Titlul din limba engleză: Beauty for Ashes – www.cfcindia.

com
Drept de autor – Zac Poonen (1973)
Această carte este sub incidenţa dreptului de autor pentru a preveni abuzurile.
Este interzisă retipărirea sau traducerea acestei cărţi fără
permisiunea scrisă a autorului.

Sunt permise totuşi descărcarea şi tipărirea acestui articol

în condiţiile în care se va utiliza pentru distribuţia
GRATUITĂ, în condiţiile în care NU se vor face
MODIFICĂRI, în condiţiile în care vor fi menţionate
NUMELE ŞI ADRESA AUTORULUI
şi în condiţiile în care această notă de drept de autor
este inclusă în fiecare listare.

Pentru mai multe informaţii privind ediţia în limba română, vă rugăm să contactaţi editura:
SC ALFA SOFTWARE SA Zalău
450098 - Zalău, Str. Simion Bărnuţiu, Nr. 1, Bl A27, Parter
Telefon: +40-260-662.112 sau 612.777
E-mail: joldes@asw.ro
Web: www.harulzalau.ro

sau, direct autorul:

Zac Poonen
16 DaCosta Square,
Bangalore – 560084, India.
www.cfcindia.com

(Referinţele Biblice au fost citate din versiunea Dumitru Cornilescu – Nota Trad.)
 Pentru ANNIE
soţia mea devotată
care stătea credincioasă în spatele scenei
şi mă sprijinea în slujirea mea.
Gura n-ar putea vorbi,
nici mâna n-ar putea scrie,
dacă inima n-ar pompa sângele vieţii în ele.

CUPRINS

Capitolul 1
CORUPŢIA VIEŢII CENTRATE PE SINE
Depravarea totală a omului
Centrarea pe sine
Să recunoaştem răul dinăuntru
ATITUDINEA PERSOANEI CENTRATE PE SINE FAŢĂ DE DUMNEZEU
Legalismul
Neputinţa de a fi învăţat
ATITUDINEA PERSOANEI CENTRATE PE SINE FAŢĂ DE SEMENI
Invidia şi dorinţa de onoare
Împiedicarea slujitorilor mai tineri
Mândria
Judecarea altora
Lipsa dragostei
Lucrarea principală a Duhului Sfânt

Capitolul 2
CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS ( I. ): Să fii zdrobit
Cele două întâlniri ale lui Iacov cu Dumnezeu
SOARELE APUNE
A rata chemarea lui Dumnezeu
Disciplina divină
SOARELE RĂSARE
Binecuvântat de Dumnezeu
Singur cu Dumnezeu
Zdrobit de Dumnezeu
Foamea după Dumnezeu
Sincer cu Dumnezeu
Soarele care răsare
Capitolul 3
CALEA CĂTRE O VIAŢA CA A LUI HRISTOS ( II. ): Să fii golit
ÎNCREDEREA ÎN DUMNEZEU
În ajutorul lui Dumnezeu
Faptele credinţei
Extrema omului – oportunitatea lui Dumnezeu
Fără încredere în firea pământească
Dependenţa de Duhul Sfânt
Sfârşitul sinelui
ÎNCHINAREA LA DUMNEZEU
Jertfă şi închinare
Autorul darului sau darul Lui?
Ceva ce ne costă totul
Capitolul 4
FRUMUSEŢEA VIEŢII CENTRATE PE HRISTOS
Suveranitatea Duhului Sfânt
Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu
Cunoştinţa noastră limitată
Fără scurtături
Nu te lăuda că ai fost umplut
Exemplul lui Pavel
SLUJIREA PLINĂ DE DUHUL SFÂNT
Un sclav prin dragoste
Pasiune evanghelistică – nu pornire emoţionala
Insuficienţa omenească
Împlinirea chemării
VIAŢA PLINĂ DE DUHUL SFÂNT
Total mulţumit
Creştere în Sfinţenie
O viaţă răstignită
Creştere continuă
 Capitolul 1
CORUPŢIA VIEŢII CENTRATE PE SINE

Niciodată nu ne vom putea bucura de eliberare de la o viaţă centrată pe sine

înainte să vedem adevărata ei corupţie. Să ne uităm în Pilda fiului risipitor, din
Luca 15, la fiul cel mare, pentru că el simbolizează poate mai bine decât oricine
altcineva din Biblie urâţenia vieţii centrată pe sine.
Fiul cel mic din pildă este adesea considerat cel mai rău dintre cei doi
băieţi. Dar pe măsură ce ne uităm mai atent la fiul cel mare, vom descoperi că în
ochii lui Dumnezeu el era la fel de rău, dacă nu chiar mai rău. Adevărat că nu a
comis aceleaşi păcate ca şi fratele său mai mic. Dar inima lui era netrebnică şi
centrată pe sine.

Depravarea totală a omului

Inima umană este la fel în fiecare persoană. Când Scriptura descrie inima
umană ca nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea (Ieremia 17:9), se referă la
toţii urmaşii lui Adam. Rafinamentul civilizaţiei, lipsa ocaziilor de a păcătui şi o
copilărie protejată sunt, parţial, motive, care, posibil să ne fi ţinut departe de
păcate grave în care alţii au căzut. Totuşi nu avem dreptul să ne considerăm mai
buni decât aceşti oameni. Căci dacă am fi fost sub aceleaşi presiuni sub care au
fost ei cu siguranţă am fi comis aceleaşi păcate. Acesta este probabil un fapt
umilitor de recunoscut, dar este adevărul. Cu cât mai curând realizăm acest lucru,
cu atât mai curând vom trăi eliberarea. Pavel a recunoscut că nici un lucru bun nu
se găsea în trupul său (Romani 7:18). Acesta a fost primul său pas spre libertate
(Romani 8:2).
Oamenii se uită la înfăţişare şi pe baza aceasta îi consideră pe unii buni şi
alţii răi. Dar Dumnezeu care se uită la inimă ne vede pe toţi în aceeaşi stare. Biblia
ne învaţă că suntem cu toţii într-o stare depravată. În Romani 3:10-12 spune „Nu
este nici un om neprihănit, niciunul măcar.” Nimeni nu înţelege şi nimeni nu îl
caută pe Dumnezeu. Aceste lucruri au devenit neprofitabile. Nimeni nu face
binele, nici măcar unul. Romani 3:10-20 este un rezumat al vinei pe care o poartă
omenirea – religioasă sau nereligioasa. În Romani 1:18-32 avem o descriere a
„fiului cel mic” – cel foarte imoral şi fără frica de Dumnezeu. În Romani 2 îl
găsim pe „fiul cel mare” – omul religios care este la fel de rău ca şi omul păcătos.
După descrierea acestor două categorii de oameni, Duhul Sfânt încheie pasajul
spunând că amândouă categoriile sunt deopotrivă vinovate. Nu există nici o
diferenţă între una şi alta.
Omul este depravat în totalitate; şi dacă Dumnezeu nu îşi întinde mâna şi
nu lucrează în viaţa lui, nu mai există nici o speranţă.
Centrarea pe sine

Fiul cel mare (Luca 15:25-32) poate fi luat ca o întruchipare a unui slujitor
creştin. Dacă tatăl din poveste îl întruchipează pe Dumnezeu, atunci îl putem
considera pe fiu creştin activ – îl vedem în pilda că vine acasă după o zi de lucru
pentru tatăl său. Nu era un tânăr leneş, nu stătea acasă toată ziua profitând de
averea tatălui său. Era unul care lucra din greu pentru tatăl său, şi care aparent îl
iubea mai mult decât fratele sau mai mic – spre deosebire de acesta, el nu a plecat
de acasă cu jumătate din averea tatălui. După aparenţe, era mai devotat, dar de fapt
după cum vom vedea, el era la fel de egoist ca fratele său mai mic. În el vedem
imaginea unui creştin activ în ogorul Domnului, plin de devotament dar totuşi
centrat pe sine.
Dumnezeu a creat acest pământ să funcţioneze după anumite legi. Dacă
acele legi sunt încălcate, va urma o pierdere sau lovitură. Uitaţi-vă la o lege:
Dumnezeu a făcut ca pământul să se învârtă în jurul soarelui. Dacă pământul ar
avea o voinţă a lui şi ar decide într-o zi să nu mai fie centrat în jurul soarelui ci
doar să se învârtă în jurul său, nu ar mai fi anotimpuri şi toată viaţa pe pământ ar
muri.
În acelaşi fel Adam a fost creat să fie centrat pe Dumnezeu. În ziua când a
refuzat că Dumnezeu să fie centrul său şi a ales să fie centrat pe sine – asta a fost
decizia lui când a ales să mănânce din pomul interzis de Dumnezeu – a murit,
după cum i-a zis Dumnezeu.
Avem aici o lecţie importantă: în măsura în care viaţa noastră de creştin
este centrată pe noi înşine, în aceeaşi măsură vom simţi moartea spirituală – în
ciuda faptului că suntem născuţi din nou. Şi în mod inconştient vom servi şi altora
aceeaşi moarte spirituală. Putem avea o reputaţie de slujitori puternici şi zeloşi ai
lui Dumnezeu (cum poate a avut şi fiul cel mare) dar se poate să avem nevoie de
mustrarea Domnului, „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti
mort” (Apocalipsa 3:1). Această trăire este una tragică dar posibilă în slujirea
creştină. Mulţi slujitori creştini trăiesc pe baza reputaţiei pe care şi-au creat-o ei
înşişi. Alţii îi admiră, iar el este inconştient de faptul că Dumnezeu îl vede cu alţi
ochi. Fără să fi fost vreodată eliberat de centrarea pe sine, el este incapabil să
elibereze pe alţii – chiar dacă predică într-un mod spectaculos!
Iată dar, un avertisment foarte puternic pentru fiecare dintre noi în această
pildă.

Să recunoaştem răul dinăuntru

Dumnezeu lasă de multe ori peste noi vremuri de presiune ca să scoată

dinăuntrul nostru viaţa coruptă centrata pe sine, ca să ne putem vedea cum suntem
cu adevărat. Este uşor să ne considerăm duhovniceşti când circumstanţele noastre
sunt uşoare. Când nu avem probleme de rezolvat, când nu ne supără nimeni, când
lucrurile merg uşor şi totul pare lejer, ne putem foarte uşor înşela cu privire la
adevărata stare a inimii noastre. Dar când ne supără un coleg de serviciu, sau un
vecin ne deranjează, haina duhovnicească dispare. Viaţa centrată pe sine se
manifestă atunci în toată murdăria ei.
Asta s-a întâmplat cu fiul cel mare. Când fratele său mai mic a fost cinstit,
el s-a supărat. Nimeni nu ar fi crezut vreodată ca fiul cel mare ar putea fi aşa de
invidios. El părea să fie foarte cumsecade. Dar nu s-a mai confruntat niciodată cu
o asemenea presiune ca şi în situaţia de faţă. Acum adevărata lui faţă a ieşit la
iveală. Nu provocarea din acel moment l-a făcut rău. Provocarea a scos doar la
iveală ceea ce era ascuns în el de mult timp.
Amy Carmichael a spus: „Un pahar plin de apă dulce nu poate vărsa nici
măcar un strop de apă amăruie, oricât de tare ar fi mişcat.” Dacă de pe buzele şi
din inimile noastre iese apă amăruie înseamnă că a fost întotdeauna acolo. Nu
provocarea sau supărarea ne fac amărui sau neduhovniceşti. Ele doar scot la iveala
ceea ce era deja în noi. Aşa că trebuie să fim mulţumitori că Dumnezeu ne trece
prin asemenea vremuri ca să putem vedea corupţia din inima noastră. Dacă nu ar
exista aceste vremuri, nu ne-am da seama niciodată că în noi este o fântână de
corupţie, şi că în trupul nostru nu există nici un lucru bun.
De asemenea mai învăţăm aici că abţinerea nu este victorie. O persoană
poate exploda de mânie într-o situaţie grea, pe când alta (cu mai mult autocontrol)
fiarbă doar pe dinăuntru fără să iasă nimic afară. În ochii lumii, a doua persoană
poate fi văzută ca una puternică. Dar Dumnezeu care vede inima ştie că amândouă
persoanele au fiert pe dinăuntru şi le consideră la fel de netrebnice. Diferenţele în
comportamentul extern a fost doar rezultatul unor temperamente diferite.
Abţinerea nu înseamnă victorie. Dumnezeu nu vrea să părem eliberaţi şi
duhovniceşti ci vrea să FIM cu adevărat liberi. Pavel a spus „Nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Iată unde vrea să ne aducă Dumnezeu.
Haideţi să privim la trăsăturile unei vieţi centrate pe sine din două
perspective. Mai întâi atitudinea faţă de Dumnezeu, şi apoi atitudinea faţă de
semeni. Putem vedea ambele perspective în pilda fiului risipitor.

Atitudinea persoanei centrate pe sine faţă de Dumnezeu

Legalismul

Atitudinea vieţii centrate pe sine şi slujirea Lui în acelaşi timp este

caracterizată de un duh de legalism. Sinele poate încerca să-L slujească pe
Dumnezeu. Poate fi foarte activ în slujire – dar este o slujire legalistă. Caută să
primească o răsplătire pentru slujire. „Ţi-am slujit toţi aceşti ani”, îi spune fiul cel
mare tatălui, „şi nu mi-ai dat nici măcar un ied”. El l-a slujit pe tatăl său doar
pentru o răsplată tot acest timp, dar până acum nu a fost evident acest fapt. Acest
moment de presiune a scos la iveală adevărul.
Iată cum slujeşte sinele pe Dumnezeu – nu cu libertate, bucurie şi
spontaneitate, ci cu gândul la o răsplată. Răsplata aşteptată poate fi chiar şi o
binecuvântare spirituală de la Dumnezeu. Dar slujirea făcută cu un asemenea
motiv este legalistă şi neprimită de Dumnezeu.
Fiul cel mare l-a considerat pe tatăl său crud şi nedrept pentru că nu i-a
răsplătit slujirea în toţi acei ani. El este ca slujitorul căruia i-a fost dat un talant şi
care, când a fost chemat la stăpân a spus „Doamne, iată-ţi polul, pe care l-am
păstrat învelit într-un ştergar; căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru”
(Luca 19:20-21). Sinele îl consideră pe Dumnezeu greu de mulţumit, aşa că
încearcă din răsputeri să slujească dar continuă să se condamne că nu a reuşit să
îndeplinească cerinţele unui Dumnezeu atât de greu de mulţumit!
Nu acesta este slujirea pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi. Biblia spune
„Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7). În acelaşi fel în
dreptul slujirii, Dumnezeu iubeşte pe cel ce slujeşte cu bucurie, nu din nevoie.
Decât o slujire de mântuială, Dumnezeu ar prefera să nu fie slujit. Când cineva
slujeşte ca să fie răsplătit, nu durează mult şi persoana aceea începe să se plângă
lui Dumnezeu că nu primeşte binecuvântări suficiente. Problema se agravează
atunci când vede pe cineva mai binecuvântat decât el/ea.
Oare noi ne comparăm vreodată munca şi binecuvântările cu alţii? Acest
lucru poate fi doar rezultatul unei slujiri legaliste. Isus a spus odată o pildă despre
nişte lucrători care lucrau la diferite ore din zi pentru acelaşi om. La sfârşitul zilei
stăpânul le dădea fiecăruia un dinar. Cei care au lucrat mai mult şi mai greu, au
venit la stăpân şi au început să se plângă spunând „Cum poţi să ne dai acelaşi
salar ca şi celorlalţi? Noi merităm mai mult.” Aceşti oameni au slujit pentru bani
– şi când au primit ceea ce le-a fost promis au început să se plângă de faptul că
alţii primeau ce nu meritau (Matei 20:1-6).
Vedem acest lucru la fiul cel mare. El îi spune tatălui „Cum poţi să-i dai
toate aceste lucruri fratelui meu, când eu sunt cel care ţi-a slujit cu credinţă, nu
el”.
Când Izraeliţii l-au slujit pe Dumnezeu cu cârtire, El i-a trimis în
captivitate, aşa cum le-a promis că va face: ”Pentru că, în mijlocul belşugului
tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie şi cu dragă
inimă, ... vei sluji vrăjmaşilor tăi” (Deuteronom 28:47,48). Dumnezeu nu găseşte
plăcere în slujirea legalistă.
Creştinii centraţi pe sine adeseori îl slujesc pe Dumnezeu doar ca să îşi
menţină imaginea de om credincios în ochii altora. Nu dragostea fierbinte faţă de
Isus îi ţine în slujire, ci frica faţă de ce ar zice alţii dacă nu ar mai sluji. Atunci
când aceşti oameni aleg calea uşoară spre câştiguri materiale, încearcă din
răsputeri să-i convingă pe cei din jur că Dumnezeu i-a călăuzit pe acea cale! Nu ar
fi nevoie de această autojustificare dacă nu ar fi acea frică secretă să nu fie
descoperiţi şi văzuţi ca oameni nespirituali! Ce chin şi durere este într-o astfel de
slujire.
Câtă bucurie şi libertate este într-o slujire care izvorăşte din dragoste pentru
Hristos! Dragostea este uleiul care unge motorul vieţii noastre ca să nu scârţâie şi
să ruginească! Iacov a muncit timp de şapte ani ca să o primească pe Rahela.
Biblia spune că acei şapte ani „ i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea”
(Geneza 29:20). La fel va fi şi pentru noi când slujirea noastră izvorăşte din iubire.
Nu va fi niciun chin sau vreo apăsare.
Biblia spune despre relaţia lui Hristos cu biserica că este ca o relaţie dintre
soţ şi soţie. Ce aşteaptă un soţ de la soţia lui în primul rând? Nu slujirea ei. El nu
se căsătoreşte cu ea doar ca să-i gătească, să-i spele hainele în primul rând. Ceea
ce doreşte el mai întâi de toate este dragostea ei. Fără de asta, toate celelalte sunt
fără valoare. Asta doreşte Dumnezeu şi de la noi.
Neputinţa de a fi învăţat

O altă trăsătura a vieţii centrate pe sine este neputinţa de a fi învăţat. Când

fiul cel mai mare era înfometat şi stătea afară, tatăl său a ieşit la el şi a încercat să
vorbească cu el. Dar acesta a fost încăpăţânat şi a refuzat să îl asculte.
Cu adevărat „Mai bine un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi
fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase îndrumat” (Eclesiastul 4:13). Cel
care crede că ştie totul şi nu vrea să mai înveţe nimic de la alţii este într-o stare
regretabilă.
Persoana centrată pe sine este atât de sigură că are dreptate, încât nu mai
vrea să fie corectat. Nu mai acceptă să fie criticat. Spiritualitatea noastră este
testată la maxim atunci când suntem contrazişi şi atacaţi.
A.W. Tozer a spus ca atunci când suntem criticaţi, singurul lucru care ar
trebui să ne îngrijoreze este dacă criticile sunt adevărate sau false, nu dacă
persoana care ne critică este un prieten sau un duşman. De multe ori duşmanii
noştri ne spune mai multe adevăruri decât prietenii noştrii.
O poziţie de neclintit, ţinută cu încăpăţânare este un semn sigur al centrării
pe sine. Să nu uităm că o atitudine rigidă, de autoapărare faţă de semenii noştrii
este un indicator al aceleiaşi atitudini a inimii noastre fără de Dumnezeu. Dacă nu
suntem gata să primim învăţătura şi să fim corectaţi de către fraţii noştri (chiar şi
de către cei mai tineri dintre ei) este un semn că suntem plini de noi înşine, în
ciuda experienţelor noastre spirituale şi a cunoştinţei biblice.
Tatăl încearcă să discute cu fiul cel mare, dar acesta se simte rănit şi se
autocompătimeşte. Creştinul centrat pe sine se simte bine când este răsfăţat şi
tratat ca un copil mic – chiar şi de către Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să încerce
să discute cu aceste persoane, dar ele nu ascultă cu uşurinţă. În cele din urmă, se
vor găsi asemenea fiului cel mare, în afara casei Tatălui.
Vedeţi cât de îngrozitoare este inima omului?

Atitudinea persoanei centrate pe sine faţă de semeni

Invidia şi dorinţa de onoare

Când părtăşia noastră cu Dumnezeu este ruptă sau blocată, ne este afectată
relaţia cu semenii noştrii. Când Adam a fost izgonit de la viaţă în Eden, el a
pierdut imediat şi dragostea pentru Eva. Când Dumnezeu l-a întrebat dacă a
păcătuit, el şi-a acuzat soţia spunând „Doamne, nu este vina mea. Este vina
femeii”.
Invidia este o trăsătura a vieţii centrate pe sine în atitudinea faţă de alţii.
Fiul cel mare a fost invidios faţă de fratele său mai mic şi de aceea s-a înfuriat. Ani
de-a rândul fiul cel mare nu a fost desconsiderat în casa tatălui său. Slujitorii i se
închinau cu respect. Dar acuma poziţia lui este ameninţată. În casă era altcineva în
centrul atenţiei. Şi el nu poate accepta faptul acesta. Invidia, monstrul acela cu
ochii verzi, s-a instalat degrabă în inima fiului cel mai mare.
Viaţa centrata pe sine iubeşte atenţia acordată de cei din jur. Iubeşte lauda
oamenilor şi se bucură când este singurul obiect al admiraţiei. Îi place să fie la
înălţime şi mereu atrage atenţia asupra sa, într-un fel sau altul. Creştinul centrat pe
sine caută ocazii să spună altora ce a făcut pentru Domnul – poate chiar într-un
mod foarte smerit, dar în secret aşteptând mulţumirea lor. El este foarte nefericit şi
neliniştit când altcineva are succes sau reuşeşte să facă ceva mai bine decât el.
Omul centrat pe sine se supără foarte uşor. El caută recunoaşterea altora şi
vrea ca toţi să primească sfaturile lui. De fapt el ar fi foarte ofensat dacă nu i s-ar
cere părerea la o şedinţă a comitetului. El are o atât de înaltă părere despre el încât
îi place să vorbească şi să vorbească, gândindu-se că toţi din jur au nevoie de
sfaturile lui valoroase! Există creştini care din momentul în care îşi deschid gura,
nu mai reuşesc să o închidă; şi continuă să vorbească fără să-şi dea seama că toţi
cei din jur s-au săturat. O limbă necontrolată este un semn al vieţii centrate pe
sine.
Creştinul centrat pe sine nu ştie cum să primească locul doi în mod graţios
şi bucuros. Este supărat când altcineva primeşte poziţia de frunte şi el trebuie să
fie pe locul doi. Singurul caz în care ar accepta să fie numărul doi, ar fi în situaţia
în care ar urma să treacă pe primul loc la retragerea celui aflat în frunte.
Se spunea despre Kaiserul german că dorea să fie centrul atenţiei peste tot
unde mergea. Dacă mergea la botezul unui bebeluş, îşi dorea să fie bebeluşul; dacă
mergea la nuntă, îşi dorea să fie mireasa; şi dacă mergea la o înmormântare îşi
dorea să fie cadavrul! Să nu uităm totuşi ca inima lui nu a fost cu nimic mai rea
decât este a noastră.
Centrarea pe sine face un om să atragă atenţia altor oameni asupra lui, chiar şi în
cele mai sfinte activităţi – fie predicând de la amvon fie în rugăciune adusă lui
Dumnezeu! Un lider creştin centrat pe sine va împiedica creşterea spirituală a
celor cărora le slujeşte – pentru că atrage oamenii la el, nu la Hristos. Un adevărat
om al lui Dumnezeu va atrage întotdeauna oamenii dincolo de el însuşi, la Hristos.
Aceasta este chemarea fiecăruia dintre noi. Dar puţini iau aminte.

Împiedicarea slujitorilor mai tineri

Un lider creştin îi împiedică pe cei din comunitatea lui religioasă să devină

lideri, ca să nu îi fie ameninţată poziţia. Aşa că slujeşte într-o asemenea manieră
încât se face o necesitate pentru cei cărora le slujeşte. Acest lucru este contrar voii
lui Dumnezeu. Oswald Chambers a spus odată că oricine se face o necesitate
pentru un alt suflet a ieşit din rânduiala lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este
necesitatea absolută pentru orice persoană. Fie ca nici unul dintre noi să nu încerce
să-i ia locul.
Nimeni nu este de neînlocuit în biserica lui Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu
poate continua foarte bine şi fără noi. De fapt poate funcţiona mult mai bine fără
ajutorul oamenilor încrezuţi care se consideră indispensabili! Trebuie să
recunoaştem acest lucru în mod continuu. Am citit odată o ‚reţetă’ pentru
smerenia oricărui suflet care se consideră indispensabil. Se sugera acolo să se
umple o găleată cu apă, să îşi pună mâna în apă până la jumătatea braţului şi apoi
să o scoată. Locul gol rămas în apă este măsura în care lipseşte atunci când va
pleca! Darurile noastre sunt de folos bisericii, dar niciunul dintre noi nu este
indispensabil.
Câned ne cere Dumnezeu noi trebuie să fim dispuşi să ne retragem la o
parte. Dar creştinul centrat pe sine nu va accepta niciodată acest lucru. El va
încerca să îşi menţină poziţia pe cât de mult posibil. Mulţi astfel de „lideri
creştini” din ziua de azi putrezesc în „tronurile” lor, împiedicând lucrarea lui
Dumnezeu. Ei nu ştiu cum să se piardă uşor în decor şi să lase pe altcineva în locul
lor.
Aţi auzit probabil expresia că succesul fără succesor este un rateu. Isus a
recunoscut acest lucru şi a învăţat oamenii să-I continue lucrarea. În trei ani şi
jumătate, El a antrenat oamenii care să-i conducă lucrarea mai departe. Ce
exemplu minunat pentru noi!
Pavel a recunoscut nevoia de a-i învăţa pe alţii să continue lucrarea. În 2
Timotei 2:2 el îi spune lui Timotei „Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor
marturi, încredinţează la oameni de încredere, cari să fie în stare să înveţe şi pe
alţii”. Ceea ce încerca Pavel să spună de fapt era: „Să aveţi grijă să predaţi ştafeta
acestei comori altora. Să nu împiedicaţi niciodată pe oamenii mai tineri decât voi
să se ridice”. Chiar şi oamenii de afaceri recunosc principiul: „succesul fără
succesor este un rateu”. Dar mulţi slujitori creştini nu au recunoscut acest lucru.
Cu adevărat „în fiecare generaţie, copiii acestei lumi sunt mai înţelepţi decât
copiii luminii”.
Numai centrarea pe sine îl face pe un om invidios faţă de cineva mai tânăr
care poate face anumite lucruri mai bine decât el. Cain a fost invidios că
Dumnezeu a primit jertfa lui Abel, dar a refuzat-o pe a lui. Dacă Abel ar fi fost
mai mare, poate ar fi fost mai tolerant. Dar groaznicul fapt că fratele lui mai tânăr
era mai bun ca şi el a fost un motiv îndeajuns de mare ca să-l omoare pe Abel.
Vedem acelaşi lucru în cadrul vieţii lui Iosif şi a fraţilor săi. Iosif primea
descoperiri divine, ceea ce îi făcea pe cei zece fraţi mai mari să fiarbă de invidie –
atât de invidioşi erau încât vroiau să-l omoare.
 Regele Saul a fost invidios faţă de David, pentru că femeile cântau: „Saul a
omorât cu miile, iar David cu zecile de mii.” Din acea zi a hotărât să-l omoare.
Istoria umană, deci şi istoria bisericii, este plină de aceleaşi întâmplări.
În acelaşi fel, Fariseii de la început erau invidioşi pe popularitatea tânărului
Isus din Nazaret şi hotărâţi să-l omoare pe cruce, cu orice preţ.
Pe de altă parte, ce încurajator este să priveşti la un om ca Barnaba în Noul
Testament. El era un slujitor mai experimentat care l-a luat pe proaspătul convertit
Pavel sub aripa lui, când nimeni altcineva nu a vrut să-l accepte. Barnaba l-a dus la
biserica din Antiohia şi l-a încurajat. În Fapte capitolul 13 citim că Barnaba şi
Pavel au plecat împreună într-o călătorie de misiune. Şi când Barnaba a văzut că
Dumnezeu îl cheamă pe tânărul Pavel la o lucrare mai mare decât a sa, de
bunăvoie a făcut un pas înapoi şi l-a lăsat pe Pavel în frunte. Fraza „Barnaba şi
Pavel” se schimbă dintr-o dată în „Pavel şi Barnaba” în Faptele Apostolilor.
Biserica creştină suferă astăzi pentru că nu există mulţi Barnaba care să ştie să facă
un pas înapoi şi să îi lase pe alţii în frunte. Bineînţeles că suntem gata să păşim
înapoi în lucrurile fără mare importanţă. Când suntem la o intrare, facem un pas
înapoi şi lăsăm pe altcineva să intre înaintea noastră. Dar în lucrurile care contează
– cum ar fi conducerea în biserică – nu suntem gata să facem un pas înapoi. Viaţa
noastră centrată pe sine este foarte înşelătoare. Putem avea un simţ al smereniei în
lucruri care nu contează. Dar ne putem vedea adevărata stare în lucrurile cu
adevărat importante.

Mândria

Omul centrat pe sine are o părere foarte înaltă despre el însuşi. Fiul cel
mare a spus „Toţi aceşti ani am muncit din greu pentru tine şi nu am refuzat
niciun lucru din ce mi-ai cerut”. Era mândru de slujirea ascultătoare faţă de tatăl
său. Mândria se ridica în inimile noastre, nu numai din cauza virtuţilor şi
succeselor noastre, ci şi din cauză că simţim că alţii din jurul nostru nu au lucrat la
fel de bine ca noi. Mândria vine întotdeauna ca rezultat al comparaţiei cu alţii.
Dacă alţii din jurul nostru au fost în mod evident mai buni ca noi, nu ne-am mai
simţi mândri. Dacă în pilda aceasta ar fi fost încă un frate mai mare care ar fi slujit
cu mai multă dedicare tatălui, fiul cel mare nu ar fi putut să se simtă mândru în
prezenţa celuilalt frate. Dar vedem aici că fiul cel mare a putut să se compare în
mod favorabil pentru el cu fratele mai mic. „Eu te-am slujit cu credincioşie”, îi
spune tatălui, „dar uită-te la fratele meu mai mic. El ce a făcut? Şi-a aruncat banii
pe femei uşoare.”
Lucifer a căzut datorită mândriei. El s-a comparat cu ceilalţi îngeri şi s-a
văzut mai înţelept, mai frumos şi deasupra tuturor celorlalţi. A fost uns ca
heruvim, dar în cele din urmă a ajuns să fie diavolul. De atunci mulţi alţii au
pierdut ungerea lui Dumnezeu într-un fel asemănător. Poţi fi ca un înger, dar
mândria te poate transforma într-un diavol într-o clipită.
 Aceasta era boala de care sufereau Fariseii. Isus i-a portretizat foarte exact
în pilda în care Fariseul se roagă: „Doamne îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi
oameni. Eu mă rog şi postesc, dau zeciuială, etc.” Sinele este aşa. Câteodată poate
fi chiar mai subtil, ca şi în cazul învăţătoarei de la şcoală duminicală, care după ce
a citit această pilda grupei sale, s-a rugat „Doamne, îţi mulţumim că nu suntem ca
şi Fariseul!”. Râdem cu toţii, pentru că ne imaginăm că nu suntem ca acea
învăţătoare! Precum învelişurile cepei, mândria spirituală este ascunsă în noi
adânc şi subtil – uneori chiar ascunsă sub smerenie falsă, care este cea mai urâtă
forma a mândriei!
Creştinul centrat pe sine nu este întotdeauna uşor de recunoscut după
atitudinea lui. El are smerenie falsă la exterior, o înfăţişare smerita şi un limbaj
„smerit”. Dar pe dinăuntru, el se compară cu alţii şi se bucură în bunătatea lui, în
măreţia lui şi în „smerenia” lui!

Judecarea altora

Comparaţia cu cei din jur duce în cele din urmă la judecarea altora –
câteodată prin expresii dure şi sarcastice.
Ascultaţi ce spune fiul cel mare tatălui: „Fiul tău cel tânăr ţi-a stricat banii
pe femei uşoare”. Cine i-a dat lui aceste informaţii? Nimeni. El a presupus cel mai
rău lucru despre fratele său.
Când urăşti pe cineva este uşor să crezi cele mai rele lucruri despre acea
persoană. Uitaţi-vă cât de uşor i-a fost fiului mai mare să scoată la iveală toate
greşelile din viaţa fratelui său decât să se încerce să le acopere.
Oare noi vedem numai greşeli în cei din jurul nostru? Ne-am bucurat
vreodată când am văzut pe cineva căzând – mai ales dacă nu ne-a plăcut acea
persoană?
Inimile noastre sunt atât de viclene încât dacă cei din jur se prăbuşesc, nu
ne pare rău. Din contră, câteodată suntem chiar bucuroşi pentru că ne face pe noi
să părem mai buni. Această atitudine este caracteristică unei persoane centrate pe
sine.
Judecăm motivele altora? Persoana centrată pe sine vede pe cineva făcând
un lucru şi îşi spune: „Ştiu de ce face acest lucru” şi începe să atribuie un motiv
pământesc acelei acţiuni.
Viaţa centrată pe sine îşi ia multe atribuţiuni – chiar şi aceea de a sta pe
tronul lui Dumnezeu (pentru ca Dumnezeu este singurul care are dreptul să judece
motivele noastre). Pavel ne avertizează: „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de
vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în
întunerec, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda
de la Dumnezeu.” (1 Corinteni 4:5). Doar la întoarcerea lui Isus vom putea şti
adevăratele motive ale unei persoane.

Lipsa dragostei
Persoana centrată pe sine nu are dragoste adevărată pentru semenii săi şi lipsa ei
este rădăcina atitudinii reci faţă de ei. Se poate preface că are dragoste, dar îi
lipseşte dragostea adevărată ca a lui Isus. Fiul cel mare nu s-a dus niciodată la tatăl
său să se ofere voluntar să plece în căutarea fratelui sau. Nu i-a păsat dacă fratele
lui era mort sau viu. Pe el îl interesa doar distracţia cu prietenii săi (v. 29). Atâta
timp cât el era fericit, nu îi păsa ce se întâmplă cu alţii.
Oare suntem şi noi aşa? Care este atitudinea noastră faţă de cei ce scad în
credinţă? Este mai uşor să iubeşti un necredincios decât să iubeşti un credincios
care a căzut. Dacă avem cu adevărat compasiunea lui Hristos, îi vom iubi pe
amândoi. Fiul cel tânăr este imaginea creştinului căzut. Este uşor să-l condamnăm.
Este mult mai greu să-l ajutăm şi să-l iubim. Biblia spune: „Fraţilor, chiar dacă un
om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, cari sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi
cu duhul blândeţii.” (Galateni 6:1). Şi din nou: „Dacă vede cineva pe fratele său
săvârşind un păcat, ..., să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa” (1 Ioan 5:16). Ne
rugăm aşa pentru cei căzuţi? Nu. De ce nu? Pentru că suntem atât de centraţi pe
noi înşine.
Când căutăm o viaţă şi o umblare mai apropiată cu Domnul, să nu uităm că
o viaţă mai aproape de Domnul ar trebui să ne facă mai comunicativi. Dumnezeu
nu ne apropie de el ca să „ne veselim cu prietenii”. Este uşor pentru noi să intrăm
în grupurile noastre (cu cei care cred ca şi noi) şi să ne gândim doar la starea
noastră – uitându-ne cu dispreţ la cei care nu au avut parte de aceleaşi experienţe
spirituale ca şi noi. Asta nu e o viaţă aproape de domnul, ci este centrare pe sine
sub masca spiritualităţii; şi este inacceptabilă la Dumnezeu.
Să nu ne lăsăm înşelaţi. Dacă suntem interesaţi doar de „distracţie” (chiar
dacă este distracţie spirituală) cu alţi membri din „cercul nostru spiritual” şi nu
suntem capabili să avem părtăşie cu alţi credincioşi care nu văd lucrurile la fel ca
şi noi, atunci suntem într-o stare de stagnare spirituală. Biblia spune „Cine nu
iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte.” (1 Ioan 3:14). Cuvântul „iubeşte”
înseamnă cuvântul „agapo” din limba greacă, care tradus înseamnă „să consideri
valoros, să îţi pese, să fii credincios, şi să te bucuri de cineva”. Deci acest verset
înseamnă că dacă nu ne considerăm fraţii valoroşi (chiar şi pe cei din alte
denominaţii), dacă nu ne pasă de ei, dacă nu le suntem credincioşi, dacă nu ne
bucurăm de ei, atunci, în ciuda cunoştinţelor noastre Biblice şi a experienţelor
noastre spirituale suntem într-o stare de moarte spirituală.
Lucrarea principală a Duhului Sfânt

Putem fi tineri sau bătrâni, oricare ar fi doctrina noastră de „sfinţenie”, cu

oricâte experienţe şi binecuvântări în viaţă, dar pentru toţi, sinele moare greu.
Trebuie să ştim ce înseamnă să ne ridicăm crucea în fiecare zi şi să-l urmăm pe
Isus dacă vrem să avem biruinţă faţă de sine. Nu există alte cale. Vom mai reveni
la această idee în capitolele următoare.
 Să nu uităm că Duhul Sfânt ne-a fost dat ca să ne ajute să murim faţă de
sine. Biblia spune: „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul
împotriva firii pământeşti: sunt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi
face tot ce voiţi.” (Galateni 5:17). Aceste două puteri (Duhul Sfânt şi sinele) se
luptă în mod constant ca să câştige controlul asupra noastră.
În ziua de azi, mai mult ca oricând, sunt mulţi creştini confuzi în privinţa
lucrării Duhului Sfânt, aşa că este bine să ştim cu toţii că Duhul Sfânt a venit ca un
Ajutor, să ne ajute să omorâm faptele trupului (viaţa centrată pe sine). El face
multe lucrări în şi prin noi. Să nu uităm nici una dintre aceste lucrări. Dar dacă nu
Îl lăsăm să ne omoare sinele, atunci toate celelalte experienţe sunt fără valoare.
Biblia spune: „Dacă trăiţi după îndemnurile trupului, veţi muri; dar dacă,
prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt
călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8:13-14).
Versetul 14 este adeseori citat în contexte greşite şi este folosit în referinţă cu
călăuzirea Duhului în privinţa a ce trebuie să facem, sau încotro să ne îndreptăm.
Dar de fapt este legat de versetul 13 şi se referă la călăuzirea care ne-o dă Duhul să
scoatem din viaţa noastră tot ce este centrat pe sine. Tot din acest verset învăţăm
că acesta este semnul de recunoaştere a fiilor lui Dumnezeu.
În pilda din Luca 15, observăm că dragostea tatălui a fost egală pentru
amândoi fii. Nu l-a iubit pe cel mare cu nimic mai puţin decât pe cel mic. A ieşit
din casă ca să-i întâmpine pe amândoi. Când cel mic a venit acasă, tatăl a ieşit în
întâmpinarea lui, şi când fiul cel mare a refuzat să intre în casă, tatăl a ieşit să-l
invite înăuntru. Chiar îi spune: „Fiule tu eşti întotdeauna cu mine, şi tot ce am eu e
al tău”. Vedeţi măreţia inimii lui Dumnezeu chiar şi faţă de persoanele centrate pe
sine? El ne iubeşte şi vrea să ne dea tot ce are El. Dar mai întâi trebuie să ne
elibereze de sine.
Dumnezeu nu iubeşte femeia uşoară mai mult decât pe Fariseu. Îi iubeşte la
fel de mult pe amândoi şi L-a dat pe singurul său fiu să moară pentru amândoi.
Dar răspunsul din inimile celor doi poate fi diferit; iată în ce constă diferenţa. Fiul
cel mic care a fost odată plecat din casa tatălui, e acum la masă şi se bucură de
bogăţiile tatălui. Fiul cel mare, care a fost în casă în tot acest timp este acum afară.
Cu adevărat, după cum a spus Isus, mulţi care sunt acum cei dintâi, vor fi cei de pe
urmă în veşnicie, şi mulţi care sunt aici cei din urmă vor fi cei dintâi. Numai dacă
suntem gata să ne smerim şi să recunoaştem corupţia din inimile noastre, şi să
răspundem din toata inima la dragostea Tatălui, vom putem să stăm cu el la masa
Lui în veşnicie.
Fie ca Domnul să vorbească inimilor noastre.
 Capitolul 2
CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS
( I. ): Să fii zdrobit

Unul dintre versetele care ne arată calea de ieşire din viaţa centrată pe sine
şi ne duce în frumuseţea şi plinătatea unei vieţi ca a lui Hristos, este Galateni 2:20:
”Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine.” Pentru unii dintre noi acesta este un verset bun de
memorat şi de predicat. Dar pentru apostolul Pavel care a scris acest verset
înseamnă experienţa care a avut-o el. El a schimbat cenuşa vieţii sale centrate pe
sine pentru frumuseţea vieţii lui Hristos. Lucrul acesta a fost posibil pentru el
pentru ca a acceptat sa moara fata de sine.
Doar atunci când „EUL” (sinele) este crucificat, poate Isus să se manifeste
cu slava Lui în viaţa noastră. În 2 Corinteni 3:18, citim că Duhul Sfânt ne
transformă în imaginea lui Hristos de la un nivel de slavă la altul. Aceasta este cea
dintâi lucrare a Duhului Sfânt. Zi de zi, an de an, Duhul lui Dumnezeu caută să ne
conformeze tot mai mult cu imaginea lui Hristos. Dar calea de la un nivel de slavă
la altul este prin cruce! Dacă prin Duhul Sfânt nimicim sinele din viaţa noastră,
vom cunoaşte desăvârşirea din viaţa lui Isus.
Noi astăzi nu avem acces liber la pomul vieţii precum Adam, înainte să
cadă. În Geneza 3:24 citim că Dumnezeu a pus o sabie de foc înaintea pomului
vieţii. Aşa că, înainte să putem gusta din fructul acestui pom este nevoie ca sabia
de foc să nimicească sinele. Nu există nici o altă cale de a ajunge la viaţă cu
adevărat din Dumnezeu. Calea crucii este singura cale la o viaţă împlinită. Acest
adevăr este învăţat în cuvinte simple şi în simboluri, în Scriptură din Geneza până
în Apocalipsa.
Crucea ne zdrobeşte şi ne goleşte. În continuare ne vom uita la aceste două
aspecte ale crucii.

Cele două întâlniri ale lui Iacov cu Dumnezeu

Iacov era un om care a învăţat pe propria piele ce înseamnă să fii înfrânt. Putem
învăţa multe adevăruri din viaţa lui.
Un lucru extraordinar cu privire la Biblie este că ea prezintă tot adevărul
despre cei mai măreţi oameni din istorie, împreună cu minusurile şi căderile lor.
Scriptura nu prezintă portretul unor sfinţi perfecţi. Vedem în Cuvântul lui
Dumnezeu bărbaţi şi femei exact aşa cum au fost în viaţa lor – împreună cu
greşelile lor cu tot. Din aceste motive biografiile personajelor din Biblie sunt o
încurajare pentru noi, mai mare decât biografiile scrise în zilele noastre (care de
obicei ascund minusurile şi greşelile persoanelor descrise, şi îi prezintă ca super-
sfinţi).
 Iacov a fost un om cu pasiuni precum ale noastre. El a fost chemat de
Dumnezeu, fără dubiu, şi predestinat din veşnicii să fie un vas prin care Dumnezeu
să-şi ducă la îndeplinire planuri divine. Dar el a avut o inimă coruptă şi
înşelătoare, precum ale noastre. Dumnezeu cheamă oameni obişnuiţi în slujirea
Lui – nu super oameni. Foarte des Dumnezeu cheamă pe cei de jos, dispreţuiţi şi
slabi din lume, ca să-şi îndeplinească scopurile. În slujirea Lui, El nu pune nici un
preţ pe deşteptăciunea umană sau abilităţi.
Iacov s-a întâlnit cu Dumnezeu de multe ori în viaţa lui. Dar în prezentarea
sa din Geneza ies în evidenţă două întâlniri. Prima a fost la Betel, unde a visat o
scară care ducea la cer, şi a zis: „aceasta este casa lui Dumnezeu” (Geneza 28:10-
22). A doua întâlnire la Peniel, unde s-a luptat cu Dumnezeu şi acolo a zis: „Nu l-
am văzut pe Dumnezeu la faţă” (Geneza 32:24-32). Între aceste două episoade a
fost un interval de 20 de ani.
La Betel s-a oprit din drum la apusul soarelui (Geneza 28:11). Aceasta este
doar o menţiune a orei din zi când Iacov a ajuns la Betel. Dar mai departe în
capitolele următoare aflăm că de fapt soarele a apus peste viaţa lui Iacov. Şi timp
de 20 de ani după acest incident întunericul a devenit tot mai gros, dar povestea nu
se termină aşa.
La Peniel, Iacov s-a întâlnit cu Dumnezeu din nou. Şi acolo, imediat după
întâlnirea lui Iacov cu Dumnezeu soarele a răsărit, şi el şi-a continuat călătoria.
Din nou un fapt geografic, dar care s-a aplicat şi în viaţa lui Iacov. Din acea zi
avea să fie un om diferit. Întunericul a fost alungat şi lumina lui Dumnezeu a
început să strălucească în viaţa lui.
Dumnezeu ne-a dat istoria lui Iacov şi episodul întunecos din viaţa lui, ca să
ne arate că el a fost un om normal. A suferit acelaşi întuneric pe care îl avem şi
noi. Dar el a trăit şi răsăritul de soare în viaţa lui. Acest lucru trebuie să ne
încurajeze pe noi ca oricât de gros ar fi întunericul din viaţa centrată pe sine,
putem încă să vedem răsăritul soarelui, dacă vom păşi în urmele paşilor lui Iacov
la Peniel.
Haideţi să ne uităm la viaţa lui Iacov – când a apus soarele, şi apoi când a
răsărit.

Soarele apune
Iacov a ieşit din pântecele mamei lui prinzându-l de picior pe fratele său.
„De aceea i-au pus numele Iacov„ (Geneza 25:26). Exact asta a şi fost.
Întotdeauna lua pentru el ceva ceva de la altul. A luat dreptul de întâi născut de la
fratele său şi mai apoi binecuvântarea tatălui său. A luat-o pe Rahela de la tatăl ei
Laban, şi apoi a luat din ce era a lui Laban.
Lui Iacov îi plăcea să se târguiască. S-a târguit cu Esau în schimbul
dreptului de întâi născut. Mai apoi s-a târguit cu Laban pentru Rahela. La Betel îl
găsim chiar târguindu-se cu Dumnezeu.
 Iacov a fost de asemenea un înşelător. Când şi-a dorit binecuvântarea
tatălui său a fost în stare să-l înşele cu orice preţ. A fost gata chiar să se folosească
de numele lui Dumnezeu în minciună lui. Când Isac îl întreabă cum a făcut rost de
mâncare aşa de repede el spune că: „Domnul mi l-a scos înainte” (Geneza 27:20).
Cu câtă uşurinţă a folosit numele lui Dumnezeu în minciuna lui! Cu siguranţă nu
cunoştea frica de Dumnezeu.
Iată natura lui Iacov – luând, târguindu-se şi înşelând – ca să îşi urmărească
interesul pământesc. Era, clar, urmaş, de-al lui Adam.

A rata chemarea lui Dumnezeu

În cele din urmă, la Betel, soarele a apus asupra vieţii lui. Acolo într-un vis,
Dumnezeu i-a dat lui Iacov o revelaţie a scopului glorios şi măreţ pe care îl avea
cu viaţa lui. I-a făcut lui Iacov aceleaşi promisiuni pe care i le făcuse lui Avraam.
Dar cum răspunde Iacov? El spune: „Doamne, eu nu sunt aşa de interesat de
lucrurile spirituale. Dacă mă vei păzi doar de rău şi pericole, şi dacă îmi vei da
mâncare şi haine, eu voi fi mulţumit. Îţi voi da o zecime din averea mea şi te voi
recunoaşte ca Dumnezeul meu” (Geneza 28:20-22).
Mulţi creştini sunt la fel. Dumnezeu îi cheamă la ceva măreţ şi glorios dar
ei se mulţumesc cu ceva mult, mult mai inferior. Dumnezeu îi cheamă să-şi
consume energia în slujirea Lui, dar ei îşi consumă vieţile făcând bani şi căutând
onoare în lumea aceasta. Cât de puţini sunt printre oamenii lui Dumnezeu aceia
care îşi recunosc chemarea! Un exemplu a fost un om al Lui Dumnezeu care i-a
spus fiului său: „nu-mi va plăcea deloc dacă ai fost chemat de Dumnezeu să fii
misionar, şi tu vei alege să te cobori la nivelul de a fi rege sau milionar. Ce sunt
regii şi oamenii nobili în comparaţie cu onoarea de a câştiga suflete pentru
Hristos”
Scopul lui Dumnezeu pentru noi - ca şi pentru Iacov – se extinde dincolo de
trupurile noastre. Scopul lui e cu două substraturi – mai întâi să arătăm viaţa lui
Hristos altora, şi apoi să slujim într-un fel in care să arătam viaţa lui Hristos.
Aceasta este chemarea unui creştin – nu există nici o chemare mai măreaţă. Totuşi
mulţi creştini, ca Iacov, nu recunosc această chemare – unii chiar care sunt creştini
implicaţi în slujire. Dumnezeu le dă un dar spiritual şi imediat ei sunt plini de ei
înşişi, şi pornesc pe o altă cale, departe de scopul central al lui Dumnezeu pentru
viaţa lor. Ca un copil care este captivat de o jucărie, ei sunt captivaţi de darul lor.
Le umple vederea şi nu mai reuşesc să vadă nimic dincolo. Cât de clar le-a
schimbat Satan calea fără ca ei să-şi dea măcar seama. Iacov nu a putut să
cuprindă vastitatea scopului lui Dumnezeu pentru viaţa lui. El a fost captivat de
jucării, pe când Dumnezeu a vrut să-i facă parte de bogaţii cereşti. Rezultatul unei
vederi atât de înguste a fost ca scopul lui Dumnezeu pentru viaţa lui Iacov a fost
întârziat. Dumnezeu a trebuit să aştepte 20 de ani până când Iacov a fost de acord
să-şi ia gândirea de la lucrurile acestei lumi şi să se concentreze asupra lucrurilor
divine. Câţi creştini încurcă şi întârzie planul lui Dumnezeu cu viaţa lor din cauză
că au o privire îngustă, şi sunt captivaţi de lucruri mai puţin importante decât
planul lui Dumnezeu.
Pavel a fost un om diferit. El a putut spune la sfârşitul vieţii sale că nu a
fost neascultător faţă de viziunea cerească. Pe drumul Damascului, Dumnezeu i-a
dar o viziune a unei slujiri măreţe pe care i-a pregătit-o – ca să deschidă ochii
oamenilor orbi şi să-i elibereze din legăturile diavolului prin mesajul evangheliei
(Fapte 26:16-19). Pavel nu s-a lăsat niciodată încurcat de munca socială sau de
vreo altă activitate punând-o mai presus de chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa
lui.
Dar Iacov nu a răspuns aşa când Dumnezeu i-a vorbit. Aşa că soarele a apus
asupra vieţii lui, şi întunericul creştea. Dar lucrul minunat este că Dumnezeu nu l-a
părăsit pe Iacov. Dumnezeu i-a promis la Betel: „Nu te voi părăsi până nu-mi voi
împlini promisiunile faţă de tine” şi Dumnezeu şi-a ţinut cuvântul. Acest lucru ar
trebui să ne încurajeze – Dumnezeu este perseverent cu copiii Săi.

Disciplina divină

Ca să-şi împlinească promisiunile faţă de Iacov, Dumnezeu a trebuit să-l

disciplineze sever. Aşa că vedem în acest stadiu al vieţii lui Iacov, 20 de ani de
mustrare divină, ca să ajungă la stadiul în care să accepte chemarea măreaţă pe
care i-o face Dumnezeu.
În primul rând, Dumnezeu l-a pus pe Iacov lângă o persoană pe măsura lui.
Laban era la fel de deştept ca şi Iacov. Ei doi au trăit împreună şi au avut legături
unul cu celălalt, au avut frecuşuri şi discuţii prin intermediul cărora Iacov a fost
şlefuit puţin. Dumnezeu ştie pe cine să pună în viaţa noastră ca să ne scape de
viclenie. Dumnezeu îşi măsoară disciplina pe care ne-o aplică după nevoia
fiecăruia dintre noi; şi El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele
nostru, chiar când pune lângă noi o persoană precum Laban – atâta timp cât nu ne
împotrivim providenţei divine. Mulţi au învăţat sfinţirea prin căsătoria cu cineva
asemeni lor: „Când fierul loveşte fiarul zboară scântei” (Proverbe 27:17) - dar se
ascut ambele bucăţi de fier!
Iacov în cele din urmă începe să culeagă ce a semănat. Toată viaţa i-a
înşelat pe alţii, iar acuma se întoarce roata. După ceremonia nupţială, credea că s-a
căsătorit cu Rahela, dar descoperă dimineaţa următoare că de fapt s-a căsătorit cu
Lea! Şi-a găsit ac pentru cojocul său în Laban! Acum gusta şi el din amărăciunea
care a provocat-o altora. Dumnezeu nu disciplinează fără un scop sau rost. El ştie
ce doză are nevoie fiecare dintre noi, şi ne dă atât cât trebuie. Cu cei miloşi,
Dumnezeu este milos; cu cei încăpăţânaţi, Dumnezeu este încăpăţânat (Psalmul
18:25). El ştie cum să se poarte cu fiecare Iacov.
Problemele lui Iacov nu era gata. După 14 ani de muncă grea, a obţinut-o
pe Rahela doar ca să descopere că nu putea face copii. Dumnezeu şi-a arătat milă
şi în cele din urmă i-a dat un copil cu ea, dar nici acest lucru nu-l schimbă pe
Iacov. El încă nu se încrede pe deplin în Dumnezeu, şi complotează mai departe.
 Următorul lui plan este să îl jefuiască pe Laban. Iacov era deştept. Cunoştea
toate şmecheriile meseriei, şi ştia cum să ia cele mai bune oi ale lui Laban. Cât de
mult a fost nevoit să aştepte Dumnezeu ca Iacov să se încreadă în El şi să-şi uite
inteligenţa umană. Aceeaşi problemă o are Dumnezeu cu copiii lui şi în ziua de
azi. El nu este impresionat de inteligenţa noastră. Dumnezeu aşteaptă să vedem
nebunia acestor lucruri pământeşti, înainte să ne folosească în împlinirea voii Lui.
Îl găsim pe Iacov pregătindu-şi fuga de Laban. El s-a săturat să trăiască cu
socrul său şi vrea să plece. Dar când pleacă îşi dă seama că a sărit din tigaia cu ulei
în foc. Primeşte vestea că Esau se apropie din faţă cu o oaste mare, iar Laban îl
urmăreşte din spate. Cel care a încercat să scape de disciplina lui Dumnezeu îşi dă
seama că nu e uşor. Dacă Iacov ar fi pus problema în mâinile lui Dumnezeu, El l-
ar fi eliberat de la Laban în felul Său. Dar Iacov nu învăţase încă să se încreadă în
Dumnezeu.
Când se vede încolţit şi în pericol, Iacov începe să se roage. Imediat îi
aminteşte lui Dumnezeu promisiunile pe care i le-a făcut la Betel (Geneza 32:9-
12). Dar rugăciunea nu e de ajuns. Trebuie să şi comploteze ceva pe lângă. Îi vine
o idee strălucită prin care să scape o parte din averea lui – în caz că Dumnezeu îl
dezamăgeşte. Cât de asemănător cu acei care vorbesc despre încrederea în
Dumnezeu şi trăirea în credinţă, dar care au mereu o formă de siguranţă
pământească în caz că Dumnezeu nu îşi face partea! Iacov era foarte mult asemeni
nouă.
De câte ori nu am văzut, aşa cum a văzut Iacov când s-a întâlnit cu Esau, că
temerile noastre eu fost nefondate, că n-a fost nevoie să plănuim o scăpare şi să ne
îngrijorăm şi să ne îndoim de Dumnezeu. Inima lui Esau era în mâinile lui
Dumnezeu şi El putea s-o schimbe (cum scrie în Proverbe 21:1) după cum vroia.
„Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii
lui.” (Proverbe 16:7). Dumnezeu i-a spus foarte clar lui Iacov că va avea grijă de
el. Dar Iacov nu a crezut promisiunea lui Dumnezeu.
Iacov a petrecut 20 de ani sub mustrările Domnului. Nu cunoaştem toate
detaliile despre ce a îndurat Iacov - dar cu siguranţă nu i-a fost uşor. A fost greu şi
din punct de vedere fizic – lucra şi dormea sub cerul deschis, expus la soare şi
ploaie. Dar această disciplinare a fost necesară ca să îi zdrobească dependenţa de
sine şi încrederea în sine. Doar după câţiva ani a putut Iacov să privească înapoi şi
să vadă cum a lucrat Dumnezeu în viaţa lui. „Dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru
binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice
pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe
urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a
neprihănirii.” (Evrei 12:10-11).

Soarele răsare
Am văzut soarele apunând peste viaţa lui Iacov şi cum întunericul din viaţa
lui s-a adâncit în anii care au urmat. Iacov a fost un om normal ca şi noi. Şi
deasupra acestui om normal a răsărit într-o zi soarele. Dumnezeu s-a întâlnit cu el
a doua oară şi l-a schimbat într-un „Israel” – un prinţ al lui Dumnezeu.
Numai Dumnezeu ar fi putut vedea vreun bine într-un om nedrept ca Iacov,
şi l-a urmărit cu răbdare, fără să renunţe la speranţă. Prin asta vedem harul şi
măreţia lui Dumnezeu. Este un lucru grozav. În ciuda vieţii noastre centrate pe
sine, Dumnezeu nu ne aruncă de la El. Are răbdare cu noi.
Poate că unii nu cred în doctrina perseverenţei sfinţilor, dar trebuie să
credem cu toţii în doctrina perseverenţei lui Dumnezeu. „Nu te voi lăsa până când
nu voi fi făcut ceea ce am făgăduit” a fost promisiunea lui Dumnezeu la Betel – şi
aceeaşi promisiune ne-o face nouă astăzi. Cât de minunat şi cât de umilitor este să
ştim suferinţele prin care a trecut Dumnezeu în toate lucrările pe care la face în
viaţa noastră. Dacă El nu ar fi atât de bun, nici unul dintre noi nu ar avea vreo
şansă.
La Peniel, Dumnezeu îi da lovitura de graţie lui Iacov. El l-a disciplinat şi l-
a zdrobit pe Iacov de-a lungul ultimilor 20 de ani. Dar acum a venit vremea să îşi
termine lucrarea cu o ultimă lovitura. Dacă Dumnezeu nu ar fi făcut acest lucru la
Peniel, se poate să fi durat încă 20 de ani până să răsară soarele în viaţa lui Iacov.
Dumnezeu cunoaşte cel mai bun timp când să ne doboare încrederea în sine odată
pentru totdeauna.

Binecuvântat de Dumnezeu

Când în cele din urmă Dumnezeu l-a înfrânt pe Iacov, acesta a fost cu
adevărat binecuvântat. Biblia spune: „Şi Dumnezeu l-a binecuvântat acolo.”
(Geneza 32:39). Cuvântul „binecuvântare” este unul dintre cele mai folosite de
către creştini mai ales în rugăciuni. Dar puţini înţeleg adevăratul sens al
cuvântului.
Ce este binecuvântarea? Care a fost binecuvântarea pe care a primit-o
Iacov acolo? În versetul 28 este descrisă ca biruinţă, „ai luptat cu Dumnezeu şi cu
oameni, şi ai fost biruitor”. Biruinţa aceasta este binecuvântarea de care avem cu
toţii nevoie, şi pe care ar trebui să o căutam. Asta îşi doreşte Dumnezeu cu
adevărat pentru fiecare dintre noi. Isus s-a referit la această binecuvântare când le-
a spus ucenicilor să aştepte în Ierusalim pentru promisiunea Tatălui. Isus a spus:
„Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi” – puterea
care dă biruinţă cu Dumnezeu şi cu oamenii. Această putere poate schimba orice
Iacov într-un Israel. Aceasta putere a făcut să răsară soarele peste viaţa lui Petru şi
a celorlalţi apostoli în ziua aceea în camera de sus în Ierusalim.
Şi doar această biruinţă ne poate da răspunsuri în problema netrebniciei
sinelui. Nu ajunge un proces de reformare sau hotărâri bune; nu depinde de noi.
Este nevoie ca Duhul Sfânt să fie desăvârşit în noi, să ne călăuzească şi să ne
conducă viaţa.
Dar unde ne conduce Duhul Sfânt? Întotdeauna la cruce. Doar când
suntem crucificaţi Hristos poate trăi desăvârşit în noi. Când Isus a fost botezat,
scufundat în apă – acceptând în mod simbolic moartea sinelui – atunci Duhul
Sfânt a venit asupra Lui (Matei 3:16). Când Iacov a fost zdrobit, au venit
binecuvântările. Doar după ce încrederea în sine a lui Moise a fost zdruncinată de-
a lungul a 40 de ani la cârma poporului, a fost el gata să conducă poporul Israel la
izbăvire. Stânca a trebuit lovită înainte să curgă apă din ea. Izraeliţii au trebuit să
treacă prin Iordan (simbolizând moartea şi îngroparea) înainte să intre în Canaan
(simbolizând viaţa în plinătatea Duhului Sfânt). Gedeon şi armata lui au trebuit să
spargă ulcioarele înainte ca lumina dinăuntru să fie vizibilă. Vasul cu alabastru a
trebuit să fie spart înainte ca parfumul să umple casa. Aroganţa încrederii în sine a
trebuit spulberată în viaţa lui Petru înainte ca el să se poată bucura de ziua
Cinzecimii. Găsim toate aceste adevăruri în Scriptură.
Ar fi foarte periculos dacă Dumnezeu ar da putere unui om care nu a fost
zdrobit. Ar fi ca şi cum ai da un cuţit unui bebeluş de 6 luni, sau ca şi cum ai lucra
la 20.000 de volţi fără protecţia necesară. Dumnezeu lucrează cu atenţie. El nu dă
puterea Duhului Său acelora în care sinele nu a fost zdrobit. Şi chiar ia puterea de
la omul care încetează să mai fie zdrobit.
Iacov a fost acum binecuvântat de Dumnezeu însuşi. Mai devreme, Isaac şi-
a pus mâinile peste Iacov şi l-a binecuvântat când acesta i-a adus vânatul (Geneza
27:23). Dar acea binecuvântare nu a dus nici o schimbare în viaţa lui Iacov.
Binecuvântarea adevărată a venit la Peniel. Iată lecţia care trebuie să o învăţăm noi
astăzi. Niciun om nu poate să ne dea această binecuvântare. Un om – chiar şi un
om sfânt ca şi Isaac – poate să-şi pună mâinile goale peste capetele noastre goale
şi să se roage pentru noi. Totuşi putem să nu primim nimic. Numai Dumnezeu
poate să ne umple de putere. Când Isaac şi-a pus mâinile peste Iacov, a urmat
apusul soarelui peste viaţa lui. Dar când Dumnezeu l-a binecuvântat, soarele a
răsărit! Puterea este a lui Dumnezeu, şi El este singurul care ne-o poate da.
Scriptura spune: „Dumnezeu l-a binecuvântat acolo” (Geneza 32:29) –
acolo, unde Iacov a îndeplinit anumite condiţii şi a ajuns la un anumit punct în
viaţa lui. Au fost mai multe motive pentru care Dumnezeu l-a binecuvântat acolo
la Peniel.

Singur cu Dumnezeu

În primul rând, Iacov a fost binecuvântat în locul unde a fost singur cu

Dumnezeu. A trimis pe toţi de acolo şi a rămas singur (Geneza 32:24).
Credincioşilor din secolul 20 le vine greu să petreacă timpul singuri cu Dumnezeu.
Spiritul de viteză al acestei lumi ne-a cuprins pe mulţi dintre noi, şi suntem într-o
stare de grabă continuă. Problema nu este în temperamentul nostru ci în cultura
noastră. Priorităţile noastre nu sunt corecte.
Isus a spus odată că singurul lucru de care are nevoie un credincios este să
stea la picioarele Lui şi să asculte (Luca 10:42). Dar noi nu mai credem asta, aşa
că suferim consecinţele dezastruoase a neascultării cuvintelor lui Isus. Dacă
suntem tot timpul ocupaţi cu problemele noastre şi nu ştim ce înseamnă timpul în
singurătate cu Dumnezeu în post şi rugăciune, nu vom cunoaşte niciodată puterea
şi binecuvântarea lui Dumnezeu – adevărata Lui putere (nu imitaţia ieftină despre
care mulţi se laudă ca o au).

Zdrobit de Dumnezeu

În al doilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul in care a fost zdrobit complet.
La Peniel, un Om s-a luptat cu Iacov. Dumnezeu s-a luptat cu Iacov timp de 20 de
ani, dar Iacov a refuzat să-l asculte. Dumnezeu a încercat să-i arate că tot ceea ce
el a atins a avut un rezultat negativ, în ciuda planurilor şi deşteptăciunii sale. Dar
Iacov era încăpăţânat. În cele din urmă Dumnezeu l-a lovit pe Iacov în şold, astfel
încât coapsa i-a fost dislocată (versetul 25). Coapsa este cea mai puternică parte a
trupului, şi aceea a fost partea în care Dumnezeu a dat.
Punctele puternice în viaţa noastră sunt cele pe care Dumnezeu încearcă să
le zdrobească. Simon Petru a crezut la un moment dar că punctul său puternic din
punct de vedere spiritual este curajul. Chiar dacă toţi s-ar fi lepădat de Isus el nu
avea să o facă niciodată. Aşa că Dumnezeu a trebuit să-l zdrobească în acel punct.
Petru s-a lepădat de Domnul înaintea tuturor celorlalţi, şi nu doar o dată, ci de trei
ori, şi asta doar în faţa întrebărilor unei tinere slujitoare! A fost de ajuns ca să-l
zdrobească pe Petru. Pe plan fizic, punctul forte al lui Petru a fost pescuitul. Aşa
că Dumnezeu l-a lovit şi acolo. Petru pescuieşte toată noaptea şi nu prinde nimic.
Asta nu se întâmplă o dată ci de două ori (Luca 5:5; Ioan 21:3). Dumnezeu l-a
zdrobit în punctele sale cele mai puternice ca să-l înveţe incapacitatea sa de a-L
sluji pe Dumnezeu.
A fost nevoie de 3 ani jumătate ca apostolii să înveţe că fără Isus nu puteau face
nimic. Pentru unii dintre noi durează şi mai mult. Dar numai în măsura în care
cunoaştem adevărul acelor cuvinte, putem cunoaşte şi trăi puterea lui Dumnezeu.
După ce Petru a fost lovit în cele mai puternice puncte, atunci a fost gata de ziua
Cinzecimii.
Punctul puternic al lui Moise a constat în puterea lui de a conduce,
elocvenţa şi pregătirea lui în cele mai bune academii din Egipt. A crezut că este
foarte calificat să fie conducătorul Izraeliţilor (Fapte 7:25). Dar Dumnezeu nu i-a
stat alături până după 40 de ani, când, zdrobit în punctul său forte, Moise îi spune
lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu sunt cel mai bun pentru această lucrare... nu sunt
un bun vorbitor... trimite pe altcineva în locul meu” ( Exodul 3:11; 4:10,13). Apoi
Dumnezeu l-a ridicat şi l-a folosit în mod măreţ. Dumnezeu trebuie să aştepte până
ce încrederea noastră în propriile puteri şi dependenţa de sine sunt făcute cioburi,
iar noi suntem frânţi şi nu ne mai lăudăm cu calităţile noastre. Atunci ni se pune la
dispoziţie pe deplin.
Foamea după Dumnezeu

În al treilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul unde a fost hotărât şi

înfometat pentru Dumnezeu. „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei
binecuvânta.” (Geneza 32:26). Dumnezeu a aşteptat vreme de 20 de ani ca să audă
cuvintele acestea din gura lui Iacov. Iacov, care în viaţa lui a apucat dreptul de
întâi născut, a avut femei, bani şi avere, acum renunţă la toate şi îl apucă pe
Dumnezeu. Aici a vrut Dumnezeu să-l aducă pe Iacov. Cred că inima lui
Dumnezeu a fost plină de bucurie când l-a văzut pe Iacov renunţând la toate
lucrurile acestei lumi şi tânjind după Dumnezeu şi binecuvântarea Lui. Ni se spune
în Osea 12:4 că Iacov a plâns şi a tânjit după o binecuvântare în noaptea aceea la
Peniel. Ce schimbare în viaţa lui în acea noapte faţă de viaţa pe care o trăise
înainte. Lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu în viaţa lui a adus în sfârşit rod!
Înainte ca Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Iacov pe deplin, i-a testat
determinarea. Îngerul I-a spus: „Dă-mi drumul”, încercând să vadă dacă Iacov era
satisfăcut cu ce primise sau dacă dorea mai mult. Aşa cum Ilie a făcut cu Elisei,
când i-a spus: „Dă-mi drumul” din nou şi din nou, dar Elisei a refuzat să plece – şi
astfel a primit a porţie dublă din duhul lui Elisei (2 Împăraţi 2). Isus în acelaşi fel a
testat pe cei doi apostoli pe drumul spre Emaus (Luca 24:15-31). Când au ajuns la
casa lor, Isus s-a prefăcut că merge mai departe. Dar cei doi ucenici n-au vrut să-L
lase să plece – şi în schimbul determinării lor au primit o binecuvântare mare.
Dumnezeu ne testează şi pe noi. El nu poate binecuvânta pe deplin un om
până când acel om nu este determinat să aibă parte de tot ce are Dumnezeu mai
bun pregătit pentru el. Trebuie să fim însetaţi asemeni lui Iacov şi să spunem:
„Doamne, viaţa de credinţă este mai mult decât ce am simţit eu până acum. Nu
sunt mulţumit. Vreau plinătatea lucrării Tale cu orice preţ”! Când ajungem la acel
punct, suntem foarte aproape de plinătatea binecuvântărilor lui Dumnezeu.
Observaţi în incidentul de la Peniel, că Iacov în momentul de slăbiciune
(după ce i-a fost dislocată coapsa) a spus: „Nu te voi lăsa, Doamne”. Dumnezeu
putea pleca cu uşurinţă, dar n-a făcut-o. Când omul este cel mai slab în el
însuşi, atunci are cea mai mare putere în Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: „Deci
mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos
să rămână în mine... căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:9-10).
Puterea lui Dumnezeu se vede cel mai bine în slăbiciunea omului.
În momentul când Iacov este înfrânt, zdrobit şi slab, Dumnezeu îi spune „Ai
fost biruitor”. În mod normal Dumnezeu ar fi trebuit să-i spună: „Ai pierdut”. Dar
nu, Dumnezeu îi spune: „ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni, şi ai fost biruitor”
(v. 28). Avem biruinţă când Dumnezeu ne zdrobeşte şi ne ia toată puterea şi
încrederea în sine – versurile unei cântări spun: „Fă-mă prizonier Doamne, pentru
că atunci voi fi liber cu adevărat”. Iată paradoxul vieţii creştine.
Cea mai bună înfăţişare a unui om slab, este imaginea omului care atârnă
pe cruce neajutorat. Bătut şi scuipat, pus pe cruce, Hristos a murit ca un om slab şi
la capătul puterilor. Dar acolo s-a văzut puterea lui Dumnezeu la lucru prin
victoria asupra diavolului şi iertarea oamenilor (Evrei 2:14; Coloseni 2:14,15).
„Hristos cel răstignit ... este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu”, le scrie Pavel
Corintenilor: „În adevăr El a fost răstignit prin slăbiciune; dar trăieşte prin
puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui
Dumnezeu, vom fi plini de viaţă cu El faţă de voi.” (1 Corinteni 1:23,24; 2
Corinteni 13:4). Creştinii din Corint au crezut greşit că darul vorbirii în limbi
înseamnă că ai primit puterea lui Dumnezeu, aşa că Pavel le corectează greşeala.
Parafrazat, el le spune: „Fraţilor, puterea lui Dumnezeu nu este evidentă prin
vorbirea în limbi. Slava Domnului dacă aveţi acest dar. Însă nu gândiţi greşit.
Puterea lui Dumnezeu se manifestă numai în şi prin cruce. Doar în slăbiciunea
umană se vede puterea lui Dumnezeu.”
Îmi aduc aminte că am auzit odată un slujitor al lui Dumnezeu spunând că
Dumnezeu i-a arătat secretul puterii spirituale. El îl căutase de multă vreme să
primească de la Dumnezeu o manifestare spectaculoasă a puterii Sale. După multă
vreme, Domnul l-a întrebat: „Cum ai primit iertare pentru păcatele tale?” El a
răspuns: „Am recunoscut că sunt cel mai mare păcătos şi Tu m-ai iertat fără nici o
plată”. Apoi Domnul i-a spus: „Atunci recunoaşte că eşti cel mai slab om de pe
pământ, şi vei avea parte de puterea Mea”. Din ziua aceea a început să simtă
puterea lui Dumnezeu crescând în viaţa lui.
Calea crucii este calea puterii. În măsura în care umblăm pe această cale,
Dumnezeu ne va da puterea Sa, şi oamenii din jurul nostru vor fi binecuvântaţi
prin viaţa şi slujirea noastră. Doar când cele 5 pâini sunt frânte, nu mai devreme,
va fi hrănită mulţimea de oameni.

Sincer cu Dumnezeu

În cele din urmă, Iacov este binecuvântat în locul unde a fost sincer cu
Dumnezeu. Dumnezeu îl întreabă: „Cum te numeşti?” Cu 20 de ani în urmă când
tatăl său i-a pus aceeaşi întrebare Iacov a minţit şi a răspuns: „Eu sunt Esau”
(Geneza 27:19). Dar acum el este sincer. „Doamne eu sunt Iacov” – sau, în alte
cuvinte: „Doamne eu sunt unul care a luat, a înşelat şi s-a târguit”. Nu mai era
nici o urmă de vicleşug în Iacov. Aşa că Dumnezeu l-a putut binecuvânta.
După ani de zile, Natanael stă în faţa lui Isus, iar Isus zice „Iată cu
adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug.” (Ioan 1:47). Asta aşteaptă
Dumnezeu să vadă în noi. Doar atunci ne poate umple cu puterea Lui.
Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov când acesta a fost sincer, când n-a mai
vrut să se prefacă, când a mărturisit: „Doamne sunt un ipocrit. În viaţa mea este
numai ruşine şi prefăcătorie.” E nevoie de zdrobire adevărată pentru ca un bărbat
să recunoască cu adevărat aceste lucruri din adâncul inimii. Mulţi lideri creştini
spun asemenea cuvinte cu o smerenie prefăcuta – ca să-şi facă o reputaţie de
oameni smeriţi. La Iacov nu a fost nici o prefăcătorie. Sinceritatea lui a venit dintr-
o inimă zdrobită. Există multă prefăcătorie în inimile noastre. Dumnezeu să aibă
milă de noi pentru fiecare dată când ne prefacem că suntem sfinţi. Să preţuim
sinceritatea şi deschiderea din toata inima, şi atunci nu vom vedea sfârşitul
binecuvântărilor lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Soarele care răsare

Iacov a fost zdrobit şi astfel a devenit Israel. Soarele a răsărit în viaţa lui. Asta nu
înseamnă că Iacov a devenit perfect. Nu există nici o experienţă care garantează
perfecţiunea pentru totdeauna. Dumnezeu a trebuit să continue disciplinarea lui,
pentru că mai avea multe de învăţat. În Geneza 33 şi 34 aflăm despre câteva din
scăpările şi neascultările lui Iacov.
Dar soarele a răsărit peste viaţa lui şi el a intrat într-un nou plan spiritual.
Lumina trebuia să continue să crească în strălucire, dar asta vine mai departe pe
măsură ce soarele se ridică până la poziţia de la mijlocul zilei. Biblia spune „Dar
cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge
mereu crescând până la miezul zilei.” (Proverbe 4:18).
Aşa a fost cu Iacov, aşa trebuie să fie şi cu noi. Dacă ne supunem lucrării
lui Dumnezeu din viaţa noastră, aşa cum a făcut Iacov în cele din urmă, lumina lui
Dumnezeu va creşte în continuu în noi. Şi pe măsură ce creşte lumina, umbra
sinelui va continua să descrească până când soarele va ajunge deasupra (când
Hristos se va întoarce), şi atunci umbrele vor dispărea în totalitate şi Hristos va fi
totul pentru noi.
Care a fost mărturia lui Iacov despre ce i s-a întâmplat la Peniel? El n-a
spus oamenilor că în ziua aceea a primit o a doua binecuvântare, şi nu s-a lăudat
cu nimic din ce s-a întâmplat atunci. Mărturia lui a fost puţin diferită. În Evrei 11,
vedem un fragment din mărturia lui Iacov. Acolo vedem câteva din lucrurile pe
care câţiva dintre oamenii cu mare credinţa din Vechiul Testament le-au făcut – au
închis gura leilor, au înviat morţii, etc. Numele lui Iacov apare pe lista aceea – şi
ce credeţi că scrie în dreptul său? „S-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său.”
(versetul 21). Pare un lucru micuţ ca să fie inclus într-un capitol plin de lucruri
măreţe.
Ceea ce a făcut Iacov nu pare spectaculos. Dar a fost. Poate chiar a fost mai
măreţ decât celelalte minuni scrise acolo. Toiagul a devenit un lucru necesar în
viaţa lui Iacov din cauza coapsei dislocate în lupta de la Peniel. Rezemat pe
toiagul său, avea să-şi amintească întotdeauna minunea pe care Dumnezeu a făcut-
o în viaţa lui prin zdrobirea sinelui său încăpăţânat. Rezemarea lui pe toiag
simboliza pentru el cât de slab era, şi cât de mult depindea de Dumnezeu. Acum
era un om zdrobit care se închina lui Dumnezeu. Se bucura în slăbiciunea şi
handicapul său – şi asta a fost mărturia lui zilnică. La fel s-a întâmplat şi cu
apostolul Pavel. La fel a fost şi cu mulţi bărbaţi şi femei măreţi, de-a lungul
vremurilor. S-au bucurat în limitările lor, şi nu în realizările lor. Ce lecţie grozavă
pentru creştinii din secolul 20 mândri şi încrezuţi!
Către sfârşitul vieţii, îl vedem pe Iacov în postura de prooroc. El
prooroceşte cu privire la viitorul urmaşilor săi (Geneza 49). Doar un om care este
sub mâna lui Dumnezeu şi supus disciplinei sale Divine are calificarea să poată fi
prooroc. Iacov a învăţat din experienţele lui. El nu era un înţelept cu diplomă de
seminar. El a trecut prin testare şi s-a calificat în Universitatea lui Dumnezeu. El
cunoştea sfaturile tainice ale lui Dumnezeu. Cu adevărat a fost un prinţ al lui
Dumnezeu. Cât de minunat este să fie Dumnezeu la lucru în viaţa ta. Câtă roadă
aduce munca Lui!
Observaţi în cele din urmă un cuvânt de încurajare pe care îl găsim în
Biblie. Dumnezeu se numeşte „Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov (nu Israel, ci
Iacov)”. Ce minunat! El este Dumnezeul lui Iacov. Şi-a legat numele cu numele
lui Iacov, cel care ia de la alţii şi înşeală. Ce încurajare pentru noi. Dumnezeul
nostru este Dumnezeul bărbatului cu o personalitate încurcată şi a femeii cu un
temperament dificil. Ce mult înseamnă pentru noi cuvintele psalmistului:
„Dumnezeul lui Iacov este adăpostul nostru” (Psalmul 46:7,11). El nu este numai
Domnul Domnilor, dar este şi Dumnezeul lui Iacov. Slăvit să fie Numele Său!
Ceeac ce Dumnezeu începe în noi, El duce la bun sfârşit. La fel de perfectă
ca şi lucrarea Tatălui în creaţie, la fel de perfectă ca şi lucrarea Fiului în
răscumpărarea noastră, va fi şi lucrarea Duhului Sfânt în sfinţirea noastră.
Dumnezeu este credincios.
„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va
isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” (Filipeni 1:6). El îşi va duce la capăt
lucrarea în noi, tot aşa cum şi-a dus la capăt lucrarea în viaţa lui Iacov. Însă trebuie
ca noi să răspundem precum Iacov la Peniel. Dacă totuşi nu cooperăm cu El, ci îi
oprim lucrarea în noi, în cele din urmă vom sta înaintea lui cu tragedia unei vieţi
pierdute, fără rod. Dumnezeu vrea să fim roditori, dar nu ne va obliga niciodată. El
vrea să ne facă părtaşi cu Hristos, dar nu ne va încălca libera voinţă.
Calea spre o viaţă centrată pe Isus este pe la cruce – prin zdrobirea pe
cruce. Câtă putere este eliberată când un atom este zdrobit! Câtă putere se poate
elibera când un copil al lui Dumnezeu este zdrobit în Mâna lui Dumnezeu!
Fie ca Dumnezeu să ne înveţe această lecţie şi să o scrie adânc în inimile
noastre.
 Capitolul 3
CALEA CĂTRE O VIAŢA CA A LUI HRISTOS
( II. ): Să fii golit

Calea crucii implică nu doar să fii zdrobit, ci şi să fii golit.

„Nu mai trăiesc eu”, spune Pavel. El s-a lăsat golit de „eu”, ca Hristos să
poată trăi şi domni în el. Chiar şi Isus s-a golit când a venit de la Tronul lui
Dumnezeu la adâncimile crucii (Filipeni 2:5-8). Crucea va însemna acelaşi lucru
pentru noi ca si pentru Pavel şi Isus.
Ne vom uita mai departe la viaţa lui Avraam, ca să vedem ce însemna să fii
golit cu adevărat. În Iacob 2:23 Avraam este numit „prietenul lui Dumnezeu”. El a
fost tipul de om care în vremea Noului Testament avea să fie numit prieten al lui
Dumnezeu. Isus le-a spus apostolilor: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă
poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul
său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la
Tatăl Meu.” ( Ioan 15:14,15).
În contextul Noului Testament suntem chemaţi să fim nu numai slujitorii
lui Dumnezeu, ci prietenii Lui – să intrăm în sfatul Său şi să înţelegem secretele
ascunse ale Cuvântului Său. Avraam a fost unul dintre prietenii lui Dumnezeu.
Dumnezeu i-a împărtăşit din secretele Sale (Geneza 18:17-19).
Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam în mod miraculos. Şi noi aflăm din
Cuvânt că putem fi „binecuvântaţi împreună cu Avraam” (Galateni 3:9). Cum l-a
binecuvântat Dumnezeu pe Avraam? Promisiunea lui faţă de Avraam a fost: „Te
voi binecuvânta” (Geneza 12:2). Am văzut în capitolul anterior ce înseamnă să fii
binecuvântat de Dumnezeu. Dar promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam nu se
termină cu „Te voi binecuvânta”. El continuă şi spune „şi tu vei fi o binecuvântare
pentru alţii”. Acesta a fost scopul deplin al lui Dumnezeu cu Avraam şi la fel este
scopul Său pentru noi astăzi. Noi nu suntem doar binecuvântaţi, şi suntem căi prin
care Dumnezeu comunica binecuvântările sale altora.
Galateni 3:14 spune foarte clar că binecuvântarea lui Avraam pentru noi
astăzi este legată de darul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este cel care ne da viaţa din
abundenţă a lui Hristos, iar prin noi o dă şi altora.
În Iacob 2:21-23, unde Avraam este numit prietenul lui Dumnezeu, sunt
menţionate două episoade din viaţa lui:
a) Faptul ca l-a crezut pe Dumnezeu când acesta i-a spus ca va avea un copil (v. 23 cu
referinţă la Geneza 15:6)
b) Faptul că a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă când i-a cerut Dumnezeu să facă
asta (v. 21 cu referinţă la Geneza 22)
Aceste două episoade descrise în Geneza 15 şi 22 sunt aduse împreună de
Iacov când acesta vorbeşte despre Avraam, prietenul lui Dumnezeu. Aceste două
capitole din Geneza descriu două perioade importante în viaţa lui Avraam. Mai
mult în aceste două capitole importante găsim pentru prima dată în Biblie
cuvintele „credinţă” (Geneza 15:6) şi „închinare” (Geneza 22:5).
De vreme ce toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu, trebuie să găsim o
importanţă în folosirea pentru prima dată în Scriptură a acestor două cuvinte
importante. Aceste două pasaje ne vor învăţa multe lucruri despre credinţă şi
închinare.
Aceste două lecţii au trebuit să fie învăţate de Avraam – ce înseamnă să
crezi în Dumnezeu, şi ce înseamnă să te închini Lui. Aceste două lecţii le putem
învăţa doar dacă acceptam crucea ca o unealtă în golirea sinelui.

Încrederea în Dumnezeu
Avraam a trebuit să înveţe că încrederea în Dumnezeu înseamnă nu doar
credinţa intelectuală, ci şi golirea dependenţei de sine.
În Geneza 15 (unde apare cuvântul „credinţă” în versetul 6) paragraful
începe cu cuvintele: „După aceste întâmplări...” (v 1). În capitolul precedent la
care se referă acest verset, indică faptul că a fost o vreme foarte triumfătoare în
viaţa lui Avraam. Cu doar 318 slujitori a reuşit să învingă armatele a 4 împăraţi. Şi
apoi, după toate acestea, Avraam se poartă într-o maniera nobilă cu împăratul
Sodomei refuzând să accepte vreo răsplată pentru eforturile sale. Dumnezeu l-a
ajutat miraculos în ambele situaţii. În acel moment de biruinţă ar fi fost foarte uşor
să se simtă încrezător în sine.
Tot în acea vreme Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam şi i-a promis un fiu. Nu
doar atât, dar i-a spus că prin acel fiu sămânţa lui va fi înmulţită ca stelele cerului.
Părea aproape imposibil dar Avraam s-a încrezut în Domnul (geneza 15:6).
Cuvântul ebraic pentru credinţă este „aman”, cuvânt care este folosit la sfârşitul
rugăciunilor: „Amin”. Înseamnă „Aşa să fie”. Când Dumnezeu i-a spus lui
Avraam că va avea un fiu, răspunsul lui a fost „Amin”, cu alte cuvinte,
„Doamne nu ştiu cum se va întâmpla asta. Dar pentru că tu ai promis, cred că
aşa va fi”.
Promisiunea lui Dumnezeu părea greu de împlinit din cauza că Sarai era stearpă.
Dar mai era speranţă deoarece Avraam mai putea încă avea copii. Aşa că era o
mica speranţă. Cu alte cuvinte, promisiunea nu era chiar imposibilă, dar era grea.

În ajutorul lui Dumnezeu

După ce Avraam a auzit promisiunea lui Dumnezeu, probabil ca s-a gândit

„Probabil că Dumnezeu are nevoie de puţin ajutor, de vreme ce Sarai e stearpă”.
Aşa că s-a grăbit să accepte sugestia Sarei de a fi împreună cu Agar, slujitoarea ei.
El a avut o bună intenţie, de a-L ajuta pe Dumnezeu. El s-a gândit că Dumnezeu
nu are soluţii pentru problema lui, care din punct de vedere omenesc era imposibil
de rezolvat. Era în joc reputaţia lui Dumnezeu. Pentru ca să-L scoată pe
Dumnezeu din încurcătură, Avraam a intrat la Agar, şi astfel s-a născut Ismael.
Dar Dumnezeu nu l-a acceptat pe Ismael, pentru că el a fost rezultatul efortului
uman.
O mare parte din motivaţia pentru slujirea creştină în zilele noastre vine din
aceeaşi raţiune trupească pe care a folosit-o Avraam. Mulţi credincioşi cred că
Dumnezeu se bazează pe eforturile lor, şi dacă ei îl dezamăgesc, planurile Lui nu
se vor duce la îndeplinire! Se pare că lucrurile nu au mers aşa cum a plănuit
Dumnezeu şi El este acuma în strâmtorare. În ziua de astăzi se aud multe mesaje
care spun că Dumnezeu este acum la capătul puterilor, şi că are nevoie cu
disperare de ajutorul nostru!
Fără îndoială Dumnezeu foloseşte oamenii ca să-si ducă la îndeplinire
planurile. El a acceptat de bună voie limitarea aceasta, pentru că vrea ca noi să
avem parte de privilegiul de a coopera cu El în lucrarea Lui. Dar asta în nici un caz
nu înseamnă că dacă suntem neascultători faţă de El, lucrarea Lui va rămâne
neterminată. Nu. El este suveran. Noi îl putem sluji pe Isus, dar dacă nu o facem,
El va trece pe lângă noi şi va da altcuiva sarcinile noastre – şi noi vom rata ocazia
de a fi colaboratori cu Dumnezeu în lucrarea Lui. Oamenii nehotărâţi nu vor
încurca sau încetini planul lui Dumnezeu.
Dumnezeu îşi poate duce la îndeplinire scopurile şi planurile foarte bine şi
fără ajutorul nostru. Trebuie să recunoaştem acest lucru. Dacă slujirea noastră îşi
are originea în gândirea că noi îl ajutam pe Dumnezeu să iasă dintr-o
încurcătură, rezultatele vor fi doar „Ismaeli”. Slujirea care îşi are rădăcina în
energia omenească, înţelepciunea trupească, abilităţile umane şi talente naturale
(chiar şi cele mai bune) este inadmisibilă înaintea lui Dumnezeu. Ismael poate fi
înţelept şi impresionant. Avraam poate chiar încerca să-i spună lui Dumnezeu: „Să
trăiască Ismael înaintea Ta!” (Geneza 17:18). Dar răspunsul lui Dumnezeu este
„Nu. El a fost născut prin puterea ta, Avraam. Aşa că nu pot să-l accept oricât de
bun ar fi.”
La fel şi cu slujirea care îşi are originea în sine. Dumnezeu nu a acceptat-o
niciodată, şi nici astăzi nu o acceptă! Dacă este vreo explicaţie omenească pentru
slujirea noastră – este doar rezultatul învăţăturilor teologice şi a minţilor noastre
înţelepte, ca să avem acces la bani şi să avem suport financiar în slujirea noastră –
atunci oricât de impresionantă ar fi ea în ochii oamenilor, va arde în flăcări în ziua
încercării, asemenea paielor. Ziua aceea va scoate la iveala multitudinea de
„Ismaeli” care nu au fost goliţi de dependenţa fata de sine. Singura lucrare care va
conta pentru veşnicie este aceea făcută în smerenie prin puterea Duhului Sfânt. Fie
ca Dumnezeu să ne ajute să învăţăm aceasta lecţie acum, ca să nu avem regrete la
scaunul de judecata al lui Hristos.

Faptele credinţei

Viaţa centrată pe sine este subtilă şi înşelătoare, reuşeşte să intre chiar şi în locaşul
Domnului şi încearcă să-l slujească acolo. Trebuie să fim atenţi – trebuie să punem
sinele la moarte chiar şi când încearcă să-L slujească pe Dumnezeu.
 Slujirea Domnului trebuie să fie o slujire credincioasă – care îşi are
originea în dependenţa omului de Dumnezeu. Aşa că nu contează cât de eficientă
pare slujirea noastră în ochii oamenilor sau chiar în ochii noştri. Întrebarea
importantă este dacă slujirea noastră este rezultatul lucrării Duhului Sfânt, sau a
noastre. Pe Dumnezeu nu-l interesează cât de mult ai făcut, ci prin a cui putere ai
lucrat. Lucrarea a fost făcută prin puterea banilor şi abilitatea minţii, sau prin
puterea Duhului Sfânt? Acesta este adevăratul test al lucrării spirituale, al slujirii
în credinţă. Cu alte cuvinte, pe Dumnezeu îl interesează calitatea nu cantitatea.
Adevărata lucrarea a lui Dumnezeu continua şi astăzi şi la fel ca în vechime, este
făcută nu prin puterea oamenilor, ci prin puterea Duhului Sfânt (Zaharia 4:6). De
multe ori uitam acest adevăr.

Extrema omului – oportunitatea lui Dumnezeu

Isaac, spre deosebire de Ismael, nu a fost rezultatul puterii lui Avraam.

Avraam îşi pierduse deja capacitatea de a avea copii. (În Romani 4:19 ni se spune
că nu doar pântecele lui Sarai era „mort” ci şi trupul lui Avraam.) Isaac s-a născut
prin puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Avraam. Tipul acesta de lucrări
durează o veşnicie. Un „Isaac” face cât o mie de „Ismaeli”. Avraam a putut să-l
ţină o vreme pe Ismael, dar la un moment dat Dumnezeu îi cere lui Avraam să îl
alunge (Geneza 21:10-14). Toţi „Ismaelii” vor fi alungaţi într-o bună zi. Doar
Isaac a putut rămâne cu Avraam. Aici este o lecţie spirituală. Numai slujirea care
a fost rezultat lucrării lui Dumnezeu în noi va rămâne o veşnicie. Restul va arde.
Poate aţi auzit zicala: „Doar o viaţă, curând va trece; doar ce-ai făcut pentru
Hristos va rămâne”. Doar ceea ce este „din El, prin El şi pentru El” (Romani
11:36) va rămâne pentru veşnicie. (vezi cartea mea Living as Jesus Lived pentru o
expunere mai amănunţită pe acest subiect).
Pavel a trăit şi a lucrat cum a vrut Dumnezeu să trăiască şi să lucreze
(Galateni 2:20; Coloseni 1:29). Din acest motiv viaţa şi slujirea lui au fost atât de
roditoare. El a trăit şi a lucrat prin credinţă.
În Geneza 16:16 citim că Avraam a fost în vârstă de 86 de ani când Agar l-a
avut pe Ismael. În versetul următor (Geneza 17:1) aflam că Avraam era în vârstă
de 99 ani când Dumnezeu i se arată din nou. Observam aici o diferenţă de 13 ani.
Aceia au fost anii în care Dumnezeu a aşteptat ca Avraam să devină impotent.
Dumnezeu nu şi-a putut împlini promisiunea până când Avraam nu a ajuns
impotent. Aşa procedează Dumnezeu cu toţi slujitorii Săi. Nu poate lucra prin ei
până ce ei nu-şi recunosc neputinţa. Şi în multe cazuri, El trebuie să aştepte mulţi
ani.
Avraam trebuia să înveţe ce înseamnă să te încrezi cu adevărat în
Dumnezeu. Trebuia să înveţe că numai atunci când va deveni neputincios, va
putea să-şi trăiască cu adevărat credinţa. În Romani 4:19-21 citim că Avraam,
chiar dacă ştia ca trupul său era neputincios să mai aibă copii, lucrul acesta nu l-a
deranjat. El era puternic în credinţă şi îl slăvea pe Dumnezeu prin faptul că credea
în puterea lui Dumnezeu de a-şi duce la îndeplinire promisiunea. El nu s-a îndoit
în credinţa lui, pentru cât a stat drept pe stanca promisiunii lui Dumnezeu. Dar
când a putut Avraam să arate o asemenea credinţă? Doar când a ajuns la capăt cu
orice încredere în puterile lui. Nici noi nu putem da dovadă de o asemenea
credinţă până când nu ajungem în starea de neajutoraţi. Aceasta este calea lui
Dumnezeu, pentru ca nimic lumesc să nu se poată glorifica în prezenţa Lui.
Asta nu înseamnă că noi nu trebuie să facem nimic. Dumnezeu nu vrea să
ajungem într-o stare de inactivitate. Asta ar însemna să fim cealaltă extremă.
Dumnezeu îl foloseşte pe Avraam ca să-l facă pe Isaac. Dumnezeu nu a făcut totul
singur, pentru că Isaac nu s-ar fi putut naşte dacă Avraam nu şi-ar fi făcut partea.
Dar a fost o mare diferenţă între naşterea lui Ismael şi naşterea lui Isaac. In ambele
cazuri Avraam a fost tatăl. Dar în primul caz, a depins de puterea lui proprie; în al
doilea caz, a depins doar de puterea lui Dumnezeu. Asta a fost singura diferenţă –
dar ce diferenţă vitala!

Fără încredere în firea pământească

La sfârşitul a 13 ani de aşteptare, când Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam, i-

a dat legământul tăierii împrejur (geneza 17:11). Tăierea împrejur presupunea
tăierea şi lepădarea de carne. Circumcizia a stat drept simbol al renunţării la orice
încredere în sine – după cum explica Pavel în Filipeni 3:3 :”Căci cei tăiaţi
împrejur suntem noi... cari nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.”
Observaţi că în acelaşi an în care Avraam a ascultat de Dumnezeu şi s-a tăiat
împrejur, Isaac a fost conceput (Geneza 17:1; 21:5). De aici putem învăţa o lecţie
importantă. Dumnezeu aşteaptă până când nu ne mai punem încrederea în
abilităţile noastre. Când ajungem în punctul în care realizăm că este imposibil să-l
slujim şi să-l mulţumim pe Dumnezeu prin propria putere, când ne încredem în El
ca să lucreze prin noi, atunci El ne primeşte şi face o lucrare veşnică prin noi. La
vârsta de 85 de ani, naşterea unui copil i s-a părut dificilă lui Avraam. Când a
ajuns la vârsta de 99 de ani şi neputincios, deja ceea ce fusese dificil devenise
imposibil. Atunci a intervenit Dumnezeu.
Cineva a spus că într-o lucrare a lui Dumnezeu exista trei etape – Dificil,
Imposibil şi Făcut! Înţelepciunea umană nu poate să urmărească o asemenea
raţiune, pentru că adevărul spiritual este nebunie pentru mintea umană. Dar asta
este calea lui Dumnezeu.
Nimic omenesc nu va putea să fie slăvit în prezenţa lui Dumnezeu, nici
acum, nici în veşnicie (1 Corinteni 1:29). Dumnezeu continua să lucreze până la
punctul în care Hristos va avea întâietate în toate lucrurile (Coloseni 1:18). Dacă ar
fi vreo lucrare în Cer care să dureze o veşnicie întreagă, care să fi fost făcut prin
ingenuitatea şi înţelepciunea omenească, atunci o veşnicie întreagă s-ar aduce
slavă unui om pentru acea lucrare. Dar Dumnezeu se asigură că nu va fi aşa. Tot
ceea ce slujeşte slavei omeneşti va fi ars înaintea scaunului de judecată al lui
Hristos. Aici pe pământ, oamenii pot primi slava pentru ceva ce au făcut, dar totul
se va nărui în cenuşă înainte să ajungem în veşnicie. Într-o zi, Dumnezeu va aduna
toate lucrurile în Hristos, şi atunci peste veacuri Hristos va avea întâietate.
Jessie Penn-Lewis a fost o femeie ale cărei cărţi au ajutat pe mulţi să
înţeleagă calea crucii. La 10 ani după întoarcerea ei, în timp ce căuta să fie
umplută de Duhul Sfânt, ea spune despre cum a primit o mare descoperire din
partea Domnului. A văzut o mână ridicând o grămadă de cârpe murdare, şi a auzit
o voce blândă spunând: „Iată rezultatul slujirii tale de până acum”. Ea a protestat
spunând că îl urmează pe Domnul de mulţi ani. Dar Domnul i-a spus că toţi anii
aceia se urma pe sine – lucra prin puterea şi planurile ei. Apoi a auzit un cuvânt
„Răstignit”. Ea se gândea că nu a cerut sa fie răstignită, ci să fie umpluta. Dar s-a
axat pe acel cuvânt şi a ajuns să-l cunoască pe Isus ca Domnul ei înviat din morţi!
Sinele trebuie răstignit, înainte ca să fie slujire plăcută înaintea lui
Dumnezeu. Putem să-l slujim pe Dumnezeu cu toata inima si apoi să spunem:
„Doamne, te rog să primeşti aceşti Ismaeli pe care i-am făcut”. Dar Dumnezeu va
spune „Nu!” şi acelaşi îi va rămâne răspunsul o veşnicie întreagă.

Dependenţa de Duhul Sfânt

Haideţi să ne încercăm într-un segment al vieţii noastre – rugăciunea. Oare

cunoaştem cu adevărat ce înseamnă să te rogi ceea ce Biblia numeşte „rugăciunea
credincioasă”? doar când ajungem la capătul sinelui nostru putem să ne rugăm o
asemenea rugăciune – pentru că rugăciunea adevărată, după cum spunea O.
Hallesby, este pur şi simplu să-i mărturisim lui Dumnezeu neajutorarea noastră.
Nu câştigăm nimic prin rostirea unor rugăciuni frumoase, elocvente si
impresionante. O asemenea rugăciune obişnuită poate fi rostită de oricine – chiar
şi de un necredincios. Dar rugăciunea credincioasă poate veni doar de la cel care
şi-a recunoscut neputinţa şi neajutorarea în lipsa lui Dumnezeu. Asta înseamnă să
te „rogi în Duh” (Efeseni 6:18), şi asta e singura rugăciune care primeşte răspuns.
După cum spunea cineva, ceea ce avem nevoie în ziua de astăzi nu este mai multă
rugăciune, ci mai multa rugăciune ascultată. Să nu ne înşelăm singuri, precum
necredincioşii, că Dumnezeu este mulţumit de cantitatea rugăciunii. Nu.
Rugăciunea nu are valoare înaintea lui Dumnezeu, dacă nu porneşte dintr-o
recunoaştere a propriei neputinţe.
Puţini creştini evanghelici au o lucrare de credinţă. Avem atâtea dispozitive
electronice şi alte ajutoare în slujire încât mulţi dintre noi suntem, în mod
inconştient, dependenţi de ele, în loc să fim dependenţi de Duhul Sfânt. Se pare că
în ziua de azi, cineva nu trebuie să fie umplut cu Duhul Sfânt ca să-l slujească pe
Domnul. Are nevoie doar de un reportofon, câteva filme creştine, ajutoare audio-
vizuale, şi un om de afaceri bogat care să aducă sprijinul financiar. Dacă pe lângă
acestea, cineva are o personalitate dinamică sau o voce frumoasă, acea persoană
poate merge în lume sa „câştige suflete pentru Hristos!”.
 Cât de mult s-a depărtat creştinismul evanghelic din ziua de azi de credinţa
apostolilor! Ce tragic faptul ca tehnologia din lumea afacerilor a fost introdusă în
casa Domnului. Să nu ne lăsăm păcăliţi de succesul aparent al acestor metode.
Putem aduna numerele „întoarcerilor”, dar în veşnicie vom vedea cu adevărat că
au fost de moment. Cerul nu se bucură de munca noastră, pentru că nu am izbăvit
suflete de la viaţă centrată pe sine, ci doar am distrat oamenii şi i-am făcut să se
simtă bine.
Căile lui Dumnezeu nu s-au schimbat. Chiar şi astăzi, avem nevoie să fim
goliţi de dependenţa de sine, şi umpluţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dacă
vrem să fim ca Isaac, pe placul Domnului. Biblia spune: „Aşa vorbeşte Domnul:
blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi
abate inima de la Domnul!” (Ieremia 17:5). Oricât de mult încearcă un asemenea
om să pară roditor, el va sta în veşnicie ca un pom fără rod, pentru că slujirea lui a
avut originea în el şi în dependenţa de oameni şi de resurse financiare. Mai departe
pasajul spune: „Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui
nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde
rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne
verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă.” (Ieremia
17:7,8).
Ca să schimbăm puţin peisajul (trecând la 1 Corinteni 3:10-15), ce folosim
ca să construim – lemn, paie, aur, argint sau pietre preţioase? Un gram de aur
valorează mai mult decât o tonă de paie după ce au trecut prin foc. Doar lucrările
cu adevărat credincioase vor sta în picioare în ziua când vor fi puse la încercare.

Sfârşitul sinelui

În cartea lui Edith Schaeffer, L’abri, ea îşi aduce aminte cum Dumnezeu l-a
adus pe soţul său Francis Schaeffer şi colegii săi din nou, şi din nou la punctul
neputinţei. De mai multe ori ei n-au mai văzut nici o ieşire din impasul lor.
Inamicii Evangheliei aproape că au biruit de multe ori. Dar în neajutorarea lor ei
au privit la Dumnezeu şi i-au cerut să lucreze El în dreptul lor. Şi El a făcut-o – nu
odată, sau de două ori, ci în mod repetat. Acest tip de lucrare – lucrarea prin
credinţă – va rămâne o veşnicie întreagă.
Nu mărimea unei lucrări îl impresionează pe Dumnezeu. Lumea se uită la
numere şi mărime. Dar Dumnezeu se uită la lucrările prin credinţă – chiar dacă
sunt de mărimea unui bob de muştar.
Trebuie să recunoaştem că a sosit timpul să ne zidim, atunci când
Dumnezeu ne aduce la capătul puterilor noastre, lovindu-ne din toate părţile şi
năruindu-ne toate speranţele! El ne pregăteşte pentru un scop mai măreţ dar mai
întâi trebuie să ne aducă la o stare de neputinţă. El ne echipează să facem Isaaci.
Tot aşa şi-a pregătit Isus apostolii pentru slujire. Care credeţi că a fost
scopul pregătirii de trei ani şi jumătate? Ei nu au fost pregătiţi să scrie teze
filozofice care să le câştige doctorate în teologie! Aşa cred unii oameni astăzi că
pot fi echipaţi ca să-l slujească pe Domnul. Dar Isus nu şi-a pregătit apostolii
pentru asta. Nici unul dintre cei 12 apostoli (poate cu excepţia lui Iuda
Iscarioteanul!) nu ar fi putut obţine o diplomă teologică de bază, oricât ar fi
încercat. Isus i-a pregătit învăţându-i o lecţie de bază – că fără El, ei nu pot face
nimic (Ioan 15:5). Şi vă promit că un om care a învăţat această lecţie valorează
mai mult decât 100 de profesori în teologie care nu au învăţat această lecţie.
Dependenţa totală de Dumnezeu este semnul slujitorului adevărat. A
fost valabil şi în dreptul lui Isus Hristos, în timpul umblării Sale pe pământ ca
slujitor al lui Iehova. Într-o proorocie cu privire la El, Dumnezeu spune în Isaia
42:1 „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc”. El nu se bizuie pe forţele proprii; el
este susţinut de Dumnezeu. Pentru că Isus s-a golit de sine, Dumnezeu a pus Duhul
Său în El, după cum citim în continuarea versetului de mai sus. Doar acei care au
ajuns la capătul puterilor şi s-au golit de încredere în sine şi dependenţa de sine,
vor avea parte de revărsarea Duhului lui Dumnezeu.
Priviţi la câteva declaraţii remarcabile făcut de Isus, care arată în mod
evident cât de golit de sine era: „Fiul nu poate face nimic de la Sine ... Eu nu pot
face nimic de la Mine însumi ... atunci veţi cunoaşte că Eu sunt, şi că nu fac nimic
de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu ... Căci Eu n-am
vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimes, El însuş Mi-a poruncit ce
trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc ... Cuvintele, pe cari vi le spun Eu, nu le
spun de la Mine” (Ioan 5:19,30; 8:28; 12:49; 14:10).
Incredibil! Fiul lui Dumnezeu desăvârşit şi fără păcat a trăit prin credinţă.
Golit de orice dependenţă de sine, El a depins complet de Tatăl. Dumnezeu ne
cheamă si pe noi la o astfel de viaţă.
Când ne încredem în sine, încercăm să-l folosim pe Dumnezeu ca să ne
ajute să-L slujim. Dar când suntem goliţi, Dumnezeu ne poate folosi.
A.B. Simpson, marele om al lui Dumnezeu care a fondat The Christian and
Missionary Alliance, ne spune cum şi-a învăţat lecţia în propria lui viaţă. Ca tânăr
pastor, el se chinuia să-l slujească pe Dumnezeu prin propria putere până când
sănătatea i s-a stricat. În cele din urmă, s-a întâlnit cu Dumnezeu într-un mod care
i-a schimbat complet perspectiva asupra slujirii creştine. El şi-a dat seama că el se
folosise de Dumnezeu. Deci, avea de gând să-l lase pe Dumnezeu să se folosească
de el.

El şi-a exprimat experienţa prin cuvintele cântării:

„Odată era slujirea mea; de-acum va fi a Sa;

Odată am încercat să mă folosesc de El; acum eu sunt al Său.
Odată tânjeam după putere, acum după Cel Măreţ;
Odată lucram pentru sine, acum numai pentru El.”

Asta înseamnă încrederea deplină în Dumnezeu. Şi asta a fost prima lecţie

pe care a trebuit să o înveţe Avraam.
Închinarea la Dumnezeu
A doua lecţie pe care a trebuit să o înveţe Avraam a fost adevăratul sens al
închinării. Dacă încrederea în Dumnezeu înseamnă să fii golit de încrederea şi
dependenţa de sine, închinarea la Dumnezeu înseamnă să fii golit de tot (inclusiv
de tot ce-ţi aparţine).
Ca şi în Geneza 15, şi în Geneza 22 paragraful începe cu expresia: „După
aceste întâmplări...”, şi aici, când ne uităm la circumstanţele care au urmat după
acest ceas de încercare îl vedem pe Avraam într-o poziţie de biruinţă.
Necredincioşii au venit la el şi i-au spus: „Dumnezeu este cu tine în tot ce
faci.”(Geneza 21:22). Cu siguranţă ca auziseră despre modul miraculos în care
Sarai a rămas însărcinată, şi erau convinşi că Dumnezeu era cu această familie.
Ismael fusese alungat. Isaac era acum dragul inimii lui Avraam. Avraam era acum
într-un pericol mare de a-şi pierde dragostea dintâi şi devotamentul faţă de
Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu îl încearcă din nou, şi îi spune să-l aducă pe Isaac ca
jertfă înaintea Lui.

Jertfă şi închinare

L-am auzit pe Dumnezeu vreodată chemându-ne la o sarcină grea şi dificilă

ca şi aceasta? Sau îl auzim doar când ne mângâie cu promisiunile Lui? Oswald
Chambers a spus că dacă nu l-am auzit niciodată pe Dumnezeu vorbindu-ne un
cuvânt apăsat, este îndoielnic dacă l-am auzit pe Dumnezeu cu adevărat.
Este uşor pentru minţile noastre trupeşti să îşi închipuie că Dumnezeu ne
vorbeşte prin promisiune mângâietoare tot timpul. Din cauza că nu ne place calea
grea, de multe ori putem fi surzi la vocea lui Dumnezeu când ne cheamă la o
sarcină dificilă.
Dar Avraam a avut urechi să audă, şi o inima pregătită să urmeze orice
poruncă de la Dumnezeu. S-a trezit devreme dimineaţa următoare, şi a pornit spre
locul poruncit de Dumnezeu (Geneza 22:3). Nu găsim scris prin ce a trecut
bătrânul patriarh în noaptea dinainte, după ce Dumnezeu i-a spus ce trebuie să
facă. Sunt sigur că nu a dormit în acea noapte. Mai mult ca sigur că a stat treaz şi a
tot intrat să-l privească pe fiul său, din nou şi din nou; şi lacrimile i-au umplut
ochii gândindu-se la ce trebuia să-i facă în ziua următoare. Ce greu trebuie să-i fi
fost lui Avraam să accepte să-l jertfească pe fiul său de la bătrâneţe. Dar era gata
să-l asculte pe Dumnezeu cu orice preţ. Cu aproximativ 50 de ani în urma a pus
mana pe plug când Dumnezeu l-a chemat în Ur, şi nu avea de gând să se uite acum
înapoi.
În cuvintele altcuiva, Avraam spunea:

„ajută-mă să nu privesc înapoi,

Mânerele plugului sunt pline de lacrimi,
Fierul e plin de rugină, dar totuşi, totuşi,
Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Ajută-mă să nu privesc înapoi.”

Nu au existat plângeri sau întrebării. Avraam nu a spus: „Doamne, am fost

atât de credincios până acum. De ce îmi mai ceri şi acest lucru dificil?” Nici nu a
spus, „Doamne, am jertfit atâtea lucruri până acum – mai multe decât oricine din
jurul meu. De ce îmi ceri un sacrificiu şi mai mare?” Mulţi credincioşi compară
sacrificiile lor cu cele ale celor din jur. Şi ezită atunci când Dumnezeu îi cheamă
să meargă mai departe decât ceilalţi. Dar nu şi Avraam. Nu a fost nici o limită la
ascultarea lui şi dorinţa de a sacrifica pentru Dumnezeu. Nu-i de mirare că a
devenit prietenul lui Dumnezeu.
A existat credinţă în inima lui Avraam în timp ce urca la locul stabilit, ca
Dumnezeu cumva îl va ridica din morţi pe Isaac. Evrei 11:19 ne spune asta.
Dumnezeu îi dăduse deja gustul puterii învierii în viaţa sa şi a Sarei, prin naşterea
lui Isaac. Cu siguranţă că nu ar fi o problemă pentru Dumnezeu să-l aducă din nou
la viaţă pe Isaac care trebuia să fie jertfit pe altar. Aşa că Avraam le spune slugilor
sale când se desparte de ei la poalele muntelui Moria: „Rămâneţi aici cu măgarul;
eu şi băiatul, ne vom duce până colo să ne închinăm, şi apoi ne vom întoarce la
voi.” (v 5). Acesta a fost un cuvânt rostit prin credinţă. El a crezut că Isaac se va
întoarce cu el.
Observaţi că le spune slugilor: „Ne ducem să ne închinăm”. El nu se
plânge că Dumnezeu îi cere prea mult, nici nu se laudă cu sacrificiul pe care
trebuie să-l ducă pentru Dumnezeu. Nu. Avraam nu a aparţinut categoriei celor
care îi informează pe cei din jur foarte subtil despre sacrificiile pe care le fac
pentru Dumnezeu. Avraam a spus că merge să se închine lui Dumnezeu. Şi prin
asta înţelegem încă un aspect al închinării.
Aduceţi-vă aminte ca Isus spunea odată, „Tatăl vostru Avraam a săltat de
bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8:56). Cu
siguranţă a fost aici pe Muntele Moria când Avram a văzut ziua lui Hristos. Prin
descoperire profetica, Avraam a văzut în propriile lui fapte, o imagine (fie ea fără
multe detalii) a zilei in care Dumnezeu Tatăl îţi va conduce singurul Său Fiu pe
dealul Golgotei ca să fie jertfit pentru păcatele omenirii. Şi în acea zi pe Muntele
Moria, Avraam a simţit o parte din preţul pe care Dumnezeu îl va plăti pentru
mântuirea oamenilor. El a ajuns într-o stare de părtăşie intimă cu inima lui
Dumnezeu în acea dimineaţă. Da, s-a închinat lui Dumnezeu – nu doar cu cuvinte
frumoase şi cântări, dar prin ascultare şi jertfire care l-au costat ceva.
O cunoaştere adâncă şi intimă a lui Dumnezeu poate veni doar prin
asemenea ascultare. Putem aduna multă informaţie teologica în minţile noastre;
dar adevărata cunoştinţă spirituala vine doar atunci când renunţăm la totul pentru
Dumnezeu. Nu exista altă cale.
Autorul darului sau darul Lui?

Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam, ca să vadă dacă iubeşte mai mult
pe Autorul darurilor, sau darurile Sale. Isaac a fost fără îndoială darul lui
Dumnezeu, dar Avraam era în pericol să-l iubească prea mult. Isaac putea cu
uşurinţă deveni un idol care să ia privirea lui Avraam de la Dumnezeu. Aşa că
Dumnezeu intervine ca să-l scape pe Avraam de la o asemenea tragedie. În cartea
lui The Pursuit of God, A. W. Tozer vorbeşte despre „binecuvântarea de a nu
avea nimic”. Dumnezeu l-a învăţat pe Avraam acolo pe munte binecuvântarea de
a fi golit de tot, şi de a nu avea nimic. Înainte de ziua aceea, Avraam se uita la
Isaac cu un simt al posesiei. Dar după ce şi-a pus fiul pe altar, şi l-a pus la
dispoziţia lui Dumnezeu, Avraam l-a văzut pe Isaac cu alţi ochi. Da, este adevărat
că Dumnezeu i l-a dat pe Isaac lui Avraam, şi acesta locuia în casa lui. Dar din
acea zi, Avraam nu a mai simţit că Isaac este doar al său. Isaac, din acea zi înainte,
era al lui Dumnezeu. Şi Avraam îl ţinea precum un slujitor ţine lucrurile stăpânului
său. Cu alte cuvinte, îl avea pe Isaac, dar nu era al său.
Iată atitudinea pe care trebuie să o avem cu privire la lucrurile acestei lumi.
Le putem avea şi folosi, dar nu trebuie să ne ataşăm de ele. Tot ce avem trebuie să
punem pe altar şi să le dăm în totalitate lui Dumnezeu. Noi nu putem avea nimic al
nostru. Mai departe putem avea doar lucrurile pe care Dumnezeu ni le dă înapoi de
pe altarul Său – şi trebuie să privim aceste lucruri precum slujitorul priveşte
lucrurile stăpânului. Doar atunci ne putem închina cu adevărat lui Dumnezeu.
Aceasta este calea spre slava vieţii centrate pe Hristos.
Acest principiu nu se aplică doar lucrurilor materiale. El se aplică darurilor
spirituale de asemenea. E posibil să avem daruri spirituale pe care să ni le asumam
ca ale noastre. Oare Isaac nu a fost darul lui Dumnezeu? De ce nu l-a putut
Avraam păstra numai pentru el? Că a trebuit să-l alunge pe Ismael a fost de
înţeles, pentru că nu a fost el sămânţa promisă. Dar cazul lui Isaac era diferit. El
era darul lui Dumnezeu, făcut prin puterea lui Dumnezeu. De ce trebuie ca
Avraam să renunţe şi la el?
Acelaşi argument putem să-l folosim şi noi în viaţa noastră. Înţelegem
nevoia de a renunţa la orice ataşare faţă de lucrurile lumii acesteia. Dar cu
siguranţă ne putem ataşa de darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu însuşi. Însă
Dumnezeu spune: „Nu. Aduceţi până şi darurile voastre spirituale (pe care Eu vi
le-am dat) la altar ca să mi le daţi înapoi, ca nu cumva să vă umple viaţa şi să vă
fure privirea de la Mine, Autorul darurilor.” Dumnezeu vrea să ne elibereze de
orice legătură nepotrivită chiar şi cu cele mai sfinte daruri ale Duhului Sfânt. El
vrea să jertfim chiar şi „Isaacii” pe care i-am primit de la El, şi să nu ne ataşăm de
nici unul dintre ei. Nu este acesta un lucru pe care mulţi credincioşi nu l-au
observat? Ei au renunţat la Ismaelii din viaţa lor, dar nu şi la Isaaci. Au renunţat la
lucrurile păcătoase. Dar darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu le folosesc
să-şi aducă slava deşartă – asemeni fiului risipitor, care a luat darurile tatălui său
şi le-a cheltuit pentru el însuşi.
 Care este viziunea noastră – darurile şi slujirea, sau Autorul darurilor,
adică Dumnezeu însuşi? Trebuie mereu să ne întrebăm acest lucru. Mai ales, după
ce Dumnezeu ne-a binecuvântat mult şi ne-a folosit într-un fel măreţ, suntem în cel
mai mare pericol. Este uşor în asemenea clipe să-ţi iei privirea de la Dumnezeu. În
mod repetat, trebuie să ne întoarcem la altarul de pe Muntele Moria şi să-i dăm
totul lui Dumnezeu.
Închinarea adevărată începe atunci când Autorul darurilor ne umple
inima şi viziunea. Numai atunci ne putem folosi darurile în siguranţa. Altfel,
suntem în pericol să abuzăm de darurile lui Dumnezeu, folosindu-le în scopuri
egoiste. Nu este acesta motivul pentru care darurile Duhului Sfânt sunt în atâtea
cazuri folosite în feluri greşite în zilele noastre?

Ceva ce ne costă totul

Devotamentul lui Avraam a fost pus la încercare când Dumnezeu i-a cerut
să-l aducă pe Isaac ca jertfă. Dacă Dumnezeu i-ar fi cerut lui Avraam 10.000 de oi
sau 5.000 de bivoli i-a fi fost mult mai uşor lui Avraam. Dar un Isaac l-ar fi
costat totul, şi el a vrut să-i dea lui Dumnezeu nimic mai puţin decât ceea ce a
cerut. Avraam ar fi putut rosti cuvintele pe care David le spune ani mai târziu: „...
Nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot, cari să nu mă coste
nimic” (2 Samuel 24:24). Da, închinare adevărată include jertfirea a ceea ce
înseamnă totul pentru noi.
Foarte interesant că exact în acelaşi loc (unde Avraam l-a adus pe Isaac
înaintea lui Dumnezeu, pe Muntele Moria) David a rostit cuvintele din versetul de
mai sus (acolo era aria lui Ornan). Tot în acelaşi loc a ales Dumnezeu să îşi
zidească Templul, după 1.000 de ani (2 Cronici 3:1). Dumnezeu a rânduit ca
Templul să fie construit în acelaşi loc în care doi dintre slujitorii Săi (Avraam şi
David) au adus jertfe care i-au costat. Tot în acelaşi loc a coborât foc din cer şi s-a
văzut slava lui Dumnezeu (2 Cronici 7:1). La fel se întâmplă şi astăzi. Dumnezeu
îşi zideşte biserica adevărată şi îşi arată puterea şi slava acolo unde găseşte bărbaţi
şi femei gata să renunţe la sine şi să jertfească înaintea lui Dumnezeu ceea ce
înseamnă totul.
Oare creştinismul nostru ne costă ceva? Slujirea noastră este una lejeră,
ieftină care nu ne costă timp, bani sau energie? Oare ne costă ceva rugăciunile
noastre? Am limitat sacrificiile pe care vrem să le facem pentru Dumnezeu?
Căutăm viaţa lejeră şi confortul? Atunci cum ne putem aştepta ca Dumnezeu să
îşi coboare focul din cer asupra noastră şi se fie văzută slava Lui în viaţa noastră?
Să nu ne înşelăm singuri. Plinătatea Duhului Sfânt vine numai ca rezultat al unei
renunţări din toata inima înaintea lui Dumnezeu.
Calea crucii este dureroasă. Cât de dureros trebuie să fi fost pentru
Avraam să trăiască cu gândul ca va trebui să-şi jertfească singurul lui fiu. Nu este
uşor să ne vedem copii suferind datorită poziţiei pe care am luat-o cu privire la
Dumnezeu. Dar ferice de noi dacă suntem gata să suferim atât de mult. Dumnezeu
nu este dator nici unui om. Dacă L-am cinstit cu adevărat, şi El ne va cinsti pe noi;
si vom vedea pe copii noştri urmându-l pe Dumnezeu, precum Isaac a păşit în
urmele tatălui său. Faptul că Isaac a fost gata să fie legat de altar şi să fie adus ca
jertfă, a fost indicatorul devotamentului său faţă de Dumnezeul tatălui său. Isaac
era un tânăr în putere şi tatăl său înaintat în vârstă nu l-ar fi putut lega de altar fără
voia lui. Dar Isaac a văzut realitatea existentei lui Dumnezeu în viaţa tatălui său, şi
era gata să se supună voii lui Dumnezeu. Aici putem vedea devotamentul lui Isaac
la fel de bine cum vedem devotamentul tatălui său. Şi mai vedem cât de adevărat a
fost ceea ce i-a spus Dumnezeu că Avraam: „are să poruncească fiilor lui şi casei
lui după el să ţină Calea Domnului” (Geneza 18:19).
Pe de altă parte, mulţi credincioşi şi-au coborât standardele şi şi-au
compromis principiile creştine, de dragul unor avantaje materiale pentru copii –
pentru ca apoi copiii să crească şi să le rupă inima trăind pentru lume. Ce trist!
Cele mai mari răsplăţi ale Cerului sunt pregătite pentru cei care au păşit în
urmele lui Avraam, şi precum el, , cu nici un preţ, nu a ţinut nimic departe de
Dumnezeu.
Îmi amintesc povestea unui tânăr cuplu american plecat în China, ca să fie
misionari înainte ca stăpânirea să fie a comuniştilor. Au cerut organizaţiei lor să
fie trimişi într-o zona în care nu s-a mai dus Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa că au
fost puşi într-un mic sătuc lângă Tibet. Au lucrat cu credincioşie acolo câţiva ani
buni, dar fără nici un rod. Apoi Dumnezeu le-a dăruit o fetiţă. Şi pe măsură ce
fetiţa creştea, ei vedeau cu ochii lor o minune. Ei o învăţau versete din Biblie şi
cântări în limba locala, şi ea în schimb îi învăţa pe copiii cu care se juca. Acei
copii mergeau acasă şi învăţau versetele pe părinţii lor. Nu după mult timp o
persoana s-a întors la Dumnezeu.
Familia misionară şi-a continuat slujirea acolo pentru încă 14 ani (în total
21 de ani) fără să se întoarcă acasă în concediu, şi de-a lungul acelor ani multe
suflete au venit la mântuire (Dumnezeu nu măsoară succesul după numere, precum
fac oamenii. În 21 de ani 8 suflete au găsit viaţa veşnică). La sfârşitul celor 21 de
ani, tatăl a văzut o pată pe mâna fiicei sale în vârstă de 14 ani. Au dus-o la doctor,
iar el le-a spus că are lepră. Li s-au frânt inimile gândindu-se la ceea ce avea să
sufere fiica lor, din cauza devotamentului lor faţă de Dumnezeu. Mama şi fiica s-
au întors în America pentru ca să poată începe un tratament. Dar tatăl a rămas
acolo. Când a fost întrebat de ce nu s-a întors cu familia lui în America, el a
răspuns: „mi-ar fi plăcut să merg acasă cu familia mea. Dar în acest sat sunt 8
suflete care au nevoie de hrană şi de călăuzire. Dacă ar fi venit altcineva în locul
meu ar fi trecut mulţi ani pană ca oamenii să aibă încredere în el”. Pe acea
familie i-a costat totul ca să-l slujească pe Dumnezeu.
Mulţi credincioşi care au aşa de multe lucruri, dau atât de puţin lui
Dumnezeu. Dar puţini din cei care au puţin, dau mult. Şi prin aceasta rămăşiţă
mică dar credincioasă, Dumnezeu îşi zideşte biserica. Împărăţia lui Dumnezeu nu
vine printr-un spectacol impresionant, ci prin oameni ai lui Dumnezeu asemeni
acelui misionar. Mulţi din aceşti oameni nu sunt foarte cunoscuţi pe pământ. Dar
ei vor străluci ca stele o veşnicie întreagă.
Apostolul Pavel a provenit dintr-o familie bogată de oameni de afaceri din
Tars şi ar fi putut alege o viaţă uşoară după ce a fost mântuit pe drumul
Damascului. Ar fi putut sta liniştit în Tars, să aibă o viaţa normala ca om de
afaceri creştin. Dar n-a făcut asta. (2 Corinteni 1:23-28). A mers în lume să-l
slujească pe Dumnezeu şi să îndure greutăţi. A primit 195 de lovituri pe spate, a
fost lovit cu pietre, a naufragiat, şi a înfruntat multe greutăţi în slujirea lui. Dacă l-
am întreba de ce a îndurat toate aceste lucruri el ar răspunde: „Când mi-am dat
viaţa lui Hristos, am hotărât ca n-am să-i dau ceva care să nu mă coste nimic”.
În urmă cu 200 de ani, fraţii Moravian au început una dintre cele mai mari
lucrări misionare din toate timpurile. Doi dintre ei au auzit de o colonie de sclavi
în Indiile de Vest şi s-au dus acolo, gata să fie vânduţi ca sclavi pentru tot restul
vieţii, pentru a putea predica Evanghelia sclavilor de pe acea insulă. Alţi doi au
auzit de o colonie de leproşi din Africa unde nimeni nu avea voie să intre şi apoi
să se întoarcă, de frica să nu răspândească boala. Ei s-au oferit să intre în acea
colonie pentru restul vieţii lor ca să duca mesajul Evangheliei acelor bolnavi.
Motto-ul organizaţiei a fost: „să câştigăm răsplata suferinţelor Sale pentru Mielul
care a fost străpuns”. Cu siguranţă ei ştiau ce însemnă închinarea adevărată,
pentru ca i-au oferit totul.
Cât de superficiale sunt vieţile şi lucrările noastre în comparaţie cu oameni
ca şi aceştia. Cât de mult ne-a costat pe noi ca să-l slujim pe Dumnezeu, din punct
de vedere financiar, al confortului, al reputaţiei, al onoarei şi chiar al sănătăţii?
Trebuie să ne dăm seama că nu ştim cu adevărat ce înseamnă să ne închinăm lui
Dumnezeu dacă creştinismul nostru nu ne-a costat tot ce lumea aceasta consideră
important. Cei care-l slujesc pe Dumnezeu din toata inima, renunţând la totul
pentru El, sunt cei care nu vor avea nici un fel de regrete în veşnicie. Dumnezeu
cheamă şi astăzi pe cei care vor să-L urmeze pe calea crucii – fiind gata să se
golească de tot.
Margaret Clarkson descrie foarte clar această provocare în cântarea ei:

„Azi te trimit – să lucrezi fără răsplată,

Să slujeşti neplătit, neiubit, necăutat, necunoscut
Să suferi mustrare, chin şi apăsare
Azi te trimit – să lucrezi doar pentru mine.

Azi te trimit – la singurătate şi lipsuri,

Cu inima tânjind după locuri cunoscute,
Lăsând în urmă casă şi familie, prieteni dragi;
Azi te trimit – să cunoşti doar dragostea Mea.

Aceasta este calea puterii. Trebuie să ni se spună despre această cale într-o
vreme în care mulţi cred că există scurtături, şi experienţe odată pentru totdeauna,
care garantează puterea spirituală. Doar calea crucii este singura cale a puterii. Isus
si-a îndreptat mereu privirea la cruce. Dar noi? Noi trebuie să alegem în fiecare zi.
Dacă încercăm să găsim metoda rapidă şi uşoară către o viaţă de biruinţă, atunci
Biblia nu ne poate ajuta. Dar dacă suntem gata să plătim preţul renunţării la sine,
şi să ne luam crucea în fiecare zi urmându-L pe Hristos, atunci vom cunoaşte cu
adevărat puterea Duhului lui Dumnezeu peste noi în viaţă şi slujirea noastră.

Capitolul 4
FRUMUSEŢEA VIEŢII CENTRATE PE HRISTOS

Hristos a venite să ne dea „frumuseţe în locul cenuşii” – frumuseţea vieţii

Sale divine în schimbul cenuşii vieţii centrate pe sine. Am văzut câteva trăsături
ale vieţii centrate pe sine. Am văzut şi calea crucii – calea pe care eşti zdrobit şi
golit – singura care ne poate scoate din întunericul vieţii centrate pe sine, şi ne
poate duce în strălucirea vieţii centrate pe Hristos. Într-o bună zi, când Hristos va
reveni şi toate umbrele vor dispărea, slava lui va străluci peste toţi acei care au ales
această cale. Dar chiar şi acum, aici pe pământ, vieţile noastre pot reflecta slava
Lui. Pentru aceasata vrea Dumnezeu să ne umple vieţile cu Duhul Sfânt.
Frumuseţea vieţii lui Hristos ne stă la dispoziţie prin plinătatea Duhului Sfânt.
Înainte să ne uităm la trăsăturile unei persoane umplute cu Duhul Sfânt, as
vrea să clarificăm nişte neînţelegeri cu privire la Duhul Sfânt şi lucrarea Lui.

Suveranitatea Duhului Sfânt

Mai întâi, trebuie ne aducem aminte că Duhul Sfânt este suveran şi lucrează
în multe feluri. Isus a spus: „Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii
de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”
(Ioan 3:8). Nu putem controla vântul – nici viteza cu care sufla nici direcţia în
care sufla. La fel şi cu Duhul Sfânt. Şi totuşi există mulţi creştini care cred că-L
pot controla şi-L pot face sa lucreze după regulile şi modelele lor.
Când a Doua Persoana din Trinitate fost aici pe pământ, Fariseii au încercat
să-l lege cu regulile şi tradiţiile lor. Dar El a refuzat să fie închis în gândirea lor
îngustă. Urmaşii Fariseilor în creştinismul evanghelic din ziua de astăzi încearcă
să lege a Treia Persoana din Trinitate, şi să limiteze lucrările Lui la tradiţiile lor şi
raţiunea umană. Dar El refuză să lucreze după modelul uman. El suflă încotro
vrea. Putem auzi sunetul lucrării Sale, dar nu Îl vom putea controla niciodată. Nu
putem spune că El trebuie să lucreze în vieţile altora precum a lucrat în viaţa
noastră; nici nu putem să ne aşteptăm să lucreze în acelaşi fel cum a lucrat in
trecut. Nu. El este suveran. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne
întoarcem cu faţa încotro sufla El, şi să ne lăsăm duşi de vânt. Duhul Sfânt nu
poate fi legat şi limitat în comportamentul doctrinal al vreunei denominaţii. Vom
afla că El ne surprinde prin felurile în care lucrează. Penticostalii şi ne-
penticostalii trebuie deopotrivă să recunoască acest fapt!
Duhul Sfânt poate lucra ca o furtună. Pot apărea experienţe emoţionale şi
chiar reacţii fizice. Trebuie să acceptăm acest fapt. Dumnezeu i-a vorbit lui Iov
dintr-o furtună (Iov 38:1).
Dar trebuie să vedem că Duhul sfânt poate lucra câteodată ca o adiere
blândă. Când Ilie a auzit furtuna, Cuvântul ne spune ca Dumnezeu NU era în
furtună (1 Împăraţi 19:11). Nu toate experienţele emoţionale sunt de la Dumnezeu.
Deci trebuie să avem grijă. Lui Ilie, Dumnezeu i-a vorbit printr-o adiere blândă (1
Împăraţi 19:12).
Duhul Sfânt nu suflă întotdeauna ca o tornadă. Câteodată da, dar nu
întotdeauna. Nu îi putem cere să lucreze ca o furtuna în viaţa tuturor, tot timpul,
doar pentru că aşa a lucrat în viaţa cuiva. În acelaşi timp, nu îi putem cere să
lucreze ca o adiere blândă tot timpul. E adevărat însă că avem nevoie de furtuna
Duhului Sfânt în multe din bisericile din ziua de astăzi, ca să scoată de acolo toate
lucrurile care nu-i aduc slavă lui Dumnezeu.
Ambalajul nu trebuie sa fie confundat cu cadoul care este înăuntru. Duhul
Sfânt este darul Domnului Isus înviat din morţi, biserici Sale. Când Duhul atinge
pe cineva, poate fi prin strigăte de Aleluia, lacrimi de bucurie sau vorbirea în
limbi, sau poate fi liniştit, tăcut fără un vârtej emoţional. Temperamentele variază,
iar Duhul Sfânt (spre deosebire de mulţi creştini) este gata să se adapteze fiecărui
temperament în parte. Deci nu se poate să aşteptăm ca alţii să primească Darul în
acelaşi ambalaj în care l-am primit noi – fie el spectaculos sau obişnuit. Doar
copiii mici sunt captivaţi de ambalajul în care vine cadoul. Oamenii mari îşi dau
seama ca darul în sine este mult mai important decât ambalajul. Apostolul Pavel s-
a întors la Domnul printr-o vedenie în care i se arată Isus. Dar el nu a predicat că
toţi trebuie să aibă aceeaşi experienţă ca să poată fi mântuiţi. Nu. El a recunoscut
ca ceea ce contează este realitatea dinăuntru, oricare ar fi ambalajul în care vine
darul. La fel şi cu plinătatea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu

În al doilea rând, trebuie să realizăm că Duhul Sfânt lucrează întotdeauna în

acord cu Cuvântul lui Dumnezeu – pentru ca El a scris Cuvântul, şi El nu se
schimba. Vedem acest adevăr în primul paragraf din Scriptura. Când întunericul
acoperea pământul, Duhul lui Dumnezeu a venit peste întuneric şi Cuvântul lui
Dumnezeu a urmat – „Să fie lumină”. A fost lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a
Cuvântului, care a adus lumină în întuneric, a adus plinătate şi forma acolo unde
era spaţiu gol, fără nici o forma. (Geneza 1:1-3).
Naşterea din nou este atribuită intrării Cuvântului în noi (1 Petru 1:24), şi a
lucrării Duhului Sfânt (Tit 3:5). Sfinţirea de asemenea, este rezultatul lucrării
Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt în vieţile noastre ( Comparaţi Ioan
17:17 cu 2 Tesaloniceni 2:13). În acelaşi fel, plinătatea Duhului Sfânt şi a primi
Cuvântul lui Dumnezeu lucrează împreună. Acest lucru devine clar când
comparăm Efeseni 5:18 până la 6:9, cu Coloseni 3:15-21. În pasajul din Efeseni, ni
se spune că procesele de mulţumire, de a-I da slava lui Dumnezeu şi de a ne
supune unii altora în relaţii compatibile cu caracterul lui Isus, sunt rezultatul
umplerii cu Duhul. Pe când în pasajul din Coloseni, aceleaşi procese sunt atribuite
umplerii cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Trebuie să recunoaştem acest adevăr dacă vrem să fim creştini echilibraţi.
O locomotivă cu aburi are nevoie nu doar de abur ca să meargă înainte, ci şi de
şine de cale ferată. Dacă vrem să progresăm din punct de vedere spiritual, avem
nevoie de aburul lui Dumnezeu, dar avem nevoie şi de calea pe care ne-o dă
Cuvântul lui Dumnezeu ca să nu ne pierdem. Una nu este mai importantă decât
cealaltă. Amândouă sunt la fel de importante. Unii care pretind ca sunt plini de
abur, au ignorat calea şi au rămas împotmoliţi în noroi. Prin faptul că au pus preţ
pe experienţa, ei nu au fost atenţi să testeze totul prin Cuvântul lui Dumnezeu, şi
drept rezultat au deraiat. Precum fluierul unei locomotive, mulţi dintre aceşti
oameni fac mult zgomot în întâlnirile lor, dar nu înaintează din punct de vedere
spiritual – nu cresc în asemănarea cu Hristos.
Alţii sunt în extrema cealaltă şi chiar dacă au rămas pe cale, au ignorat
nevoia umplerii cu abur (sau au crezut că sunt plini şi nu erau) aşa că au rămas şi
ei împotmoliţi. Ei scot în evidenta importanţa Cuvântului lui Dumnezeu şi au grijă
să respecte fiecare aspect. Ei doar se uită şi lustruiesc sinele de cale. Dar nu îşi dau
seama că au nevoie de umplerea cu Duhul Sfânt. Sunt fundamentali în doctrinele
lor – calea este dreapta – dar nu au abur să pornească motorul.

Cunoştinţa noastră limitată

În al treilea rând, trebuie să ne dăm seama că nici chiar cei mai buni dintre
noi nu cunosc toate aspectele Duhului Sfânt şi a lucrării Sale. Unii creştini dau
impresia că au toate răspunsurile cu privire la Duhul Sfânt. Ei au analizat
învăţăturile Biblice pe acest subiect şi au notat fiecare verset. Mă întristează
asemenea oameni pentru că eu ştiu că nu au dreptate deloc. Noi nu cunoaştem
totul. Cunoaştem doar o parte – mai ales când este vorba de lucrarea Duhului (1
Corinteni 13:9,12). Trebuie să recunoaştem că minţile noastre finite şi păcătoase
nu sunt în stare să înţeleagă măreţia şi vastitatea lui Dumnezeu Duhul Sfânt pe
deplin.
A.W. Tozer spune că cea mai profundă declaraţie în Biblie este: „Doamne,
Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!” (Ezechiel 37:3)! Cu toţii ajungem la un
moment dat la un punct al înţelegerii noastre despre lucrările lui Dumnezeu şi
trebuie să spunem: „Doamne Dumnezeule, ştiu atât, dar exista mult mai mult
dincolo de ceea ce ştiu eu. Am ajuns doar la suprafaţa adevărului.” După cum
spunea Iov: „Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” (Iov 26:14). O
asemenea atitudine ne va scăpa de multe certuri cu privire la Duhul Sfânt, despre
care Biblia nu ne dă amănunte specifice. De asemenea ne va da o mai mare
toleranta pentru credincioşi care nu sunt de acord cu noi în privinţa lucrării
Duhului Sfânt. S-ar putea să greşească – dar s-ar putea să greşim noi! Numai ceea
ce scrie clar în Scriptura putem folosi ca să creştem. Dincolo de Biblie nu avem
voie să speculam (Deuteronom 29:29).

Fără scurtături

În al patrulea rând, să ne dăm seama că nu este nici o scurtătură către o viaţă plin
de Duhul Sfânt – nu este nici o formulă magică care să garanteze succesul. În ziua
de astăzi, butoanele au înlocuit munca manuala şi omenirea a adoptat filozofia
unei vieţi confortabile, lejere. Creştinii pot în mod inconştient aduce această
atitudine în probleme spirituale. Rezultatul este că începem să credem că există o
scurtătură ca să fii umpluţi cu Duhul Sfânt – „urmează aceşti paşi, şi iată vei fi
umplut dintr-o dată!” dar în Biblie nu se găseşte nici o astfel de scurtătură. Trebuie
să avem grija să nu reducem lucrarea Duhului Sfânt în viaţa cuiva la nişte formule.
Plinătatea Duhului nu este un lucru mecanic dar un lucru care are legătură cu viaţa
– şi viaţa spirituală nu poate fi exprimată prin formule.

Nu te lăuda că ai fost umplut

În al cincilea rând, un lucru de observat în Noul Testament este că deşi se

spune despre mulţi oameni că au fost „plini de Duhul” (Fapte 6:5, 11:24), nici unul
dintre ei nu a spus vreodată că este plin de Duhul Sfânt.
Dar în Efeseni 5:18 Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Efeseni (care au fost
deja botezaţi cu Duhul Sfânt) să fie „plini de Duhul Sfânt”. În traducere înseamnă
să fie umpluţi cu Duhul Sfânt în mod continuu. Doar cei care umblă în Duhul în
mod continuu pot fi numiţi „plini de Duhul”. Dar lucrul acesta trebuie observat de
alţii, nu trebuie spus de către persoana respectiva. Când faţa lui Moise a strălucit
cu slava lui Dumnezeu, cei din jur au văzut-o, dar el ignora acest lucru ( Exod
34:29,30).
Să fii plin de Duh înseamnă să fii plin de Duhul lui Hristos; şi prin rodul pe
care-l aduce în viaţa noastră asemănarea cu caracterul lui Hristos vor cunoaşte cei
din jur că suntem plini de Duhul. Nu e nevoie să mărturisim acest lucru, pentru că
viaţa noastră va vorbi mult mai tare decât cuvintele noastre.

Exemplul lui Pavel

Nu cred că există o descriere mai clară a unei vieţi pline de Duhul Sfânt
decât declaraţia lui Pavel în Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos,
şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Care altul să fie
scopul umplerii cu Duhul Sfânt decât aceea de a recrea în noi viaţa lui Hristos?
Aşa că măsura în care viaţa sinelui este răstignită iar viaţa lui Hristos se manifestă
în noi, este adevărata măsură în care suntem plini cu Duhul Sfânt.
Pavel le-a spus creştinilor Galateni: „Fraţilor, vă rog să fiţi ca mine”
(Galateni 4:12). El a putut spune altora să îi urmeze exemplul. El n-a trebuit să
spună: „Nu va uitaţi la mine, ci uitaţi-vă la Hristos”. El în mod repetat i-a
îndemnat pe cei din jur să ia exemplu de la viaţa lui şi să-l urmeze aşa cum l-a
urmat el pe Hristos (vezi 1 Corinteni 4:16; 11:1; Filipeni 3:17). Experienţa lui cu
Hristos era atât de satisfăcătoare încât chiar şi când era în lanţuri i-a putut spune
împăratului Agripa: „să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă
astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea.” (Fapte 26:29). El nu se
laudă, pentru că într-un alt loc el spune: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt.”
(1 Corinteni 15:10).
Haideţi să ne uităm la viaţa lui Pavel şi să observăm câteva caracteristici ale
unei vieţi centrate pe Isus. Vom analiza 8 pasaje din Scriptura unde Pavel îşi
descrie viaţa şi slujirea vorbind despre el însuşi.
Mai întâi ne vom uita la trăsăturile slujirii pline de Duhul Sfânt şi apoi la
trăsăturile vieţii pline de Duh.

Slujirea plină de Duhul Sfânt

Există 4 lucruri pe care aş vrea să le menţionez cu privire la slujirea plină
de Duhul Sfânt, din cuvintele apostolului Pavel.

Un sclav prin dragoste

Mai întâi de toate, slujirea plină de Duhul Sfânt este slujirea unui sclav prin
dragoste. În Fapte 27:23 Pavel spune: „ ... al Dumnezeului, al căruia sunt eu, şi
căruia Îi slujesc”. El era un sclav prin dragoste al Dumnezeului Său. El a renunţat
la orice drept asupra vieţii sale. El a pus totul la dispoziţia Stăpânului.
Singurul motiv pentru care putem să ne punem deoparte pentru Dumnezeu
este să recunoaştem faptul că, mai întâi de toate, aparţinem în întregime lui
Dumnezeu. Când ne dăm Lui din mulţumire pentru ce a făcut pentru noi, deşi este
un lucru bun, nu este un motiv întemeiat pentru punerea deoparte.
Dragostea pentru Hristos poate fi motivul pentru care îl slujim. Dar motivul
pentru care ar trebui să ne dedicăm vieţile slujirii lui Hristos este datorita faptului
că ne-a răscumpărat pe cruce. Deci acum suntem proprietatea lui Dumnezeu, şi nu
mai avem nici un drept asupra noastră.
În vremurile trecute, când sclavii slujeau stăpânilor, nu o făceau din
dragoste pentru stăpâni, ci fiindcă erau proprietatea stăpânilor!
Aşa că atunci când o persoana îşi dă viaţa lui Dumnezeu, nu îi face un
favor. Nu! El doar înapoiază la Dumnezeu ceea ce a furat de la El.
 Dacă eu aş fura nişte bani de la o persoana, iar apoi simţind apăsarea
păcatului meu i-aş înapoia banii, nu înseamnă că i-aş face o favoare. M-aş duce la
el ca un hot căruia îi pare rău de ceea ce a făcut. Asta este singura atitudine
acceptabilă când venim înaintea Lui Dumnezeu cu vieţile noastre. Dumnezeu ne-a
răscumpărat.
Pavel a fost un sclav prin dragoste al lui Hristos. Precum sclavul evreu, care
a fost eliberat în al şaptelea an al slujirii sale, dar care a rămas în continuare în acel
loc din cauza că îşi iubea stăpânul (Exodul 21:1-6), tot aşa Pavel a slujit
Domnului. El nu a fost un sclav angajat care lucra pentru bani, ci unul care slujea
fără să aibă nici un drept asupra lui.
Slujirea unui sclav prin dragoste a fost foarte frumos descrisă în poezia
următoare:
„Sunt doar un sclav!
Nu am nici o libertate;
Nu pot să aleg nimic pentru mine –
Nici măcar calea pe care merg.
Sunt un sclav!
Sunt la dispoziţia Stăpânului –
Mă poate chema in orice ceas.
Daca as fi slujitor as primi plata –
Chiar libertate câteodată.
Dar eu am fost răscumpărat –
Cu sânge a plătit Stăpânul pentru mine,
Iar acum sunt sclavul Său –
Şi voi fi întotdeauna.
Mă duce încotro vrea El,
Îmi spune ce să fac;
Eu doar ascult,
Şi mă încred în El!

Iată ce înseamnă să fii un sclav prin dragoste.

Dumnezeu îi caută pe acei care sunt atât de predaţi Lui, încât se vor uita
mereu la El ca să vadă ce vrea El să facă – în loc să fie ocupaţi făcând ceea ce simt
ei ca ar trebui să facă pentru Dumnezeu.
Un sclav nu face ceea ce vrea. Sclavul întreabă pe stăpânul său: „Stăpâne,
ce vrei să fac?” Apoi el face ceea ce îi este poruncit.
Biblia spune: ”Încolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit
credincios în lucrul încredinţat lui.” (1 Corinteni 4:2).

Cineva a descris foarte frumos care este tipul de om pe care îl caută

Dumnezeu:

„Caut pe cineva care stă în aşteptare

Ca să vadă mâna Mea şi privirea care îl cheamă;
Care să lucreze după metoda mea, ceea ce îi dau eu,
Şi NUMAI ceea ce îi dau eu.
Ce mare bucurie am în inima
Când găsesc aşa un om,
Unul care să facă toată voia Mea –
Unul care să dorească să cunoască gândirea Stăpânului său.”

„Caut printre ei un om ... dar nu găsesc niciunul!” (Ezechiel 22:30). Astăzi

El încă mai caută sclavi din dragoste. Însă găseşte numai putini.

Pasiune evanghelistică – nu pornire emoţionala

În al doilea rând, slujirea plină de Duh este o slujire care îşi recunoaşte
datoria faţă de alţii. Pavel a spus: „Eu sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi
celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi.” (Romani 1:14). Dumnezeu ne-a dat o comoară
pe care trebuie s-o împărţim cu lumea. Noi suntem ca angajaţii de la Poştă cărora
le-a fost data o suma mare de bani pe care trebuie s-o împartă mai multor oameni
prin mandate poştale. Angajatul rămâne dator tuturor oamenilor până când nu şi-a
terminat toate livrările. Poate avea milioane de lei cu el dar nici un leu nu este al
său. Este dator.
Pavel a recunoscut o datorie similară când Dumnezeu i-a încredinţat
mesajul Evangheliei. Ştia că trebuie împărţit. Şi mai ştia că va rămâne dator faţă
de oameni până când nu le va împărtăşi mesajul mântuirii. După 25 de ani
petrecuţi propovăduind vestea cea buna, Pavel încă spune: „Sunt dator”, şi le
spune creştinilor romani ca este pregătit să vină la Roma ca să-şi rezolve datoria
faţă de cetăţenii Romei. Observaţi cele 3 fraze referitoare la el însuşi din Romani
1:14-16: „Eu sunt dator... Am o dorinţă... Nu mi-e ruşine de Evanghelia lui
Hristos”.
Slujirea plină de duh merge în lume. Recunoscând datoria faţă de alţii, este
întotdeauna pregătită să se scape de datorie. Dovada umplerii cu Duhul Sfânt şi a
frumuseţii unei vieţi centrate pe Hristos nu se vede în experienţe emoţionale
senzaţionale, ci în propovăduirea evangheliei cu o inimă plină de pasiune (după
cum formulează doamna F. C. Durham):

„Sunt sclavul Tău, legat de tine; niciodată

Nu voi mai fi liber de dorinţă aprinsă înlăuntrul meu,
Să duc de la naţiune la naţiune, şi de pe un mal pe altul
Vestea bună a iertării păcatelor tuturor.
Dă-mi sufletele oamenilor, ori voi muri,
Dă-mi dragostea care nu se uită la cost,
Dă-mi credinţa care rupe orice barieră,
Dă-mi bucuria de a aduce acasă pe cei pierduţi.”
Slujirea plină de Duh are o pasiune evanghelistică şi mereu încearcă să spună
altora despre Hristos. Îi pasă de nevoile celor din jur, nu de propria satisfacţie.
Hristos nu şi-a căutat niciodată propria satisfacţie (Romani 15:3).
Un lucru care trebuie accentuat în zilele noastre este că umplerea cu Duhul
Sfânt şi darurile Sale nu sunt date pentru satisfacţia noastră emoţionala. Cu atât
mai puţin pentru grandomanie. „Grandomania”, spune A. W. Tozer, „este un
lucru des întâlnit la grădiniţă!”. Dumnezeu vrea să fim maturi din punct de vedere
spiritual, şi când suntem, pasiunea noastră nu va fi nici o experienţă sentimentală,
nici grandomanie, ci evanghelizarea.
În cartea lui Spirit of Holiness, E.L. Cattell menţionează câteva pericole ale
experienţelor sentimentale – să ai o experienţă a simţurilor tale în loc să-L
întâlneşti pe Dumnezeu, să îţi strici mărturia, să ai o neprihănire falsă.
Cei care pun un accent mare pe simţuri şi sentimente considera ca Duhul
Sfânt este prezent într-un loc doar dacă rugăciunea şi cântarea ajung la un anumit
nivel, şi dacă zgomotul atinge un anumit număr de decibeli! Aceasta este o trăire
pe baza sentimentelor şi a simţurilor nu pe baza credinţei. Este închinarea la stări
emoţionale în loc de Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în duhul nostru, nu în
sentimentele noastre.
Experienţele emoţionale ne pot strica mărturia înaintea celor din jur. Pavel
avertizează că dacă ar intra nişte necredincioşi într-o întâlnire foarte emoţionala la
biserica (unde toata lumea vorbeşte în limbi) aceştia i-ar considera nebuni (1
Corinteni 14:23). Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, nu al confuziei (1
Corinteni 14:33). Creştinii emoţionali îi etichetează pe alţii ca fiind nespirituali
dacă aceia nu le accepta comportamentul dezordonat ca manifestare a Duhului
Sfânt. „Harul acceptă chinul”, spune Cattell, „dar nu chinuieşte niciodată pe
alţii”!
Emoţionalismul poate deveni un înlocuitor pentru slujire. În loc să-i ajutăm
pe alţii, continuăm doar să ne bucurăm de „experienţele noastre emoţionale”. În
timpul întâlnirilor noastre. Energia noastră trebuie direcţionată înspre „a face bine
altora şi de a elibera oamenii din legăturile lui Satan” aşa cum a făcut Isus, când
era plin de Duhul Sfânt (Fapte 10:38) – nu înspre a ne satisface sentimentele.
Bucuriile emoţionale contrafăcute ne pot înşela în privinţa stării noastre
spirituale. Dacă ţi-ai jignit soţia sau pe cineva din jurul tău, Dumnezeu vrea să-ţi
ceri iertare de la acea persoană înainte să poţi avea din nou părtăşie cu El. Dar
Satan ne poate da un sentiment drăguţ, ca să ne simţim bine într-o întâlnire foarte
emoţionala, sau ne simţim eliberaţi prin vorbirea în limbi. Astfel ne putem crea o
falsă senzaţie de părtăşie cu Domnul, când de fapt nu o poţi avea din cauza că ai
probleme nerezolvate. Să vorbeşti în limbi este un lucru extraordinar. Dar
Dumnezeu vreau ca mai întâi să faci pasul smerit de a-ţi cere iertare de la persoana
pe care ai rănit-o. Altfel, Satan a reuşit să te înşele cu o sfinţenie prefăcută.
Nu încerc să evaluez sentimentele sau autenticitatea darului vorbirii în
limbi. Dumnezeu a creat stările noastre emoţionale, şi nu vrea să fim ca pietrele
moarte. Tot El este acela care a dat bisericii darul vorbirii în limbi, şi îşi are locul
în viaţa bisericii. Dar să nu uităm că slujirea plină de Duhul Sfânt caută să aducă
mereu oameni la Hristos, este conştientă de datoria faţă de alţii, nu caută doar
satisfacerea sinelui, prin experienţe emoţionale.
Orice experienţă trăită într-o întâlnire foarte emoţională poate fi indusă de
noi înşine, şi poate să nu fie de la Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea să fim
dependenţi de sentimente şi stări emoţionale. El vrea să trăim prin credinţă. De
aceea lasă Dumnezeu peste noi perioade în care să ne simţim secat din punct de
vedere spiritual. Asemenea perioade de secetă nu indică întotdeauna prezenta
păcatului în viaţa noastră. Ele pot fi încercări ale Domnului de a ne scăpa de
dependenţa de sentimente.
Trebuie să umblăm cu mare atenţie în ziua de azi, pentru ca diavolul îi duce
la pierzare pe mulţi prin daruri contrafăcute şi stări emoţionale false. Dacă vrem să
fim păziţi de capcanele lui Satan, să ne amintim mereu că frumuseţea vieţii
centrate pe Hristos se vede prin modul în care căutăm să binecuvântăm pe cei din
jur. Isus a venit din cer pe pământ nu pentru beneficiul Său, ci ca să binecuvânteze
pe alţii.

Insuficienţa omenească

În al treilea rând, slujirea plină de Duh este o slujire care este conştientă de
insuficienţa omenească. Pavel spune în 2 Corinteni 10:1: „eu, cel smerit când sunt
de faţă în mijlocul vostru” – cu alte cuvinte, fără o personalitate impresionantă.
Tradiţia ne spune că Pavel un bărbat mic de statură şi chel. Avea un nas strâmb şi
e posibil să fi avut o afecţiune a ochilor. În mod evident nu avea o personalitate de
vedetă. Succesul muncii sale nu a depins deloc de vreun factor omenesc pentru că
în înfăţişarea sau vorbirea lui nu era nimic care să impresioneze.
Cu privire la predicile sale Pavel le scrie Corintenilor: „Eu însumi, când am
venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur.” (1 Corinteni 2:3).
Atunci când predica, Pavel era conştient de slăbiciunea lui faţă de puterea lui
Dumnezeu care curgea prin el.
Iată ce înseamnă slujirea plină de Duh – ca rezultat al propovăduirii
Evangheliei de către Pavel, s-a născut o biserică în Corint care era un oraş
necredincios.
Când Duhul lui Dumnezeu vorbeşte printr-un om, acel om nu este conştient
de faptul că este folosit de Dumnezeu în acele momente. Sunt întotdeauna
îndoielnic de predicatorii care stau la amvon şi sunt foarte siguri că Dumnezeu
vorbeşte prin ei (de obicei îşi încep discursul cu „Aşa vorbeşte Domnul...”
Din experienţa mea cu astfel de oameni, vă pot spune că Dumnezeu nu a
vorbit niciodată prin ei. Ei au avut doar impresia că sunt vase profetice. Dar când
vorbeşte Domnul printr-o persoană, persoana aceea de obicei nu este conştientă de
ce se întâmplă. Apostolul Pavel spune într-una din epistolele sale: „Şi cred că şi eu
am Duhul lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 7:40). Nu era complet sigur de faptul că
Dumnezeu vorbea prin el. Dar noi ştim că Dumnezeu vorbea prin el, pentru că
Dumnezeu a inclus în Cuvântul său scrierile lui Pavel. Dar Pavel nu era conştient
de acest lucru.
Slujirea plină de Duh este conştientă de insuficienţa omenească. Aşa cum
spune Pavel „căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:10). Slujitorul
plin de Duhul Sfânt merge în mod continuu înaintea lui Dumnezeu şi asemenea
omului din pilda spune „Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine
de pe drum un prieten al meu, şi n-am ce-i pune înainte” (Luca 11:5-8). Slujitorul
Domnului este mereu conştient de insuficienţa lui.
Să nu ne creăm nici o impresie greşită despre slujirea plină de Duhul Sfânt.
Ea nu este conştientă de lucrarea pe care o face Dumnezeu, ci este conştientă de
frică şi nesiguranţă. Doar după ce şi-au terminat lucrarea se vor putea uita înapoi şi
vor vedea cum Dumnezeu a lucrat.

Împlinirea chemării

În al patrulea rând slujirea plină de Duh împlineşte chemarea lui

Dumnezeu. În Coloseni 1:23,25 Pavel spune: „al cărei slujitor am fost făcut eu,
Pavel”, şi în 1 Timotei 2:7 „apostolul lui am fost pus eu”. Pavel a fost ordinat de
mâinile străpunse ale Mântuitorului, nu de vreun om. Dumnezeu l-a chemat pe
Pavel să fie un apostol. În Coloseni 1:25 el spune că această chemare i-a fost dată.
A fost darul lui Dumnezeu – nu ceva care el a câştigat. În acelaşi verset el spune
că această chemare i-a fost încredinţată ca să slujească celor din jur. Aceasta a fost
misiunea lui primită de la Dumnezeu înspre zidirea bisericii.
Dumnezeu are o chemare specială pentru fiecare dintre noi. Nu putem
fi altceva decât ceea ce ne-a chemat El să fim – Duhul Sfânt hotărăşte ce daruri va
primi fiecare dintre noi.
Pavel a fost chemat să fie un apostol. Dar nu toata lumea are o asemenea
chemare. Trebuie să cerem putere de la Dumnezeu ca să ducem la îndeplinire
chemarea Lui. „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în
Domnul”, a fost îndemnul lui Pavel pentru Arhip (Coloseni 4:17).
Dumnezeu nu greşeşte niciodată. El ştie nevoile bisericii Sale în fiecare
clipă, şi ne pregăteşte pe fiecare dintre noi (dacă ne supunem voii Sale) pentru o
anumită sarcină – care se poate să fie total diferită de ceea ce ne-am propus noi să
facem.
„Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Toţi sunt învăţători? Toţi sunt
făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi
tălmăcesc?” (1 Corinteni 12:29,30). Răspunsul este nu.
Dar Dumnezeu are un loc pentru toate aceste daruri în Trupul lui Hristos.
Noi trebuie să ne recunoaştem darul şi chemarea – şi să folosim acel dar şi
să ducem la îndeplinire chemarea. Slujirea plină de Duhul Sfânt urmează
chemarea făcută de Dumnezeu.
 Noul Testament ne încurajează să căutăm în mod deosebit darul proorociei
(1 Corinteni 14:39). Este darul de care are cea mai mare nevoie biserica din ziua
de azi.
O slujire profetică încurajează (întăreşte şi zideşte), sfătuieşte (mustră şi
provoacă) şi mângâie (alină şi încurajează) (1 Corinteni 14:3).
Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ridice prooroci în bisericile noastre,
care să spună adevărul lui Dumnezeu, fără frică şi fără să facă favoruri - oameni
diferiţi de sciitorii religioşi profesionişti, care sunt mai mut interesaţi de salariile,
statutul şi popularitatea lor.
Dumnezeu să ne ajute pe fiecare dintre noi să căutăm să cunoaştem voia
Lui ca să ştim care este chemarea noastră.

Viaţa plină de Duhul Sfânt

Haideţi să privim la 4 caracteristici ale vieţii pline de Duhul Sfânt, din nou
din viaţa lui Pavel.

Total mulţumit

Viaţa plină de Duhul Sfânt este în primul rând o viaţă total mulţumită. În
Filipeni 4:11, Pavel spune: „M-am deprins să fiu mulţămit cu starea în care mă
găsesc.” O asemenea mulţumire aduce pace şi bucurie. Ca urmare, Pavel vorbeşte
despre pace şi bucurie în versetele 4 şi 7 ale aceluiaşi capitol.
Putem să-l slăvim pe Dumnezeu cu adevărat doar atunci când suntem total
mulţumiţi cu tot ce a pus în viaţa noastră. Dacă credem în suveranitatea lui
Dumnezeu, şi că El face ca toate lucrurile să lucreze spre binele nostru (Romani
8:28) atunci putem fi cu adevărat mulţumiţi în orice situaţie. Putem slăvi pe
Dumnezeu ca şi Habacuc, chiar dacă pomii nu aduc roade, chiar dacă ne mor
animalele sau dacă suferim mari pierderi materiale – sau oricare ar fi
circumstanţele (Habacuc 3:17,18).
Efeseni 5:18-20 ne spune că rezultatul umplerii cu Duhul Sfânt este lauda
continuă la adresa lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel s-a putut bucura chiar şi în închisoare, cu picioarele în
butuci (Fapte 16:25). Chiar şi acolo el era mulţumit, şi nu găsea nici un motiv să se
plângă.
Iată primul semn al unei vieţi pline de Duh. Când nemulţumirea îşi găseşte
loc în inima unui creştin, este un mare semn ca acel creştin, precum Izraeliţii care
s-au plâns în deşert, nu a intrat încă în ţara biruinţei.
Creştere în Sfinţenie

În al doilea rând, viaţa plină de Duh este o viaţă de creştere continuă în sfinţenie.
Pe măsură ce viaţa cuiva creşte în sfinţenie, creşte şi percepţia omului despre
sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu. Cele două se completează una pe alta.
La 25 de ani după întoarcerea sa, Pavel spune: „Căci eu sunt cel mai
neînsemnat dintre apostoli” (1 Corinteni 15:9). După alţi 5 ani spune: „sunt cel
mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (Efeseni 3:8). Încă un an mai târziu, Pavel
spune: „dintre cari (păcătoşi) cel dintâi sunt eu.” (1 Timotei 1:15).
Vedeţi schimbarea progresivă în atitudinea lui Pavel?
Cu cât mai aproape era de Dumnezeu, Pavel devenea mai conştient de
corupţia şi murdăria din trupul său. El recunoaşte că nu este nimic bun în el.
(Romani 7:18).
În Ezechiel 36:26, 27, 31 Dumnezeu spune: „Vă voi da o inimă nouă, şi voi
pune în voi un duh nou; ... vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi
urâciunilor voastre.” În acest pasaj vedem încă o dovada a unei inimi noi. Doar un
om care urăşte şi detestă sinele va putea împlini porunca din Filipeni 2:3: „în
smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuş”. Odată ce a văzut
corupţia din viaţa lui, nu va mai putea dispreţui pe nimeni altcineva.
De asemenea va fi uşor să mărturisească orice eşec, şi va spune păcatului pe
nume. Omul plin de Duh nu încearcă doar să dea altora impresia că el creşte în
sfinţenie. El nu încearcă să se laude cu experienţe care l-au sfinţit. Prezenta
sfinţeniei în viaţa lui este atât de evidentă încât vor veni omenii din jur la el ca să
afle secretul vieţii sale. El are ceea ce J. B. Phillips traduce ca: „sfinţenia care nu
este o iluzie” (Efeseni 4:24).
Nu contează care este doctrina noastră cu privire la sfinţenie. Sfinţenia adevărată
vine doar la cel care o caută din toată inima, şi nu la cel care are doctrina
corectă.
Au existat oameni sfinţi în secolele trecute (precum John Fletcher) a căror
înţelegere a doctrinei sfinţeniei le-a permis să creadă că sunt complet sfinţiţi, şi
care îşi numeau păcatele inconştiente‚ greşeli.
Au existat şi alţi oameni sfinţi (precum David Brainerd) care au recunoscut
păcatul din viaţa lor, şi care în mod constant se pocăiau de lipsa de devotament
pentru Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Dar amândouă aceste grupuri au fost la fel
de sfinte în ochii lui Dumnezeu în ciuda diferenţelor cu privire la modul de
evaluare a vieţii lor.
Temperamentele lor şi înţelegerea diferită a doctrinei sfinţeniei au fost
motivul pentru modul de a-şi contabiliza inimile. Secretul sfinţeniei nu vine prin
studierea Scripturii în limba Greacă ci vine prin dorinţa sincere şi din toata
inima de a face voia lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la inimi, nu la minţi!
În fiecare caz, orice creştere în sfinţenie va fi întotdeauna însoţită, aşa cum
s-a întâmplat cu Pavel, de o creştere a conştienţei păcatului propriu atunci când te
afli înaintea lui Dumnezeu.
O viaţă răstignită

In al treilea rând, viaţa plină de Duh este o viaţă răstignită. Pavel spunea:
„Am fost răstignit împreună cu Hristos” (Galateni 2:20). Mai devreme am vorbit
despre cruce. Calea crucii este calea spre umplerea cu Duhul Sfânt. Vom avea
parte de aceeaşi călăuzire a Duhului precum Isus, care a fost condus la cruce.
Duhul şi crucea sunt inseparabile.
Crucea este simbolul slăbiciunii, al ruşinii şi al morţii. Apostolul Pavel a avut
temeri, dureri şi conflicte în viaţa lui (vezi 2 Corinteni 1:8; 4:8; 6:10; 7:5). El a
fost considerat de mulţi un nebun şi un fanatic. Adeseori a fost tratat cu dispreţ de
cei din jur (1 Corinteni 4:13). Aceste realităţi merg mână în mână cu umplerea cu
Duhul Sfânt. Omul umplut cu Duhul Sfânt se va simţi condus de Dumnezeu pe
cărarea smereniei şi a morţii faţă de sine.
Omului umplut cu Duhul Sfânt nu-i pasă de slava oamenilor. El acceptă
umilinţa şi persecuţia cu bucurie. El se laudă numai cu crucea (Galateni 6:14). El
nu se laudă cu darurile şi talentele sale, nici măcar cu momentele sale intime cu
Dumnezeu. El se laudă numai cu moartea continuă faţă de sine.
Crucea este şi un simbol al dragostei divine. Dumnezeu şi-a arătat
dragostea faţă de om prin faptul că a murit pe cruce pentru omenirea întreagă.
Aceeaşi dragoste îl caracterizează pe omul plin de Duh Sfânt. Între el şi cei din
jurul său este o cruce pe care el îşi răstigneşte sinele ca să-i poată iubi. Acesta este
adevăratul înţeles al dragostei.
Watchman Nee ne spune povestea a doi fermieri creştini din China care
aveau pământ sus pe un deal. Ei se trezeau dimineaţa devreme ca să-şi ude
pământul. Într-o noapte au venit pe ascuns fermierii care aveau pământ la poalele
dealului şi au săpat găuri în şanţul de irigaţie, ca apa să curgă la pământurile lor.
Lucru acesta s-a întâmplat timp de 7 nopţi. Cei doi fermieri creştini s-au gândit ce
să facă, iar în cele din urmă au decis să arate celorlalţi fermieri dragostea lui
Hristos. Aşa că în dimineaţa următoare s-au trezit şi au udat mai întâi parcelele
vecine, şi apoi pe ale lor. Ei au pus crucea între ei şi vecinii lor şi şi-au răstignit
drepturile lor. După ce au făcut acest lucru timp de câteva zile, ceilalţi fermieri
nemântuiţi au venit să-şi ceară scuze si au spus: „Dacă asta înseamnă să fii
creştin, vrem să ne spuneţi mai multe despre mântuire”.
Isus a spus că atunci când Duhul Sfânt va veni peste apostoli ei vor primi
putere să-i fie martori. Cuvântul „martor” vine din cuvântul grecesc „martus”
(care este tradus ca „martir” în Fapte 2:20 şi Apocalipsa 2:13 si 17:6). Aşa că
înţelesul literal al versetului din Fapte 1:8 este că atunci când Duhul Sfânt va veni
peste apostoli le va da putere să fie martiri – martiri nu doar în sensul de a-şi da
viaţa pentru Hristos, ci martiri care mor faţă de sine în fiecare zi. Iată deci că
viaţa plină de Duh trăieşte o viaţă răstignită.
Creştere continuă

În al patrulea rând, viaţa plină de Duh caută în mod continuu să fie umplut
tot mai mult cu Duhul Sfânt. „Alerg spre ţintă” spune Pavel după aproape 30 de
ani de la întoarcerea sa la Dumnezeu şi aproape de sfârşitul vieţii (Filipeni 3:14).
Încă nu a ajuns la ţintă. El încă era în căutarea unei mai mari apropieri de
Dumnezeu.
„Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit” spune el în
Filipeni 3:12. Dar în versetul 15 pare că spune exact opusul. „Gândul acesta dar
să ne însufleţească pe toţi, cari suntem desăvârşiţi”. Iată paradoxul vieţii pline de
Duhul Sfânt – desăvârşit dar totuşi nu chiar; cu alte cuvinte plin, dar tânjind
după o mai mare umplere.
Starea de plinătate în Duh nu este una statică. Întotdeauna există niveluri
mai mari de umplere. Biblia spune că Duhul Sfânt ne conduce de la un nivel de
slava la altul (2 Corinteni 3:18) – sau cu alte cuvinte, de la un nivel de umplere la
altul. Un pahar poate fi plin cu apă; şi o găleată poate fi plină cu apă; şi un
rezervor poate fi, şi chiar un râu poate fi plin cu apă. Dar este o mare diferenţă
între un pahar plin şi un râu plin.
Cineva proaspăt întors la Domnul poate fi umplut imediat cu Duhul Sfânt.
Apostolul Pavel a fost plin de Duhul Sfânt şi la sfârşitul vieţii. Dar este o mare
diferenţă între plinătatea noului întors şi plinătatea lui Pavel. Primul caz este
asemenea unui pahar plin cu apă, iar al doilea este ca un râu.
Duhul Sfânt caută în mod continuu să ne crească capacitatea, ca să ne
poată umple mai mult. Dar nu poate fi creştere în viaţa noastră dacă nu umblăm
pe calea crucii. Iată de ce creştinii din Corint erau superficiali. Ei se lăudau cu
darurile lor şi ignorau crucea. Din acest motiv Pavel îi mustra în repetate cazuri în
ambele sale epistole, şi îi îndeamnă să accepte crucea în vieţile lor.
Dacă acceptam crucea în mod continuu în viaţa noastră vom afla că paharul
nostru devine o găleata, găleata devine un rezervor, rezervorul devine un râu, şi
râul devine mai multe râuri. La fiecare pas, pe măsură ce capacitatea noastră
creşte, vom avea nevoie de umplere.
Astfel va fi împlinită în noi porunca Domnului Isus: „Cine crede în Mine,
din inima lui vor curge râuri de apă vie (Spunea cuvintele acestea despre Duhul)”
(Ioan 7:38,39).
Acum putem înţelege mai bine de ce Pavel îi îndeamnă pe creştinii efeseni
să fie mereu umpluţi de Duhul Sfânt (Efeseni 5:18). El nu a crezut niciodată într-
un moment de umplere cu Duhul Sfânt odată pentru totdeauna. În pasajul de mai
sus el se referă la o creştere continuă a capacităţii noastre de a fi umpluţi cu
Duhul Sfânt.
Pavel însuşi a acceptat întotdeauna calea crucii. El spune în 1 Corinteni
4:10 „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus,
pentruca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” Unul dintre aspectele crucii
acceptate de Pavel a fost disciplinarea poftelor sale trupeşti.
Umplerea cu Duhul Sfânt nu este niciodată o substituire pentru
disciplina şi munca plină de efort. Pavel a trebuie în mod continuu să-şi
stăpânească trupul. El spune: „Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în
stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”
(1 Corinteni 9:27. El şi-a disciplinat ochii în ceea ce citeşte şi la ce se uită, şi-a
disciplinat urechile în ce ascultă, şi limba în ce vorbeşte. El şi-a disciplinat viaţa în
toate categoriile. Astfel a putut fi crescut.
Slava Domnului pentru momentele de criza pe care le lasă în viaţa noastră.
Dar să nu uităm că fiecare moment de criza trebuie să ne conducă la un proces.
Hristos nu este numai Uşa, ci este şi Calea. Dacă intrăm pe poarta îngustă, trebuie
să umblăm pe calea îngustă. Trebuie să avem grijă să nu ne concentrăm atât de
mult asupra crizei încât să excludem procesul care trebuie să urmeze.
Naşterea din nou este o criză, dar viaţa spirituală la timpul prezent este
foarte importantă; nu doar amintirile a ceea ce a fost odată. Unii nu-şi mai
aduc aminte de data în care a venit momentul de criză a naşterii din nou. Dar nu
spunem despre un om că este mort dacă nu-şi aduce aminte data naşterii! Şi totuşi,
pentru unii creştini mărturia unei experienţe este singurul test al vieţii!
Realitatea prezentului în viaţă şi slujirea centrată pe Hristos este importantă
şi în privinţa umplerii cu Duh. Amintirea unei experienţe din trecut, oricât de
plăcută a fost ea, nu ajuta cu nimic.
Dumnezeu caută bărbaţi şi femei care nu vor fi niciodată mulţumiţi doar cu
experienţe şi „binecuvântări”, ci care îşi vor lua crucea în fiecare zi şi îl vor urma
pe Isus; astfel vor arăta în viaţa şi slujirea lor realitatea acestor cuvinte: „Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

Aceasta este viaţa plină de Duhul Sfânt.

„Nu eu ci Hristos fie slăvit, iubit şi înălţat,

Nu eu ci Hristos fie văzut, cunoscut şi auzit,
Nu eu ci Hristos în orice privire şi faptă,
Nu eu ci Hristos în orice gând şi cuvânt,
Ah, să fiu salvat de la sine, Doamne,
Ah, să mă pierd în Tine,
Ah, să nu mai fie nici urmă de Eu,
Doar Hristos să trăiască în mine.” (Selectat)

Amin şi Amin.
Traducere din limba engleză: Vlad Sabău
Corectare ortografică: Veronica Petrean
Tehnoredactare computerizată: Adrian Rus

Toate drepturile rezervate asupra prezentei ediţii în limba română

SC ALFA SOFTWARE SA Zalău
Telefoane şi fax de contact: +40-260-662.112, +40-260-612.777
E-mail: joldes@asw.ro
Web: www.harulzalau.ro

Comenzile dumneavoastră pot fi făcute

prin poştă - la adresa: 450098 - Zalău, Str. Simion Bărnuţiu, Nr. 1, Bl A27, Parter
prin telefon sau fax - la numerele: +40-260-662.112 sau 612.777
prin e-mail - la adresa: joldes@asw.ro
prin pagina de Web: www.harulzalau.ro