Intoarcerea in Bucurestiul Interbelic

Bucureştiul se trezeşte în valuri: mai întîi vînzătorii de ziare şi florăresele, apoi muncitorii, pe
urmă funcţionarii, terorizaţi de ceasul deşteptător, şi, cel mai tîrziu şi mai greu, intelectualii, care
nu se ştie precis în ce moment al nopţii au adormit. Micul dejun se ia pe îndelete, în sufragerie,
cînd eşti îmbrăcat cuviincios, după ritualul matinal. Citirea gazetei alternează cu dialogul casnic
şi sorbitul cafelei, fiartă în ibric. Burlacii preferă, pentru micul dejun, cafeneaua, unii încîntaţi de
interlocutorii ocazionali, alţii terorizaţi de ei. Camil Petrescu este asaltat de la prima oră de
diverşi literaţi insistenţi şi fuge de la Capşa la Wilson, ca să scape de urmăritori: "... Mi-au dat de
urmă şi acolo... Într-o zi, unul pe care nici nu ştiam cum îl cheamă, s-a apropiat de masa mea
cordial, dîndu-mi mîna: - Sînteţi singur? - Da... să vezi...trebuie să mai vină cineva. - A, nu-i
nimic... eu am luat masa, dacă vine cineva, plec. Aţi fost aseară la 'Bulandra'? - Mda. - Ce ziceţi
de Mme Bulandra? Îmi venea să înnebunesc... Sleit, obosit ca gîndire, surmenat, nu puteam să
mă decid să scriu cronica în acea zi la Argus şi el îmi cerea o cronică anume pentru el, ca o
conferinţă la Radio."
Pe la 8 dimineaţa, vagoanele celor 30 de linii de tramvai (sîntem în anul de graţie 1935)
alunecă unele după altele, pline cu cei care pleacă spre ministere, bănci, şcoli, birouri şi
magazine. Liniile se încrucişează şi oamenii îşi întîlnesc o clipă privirile, alunecînd fiecare pe
direcţia şi pe şinele lui: Colentina - Piaţa Sfîntu Gheorghe -Calea Văcăreşti - Lemaître - Abator,
dacă eşti în tramvaiul 1, Bariera Vergului, prin Mircea Vodă spre Universitate şi capătul la
Strada C.A. Rosetti, dacă te-ai suit în tramvaiul 2 şi aşa mai departe pînă la Linia E spre
Expoziţie, la Parcul Carol şi linia H spre Hipodromul Băneasa. Ca-ntr-o lume cu armonii
pitagoreice, 1 se întîlneşte cu 2, 5, 7, 8, 9, 11, 14, 16, 19, 24, 25, 26, lucru pe care îl poţi afla de
pe tabela din staţie. Cobori din 1 şi îl iei pe 16, spre Hala Traian. Ca să ajungi dintr-o locuinţă
din Floreasca la un magazin de pe bulevardul Brătianu trebuie să iei tramvaiul 5, al cărui capăt
este la Piaţa Sf. Gheorghe. Dacă, dimpotrivă, locuieşti într-una din casele din Piaţa Sf. Gheorghe
şi vrei să ajungi, prin Vasile Lascăr, la Piaţa Gemeni, pe Ştefan cel Mare sau la Calea Lacul Tei,
te urci în tramvaiul 9. Cînd faci drumul zilnic, îţi scoţi, fireşte, un abonament pe linia de care ai
nevoie, dacă nu, îţi iei bilet de la taxator. Orele de lucru trec greu, marcate de ceasul de pe
perete, la fel şi orele de şcoală. Elevii evadează uneori, în parcuri, lăzăriştii şi cei de la Sf. Sava
în Cişmigiu, fetele de la Şcoala Centrală şi băieţii de la Cantemir în Grădina Icoanei şi Parcul
Ioanid. Băieţii de la Spiru Haret se plimbă, ca din întîmplare, prin faţa liceului de fete Regina
Maria, care se află în apropiere, cei de la Viteazu\' se duc spre Notre-Dame, pension de fete, în
limba franceză, pour s\'amouracher d\'une toute jeune fille. Uneori, ca să nu fie descoperiţi, îşi
aleg şi locuri insolite: un reporter care se duce să pozeze monumente funerare în Cimitirul Bellu
publică o fotografie de grup şcolăresc, cu următoarea legendă: "Au tras desigur 'fitul' şi au venit
să-şi consume flirtul nevinovat printre morminte." Imaginea arată două fete şi trei băieţi,
eleganţi, cu servietele în mînă, şepci şcolăreşti (ei), berete (ele) şi zîmbete fericite pe chipuri, de
care nu moartea, ci dragostea e răspunzătoare. În rest, orele trec prea încet pentru toţi şi fiecare
visează la vacanţă şi timp liber.
Pe la 5 după-masa tramvaiele sînt din nou pline: de la lacul Tei, cu 9, spre casă, în Piaţa
Sfîntul Gheorghe, de pe Bulevardul Brătianu, cu 5, în Floreasca, de la Hala Traian, cu 16, pînă la
întîlnirea cu 1 şi, cu 1, din nou la familie, în Colentina. Cina o poţi lua acasă, la prieteni, dar cei
mai mulţi preferă un local, în oraş. Restaurantele şi grădinile de vară sînt pline ochi de oameni,
din centru şi pînă la periferie, unde sînt mult mai ieftine. Pe strada 11 Iunie, firma Leul şi
Cîrnaţul spune, cu o concizie demnă de scriitorii clasici şi cu un umor demn de avangardă,
meniul, preţul, categoria de local şi categoria de clienţi, tineri, veseli, săraci. La Şosea, localuri
de vară, Colonada, Vişoiu, Flora, Bufet, la Dorobanţi Roata Lumii, în Cişmigiu Monte-Carlo, în
Herăstrău proaspăt deschisul Pescăruş, în Piaţa Buzeşti, Dory-Parc. Dacă foamea de seară te
prinde în centru şi buzunarul îţi permite, ai de unde să alegi: Athenee Palace şi Continental, pe
Calea Victoriei, Capşa, pe Edgar Quinet, Modern, pe Sărindar, pentru gazetarii de la Adevărul,
Dimineaţa şi Cuvântul, Gambrinus, la numărul 4, pe Cîmpineanu, pentru sburătoriştii de la nr.
40, Trocadero pe Academiei, Ileana pe Bulevardul Elisabeta. De la cele mai fine icre negre şi de
la şampania ţinută la gheaţă, în frapieră, la restaurantele de lux, pînă la aperitivul cu ţuică,
telemea şi măsline din localurile rustice, masa e un ritual şi are un cod al ei. Gourmet-ul Păstorel
Teodoreanu glumeşte serios pe teme gastronomice şi priveşte prin aburii mîncării marile
probleme ale omenirii: viaţa şi moartea, războiul, dragostea, nebunia. Naşterea este "un tacîm în
plus", sinuciderea e "renunţarea la alimente", nebunia, "o stare a spiritului în care omul nu mai
ştie ce mănîncă", amorul "agrement între cele două mese", iar războiul, dimpotrivă, "un fenomen
social în timpul căruia se mănîncă prost". Bucureştenii mănîncă bine, dar şi frumos, ştiu cum se
dezosează un peşte, care sînt etapele prin care trece un pahar cu vin pînă cînd ajunge la buze,
precum şi limbajul tacîmurilor aşezate pe farfurie.
O zi din viaţa unei femei, fie ea sau nu independentă, are cîteva minusuri şi cîteva plusuri, în
comparaţie cu ziua domnilor. Ea nu stă la cafenea, nu citeşte şi nu discută gazeta, nu vizitează
reprezentanţele de automobile, în schimb merge mai des la cumpărături, de la La Fayette pînă la
magazinul de delicatese Dragomir Niculescu, unde se găseşte tot ce e nevoie pentru un jour, de
la bomboane, la ceaiuri sau şampanie St. Marceaux, încearcă pălării la modistă şi petrece ore
bune în compania croitoresei, confidentă şi sfătuitoare de încredere. Coaforul cere timp, vizite
bisăptămînale (coafat în cea dintîi, pieptănat după cîteva zile), la fel prietenele cu care se discută
tot ce ţine de Bucureştiul monden. Există nenumărate asociaţii pentru femei, unele conduse de
feţe auguste, jurii care dau premiul Femina, societăţi cu proiecte diverse, orientate spre opere de
binefacere, care au în grijă aziluri de bătrîni şi de copii orfani. Nu în ultimul rînd, doamnele
încep să se ocupe tot mai serios de drepturile lor noi, fără să renunţe la cele tradiţionale.
O dimineaţă oarecare din viaţa unui literat, a lui Călinescu, de pildă, poate arăta aşa: "Am stat
în pat pînă la nouă (cu ce vise am intrat în veghe?). Vera se strînge lîngă mine, îşi aşază capul pe
mîna mea, ' se perche NULL, nu mă lasă să citesc jurnalul. Am răsfoit Lanson, L\'art de la prose,
volume de Proust şi Gide, tronînd pe masă, Gaster, N.R.Fr. etc. Dejun în pat." Ritualul matinal e,
şi el, mai nuanţat: "Spălat cu două degete pe ochi, multă pastă de dinţi, contemplat în oglindă
profilul, declamînd 'je suis beau comme seulement en rêve, le demon nous apparaît'". Urmează
neliniştea dinaintea creaţiei, o muncă intelectuală de care poate să rîdă numai cine n-a practicat-
o: "Trec de pe scaun pe canapea şi invers, cu foarte multe gînduri. Mă dau jos în birou şi-mi iau
diferite cărţi. Recitesc pagini din Jugements de Massis, poeziile lui Mallarme (azi nu-mi plac).
Vera citeşte Les caves du Vatican. Îi explic dostoievskismul lui Gide şi teoria gratuităţii, Wilde".
Prînzul. După prînz criticul îşi caută din nou locul, cu plimbări prin casă şi schimbare de peisaj,
de pe scaun pe canapea şi invers, cu trecerea de la o carte la alta şi de la o idee la alta. Simte
imboldul de a scrie nişte poezii. Nu o face. Cărţile de dimineaţă sînt luate iar în mînă, concluziile
nu întîrzie ("Massis mi se pare cam cretin"), alte cărţi, cîte o pagină citită, alte idei. În timp ce
soţia se îmbracă să plece, bărbatul simte une envie, lăsată în suspensie ca şi dorinţa de a scrie
poezii, şi un regret pentru "unele expresii din Cartea nunţii". Iar Massis, iar Gide, o digresiune
despre credinţă, despre religie şi, în fine, seara, o lungă consemnare de jurnal. Ar fi greu de spus,
din perspectiva unui om obişnuit cu linii de despărţire groase între orele de lucru şi cele libere, în
ce categorie intră ziua aceasta. Pentru cei obişnuiţi cu scrisul însă nimic nu e mai important decît
libertatea unei zile de lucru şi munca dintr-o zi liberă.
Simetric cu trezirea, Bucureştiul adoarme în valuri: întîi muncitorii, cu somn profund, apoi
funcţionarii cu grija şefului de birou şi, cel mai tîrziu, boema artistică. Localurile nu pot închide
din cauza grupurilor care nu se mai îndură să se ducă la culcare. E ora cînd Bucureştiul
îndrăgostit flirtează în armoniile de saxofon ale jazzului sau cînd, în liniştea alcovului, iubeşte.
Scriitorii, gazetarii, profesorii stau treji pînă la ore mici. Lumina veiozei se vede la geamurile lor,
de la Mărţişor pînă dincolo de Dorobanţi, pe Aleea Muller 55, în căsuţa lui Călinescu, de la
blockhausul în care s-a mutat de curînd Rebreanu pînă la cel în care s-a mutat de curînd
Lovinescu. Mult după miezul nopţii, toată capitala doarme: frumuseţea şi urîţenia, binele şi răul
sînt ascunse de respiraţia egală a oraşului.
Noua structura si opera lui Marcel Proust - Camil Petrescu

Adept al autenticitatii fara rezerve in literatura, al experientei directe si al tehnicilor narative

moderne, Camil Petrescu isi ia ca model si ca reper demonstrativ opera lui Marcel Proust, avand
convingerea ca scriitorul francez are un "datum" al creatiei totale, al artei-infinitezimale de a
descrie realitatea si experientele cele mai intime. Eseistul roman are intuitia de a aseza la baza
operei scriitorului francez esenta filozofiei bergsoniene, durata concreta, in fluxul ei nestavilit,
timpul devenind dimensiunea esentiala a operei lui Proust. Descriptia prezentului se face prin
intermediul fluxului constiintei, tehnica narativa cu totul noua, opusa ubicuitatii si atotprezentei
scriitorului, Camil Petrescu demonstrand lipsa de autenticitate a romanului traditional printr-o
secventa narativa care poate figura atat intr-un roman, cat si intr-o piesa de teatru:
"Mary il privea furioasa. Simtea limpede ca nu 1-a iubit niciodata, dar ii fu sila sa spuie. ii sopti
numai sec:
- Te-ai intalnit cu ea aseara la teatru!
Georges se gandi ca ar fi de prisos sa o minta. De altfel el stia ca ea sufera si fara motiv.. .Voi
deci sa marturiseasca, dar se trezi mintind cu seninatate.
- Nici n-am fost aseara la teatru, ii spuse el, pe cand revedea in minte pe Lucia.
Mary ar fi vrut sa-1 palmuiasca. isi aminti insa de scena de acum o saptamana si se tranti
furioasa in fotoliu." Exemplul aceasta demonstreaza cel mai clar ca scriitorul "obiectiv" patrunde
si in mintea femeii, dar si a barbatului si, in plus, stie ce gandesc acestia.
Pentru a se evita omniscienta autorului, se poate lua ca exemplu "romanul de saisprezece volume
al lui Proust", care este scris la persoana intai. Autorul nu stie mai mult decat personajul-
evocator sau decat oricare alt om din societate, prezentand, intr-un anume "perspectivism" oferit
de fluxul constiintei, fapt ce inlatura ideea de artificialitate a operei literare, printr-un spor de
autenticitate. in aceasta maniera literara, Marcel Proust scrie trei mii de pagini in care reflecta o
lume diversa, Franta timp de cincizeci de ani, o existenta concreta, desi dintr-o perspectiva
farmaceutica. Fata de romanul vechi, care isi alege un personaj, ii pune un reflector deasupra
capului, il adapteaza unitatii de actiune, apoi il determina sa fie un "un print mostenitor de
situatii", tehnica lui Proust este originala, descriind doar prezentul in asociatiile temporale cele
mai neasteptate. Aceasta a fost folosita si de un celebru romancier irlandez (James Joyce), care a
infatisat tot ceea ce se intampla in decursul a numai douazeci si patru de ore. Prezentul impune
"imagini, nazuinte, afirmatii, negari absolute", iar in fluxul curent exista si amintiri voluntare, nu
numai cele involuntare. O alta problema este a memoriei involuntare, care nu se dirijeaza dupa
principii estetice, nu urmeaza un anume plan. Memoria se coloreaza intr-o adanca amprenta
afectiva, in timp ce simpla asociere devine "penibila", cum se intampla in cazul lui Joyce.
"Memoria involuntara" este singurul instrument absolut necesar in constructia unui roman, in
functie de fluxul amintirilor dimensionandu-se si spatiul narativ. in 1913, Marcel Proust anunta,
de pilda, trei volume din romanul "A la recherche du temps perdu": "Du cate de chez
Swann", "Le cote" de Guermantes", "Le temps retrouv^", dar in 1916, el va mai anunta
patru volume, apoi inca sase, pentru ca totalul final sa fie de saisprezece volume. Primul, "Du
c6te" de chez Swann", s-a "dublat", al doilea, "Le temps retrouv6", a ramas in forma initiala,
iar "Le cot6 de Guermantes" s-a scindat in doua parti, din care "Sodome et Gomorrhe » a
avut el insusi alte doua parti, rezultand deci pe ansamblu trei volume. Momentul corectarii
spalturilor tipografice devenea la Proust un nou proces de creatie si aceste adaosuri se
transformau in noi volume: spre exemplu, intre subiect si predicat, interveneau alte zece
propozitii secundare. Criticii erau socati de aceasta necorelare a continutulufccu structura
clasica; Paul Souday scria: "Mi se pare, spunea el, ca marele volum al d-lui Marcel Proust
(Swann a aparut in 1913 intr-un singur volum) nu e compus, ca e tot atata de lipsit de masura pe
cat e de haotic. Ce lungimi teribile in povestirea batranei bone, a matusii maniace, «fiinta foarte
insignifianta».
«Un amour de Swann», care ocupa o treime din carte, nu e decat o imensa digresiune inutila: si
cate episoade in acest episod."
Paul Souday era insa un rationalist, descendent al lui Malherbe, calofil si adept al "economiei
scrisului". Pentru Camil Petrescu este comica acceptiunea "sa spui cat mai mult in cat mai putine
cuvinte", semanand cu incercarea unui domn genial de a scrie Biblia pe o carte postala. Sau cu
propunerea unui moldovean de a reduce "El-Zorab" la urmatoarea strofa: "La pasa vine un
arab/ Sa vanda pe El-Zorab./ Arabul s-o maniet/ Si pe cal l-o taiet." Aceeasi usuratate se observa
si in "tehnica herinetismului rebusian", "care e plin de toate sugestiile existentei organice, ca
firele unei radacini smulse de pamant si ganganii...". Personajele lui Proust sunt astfel construite
printr-o tehnica specifica, diferita de a romanului traditional, marcand definitiv structurile
narative ale secolului douazeci.