticăloşilor o să mă
împingă în afară, mai ales că în nici un partid nu am putut să mă mulez per-
fect, nici în cel în care sunt.
R.H.: Excluderea dumneavoastră din PNţCD, nu v-a dat senzaţia că pe
250 undeva aţi fost folosit şi apoi abandonat?
G.P.: Folosit în campania electorală am fost sigur, am fost mană
cerească pentru ei, mai ales în judeţul Constanţa în care Partidul Democrat
ieşise cu cincizeci la sută. Dar eu n-am fost om de partid, adică nu m-am dat
cu puterea cum au încercat alţii să facă.
R.H.: D-le Pruteanu, sunteţi un intelectual!
G.P.: în primul rând, nici mai mult, nici mai puţin.
R.H.: Şi aţi încercat în emisiunile dumneavoastră de televiziune să-i
apropiaţi şi pe tineri de culură. Credeţi că numărul intelectualilor care se vor
ridica din rândul tinerilor va fi mai mic decât cel actual?
G.P.: Sigur că va fi mai mic, pentru că se adaugă şi cei plecaţi în străină-
tate. Şi pe drept cuvânt pleacă. Noi nu socotim asta o trădare, ci o formă de
a te realiza, şi o formă de a aduce bine ţării tale prin ceea ce realizezi acolo.
Şi viaţa spune, intuiţia-mi spune, că mulţi se vor întoarce înapoi cu dolari
mulţi, să-şi facă aici o fabrică în care să aplice ce au învăţat ei acolo, şi să
câştige şi mai mulţi bani. Alţii nu se vor întoarce. Dar vor fi, poate, un alt
Eliade, un alt Cioran. Vor însemna ceva. România nu e numai Ceauşescu,
sau Nadia Comăneci, sau numai Dracula. Intelectual nu e cine are o
diplomă. Intelectual e cine trăieşte în idei. Patalamale au mulţi, titraţi vor fi
mulţi fiindcă avem o sumedenie de facultăţi. Prea multe. Se vorbeşte şi de
una multiculturală. Am spus că n-am nimic împotrivă. Dacă se dovedeşte
statistic, de o comisie, trei-patru oameni, nu mai mult, că prea mulţi tineri
de etnie maghiară sunt respinşi din cauza lipsei de locuri, atunci sunt de
acord, dar cu o universitate în care şi cultura română să-şi aibă locul print-
re celelalte culturi, maghiară, germană, sârbă, turcească.
R.H.: D-le Pruteanu, aţi tradus „Infernul“ lui Dante. Credeţi în infern?
G.P.: Eu sunt creştin ortodox. Dante era catolic, era papistaş dar era un
 Printre rânduri
creştin, aşa că foarte mult din ceea ce spune el acolo se potriveşte sufletu-
lui meu. Nu cred într-un infern dantesc. El povesteşte cum întâlneşte în

Radu Herjeu
diferite prăpastii ale infernului, pline cu diverse materii foarte murdare sau
cu foc, cu alte cazne, diverse persoane din trecut care suferă pentru păcatele
lor. Dar întâlneşte şi persoane contemporane, din epoca în care a scris.
Dante întâlneşte în Infern chiar oameni care i-au supravieţuit. Deci în acest
sens este chiar un superb pamflet politic.
R.H.: Nu vreţi să reveniţi la „dialogurile în bibliotecă“?
G.P.: După „Dialoguri în bibliotecă“ am făcut ciclul „Biblioteci în
flăcări“. Am făcut o serie de dialoguri cu intelectuali, despre carte, despre
ce rost are cititul, dacă duce la ceva, te face mai tâmpit, te face mai sensi-
bil, te face să crezi, te face mai bun sau nu. După revoluţie am continuat
acest tip de dialoguri dar îi spuneam„Bliblioteci în flăcări“ pentru că era o 250
altă epocă. Azi nici n-aş mai putea spune la fel. Blibiotecile sunt tot mai
puţine, blibioteci au ars, blibiotecarii agonizează probabil de inaniţie, încât
invers ar trebui să se petreacă. Ar trebui să plantăm cât mai multe blibliote-
ci publice, pentru că oamenii nu-şi mai pot permite să cumpere cărţi. Dar
setea de carte încă mai există.
R.H.: Domnule senator, vă mulţumesc mult.
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Eugen Simion
Academician 279

S-a născut la 25 mai 1933, la Chiojdeanca, judeţul Prahova.

A absolvit Facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti. În
1969 devine Doctor în Ştiinţe filologice.
Cercetător ştiinţific în colectivul Eminescu, condus de
Perpessicius (1956-1962). Redactor la „Gazeta literară“, asis-
tent, conferenţiar, apoi profesor la Facultatea de litere din
Bucureşti. Între 1970-1973 a fost profesor la Sorbona.
A publicat peste 3000 de studii, articole şi cărţi de critică lit-
erară.
A primit Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei.
În 1990 a înfiinţat Grupul Interdisciplinar de Reflecţie.
În 1991 este ales membru corespondent al Academiei
Române. Un an mai târziu devine membru titular iar în 1998 este
ales Preşedinte al celui mai înalt for intelectual al ţării.
Radu Herjeu Printre rânduri

250
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule profesor o să încep cu o întrebare pe care i-aţi
adresat-o lui Petru Dumitriu, marele prozator român. Ce vă place şi ce

Radu Herjeu
reproşaţi acestui secol?
Eugen Simion: În primul rând trebuie să-mi placă ceva din moment ce
m-am născut şi mi-am dus cea mai mare parte a vieţii mele în acest secol.
Ştiţi că totdeauna intelectualii spun «mi-ar fi plăcut să trăiesc în secolul
Pericle sau într-un secol al Renaşterii». Din păcate nimeni nu ne întreabă
când ne naştem şi noi nu ne putem alege secolul. Deci mi-a plăcut copilăria
mea, a fost frumoasă, n-am avut complexe. Sunt atâtea şi-atâtea momente
bune din viaţa mea. Perioada mea pariziană sau perioada în care-mi apare o
carte mă simt foarte fericit. Dar dacă gândesc aşa, mă uit în urmă ce secol
sau ce jumătate din secol am traversat, sigur că este absolut demoralizant.
Am cunoscut, copil fiind, un tip de totalitarism. După aceea, de-abia m-am 250
ridicat, de-abia am trecut de şcoala primară şi am intrat într-un alt sistem în
care m-am instalat şi din care am ieşit cu toţii de altfel - dumneata eşti mult
mai tânăr, evident - de-abia de câţiva ani, intrând în alt tip de relaţii sociale.
Mi-amintesc că cineva, un filosof francez, spune că „secolul nostru este ori-
bil pentru că noi toţi suntem fii ai unui cuplu monstruos: bolşevismul şi hit-
lerismul“. Are întrucâtva dreptate. Un secol însângerat, un secol, încă odată,
cu două totalitarisme, un secol care are, se pare, după socoteala ultimă, 80
de milioane de victime din motive ideologice şi rasiste puse la un loc. Nu
se ştie. Se pare că de partea bolşevismului sunt mai multe, în orice caz.
Nu-i un secol frumos. Un secol în care oamenii sunt lichidaţi, exterminaţi
pentru convingerile lor sau pentru originea lor. Este monstruos! Sau pentru
religia lor, nu?
R.H.: Şi din punct de vedere al literaturii cum vi se pare secolul acesta?
E.S.: Aici e un paradox, pentru că nu totdeauna arta este în relaţie cu
secolul. Nu într-una strict cauzală. Arta secolului XX mi se pare extraordi-
nară în toate domeniile. Inclusiv arta în Răsăritul Europei după Cel de-al
Doilea Război Mondial. Dumneavoastră ştiţi că eu nu sunt de părerea celor
care consideră că după '45 - '47 nu s-a mai făcut nimic, este un pustiu. Ei
bine, nu! E un paradox, repet. L-aş numi paradoxul Estului! Şi-anume într-
un moment istoric imposibil, totuşi, literatura a găsit mijloace să se poată
afirma. Poate nu cum ar fi trebuit sau cum ar fi vrut să se manifeste. Dar ea
există ca atare.
R.H.: Domnule profesor, ce înseamnă răul în literatură?
E.S.: Domnule Herjeu, răul este în mai multe feluri. Răul este, de pildă,
când nu ai libertatea de expresie. Este răul cel mai mare! Este după aceea
un rău mai mic când intri în acest sistem opresiv şi încerci să-ţi construieşti
o mică libertate. Este exact ceea ce am trăit noi. De aceea eu nu mă grăbesc
 Printre rânduri
să contest rapid, fără să mă gândesc prea mult, pe cineva care a scris în acest
secol, în această jumătate de secol şi care a voit într-un fel ca în acest cerc
Radu Herjeu

în care trăia să-şi cucerească o anume libertate a lui. Şi pe urmă este răul
individual, ca să spunem aşa, nu răul din afară, răul dinăuntru, cenzura care
se instalează în tine. Acest lucru mi se pare iarăşi teribil. Anume, începi să
gândeşti în funcţie de parametrii pe care îi ai. Până aici pot ajunge, acest
lucru pot să-l fac, acesta este cercul meu de cretă.
R.H.: Deci un fel de autolimitare…
E.S.: Autocenzură, care a funcţionat. A funcţionat şi, din păcate, cred că
mai funcţionează mental şi astăzi.
R.H.: Vorbind despre literatura din lumea liberă, să spunem, a acestui
secol. Acolo ce însemna răul sau ce înseamnă răul?
E.S.: A, asta-i o temă interesantă! V-aş sfătui odată să invitaţi un scriitor
250
român care trăieşte în Occident. Vi-l recomand chiar pe Dumitru Ţepeneag,
un tip foarte interesant, să vorbiţi despre acest lucru, să vedeţi mentalitatea.
Poate el nu este tipic pentru că este totuşi un metec, ceea ce se cheamă un
om care trăieşte într-un fel de exil, dar l-a acceptat, trăieşte de 20-30 de ani
acolo. Răul este că literatura, artele în genere şi-au pierdut importanţa în
societatea post-industrială, în societatea post-modernistă, cum vrem să-i
spunem. Poezia, de pildă! Poezia aproape că nu mai există. Eu nu cunosc...
- am trăit multă vreme în Franţa - nu cunosc editori mari care să publice un
debutant. Sunt mici editori, mici grupuri de scriitori care-şi construiesc pro-
pria, să zicem, editură şi publică. Deci arta a pierdut, în scara de valori.
R.H.: Nu se întâmplă acelaşi lucru şi la noi acum?
E.S.: Se întâmplă într-un mod chiar foarte radical, foarte barbar. Dacă
nu eşti cunoscut, n-ai un editor care să mai sacrifice ceva, nimeni nu te pub-
lică. Vă pot da atâtea şi-atâtea exemple. Iar dacă te publică ce câştigi din
asta? Adică scriitorul, cu mici excepţii - nu ştiu dacă există vreunul în
România - el nu poate trăi din ceea ce scrie. În cazul cel mai favorabil, un
editor îţi dă drept de autor, să zicem scoţi o carte de 2000 de exemplare, îţi
dă 300 de exemplare şi îţi spune „Domnule autor, descurcă-te!“ şi trebuie să
mă duc să le vând pe stradă? Le fac şi eu cadou prietenilor, asta-i tot.
R.H.: Domnule profesor, ce înseamnă frumosul în literatură?
E.S.: Frumosul la sfârşitul acestui secol... Înainte ştiam ce înseamnă,
adică ştiau marii esteticieni. Este o formulă celebră care urcă departe: „fru-
mosul este binele suprem“. Frumosul în literatura secolului XX înseamnă în
primul rând, aş spune, autenticul în grad expresiv. Iată inventez o formulă
acuma. Noi nu mai despărţim noţiunea de frumos de ideea de autentic.
Autentic într-un grad major de expresivitate, poftim, dacă vreţi acest lucru.
Frumos este ce este adevărat, frumos e ceea ce semnifică ceva, frumos este
 Printre rânduri
ce mi se oferă ca model, frumos ceea ce poate tulbura în mine ceva în bine
sau în rău. Sunt atâtea conotaţii, atâtea accepţii ale noţiunii de frumos.

Radu Herjeu
R.H.: Există acest frumos în literatura română?
E.S.: Există! Aş spune chiar că scriitorul român are o anumită vocaţie a
frumosului. Scriitorul român de la... de la cine să luăm noi, de la Creangă,
chiar mai departe, de la Heliade, sau poate chiar de la Văcăreşti până astăzi,
gândesc literatura în funcţie de acest model al frumosului - frumosul uman,
frumosul, dacă vreţi, al lumii, al lumii dinafară, nu al lumii dinăuntru.
Există scriitori care au vocaţia frumosului şi vocaţia binelui. De pildă, hai
să iau unul dintre ultimii scriitori importanţi şi-anume Marin Preda. El gân-
deşte lumea şi-şi construieşte toată proza lui în funcţie de aceste modele ale
frumosului. Îi plac valorile tradiţionale, ceea ce se cheamă valorile clasice.
Eu cred că scriitorul român are o vocaţie a clasicităţii. Despre acest lucru a 250
vorbit foarte mult Tudor Vianu. Despre vocaţia clasică a scriitorului român.
Şi-alţi critici, mi-amintesc de Vladimir Străinu de pildă. Ei gândeau că scri-
itorul român are o anume vocaţie a clasicităţii şi chiar n-o pot depăşi. Pentru
prima parte sunt de acord cu ei, pentru cea de-a doua parte, nu.
R.H.: Spuneaţi undeva că scriitorul român are o structură şi-un stil de
rapsod. Vă refereaţi exact la acest clasicism?
E.S.: Exact, asta era. Teoria lui Vianu, da pornind de la Sadoveanu res-
pingeau, de pildă, proza de tip fantastic. Ceea ce-i foarte curios, aproape toţi
criticii români, inclusiv Călinescu consideră că scriitorul român nu are
vocaţie pentru fantastic. O curiozitate! E, a apărut un scriitor cum este ă...î
şi care a dovedit, şi pe urmă a apărut aproape paralel, fără să ştie unul de
altul, Vasile Voiculescu, povestirile lui care sunt formidabile. Şi au arătat că
scriitorul român are vocaţie pentru fantastic, dovadă că a apărut o şcoală.
Există astăzi o şcoală de literatură fantastică, de la cine să zic, de la D.R.
Popescu până la un scriitor mai tânăr din Cluj, Tudor Dumitru Savu
R.H.: Cititorul român are o deschidere spre proza fantastică?
E.S.: Are, pentru că există o puternică literatură de tip popular constru-
ită pe feeric, deci nu fantasticul propriu-zis dar feericul, miraculosul, fac
parte din aceeaşi familie. Fantasticul este altceva. Nu ştiu, n-avem timp
acum să lămurim ce este fantasticul în raport cu aceste noţiuni dar oricum
face parte din sfera literaturii folclorice, populare şi-atunci este o rădăcină.
După aceea, o vocaţie în literatură apare şi prin lectură, printr-o influenţă lit-
erară, printr-un model literar acceptat. M-am ocupat de această problemă
încât v-aş putea vorbi mult timp despre felul în care s-a constituit fantastic-
ul. Şi pe urmă, chiar Eminescu a creat o anume literatură de tip fantastic,
romanticul, fantasticul de tip romantic în „Sărmanul Dionis“ şi-aşa mai
departe.
 Printre rânduri
R.H.: Spuneaţi că v-ar plăcea ca şi scriitorii români să fie profesionişti.
Spuneaţi despre Petru Dumitriu care avea în cap să scrie fix trei romane în
Radu Herjeu

limba română, deci îşi programase exact, probabil că avea şi subiectele

acestor romane. De ce credeţi că în general scriitorii români nu sunt aşa de
profesionişti?
E.S.: Hai să vă dau o veste în legătură cu Petru Dumitriu, un scriitor care
încă este ţinut la distanţă de mediul intelectual românesc pe nedrept pentru
că e un mare scriitor. Mi-a telefonat zilele trecute spunându-mi brusc
„Domnule Simion, în această după-amiază am început să scriu, am revenit
la limba română“. Asta s-a întâmplat acum o săptămână. Bineînţeles că m-
am bucurat şi i-am urat succes. Ar trebui să facem mai mult pentru omul
ăsta care trăieşte în condiţii materiale destul de dificile şi să nu uităm că este
creatorul unui roman, unul dintre cele mai puternice romane din literatura
250
română care se cheamă „Cronică de familie“ şi altele... „Proprietatea şi pos-
esiunea“ de pildă, un mic roman din seria biografiilor contemporane, este o
carte absolut excepţională. Dar, în fine, a intervenit şi aici politica, simpati-
ile politice ale domnului Petru Dumitriu n-au plăcut, nu plac... Eu cred c-ar
trebui să depăşim asta, când este vorba de literatură. Trebuie să vedem ce
este în interiorul literaturii ca atare.
R.H.: Să revenim la profesionişti!
E.S.: Da... Scriitorul român nu e profesionist în genere. Nu e profesion-
ist pentru că nu prea există tradiţie. Scriitorul român şi înainte, pe vremea
lui Caragiale, Creangă, Maiorescu, Eminescu nu mai vorbim, n-a putut
niciodată trăi din ceea ce scrie. N-a existat ceea ce estetica modernă
numeşte un orizont de aşteptare, adică un public care să cumpere cartea într-
un număr mare, scriitorul să aibă şi el un venit. Scriitorul român a trebuit să
facă totdeauna altceva. Maiorescu toată viaţa lui a trăit, nefiind un om
bogat, din avocatură. Caragiale a făcut publicistică, şi Eminescu a făcut
publicistică la „Timpul“, şi aşa mai departe. Creangă era învăţător. Ei! Au
fost între cele două războaie mondiale câţiva prozatori care au trăit, să
zicem, din scris. Mă gândesc la Cezar Petrescu. Dar nici el în totalitate că a
trebuit să fie gazetar. Iar astăzi un scriitor nu poate trăi, oricum, din scris.
De aceea cred că cei mai mulţi scriitori tineri, optzecişti, nouăzecişti, cei
care au între 30 şi 50 de ani astăzi, fac în exclusivitate aproape numai pub-
licistică. Alţii au intrat în comerţ. Îi înţeleg. Mă rog, nu-i accept dar îi înţe-
leg.
R.H.: Şi totuşi, până în '89 existau scriitori care vindeau sute de mii de
exemplare din cărţile lor. Mă gândesc la Marin Preda, la „Cel mai iubit din-
tre pământeni“, la Ileana Vulpescu cu „Arta conversaţiei“. Au fost cărţi care
s-au vândut în tiraje fantastice.
 Printre rânduri
E.S.: A, toate tirajele erau, în raport cu cele de astăzi. Eu vă spun un
lucru. De pildă, un volum al meu, să zicem, scriitor român de azi, apărea în

Radu Herjeu
25.000 de exemplare. Astăzi, dacă am 2.000 de exemplare e un succes, ceea
ce nu înseamnă că o să se vândă acest tiraj. În primul rând este o presă mai
interesantă, o presă pe care o caută lumea şi pe urmă este televiziunea care
şi-a creat propria cultură. Teoreticienii numesc acest lucru cultura simu-
lacrului. Ne place sau nu ne place, este o realitate. Omul se uită la televiz-
iune, citeşte mai puţin. Pivot, vestitul Bernard Pivot, un om de televiziune,
un om care a creat o emisiune care-i aproape o instituţie în Franţa spunea
odată că „cine stă două ore în faţa televizorului este pierdut pentru cultură“.
R.H.: Chiar credeţi că televiziunea nu poate să facă cultură?
E.S.: Televiziunea poate, după părerea mea, să facă cultură.
Deocamdată cred că nu şi-a găsit, sau cel puţin televiziunea română, nu şi- 250
a găsit încă o formulă adecvată. Pe urmă, publicul românesc este însetat de
politic şi de fapte de existenţă zilnică. Ştiţi şi dumneavoastră emisiunile de
cultură sunt programate la miezul nopţii sau la ora 3, sau în paralel cu un
film de sex şi violenţă. Pe de-o parte. Pe de altă parte, cred că televiziunea
poate să facă un anume tip de cultură. Deocamdată pe ecrane vedem filme.
După părerea mea, asta-i o cultură a inculturii. Telenovele… Un fel de cul-
tură de tip coca-cola îi spun unii. Dar e o temă de meditaţie. Pentru că eu nu
sunt de părere că trebuie să evităm aceste mijloace formidabile pe care le
oferă televiziunea. O carte care „trece“ la televiziune, cum se zice în lim-
bajul occidental, e o carte făcută, cum se zice, o carte care ajunge la public.
În timp ce eu scriu o cronică într-o revistă, în „Caiete critice“, pe care o
citesc 1.000 de oameni de specialitate, nu înseamnă mare lucru. Dar nu cred
că am găsit formula potrivită pentru a prezenta cultura. Cultura autentică.
Nu reclama, nu publicitatea.
R.H.: Domnule profesor, ce v-a determinat să deveniţi critic?
E.S.: Da. O întrebare foarte bună pentru că este lucrul poate cel mai
misterios din existenţa unui individ, alegerea unei vocaţii, unei profesiuni.
Am mai spus odată că, atunci când eram foarte mic, voiam să devin gener-
al, crezând că a fi general este o meserie. Şi asta pentru că tatăl meu, care a
luptat în primul război mondial din prima până în ultima zi, povestea tot
timpul despre întâmplările din război, despre generalul Dragalina, despre
generalul Averescu etc. Mama mea ar fi vrut să devin preot pentru că în
ascendenţa ei fuseseră preoţi. Vocaţia de a fi critic sau vocaţia pentru crit-
ică este paradoxală. Apare târziu. Cel puţin la mine, a apărut la sfârşitul ado-
lescenţei, când am avut un profesor din Ploieşti, profesorul Milica, care era
de altfel moldovean. El a jucat un rol foarte important în existenţa şi a lui
Nichita Stănescu şi a mea. Acest profesor, fost elev al lui Ibrăileanu, mi-a
 Printre rânduri
pus într-o zi în mână o carte care nu semăna nici cu Eminescu, nu semăna
nici cu Sadoveanu, autorii pe care-i citeam atunci. Mi-a plăcut atât de mult
Radu Herjeu

încât cred că a fost prima scânteie care s-a aprins în mine, primul semnal pe
care l-am avut. După aceea i-am descoperit pe Lovinescu, pe Călinescu şi
poate aş spune că vocaţia de a fi critic începe cu vocaţia de a iubi literatu-
ra. S-o iubeşti atât de mult încât să faci ceva, dacă nu eşti un mare talent,
dacă nu ai un mare talent de poet. În biografia mea este un moment impor-
tant. Am avut un coleg foarte dotat care era după mine la ca-talog. Şi el se
numea Stănescu Hristea Nichita. Şi-am citit poeziile lui spre perioada
liceană. Scria nişte balade în stil vechi, în stilul lui Anton Pann şi ale
Văcăreştilor. Nişte balade extrordinar de frumoase. Ei şi, într-un fel m-a
complexat. Eu îl citeam pe Blaga atunci foarte mult şi... scriam poeme în stil
Blaga dar Nichita mi s-a părut atât de strălucitor încât am spus că nu, n-am
250
şanse. Ăsta e răspunsul sentimental. Răspunsul corect este că vocaţia pen-
tru critică apare în momentul în care ai o autentică iubire pentru literatură.
Vrei să duci literatura mai departe, să construieşti un alt discurs, zicem noi
în limbajul post-modernităţii, un discurs paralel. Şi aici apare apare o
ambiţie nemăsurată a criticului, şi-anume dorinţa lui de a egala discursul
prim care este al literaturii şi de a face din critică o formă de creaţie. Culmea
este că un critic poate să reuşeacă. Marii critici români, de la Maiorescu,
Lovinescu, Ibrăileanu, Călinescu şi aşa mai departe, sunt mari prozatori,
prozatori de idei. Pe Maiorescu nu-l mai cititim astăzi propriu-zis pentru
ceea ce el spune, pentru concepte. Au intrat, au devenit bunuri de şcoală,
bunuri de manual. Îl citim pentru proza lui. Polemicile lui cu intelectualii
din vremea sa sunt admirabile proze de idei. Sau proza lui Lovinescu, cu
timbrul acesta de proză latină extraordinară. Sau Călinescu care, mă rog,
este şi-un romancier foarte bun, dar cărţile lui sunt capodopere de limbaj,
capodopere de creaţie propriu-zisă în domeniu criticii. Aceasta este ambiţia
criticului literar, pornind în rol secund, de scutier, s-ajungă să-şi creeze pro-
pria creaţie, propriul limbaj.
R.H.: Prin analizarea şi criticarea altei creaţii.
E.S.: Da. E o scriitură a scriiturilor. Să facă din propria scriitură o scri-
itură de prim rang.
R.H.: E uşor, e greu să critici o carte?
E.S.: Să critici o carte e foarte uşor! S-o faci în limbaj publicistic să
spun , „această carte este o mizerie, acest autor e lipsit de talent“ şi cu asta
termini. Se poate face şi-aşa. Dar a doua zi moare această critică. Să fii crit-
ic literar este îngrozitor de greu! Nu l-aş sfătui pe un tânăr să se apuce deo-
dată să facă critică literară pentru că trebuie să fie pregătit, să-şi sacrifice
toate sâmbetele şi duminicile şi alte ore pe săptămână.Critica cere un
 Printre rânduri
devotament extraordinar, o fidelitate pentru literatură. Preda, mi-amintesc
că spune undeva că trebuie să ai oase tari ca să fii prozator, adică ăsta se-

Radu Herjeu
aşează la ora opt sau la ora şapte sau când scrie el şi trebuie să stea acolo
opt ore, zece ore. Să fii critic e tot atât de greu, trebuie să ai oase foarte tari.
Şi o imensă răbdare cred, aceasta este. O imensă răbdare.
R.H.: Atunci când analizaţi o carte, când criticaţi o carte, puteţi face
abstracţie de scriitor, de biografia lui, de personalitatea lui, de caracterul lui,
de istoria lui?
E.S.: Domnule Herjeu, teoretic trebuie să faci abstracţie! Deci ăsta ar fi
răspunsul cel nai comod şi cu aceasta am încheia discuţia noastră. George
Călinescu zicea că el se închide în casă, închide ferestrele, se abstrage din
cotidian, nu mai vrea să ştie de autor, nu-l cunoaşte pe autor. Asta e formu-
la ideală. În realitate nu este aşa. Trăieşti printre contemporani, unii-ţi sunt 250
prieteni, alţii-ţi sunt duşmani. Cel mai greu e să scrii despre duşmani, după
părerea mea. Dar există exemple în literatura română de acest devotament
sau de această resemnare în faţa evidenţei. Poate cel mai bun exemplu este
Lovinescu. Lovinescu şi-a ratat toată cariera lui socială respectând ade-
vărul, voind să fie un om obiectiv. N-a putut fi niciodată nimic, a fost toată
viaţa lui, cum ştiţi, profesor de liceu. N-a fost primit la Academie, n-a fost
acceptat la Universitate, n-a primit nici un fel de distincţie. Un om pentru
adevăr, un om pentru care adevărul exista. Revin acum la întrebarea dumi-
tale, răspunsul corect ar fi, deşi este ambiguu, poţi şi nu poţi să ţii. În gen-
eral trebuie să faci un efort extraordinar pentru a uita omul pe care l-ai întâl-
nit ieri şi care poate ţi-a spus o necuviinţă. Eu am făcut acest exerciţii şi mă
străduiesc dar recunosc că nu ştiu dacă şi reuşesc totdeauna. Am încercat să-
mi dovedesc într-un fel forţa de a rezista resentimentului, de a-l stăpâni.
Dacă vreţi să vă dau un caz, omul nu mai este, un mare scriitor de altfel,
Ştefan Bănulescu, unul dintre cei mai buni scriitori de după război şi îmi
amintesc că am avut un incident cu el care m-a mâhnit îngrozitor. A fost
foarte nedrept, într-un moment al existenţei mele, cu mine. Şi după aceea,
peste un an de zile să zicem, a apărut o carte a lui, am tot ezitat s-o citesc,
până la urmă am citit-o şi am văzut că era o carte extraordinară. Şi atunci
am spus, acum să te văd dacă eşti în stare să uiţi ce ţi-a făcut autorul în carne
şi oase şi să accepţi numai fiinţa de hârtie, adică scriitorul. Nu mi-a părut
rău. După aceea m-am împăcat cu el, am uitat, a uitat şi el. Mă rog, el n-
avea ce să uite, cel mult poate, în sinea lui, să regrete. Cred că merită une-
ori să sacrifici resentimentele, mâniile...
R.H.: Şi orgoliul...
E.S.: Orgoliile, da. Orgoliul mai ales trebuie stăpânit, că orgoliul la
români este extraordinar de puternic.
 Printre rânduri
R.H.: V-aţi exprimat împotriva intrării omului de creaţie în politică.
Spuneaţi dumneavoastră undeva că nimic nu merită să părăseşti creaţia. De
Radu Herjeu

ce?
E.S.: Rămân la această părere pentru că un creator este un exemplar rar.
Creatorul este o excepţie în existenţa unei societăţi şi el merită să depună
toate eforturile acolo unde se pricepe. Acesta ar fi răspunsul general.
Răspunsul particular, individual este că fiecare are dreptul să facă ce crede
cu talentul lui, cu vocaţia lui. După '90 eu am fost imediat fixat într-o cate-
gorie, abominabilă de altfel, categoria apoliticilor. Mi s-a făcut un lung pro-
ces de intenţie: ce înseamnă acest apolitism, această retragere, dacă nu
cumva era o formă vicleană de a susţine guvernul asasin… Mă rog, eu nu
pot să spun că am luat chiar uşor aceste acuzaţii dar am încercat să le
depăşesc. Nu, eu nu sunt un apolitic. Fals. Asta e o imagine care nu mi se
250
potriveşte. Am şi eu, ca orice om, sentimentele, resentimentele, reacţiile,
opiniile mele. Dar eu personal nu m-am simţit capabil să intru în politică sau
n-am găsit o justificare să intru în politică. Poate dacă aveam 20 de ani mai
puţin deveneam şi eu deputat şi ţineam discursuri în parlament. Cum n-am
20 de ani mai puţin...
R.H.: Poate e mai important că sunteţi Preşedintele Academiei Române.
E.S.: Nu... nu mizam în '90 că eu voi fi ales în Academie. În '91 am fost
ales membru corespondent. Şi atunci am spus, recurgând la o formulă cele-
bră a bătrânului Heliade, că politica noastră cea mai bună este literatura, am
zis să mizez pe literatură. Eu am remarcat destul de devreme, ca să spunem
aşa, faţă de colegii mei că există primejdia ca toată cultura să se politizeze.
Toate revistele literare devin reviste politice. Şi când zici politică zici parti-
zanat, zici ideologie, zici grupuri de interese, zici o direcţie. Eu nu spun că
e o direcţie bună sau rea. Eu discut acum în general. Or, cu acest lucru nu
am fost de acord. Şi nu sunt nici astăzi. O revistă de cultură nu trebuie într-
adevăr să trăiască departe de politică pentru că nu poate. Politicul este des-
tinul omului modern, de acord, dar în momentul în care o revistă începe să
facă o politică partizană s-a dus spiritul critic, s-a dus autonomia valorilor
estetice, s-a dus obiectivitatea. Această idee se poate discuta. Ea însăşi a fost
fanatizată, ca să spun aşa, politic şi, deodată, de unde după '89 ieşisem
împreună şi ieşisem bine, ca să spunem aşa, pentru că noi am încercat să
susţinem cultura adevărată, să facem literatură adevărată într-un sistem ide-
ologic represiv, totalitar, deodată s-au despărţit apele şi eu m-am găsit pe un
mal unde, foarte curios, începusem să fiu demonizat, satanizat. Eu cred,
dacă vreţi, în politica valorilor, în democraţia valorilor şi cred că în momen-
tul de faţă comunitatea intelectuală românească începe să gândească mai
bine. Cei care vor să facă politică, să facă. Au şi făcut. Părerea mea e că n-
 Printre rânduri
au reuşit prea mult. Dar, mă rog, a fost voinţa lor, este destinul lor. Cine
poate să facă şi literatură... Ştefan Augustin Doinaş, într-o convorbire cu

Radu Herjeu
mine a spus că e el a putut face şi politică şi a putut să scrie şi poeme. Un
caz fericit. Îl felicit dacă a putut şi mai poate să facă acest lucru. Totuşi este
clar că nu politica a câştigat ci literatura şi-a pierdut locul, şi-a pierdut audi-
enţa, şi-a pierdut cititorul.
R.H.: Nu şi din vina scriitorilor, sau a criticilor?
E.S.: Tocmai! Critica literară aproape că a dispărut. Să faci o critică de
tip partizan, o critică de tip publicistic, necesară şi ea dar, totuşi, critica lit-
erară serioasă se manifestă foarte greu, nu prea are unde sau dacă are unde,
cum spuneam înainte, publicaţia respectivă are o audienţă minimă. Şi o
epocă fără critică literară este foarte primejdioasă! Foarte primejdioasă!
R.H.: Sigur că mulţi oameni de cultură care au intrat în politică n-au 250
reuşit să obţină un loc de unde să poată influenţa. Poate şi din vina lor, nu
numai a restului clasei politice. Dar nu credeţi că se simte nevoia de mai
multă creaţie în politică, deci de oameni de creaţie în politică care să lase
pentru o anumită perioadă literatura şi să încerce să-şi pună mintea în sluj-
ba ţării? Pentru că a scrie nu înseamnă doar a folosi un stilou, înseamnă a
avea un anumit grad de cultură, o anumită imaginaţie, o anumită capacitate
de a face corelaţii şi aşa mai departe. Nu credeţi că se simte nevoia şi unui
astfel de om în politică?
E.S.: E bună întrebarea, mi-am pus-o, mi-o pun, am început şi eu într-
un fel să mai nuanţez părerea mea. Cred, poate, la început dacă intelighenţia
românească ar fi fost mai unită, nu s-ar fi despărţit atât de repede, căci lucrul
care s-a întâmplat după '90 a fost că, în special scriitorii, noi, umaniştii am
făcut ce-am făcut şi ne-am certat între noi, ne-am despărţit. Unii spun că
este inevitabil sau era inevitabil. Eu cred că nu era inevitabil pentru că am
avut o coerenţă, am avut o solidaritate foarte puternică. Să nu credeţi că în
Consiliul Uniunii Scriitorilor stăteam toţi cu capul în jos şi ascultam ce ne
spune omul trimis de la centru. Consiliul Uniunii Scriitoriilor, în anii '70 şi
'80, a fost foarte puternic, a fost un centru de rezistenţă intelectuală foarte
puternic. Deci ne ştiam între noi, eram solidari, deci puteam să ducem mai
departe şi era nevoie şi poate şi astăzi, în absenţa unei clase politice solide,
constituite ca atare, este nevoie ca intelectualii să facă ceva. Ei, după '90, vă
spuneam, prima noastră grijă a fost să ne despărţim, să divorţăm între noi.
Au apărut grupuri care s-au contestat, se contestă sau s-au dărâmat între ele.
Acuma revin la întrebarea dumitale: este nevoie de acest lucru, simt că este
nevoie. Eu aş vrea de pildă ca intelighenţia din domeniul ştiinţelor exacte să
participe la viaţa politică. Sunt oameni admirabili. Sunt specialişti de primă
mână în domeniul ştiinţelor tari… Se zice, e o formulă pe care am aflat-o
 Printre rânduri
zilele trecute de la un francez, că ştiinţele se împart în ştiinţe tari şi moi. Şti-
inţele moi sunt ale noastre, ştiinţele tari sunt celelalte. Deci sunt oameni
Radu Herjeu

remarcabili care ar putea participa la gestionarea ţării, eu asta spun, asta este
nevoie în momentul de faţă. Politica românească, din păcate, a devenit o
formă de politicianism. Este nevoie în momentul de faţă de un efort de
luciditate. Chiar acum, când avem noi discuţia aceasta, se petrec lucruri
foarte grave în această ţară. Trebuie un efort de luciditate la care ar putea
participa, cred, şi intelectualii români. Numai că, ce am remarcat eu: cei
care au făcut politica activă, de partizanat, de partid, de nu ştiu ce, au fost
marginalizaţi, au pierdut. N-au constituit vioara întâi. De ce? Asta e între-
barea pe care v-o pun eu, v-o întorc dumneavoastră.
R.H.: Pentru că probabil au fost utili şi în momentul în care au devenit
mult prea morali sau au revenit la calitatea lor de intelectuali au deranjat.
250
Ştiţi cum e, un intelectual dă bine ca o floare la butonieră. În momentul în
care nu mai e nevoie de el…
E.S.: Da.
R.H.: Să părăsim aria politicii şi să ne întoarcem la cea a literaturii. În
biografia dumneavoastră scrie că după ce aţi fost dat afară din facultate aţi
parcurs mai toate manuscrisele lui Eminescu în bibliotecă. Şi vroiam să vă
întreb ce sentiment v-a dat parcurgerea unui manuscris? Deci nu a unei cărţi
tipărite ci a unui manuscris. Şi al lui Eminescu, evident.
E.S.: Domnule Herjeu amintiţi un episod din viaţa mea destul de trist,
pe de altă parte destul de interesant. Deci, într-adevăr, am fost cinci ani
şomer la terminarea facultăţii până în '62. Sigur, când se întâmplă aşa ceva
nu poţi fi vesel dar eu, mai târziu, aş zice că am binecuvântat pe Dumnezeu
că mi-a dat această încercare pentru că am avut o şansă nemaipomenită de
a sta realmente, nu metaforic, ci în chipul cel mai exact, cinci ani în
Biblioteca Academiei. M-a acceptat celebrul, legendarul Perpessicius,
primul mare editor al lui Eminescu. Apropos, sunt 60 de ani de când a
apărut primul volum din ediţia Perpessicius, în '39. Şi-am copiat cu mâna
toată proza lui Eminescu, dicţionarul de rime al lui Eminescu şi, bineînţe-
les, am citit cele aproape 15.000 de pagini ale lui Eminescu. A fost o întâl-
nire formidabilă. Aş spune… cu laboratorul lui Eminescu, cu atelierul lui.
Şi a apărut o pasiune, evident, care depăşeşte la un moment dat interesul
criticului, devine un fel de fantasmă care-l urmăreşte. Călinescu spunea, vă
amintiţi, că un critic român nu este validat până nu scrie o carte despre
Eminescu. Ei, eu am vrut să scap de acest complex şi am debutat cu o carte
despre Eminescu, proza lui Eminescu. A apărut în '64. Era un moment de
deschidere, primele momente de deschidere, eu am publicat proza lui
Eminescu. De-atunci n-am mai citit-o, mi-e frică s-o mai citesc. Deşi am
 Printre rânduri
găsit pe cineva, un editor care vrea s-o republice. Ezit, că mi-e frică s-o
citesc. Manuscrisele lui Eminescu trebuie publicate, făcute fotocopii şi pub-

Radu Herjeu
licate pentru că se vor deteriora. Noica, prin anii '70, avea această idee, ştiu
că umbla peste tot. Am şi o scrisoare a lui adresată lui Preda, nu mai ştiu
cum a ajuns la mine, în care îi propune să fotografieze manuscrisele. Nu
erau atunci mijloacele necesare dar cred că acum se poate face. Cele 15.000
de pagini trebuie publicate pentru că omul obişnuit nu are acces şi bine face
directorul Bibliotecii Academiei Române că ţine sub lacăt aceste manu-
scrise. Dar ele trebuie publicate.
R.H.: Bine, acum sunteţi preşedintele unui for care ar putea s-o facă.
E.S.: Dacă dumneavoastră ne indicaţi pe cineva care să poată să
finanţeze acest lucru, de mâine punem mecanismele noastre în mişcare.
R.H.: Nu ştiu, acum mă gândesc că există atâtea ONG-uri care obţin 250
finanţări de zeci de mii de euro, de dolari pentru tot felul de simpozioane şi
colocvii, şi aşa mai departe. Bănuiesc că Academiei i-ar fi mai uşor sau ar
trebui să-i fie mai uşor.
E.S.: Bănuiţi dar nu e aşa. Pentru că nu ştiu ce se întâmplă, nu putem
ajunge la aceste faimoase fonduri PHARE. Nimeni nu ştie în ţara asta, m-
am interesat. Pentru că aţi adus aminte de acest lucru, apropo de Academie,
nu mai spun cum este bugetul anul acesta, suntem foarte îngrijoraţi, nu vom
mai şti cu ce să plătim lumina şi întreţinerea în acest an. Dar este un alt
lucru pe care aş vrea eu să-l anunţ, să sensibilizez opinia românească. A por-
nit o construcţie nouă a Bibliotecii Academiei, o extindere. Banca Naţională
ne-a ajutat anul trecut şi am ridicat clădirea la roşu, cum se spune. Însă ne
trebuie bani ca s-o încheiem, s-o echipăm interior. Şi în acest sens m-am
adresat şi mă adresez şi cu această ocazie, profit, oamenilor de bine şi
oamenilor care ţin la cultura română. În fond Biblioteca Academiei este un
simbol, este depozitul, dacă vreţi, al spiritualităţii naţionale, banca de date
spirituale. Vrem s-o încheiem, vrem s-o terminăm. Prin buget n-o putem
face, este foarte clar. Am discutat la Ministerul Culturii posibilitatea de a
pune într-un CD-ROM toate aceste manuscrise şi opera lui Eminescu şi aş
vrea să facem, repet, şi această fotografiere şi să publicăm textele respec-
tive.
R.H.: S-a vorbit mult şi se vorbeşte foarte mult în ultima vreme de
demitizarea lui Eminescu, din ce în ce mai mult şi mai obsesiv. Mulţi tineri
care nu l-au citit constată că Eminescu era un mit pentru că se vorbeşte
foarte mult de demitizarea lui. Ce părere aveţi despre acest curent?
E.S.: Da, este mai general, e un curent, în general, de demitizare a tutur-
or valorilor pe motive morale sau pe alte motive, veţi vedea în cazul lui
Eminescu, mai de grabă ideologice, politice. Pe motive morale au fost
 Printre rânduri
demitizaţi Arghezi, Sadoveanu, Călinescu, Camil Petrescu, Preda, Nichita,
Sorescu, reproşându-le unele lucruri, şi anume complicităţile cu regimul de
Radu Herjeu

tip totalitar. Eu am răspuns de o mie de ori la aceste lucruri dar e foarte greu,
cum se zice, să închizi gura satului cu un argument bun. Mie mi se pare o
prostie, ca să spunem aşa. Dar, mă rog, prostia poate avea viaţă lungă. În
cazul lui Eminescu una este revizuirea de tip estetic a unui autor care se face
automat şi este necesară. După o vreme, un autor întâlneşte o altă generaţie,
o altă sensibilitate, alţi cititori şi, fatal, ceva se schimbă. Ceva cade, ceva
apare prin această întâlnire care e provocatoare între un cititor şi o poezie.
Pe de o parte. Pe de altă parte sunt de acord că trebuie discutate complic-
ităţile autorului. Dacă el a făcut lucruri abominabile, trebuie spus, nu? Dar
una este să-i reproşezi lui Sadoveanu că a scris o carte detestabilă care este
„Mitrea Cocor“, de acord. Alta este să-l negi total, pentru că nu poţi să-l
250
negi, este absurd. Sadoveanu este un continent, este o lume, este o literatură
întreagă. Dar lucrurile se amestecă aici şi mai mult se discută despre ce a zis
Călinescu, ce propoziţie, dacă el a ţinut un discurs la Academie în favoarea
lui A. Toma. Da, a ţinut! Regretabil! Regretabil că a făcut acest lucru! Dar
aş zice, vai de capul lui. Era dat afară de la catedră cu toată echipa de asis-
tenţi. Călinescu a fost scos în '49 de la catedră şi n-a mai revenit niciodată.
I se dădea voie să vorbească la Academie dar nu într-un amfiteatru. Lucrul
ăsta nu se mai spune. Se spune doar că el a scris nişte cronici ale optimis-
tului într-o vreme în care ţara trăia o tragedie. Da, este adevărat. Dar
Călinescu a scris istoria literaturii române, a scris opera lui Eminescu, viaţa
lui Eminescu, a scris atâtea critici, atâtea cărţi şi Călinescu este cel mai mare
critic român. Şi anul acesta (1997 - n.a.) se împlinesc 100 de ani de la
naşterea lui. Ar trebui să-l sărbătorim pentru că este un geniu pe care l-a pro-
dus această naţie. Cazul Eminescu e şi mai complicat. În cazul Eminescu,
acţiunea este mai recentă, relativ recentă, ştiţi şi dumneavoastră, nu vreau
să fac istorie, au apărut în „Dilema“ nişte articole în care se spune că poezia
lui Eminescu te lasă rece, proza este ilizibilă, statuia lui Anghel din faţa
Ateneului este o imagine grotescă, proza lui publicistică, publicistica lui
este nulă, şi aşa mai departe. Ei, am urmărit zilele trecute la televiziune, la
TVR2 mai multe emisiuni în care aceşti tineri care l-au contestat pe
Eminescu au venit şi s-au justificat spunând că ei, de fapt, nu vor să-l atace
pe Eminescu, ci să atace această hagiografie care există în jurul lui
Eminescu. Nu poţi să zici Eminescu că zici imediat scriitorul fără pereche,
omul total al culturii noastre. Bun! Sunt de acord. Este un fenomen parazi-
tar care există de mult şi cel dintâi care l-a denunţat a fost Călinescu în anii
'30. Arătând cât de păgubos este sau cât de păgubit este scriitorul dintr-o
asemenea hagiografie, nu? Eminescu înseamnă totuşi economie politică, şi
 Printre rânduri
fizica teoretică, şi cel mai bun prozator. Deci acest fenomen de parazitism,
ca să spunem aşa, intelectual care există în jurul unui talent, unui scriitor

Radu Herjeu
mare sigur că trebuie denunţat şi orice critică adevărată trece peste asta sau
termină cu o propoziţie. Dar ce se întâmplă acum nu e acest lucru, aici mi
se pare partea de perfidie în această chestiune. Cred că una este să-i denunţi
pe cei care folosesc, trăiesc ca nişte paraziţi în jurul unei mari poezii şi una
este să ataci în esenţă, să spui că nu este poet naţional pentru că nu este pro-
gresist. Pentru Dumnezeu, ce are progresismul sau conservatorismul cu
ideea de moarte şi ideea unei poezii despre iubire, sau cu „Odă în metru
antic“, sau cu „Luceafărul“ şi aşa mai departe? Încercarea de a dărâma mitul
lui Eminescu este, după părerea mea, lipsită de orice temei şi este puţin vex-
antă pentru că românii care n-au avut sfinţi şi-au inventat şi ei un sfânt laic
care este un poet de geniu. Şi mitul Eminescu este susţinut de marea lui 250
poezie. Dincolo de asta, dacă recunoşti asta, poţi să vorbeşti orice.
R.H.: Asta vroiam să vă întreb. Nu vi se pare că şi demitizarea lui
Eminescu face parte dintr-un fel de politică de demitizare a valorilor
poporului român? Şi cele istorice, nu numai cele literare. Adică am senza-
ţia că în ultimii ani cineva încearcă să ne demonstreze nouă, poporului
român, că n-avem nimic de valoare şi că toţi oamenii în care am crezut,
toate valorile în care am crezut, toate valorile care au devenit modele de-a
lungul anilor, de fapt nu meritau acest statut şi că noi nu trebuie decât să
stăm să ne plângem cât de amărâţi suntem şi cât de lipsită de valoare e viaţa
noastră. Ca să justifice pe undeva, lipsa de valoare de astăzi.
E.S.: Aproape că nu mai am nimic de adăugat la ce spuneţi, domnule
Herjeu.
R.H.: Şi stau să mă întreb dacă nu cumva, lăsând la o parte acest aspect
pecuniar, dacă nu cumva Academia Română ar trebui să se implice puţin
mai mult într-o contraofensivă a non-valorii de astăzi. Şi mă refer mai ales
la tineri, mă refer la cei care la revoluţie aveau 10, 11, 12 ani şi care acum
au împlinit 20-21 fără să fi citit o carte, fără să fi văzut o piesă de teatru. Au
auzit de Eminescu la şcoală pentru că le-a vorbit profesorul, au auzit de
Sorescu pentru că-l critica cineva că nu ştiu ce-a făcut cât a fost ministru şi
aşa mai departe. Şi mă întreb dacă nu cumva Academia ca, totuşi, for int-
electual suprem în România n-ar trebui să se implice puţin mai mult?
E.S.: Da, este adevărat, Academia se implică. E drept că o face în lim-
bajul şi cu posibilităţile ei. Spuneam dinainte că dacă o carte nu trece la tele-
viziune, nu e ştiută. Ei, se poate spune la fel şi despre Academie. Noi facem
lucruri extraordinare. V-aş invita într-o zi să veniţi să v-arăt ce fac cercetă-
torii noştri. O facem! Temeinic, încet dar sigur. Publicăm lucrurile funda-
mentale. Pregătim, în domeniul filologiei, în domeniul istoriei, în domeni-
 Printre rânduri
ul literaturii. Ei, nu putem, pentru că nu avem acces la mass-media, nu
putem totdeauna, cum se zice, să dăm o replică acestor lucruri. O pot face
Radu Herjeu

individual în calitate de doctorand, de critic, de profesor de literatură dar

poate ar trebui s-o facem mai sistematic şi într-un mod mai eficient. Pentru
că, într-adevăr, este o idee. Zice: dom’le - eu stau de vorbă cu mulţi prieteni
de-ai mei, scriitori, nu? - dom’le, ce tot reacţionezi tu mereu când e vorba
de Preda sau de Nichita Stănescu, eşti un fan al lui Preda, nu mai poate omul
să-ţi zică ceva? A început să enerveze reacţia mea la o reacţie. Şi eu am
spus, i-am dat chiar răspunsul unui prieten de-al meu în sensul acesta:
dom’le, zic, eu aş fi foarte liniştit, aş sta şi eu liniştit să-mi fac cărţile mele
să nu m-apuc să polemizez cu X şi cu Y mereu despre Preda. Dar nu face
nimeni altceva. Să văd şi eu altcineva că reacţionează, să spună: dom’le,
este o injustiţie ceea ce faci dumneata. De ce negi un creator? Academia,
250
sigur că are proiectele ei fundamentale, noi sperăm să le ducem la capăt.
Noi lucrăm în profunzimile culturii, nu la suprafaţa ei, că ăsta este specifi-
cul. De pildă, anul viitor vom încheia dicţionarul tezaur al limbii române
începând de pe vremea lui Haşdeu şi Maiorescu. Se-ncheie - 100, 100 şi
ceva de ani s-a lucrat la el - ei, se-ncheie acest dicţionar. 36 de volume
masive care vor sta în bibliotecă. S-a încheiat, şi acum suntem în perioada
de retuşuri, de completări, revizuiri, Dicţionarul General al Literaturii
Române. Cu tot ce s-a scris, cu toate revistele, toate conceptele, toţi autorii,
opere fundamentale. Un efort formidabil! A fost ambiţia mea de a nu termi-
na secolul acesta şi mileniul, fără să avem un dicţionar general al literaturii.
Deci Academia se implică dar sfera noastră de influenţă este destul de
redusă. Mai degrabă e în timp decât în actualitatea imediată.
R.H.: Domnule profesor, vă mulţumesc foarte mult pentru prezenţa
dumneavoastră la această emisiune.
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Raoul Şorban
Critic de artă 250
Radu Herjeu Printre rânduri

250
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule Şorban, ce înseamnă România pentru dumnea-
voastră?

Radu Herjeu
Raoul ªorban: Totul.
R.H.: Vă întreb pentru că astăzi, pentru foarte mulţi tineri, România nu
prea mai înseamnă mare lucru. Toţi aşteaptă să plece. Ar fi interesant de
văzut ce înseamnă România pentru o personalitate ca dumneavoastră.
R.ª.: Ştiţi că de-a lungul existenţei mele frământate şi foarte agitate, nu
o dată s-a pus problema plecării, şi era uşor, eram în sudul Austro-Ungariei,
deci sub cetăţenie austriacă, deci nu era o problemă. În 1939, mama era
chiar tentată să plecăm şi atunci n-am vrut eu. În '46-'47 a vrut să plece
fratele meu, dar atunci n-a mai vrut să plece mama. La ora actuală aş putea
trăi în Israel, sunt cetăţean de onoare al Israelului, cu posibilitatea să mă 297
retrag, am casă, masă, asistenţă medicală şi o sumă lunară, e o situaţie idi-
lică, dacă pot să spun aşa. Nu mă tentează. N-aş putea trăi în altă parte decât
aici.
R.H.: Nu v-a tentat nici în perioada în care aţi lucrat în străinătate, între
'78 şi '88?
R.ª.: Nu. Am lucrat în Italia vreo cinci sau şase ani, eram muzician pe
vremea aceea, eram violonist, făceam parte dintr-un cvartet destul de cele-
bru în lume, la Milano, şi câştigam foarte bine - într-o lună câştigam preţul
unui automobil - n-am fost tentat nici atunci. Abia am aşteptat să vin acasă.
R.H.: E destul de ciudat. Din câte ştiu, dumneavoastră aveţi o familie
extrem de neomogenă ca provenienţă.
R.ª.: Multe femei neromânce în familie.
R.H.: Am înţeles că sunt nemţi, austrieci, francezi, unguri...
R.ª.: Unguri nu sunt, n-am avut această onoare. Nici unguri, nici evrei.
Germani, armeni, cehi, pe linia femeilor. Cu mama vorbeam nemţeşte, ştia
româneşte, dar ştia limba satului. Cu un an sau doi înainte de a muri am avut
o discuţie după o boală grea pe care o avusese şi mi-a mărturisit că mă
iubeşte mai mult pe mine decât pe fratele meu. Ei trăiau împreună, deci eu
eram cel plecat de acasă. Şi am temperat-o, i-am spus că de fapt ne iubea pe
amândoi la fel. Nu era tocmai conştientă, dar a insistat cu ideea ei, încât am
rugat-o să-mi explice de ce spune asta. Mi-a răspuns: „fiindcă eşti mai bun
român“. I-am spus: „nu-ţi dai seama că noi vorbim nemţeşte şi n-am vorbit
niciodată româneşte împreună?“, şi mi-a răspuns „da, dar tatăl tău era un
bun român - tatăl meu a murit când aveam 11 ani - şi eu am avut grijă, de
aceea te-am trimis la Blaj la şcoală, să nu te altereze strada“ care era şi
evreiască şi ungurească, la Dej, unde m-am născut. Da, e ciudat. Astăzi în
 Printre rânduri
căsătoriile mixte nu ştiu cum se rezolvă problema, pe vremuri tatăl era cel
care dădea nota dominantă.
Radu Herjeu

R.H.: Domnule Şorban, aţi studiat la Universitatea Catolică din Milano.

De ce tocmai acolo?
R.ª.: Familia mea are rude în Italia. Un văr al tatălui meu era un oare-
care conte Malfatti, secretarul particular al sanctităţii sale Papa de la Roma.
Timp de 40 de ani s-au schimbat mulţi Papi, el a rămas. Am ajuns în Italia
şi am fost dat în grija lui, de neamurile mele, am avut în familie o soră a
tatălui meu care era călugăriţă catolică şi prin mijlocirea lui Malfatti, fiind
şi un foarte bun profesor de istoria artei la Universitatea Catolică, am ajuns
la un foarte bun profesor de istoria artei evreu, apoi am trecut la Academia
Breira unde am urmat cursuri de istoria artei şi la Universitatea din Milano
298 unde mi-am luat diploma. Deci am stat trei ani la Universitatea Catolică a
lui Padre Gemelli, care fusese socialist, probabil ştiţi.
R.H.: De ce aţi ales istoria artei?
R.ª.: Sunt unele întrebări la care se răspunde foarte greu. O astfel de
întrebare ar fi de exemplu „ce este istoria artei?“. Am venit în mediul artis-
tic, tatăl meu fusese compozitor şi pianist. Cariera lui de pianist s-a între-
rupt fiindcă la Viena i s-a infectat un deget, i-a fost tăiat un tendon, s-a vin-
decat, dar i-a rămas imobil un deget. Un unchi al tatălui meu, Mihai Şorban,
era canonit la Episcopia Greco-Catolică din Gherla, deci în familie era o
atmosferă favorabilă receptării într-un mod mai sensibil a artei. Am crescut
cu muzica lui Bach, tatăl meu era un mare interpret de Bach şi cred că
primele mele amintiri din viaţă sunt legate de muzica lui Bach. Studiam
vioara la Conservatorul Giuseppe Verdi la Milano şi la un moment dat pro-
fesorul meu mi-a inoculat o idee năstruşnică, că n-aş putea să devin un solist
strălucit. Poate că avea dreptate, dar motivul acţiunilor era un altul: nu vroia
să-i părăsesc cvartetul (el era şeful cvartetului). Şi atunci mi-am făcut un
calcul şi perspectivele nu mi-au surâs. Viaţa muzicală era foarte redusă,
intensă ca trăire, dar orchestre simfonice nu erau. Aici socialismul a făcut
foarte mult bine: au apărut teatrele şi filarmonicele. Aproape în fiecare oraş
mare există acum o filarmonică. Deci, după această istorie, un om care a
avut o influenţă asupra existenţei mele, un mare arhitect, Geo Ponti, a văzut
în ce stare psihică foarte proastă am ajuns, cântam la vioară de la şase ani,
şi m-a îndemnat să fac arhitectură fiindcă acolo nu eram legat în ceea ce
priveşte posibilităţile de creaţie de condiţiile fiziologice, musculare. Şi
atunci am dat la arhitectură. Acum explic cum am devenit istoric de artă şi
pictor. Fusesem scutit de orele de desen în tot cursul liceului, pentru că eram
muzician. N-am desenat în viaţa mea. La arhitectură erau cursuri de desen
 Printre rânduri
liber, artistic. După o săptămână-două, profesorul m-a întrebat unde am
învăţat. I-am spus că nu am învăţat şi atunci mi-a spus că sunt un talent. Şi

Radu Herjeu
se părea că într-adevăr sunt un talent. Apoi am părăsit arhitectura şi am stu-
diat pictura. Mama era distrusă, nu i-a plăcut nici că am studiat vioara, ar fi
vrut să mă fac doctor sau farmacist, sau moşier. I-am promis că voi face
istoria artei, deşi nici această idee nu i-a surâs, mi-a spus că există un sin-
gur muzeu în Transilvania, deci nu concepea că aş putea să plec din ţară, era
muzeul Brukenthal din Sibiu. Din acest motiv mi-am luat licenţa şi chiar
doctoratul şi în drept. Aşa am liniştit-o pe mama. La 82 de ani mi-a spus:
„ce bine că nu m-ai ascultat!“.
R.H.: Domnule Şorban, v-a plăcut riscul sau aşa a fost destinul dum-
neavoastră?
R.ª.: Nu, n-am fost un om curajos în mod special, deşi când se adună 299
faptele vieţii mele aş putea părea un om curajos. Însă aveam şi am şi astăzi
un simţ al demnităţii, nu puteam să nu reacţionez atunci când vecinul meu
era în pericol. Nici azi nu pot.
R.H.: În 1940, după Dictatul de la Viena, aţi venit în Bucureşti şi v-aţi
întâlnit cu, pe atunci generalul, Ion Antonescu.
R.ª.: Să vă povestesc. Eu la Cluj, în ultimii doi ani înainte de dictat,
aveam o funcţie, eram directorul de cabinet al rezidentului regal, eram
încadrat la Ministerul de Externe, ca ataşat de presă şi eram un om umblat
la Bucureşti, ştiam să mă descurc, cunoşteam toate instituţiile şi modal-
ităţile prin care se puteau aborda anumite personalităţi. La Cluj apărea o
problemă: pleacă românii, intelectualitatea, pleacă gazetarii, o mână de
oameni a rămas totuşi, ne-am întrebat ce putem face, nu erau bani. Am fost
însărcinat de un grup în frunte cu un mare ziarist pe nume Aurel Buteanu,
din păcate nu mai există, cu care pe urmă aveam să mă întâlnesc în puşcări-
ile vieţii mele şi am venit la Bucureşti să strâng un fond pentru a scoate un
ziar românesc în Ungaria. Noi găsisem şi soluţia, care s-a dovedit a fi apli-
cabilă, în sensul că au încetat să existe o serie de publicaţii româneşti sub-
venţionate la Cluj, la Satu Mare, la Oradea etc. La Bucureşti, ministrul cul-
turii era Nichifor Crainic, care ştia că eu am simpatii de stânga - el era
legionar, azi se cam contestă lucrul ăsta - dar avea un adjunct rămas încă din
guvernul anterior, Vasile Stoica, un mare patriot, cu o mare activitate
românească în Statele Unite ale Americii. Stoica fusese un admirator al
tatălui meu care fusese compozitor şi compusese o serie de cântece pe care
şi dumneavoastră le ascultaţi neştiind că sunt compuse de tatăl meu: „Mai
am un singur dor“, „Pe lângă plopii fără soţ“, „Pe umeri pletele-i curg râu“.
Generaţia contemporană cu tata avea o mare simpatie pentru el. Stoica a
 Printre rânduri
înţeles foarte bine că avem nevoie de bani, dar aveam nevoie de semnătura
ministrului. M-a întrebat dacă îl cunosc pe Nichifor Crainic. I-am răspuns:
Radu Herjeu

„Nu, mi-e teamă că mă cunoaşte el pe mine“. M-am dus la el, era îmbrăcat
în cămaşă verde, cu diagonală, cu pistol, cu doi arhangheli bărboşi, băieţi
frumoşi, tot în cămaşă verde, unul din ei fusese student la Cluj la drept, îmi
aminteam de el, mi-a spus din uşă: „de ce nu eşti la Reni?“, pe acolo se tre-
cea în Uniunea Sovietică. Am făcut cale întoarsă, n-am spus nimic, mi-am
dat seama că e o cauză pierdută şi i-am spus domnului Stoica că totul e pier-
dut. Mi-a spus că există o singură şansă, peste Crainic poate aproba şeful
guvernului, generalul Ion Antonescu. M-a sfătuit să merg la el, dictându-mi
ce să scriu pe cerere. Spre norocul meu, înante de a merge la Ion Antonescu,
i-am raportat situaţia telefonic lui Iuliu Maniu. El era avizat, ştia că sunt în
300 Bucureşti. Am dat de un director de cabinet cerber, Mihai Antonescu era,
devenit pe urmă prim-ministru. Evident că a fost un fel de stavilă, nu m-a
primit bine. I-am cerut voie să-i dau un telefon lui Iuliu Maniu. A stat lângă
mine cât timp am format numărul - Iuliu Maniu avea un stil anume de a
răspunde, zicea „aici Iuliu Maniu“ - se auzea şi am început convorbirea. În
timpul acesta Mihai Antonescu a dispărut, a intrat în cabinet la Ion
Antonescu, n-am terminat convorbirea când a venit şi a spus„domnul ge-
neral vă aşteaptă“. Domnul general era un om mărunţel, foarte puţin volu-
minos, cu o radiaţie extraordinară, se simţea că vine ceva de la el. I-am spus
foarte pe scurt ce aveam de spus, am stat amândoi în picioare. Mi-a spus:
„Da, ai dreptate. Şi eu ce trebuie să fac?“. I-am spus că am o cerere şi for-
mula pe care trebuie s-o scrie. M-a întrebat dacă era într-adevăr o soluţie
bună. Era 8 septembrie 1940. Abia era instalat de o zi, două. I-am răspuns
că am promisiuni că în felul acesta putem obţine banii. Mi-a dat trei mi-
lioane de lei, echivalentul a trei vile la Cluj sau două vile spectaculoase la
Bucureşti. M-am reîntors la minister la Stoica, acesta fiind acoperit, mi-a
dat banii, îi avea în casă, nu m-am mai dus la Nichifor Crainic, care în me-
morii a minţit. I-am citit memoriile acum un an, doi, când au apărut, unde
mărturiseşte că a dat pentru presa din Cluj suma de trei milioane de lei. A
minţit. M-am întrebat dacă şi alte lucruri pe care le-a scris el în memorii
sunt la fel de adevărate. E o problemă. Asta poate fi buturuga mică.
R.H.: Cu acei bani chiar aţi reuşit în perioada 1940-44 să întreţineţi
flacăra culturii româneşti în Ungaria.
R.ª.: Da. Antonescu mi-a promis că dacă vom mai avea nevoie de bani,
îi vom primi. Şi s-au primit. În toţi cei patru ani, „Tribuna Ardealului“ a fost
finanţată de Antonescu.
R.H.: De vreo săptămână există o ştire, cum că doi senatori somează
 Printre rânduri
autorităţile de la Bucureşti să nu reabiliteze unii dintre miniştrii guvernului
Antonescu. Ce părere aveţi?

Radu Herjeu
R.ª.: Da, am citit şi eu în Adevărul, dacă nu mă înşel şi am meditat
asupra acestei chestiuni. Aş fi vrut să ştiu dacă aceşti doi senatori americani
au protestat când Horthy a fost reînhumat în Ungaria cu participarea primu-
lui ministru, a şefului statului şi a miniştrilor, ca persoane particulare. Deci
acolo se poate face o distincţie. Noi suntem expuşi la o agresiune propa-
gandistică extraordinară, organizată şi finanţată de Ungaria de foarte mulţi
ani, din 1920. Dar în ultimii zece ani, în anul 1990, aveam o ştire de la un
amic din Statele Unite, care mi-a spus că în acel an propaganda maghiară
antiromânească a costat statul maghiar peste 1 miliard de dolari. Acum ar
costa mai mult. Părerea mea despre Ion Antonescu… La 1 mai 1944, când
am revenit în România, şi după 23 august, am scris în revista „Ardealul“ a 301
lui Anton Ionel Mureşan, unde a colaborat şi Gabriel Ţepelea şi alţii, un
articol despre Ion Antonescu, pe care îl consideram un aliat mârşav şi odios
al lui Hitler. Pe urmă am început să meditez, prin împrejurările cunoscute
de mine şi la care am participat, că toată acţiunea de salvare a evreilor nu se
putea face fără ştirea lui Ion Antonescu. Am primit de la Mossad o hârtie, a
lui Vessenmeier, fost ambasador al lui Hitler pe lângă Horthy după ocuparea
Ungariei în 1944 de armata germană. Acesta îi raporta lui Hitler că evreii
sunt primiţi de Ion Antonescu în România ca refugiaţi politici. Documentul
nu a fost publicat încă.
R.H.: Ar fi interesant, fiindcă se pare că adevărul curat nu îl vom afla
prea curând.
R.ª.: E o confuzie care se face în general. Noi judecăm anii '39-'45 de
parcă i-am trăi azi.
R.H.: Cu mintea de acum...
R.ª.: Cu mintea de acum şi conjunctura de acum. România era la un
prag de desfiinţare totală.
R.H.: Aţi pomenit de evrei, de faptul că mulţi evrei s-au refugiat în
România. Din câte ştiu, şi dumneavoastră aţi avut o contribuţie mare la sal-
varea unor evrei.
R.ª.: Da, am avut. E bine de ştiut că acţiunea a fost organizată de miş-
carea sionistă. N-a apărut ca mişcare sionistă. A apărut ca prietenul meu
Morton Ernen din Cluj, nu era o mişcare sionistă pe faţă, dar toţi ştiam
despre ce era vorba. Înaintea mea, cel care avusese rolul pe care urma să-l
am eu fusese Florian Medlea. M-am interesat acum patru ani, pentru că fu-
sese inspector general de siguranţă, fost ofiţer în armata comună austro-
ungară de partea austriacă, tatăl doamnei Dumitriu, care mi se pare că nu
 Printre rânduri
mai soţia lui Petru Dumitriu. În iarna anului 1942, Florian Medlea este
împuşcat de nemţi în Munţii Apuseni, de o formaţiune care lucra clandestin
Radu Herjeu

în România. După istoria asta am fost recrutat eu, după '42. 1942 este anul
în care eu ies dintr-o puşcărie ungurească, unde am stat un an de zile.
R.H.: Pentru activitate antimaghiară, pro românească de fapt.
R.ª.: Nu, n-am nimic antimaghiar în mine. Eu reacţionez ca român când
sunt atacat. Dar nu v-am răspuns la întrebare. Nu se putea privi cu nepăsare
ce se întâmplă. Să ştiţi că nu am ajutat neapărat numai evrei, am ajutat
români, şi unguri să treacă în România. Am avut un interviu în urmă cu trei
luni la televiziunea maghiară Duna, în care am arătat că am trecut peste
graniţă un mare publicist, oarecum de stânga, Krenel Miklosz şi pe fiica lui.
M-a contestat, au spus că nu-i adevărat, Krenel a trăit în Budapesta. Nu, eu
302 l-am trecut pe Krenel în România, şi când a ajuns în România eram în relaţii
cu el. Eu nu ştiu pe cine am trecut nominal, dacă ştiu 20 de oameni e mult,
şi au fost mii.
R.H.: Aţi primit recunoştinţa statului Israel, la mult timp după aceea,
prin acordarea titlului de „drept între popoare“, în 1987. Ce a însemnat pen-
tru dumneavoastră această recunoaştere?
R.ª.: Mărturisesc că am primit cu mare smerenie acest titlu în amintirea
celor care au fost sacrificaţi pentru motive politice, când crima a devenit un
instrument politic. Este înspăimântător să trăieşti cu această frică în tine, nu
se poate să nu ajuţi pe cineva care trebuie ajutat în asemenea împrejurări.
Am ajutat francezi, cel care m-a determinat să-i ajut trăieşte la Cluj, îl
cheamă Bolasz Peter şi e pictor, fusese cartograf la serviciul de spionaj al
armatei maghiare. Mi-a spus „sunt trei-patru francezi arestaţi la noi fugiţi
dintr-un lagăr din Germania. M-au rugat să anunţ Consulatul Francez“. Eu
n-am exclus posibilitatea, mărturisesc, că ar putea fi o provocare. Până la
urmă am auzit despre ce este vorba şi am sesizat pe căi lăturalnice, compli-
cate, legaţia de la Budapesta şi a intervenit ministrul Franţei şi i-a eliberat.
Şi când au fost eliberaţi, tot la mine au venit - aflaseră că eu am intervenit -
să-i trec peste graniţă în Turcia.
R.H.: Ce sentiment aveţi ştiind că datorită dumneavoastră mulţi oameni
au rămas în viaţă?
R.ª.: Am un sentiment, dacă mi-e permis să spun, de confort psihic. Am
făcut ceea ce puteam să fac. M-aş fi simţit toată viaţa mea rău dacă n-aş fi
făcut-o.
R.H.: Aşa cum n-au făcut mulţi.
R.ª.: Nu vreau să pară că fac campanie antimaghiară, dar m-am adresat
la bunii mei prieteni de stânga maghiari, care au plecat ca să nu fie impli-
 Printre rânduri
caţi în această chestiune.
R.H.: Domnule Şorban. dumneavoastră spuneţi, şi eu vă cred, că nu

Radu Herjeu
aveţi sentimente antimaghiare. În 1990 aţi publicat o broşură, parte a
viitoarelor dumneavoastră memorii, intitulată „Fantasma Imperiului
Ungar“. De ce aţi publicat această broşură? Am înţeles că fusese scrisă
înainte de '89.
R.ª.: Acum e foarte greu de găsit. A fost tipărită în 3000 de exemplare
şi a fost vândută în două-trei săptămâni, la Editura Globus, cred că a fost
prima lor publicaţie. În acea cărţulie, scrisă într-adevăr înainte de eveni-
mentele din '89, capitolul acesta dintr-o carte care cred că se va intitula
„Invazie de stafii“, n-am vorbit decât despre lucruri pe care le-am trăit
numai eu în Ungaria în cei patru ani de ocupaţie, evident căutând rădăcinile
303
unor lucruri. Nu este o carte antimaghiară, eu sunt un prieten al ungurilor,
de aceea cred că este o mare greşeală să educi în România un tineret de
parcă ar fi unguri în exil. Niciodată n-am avut nimic de pierdut că vorbesc
ungureşte la fel de bine ca româneşte. Şi n-am făcut şcoala ungurească.
R.H.: Ţin minte că în 1990 cartea dumneavoastră a stârnit multe contro-
verse. De ce credeţi?
R.ª.: Staţi puţin. Din ce parte?
R.H.: Din câte îmi aduc aminte, au fost comentarii în multe ziare.
R.ª.: Toate ziarele româneşti mi-au lăudat cartea. Toată presa atentă la
ceea ce se petrece la noi din străinătate, din Israel, din America, din
Germania, unde nu am prieteni, mi-au lăudat cartea. I-a iritat pe şoviniştii
şi fasciştii maghiari. Fascistul nu vrea să se spună adevărul.
R.H.: Credeţi că mai există vreun fascism maghiar acum?
R.ª.: Da, UDMR-ul azi în România, este absolut bazat pe structuri fas-
ciste. Ucide, persecută etc. Mă refer la definiţia dată de Petru Groza fascis-
mului, în 1947.
R.H.: Acuzaţiile dumneavoastră sunt extrem de grave, şi, după cum aţi
putut vedea în ulima vreme, ideea naţionalistă este extrem de pusă la zid,
iar acum a afirma un astfel de lucru despre un partener de guvernare, deci
unul dintre membrii guvernului...
R.ª.: Nu este partenerul meu.
R.H.: Da, dar sunteţi român.
R.ª.: Nu vă supăraţi, e libertate de expresie. Pot fi tras la răspundere în
justiţie. Răspund pe bază de documente.
R.H.: Eu vreau să înţeleg dacă nu există totuşi o cale de a rezolva această
problemă care există de mult timp.
 Printre rânduri
R.ª.: Ba da. Părăsirea ideii de stat sanstefanist.
R.H.: Chiar credeţi că maghiarii din România, profesorii, ţăranii, au în
Radu Herjeu

cap o asemenea idee?

R.ª.: Eu stau acum la ţară, într-un sătuc, se cheamă Stoiana, unde 85%
din populaţie este românească şi 15% ungurească. Este o uliţă ungurească.
Dar aceşti 15% sunt 20 de suflete. Satul e depopulat, prin faţa casei mele
trece Zolt şi ne salutăm în maghiară, apoi trece badea Ion şi zice „Bună
ziua!“ şi nici unul nu ştie despre mine şi nu-şi pune problema dacă sunt
român sau ungur. Asta face onoare familiei mele, fiindcă înseamnă că nicio-
dată nu am făcut diferenţe între oameni pe bază naţională. Însă, cu cât sunt
mai virulent atacat pentru că sunt român, cu atât reacţionez mai virulent. E
normal. Şi în organismul uman se petrece aceeaşi luptă când apare un
304 microb.
R.H.: Şi credeţi că este posibilă acum o reconciliere de durată?
R.ª.: Nu. Cred că a făcut o mare greşeală domnul Meleşcanu, cu trata-
tul de bază. De ce tratat de bază? Noi aveam un tratat de bază semnat în
1920, garantat de marile puteri ale lumii, care şi-au păstrat statutul de mari
puteri ale lumii, în afară de Germania, care atunci era învinsă. Deci aveam
un tratat de bază, trebuia să facem un tratat de bună vecinătate. Ungurii nu
intrau în NATO fără acest tratat. Noi, cu acest tratat, era sigur că nu intram
în NATO. Şi atunci trebuia negociat foarte înţelept şi foarte cumpănit.
Domnul Meleşcanu s-a grăbit. Nu mai vorbesc de ceea ce se întâmplă azi.
R.H.: Domnule Şorban, să revenim la dumneavoastră. Am înţeles că aţi
fost arestat de patru ori.
R.ª.: M-au arestat legionarii, fraţii Găină au fost cei care m-au arestat,
m-au bătut o noapte în podul poliţiilor legionare din Splaiul Independenţei,
nu mai există acum clădirea. Apoi m-au arestat ungurii în '42 şi m-au ţinut
nouă luni, m-au trimis şi pe front ca să mor, să culeg mine, despre asta încă
n-am scris, dar o să scriu, apoi m-au arestat tot ungurii în '45, eram comi-
sar al guvernului Petru Groza pentru a reintroduce administraţia
românească în Transilvania de Nord şi pentru asta m-au sancţionat ei. Şi
apoi comuniştii români, în '52, care m-au ţinut patru ani, în total şase ani de
puşcărie.
R.H.: Cum de-aţi rămas totuşi un om de stânga? Am înţeles că nici ca
situaţie materială dumneavoastră nu eraţi printre cei care se îndreaptă spre
stânga.
R.ª.: Mama, când a observat care sunt orientările mele politice mi-a
spus că sunt nebun, fiindcă vreau să fac politică împotriva intereselor mele
vitale. Groza era mai mare moşier decât mine poate, în orice caz era moşi-
 Printre rânduri
er. Situaţia materială nu are nimic de-a face cu ideile politice. E un nonsens,
ăsta era schematismul marxist, că dacă eşti de stânga trebuia să fii un sărăn-

Radu Herjeu
toc.
R.H.: Trebuie să recunoaştem că nu este prea obişnuit ca un om avut să
se îndrepre spre stânga.
R.ª.: Vă înşelaţi. Eu am cunoscut, de pildă, aristocraţi maghiari sau ger-
mani, care aveau gândire de stânga.
R.H.: Dumneavoastră i-aţi cunoscut, dar în prezent...
R.ª.: Da, şi în prezent. Noi, în România am avut un prinţ care era de
stânga, prinţul roşu. Tatăl lui Marx era un mare bancher.
R.H.: Domnule Şorban, mi-aţi spus că ceea ce aţi făcut nu s-a datorat
curajului, ci spiritul dumneavoastră de întrajutorare. Dar frică v-a fost?
305
R.ª.: Eram sigur că nu voi supravieţui celui de-al doilea război mondi-
al. Eram absolut sigur de lucrul acesta. Nu puteam intra în nici un fel în
comerţ cu nazismul, nici cu formele maghiare ale nazismului. Când am
apărut în Ungaria în 1940 fugind din România, aveam un fost coleg de fa-
cultate ajuns un mare istoric şi antiromân, Mokay Laszlo, băiatul episcopu-
lui reformat, vecin de casă cu mine la Cluj, devenit apoi elevul lui Iorga, şi
am studiat împreună. El fusese consilierul primului ministru, Teleky, con-
silier pentru probleme româneşti. L-am căutat pe Mokay, i-am mărturisit
împrejurările în care am venit aici şi l-am întrebat dacă mi se dă drumul să
mă întorc. Teleky auzise de mine, sau de familia mea. Cum şi de unde, nu
ştiu. A crezut că eu devin colaboraţionist, adică unul dintre acei mulţi valahi
care au fost, începând cu mitropoliţi, au fost colaboraţionişti cu ungurii.
Mi-a trimis prin Mokay că recunoaşte diploma regelui Bella al IV-lea, dată
în 1266, care este cea mai veche atestare a familiei mele. Bella al IV-lea,
trecând prin Cluj, îl întăreşte în privilegiile sale strămoşeşti, subliniez, pe
prietenul său valah Moise Şorban. Eram deziluzionat, pentru că nu eram
dispus să colaborez la o trădare a lumii mele. Eu obişnuiesc să spun, şi
vreau să vă spun şi dumneavoastră, niciodată nu consider şi n-am conside-
rat că cea mai mare calitate a unui om este naţionalitatea lui, este omenia
lui. Dar este inaceptabil să fii atacat pentru naţionalitatea ta când tu eşti un
om blând, la locul tău. Este de neînchipuit, nu se poate tolera acest lucru. Şi
acest lucru trebuie sancţionat.
R.H.: Domnule Şorban, pentru că am ajuns la sfârşitul interviului nos-
tru, am să vă pun o ultimă întrebare şi o să vă rog să-mi răspundeţi foarte
pe scurt. Aţi avut o tinereţe extrem de agitată. Nu ştiu dacă maturitatea dum-
neavoastră a fost la fel de agitată. Nu v-aţi plictisit?
R.ª.: Nu, sunt un om activ. La ora actuală, actualul guvern este foarte
 Printre rânduri
generos cu mine, îmi restituie 50 de hectare de pământ, 30 de hectare de
pădure, şi nu îmi văd capul. Mi s-a dat înapoi casa construită de mine la ţară
Radu Herjeu

şi n-am cu ce s-o refac. Am tot felul de titluri onorifice, sunt cetăţean de

onoare la trei-patru oraşe, figurez pe reviste ca director onorific, dar nimeni
nu mă întreabă „măi Şorban, dar tu din ce trăieşti?“. Pentru că din pensia pe
care mi-o dă statul după 40 de ani de activitate ca profesor universitar, nu
pot trăi mai mult de zece zile.
R.H.: Aşa cum nu pot trăi intelectualii ieşiţi la pensie. Domnule Şorban,
vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea şi sper că vom mai avea ocazia
să stăm de vorbă.

- interviu realizat în 1998 -

306
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Răzvan Theodorescu
Academician
307

S-a născut la 22 mai 1939, în Bucureşti.

A absolvit Facultatea de istorie a Universităţii din
Bucureşti, în 1963, după o întrerupere de doi ani, datorită
exmatriculării pe motive politice. În aceşti ani a lucrat ca
muncitor necalificat pe şantiere de construcţii.
Este doctor în istorie din 1972.
A fost directorul ştiinţific al Institutului Artei al Academiei
Române. Este profesor universitar la Academia de Artă din
Bucureşti.
Între 1990 şi 1992 a fost preşedintele RadioTeleviziunii
Române.
Între 1992 şi 2000 a fost membru al Consiliului Naţional al
Audiovizualului.
Este autorul unor lucrări valoroase în domeniul istoriei
artei şi istoriei civilizaţiei. A primit premiul Bălcescu al
Academiei Române, premiul Bernier al Institutului Franţei şi
premiul Herder al Universităţii din Viena.
În 2000 devine Ministru al Culturii în guvernul PDSR.
La 13 noiembrie 1993 este ales membru corespondent al
Academiei Române.
Este căsătorit şI are doi copii.
Radu Herjeu Printre rânduri

250
 Printre rânduri
Radu Herjeu: O să încep cu o întrebare uşoară…
Răzvan Theodorescu: Îmi plac şi cele grele.

Radu Herjeu
R.H.: De când aţi intrat în vizorul opiniei publice, adică acum mai bine
de şapte ani, v-aţi remarcat printr-un aer un pic boem. Este un aer natural
sau este în ton cu preocupările dumneavoastră?
R.T.: Poate nu chiar boem, aş spune mai degrabă neconvenţional. Sunt
un personaj foarte puţin convenţional şi asta o recunosc şi studenţii şi
colegii mei după ce m-au cunoscut mai bine, pentru că prima impresie se
pare că este aceea opusă, a unui personaj distant şi convenţional în acelaşi
timp. Nu sunt neconvenţional, sau mă rog, boem (şi accept termenul cu
plăcere), mă caracterizează întrucâtva convenţia, o disciplină, aş spune une-
ori de fier chiar, pe care mi-o impun atunci când lucrez la biroul meu acasă
sau atunci când eram mai tânăr, în bibliotecile publice. Acolo eram şi am 309
rămas un om de rigoare, dar întotdeauna am simţit nevoia, după aceea, a
unei decontractări care s-a tradus într-o viaţă nonconvenţională.
R.H.: De ce aţi ales istoria culturii şi artei; nu prea era la modă în vre-
mea aceea, să spunem în anii '55?
R.T.: Nu, nu era la modă deloc. În '55 am terminat liceul, având 16 ani
şi jumătate, era vremea în care terminai cu zece clase, era adoptată puţin
moda sovietică şi la noi şi pe cel care nu persevera să înveţe acasă sau să
citească îl lăsa un fel de semidoct. Caracteristică a generaţiei noastre, tre-
buie s-o spun. Dar nu mai puţin, generaţia în trenciuri şi lodene şi care
nu-şi putea permite nici o vacanţă vara (eram o generaţie foarte săracă), era
o generaţie care dacă vroia, persevera. Perseverenţa mea a fost de a studia
ceva, cum bine spuneam cândva, care în vremea aceea părea o disciplină
marţiană, istoria. Mama mea, Dumnezeu s-o ierte, căreia îi datorez imens,
care m-a crescut cu sacrificii foarte mari, prin preschimbările care avu-
seseră loc prin '45-'49 (din nişte oameni cu stare devenisem nişte oameni
săraci lipiţi pământului), a reacţionat într-un chip foarte ciudat auzind;
aveam 16 ani şi jumătate, se bizuia pe discernământul meu, dar ea vroia
medicina, avocatura, care se făcea la mine în familie şi pe care o continuă
fiul meu acuma. Până la urmă am căzut la o înţelegere cu ai mei şi cu mama
în mod special, să fac cu titlu experimental istoria şi apoi să vedem. Am
intrat, am reuşit să prelungesc până la patru ani şi în al patrulea an am fost
dat afară din universitate pe motive politice; şi atunci biata mama îmi
spune: „Vezi, dacă ai fi făcut medicina!“. Şi ce credeţi că făceam, domnule
Herjeu? Mă duceam la medicină să culeg numele exmatriculaţilor de acolo
ca să-i arăt că s-ar fi întâmplat şi acolo. Istoria m-a atras dintotdeauna, iar
interesul pentru istoria artei mi-a fost deşteptat încă de când eram student la
 Printre rânduri
istorie şi o să vă miraţi, poate, mi-am propus, student fiind, că, dacă termin
studiile, o să studiez domeniul genezelor artelor româneşti. Nu fusese deloc
Radu Herjeu

cercetat. Chiar marele Iorga îşi începea sinteza cu veacul al XIV-lea. Mi-am
propus, cu pregătirea mea istorico-arheologică, să scriu eu acest capitol şi
se pare că am reuşit acest lucru. Am lucrat apoi în domeniul istoriei artei şi
pas cu pas, în câteva decenii, să zicem că n-am eşuat complet.
R.H.: Domnule profesor, aţi spus că aţi întrerupt studiile din motive
politice. Care erau acelea?
R.T.: După patru ani, într-un moment ideologic foarte prost, '59, după
momentul Ungaria, după momentul retragerii trupelor sovietice din
România când pare-se, preţul retragerii a fost strângerea robinetului ideo-
logic, au început marile procese ale unor intelectuali, ale unor profesori.
310 Nişte dascăli de-ai mei au fost în această situaţie, eu am refuzat să pledez
împotriva lor, dimpotrivă, am vorbit pentru ei. În continuare au venit
reproşuri în legătură cu nişte observaţii ale mele critice, surâd când mi-aduc
aminte, legate de traducerea proastă din limba rusă, vorbeam bine ruseşte pe
acea vreme, mi-a plăcut limba rusă, este o limbă frumoasă şi este păcat că
nu avem mai mulţi care s-o adâncească. Ţin minte că fusese tradus un text
de Engels, la noi textele se traduceau pe filiera rusească şi în fostul RDG se
descoperise un manuscris neştiut al lui Engels, extrem de interesant. Engels
era un personaj de cultură şi care putea să atragă atenţia şi a unui om care
nu avea priză specială pentru marxism, iar traducerea germană încurca nişte
lucruri fundamentale. Şi am atras atenţia, student fiind, citind şi nemţeşte,
probabil că mă şi grozăveam, dar era o observaţie corectă şi mi s-a părut
atunci o poveste de atitudine antisovietică. După aceea, pentru că mergeam
în nişte cercuri de literaţi care erau interzişi mi s-a pus în cârcă şi ceva care
semăna, n-am ştiut niciodată cu ce rimează, a participare la un grup spiritu-
alist. Deci antisovietic, grup spiritualist şi aşa mai departe, până la urmă am
fost exmatriculat şi au urmat nişte ani grei. Am fost reabilitat efectiv şi
definitiv în 1965 şi atunci am fost întrebat dacă vreau să intru în PCR şi sunt
printre cei - şi ţin s-o spun, pentru că foarte mulţi îşi ascund biografiile şi le
drapează - că sunt printre cei care, după aceste avataruri, convins că se intră
într-o fază naţională, am acceptat cu bucurie şi n-am să-mi repudiez nicio-
dată acest moment chiar dacă după aceea am avut actele mele de protest, pe
care unii le ştiu, despre care nu fac niciodată caz, deşi am văzut în Cartea
albă a Securităţii că se scrie că sunt primul care a ridicat glasul în '77 în
chestiunea monumentelor. După aceea am început, pas cu pas, să-mi dau
seama de eşecul unei direcţii. Am ţinut să subliniez acest lucru pentru că ea
se leagă direct de avatarurile unui om, adică eu sunt un om născut într-o
 Printre rânduri
familie de dreapta, de burghezi şi de foşti moşieri, care am devenit prin
biografie un om de stânga.

Radu Herjeu
R.H.: Şi acum?
R.T.: Da. Şi acum.
R.H.: Domnule profesor, 24 de ani aţi fost cercetător la Institutul de
Istorie a Artei al Academiei Române. Care a fost cea mai senzaţională
descoperire pe care aţi făcut-o?
R.T.: Cea mai senzaţională descoperire... Au fost câteva teze care astăzi
au circulaţie în lumea ştiinţifică internă şi internaţională, care au fost legate,
de pildă, de începuturile arhitecturii noastre legate de anumite orientări
călugăreşti - vedeţi de ce mă ocupam eu în vremea aceea! - în al doilea rând
am identificat pentru prima oară în literatura internaţională existenţa aşa-
numitelor coridoare culturale şi artistice ale sud-estului european. Azi se 311
întâmplă să fiu şi secretarul general al asociaţiei care, pe plan internaţional,
diriguieşte studiile sud-est europene, ca urmaş al magistrului meu Emil
Condurachi. Am cercetat - şi a fost o teză considerată novatoare - mentali-
tatea şi sociologia parveniţilor din epoca veche reflectată în arte. Tot în acea
vreme cercetam impactul ideii monarhice asupra culturii. Eu, republicanul
feroce, cum spun unii! respect ceea ce a făcut monarhia. Istoria noastră este
clădită pe temeiuri monarhice, noi suntem singurul spaţiu al Europei
Răsăritene în care prin monarhie în epoca veche, prin dinastii, prin stat, s-a
perpetuat o tradiţie care a jucat şi un rol benefic dar şi unul negativ. Dacă
noi suntem astăzi posesorii unei mentalităţi tranzacţionale, este din cauza
faptului că am avut monarhie. Vreau să vă spun, pentru că întotdeauna tre-
buie să ne amintim de înaintaşi, că în Institutul de Istorie a Artei, în acei 24
de ani. Am avut o imensă şansă, am avut două mari întâlniri în viaţa mea,
una cu profesorul Emil Condurachi, care a fost marele şi dragul meu profe-
sor, şi a doua cu un om căruia eu îi spuneam „profesore“, deşi n-a fost nicio-
dată la o catedră, un om extraordinar, un Emil şi el - este un joc al numelor,
şi eu sunt Răzvan Emil - Emil Lăzărescu, un om uitat astăzi, un om
admirabil, un om care stătuse în puşcărie ani de zile, care fusese complet
marginalizat după ce fusese asistent la Iorga şi Brătianu, şi care m-a învăţat
să gândesc. Amfiteatrele mele au fost bulevardele Bucureştiului, peripateti-
zam cu el până spre podul Băneasa şi m-a învăţat să fac cercetare. Asta a
fost altă şansă, dacă vreţi, fiindcă din cercetare am putut să ajung, târziu.
După '90 în învăţământ, am putut să devin profesor şi după cât se pare,
cursurile mele nu sunt chiar lipsite de interes.
R.H.: V-aţi dorit mult?
R.T.: Mi-am dorit imens. Cum să vă spun! Sufeream în momentul în
 Printre rânduri
care mi s-au interzis cursurile, după ce am compus în '77 prima scrisoare cu
dărâmarea bisericii Enei, care a părut o frondă… era o scrisoare respec-
Radu Herjeu

tuoasă, dar fermă. A fost publicată după '89, nu am făcut eu caz de ea, a fost
însă prima luare de poziţie. După aceea, la câteva zile, am fost chemat şi mi
s-a spus că nu mai pot să fac cursurile la care eram invitat. Eram cercetător,
dar făceam nişte cursuri şi studenţii nu puteau să aibă relaţii cu mine în chip
direct. Cea mai mare plăcere, domnule Herjeu, era când mă întâlneam cu ei,
mai veneau doar, în curtea Academiei pe o bancă, le mai dădeam unele
informaţii şi-mi spuneau „domnule profesor“. Am tânjit după acest lucru.
Când eram preşedintele RadioTeleviziunii Române şi mi se spunea „dom-
nule preşedinte“, ceream să mi se spună „domnule profesor“. Ştiţi, ministru,
alte lucruri, poţi să fii o vreme, profesor eşti pe viaţă.
312 R.H.: Aţi pomenit de Radio Televiziunea Română. Să intrăm şi în acest
domeniu, pentru că este legat de viaţa dumneavoastră, mai ales după 1989.
Vreau să vă întreb dacă înainte de 1989 vă plăcea să vă uitaţi la televizor.
R.T.: Da, sunt un om al imaginii, ca orice român vreau să spun, de la
ţăran până la intelectual, noi suntem oameni ataşaţi imaginii, noi, orientalii
latini, şi urmăream televiziunea cu care şi colaboram foarte mult - eu am
avut această şansă să fac nenumărate emisiuni de teleenciclopedie în anii
aceia de libertate de după 1965, de liberalizare, eu o numesc chiar libertate
pentru că în anumite limite puteai să faci exact ceea ce doreai. După aceea,
cu academicianul Condurachi, ani de zile l-am secondat în nişte talk-show-
uri pe probleme de istoria civilizaţiei universale. După aceea, în anii aceia
de frig, de mizerie, începeam să mă uit foarte mult la bulgari - ţin minte că
soţia mea, după ce ne culcam copiii, încălzeam bine camera în care ei
dormeau, în acelaşi apartament în care stau şi astăzi, şi nu în vila din
Primăverii, cum s-au găsit o serie de gogomani să scrie, mă retrăgeam în
holul îngheţat şi înfofolit bine puneam televizorul pe bulgari şi traduceam
soţiei mele, evident o traducere din engleză în bulgară şi din bulgară în
română nu era chiar cea mai bună, de exemplu, pentru un film poliţist. Dar
eram avid să văd. După aceea, eu sunt unul din oamenii fascinaţi de specta-
colul politic grotesc al jurnalelor din vremea lui Ceauşescu, pentru că ştiind
câte ceva despre ce fusese cultul personalităţii înainte de comunism - pen-
tru că nu comuniştii au inventat la noi cultul personalităţii, celebrele mas-
carade istorice în lumea lui Carol al II-lea, un om pe care dealtminteri îl
preţuiesc foarte mult ca personaj istoric, sunt vestite - urmăream fascinat
capacitatea unor oameni de a se prostitua, fără să ştiu mai târziu că aceste
prostituate intelectuale aveau să lucreze şi cu mine mai târziu, cei câţiva
care s-au prostituat foarte tare devenind prostituate în sens absolut invers
 Printre rânduri
după 1990, iar unii se mai prostituează şi astăzi.
R.H.: Domnule profesor, astăzi avem acces la tot felul de studii socio-

Radu Herjeu
logice despre arta manipulării prin audiovizual. Credeţi că Ceauşescu ar fi
putut să ne manipuleze într-un mod mai subtil, nu atât de grosolan prin două
ore dedicate exclusiv lui? Adică ar fi putut să dea un program de televiziune
care să pară normal şi care să ne îndoctrineze mai rău decât a făcut-o?
R.T.: Sigur că da, deja îndoctrinarea este foarte mare, chiar ieri, la un
examen prezidat de mine, una dintre candidate prezenta posibilitatea unei
teze privind „Cântarea României“ din perspectivă sociologică. „Cântarea
României“ a lăsat sechele până astăzi. Şi era făcută într-un mod absolut
primitiv. Dacă în vremea aceea, la propagandă, unde nu erau numai idioţi,
i-ar fi lăsat să lucreze, Ceauşescu dacă ar fi avut o deschidere intelectuală,
aşa dictator feroce cum era, ar fi putut să îndoctrineze şi mai bine naţia. Dar 313
la întrebarea dumneavoastră răspund da, pentru că vreau să vă spun că un
om inteligent poate să manipuleze superb şi poate să inducă ideile lui, poate
să facă minuni prin manipularea televiziunii, dar pentru asta trebuie o sub-
tilitate, o dozare, o cultură, trebuie să ştii ce să pui deoparte, ce este prea
gros, cui te adresezi, în ce ore, sunt ore în care poţi să manipulezi..., dar noi
suntem absolut ingenui la acest domeniu; cercetările nici n-au început şi
ţinând seama şi de faptul că clasa noastră politică este practic la începuturile
ei, manipularea cere rafinament, inteligenţa manipulatorului şi un anumit
tip de pregătire a celui care are voluptatea de a fi manipulat, pentru că nu
manipulezi nişte tembeli - ca unei femei care aşteaptă nişte cuvinte dulci în
anumite ceasuri, cuvintele alea trebuie să i le spui la anumite ceasuri din
grilă. În materie de manipulare, televiziunile din ţările democrate, libere, au
ajuns la mari rafinamente, mai ales la latini.
R.H.: Domnule profesor, o să vă pun întrebarea la care probabil că vă
aşteptaţi, în primul rând dacă vă consideraţi un om inteligent, ca să fac legă-
tura cu ce-aţi spus înainte, şi bănuiesc că vă consideraţi un om inteligent.
R.T.: Da, şi fiind un om de stânga cu atât mai mult mă consider un om
inteligent.
R.H.: Fiind şi inteligent, fiind şi la conducerea unei instituţii de mass-
media, unica în acea vreme în România, nu v-aţi pus inteligenţa în slujba
manipulării?
R.T.: Cred că în anumite momente cheie felul în care gândeam eu, şi mi
se părea sănătos şi echilibrat - mi se părea sănătos pe baza sănătăţii mele
psihice şi echilibrat pe baza unei anumite culturi pe care o am - pot să spun
că mi-am impus punctul de vedere asupra unor lucruri şi că acest fapt n-a
plăcut nici celor care mă numiseră şi de care eram incontestabil apropiat (pe
 Printre rânduri
mine m-a propus Petre Roman lui Ion Iliescu, pe care atunci l-am cunoscut
şi nu voi face nici o taină din faptul că i-am simpatizat pe Petre Roman şi
Radu Herjeu

pe Ion Iliescu). Au fost şi câteva cazuri-limită care mi-au adus atacuri şi

dintr-o parte şi din alta. De pildă, la prima venire a regelui în 1990 am con-
siderat că ea trebuie mediatizată. Sunt republican, am respect pentru
monarhie prin ceea ce a făcut în istorie prin cei mai buni reprezentanţi ai săi,
nu am mărturisit o simpatie deosebită pentru regele Mihai, dar este un per-
sonaj istoric, domnise de două ori la Bucureşti. În acel moment şi guver-
nanţii au spus nu şi am trecut peste orice, nu se ştie că în noaptea de 25
decembrie mi-am trimis demisia prin fax când mi s-a cerut să nu arăt nişte
imagini - imaginile au apărut, dar luate de pe satelit, pentru că reporterul
nostru a ajuns prea târziu, din fericire eram secondaţi de cei de la radio,
314 care, sub conducerea eminentă a lui Eugen Preda, erau mai buni decât toţi
corespondenţii de presă străini; am arătat, am spus, lucrul se întâmplă,
istoricul din mine nu poate. În acelaşi subiect, în 1992, repet, fără simpatii
pentru fostul rege, dar cu respectul faţă de o persoană istorică, am mediati-
zat cum am mediatizat. Rezultatul: au fost atacuri din partea partidului aflat
la putere atunci, FSN, iar pe partea cealaltă, Alianţa Civică şi toţi liber
cugetătorii adunaţi în diverse societăţi reproşau că nu am dat tot timpul. Sau
vreau să vă spun hotărîrea faimoasă cu „Soti“ - toată lumea striga „Soti,
Soti“, mi-am dat seama că trebuie să laşi oamenii să arate ce pot. Eu ştiam
că Televiziunea Română era mai bună şi atunci, cu multă dibăcie, cei de la
Parlament mi-au lăsat mie treaba, eu am fost cel care a semnat pentru ca
Soti să înceapă să emită, pentru că emitea pe programul 2, dacă vă amintiţi
bine. Soti s-a dovedit un eşec. Cum am spus-o mai târziu: „prostului căruia
nu-i dai voie să vorbească i se poate crea aureola de geniu“.
R.H.: În acea perioadă nu v-a tentat să intraţi în politică, totuşi aveaţi o
funcţie importantă?
R.T.: Nu m-a tentat şi nu regret acest lucru - mă tentează acum, privesc
cu mult interes la ce se va întâmpla în viitor - pentru că mi-ar fi fost ruşine
să stau în primele parlamente alături de nişte personaje ridicole, nu toţi, să
ne-nţelegem, dar aş fi fost perceput ca egalul unuia care putea să spună cele
mai mari inepţii. Eu să ştiţi că sunt foarte profesor din acest punct de vedere.
De mai multe ori am spus-o şi unor politicieni: „Domnilor, vă rog, luaţi-vă
un caiet şi când vorbesc notaţi-vă, nu întrerupeţi!“, deoarece clasa noastră
politică este incultă. Sigur, noi suntem într-o ţară în care nu avem foarte
mulţi politicieni, s-au ridicat din aceştia vreo zece, solid şi bine alfabetiza-
ţi, nişte intelectuali în adevăratul sens al cuvântului, cu care nu-ţi este
ruşine, dar marea masă... Mi s-a întâmplat să stau, în diverse împrejurări, cu
 Printre rânduri
miniştrii din vechile guverne şi din guvernul actual şi să-mi dau seama că
sunt nişte oameni care nu pot să deschidă gura într-o limbă străină, nu mai

Radu Herjeu
spun de deputaţi, parlamentari; asta este imaginea noastră. Am pretenţia că
sunt un bun român şi-un european în acelaşi timp şi nu pot să compromit
imaginea ţării în Europa stând alături de asemenea personaje; din acest
punct de vedere, să ştiţi, sunt foarte încrezut. Dar pe viitor mă gândesc că
dacă stânga se va organiza într-un chip firesc - de ce spun stânga, să
ne-nţelegem, am foarte mulţi prieteni din zona dreptei, noi trebuie să fim
nişte oameni civilizaţi şi toleranţi - sunt convins însă că la un moment dat o
stângă europeană, civilizată şi echilibrată trebuie să-şi spună cuvântul în
această ţară în care este atât de mare nevoie de social-democraţie. Chiar
dacă ţinteşti spre un liberalism, undeva spre un orizont, drumul trece prin
social-democraţie într-o ţară atât de săracă şi atât de traumatizată, şi într-o 315
ţară care este, ca orice ţară ortodoxă est-europeană, agrară, predispusă la
autoritarisme, la formule dictatoriale şi pumnul bătut în masă de personaje
mai mult sau mai puţin caricaturale.
R.H.: Domnule profesor, să revenim la televiziune. După 1992 aţi
părăsit biroul de la etajul 11, celebru deja, dar n-aţi părăsit şi domeniul şi
sfera de interes. Aţi devenit „administrator“ intelectual, un observator al
fenomenului de televiziune.
R.T.: Oarecum, drumul acesta nu mi l-am ales. În 1992 mi s-a spus că
sunt pe lista celor care sunt propuşi pentru a intra în Academia Română.
Academia Română, după revoluţie, prin experienţele pe care le-a avut până
în 1989, a luat o măsură care mie mi se pare puţin exagerată, dar există şi
trebuie să i te supui ei, aceea ca nici o persoană cu funcţii notabile în stat,
cât are această funcţie, să nu intre în Academie, pentru a nu se confunda pla-
nurile. Atunci era imperios necesar să renunţ la această funcţie. Cum, evi-
dent, viaţa mea nu s-a legat de funcţia de la etajul 11 şi cum o consacrare
de acest tip, nu vă ascund, era un lucru care mă onora mai mult ca orice pe
acest meridian, n-am ezitat şi am ales acest lucru, am explicat celor în drept
că trebuie să mă retrag şi atunci am fost numit în Consiliul Naţional al
Audiovizualului. Nici acolo nu puteam să am nici o altă funcţie decât cea
de membru. După cum vedeţi, a fost un drum oarecum forţat, însă am intrat
cu un gând cu care sunt şi astăzi şi probabil că voi ieşi din CNA cu acelaşi
gând, acela al unei mari privatizări în televiziune. Am orgoliul s-o spun că
alături de multe greşeli pe care le-am făcut, pentru că oameni suntem şi
chiar dacă astăzi unii îmi spun că am nostalgia epocii în care opoziţia avea
o oră şi guvernul avea o oră, în care transparenţa era totuşi mai mare şi cum
spuneaţi dumneavoastră, era totuşi televiziunea unică, deşi mulţi au nostal-
 Printre rânduri
gia acestui moment şi mulţi au spus că nu era chiar aşa de rău, au venit unii
mult mai răi, marea mea realizare, care până la urmă a fost numai un embri-
Radu Herjeu

on, o consider încercarea privatizării Canalului 2 în mai 1992. S-a dovedit

apoi, după alegerile din 1992, când partea naţionalistă din Parlament era
foarte puternică şi când chiar conducerea televiziunii înclina spre o pantă, o
spun eu, omul de stânga, extrem de stângistă, s-a considerat că ceea ce am
făcut eu a fost vânzare de ţară şi s-a casat în Parlament şi au cerut Curţii
Supreme de Justiţie să caseze acel agreement pe care-l semnasem pe 19 mai
1992. Convingerea mea este că nici o televiziune particulară, fie ea şi pe
satelit, nu poate să reprezinte o provocare pentru televiziunea publică, alta
decât o reţea naţională privată - este ideală - dar poate aţi citit în ziare că am
propus reluarea privatizării canalului 3. Nereuşind cu canalul 2, am partici-
316 pat alături de colegii mei, unii oameni eminenţi, nu uitaţi că am onoarea să
fiu colegul Ecaterinei Oproiu, care este pe departe omul cel mai important
din reflecţia şi din critica de cinematograf şi de televiziune din România,
împreună cu ei, cu diverse echipe, am creat acest peisaj mediatic. Dar eu am
fost şi rămân avocatul unei cauze care sper că nu va fi pierdută, cauza
canalului 3. Am încă speranţe, deşi la vremea cuvenită PDSR-ul îmi
transmitea că nu e cazul, să mai aşteptăm; şi acum o parte a Convenţiei, în
special ţărăniştii au transmis acelaşi lucru. Din fericire văd că sunt unii li-
berali care au o gândire foarte largă şi care au pus această problemă, nu ştiu
dacă vor triumfa, a marii privatizări în media. Cum în radio nu se poate, din
cauza legii, în televiziune lucrul este probabil, ceea ce s-a întâmplat şi în
alte ţări, latine, ce s-a întâmplat în Franţa, cu TF1 şi France 2, dar la noi
lucrurile astea nu se prea ştiu.
R.H.: Domnule profesor, apropos de televiziune, există o dilemă, veche
de când e televiziunea, dacă trebuie să oferi publicului ceea ce aşteaptă sau
să oferi ceva de calitate şi să-ţi pierzi din el.
R.T.: Ceva de calitate şi să-ţi pierzi din el, dacă este televiziune publică.
R.H.: Să ştiţi că şi televiziunile particulare se confruntă cu o asemenea
dilemă - să devină o televiziune comercială cu un nivel mediu sau să încerce
să introducă în acest program şi emisiuni care să ridice un pic standardul.
R.T.: Dovadă a ceea ce fac nişte televiziuni particulare la noi sunt
ultimele grile şi acest lucru vă dă dreptate. Publicul aşteaptă să fie dulce
încolţit, să fie dulce scuturat. Televiziunea publică, care se adresează pu-
blicului fără discriminări, trebuie să se gândească foarte bine ce ţinteşte. În
ceea ce priveşte publicul, chiar şi acolo unde publicul nu plăteşte sau
plăteşte numai pentru cablu, el aşteaptă iniţiativa şi asta este funcţia rea-
lizatorilor de televiziune şi a unui post particular de televiziune. Este o
 Printre rânduri
strategie întreagă şi publicul românesc care este legat de imagine prin
tradiţiile culturii noastre populare - televiziunea este cultura populară de

Radu Herjeu
astăzi - publicul nostru aşteaptă în acest câmp al imaginii foarte multe
lucruri noi. Un talk show inteligent poate să prindă foarte bine. Chiar cu
riscul de a pierde din public, pentru că câştigi alt public, oricum se com-
pensează, trebuie să-i dai ce crezi tu, pentru că asta e meseria ta, tu eşti un
furnizor şi poţi să fii şi un mic dictator în această materie.
R.H.: Domnule profesor, o ultimă întrebare. Credeţi că acum, la
aproape opt ani după revoluţie, este nevoie de mai multă cultură?
R.T.: Este cea mai grea întrebare pe care mi-aţi pus-o. Înainte cultura
era un lux şi mergeai să-l cauţi, să te împodobeşti, să fii sărbătorit în
mijlocul culturii. Acum cultura aparent curge... cultura de consum, cultura
elitelor, poţi să citeşti foarte multe lucruri, însă, din păcate, faptul că nu mai 317
există rigorile teribile care determină şi provocările, am impresia că peisajul
s-a schimbat. Un mare istoric spunea: „Civilizaţia se naşte mai ales acolo
unde natura nu este roditoare; civilizaţia germană s-a născut din mlaştinile
Prusiei şi civilizaţia greacă s-a născut din locurile sterpe ale munţilor
Greciei şi oamenii au făcut ceva pentru că au răspuns unei provocări“. Noi
răspundeam prin cultură provocării anticulturale, noi răspundeam prin
Europa provocării Asiei, în sensul metaforic al cuvântului. Astăzi când nu
mai suntem ai nimănui, când noi vrem să fim în Europa şi alţii ne vor spre
Asia, astăzi când identitatea noastră este profund atacată prin acţiuni uneori
aberante şi ruşinoase cum a fost faimoasa acţiune PRONATO, în aceste
momente nu-ţi mai dai foarte bine seama dacă cultura te poate păstra.
Teoretic, noi, nişte elite politice, intelectuale şi unii tineri vom continua să
păstrăm aceste rigori culturale. Mi-e teamă însă că marea masă românească
în momentele de faţă nu se interesează de cultură, n-are nevoie de cultură şi
va avea deschiderea spre o cultură de consum onestă, de tipul celei din occi-
dent. Dar şi asta, de-abia atunci când va ştii că nu va deveni şomer, când va
avea burta cât de cât plină şi când nu va mai avea nevoie să se uite peste
gard dacă vecinul nu s-a îmbogăţit cumva peste noapte.
R.H.: Vă mulţumesc.
R.T.: Şi pentru mine a fost o plăcere.

- interviu realizat în 1997 -

Radu Herjeu Printre rânduri

250
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Mădălin Voicu
319
Dirijor

S-a născut la Bucureşti, în 1952.

A absolvit Liceul de muzică George Enescu şi Conservatorul
din Bucureşti.
De la 13 ani concertează la vioară alături de tatăl său, vio-
lonistul Ion Voicu. La 22 de ani debutează ca dirijor.
În 1981 devine dirijorul Orchestrei simfonice din Craiova
iar din 1987 preia Filarmonica Paul Constantinescu din
Ploieşti. În tot acest timp este şi dirijorul orchestrei Bucureşti,
înfiinţată de tatăl său.
În 1994 devine preşedintele Partidului Libertăţii şi Unităţii
Sociale. Între 1996 şi 2000 a fost deputat în Parlamentul
României, din partea Partidei romilor. În toamna anului 2000
este ales deputat pe listele PDSR.
Este căsătorit şi are trei copii.
Radu Herjeu Printre rânduri

250
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Domnule Mădălin Voicu, rromii au rege, au un împărat
şi au şi-un deputat. Dumneavoastră cărui cap încoronat vă supuneţi?

Radu Herjeu
Mădălin Voicu: În primul rând vă mulţumesc că aţi avut bunăvoinţa şi
încrederea într-un personaj ce vine din partea acestei etnii atât de contro-
versate. În al doilea rând, vreau să vă rog să mă-nţelegeţi că trebuie să fiu
foarte ferm şi deschis vizavi de tot ceea ce o să discutăm noi în seara asta
iar în al treilea rând, ca să vă răspund la întrebare, consider că atât eu, cât şi
cei pe care îi reprezint, în speţă etnia rromilor, considerăm, şi asta de fapt
este şi politica Partidei Rromilor, organizaţie care reprezintă de fapt miş-
carea acestei minorităţi, în sensul bun al cuvântului, considerăm că nu
există sau că nu se poate vorbi despre o monarhie la rromi. Şi motivele sunt
mai multe dar m-aş opri la două dintre ele, în primul rând pentru că nu
există o tradiţie în sensul acesta, deci nu există o familie, mă gândesc la un 321
arbore genealogic care să transmită din tată-n fiu acest rol, coroana şi scep-
trul, iar în al doilea rând pentru că electoratul nostru nu cred că este contu-
rat şi conştientizat pe ideea de monarhie, de coroană, de rege, de tron şi aşa
mai departe. Mulţi ţigani îşi imaginează că dacă sunt şefi pe-o stradă sau
pe-un cartier sunt şi jupâni şi regi şi-aşa mai departe. Dar, în principiu, noi
mergem pe o politică modernă şi cât se poate de deschisă legată de ceea ce
înseamnă lideri. Ei bine, e pitoresc când spui rege, împărat, cneaz, prinţ
ş.a.m.d. Dar, în principiu, sper să ne înscriem într-un mod civilizat de a face
politică în România, fără coroane şi fără tronuri.
R.H.: Domnule Mădălin Voicu, să trecem la dumneavoastră şi la
începuturile apropierii dumneavoastră de vioară. Aş vrea să vă întreb dacă
v-a plăcut sau era o tradiţie şi trebuia să urmaţi calea tatălui dumnea-
voastră, celebrul violonist Ion Voicu?
M.V.: Cred că mă puteţi crede pe cuvânt că nici un copil nu este dispus
la vârsta de 5-6 ani să fie foarte ascultător sau să respecte un program de
studiu. Sigur că tatăl meu, în momentul când a considerat că a venit vârsta
la care eu pot să fac dovada unui talent sau a unei aptitudini legate de instru-
mentul pe care mi l-a pus în mână. Îmi imaginez că, dacă n-aş fi avut nişte
date şi n-aş fi avut nişte calităţi, ar fi renunţat imediat pentru că asta ar fi
însemnat să îi ştirbesc lui în primul rând din renume şi din personalitate şi
m-aş fi chinuit şi eu să fac ceva cu forţa, fără să am datele necesare. Însă
pot să vă spun că am fost destul de zburdalnic când am fost mic şi nu-mi
prea ardea mie de vioară şi de studiu până la o anumită vârstă. De altfel, şi
tata a avut săracul antecedente de genul ăsta. Ţin minte că povestea că
mama lui, deci bunica mea, îl lega de pom să cânte, când avea 6-7 ani, să
nu fugă cu băieţii la gârlă sau, ştiu eu, în alte locuri.
 Printre rânduri
R.H.: Ce-a însemnat pentru dumneavoastră să fiţi copilul unei
celebrităţi într-un domeniu artistic?
Radu Herjeu

M.V.: Nu ştiu, e foarte greu, nu pot să vă spun aşa în două cuvinte ce-a
însemnat sau ce mai înseamnă încă, şi cred că nu numai pentru mine. Dar
pentru mine poate în mod special. Tatăl meu este pentru mine sau pentru
noi, pentru familia noastră, un fel de steag sau un exemplu, o stea extraor-
dinară care ne călăuzeşte cum ne-a călăuzit şi până să dispară din rândul
nostru şi cred că, în afara faptului că a fost un mare artist, un mare violonist,
a fost un om de o rară calitate, şi de un bun-simţ, şi de o puritate, aş spune,
neîntâlnită. Cred că asta l-a şi propulsat în lumea oamenilor ce fac muzică
şi cultură care l-au acceptat, l-au adoptat ca pe un fiu al celor aleşi. Prietenii
săi, Yehudi Menuhin, David Oistrah, care, de altfel, i-a fost şi profesor,
322 începând chiar cu maestrul Enescu şi colegii săi Zagstern, Henry Scherring,
dirijori - Celibidache, Zubin Mehta, Carlo Zecchi, Svarovski şi alţii… nu,
n-are rost acuma să vi-i enumăr pe toţi cei care erau prietenii săi apropiaţi,
au recunoscut cu mândrie, ceea ce fac şi eu acum, că Ion Voicu a existat şi
va supravieţui, cum să spun eu, în timp, chiar dacă el a dispărut fizic din
rândul nostru, prin acea curăţenie, şi puritate, şi deschidere a unui om cu
nişte calităţi deosebite ca artist şi practic inegalabile, nu vreau să
supralicitez, ca om.
R.H.: Bănuiesc că v-aţi dorit, copil fiind, s-ajungeţi ca tatăl dumnea-
voastră
M.V.: Sigur, dar să ştiţi că este şi o mare povară. Adică una e să vrei să
faci ceva şi alta e să şi poţi. Eu am făcut dovada unei educaţii şi unei creş-
teri, aş spune eu coerente, într-o familie de muzicieni, că şi mama a fost, la
un moment dat, pianistă până în anul III când tata a scos-o de la conserva-
tor ca să se însoare cu ea. Am abandonat vioara la vârsta de 22 de ani şi m-
am apucat de dirijat. Eu cred că am făcut totuşi faţă, fără să am pretenţii de
mare solist dar am preferat să devin dirijor pentru că m-am sinţit mai în
largul meu şi am considerat că am mai multe motive să sper într-o carieră
de dirijor decât într-una de violonist, ceea ce este firesc, spun eu, pentru că
un instrumentist, nu numai violonist, un pianist e sclavul instrumentului:
dacă-l laşi, te lasă. Dar eu vorbesc de o chestie foarte exactă şi indispen-
sabilă la solişti, la instrumentişti, pentru că studiul de zi cu zi te menţine la
un nivel la care tinzi, spre care tinzi şi la care te afli.
R.H.: Domnule Voicu, de ce aţi făcut Şcoala Germană?
M.V.: E, vreau să vă spun că atunci când m-am născut aveam deja o
bonă, o tetă, cum se spune, care era deja în casă când eu am venit de la spi-
tal, care m-a pregătit şi m-a format într-un stil spartan, aş spune ,cu educaţie
 Printre rânduri
şi cu toate cele, iar până la vârsta de 5-6 ani vorbeam mai bine germană
decât româneşte. După aceea, intrând la grădiniţă, am făcut kindergarten-ul,

Radu Herjeu
deci tot în limba germană, primele şapte clase la şcoala Germană. În casă se
vorbeau limbi străine şi în special germană, pentru că bunica mea,
Dumnezeu s-o ierte, avea o educaţie la fel de verticală ca şi cea pe care am
primit-o noi, eu şi sora mea şi germana este o limbă îngrozitor de dificilă,
de grea. Şi cred că este foarte bine că am învăţat-o de mic şi-mi foloseşte
foarte mult şi mi-a folosit după aceea să învăţ engleză şi aşa mai departe,
chestie pe care o recomand tuturor.
R.H.: Domnule Mădălin Voicu, invitat acum câtva timp în emisiunea
„Printre rânduri“, pianistul Dan Grigore n-a vrut să ne dezvăluie la ce se
gândeşte în timp ce cântă la pian. dumneavoastră ne puteţi spune la ce vă
gândiţi când dirijaţi? 323
M.V.: Da, depinde şi ce dirijez. Dar vreau să vă spun că, dacă am învăţat
ceva de la tatăl meu, este că atunci când cânţi ceva, când interpretezi, când
dirijezi, trebuie să-ţi faci un film sau să-ţi construieşti o imagine, deci să
dirijezi în paralel muzica respectivă cu imaginea creată de tine care poate să
aibă ploaie, vânt, soare, valuri, pomi, flori ş.a.m.d. Dar e bine, cel puţin pen-
tru mine, să ai un mod de a corela imaginea cu sunetul, ceea ce dealtfel face
şi televiziunea sau filmul, în aşa fel încât îţi ajută şi memoria şi îţi şi creează
fluidul pe care tu trebuie să-l transmiţi şi orchestrei şi, implicit, publicului.
Asta nu înseamnă că e o regulă.
R.H.: Am înţeles! Vi se întâmplă ca aceste imagini să se schimbe în
funcţie de orchestra sau de interpretarea orchestrei a unei anumite piese
simfonice? Sau fiecare piesă are imaginea ei indiferent de orchestră?
M.V.: Nu, fiecare piesă, fiecare compozitor, fiecare perioadă a vremii
când compozitorul a scris, are o imagine. Deci n-aş putea spune că-mi
imaginez un bal la curtea Angliei când dirijez Enescu, eventual când, ştiu
eu, am o simfonie de Beethoven pot să-mi imaginez o furtună, sau pot
să-mi imaginez un câmp plin de armată, sau pot să-mi imaginez un
Napoleon mândru pe un cal, sau ceva de genul ăsta. Dar să ştiţi că vizitiul,
deci dirijorul, este cel care obligă orchestra sau face în aşa fel încât muzica
ce iese din mâinile şi din instrumentele orchestranţilor să rafistoleze ima-
ginea pe care tu ţi-ai format-o de-acasă şi pe care o ai atunci când inter-
pretezi şi când eşti pe scenă.
R.H.: Mulţi se întreabă ce înseamnă un dirijor bun. Deci doar special-
iştii pot spune despre un anumit dirijor că este bun. Profanii nu prea îşi dau
seama de acest lucru.
M.V.: Mulţi se întreabă, dom’le dacă ai note în faţă ce-ţi mai trebuie
 Printre rânduri
dirijor? Dar ştiţi cum e, unul are pulsul 9 cu 4, altul are 13 cu 6, deci diri-
jorul este obligat şi, de fapt asta este una din sarcinile lui, să egalizeze, să
Radu Herjeu

aducă la un numitor comun nu numai temperamentul fiecărui instrumentist,

ci şi modul în care el a înţeles să le transmită mesajul său, ca muzician, în
timpul repetiţiilor. Bineînţeles că în timpul concertului mai intervine şi
emoţia, mai intervin şi gradul acela în plus de concentrare şi sala. Sigur că
este una când dirijezi în faţa a 20 de oameni şi alta când dirijezi în faţa a
2000 de oameni. Deci toate lucrurile astea formează un tot, nu? Care îţi dă
datele necesare atunci când eşti pe scenă cu completarea acelor ore de
repetiţie pe care le-ai avut anterior şi creează acea imagine a unui dirijor
care impresionează nu numai prin gestică, ci şi prin efectul actului său. Şi,
cred eu, cel mai important este să ai personalitate, nu neapărat ca spadasin,
324 cum sunt mulţi dirijori care încearcă prin gest să impresioneze, ci şi
printr-o reacţie firească a orchestrei care, împreună, dau senzaţia de bine şi
de confort celor care ascultă piesa în sală.
R.H.: Vi s-a întâmplat s-aveţi probleme cu un solist mai ales, că aici e o
problemă foarte mare, de multe ori şi solistul are o personalitate puternică.
M.V.: A, când e vorba de solist, trebuie să-l acompaniezi, el este
jupânul.
R.H.: Deci, atunci mai lasă dirijorul...
M.V.: Sigur că da! Dirijorul cu orchestra trebuie, sunt obligaţi să cânte
aşa cum doreşte solistul. Bine, să nu ieşim din nişte limite pe care le impune
şi compozitorul, şi piesa respectivă, dar în general un solist are drept de
veto. Şi noi suntem obligaţi să-l acompaniem în aşa fel încât să creăm acel
fluid de care vorbeam.
R.H.: Cu ce solist v-a plăcut cel mai mult să lucraţi?
M.V.: Să ştiţi că am dirijat şi mulţi violonişti, pianişti, solişti care cân-
tau la instrumente de suflat... Cred că pianul mă impresionează cel mai
mult, e mai pe calapodul meu aş spune. Cred că pianul mă satisface foarte
mult atunci când dirijez un Ceaikovski sau un Beethoven sau un Brahms,
simt că intru în pian şi el în mine şi atunci cred că rezultatele sunt cele mai
bune. Am cântat şi cu tata foarte mult, am cântat şi cu Jeremy Menuhin, am
cântat şi Yehudi Menuhin, am avut concerte cu tot felul de solişti dar cred
eu că pianul este intrumentul care în concert impresionează, chiar dacă
vioara se spune că este regina instrumentelor. Dar eu poate sunt şi subiectiv
aici. De multe ori am cântat cu tata şi aveam emoţii mai mari decât dacă
aveam de dirijat cinci simfonii singur. Asta este!
R.H.: Aţi încercat să şi compuneţi?
M.V.: Nu, încă n-am compus. N-am avut timp. Eu am încercat, am
 Printre rânduri
schiţat câteva idei muzicale, am de gând să fac o minisimfonie pentru unul
dintre marii mei mentori, maestrul Sergiu Celibidache. Cred că m-a influ-

Radu Herjeu
enţat enorm şi în continuare am senzaţia că pot să spun foarte multe lucruri
şi-n muzică, şi-n scris şi oral despre relaţia mea cu acest demiurg al muzicii.
Pentru mine, Sergiu Celibidache a însemnat o piatră de hotar şi cred că şi
pentru domnia sa am fost, poate, unul dintre cei mai iubiţi elevi ai săi. Din
păcate, temperamentul nostru, la un moment dat, ne-a despărţit din motive
tehnice dar, sunt convins că s-a gândit de multe ori la mine şi eu, cu atât mai
mult, nu pot uita relaţia între familia Voicu şi Sergiu Celibidache. După o
scrisoare de opt pagini pe care maestrul Celibidache a crezut că e bine să
i-o scrie tatălui meu despre ceea ce a considerat domnia sa că înseamnă ele-
vul Mădălin Voicu. Cu altă ocazie am să vă dau şi mai multe date.
R.H.: V-aţi dori sau credeţi că veţi ajunge la celebritatea domnului 325
Celibidache?
M.V.: Nu! În primul rând că Celibidache este, aş spune eu, un supraom.
Nu cred că cineva va putea ajunge la Celibidache, cum nu cred că va putea
ajunge nimeni la Toscanini sau la Furtwangler. Fiecare are locul lui. Mulţi
elevi de-ai mei au încercat să-l copieze şi a fost totul sintetic. Dar
Celibidache este Celibidache, ce să mai vorbim. Cum Ion Voicu este Ion
Voicu şi cum David Oistrach este David Oistrach, cum Rubinstein este
Rubinstein, nu cred că se poate discuta. Sigur, ca model poţi să-l ai, capătul
de drum să însemne Celibidache. Dar mulţi n-ajung până la acest capăt.
R.H.: Domnule Mădălin Voicu aţi început cariera muzicală şi sub influ-
enţa tatălui dumneavoastră La un moment dat deci, când aţi ajuns la ado-
lescenţă, puteaţi renunţa bănuiesc, adică puteaţi să puneţi problema
„Domnule, eu vreau să fac medicina, sau dreptul, sau...“. V-a trecut prin cap
aşa ceva?
M.V.: Nu, nu, trebuie să vă spun cinistit. Niciodată nu mi-a trecut prin
cap că pot să fac altceva decât muzică. Am avut tentaţia, ca orice tânăr, nu?
La o vârstă fragedă să încerc să fiu, ştiu eu, mai sportiv în activităţile mele.
Am făcut polo, am făcut atletism, am făcut fotbal, dar nu m-am gândit
niciodată că pot abandona o carieră de muzician sau să o schimb pe o altă
meserie.
R.H.: Credeţi că aţi fi avut aceeaşi carieră dacă n-aţi fi fost fiul marelui
Ion Voicu?
M.V.: Multă lume mă întreabă „dacă n-ar fi fost taică-tu, ce s-ar fi
întâmplat?“ Vreau să vă spun că, probabil, dacă aş fi avut aceleaşi calităţi
native, date necesare pentru a deveni un artist, poate aş fi muncit mai mult.
Eu vreau să vă spun că am fost cam leneş şi îmi reproşez chestia asta şi
 Printre rânduri
mi-o reproşează şi profesorii mei şi cei care mă cunosc şi ca violonist, şi ca
dirijor. Poate, în situaţia aceea, trebuia să fiu mult mai tenace, mai studios
Radu Herjeu

şi poate aş fi ajuns mai departe. Sigur că fiind fiul lui Ion Voicu am avut
unele priorităţi dar care nu au încălcat o chestie etică sau morală. Pentru că
tatăl meu a fost, repet, un om foarte modest şi corect. Tata i-a ajutat pe toţi
cei pe care a considerat că merită sprijinul său şi pe mulţi care nu meritau -
asta a fost o slăbiciune de-a lui - dar eu cred că, dacă aş fi fost un Ionescu,
un Popescu, un Dumitrescu sau eu ştiu ce altceva, ar fi fost nevoie de mult
mai multă muncă şi de o ambiţie mai mare. Văzând că-mi ies lucrurile
foarte repede am fost mai..., ştiu eu, mai încet în a purcede la muncă.
R.H.: Şi nu v-a criticat tatăl dumneavoastră pentru asta?
M.V.: Ba da, ba da! „Uite mă, ai văzut ce mână ai, ai văzut mă ce bine
326 a ieşit? De ce nu studiezi?“, „Lasă dom’le că studiez, lasă, n-ai nici o grijă!
Facem, dregem, nu ştiu ce!“. Ei, acuma sigur, la vârsta pe care o am, vreau
să vă spun că lipsa de studiu din tinereţe nu-şi spune cuvântul dar mi-e une-
ori greu, când, de exemplu, trebuie să învăţ o simfonie în trei săptămâni. Mă
căznesc s-o învăţ. Mai ales o simfonie nouă. Repertoriul meu este destul de
mare şi consider că pot învăţa repede şi pe dinafară şi pe dinăuntru dar
nepracticând şi nereuşind să pot să mă-ntorc la dorul meu care este dirija-
tul şi pe care, din păcate, trebuie să-l neglijez din motive tot tehnice, simt că
lucrurile se cam încurcă. Dar sper să pot reveni în final, să pot dispune de
timpul necesar pentru a mă reîntoarce la muzică.
R.H.: De ce aţi dat, aţi trimis un pic în umbră, dirijatul pentru politică?
M.V.: Nu ştiu cum să vă spun, ultimul meu serviciu în ale muzicii a fost
un post de dirijor şi profesor la conservatorul din Izmir care mi-a dat încă o
dată puterea sau mi-a demonstrat că pot face foarte bine această meserie
grea dar, întorcându-mă acasă, a trebuit să mă implic şi în politică. Şi nu aş
spune neapărat în politică la modul brut al lucrurilor, ci într-un fel de luptă
socială în vederea pentru rezolvarea unor probleme sociale ale rromilor pe
care încerc să-i reprezint cu cinste.
R.H.: Şi totuşi primul dumneavoastră partid, Partidul Libertăţii şi
Unităţii Sociale, nu era un partid al rromilor.
M.V.: Nu, era un partid politic deschis care avea însă un departament
care se ocupa de problemele rromilor şi, în general, de minorităţi, pentru că
aveam şi turci, aveam şi tătari, aveam şi machedoni. Dar eu, provenind
dintr-o familie mixtă, am considerat că este foarte important să găsesc sau
să găsim împreună cu cei care au stat alături de mine, cu care am pornit
împreună la acest drum, să găsim o cale spre rezolvarea în primul rând a
problemelor sociale ale rromilor şi pentru o schimbare a imaginii a ceea ce
 Printre rânduri
înseamnă ţigan în România şi cred eu că nu are de ce să-mi fie ruşine.
Pentru moment recunosc lupta este foarte grea dar cred că până la urmă să

Radu Herjeu
pot duce, aşa cum mi-am propus, munca până la capăt.
R.H.: S-a spus la un moment dat că aţi devenit reprezentantul rromilor
sau, mă rog, în Partida Rromilor, tocmai pentru că P.L.U.S.-ul n-a avut suc-
cesul scontat.
M.V.: Să ştiţi că Partidul Libertăţii şi Unităţii Sociale, fiind partid
politic, avea statut de partid, trebuia să îndeplinească nişte condiţii. Eu
n-am reuşit să lupt singur pentru susţinerea acestui partid care avea un
renume. Ca să pot să mă concentrez mai bine asupra unor probleme şi
proiecte legate de rromi a trebuit să cedez funcţia de preşedinte P.L.U.S. şi
să trec la Partida Rromilor, la solicitarea bunului meu prieten şi de fapt
preşedintele Partidei Rromilor, domnul Nicolae Păun cu care, după o dis- 327
cuţie serioasă, am considerat că putem schimba împreună imaginea şi stilul
de muncă şi de lucru al elitei pe care noi încercăm să o formăm în această
etnie.
R.H.: Ce aveţi dumneavoastră în comun cu această etnie în afară de, mă
rog, strămoşi. Vorbesc de cultura lor...
M.V.: Domnule Herjeu, există... Din păcate munca e îngreunată pentru
noi din mai multe motive şi nu le-aş aborda pe toate acum, v-aş spune 2-3
din ele. Mă leagă foarte mult aş spune, partea sufletească şi partea sensibilă
a lucrurilor. N-am să reuşesc niciodată să dezvăţ oamenii care nu sunt dis-
puşi să înţeleagă ce înseamnă lege în ţară, sau dreptate, sau responsabilitate
civică. Sunt convins că îmi va fi foarte greu. Dar, la fel de convins sunt că
acei oameni cu care eu lucrez acum şi repet, unul dintre ei este Nicolae
Păun, mai este un domn Vasile Ionescu, mai este domul Nicolae Gheorghe
de la „Romani Criss“ şi alţi colegi cu care cred eu că putem avea acelaşi
limbaj pentru a despărţi grâul de neghină. Toată lumea încearcă să
deformeze sau să nu înţeleagă că de fapt imaginea a ceea ce înseamnă rrom
este una şi alta ceea ce apare în ziare sau în mass-media Nu toţi rromii sunt
sunt certaţi cu ordinea şi disciplina. Deci măcar atâta să reuşim, să arătăm
că ţiganii au responsabilităţi, reuşesc să-şi spună opinia deschis şi ştiu să fie
cetăţeni buni ai acestei ţări. Sunt minorităţi şi pe care dacă doriţi le şi
numesc, dar ca să fim diplomaţi aş trece peste amănunte, care au pretenţii
exagerate, ca să nu spun altfel, şi care revendică teritorii, autonomie, poziţii
politice şi aşa mai departe. La noi problema este clară: noi suntem întâi
români şi după aceea ţigani. Iar dacă noi servim şi credem în această ţară,
trebuie să acceptăm că ea are legi pe care trebuie să le respecte toată lumea.
Abuzurile care se fac de unii ţigani şi aş zice şi de mulţi dintre majoritari
 Printre rânduri
sunt încă numeroase. Există discordii în relaţia aceasta interetnică. Dar cred
eu că, în curând, cu bunăvoinţa şi cu clemenţa ambelor părţi, vom ajunge la
Radu Herjeu

un rezultat benefic pentru că altfel cădem în păcat.

R.H.: Bun, şi totuşi dumneavoastră veniţi dintr-un alt mediu, o altă edu-
caţie, alte relaţii, alte cunoştinţe, alt anturaj. Ori, acum, dumneavoastră tre-
buie să faceţi legătura între o comunitate care nu ar avea multe în comun cu
locul de unde veneaţi dumneavoastră sau de unde veniţi dumneavoastră
M.V.: Într-un fel aveţi dreptate dar trebuie să vă şi contrazic. Nu să vă
contrazic, să completez eventual ce-aţi spus. Deci să nu vă gândiţi că un
ţigan este neapărat dezbrăcat, murdar, ştiu eu, nebărbierit sau trăieşte într-o
zonă a promiscuităţii sociale. Ele este un om cu nişte tradiţii sau cu nişte
motivaţii serioase care vin din istorie, unde tot timpul el a fost pângărit.
328 Deci ţiganul, nu spun că are calităţi sau defecte, este dator să trăiască, aşa
este normal. Se naşte, trăieşte şi moare, cum fac toţi pe acest pământ. Eu,
dacă am o educaţie şi dacă pretind să fiu respectat, ştiu eu, datorită studiilor
mele, sau a comportamentului meu, sau a atitudinii mele politice, sociale şi
culturale ş.a.m.d., asta înseamnă că pretenţiile mele în momentul când mă
refer la cei subordonaţi mie, să crească şi să-i aduc şi pe ei la nivelul meu
sau al preşedintelui Păun sau al celor care conducem mişcarea. Ceea ce nu
se întâmplă în politica României de astăzi. Deci văd oameni care spun „de
ce să mergem noi în Mercedes-uri, când poporul moare de foame“. Păi, ca
să fii corect şi democratic şi coerent, adu poporul la nivelul să poată să
meargă şi el în Mercedes, nu te cobori tu să mergi în Dacie sau pe jos sau
cu autobuzul. Deci aici este, a rămas încă deficienţa asta mentală a românu-
lui care spune „de ce să mă lăfăi eu în blănuri, în aur, în bani ş.a.m.d. când
poporul moare de foame“, exact ca Maria Antoaneta, „dacă nu aveţi pâine
mâncaţi cozonac“. Păi nu se poate, trebuie să aducem în faţă responsabi-
lităţile noastre şi, referitor la ce m-aţi întrebat, facem ţiganii să înţeleagă că,
pentru a supravieţui şi pentru a fi percepuţi ca o etnie coerentă şi integrată,
trebuie să-şi ridice nivelul: responsabilităţi şi îndatoriri. Drepturile vin de la
sine.
R.H.: Când aţi realizat că sunteţi membru al acestei comunităţi?
M.V.: De mic.
R.H.: Cum?
M.V.: Nu ştiu, mi-a plăcut foarte mult... Bine, eu provin din partea
tatălui dintr-o familie de lăutari. Lăutarii sunt ţigani de vatră, sau de mătase,
sau, mă rog, cum vreţi să le spunem, care sunt percepuţi ca ţigani integraţi
sau românizaţi. Mergând la nunţi, la botezuri, la petreceri am avut tot tim-
pul senzaţia că acolo se simte lumea bine şi că e o atmosferă deosebită. Sunt
 Printre rânduri
români care, săracii, din motive pecuniare, fac nunţi şi botezuri cu caseto-
fonul sau cu radio-ul. La noi, cât de sărac ar fi omul, tot găsea bani să aducă

Radu Herjeu
doi lăutari să-i cânte măcar la rachiu. Deci chestia asta m-a trimis pe mine
undeva tot afectiv, şi din suflet o spun, către ceea ce m-a încântat mai mult.
Sigur că erau şi situaţii mai dificile. Eu acasă mâncam cu furculiţă şi cu cuţit
de argint şi acolo trebuia să beau din pumn sau, ştiu eu, dintr-un pahar de
hârtie, dar asta nu m-a deranjat. Deci nu cer neapărat un anumit lux pentru
a mă simţi bine, importantă e atmosfera. Deci aici cred eu că am fost atras...
Dacă făceam parte dintr-o familie de ursari sau de rudari sau de cocalari,
poate că nu m-ar fi atras mare lucru pentru că tradiţiile s-au pierdut. Ursarii
nu mai sunt ca pe vremuri,se ocupă de alte nenorociri, rudarii mai
supravieţuiesc, dar la lăutari nu se va termina niciodată meseria asta pentru
că şi românul, şi francezul, şi americanul, şi japonezul vrea muzică şi atunci 329
muzica suntem noi.
R.H.: Sigur, dar, chiar dacă dumneavoastră vreţi să fiţi neapărat din ca-
tegoria aceasta a lăutarilor, totuşi sunteţi în marea comunitate a rromilor,
deci vă înrudiţi şi cu ursarii, şi cu rudarii. Aţi avut contacte în copilărie sau
în adolescenţă şi cu astfel de oameni?
M.V.: Da. În familia noastră mai erau şi căsătorii între diferite meserii.
Deci tatăl fierar şi mama boldeancă sau... Dar să ştiţi că, în general, ceea ce
pot eu să vă spun şi ceea ce cred că este şi politica Partidei Rromilor, este
că noi suntem obligaţi să reprezentăm toţi rromii din ţară. Şi obligaţia asta
şi responsabilităţile pe care le avem sunt, aş spune eu, de mare importanţă
şi nu le putem neglija. Deci nu putem fi tendenţioşi să spunem că-i ajutăm
numai pe ăia şi pe ăilalţi, nu. Însă ceea ce dorim noi este să fim percepuţi
ca sprijinitori ai unei mişcări civilizate, nu apărători ai unor infractori şi ai
unor oameni care nu înţeleg să aibă responsabilităţi civice.
R.H.: La câţi rromi sunt în România ar trebui să aveţi totuşi o
reprezentare mult mai numeroasă în parlament.
M.V.: Da. Aici intrăm într-un subiect mai delicat. Se întâmplă şi acum
dar se întâmplă de foarte mult timp şi în ultimul deceniu aş zice că s-a acu-
tizat acest mod de a aborda problema rromilor. De ce? Pe fondul unei nepri-
ceperi, sau a unei inculturi, sau a unei precare pregătiri la ţigani, majoritarii
au încercat tot timpul să dezbine liderii rromilor. M-aţi întrebat la început
ce-i cu regele şi ce-i cu împăratul. Vreau să vă spun că aceşti doi domni...
Eu pe bătrânul Cioabă, Dumnezeu să-l ierte, l-am înţeles şi am înţeles de ce
domnia sa dorea să îi revină o responsabilitate regală: pentru că aşa a cres-
cut şi aşa a vrut şi, mă rog, l-am respectat. Florin Cioabă însă, care este un
tip învăţat, cu pregătire, un tip coerent, văd că persistă şi insistă asupra unei
 Printre rânduri
chestii care este deja perimată. Iulian este la fel de nevinovat în ale cărţii şi
educaţiei. Aici este problema. Că oameni ca ei pot fi foarte uşor influenţaţi.
Radu Herjeu

Se duce unul şi spune: „Băi Iuliane, cum îi permiţi tu lu' Cioabă să zică de
tine cutare şi cutare?“ Acelaşi sau altul se duce la Cioabă: „Păi cum mă,
accepţi tu să fii denigrat şi aşa mai departe?“
R.H.: Şi altul vine la dumneavoastră
M.V.: La mine nu prea are loc, că eu deja percep altfel lucrurile. Dar
dezbinarea asta şi lupta asta, mocneala asta între lideri este artificial
întreţinută din afară. Pentru că dacă ţiganii ar înţelege că numai împreună şi
uniţi pot deveni o forţă benefică, repet, deci nu un pericol - un pericol pot
deveni dacă ei nu se unesc - dar unindu-se şi având aceeaşi idee de bine şi
de prosperitate, şi de educaţie, şi de creştere, lucrurile ar sta altfel şi în felul
330 acesta şi România ar arăta altfel şi ar fi altfel percepută, pentru că ne lovim
în permanenţă de acest mod de a fi judecaţi din afară, ceea ce nu tot timpul
este corect, de tot felul de organizaţii, uniuni, parlamente care spun
„dom’le, dar de ce nu rezolvaţi problema cu ţiganii?“. Problema cu ţiganii
este foarte uşor de rezolvat şi nu ţiganii sunt pericolul pentru integritatea şi
unitatea României. Exclus! Ei sunt patrioţi şi buni români. Sigur că sunt
prost educaţi, mulţi dintre ei nu înţeleg ce înseamnă să ai o ţinută şi o mora-
litate şi un mod civilizat de a trăi...
R.H.: De ce nu înţeleg?
M.V.: Pentru că au fost marginalizaţi. Şi aici nu poate să mă contrazică
nimeni.
R.H.: Bine, dar tatăl dumneavoastră totuşi a ajuns un mare violonist
chiar dacă...
M.V.: Nu, nu putem să-l luăm etalon pe tata sau pe mine...
R.H.: Dar mai sunt!
M.V.: ...sau pe Nicolae Păun, sau pe Mircea Dinescu, sau pe, cine să vă
spun, Johnny Răducanu…
R.H.: Bun, dar totuşi sunt câţiva membri ai acestei elite de care aţi
pomenit dumneavoastră care au reuşit să ajungă undeva. Deci prin educaţie,
prin...
M.V.: Ştiţi că acei oameni, care reprezintă mândria ţării să spunem aşa,
de multe ori nu recunosc că sunt ţigani? Şi ştiţi de ce? Pentru că în România
tot ce este legat de cuvântul ţigan este peiorativ. Şi atunci mulţi dintre ei,
care au ajuns la un nivel de educaţie, de percepţie, nu mai vor să facă parte
din găleata aia în care noi suntem băgaţi tot timpul cu toţii.
R.H.: Şi credeţi că de aceea mulţi ţigani nu reuşesc să ajungă undeva
pentru că nu vor să renunţe la apartenenţa la această etnie?
 Printre rânduri
M.V.: Nu. Vă spun... Că mi-aţi dat exemplul cu tatăl meu. Tatăl meu
niciodată nu a făcut caz că este ţigan. Bine, niciodată n-a negat. Dar asta a

Radu Herjeu
fost un alt capitol. În situaţia în care ne aflăm acuma, trebuie să se rezolve
cele 3 puncte importante pe care ţiganii le revendică şi eu le susţin. Primul:
ajutorul social. Sunt zone în care ţiganii n-au primit banii de 8 luni. Şi-aşa,
ăia amărâţi, banii ăia care erau puţini, nu i-au primit. Şi-atunci ne întrebăm
de ce mai fură piersici sau de ce fură o găină sau de ce fură, ştiu eu, o
butelie? Bineînţeles că trebuie pedepsiţi pentru chestia asta dar ăsta este
motivul în marea majoritate a cazurilor. A doua problemă: Învăţământul. E,
cum să pretind eu de la un copil căruia, de când se naşte până la 18 ani,
nu-i dau nici o educaţie, să fie integrat în societate?
R.H.: Domnule Mădălin Voicu, totuşi până în '89 învăţământul de 10
clase era obligatoriu şi gratuit. 331
M.V.: Să ştiţi că ţiganilor le e dor de Ceauşescu. Vă spun foarte deschis.
R.H.: De ce? Mergeau mai mult la şcoală?
M.V.: Erau obligaţi să meargă la şcoală, erau obligaţi să aibă servici,
erau obligaţi să aibe o ţinută cât de cât morală...
R.H.: Să înţeleg că ţiganii sau rromii nu ascultă decât de autoritate?
M.V.: La români, dacă nu e biciul ăla în cui... Nu trebuie să dai cu el dar
el trebuie să fie acolo. Dacă nu pui biciul acolo, să ştie că dacă nu-i cuminte
primeşte na-na, nu se întâmplă nimica. Mare diferenţă între ţigani şi români
să ştiţi că nu e.
R.H.: Bun, şi totuşi cum vă explicaţi că nici înainte de '89 nu existau
multe vârfuri ale etniei rromilor?
M.V.: Existau!
R.H.: Nu foarte multe!
M.V.: Nici acuma nu există foarte multe.
R.H.: Acum am înţeles! După '89 e o situaţie. Dacă nu mai e biciul în
cui nici atâta.
M.V.: Păcat!
R.H.: Dar până în '89 era biciul în cui şi exista şi posibilitatea.
M.V.: Dar era biciul pentru toţi, nu numai pentru ţigani.
R.H.: Bun, dar exista posibilitatea să mergi la şcoală, să urmezi un
liceu, să faci facultate. Nu te oprea nimeni că erai ţigan.
M.V.: Nu, erai chiar obligat să mergi.
R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi, totuşi...?
M.V.: Acum guvernul este obligat - cel dinainte, ăsta, ăla care va urma,
oricare guvern - este obligat. Şi nu obligat de Comunitatea Europeană care
a demonitorizat România un an de zile şi a precizat la punctul 5 în protocol
 Printre rânduri
că trebuie rezolvată problema integrării rromilor în societate. Nu din cauza
asta. Este o responsabilitate a noastră. Ţiganul este un copil al nostru. Noi
Radu Herjeu

nu putem creşte trei copii bine şi pe-al patrulea să-l lăsăm să moară.
R.H.: Deci credeţi că indiferenţa statului faţă de rromi este motivul pen-
tru care aceştia n-au dorit să-şi depăşească condiţia.
M.V.: Să ştiţi că-i mai uşor să dai maghiarului tot ce cere decât să te
implici în a munci alături de rromi sa-i aduci undeva la un nivel la care să
nu-ţi fie ruşine de munca pe care ai făcut-o.
R.H.: Sunt perfect de acord cu dumneavoastră. Revin totuşi la această
problemă care ţine de rromi. Deci ţine de acel copil rrom care avea posibi-
litatea să meargă la şcoală, nu-i cerea nimeni bani pentru asta, nu trebuia
decât să înveţe.
332 M.V.: Da.
R.H.: Dacă învăţa, intra la liceu, dacă învăţa bine, termina liceul,
mergea la facultate.
M.V.: Şi aşa face şi acum.
R.H.: Da, dar în număr foarte mic. Deci eu aici insist .
M.V.: Atunci.
R.H.: Atunci. Deci eu vorbesc până în '89.
M.V.: În număr foarte mare. Vă contrazic...
R.H.: Atunci înseamnă că sunt foarte mulţi care nu recunosc că sunt
ţigani şi care, în loc să preia munca de a îi convinge pe ceilalţi să evolueze,
se mulţumesc cu ceea ce au devenit ei…
M.V.: D-le Herjeu, eu înţeleg ce spuneţi dumneavoastră Vreţi să-mi
întindeţi o cursă. Nu este loc şi nici cazul, pentru că vă spun ce s-a întâm-
plat. În timpul lui Ceauşescu, şi în timpul lui Dej, şi în timpul lui Groza, şi
în timpul regelui Mihai şi în timpul tuturor. Ţiganii erau obligaţi să
muncească, să meargă la şcoală, să aibă asistenţă medicală, să primească
pământ şi să fie trataţi ca nişte oameni... Cine vrea, bine, cine nu, la
puşcărie. În situaţia în care ne confruntăm cu o democraţie care frizează
haosul, ţiganul s-a găsit la un moment dat, zice „dom’le, am voie să fac
orice“. Dar nu i s-a mai spus „trebuie să continui să mergi la şcoală, trebuie
să continui să munceşti“, înţelegeţi ce vă spun? şi atunci eu văd anunţul în
ziar: „angajez portar, exclus rromi“ sau „vând apartament în Drumul
Taberei cu puţini ţigani pe scară“. Păi atunci, staţi puţin, că omul ăla se şi
apără: „Stai dom’le, că poate eu sunt om cinstit, eu poate sunt om corect,
poate vreau să-mi trimit copilul la şcoală. Ce-i dau? Nici de îmbrăcat n-am
cu ce să-l îmbrac“. Deci trebuie să-i dau un creion, un caiet, să-l îmbrac fru-
mos, să arate cât de cât.
 Printre rânduri
R.H.: Şi atunci cum vă explicaţi apariţia acestui mit că ţiganii sunt
foarte bogaţi?

Radu Herjeu
M.V.: Asta este o prostie, dom’le! E o discrepanţă foarte mare între
ţiganii bogaţi şi ţiganii săraci. Ca şi la români. Există români extraordinar
de bogaţi, magnaţi şi există români amărâţi, care trăiesc la fel de prost ca şi
ţiganii. Această despărţire între ţigani şi români este artificială, este sinte-
tică şi este păcat că se întâmplă, pentru că ţiganii fac parte din acest popor.
Au aceleaşi acte, aceleaşi documente, aceleaşi obligaţii şi aceleaşi drepturi.
Când nu sunt cuminţi trebuie să primească la poponeaţă na-na. Când sunt
cuminţi trebuie respectaţi la fel ca şi românii. Dar disperarea, foametea şi
dezastrul în care trăim înrăieşte sufletele. Şi asta este valabil şi pentru unii
şi pentru alţii.
R.H.: Bine. Şi, de exemplu, rromii care şi-au construit castele, mă rog, 333
casele acelea crenelate în jurul Bucureştiului şi care totuşi terorizează o
comună întreagă. Nu sunt săraci, n-o fac de foame, n-o fac că n-au după ce
bea apă şi totuşi oamenii se plâng...
M.V.: Aveţi dreptate!
R.H.: Noi primim, - totuşi suntem o televiziune (întâmplător lucrez şi la
ştiri) - noi primim astfel de semnale care nu vin numai de la copilul acela
de ţigan care moare de foame, fură un măr de pe tarabă. Deci nu vorbim de
astfel de acţiuni.
M.V.: Da, da, da. Corect!
R.H.: Noi vorbim de infracţiuni ale unor oameni care, având bani, au
acum condiţiile şi ar putea să-şi depăşească condiţia şi să se ducă la şcoală
să se educe şi să înceapă să trăiască altfel. Adică au posibilitatea acum să se
uite la televizor, să se informeze, să vadă cum e lumea, nu-i mai opreşte
nimeni. Eu despre ei vorbesc.
M.V.: Da. Pot să vă răspund?
R.H.: Vă rog!
M.V.: Aveţi în proporţie de 70% la sută dreptate. Cei care construiesc
castele şi cei care şi-au permis să aibă asemenea locuinţe, care sunt de un
prost gust, un kitsch desăvârşit, aceia sunt nişte ţigani care s-au îmbogăţit
prin tot felul de mijloace de a-şi câştiga nu numai existenţa dar şi faima şi
prestigiul, au furat de unde au putut. Unii au muncit corect. Deci nu toti sunt
hoţi, iar cei despre care vorbiţi dv,. care vin pe ştirile pe care le primiţi, sunt
acei oameni care, indiferent de ce etnie sunt, trebuie pedepsiţi. Şi vă spun
un lucru: mass-media trebuie să aibă în vedere că nu ajută cu nimic,
transmiţând tot timpul numai date şi informaţii despre ce fac rău ţiganii şi
nu transmit că ţiganii mai au şi spectacole, mai au şi concerte, mai fac şi
 Printre rânduri
acte de binefacere şi au şi atitudini frumoase, dar care nu interesează presa.
Deci cum să scriu eu pe prima pagină că un ţigan a construit o biserică. De
Radu Herjeu

ce? Mai bine scriu...

R.H.: A construit?
M.V.: Da! Mai bine scriu că un ţigan a furat un portofel.
R.H.: Domnule Voicu, dumneavoastră ştiţi foarte bine că presa, în ge-
neral, îşi caută subiecte de scandal.
M.V.: Păi da, dar asta nu pe spinarea ţiganilor. Şi asta dezbină etniile, vă
spun cinstit. Din dorinţa de a-şi vinde ziarele şi de a-şi face publicitate, se
crează o prăpastie între românii disperaţi şi ţiganii disperaţi. Pentru că
ţiganii bogaţi cu românii bogaţi se înţeleg foarte bine, să ştiţi. Bogatul, când
e vorba de bani, poate să fie şi din Togo, e perfect. Când e vorba de sără-
334 cie... De-asta spun. Dacă eu aş muta toţi ţiganii în Anglia şi i-aş ţine doi ani
acolo, ar deveni englezi. Dar dacă-i mut pe toţi englezii în România, se fac
praf.
R.H.: Cum credeţi că se poate rezolva această problemă care este, în
primul rând, de mentalitate? Şi la rromi, şi la români.
M.V.: Partida Rromilor şi conducătorii mişcării ţiganilor au considerat
că e bine să avem în permanenţă discuţii şi să ducem la bun sfârşit o muncă
grea, împreună cu instituţiile abilitate ale Poliţiei, ale Ministerului de
Interne, Învăţământului, Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, spre a
găsi împreună, repet, o cale spre a rezolva aceste probleme. Dar nu există
încă la poporul român o maturitate şi un gen de toleranţă, calităţi ale unui
popor nobil. Încă nu există, dar se vor naşte! Pentru că poporul român e un
popor deschis. Însă declaraţiile şi afirmaţiile excentrice ale unor lideri
politici, ale unor oameni din presă, ale unor personaje, ştiu eu, VIP-uri, care
fac tot timpul trimitere la ţigani, la minorităţi în general, în mare parte la o
minoritate despre care prefer să nu vorbim acum, mulţi au dreptate. Dar
ţiganii nu atacă şi nu vor să rupă coeziunea naţiunii române. Ei vor să fie
sprijiniţi să revină la un punct de plutire şi e normal să dorim chestia asta,
ca să nu mai fie ţara trasă tot timpul la răspundere că nu-şi rezolvă pro-
blemele cu minorităţile. Deci eu pot să vă dau exemple. Eu sunt prieten bun
cu Vadim dar care, pentru că vrea să fie din când în când exploziv, mai face
câte o afirmaţie despre ţigani. Sunt la fel de bun prieten cu domnul Radu
Vasile care văd că are o politică foarte cursivă şi la un nivel înalt. Sunt bun
prieten şi cu domnul Iliescu, sunt bun prieten şi cu Bogdan Niculescu-
Duvăz de la PD. Deci la mine simpatiile n-au legătură cu politicul. Este
vorba de oameni şi de personaje care au responsabilităţi. Ei, în momentul
când aceşti oameni nu înţeleg că fac corp comun cu populaţia română, sun-
 Printre rânduri
tem un popor… De ce să-l împarţi în felii tot timpul? El este un tot. De ce
să zic „România este prost văzută pentru că mănâncă lebede ţiganul, şi că

Radu Herjeu
fură în Franţa, şi că...“? Dar eu vreau să vă spun ceva: dumneavoastră ştiţi
că românii fură, devalizează bănci şi destabilizează economia naţională? Nu
ştiţi! Păi, ţiganul ce fură?! Aţi auzit vreun ţigan care să fure sute de milioane
de dolari? Eu n-am auzit!
R.H.: D-le Mădălin Voicu, eu îmi doresc aşa cum vă doriţi şi dumnea-
voastră şi cum cred că-şi doresc toţi telespectatorii noştrii, să nu existe o
problemă a ţiganilor. Numai că nu cred că ea este automat, neapărat inven-
tată. Deci eu cred că problema trebuie rezolvată în special de dumnea-
voastră, adică de acei rromi ajunşi într-o anumită poziţie de unde pot să
influenţeze, de unde îi pot trage şi pe ceilalţi, cum spuneţi dumneavoastră.
M.V.: Fără sprijinul guvernului nu putem face nimic. 335
R.H.: Eu sunt de acord cu dumneavoastră, dar cred că rolul primordial
al dumneavoastră este.
M.V.: Da.
R.H.: Pentru că dumneavoastră sunteţi un exemplu de urmat şi de dat.
M.V.: Corect!
R.H.: Şi de aceea vă şi aflaţi la această emisiune pentru că...
M.V.: Pentru care vă mulţumesc.
R.H.: ...sunteţi un om cu multe activităţi şi aţi renunţat la muzică, în-
tr-o mare măsură, pentru a vă dedica acestor activitaţi şi vreau să vă întreb
dacă, după aceşti 4 ani - mai sunt doi, doi şi-un pic - veţi reveni la muzică
sau veţi merge mai departe pe drumul politic?
M.V.: E greu de spus! Vreau să vă spun că mi-e dor de muzică şi de
meseria mea, pentru că ceea ce fac acum este o funcţie nu e o meserie, dar
nici n-aş renunţa la această luptă care este şi frumoasă dar şi foarte grea
până nu ajungem la un capăt de drum. Cred eu că, sprijiniţi fiind, - deci
repet, nu este vorba de altceva decât de un sprijin, eu recunosc greşelile
multora dintre ţigani dar nu pot să şterg cu buretele greşelile multora dintre
majoritari - vom rezolva problemele. Care nici măcar nu sunt la fel de grave
ca problemele cu alte minorităţi. Dacă nu se rezolvă problema rromilor vă
spun cinstit că nu intrăm nicăieri: nici în NATO, nici în Comunitatea
Europeană.
R.H.: Sperăm să se rezolve. D-le Mădălin Voicu, vă mulţumesc foarte
mult.
M.V.: Şi eu vă mulţumesc.

- interviu realizat în 1997 -

Radu Herjeu Printre rânduri

250
 Printre rânduri

Radu Herjeu
Ileana Vulpescu
Scriitor 337

S-a născut la 21 mai 1932, la Bratovoieşti, judeţul Dolj.

A urmat cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii
Bucureşti pe care le-a terminat în 1958. Membră a Uniunii
Scriitorilor din 1972 şi până în 1995, când şi-a dat demisia.
În 1976 a primit Premiul de Proză al Academiei Române
pentru romanul „Rămas bun“.
Este autoarea romanului „Arta conversaţiei“, volum apărut
în 1980. Mai târziu, în 1983 a publicat volumul de proză şi
teatru scurt „Candidaţi la fericire“.
Romanul „Sărută pământul acesta“ a văzut lumina tiparu-
lui în 1987.
A tradus în franceză mai multe cărţi printre care „Balerina
portocalie" în 1968 şi „Acceptaţi retrovizorul“ în 1973, ambele
scrise de Valeriu Sârbu şi „Poeţi şi poezii“ de Geo Bogza în
1973.
În anul 1996 a apărut romanul „Carnetul din port-hart“ la
Editura Eminescu.
Este căsătorită cu scriitorul Romulus Vulpescu.
Radu Herjeu Printre rânduri

250
 Printre rânduri
Radu Herjeu: Doamna Vulpescu, credeţi în destin?
Ileana Vulpescu: Da.

Radu Herjeu
R.H.: De ce?
I.V.: Fiindcă am mai multe dovezi. Aş vrea să vă dau una. Cineva locuia
în blocul Scala la cutremurul din 1941. Doamna din cuplu s-a speriat atât de
rău încât a zis că nu mai stă în blocul Scala şi a făcut schimb de casă cu nişte
prieteni. În noaptea de 4 martie 1977 cele două grupuri de prieteni erau tot
în blocul Scala şi-au murit toţi. E o dovadă măruntă, dar numai cine n-a trăit,
vorba lui Cioran, nu crede că există destin. Nu poţi să fugi de destin. Vă mai
citez pe cineva care mergând într-un avion şi intrând într-o zonă de turbu-
lenţă a spus: nu vă speriaţi, avionul nu cade. Mi-a ghicit mie cineva în Spania
că am să mor într-un accident de maşină pe stradă. Şi aşa a murit.
R.H.: Atunci să înţeleg că faptul că dumneavoastră sunteţi o scriitoare de 339
succes este numai mâna destinului? N-aveţi nici un merit…?
I.V.: Eu zic că meritul principal revine totuşi destinului. În cartela cu care
am fost trimisă aici pe pământ probabil scria c-am să fiu scriitoare. Nu cred
că ni se întâmplă nici măcar lucruri minore care să nu fie cuprinse în desti-
nul nostru, în cartela asta cu care venim şi sărim din perforaţie în perforaţie.
Este firesc să nu ne ştim destinul de la început; că ce-ar fi dacă ne-am şti şi
destinul? Cred că n-ar fi bine chiar deloc şi atitudinea de a sta aşa cu mâinile
încrucişate ar fi mai frecventă decât neştiindu-ne destinul. Noi ne com-
portăm ca şi când n-am şti că avem un destin. Adică ne facem datoria faţă de
viaţă în primul rând. Sunt anumire lucruri care e clar că nu depind de noi.
R.H.: V-aţi revoltat vreodată împotriva destinului?
I.V.: Am spus că este inutil să mă revolt. Nemulţumiri împotriva vieţii, a
societăţii, e şi ceea ce m-a îndemnat să scriu, trebuie s-o spun, fiindcă am
ajuns la o concluzie (la vârsta asta fragedă pe care o am) că oamenii fericiţi
nu scriu. Ei sunt ocupaţi să trăiască, să exploreze fiecare clipă, să-şi facă o
bucurie din fiecare clipă. Meseria de scriitor nu este o meserie de om feri-
cit, e o meserie de paralitic. Tot stai undeva şi tot scrii. Cred că fericire, exu-
beranţă, poate găsim la poeţi. Momentele astea, pot să le spun de exaltare şi
de supremă contopire cu natura, cu viaţa, care pot să fie de maximă fericire,
pot duce la poezie. Eu sunt foarte sensibilă la poezie fiindcă impactul este
direct - este ca şi cu o operă plastică: te izbeşte un tablou, te izbeşte o sculp-
tură; la fel te izbeşte o poezie, ca şi muzica; sunt impacturi aproape
dureroase. În proză nu este acelaşi lucru. Proza este o meserie în care este
foarte multă salahorie. E fixat ceea ce vrei să spui, apoi faci nişte structuri de
beton (e de dorit să fie armat) şi pe urmă vii cu cărămida, cu molozul, cu ce
urmează.
 Printre rânduri
R.H.: De aceea nu v-aţi apropiat de poezie?
I.V.: Nu m-am apropiat de poezie pentru că nu s-a apropiat poezia de
Radu Herjeu

mine. Nu. Am avut bunul simţ să-mi dau seama că n-am nici o chemare şi să
nu mă apuc să fac … eu nu vreau să jignesc pe nimeni care scrie poezie în
vers alb, dar să împărţim o proză pe rânduri inegale şi să ne declarăm poeţi…
Întâi să-mi demonstreze cineva că ştie toate regulile de prozodie şi mi-a scris
o poezie groaznică; şi vreau să văd că cineva ştie să-mi scrie un rondel, de
exemplu, respectând toate regulile prozodiei şi după aia eu îl cred că umblă
după altceva şi se exprimă mai larg în versul alb. Dacă a scris numai în vers
alb, eu am nişte îndoieli; pot să nu fie justificate, dar în ceea ce mă priveşte
am văzut că nu mă vizitează poezia în stil clasic şi am spus: „nu, eu nu sunt
pentru poezie“. Nu m-a ales poezia.
340 R.H.: V-au ales proza şi dramaturgia.
I.V.: Dramaturgia scurtă. N-am dovedit că aş avea calităţile unei piese în
trei acte. Nici nu mi-am pus în gând. Două genuri în literatură sunt extraor-
dinar de pretenţioase: unul este poezia, care în zilele noastre a început să-şi
lărgească bunăvoinţa; însă dramaturgia e un gen foarte pretenţios, ca şi lite-
ratura pentru copii. Nu foarte multă lume ştie să scrie pentru copii. Sigur,
scriind pentru copii în primul rând te adresezi adulţilor, dar trebuie să
reuşeşti să te adresezi şi copiilor. E foarte greu, de aceea sunt foarte puţini
mari autori pentru copii. Dramaturgia este genul cel mai pretenţios. În proză
ai timp să te recuperezi, să ai părţi într-un roman, să zicem, de lungi dimen-
siuni, să fie mai bun, mai slab… Impresia de ansamblu trebuie să fie bună
până la sfârşit. Dar în dramaturgie nu merge cu puncte de suspensie, sau
printre rânduri. Acolo trebuie să spui ceva direct şi percutant. Faptul că vin
nişte oameni şi vorbesc pe scenă, asta nu înseamnă că este o piesă de teatru
(ceea ce din păcate se cam înţelege de mai multă vreme încoace). Eu sunt
foarte conservatoare.
R.H.: Aţi devenit conservatoare?
I.V.: Am fost totdeauna. Şi îmi place să observ (fiind conservatoare vreau
să fiu şi consecventă cu mine însămi) că sunt şi tineri conservatori. Observ
tineri care merg la piese de teatru în zilele noastre, şi care pleacă după zece
minute, respinşi de modul în care e tratat un autor sau o autoare.
R.H.: Dar asta nu înseamnă neapărat conservatorism. Asta înseamnă că
nu-i place ceea ce vede, nu înseamnă că e legat de ceea ce-a fost mai mult,
sau de stilul clasic. Poate nu-i place acea piesă.
I.V.: Nu este vorba doar de atât. Am încercat să fac aşa o mică investi-
gaţie printre acei tineri pe care-i cunosc. De ce pleacă, de exemplu, de la o
piesă? Cel mai mult îi respinge regia. Consideră că nu este respectat textul,
 Printre rânduri
nu se respectă epoca, nu e respectat actorul şi publicul. Modul ăsta de a
prezenta, nu mai avem decor nici cu mese, nici cu uşi, nici cu scaune, per-

Radu Herjeu
sonajele apar îmbrăcate cu totul altfel decât cere epoca la care se referă piesa
- tot felul de excentricităţi. Modul în care un regizor înţelege să trateze un
autor cu care nu mai poate sta de vorbă... Îţi iei nişte libertăţi cu un autor care
trăieşte şi care îţi permite să aduci, eu ştiu..., un ţucal pe scenă, ş.a.m.d.
Modul acesta de a-i trata şi pe Shakespeare, şi pe Moliere..., autori de cali-
brul ăsta, mie mi se pare descurajant şi cam prea hazardat. Eu nu spun să se
mai joace ca la Comedia Franceză, la Moliere, să iasă actorul la rampă şi să
joace, dar nici totala falsificare... Eu mă gândesc aşa, ce s-ar întâmpla în
muzica simfonică dacă anumiţi dirijori şi-ar lua libertăţi ca anumiţi regizori
în nişte texte?
R.H.: O tânără violonistă, japoneză cred, oricum asiatică, a reinterpretat 341
bucăţile clasice într-un stil foarte modern. Şi a avut foarte mare succes la
tineri, care altfel n-ar fi ascultat „Anotimpurile“ de Vivaldi. Nu credeţi că,
poate, ca să-i atragi pe tineri, poţi să apelezi şi la asemenea mijloace?
I.V.: Au fost şi sunt oameni care au încercat să pună Bach în jazz. Nimeni
nu-i opreşte, dar nici pe mine nimeni nu mă opreşte să spun că nu-mi place.
În ceea ce priveşte modul de a aprecia nişte lucruri, depinde foarte mult de
educaţia într-un domeniu. Aceşti tineri au ascultat vreodată interpretat clasic
ceea ce au ascultat interpretat după părerea artistului? Au ascultat clasicul
real? După aceea să emită o părere. Mie odată o editură mi-a propus să-l
repovestesc pe Rabelais pentru tineret şi copii (12 - 14 ani). Am stat foarte
mult la îndoială; dar o doamnă, Irina Eliade, care era o scriitoare foarte sub-
tilă şi o extraordinară traducătoare din engleză şi franceză, conferenţiar la
Facultatea de Filologie, mi-a spus „Bine faci. Tu crezi că cineva în Franţa
mai citeşte Rabelais în original? În primul rând trebuie să ştie foarte bine
latineşte ca să citească. Faci o greşeală dacă refuzi acest lucru“. Am făcut
această repovestire de care pot să spun că sunt foarte mândră şi care a avut
foarte mare succes exact la publicul căreia îi era destinată. Aceeaşi editură,
Ion Creangă, mi-a propus să fac o repovestire din Daudet, „Tartarin din
Tarascon“. Bine, dar Daudet nu e Rabelais, e un scriitor perfect accesibil.
Iarăşi Irina Eliade mi-a spus: „Greşeşti. Aşa o să fie citit“. „Tartarin din
Tarascon“ era tradus superb de Botez, excepţional. Şi tot Irina m-a convins
cât sunt de utile. Mi-a spus: „Dacă crezi că s-ar mai apuca cineva, în special
în Occident, să citească Tolstoi sau marii autori, te înşeli. Aşa, lumea mai
aude de ei, şi se prezintă şi câte un fragment original“. Suntem într-o
perioadă de regresie culturală, din toate punctele de vedere. Eu nu pot să
spun că nu regret acest lucru.
 Printre rânduri
R.H.: Să ne întoarcem puţin la destin. Spuneaţi că istoria e un destin
atotcuprinzător. Nu cumva oamenii fac istoria? Şi-n cazul ăsta oamenii tră-
Radu Herjeu

iesc istoria lor.

I.V.: O şi fac, o şi trăiesc. Ea e şi făcută - şi aici este un destin.
Dumneavoastră credeţi că nu este un destin să te naşti în România şi un alt
destin să te naşti în Suedia? Nu face parte din destin unde te-ai născut? Face
parte din destin. Ce este istoria? Este un destin colectiv, în care lumea tot-
deauna se bate, se omoară, pentru că aşa este frumos să trăieşti pe lumea asta,
dând în cap altora, că dacă nu le dai tu îţi dau ei. Aici e un fel de egalitate în
sentimente. Nimic nu e mai frumos decât reciprocitatea în sentimente. Dar,
nu este indiferent unde trăieşti, cum nu este indiferent din ce popor faci parte,
nu este indiferent care-ţi sunt ataşamentele sufleteşti, intelectuale. Asta face
342 parte din destin, iar istoria este un destin colectiv. Ce trebuie să suporte un
popor face parte tot dintr-un destin, în care destinul individual este subordo-
nat.
R.H.: Cum aţi ajuns la Facultatea de Filologie, la limba franceză,
plecând dintr-o familie de agricultori din Dolj?
I.V.: Asta cu agricultorii am scris-o în perioada regimului comunist şi
n-am vrut s-o schimb. Adică părinţii mei nu erau moşieri, dar nu erau ţărani.
Erau nişte oameni cu şcoală, sărăciţi, dar cu studii. Şi tata şi mama făcuseră
liceul, şi pe vremea aia era ceva să faci liceul, iar tata apoi s-a ocupat de
această mică proprietate pe care i-a dat-o bunicul. Mama, care a vrut să facă
Facultatea de Matematică, a fost deturnată de bunica, care a spus: „Dragă,
dar voi sunteţi fete frumuşele, aveţi avere, măritaţi-vă! Asta-i pentru fetele
sărace“. Şi mama m-a învăţat pe mine o foarte bună franceză. Învăţase la
călugăriţe, unde într-o zi se vorbea nemţeşte, într-o zi franţuzeşte. Ştiam
foarte bine franceza, am şi luat nişte lecţii ca să ordonez totul cu un foarte
bun profesor, cu un rus alb, fusese consul la Cairo pe vremea ţarului Nicolae
al II-lea şi se refugiase în România. Un om de la care (domnul Malek se
numea) am învăţat foarte multe lucruri despre diplomaţie. Şi cum am stat 15
luni în gips în urma unei operaţii la coloana vertebrală când aveam 15 ani,
ascultam radio, învăţam franceză, învăţam engleză şi m-am gândit eu aşa ce
să fac. Mi-ar fi plăcut să fac medicina, dar nu aveam nici originea suficient
de bună pentru medicină şi nici sănătatea. Şi am zis - unde să mă duc?
Undeva unde să am nişte şanse - la franceză. Nu-mi pare rău deloc c-am
făcut Facultatea de Filologie, fiindcă pentru cineva care scrie este un foarte
mare avantaj. Cum ar fi fost un foarte mare avantaj să fi făcut şi Facultatea
de istorie.
R.H.: Ce înseamnă cuvântul pentru dumneavoastră? Şi când l-aţi
 Printre rânduri
descoperit?
I.V.: L-am descoperit de mic copil. Pentru că cineva care trăieşte într-un

Radu Herjeu
sat în copilărie, ascultă o limbă extraordinar de colorată. Într-un sat nu există
nimeni care să nu aibă o poreclă. Sunt unele care nu sunt reproductibile pe
un post de televiziune. Dar toată lumea are o poreclă. Acolo intri în contact
direct cu imaginaţia verbală a unui popor. Cine se naşte la oraş nu are aceeaşi
idee despre bogăţia de limbaj. Uitaţi-vă, de exemplu, un scriitor cu o mare
imaginaţie de limbă este Preda. Socotesc că a fost un mare avantaj pentru
mine că m-am născut într-un sat din Muntenia şi, afară de limbă şi de
ascuţirea urechii către cuvânt a fost muzica populară. Ce cântece auzeam
noaptea, prin somn, cântate de flăcăi pe la porţile fetelor! Astea sunt nişte
lucruri autentice şi pe vremea aia nu se falsificase nici folclorul iar lumea
vorbea o limbă sănătoasă şi foarte colorată... 343
Eu am un mare respect pentru cuvânt. Şi vă rog să mă credeţi, dacă nu
sunt sigură de un cuvânt, cum ar fi: mână, picior, masă, podea, mă uit
neapărat într-un dicţionar. Şi am învăţat de la filologie, era un arhitect,
Vitruvius, în primele secole d.Hr care avea şi preocupări lingvistice. Şi
spunea aşa: „Scriitorul trebuie să se ferească de cuvântul rar aşa cum trebuie
să se ferească un corăbier de stânci“. Dacă nu ştii valoarea unui cuvânt tre-
buie să te uiţi într-un dicţionar. Eu sunt foarte întristată când aud la posturi
de radio şi de televiziune că se spune: „A fost prins în flagrant“. Flagrant
înseamnă evident. A fost prins în evident cineva? Corect: a fi prins în flagrant
delict de adulter, tâlhărie, omor. Flagrant delict a fost luat din franceză, dar
foloseşte-l cum se cade! Îmi pare rău că observ cum se neglijează limba. La
noi presa, cu puţine excepţii de oameni cultivaţi şi care nu umblă după
farafastâcuri şi folosesc cum trebuie limba română, este foarte slabă. Îmi
aduc aminte când au fost în vizită aici fostul rege Mihai cu soţia lui şi cum
în gazetă se spunea programul zilnic: „au servit micul dejun“. Ăsta este ter-
men de chelner.
R.H.: Aţi debutat relativ târziu cu o lucrare originală, la 37 de ani. De ce
aşa de târziu?
I.V.: Eu am început să scriu de prin facultate, de prin anul I. Am scris
câteva nuvele, mă prezentam cu ele pe la diverse gazete şi nu corespundeam
din punct de vedere ideologic. Nu mi s-a demonstrat niciodată, estetic, de ce
nu se puteau publica; dar mi se spunea: „aici ar mai fi trebuit aşa, dincoace
n-ar fi trebuit...“. Nu eram aşa de amatoare să-mi văd numele-n gazetă;
le-am lăsat să stea acolo să zacă. Cred că vreo trei sau patru din aceste nuvele
nu le-am publicat niciodată. Nici nu mai ştiu pe unde mai sunt. Fiindcă am
reuşit în zece ani să-mi schimb de patru ori domiciliul şi mi-e greu să mai
 Printre rânduri
dau de sacii ăia în care sunt băgate toate lucrurile.
Nu pierzi nimic ca scriitor să ai răbdare. Nu-i marfă ca brânza să se
Radu Herjeu

degradeze. Aceeaşi valoare o are şi acum şi peste trei ani. Ne întoarcem iar
la lucrurile clasice. Un romancier americam spunea: „Ce este un clasic? Este
un autor care după moarte încă vreo 50 de ani mai este citit“. Vă întreb: ce
ar pierde Hamlet-ul, dacă ar fi interpretat ca în versiunea lui Lawrence
Olivier? Monologul lui Hamlet era valabil pe vremea lui Shakespeare, este
valabil şi astăzi. Ce trebuie să-i adaugi? Dacă-l aduci în chiloţi, în bikini, pe
Hamlet, devine mai valoros? De asta Shakespeare rezistă de pe vremea
Elisabetei şi bănuiesc că o să mai reziste cât o să mai existe teatru şi se va
mai citi ceva pe lumea asta. Şi-atunci, de ce este nevoie să faci altceva? De
fapt, să dovedeşti tu ca regizor că eşti foarte original...
344 R.H.: Poate pentru publicitate.
I.V.: Asta în mod sigur.
R.H.: După ce aţi debutat, în şase ani deveneaţi membră a Uniunii
Scriitorilor. Destul de repede.
I.V.: Eu publicasem nişte traduceri. Ca să fii admis în această lume tre-
buia să ai trei cărţi traduse şi, dacă doreai să fii admis la proză trebuia să ai
o carte tradusă, dacă doreai la traducători - trei cărţi traduse. Deci a contat şi
că avusesem cărţi traduse şi că am publicat o carte şi am fost la secţia de
proză.
R.H.: În 1985 aţi părăsit Uniunea Scriitorilor. De ce, după atâţia ani?
I.V.: Pentru că dacă ceva se declară ceva, să se ţină de ce s-a declarat. O
asociaţie profesională e o asociaţie profesională, nu politică. Dacă doreşti să
faci politică, ai la partide..., nici nu ştiu dacă recurgi la metoda ştiinţifică, la
dat cu banul... Deci, vrei politică - te duci într-un partid politic. După părerea
mea, să fii sindicat sau asociaţie profesională, trebuie să te ţii de vorbă. Ori
eşti sindicat - să fii sindicat, ori asociaţie profesională - să fii asociaţie pro-
fesională. Asta m-a determinat să plec, pentru că totul vira spre politică. Eu
n-am nimic împotrivă, fiecare face cum vrea. Eu am făcut aşa cum am crezut
eu.
R.H.: Cum vă explicaţi succesul „Artei conversaţiei“?
I.V.: Eu nu sunt sociolog. Pentru că succesele sau insuccesele sunt o
chestie de sociologie, zic eu. Presupun că în perioada în care a apărut, în
1980, oamenii doreau să vadă şi un comentariu al vieţii contemporane. Să
vadă ceva acolo în viaţa contemporană, ceva în care să se regăsească. Deci a
căzut într-un moment foarte bun şi a avut un foarte bun tiraj, 50 de mii de
exemplare. Pentru că în 1975 am publicat un roman care se numeşte „Rămas
bun“ - aşa a apărut în prima ediţie la Cartea Românească. După aceea am
 Printre rânduri
reluat după 1990 titlul iniţial „Rămas bun casei părinteşti“ când am republi-
cat-o. E o carte din punct de vedere, roman propriu-zis, mult mai bună decât

Radu Herjeu
„Arta conversaţiei“. A avut tiraj 2500 de exemplare. Dacă eu aş fi avut bani,
ar fi trebuit să cumpăr tot atât, dar n-am avut. La 2500 de exemplare e foarte
greu să afle cineva despre o carte.
R.H.: Şi totuşi, „Arta conversaţiei“ a prins foarte mult la tineri. Eu ştiu
că erau două titluri care zburau din gură-n gură: „Arta conversaţiei“ şi „Cel
mai iubit dintre pământeni“. Şi toată lumea vorbea, mai ales când eram la
liceu. Ştiaţi că eraţi extrem de apreciată de tineri?
I.V.: Ştiam că sunt apreciată, pentru că îmi spunea o prietenă librăreasă:
„mă omoară ăştia cu cartea ta!“. În 1980, fiica mea avea nouă ani, n-aveam
cum să mă informez că ea abia ştia să scrie şi să citească. Nu puteam să ştiu
care este opinia tineretului despre această carte. 345
R.H.: În Occident ar fi fost best-seller, s-ar fi vândut în sute mii de exem-
plare. V-a părut rău atunci că nu făceaţi parte dintr-un astfel de sistem?
I.V.: Din 1967, când am fost prima oară în Occident, nu mi-a mai părut
rău niciodată că nu fac parte din sistemul celălalt. Şi continuă să nu-mi mai
pară rău. Fiindcă ce am putut învăţa noi în 45 de ani de comunism este tot
ceea ce poate să ofere condiţia umană unui om. Şi am învăţat ceea ce
Occidentul nu acceptă nici astăzi. Pentru că nu puteai tu, din sistemul comu-
nist, să spui ceva în Occident şi să nu ţi se spună - „aşa ceva nu se poate!“.
Sistemul comunist ne-a învăţat că totul se poate; şi se va mai vedea şi de aici
încolo (cum istoria n-a tras cortina) că totul se poate. Încât nu mi-a părut rău.
Eu am putut să plec din ţară în nişte condiţii excepţionale când aveam 19 ani.
N-am plecat. Au fost momente când mi-a părut rău că n-am plecat. Dar din
1967 nu mi-a mai părut rău. Franţuzeşte ştiam bine, aveam un prieten - un
mare protector, şi mare editor, care ne-a şi întrebat, în 1967, pe mine şi pe
soţul meu, dacă vrem să ne mai întoarcem în România. Şi-am zis: „cum să
nu?“. Mi-am dat seama că aş fi putut şi eu să învăţ să scriu pur franţuzeşte -
o pâine mi-aş fi putut câştiga..., că şi aici munceam pe un salariu de vai de
lume. Toate bunele tradiţii se păstrează, nu se abandonează nimic. E ca şi în
genetică: dacă ai avut un tâmpit în familie acum 500 de ani nu se poate să nu
mai apară. Dar dacă ai avut un geniu, nu se poate reproduce. Mi-am dat
seama că aş fi putut şi eu să scriu la o gazetă, să fiu redactor undeva. Dar
ceea ce n-aş fi putut niciodată să devin - n-aş fi putut să devin franţuzoaică.
Şi nu aş putea să devin nimic altceva, decât ceea ce sunt.
R.H.: De ce n-aţi intrat în politică?
I.V.: Pentru că eu nu cred deloc în politică. Nu spun că se poate trăi fără
politică, dar nu e ceva care mi se potriveşte. În primul rând mie nu mi se
 Printre rânduri
potriveşte un comandament de partid. Eu, când am deschis ochii să-mi dau
seama ce se întâmplă în lume, i-am deschis asupra tancurilor sovietice. Noi
Radu Herjeu

am crezut, pe bună dreptate, pentru că trăiam într-un sistem monopartid şi în

regimul partidul-stat, că numai Partidul Comunist are nişte comandamente.
Dacă ţi-a spus partidul să te duci într-un deget până la zidul ăla, te duceai
într-un deget. Alţii mai zeloşi ziceau: „nu, trec prin aer direct, nici degetul ăla
nu-l folosesc!“. Eşti supus unei rigori anume, este un program anume, şi se
presupune c-ai acceptat şi că te subordonezi. Ori eu nu sunt dispusă să mă
subordonez. Dacă mă subordonez, şi dacă greşesc, greşesc pe cont propriu şi
nu în serviciul comunitar. Dacă eu am trăit modest o viaţă întreagă, trăiesc
modest în continuare. E bine să se audă mai multe voci acolo în Parlament,
dar nu mai am vârsta, nu mai am sănătatea, şi cum funia se tot apropie de par,
346 e preferabil să fac ceea ce să zic că ştiu, să mai scriu ceva. Am învăţat de la
un şef de servicii secrete - nu o cunoştinţă personală - care spunea aşa: „cel
mai mare lux pe lumea asta este independenţa, şi al doilea lux liniştea“. Nu
mi-am dorit nici să am blănuri, bijuterii, să mă duc la baluri de cristal, dar
atât cât pot eu să am linişte - asta nu depinde numai de mine, ci în primul
rând de Dumnezeu - dar independenţă, atât cât pot să-mi ofer, îmi ofer.
R.H.: Şi în viaţa publică de ce nu sunteţi mai activă?
I.V.: Ca ce?
R.H.: Ca model, ca purtătoare de valori, ca traducătoare de valori.
I.V.: Eu zic că-mi fac o datorie cetăţenească publicând într-o gazetă foarte
hulită - în fiecare săptămână public un articol în „România Mare“. Nu mi-l
comandă nimeni, nu mi-l cenzurează nimeni şi caut să exprim un punct de
vedere, zic eu echilibrat şi de bun simţ; şi consider că-mi fac o datorie cetăţe-
nească. În rest, cam ce-aş putea să fac eu aşa ca să fiu de folos cuiva?
R.H.: Poate să scrieţi la o gazetă care are mai mare tiraj, să vă întâlniţi
cu tinerii...
I.V.: N-am fost solicitată să mă întâlnesc cu tinerii; să merg cu o pancar-
tă pe stradă: „vreau să am audienţă, vreau să stau de vorbă cu tinerii“? Asta
nu pot să fac. Dacă mă invită cineva, ceea ce nu se întâmplă, undeva să stau
de vorbă cu tineretul, cu dragă inimă m-aş duce. Pentru că mi se pare foarte
important ce crede tineretul şi în ce parte merge tineretul. Îmi pare foarte rău
c-o spun, dar mi se pare total debusolat tineretul. Nu e vina lor.
R.H.: Vă pare rău că aşa este, nu c-o spuneţi dumneavoastră.
I.V.: Da. Îmi pare rău că aşa este. Eu nu fac decât să observ.
R.H.: De ce credeţi că este atât de debusolat?
I.V.: Pentru că după 45 de ani de fiert la oală cu presiune, cu cât o oală e
mai plină, chiar dacă nu fierbe, cu atât dă mai tare pe dinafară când ajunge
 Printre rânduri
la temperatura de fierbere. Dintr-odată, această temperatură de fierbere s-a
produs brusc, ca la o flacără mare, nu s-a mers încetişor. Noi nu am avut un

Radu Herjeu
regim comunist ca-n alte ţări unde cât de cât s-a mai strecurat şi altceva decât
Comandamentul Partidului. Aici a fost atâta ipocrizie, atâta simulare, încât
în momentul în care aceşti copii s-au trezit la libertate, au crezut că simula-
rea a încetat. Nu. Ea s-a diversificat. Ori în această diversificare de simulare
e foarte greu să-i ceri unui tânăr să deosebească ceea ce e valoros de ceea ce
e simulare. Ori, prostul exemplu îl dau adulţii. Sunt nişte oameni printre noi
care ne tratează ca şi când am fi paraşutaţi. Adică cu toţii am fost paraşutaţi,
şi noi şi ei. Să vă dau un exemplu de minciună care nu ştiu cui foloseşte:
„manifestaţiile studenţeşti de la Universitatea din Bucureşti în timpul
Revoluţiei din Ungaria din 1956“ - spunea o gazetă. Eu eram studentă,
locuiam în cămin când a fost Revoluţia din Ungaria. Nu numai că n-a fost 347
nici o manifestaţie, dar nici nu îndrăznea cineva să vorbească despre ce e în
Ungaria. În primul rând creezi o falsă imagine despre comunism, pentru că
în 1956 eram în regim de teroare, pe bună dreptate. A început să se mai li-
beralizeze în 1964 când Dej a scos toţi deţinuţii politici din puşcării. Când a
venit Ceauşescu la putere, lumea a respirat ca şi când cine ştie ce minune
s-ar fi petrecut. Cum e posibil să scrii aşa ceva când există martori ai acelei
epoci? Bine, că se minte despre prezent cu dezinvoltură totală... Că, dacă
n-ar fi de râs, ar fi de plâns tot timpul ...
R.H.: Credeţi că România e o ţară fără noroc?
I.V.: Eu zic că da, e o ţară fără noroc. Păi, dacă e aşezată unde este - mai
nenoroc decât ăsta, ce puteam să avem?
R.H.: Nu credeţi că, din timp în timp, ar trebui să „sărutăm pământul
acesta“ ca să reînvăţăm să-l iubim? Şi poate România n-ar mai fi aşa de
nenorocoasă?
I.V.: Am ajuns la concluzia asta la „frageda“ mea vârstă, oricât s-ar
supăra şi oricine s-ar supăra pe mine: orice ţară îşi merită conducătorii. Dacă
nu e de acord cu ei trebuie să facă tot ceea ce se poate ca să-i dea jos. Dacă
nu-i dă jos înseamnă că îi tolerează, şi-atunci de ce să merite alţii? Şi regimul
comunist, dacă a fost aşa, nu e datorită regimului comunist, pentru că nici
Ceauşescu nu era „geniul Carpaţilor“ dacă nu-l făceau alţii „geniul
Carpaţilor“. Că n-a venit el aşa cu o pancartă să zică „sunt geniul
Carpaţilor“. Nu trebuie să dăm toată slugărnicia noastră pe seama altora.
Aici suntem plasaţi îngrozitor de prost, dar e adevărat că nici noi nu
dovedim nici un pic de solidaritate naţională. Facem pe chiorii, orbii şi muţii
la nişte probleme foarte grave. Începând cu guvernanţii şi terminând cu
restul lumii. Iar aici e o chestiune de concepţie, „Sărută pământul acesta“
 Printre rânduri
este din Macedonski. Titlul iniţial al cărţii era „Dacia infelix“, doamna de la
presă de atunci (Barboş) nu mi-a scos nici o virgulă măcar, a spus redac-
Radu Herjeu

torului: „spune-i doamnei Vulpescu să-i schimbe titlul totuşi!“. Şi atunci eu

am luat un titlu dintr-un capitol, o superbă poezie a lui Macedonski şi l-am
dat acestui volum. Ar fi necesar dacă ar exista o anumită preocupare şi un
anumit crez. Să-ţi fie mai dragă ţara ta şi interesele ei, decât altceva. Dacă ai
reuşi să pui acest principiu înaintea altor principii... E foarte greu s-o ceri
tineretului, când nu-şi găseşte un loc de muncă sau e concediat, sau are un
salariu cu care nu se poate trăi. E greu să-i spui, pentru că ştie că viaţa e lim-
itată, n-o să trăiască 100 de ani în sărăcie, 100 de ani modest şi altă 100 de
ani de bogăţie - să le spui: „rămâneţi aici în ţară!“. E absolut o dramă că atât
tineret părăseşte ţara, dar nici nu se face nimic să fie oprit.
348 R.H.: A-ţi părăsi ţara nu înseamnă a nu o iubi. De multe ori totuşi aşa se
întâmplă. Tinerii care pleacă din România se şi rup de România. Adică nu
pleacă ca nişte mesageri ai României care se duc pentru o perioadă să lucreze
acolo. Deşi, după părerea mea, dacă vrei să faci ceva poţi s-o faci şi-n
România, dacă vrei să munceşti, poţi s-o faci şi-n România. Nu se duc ca
mesageri, se duc ca să fugă de România - e un fel de despărţire de România
şi sentimentală, nu numai pragmatică.
I.V.: Se şi discreditează la nivelul esenţial şi se discreditează de la nivelul
intelectual real. În momentul în care ţi se spune: „dar ce valoare are, dar
Eminescu n-are... , ăsta-i poet cu care ne prezentăm noi în Occident, dar Şte-
fan cel Mare - mare scofală de capul lui, dar Mihai Viteazul - un paranoic ...“.
Astea sunt lucruri foarte grave. În momentul când din interior începi să-ţi
batjocoreşti poporul, astea sunt rezultatele. De ce să ne mirăm? M-a întrebat
cineva: „De la cine ai învăţat naţionalismul?“. Zic, de la două popoare: de la
evrei şi de la unguri am învăţat naţionalismul. N-ai să auzi niciodată un evreu
sau un ungur că-şi batjocoreşte neamul, asta dintre cunoştinţele mele. Când
nişte gazetari români, pe vremea lui Iliescu, au mers la Washington şi au vor-
bit cu consilierul preşedintelui Clinton pentru Europa de Est, le-a spus:
„Cunosc opoziţia din toate ţările din Est, începând cu Uniunea Sovietică, dar
ştiu să vă spun că n-am auzit pe nimeni să-şi batjocorească opoziţia, dar nici
ţara ca dumneavoastră“. Asta-i observaţia unui străin. În momentul în care
începi să-ţi depreciezi ţara, valorile, şi să faci o politică susţinută din aşa
ceva, rezultatul nu poate fi decât ăsta.
R.H.: Pentru că suntem spre finalul emisiunii vă propun un subiect mai
destins. Credeţi că există iubirea perfectă?
I.V.: Relaţia de iubire perfectă? Eu n-am băgat de seamă perfecţiunea
până în ziua de azi. Dacă Dumnezeu o fi bun cu mine şi mi s-or deschide
 Printre rânduri
cerurile să văd perfecţiunea, am să-i mulţumesc. Cred că singura perioadă în
care iubirea este un lucru perfect e numai perioada de ardere iniţială, în care

Radu Herjeu
n-a intervenit orgoliul. Iubeşti fără nici o condiţie. Dacă te-ai îndrăgostit de
unul care are 15 copii, încă şapte amante, îţi este absolut egal - îl iubeşti, cu
nevasta, cu amantele, cu cuscrii, cu vecinele, cu tot. După aceea, când doreşti
să fii iubită numai tu şi ceilalţi să fie daţi la o parte de dragul tău, perfecţi-
unea a încetat. Mi-a rămas în minte din Ion Barbu: „Căci vinovat e tot făcu-
tul / Şi sfânt doar nunta, începutul“. Orice relaţie este perfectă numai în
momentul în care disponibilitatea este totală, în care dai tot ce stă în tine, fără
condiţii. Din momentul în care apar condiţiile, nu mai există perfecţiune.
R.H.: Cum ne putem recăpăta arta de a dialoga?
I.V.: Modelul de dialog românesc de totdeauna este Caragiale. În materie
de dialog, punctul culminant este: „Ba pe-a mătii, domnule!“. Şi aici e do- 349
rinţa de disponibilitate, răbdarea şi dorinţa de a-l asculta şi pe celălalt.
Defectul zilelor noastre este că nu mai avem răbdare să ascultăm ce spune şi
celălalt. Trebuie să fii dispus să asculţi şi alt punct de vedere. Încrâncenarea
asta că numai tu ai dreptate ... Dar ascultă-l şi pe celălalt! Nu cred că dintr-o
conversaţie cu cineva, dacă eşti atent şi doreşti, nu poţi să nu înveţi ceva.
Lipsa asta de dorinţă, de a nu dori să înveţi de la altul, e o boală a epocii.
Atâta vreme cât nu există dorinţa, bunătatea şi disponibilitatea - cea mai va-
loroasă calitate umană e bunătatea, şi care nu se poate simula. Nici deşteptă-
ciunea nu se poate simula, dar după o viaţă de om am ajuns la concluzia că
nimic nu valorează cât bunătatea şi numai din bunătate ţi-e milă de altul că
suferă şi doreşti să-l asculţi. Vorbim aşa... dialoguri de surzi.
R.H.: Doamna Vulpescu, sperând că dialogul nostru din această seară n-
a fost unul de surzi, şi nu cred c-a fost, ci un dialog în trei, eu, dumnea-voas-
tră şi publicul, vă mulţumesc şi sper să mai avem ocazia să stăm de vorbă
despre cărţi şi destine.

- interviu realizat în 1999 -

 Printre rânduri

Radu Herjeu
Gheorghe Zamfir
Artist 351
Radu Herjeu Printre rânduri

250
 Printre rânduri
Radu Herjeu: D-le Zamfir, cum vă simţiţi în postura de legendă vie?
Gheorghe Zamfir: E foarte greu de asumat.

Radu Herjeu
R.H.: Nu credeţi că aveţi aşa... o aură legendară pentru români? Sunteţi
o personalitate care a depăşit deja orice graniţă, orice timp, orice…
G.Z.: E greu de răspuns; nu ştiu de ce, în ultimul timp mi se pun între-
bări foarte grele şi cu cât ele sunt mai grele cu mi-e mai dificil de răspuns.
Dacă este să o luăm pe plan naţional, aş spune că vă dau dreptate; dacă este
pe plan mondial ar trebui să dau dreptate celor care au confirmat şi au inci-
tat să se pună întrebări de categoria celei pe care mi-aţi pus-o dumnea-
voastră. Să las la latitudinea celui care ştie ce-am făcut, dacă este adevărat
sau nu, dacă pot fi încadrat într-o categorie de mit, legendă sau altceva de
acest gen. Eu n-am făcut decât să-mi continui activitatea şi să-mi urmez
drumul pe care cred eu că mi-a fost destinat, întrucât cred în predestinare, 353
cred în viaţa de apoi, cred în reîncarnare; pentru că nimic nu este mai splen-
did şi mai minunat decât exemplul de reîncarnare la venirea lui Isus pe
Terra. Am vorbit cu cineva care adoră Biblia şi tot ce se scrisese sau este
scris în ea, şi am ajuns la problema reîncarnării; şi ne-am bătut vehement în
verbe, adjective, substantive şi atribute, că de fapt în Biblie nu se pomeneşte
niciodată de reîncarnare. Această venire a lui Isus în calitatea sa de fiu al lui
Dumnezeu nu este cea mai superbă lecţie sau cel mai superb exemplu de
reîncarnare?
R.H.: Vă face plăcere atunci când auziţi pronunţându-se numele dum-
neavoastră cu mândrie de către oameni?
G.Z.: Un artist care, ca mine, a încercat să pătrundă în toate tainele
vieţii, luată de la trăirea elementară, până la trăirea sublimării sau sublimată,
adică la transparenţa ultimă a sufletului şi ridicarea trupului de carne la
această transparenţă, aş spune că am reuşit să parcurg o mare parte din
drum; rămâne partea cea mai grea, cea mai dificilă de parcurs să fiu, pe
undeva, şi şocat dar şi încântat; şi toată încântarea cu şocarea se aşează în-
tr-un ceaun şi se plămădeşte împreună într-un fel de amestec care, în final,
îmi lasă un gust între dulce şi amar. E foarte ciudat pentru că mă lasă, pe
undeva, în suspensie; pe de altă parte, îmi lasă timp de gândire şi de
reflecţie, dar ceea ce e extraordinar e că mă incită pe mine să merg mai
departe şi toată aceasă metamorfoză se transformă într-un impuls; ori din
acest impuls există o nouă naştere şi din această naştere încerc să scot din
mine alte valori. Eu îl numesc, pe undeva, stimul - stimulul artistului; artis-
tul nu poate să existe fără stimul. Stimulul artistului înseamnă prezenţa în
public, manifestarea sa ca atare pe o scenă sau în altă ipostază; şi în momen-
tul acela prin transfigurări repetate şi prin multiplicări ale ego-ului, trecând
 Printre rânduri
prin toate filtrele existenţialismului, el se trezeşte la nivele diferite din care
se vede pe sine în mod diferit. Deci, dacă el e în stare să-şi refacă trecutul
Radu Herjeu

în prezent şi să vadă şi viitorul, este minunat. Cred că de aici vine puterea

de creaţie şi care dă şi speranţa de sine; pentru că, dacă nu ai speranţă de
sine, înseamnă că nu mai exişti în calitatea ta de artist. Ori mi-a făcut imen-
să plăcere să constat, că numele meu, nu, există prezenţa, nu numele meu,
în muzica pe care o reprezint, instrumentul, discurile nu, pe care le-am
înregistrat până acuma, care sunt în număr de peste 70-80 de discuri, ceea
ce este important, e o cifră colosală raportată la cariera unui artist, există un
potenţial al artistului, un drum de parcurs, nu poţi să mergi mai departe de
o limită anumită, ceea ce nu-i omeneşte sau supraomeneşte. Sunt convins că
am reuşit să pătrund cele patru meridiane ale globului şi sunt fericit să con-
354 stat că am îmbogăţit muzica românească prin nai, care era un instrument de
birt, de şpriţ, mititei, o baterie, un sifon, „mai adu, mă, 4 mici şi încă o
baterie!“, venea naistul şi începea sârba, hora şi-o romanţă şi ăsta era reper-
toriul, nu exista extinderea naiului în muzica clasică, muzica sacră. Am fost
chemat la Vatican să înregistrez muzică sacră cu naiul, ori dacă catolicii
mi-au cerut acest lucru, mă întreb ce-ar putea să-mi ceară ortodocşii sau
românii mei… Pe undeva produce o infinită plăcere să vezi rezultatul
muncii tale; este exact ca ţăranul care, după ce a arat, a semănat, a prăşit, se
duce şi vede spicele de grâu cum pică la pământ de greutate. Şi muzica mea
sau, mai bine zis, muzica naiului pe care o reprezint, este cunoscută în
S.U.A., America Latină, Australia, China, Noua Zeelandă, Africa de Nord.
Chiar şi în Pakistan am auzit că se vând discurile mele. În Butan ş.a.m.d.
Cum să spun, acelea sunt ţări sacre în religia budistă, sunt splendori cos-
mice, şi chiar în Africa de sud şi Africa de nord. Acum sunt invitat să fac un
turneu în ţările Arabe, în Arabia Saudită, la Abudabi. Naiul s-a universalizat,
nu prin mine, ci prin însuşi faptul că el e deja universal. Trebuia să existe
mobilul; eu am fost mobilul. A avut o tăcere de câteva milenii şi noi am fost
ţara care am întrerupt tăcerea, l-am readus la viaţă şi cineva, maestrul meu,
sau poate maestrul meu a fost împins de alcineva, a zis „Dragă Gheorghe,
uite-l… asta ai să faci cu el“ şi cred că asta am făcut.
R.H.: V-aţi gândit atunci când aţi primit naiul, când eraţi copil, că veţi
deveni faimos, că va vorbi o lume întreagă despre dumneavoastră? Sau în
acel moment era doar, aşa, o activitate?
G.Z.: Aici e un sâmbure de adevăr care a devenit apoi legenda vie de
care vorbeaţi dumneavoastră Am intrat la liceul de muzică din strada
Principatele Unite în 1955, anul în care am primit ungerea de la maestrul
meu; el m-a închinat şi mi-a făcut crucea. Am trecut împreună prin nişte
 Printre rânduri
peripeţii care sunt de domeniul aventurilor submarinului Dox de pe vre-
muri. Nu pot fi povestite pentru că nu avem timpul, poate altă dată vom dez-

Radu Herjeu
volta acestă tematică care este întradevăr extraordinară. Este nu numai halu-
cinant, este halucinant pasionant. De ce? Pentru că ungerea nu se face în
orice moment şi nici de către oricine, ea are nişte momente istorice predes-
tinate. După ani şi ani şi ani am realizat că acesta a fost un moment predes-
tinat. După ce am descoperit că naiul mi-a fost dat, am continuat drumul
care mi-a fost indicat, şi atunci am întrezărit eu secretul pe care maestrul mi
l-a şoptit la ureche. Şi în dormitor eram 30… eram 60. De fapt, erau 2 dor-
mitoare, unul în faţa celuilalt, şi camera pedagogului Nicolescu era chiar în
centru ca el să poată controla când unul când celălalt. Şi eram 30 într-un
dormitor, cei mici, preşcolarii, erau într-un dormitor iar cei mari, de la clasa
8-a în sus spre a 12-a, eram în partea cealaltă. Şi bine-nţeles că la 17, 18, 19 355
ani, când treci de la adolescenţă la maturitate şi ideile se formează şi devii
bărbat, există şi bătălii, meciuri de box abstracte care se înfiripează în idei,
în păreri, în atitudini ş.a.m.d. Aveam un difuzor care avea o limbă; o dădeai
la stânga - se închidea, o dădeai la dreapta - se deschidea. Acel difuzor era
deschis la 6 dimineaţa de pedagogul Nicolescu ca să ne ducem la cantină,
să ne luăm ceaiul şi micul dejun, să trecem la studii şi la clasă; cei care
aveau muzica dimineaţa studiau la instrument şi făceau cursurile iar cultura
generală o făceam după amiază. Atunci a avut loc acea bătălie, când se uni-
seră toţi împotriva mea, făcuseră front comun şi au început să mă bom-
bardeze până când ne-am bătut cu perne, şi când au venit nişte perne în
capul meu, m-au doborât şi am căzut din pat. M-am ridicat şi mă băteam cu
pumnii în piept şi spuneam „ A! V-aţi pus cu toţii împotriva mea?“, „Păi,
cum să nu ne punem“, mă şicanau ei, „păi, nu l-ai auzit pe Damian Luca la
radio, vei reuşi tu vreodată să înregistrezi la radio? N-ai auzit ce sunet are
Gheorghe, stacatură extraordinară… Tu nu-ţi dai seama, chiar din grupul
tău Cămăraru Damian, care e coleg cu tine, are un sunet mult mai frumos
ca al tău?“; m-am enervat, am luat o pernă în mână şi am azvârlit-o în nu
ştiu cine şi am zis: „Vă jur pe sufletul meu, pe inima mea, pe conştiinţa mea,
că am să ajung cel mai mare naist din lume, cel mai mare compozitor al
lumii şi cel mai mare dirijor al lumii“. Dar multe promisiuni face omul. . .
R.H.: Mare naist aţi ajuns.
G.Z.: Mai rămâne restul.
R.H.: V-aţi mai întâlnit cu colegii?
G.Z.: Bineînţeles.
R.H.: Şi ce le-aţi zis?
G.Z.: Am râs, ne-am înbrăţişat, am plâns de bucuria revederii; dar apro-
 Printre rânduri
pos de acea promisiune făcută în copilărie... am transformat-o în jurământ.
R.H.: Aceasta a presupus foarte multă muncă.
Radu Herjeu

G.Z.: Enormă. Nu vă puteţi imagina. Nu mă refer la faptul că naiul este

un instrument aproape imposibil de abordat; pentru că este un instrument
ambigen; i-aş zice mai mult feminin pentru că are forma feminină, e deli-
cat... dar cine este mai încăpăţânat decât femeia dintre toate fiinţele umane?
Omul este încăpăţânat în genere, ca entitate nu ca prezenţă terestră, dar pen-
tru că se consideră că bărbatul este jumătatea femeii, iar femeia este jumă-
tatea bărbatului, împreună fac un tot. La biserică, după ce preotul i-a
cununat, spune „Acum sunteţi un întreg!“. Eu am considerat întotdeauna că
naiul este şi prietenul meu cel mai intim, dar şi duşmanul meu cel mai
înverşunat. Francezul zice că e un instrument imposibil de dresat, aşa cum
356 consideram noi capra şi pisica. Acum am văzut că şi capra şi pisica se
dresează, dar naiul este imposibil de dresat. Între mine şi nai a fost mereu
un război cataclismic, care n-a ajuns niciodată într-o perioadă de pace şi de
unire perfectă, ca o scânteie în luminile acelea pe care sper să le fi dat, să le
fi găsit, să le fi dat altora.
R.H.: Şi acum mai aveţi bătălii?
G.Z.: Bineînţeles. De exemplu, am fost la Izmir acum două săptămâni şi
am cântat cu orchestra simfonică de acolo Concertul în sol major pe care l-
am compus în 1975; l-am înregistrat pe disc în 1983 cu orchestra din Monte
Carlo, dirijată de Loran Foster, care este un american de origine română.
Discul a cunoscut un mare succes. De exemplu, în Canada s-au vândut câte-
va sute de mii; pentru o populaţie de 24 de milioane de locuitori este enorm.
A avut un succes remarcabil şi în Efes. În amfiteatrul acela gigantic… Eu
n-am ştiut ce se întâmplă; am auzit vuiete, vociferări, valuri care vin şi se
duc, un flux de mare. Când am ieşit în scenă, orchestra - era deja instalată -
a făcut introducerea. Am rămas perplex; era tot acel amfiteatru plin: 25 de
mii de oameni. A fost probabil cel mai mare succes de prezenţă umană din
toată cariera mea de artist. Plus încă alţi 5000 care au rămas fără bilete de
intrare. Ori, acest lucru mi-a făcut mare plăcere. Dar nu asta era important.
Importantă şi capitală a fost pregătirea acestui concert, pe care nu-l cân-
tasem din '83. Am ajuns până la 12 ore de studiu pe zi. Să luăm o vioară…
oboseşte mâna, să studiezi la pian… obosesc degetele, nu mai poţi să con-
trolezi muşchii, mecanismul extraordinar care se de dezvoltă între creier,
inimă si elementul prin care iese tot fluidul. Ori, ca să sufli într-un instru-
ment ca naiul, care pierde 75% din cantitatea de aer care se suflă şi numai
15- 20% intră în tuburi pentru a produce sunete, este o muncă infernală. Să
nu uităm că în timpul comunismului interpreţii la instrumente de suflat erau
 Printre rânduri
scoşi la pensie la 50 de ani, ca minerii, pentru că era consi-derată muncă
grea.

Radu Herjeu
R.H.: Ce aţi simţit, apropos de succesul dumneavoastră, ca om şi ca
artist la Izmir? Ce aţi simţit prima oară când aţi fost ovaţionat?
G. Z.: Trebuie să mă refer la succesul de debut, ajungem apoi la ovaţie,
triumf. Primele mele ovaţii au fost în străinătate, la Paris, în Elveţia, la
Laussane, Geneva, Berna, şi alte oraşe importante. N-am ştiut la acea epocă,
'60-'70, că discurile pe care le făcusem la Electrecord în perioada '66-'68
ajunseseră deja acolo, prin turism. Se scriau mii de scrisori iar la Paris eram
transmis de 20 de ori pe zi la radio. Când am ajuns la Paris popularitatea era
deja făcută. Într-un an de zile eram cunoscut în toata ţara, puteam umple
sălile fără nici un anunţ. Acela a fost primul meu triumf, după care a urmat
Germania, Scandinavia. 357
R.H.: Pentru acest public era ceva deosebit, exotic.
G.Z.: Da, pentru că naiul este un instrument exotic. A fost, pe undeva, o
încercare de revenire la zeul Pan, nu mă refer la religia paganistă, dar având
în vedere că zeul Pan este un reprezentant al cosmosului în general. Pentru
că el a fost interpretat ca Dumnezeul care a fost transpus în creşti-nism,
adică monoteismul, zeul Pan a fost zeul univeral… dar ca să mai facă şi un
instrument să-l ţină şi mâna stângă, eu sunt stângaci, să mai aibă şi o ure-
che tăiată…! Când am ajuns la francezi, după 45 de recitaluri, am citit în
ziare: reîntoarcerea zeului Pan; adică era pe undeva concepţia reîntoarcerii
omului la natură. După aceea, toată reîntoarcerea aceasta a fost zdrobită de
valul rock and roll, jazz.. Eu merg pentru purificare şi redarea valorii omu-
lui din sursele ancestrale. În Occident s-a văzut că naiul e un instrument
purificator, de spălare, recondiţionare a trinităţii umane: corp carnal, spirit,
duh. Naiul avea, revenind la zeul Pan, 7 tuburi, îl ţinea în mâna stângă, şi
pe fiecare tub se înscria o planetă din sistemul nostru cosmic. Nici un instru-
ment din toată cosmologia orientală nu e integrat într-un astfel de context.
Mi-am dat seama că naiul nu este un instrument ordinar, pe care l-am păs-
trat noi şi l-am renăscut după aceea; viaţa pe care o are astăzi e cu totul şi
cu totul de excepţie, iar însuşi faptul că există el ca instrument în sine, e un
lucru extraordinar. Mi-am dat seama că în acesta se ascunde sunetul instru-
mentului planetar. De ce vă spun acest lucru? Am constatat că Naiul este
acordat în sol major, sol major este gama care are un diez la cheie pe fa diez;
dar fa diez este cu tendinţă, este primul copil născut din seria de 7 diezi în
ascendenţă; pentru că bemolii sunt în descendenţă. Muzica cu diezi este o
muzică optimistă, muzica cu bemoli este o muzică pesimistă, ca a lui
Chopin. Aproape toată opera lui Chopin este în mi bemol minor, do minor,
 Printre rânduri
la bemol minor, re bemol minor ş.a.m.d. Muzica lui Mozart este o muzică
cu diezi, muzică expansionistă, optimistă, veselă, triumfătoare. Naiul, fiind
Radu Herjeu

acordat în sol major, presupune prima şi ultima speranţă. Pentru că dacă ai

pus-o pe prima şi ai construit-o, fa diezul, celelalte vin de la sine, nu poţi să
te opreşti. Nota sol e a 5-a din gamă, stâlpul din centrul casei, care ţine tot
templul; dar în cifra cosmică cifra 5 este cifra omului. 7 de la cele 7 planete
din sistemul nostru solar. Fiecare tub reprezintă o planetă iar naiul repre-
zintă sunetul planetar pentru că el reprezintă nota omului prin nota sol care
este acordat, afară de 7 care este cifra Cabalei, Genezei, Bibliei.
R.H.: Acesta e naiul, dar de ce jazzul şi rock-ul sunt nefaste?
G.Z.: Pentru că dându-şi seama de pericolul care era reprezentat prin
purificare şi readucerea la conştiinţă prin valorile ancestrale, puterea de a
358 continua spre purificare spre Dumnezeu, vârful piramidei mondiale oculte,
mă refer la oculta aia, de după perdea, care dirijează şi trage firele uman-
ităţii, a inventat rock-ul. Ea a prevăzut un control absolut la toate nivelele,
mai ales al tineretului. Şi, în loc să aleagă calea purificării, a ales-o pe cea
a decadenţei prin jazz, rap, metal, etc. Asta nu s-ar fi întâmplat în epoca lui
Mozart, Schubert şi mai ales în preclasici, care erau singurii conştienţi de
valoarea sunetului divin. Vivaldi, Albinoni, Monteverdi, toţi uriaşii şi
coloşii preclasici care au fost singurii piramidali. Mă refer la piramida
egipteană, mă refer la triunghiul echilateral, au fost singurii conştienţi de
valoarea cosmică divină a sunetului. De ce au compus muzica pe care au
compus-o? Pentru că era muzică de purificare, de reechilibrare a Tatălui, a
Fiului şi a Sfântului Duh, adică trinitatea din om. Şi atunci… toată această
conştinţă a mers până la un anumit punct, până când, şi cum ştim cu toţii
prea bine că misiunea planetei Terra n-a fost dată Domnului, pentru că alt-
fel nu mai aveau loc apariţile Fecioarei, alarmante şi disperate. Pământul a
fost dat diavolului, Satanei, prinţului Lucifer. Încă de la revoluţia
Luciferiană el a intrat în patrimoniul Satanei, până va veni Judecata de
Apoi, eliberarea, venirea lui Isus şi omul va fi din nou unicul Dumnezeu,
adică se va transforma din omul animal în omul Dumnezeu. Concluzia
finală este că, de la începutul acestui secol, tot echilibrul cosmic s-a deteri-
orat. Adică cifra 7 a căzut, do, re, mi, fa, sol, la, si, gama divină, gama sacră,
dodecafonismul… A apărut şi atonalismul, adică atonal, împotriva sunetu-
lui, împotriva tonului, împotriva echilibrului. Totul s-a prăbuşit şi atunci
jazzul a preluat ştafeta, diavolul a pătruns în sunetul divin. Ca să producă
dezastru şi colapsul mondial prin apariţia demenţialo-satanico-diavolească
a grupului Beatles, care a mers mai departe, a dus totul conştient prin sub-
liminal, a introdus texte împotriva Fecioarei, împotriva lui Isus.
 Printre rânduri
R.H.: Credeţi că ei erau conştienţi?
G.Z.: Absolut! S-a descoperit acum, discurile erau înregistrate în secret,

Radu Herjeu
se închideau 6 luni de zile într-un studio şi analizau totul acolo la perfecţi-
une iar când ieşeau discurile pe piaţă… Ce s-a întâmplat în 1964 când eram
în turneu cu Ansamblul Armatei în R.F.G la Munchen? Au dat foc la teatru!
Şi vă pun o întrebare: pe timpul lui Mozart, al lui Beethoven şi al precla-
sicilor se dădea foc la teatre, se spărgeau uşile, se luau stofele şi velururile
de pe scaune şi îşi rupeau fetele de 14 ani cămăşile, şi îşi smulgeau părul
din cap? Nu! Muzica era purificare şi înălţare.
R.H.: Bănuiesc că i-aţi supărat pe foarte mulţi cu filosofia dumnea-
voastră
G.Z.: N-au decât să fie supăraţi. Dar nu e filosofie, este un adevăr. N-
aveţi decât să luaţi scara terestră şi să o priviţi prin ce prismă vreţi dum- 359
neavoastră şi veţi constata adevărul.
R.H.: D-le Zamfir, aţi spus că puterea dumneavoastră e cu totul
extraterestră. În ce sens?
G.Z.: Când am făcut eu o asemenea afirmaţie?
R.H.: A fost preluat de la o conferinţă de presă.
G.Z.: Poate am fost prea încins. Fiecare om are o putere extraterestră;
fiecare om are puterea lui de diavol şi puterea lui de înger; omul este năs-
cut în dualitate, omul e jumătate negru şi jumătate alb, şi între negru şi alb
este liberul arbitru. Acel liber arbitru dă puterea omului să devină extrate-
restru sau să devină demon.
R.H.: Şi totuşi, nu contestaţi că aţi avut o sămânţă de geniu. Adică, nu
oricine se naşte cu acest talent şi nu e de ajuns numai munca pentru a ajunge
la rezultatele la care aţi ajuns dumneavoastră Mai e nevoie şi de altceva?
G.Z.: Dacă Beethoven ar fi fost în faţa mea în locul dumneavoastră şi l-
aş fi întrebat „Dragă Ludwig Van, eşti un geniu sau nu eşti?“ ce mi-ar fi
răspuns sărmanul Beethoven? E foarte greu. Aştept ca ceea ce am făcut, sau
ca valoarea mea să fie apreciată în afară, din afară, şi ca afară să-mi spună
cine sunt, ce-am fost, etc.
R.H.: Bănuiesc că vi s-a spus.
G.Z.: Mi s-a spus. Eu aş fi vrut să ajung la un grad de înţelepciune aşa
cum o are un guru din templele Himalayei care trăieşte 5 mii de ani sau 5
sute de mii de ani şi când îmbătrâneşte îşi schimbă corpul şi îşi ia un corp
tânăr, aruncă vechea carcasă şi se înnoieşte, aşa cum face şarpele, cum fac
multe animale. Ştiaţi că păianjenul îşi aruncă carcasa primăvara, o lasă
intactă ca şi cum ar fi unul viu şi se îmbracă cu o nouă „rochie“?
Extraordinar! Am văzut o femelă de păianjen pe care o chema Gertrude, am
 Printre rânduri
văzut-o în Ecuador acum un an când am fost în turneu, şi ne-a arătat acolo
cineva ce este „iubita mea“; m-am dus la ea, când te muşcă ai murit în 5
Radu Herjeu

minute, am mângâiat-o pe spate şi a început să se gudure ca şi cum era o o

fată curtată de un bărbat, râdea, râdea ca o finţă umană… Dar văd două!
Abia acum şi-a înoit carcasa, asta a lăsat-o acum câteva zile şi şi-a luat o
carcasă nouă. Este extraordinar fenomenul acesta de a şti ce e în tine şi de
a-l nega până la o anumită limită. S-a zis: „Zamfir e nebun!“. După ani,
când am apărut în Piaţa Universităţii, au scos teoria nebuniei. Şi a ţinut figu-
ra! Aşa de bine au luat-o românii şi au digerat-o încât nebun am rămas până
azi.
R.H.: Eu nu cred.
G.Z.: Dacă eu vă spun.
360 R.H.: Eu cred că a fost numai la un anumit nivel. De ce vă spun? Eu
când am fost în '92 în Italia, am avut marea plăcere, că în general acolo,
când spuneai că eşti din România, fie îşi aduceau aminte de Dracula, fie de
Ceauşescu, fie de Nadia Comăneci, la un moment dat cineva a spus
Gheorghe Zamfir, deci mi-a făcut o plăcere imensă pentru că se ştia şi altce-
va despre România. Deci, cred că românii, în general, v-au privit întot-
deauna ca un mesager…
G.Z.: Nu, nu! A fost făcută cu un anumit scop, deteriorarea mea fizico-
morală a fost făcută cu ştiinţă; ştiau că am un limbaj prin care am acces la
mase; şi cum masele ţin cont de artiştii care îi reprezintă, au tras concluzia
că aş fii periculos pentru politica lor. Niciodată nu am luat o atitudine
politică nicăieri şi n-am vrut să spun că mă bat cum s-a bătut Tarzan în
pădure că el este şefu'. Cred că mi-am ştiut locul meu, au fost aberaţii ale
unor oameni incoştienţi.
R.H.: Când aţi revenit şi aţi concertat în faţa a mii de oameni aţi simţit
această …
G.Z.: Nu
R.H.: Bănuiesc că v-aţi dat seama că sunteţi acasă.
G.Z.: Sigur că am fost primit de către popor, de sursa neaoşă, nu de
saltimbanci politici care trag firele ca la teatru de păpuşi.
R.H.: Credeţi că românii au un statut special? Au ceva special?
G.Z.: Am impresia că românul trebuie să ajungă până la arderea de tot,
ca din propria cenuşă să renască ca şi pasărea Phoenix.
R.H.: Şi cum se poate face?
G.Z.: Numai printr-o conştientizare a propriilor valori şi energii. Să-i
iasă românului din cap că ne vor salva ţiganii prin bişniţă, camătă, corupţie,
fraudă şi schimburi de dolari şi lingouri de aur, să ne iasă din cap că
 Printre rânduri
America ne va salva vreodată; ea ne-a băgat într-un abis fără fund la Yalta,
ne-a mai trântit o dată la Malta şi ne-a mai înfundat acum în noroi, cu ocazia

Radu Herjeu
NATO. Dacă e să luăm toate aceste momente istorice ajungem şi acolo la
predestinare, ori am impresia că noi, prin poziţia geografică demografică,
avem această predestinare, pentru că, dacă nu aveam această predestinare,
eram plasaţi geografic cu 800 de kilometri mai sus, îi împingeam pe aus-
trieci, pe cehi şi pe slovaci şi pe unguri mai spre nord, şi cu ocazia asta şi
Franţa şi Scandinavia trecea dincolo de calota terestră. Şi era loc destul, era
loc în ocean, putea Dumnezeu să mai scoată nişte teritorii prin nişte
cutremure, se mai împlineau nişte visuri gigantice. Dacă nu e loc în Ocean
atunci unde să fie? Şi era loc pentru toată lumea şi noi eram păziţi de ciuma
din est, de ruşi şi de sovietici, şi de alte ciume de barbari care au venit aici
şi au făcut cele mai murdare şi infecte sacrilegii care au putut fi comise vre- 361
odată în istoria umană. Nici o istorie nu a fost plină de măcel şi de dans ori-
bil satanic… să poţi să-ţi omori aproapele aşa cum a fost omorât de cei de
aici de la noi, comunişti şi de cei de dincolo de la răsărit, un măcel care ne
face nouă ruşine ca specie umană. Ne e ruşine să ne mai numim oameni.
Dacă ar fi să luăm istoria înapoi, ne-am cutremura cu toţii, am îmbătrâni şi
am albi într-o clipă, atât este de urât mirositor, ori sunt sigur că România are
un rol de jucat, am scris în memorile mele: „în timpurile de apoi cei mici se
vor mări iar cei mari se vor mici“. Nu uitaţi că roata morii se învârteşte…
cei de sus vor veni jos iar cei de jos se vor înnobila. dumneavoastră credeţi
că e vorba de religie în templele şi în bisericile americanilor de 4000 de
locuri sau 6000, ca The Cristal Cathedral din Los Angeles, sau mai ştiu eu
care biserică de show religios, pentru că americanii fac show, au vrut să facă
din Biblie un show, recitând pe dinafară cum ar fi o piesă de teatru, „un
ţăran şi doi cârlani“ sau „Take, Ianke şi Cadâr“ şi fac demonstraţie.
R.H.: Superficial.
G.Z.: Dumneavoastră credeţi că asta va fi salvarea noastră, religia în
felul în care e văzută de americani. Pe dolarul american scrie „In God we
trust!“, dar au respectat ei această deviză?
R.H.: Au respectat-o?
G.Z.: Nu, salvarea vine de aici, de la noi şi din cauza asta cred că sun-
tem un popor predestinat. Nu te duce să-i ceri vecinului că şi aşa nu-ţi va
da. Găseşte prin forţa ta interioară, cunoaşte-te pe tine. Şi din moment ce
ţi-ai văzut templul şi te-ai cunoscut odată, Dumnezeu pune mâna pe tine şi
spune: „Asta am vrut de la tine“. În franceză se spune: „Ajută-te pe tine
însuţi şi apoi cerul te va ajuta“. Ce încercăm noi să scuipăm pe Dumnezeu,
că tatăl îmi scria nişte scrisori în timpul exilului meu '80 şi '90 zicea: „Ceea
 Printre rânduri
ce e mai grav fiule acum este că lumea nu mai are încredere nici în
Dumnezeu, şi scuipă pe cer şi pe Dumnezeu“. Zic: „Cum e posibil aşa ceva,
Radu Herjeu

să scuipi pe Dumnezeu, păi nu Dumnezeu ne-a dat nenorocirea şi comunis-

mul, noi am adus aici comuniştii de la Moscova pe tancuri, noi ne-am înlă-
turat regele şi miniştrii, noi am pus pistolul…“. Puteam să ne aşezăm la
frontieră când s-a dat Basarabia fără nici un fel de luptă şi nici un fel de gest,
doar am ridicat mâinile, i-am dat-o gratis lui Stalin, şi Bucovina şi am zis:
„Gata domnule, ne-am predat!“. De ce nu s-a dus pe Prut toată armata, cu
tot poporul, cu toţi regii şi cu tot ce-am avut mai bun, cu toţi miniştrii, să fi
pus mâna pe tun, pe mitralieră şi pe grenade şi pe bombe.
R.H.: Şi credeţi că astăzi ar face-o?
G.Z.: N-ar face-o, dar dacă o face atunci nici nu mai era al 2-lea război
362 mondial şi nu mai erau nici români sub comunism, asta pot să v-o spun eu.
Dacă ne întoarcem un pic în istorie, prin prisma de astăzi, datorită expe-
rienţei crunte pe care am avut-o privim prin alt unghi, prin altă prismă rea-
litatea de astăzi. Încă o dată vă repet: salvarea românilor nu vine decât de la
noi, ne primenim, ne spălăm, ne curăţim, ne ducem la râu, scoatem hainele
după noi, rămânem goi şi începem să dăm cu parul în haine până iese tot
jegul ăla, şi toată mizeria pe care am adunat-o în 50 de ani de comunism şi
după aceea să vedeţi cum va deveni România o Elveţie. Dacă România era
sub regi astăzi, pentru bogăţia incomensurabilă din subsol şi din tot ce era,
valorile noastre şi cultura noastră ancestrală, noi puteam să devenim o
a 8-a sau a 9-a minune a lumi, şi sunt sigur că vom deveni, pentru că
România are o predestinare. Noi am dat în acest secol un număr incomen-
surabil de genii pe care nu l-au dat popoare care sunt elevate pe plan eco-
nomic, politic, industrial. Noi ce am ajuns? Am ajuns de râsul lumii şi abia
acum încercăm să ieşim din ţărână şi din cloacă şi mocirlă şi duhoarea asta
care a împuţit tot, şi florile şi animalele şi pădurile. M-am uitat la câini şi
pisici, este o degradare generală. Ar trebui să învăţăm de la furnici… ştiţi
cum merg rândurile de furnici, una vine, alta se duce, fiecare îşi ştie misi-
unea, nici o furnică nu e în spate sau în faţă uneia sau alteia fără să ştie unde
se duce şi ce face. Dacă noi eram neamul ăsta de furnici şi înlăturam mur-
dăria asta, care este spurcăciunea corupţiei, spurcăciunea schimbului de
dolari, ca şi când speranţa noastră e dolarul, dar nu uitaţi că leul românesc
era covertibil în aur pe vremea lui Caragiale, când birjarul ducea boierul
acasă, şi îi dădea boierul polul şi făcea birjarul „Săru’mâna coane, e de
aur!“. Păi dacă România avea leul de aur pe atunci, echivalent cu francul
elveţian şi cu dolarul american... De ce am ştiut să ajungem atât de jos dacă
am fost atât de sus? Eram exportatori de grâne, eram primul exportator de
 Printre rânduri
grâne din Europa, eram a 4-a ţară în exportul de petrol… Dacă aşa eram noi
atunci între cele două războaie mondial, ce am fi putut fi astăzi dacă aveam

Radu Herjeu
monarhie la putere? Şi iar revin la piramida ocultă, desenele au fost altfel…
Churchill, Roosevelt, Stalin… Americani care ne-au vândut şi care şi-au
bătut joc de noi…
R.H.: Maestre, o ultimă întrebare…
G.Z.: Noi îi adorăm pe americani, cu cascheta de baseball, cu Coca Cola
în buzunar, cu capul de mort pe piept, cu Michael Jackson pe spate; iertaţi-
mă, dar cum vreţi dumneavoastră ca un tineret care arată în halul acesta să
salveze această ţară? E predestinată, dar ştim noi să arătăm poporului pre-
destinarea asta? Trebuie să inoculăm acestor tineri ideea că destinul ţării e
în mâinile lor.
R.H.: La asta vă refereaţi când aţi spus „acest sfârşit tragic de secol“? 363
G.Z.: Da, exact! Este un sfârşit tragic de secol la toate nivelele, pentru
că tragedia asta incomensurabilă nu vine numai de la începutul secolului,
pentru că a fost un secol infect, altfel Fecioara nu ar fi apărut în durerea şi
în durerea lacrimilor ei la Fatima în Portugalia în 1917, să dea avertis-
mentele acelea copiilor, în ultimul hal de sfâşiere: „Atenţie, atenţie, atenţie!
Dacă nu veţi reveni la rugăciune va veni un război mondial, va fi o aureolă
boreală în 1939 pe toată Europa, (aşa a fost) dacă nu vă veţi da cu
Dumnezeu şi nu veţi reveni la inima preacurată a mea, a fiului meu Isus
Hristos, va reveni un alt război mult mai crunt şi distrugător decât cele-
lalte“. Îl aşteptăm pe acela pentru că încă n-am revenit la Dumnezeu, să
ştiţi, ne-am dat cu Satana.
R.H.: Am înţeles că vreţi să faceţi în România o şcoală de nai?
G.Z.: Dar cine mi-a dat ocazia şi posibilitatea? În 1990, chiar în aprilie,
când am apărut de două ori la Universitate, ca şi cum aş fi fost cel mai mare
criminal - „A apărut criminalul la Universitate!“ se spunea prin pieţe. Nea
Marin Chiser, fluieristul şi camaradul meu, minunat, un titan al folclorului
românesc, în vârstă, mi-a spus „Maestre, dacă ai ştii ce te înjură lumea prin
pieţe“, „Păi de ce nene?“ întreb eu, „ce am făcut eu, nea Marine?“. Păi, erau
nişte ţaţe care vindeau nişte castraveţi, nişte roşi, ziceau „De ce a apărut ăsta
la Universitate, de ce?“. Am fost zilelea acelea în prima mea audienţă la
revenirea mea din exil. M-am dus la primul ministru Petre Roman care
m-a primit stând pe un jilţ aşa… „Hai noroc, şi ce doreşti?“. „Să fac şi eu o
şcoală, o academie, un festival de muzică mondială, să adun toţi artiştii
lumii, pentru că, cu numele pe care l-am câştigat în lume pot să conving
nişte superstaruri, un clasic din muzica de cameră, simfonică, să vină la
mine. Să am un post de profesor la conservatorul Ciprian Porumbescu, dacă
 Printre rânduri
se poate, şi să am un loc unde să pot crea şi compune. „Crezi că ţara asta e
a mea, am pământurile mele?“ Eu zic: „Acolo în lacul Herăstrău, în fostul
Radu Herjeu

domeniu al şefului, poate se găseşte un hectar sau două hectare“, „Nu există
domnule! S-a făcut un baraj în afara Bucureştiului, nu e verdeaţă acolo, dar
pot să-ţi dau acolo câte hectare vrei“. După aceea am aflat că s-a vândut cu
un dolar metrul pătrat lui Ţiriac, chiar aici pe lacul Herăstrău şi şi-au făcut
acolo domenii, case şi terenuri de tenis. M-am dus la Conservator, am stat
de vorbă cu decanul şi rectorul şi i-am spus planul meu, pentru că naiul a
câştigat cele mai mari sufragii mondiale, s-a urcat pe podiumurile cele mai
înalte şi are cele mai înnobilate cărţi de vizită, şi dacă există posibilitatea de
a crea o catedră de nai, zice „Nu se poate domnule, este rudimentar, chiar
anul acesta am creat clase de chitară, de saxofon şi de jazz“. Am spus în
364 inima mea: „Să vă fie ruşine“ şi am plecat.
R.H.: Domnule Zamfir, vă mulţumesc foarte mult, sper ca până la urmă
să reuşiţi să faceţi această şcoală de nai şi să transmiteţi şi altora din acest
talent deosebit şi din această menire deosebită pe care ne-aţi spus că o are
naiul şi cel care cântă la nai.
G.Z.: Eu vă mulţumesc pentru invitaţie, am fost fericit să am o conver-
saţie cu dumneavoastră, un schimb de idei şi de păreri. Îmi cer scuze în faţa
dumneavoastră şi în faţa auditoriului ţării, pentru răbufnirile şi ieşirile mele,
n-am ajuns încă la cuminţenia unui guru sau înţelept, a unui duhovnic, dar,
cum să spun, nu am nici vârsta necesară şi încă nu s-a aşezat veninul cumu-
lat în atâţia ani în tălpi ca să pot să-l dau afară la prima spălare.
Printre rânduri

Radu Herjeu
250