Anda di halaman 1dari 20

INTRODUCERE

Fiscalitatea, in mod special, elaborarea politicii fiscale a unui stat este un act de decizie
deosebit de complex care trebuie să aibă la bază criteriul eficienţei pentru că se urmăreşte
reducerea fluctuaţiilor, a instabilităţii economice, protejarea veniturilor consumatorilor şi
stimularea dezvoltării. Impozitele şi celelalte prelevări la bugetul de stat, modifică
distribuţia iniţială a veniturilor, influenţând activitatea economică, investiţiile şi
consumul, politica fiscală prin conţinutul ei, poate favoriza extinderea investiţiilor,
interesul pentru creşterea economică.
Un sistem fiscal trebuie apreciat în funcţie de toate consecinţele sale pe plan economic,
financiar şi social având în vedere aspecte cum sunt: obiectul impunerii, felul impunerii,
categoriile sociale sau socio-profesionale supuse impunerii, dimensiunea şi frecvenţa
unor fenomene de evaziune fiscală ori de repercutare a impozitelor şi taxelor şi
beneficiarii acestora.
Scopul acestei lucrări este de a analiza, în prima parte, din perspectivă teoretică evoluţia
fiscalităţii în România, gradul de impozitare şi implicaţiile sale în cadrul sistemului de
finanţe publice, iar în a doua parte, de a realiza o prezentare obiectivă circuitului fiscal
din România în perioada 1990-2005.

1
CAPITOLUL I
FISCALITATEA. CONCEPTE ŞI FORME
Fiscalitatea1 este un instrument eficient în serviciul unei politici care se traduce printr-o
anumită viziune asupra vieții în comun, organizată de către componente ale puterii
specializate în gestionarea serviciilor publice pentru a căror bună funcționare este
necesară colectarea unor resurse financiare.
Fiscalitatea și-a creat pe parcurs o imagine negativă, este percepută de către contribuabili
drept o formă de costrângere exercitată de către stat, care prin intermediul unor anumite
metode scoate din buzunarele cetățenilor anumite sume de bani câștigate cu greu și deci
bine meritate de aceștia2. A privi lucrurile numai dintr-o asemenea viziune este incorect
pentru că fiscaliatea este un domeniu foarte complex, este mai curând un „rău necesar”3.
Într-un anumit sens statul se poartă ca un adevărat tiran cu cei care l-au desemnat și
acceptat ca conducător și gestionar al societății și care îl susțin prin efortul lor finaciar:
cetățenii, statul totuși ia decizii impunându-și voința fără a le cere acordul, și chiar fără a
ține seama de părerile și interesele lor.
Idealul natural, dar naiv al contribuabililor, este evident de a nu suporta nici un impozit,
dar acesta este un ideal irealizabil. Singura problemă veritabilă este cea a alegerii între
diferite sisteme de fiscalitate4.
Sistemul fiscal este mijlocul prin care se acoperă de către stat cheltuielile publice cu care
acesta se confruntă, precum și obiectivul politicii fiscale la îndemâna Guvernului pentru
realizarea unei politici economice a statului respectiv.
Veniturile publice sunt veniturile realizate de administrațiile publice și servesc la
finanțarea cheltuielilor publice. Iar toate sumele vărsate de agenții economici
administrațiilor publice, fără o contraprestație imediată sau direct individualizată
constituie prelevări obligatorii.
Vărsămintele în cauză cuprind două mari categorii: impozite și contribuții sociale.

1
A se vedea Mircea Ștefan Minea, Cosmin Flavius Costaș “Fiscaliatea în Europa la inceputul mileniului
III”, Editura Rosetti, 2006. p. 18.
2
A se vedea Jacques Grosclaude, Philippe Marchessou, DROIT FISCAL GENERAL, ediția a II-a, Edit.
“Dallloz”, Paris, 1999, p1.
3
Expresia “rău necesar” rostită prima dată de poetul grec Menandru (342-292 î. Chr.), “Căsătoria este un
rău necesar”, dar nuanțarea vine și din zicala “e rău cu rău, dar e și mai rău fără rău”.
4
A se vedea Petre Brezeanu, Iulian Marinescu, FINANȚE PUBLICE ȘI FISCALITATE, Edit. Fundației
“România de mâine”, București, 1998, pag.47.

2
Impozitele: prelevări pecuniare impuse persoanelor fizice și juridice, pe cale de autoritate,
cu titlu definitiv și fără contrapartidă directă în vederea acoperirii cheltuielilor publice și
realizării intervenției economice și sociale a puterii publice5.

CAPITOLUL II
NOŢIUNEA DE GRAD DE FISCALITATE
Termenul de rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii este in strânsă
legătură cu prelevările obligatorii şi este egală cu raportul dintre ansamblul impozitelor și
contribuțiilor sociale efectiv încasate de administrația publică și PIB.
Acest indicator permite realizarea unor comparații între state, deoarece nu este indiferentă
ponderea respectivelor impozite și contribuțiilor sociale în finanțarea securității sociale
asigurată de către puterea publică.
Acest indicator are o accepțiune dublă:
• În sens larg, gradul de fiscalitate (sau rata presiunii fiscale) la nivel
macroeconomic poate fi exprimat ca raport între încasările la buget sub forma
impozitelor şi contribuţiilor sociale, pe de o parte, şi P.I.B., pe de altă parte.
• În sens restrâns, gradul de fiscalitate se reflectă prin raportul procentual dintre
încasările la buget sub forma impozitelor şi P.I.B.

În practică, se întâlnesc şi alţi indicatori de măsurare a gradului de fiscalitate, printre care:


• Rata fiscalităţii consolidate, care elimină anumite prelevări cu scopul de a
determina mai exact partea de venituri fiscale destinată finanţării activităţii
administraţiilor publice;
• Rata fiscalităţii nete, care elimină din prelevările obligatorii partea
redistribuită direct agenţilor economici şi persoanelor fizice, în special sub
forma subvenţiilor pentru întreprinderi şi a prestaţiilor sociale pentru familii6.
La nivelul agentului economic, problema fiscalităţii trebuie analizată atât prin prisma
ponderii prelevărilor obligatorii în valoarea adăugată, cât şi în funcţie de structura

5
A se vedea Petre Brezeanu, Iulian Marinescu, FINANȚE PUBLICE ȘI FISCALITATE, Edit. Fundației
“România de mâine”, București, 1998, p. 55
6
A se vedea Gheorghe Voinea, LEGISLAȚIE FISCALĂ, Edit. Elitec, Iași, 2006, pag. 5-6.

3
prelevărilor obligatorii (impozitul pe profit, contribuţia pentru asigurările sociale,
contribuţia pentru şomaj, impozitul pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport etc.).
Între nivelul presiunii fiscale şi activitatea economică există o strânsă legătură, şi anume:
o fiscalitate ridicată determină reducerea activităţii de producţie şi de investiţii a agenţilor
economici, reducerea cererii de mărfuri şi servicii, frânarea creşterii economice.
Dimpotrivă, o fiscalitate moderată impulsionează activitatea de producţie, investiţiile,
cererea de mărfuri şi servicii, stimulează creşterea economică.

CAPITOLUL III
PREZENTAREA GENERALĂ A FISCALITĂŢII ÎN ROMÂNIA
După anul 1990, fiscalitatea excesivă din România a descurajat simțitor investițiile și
consumul, a “aruncat în afara pieței un număr imens de firme care, pentru a supraviețui
nu au avut decât varianta de a se refugia în economia subterană. Soluția unilaterală a
constrângerilor monetare și fiscale pe care s-a bazat filozofia fondului Monetar
Internațional s-a dovedit greșită în practică, ducând, într-o antrenare păguboasă, la
scăderea atât a cererii, cât și a ofertei, la sărăcirea și la vlăguirea investițională”.7
O fiscalitate relaxată este esenţială pentru schimbarea mediului de afaceri, sporirea
atractivității pentru investitorii naționali și străini și pentru relaxarea consumului. În
același timp creșterea consumului fără o sporire a ofertei de bunuri și servicii va conduce,
așa cum s-a întamplat în primii ani după 1990, la creșterea inflației.
Pe de altă parte, o fiscalitate relaxată, în condițiile unei oferte interne limitate, nu conduce
numai la creșterea inflației, ci și la ieftinirea importurilor, dereglarea echilibrului prin
creșterea deficitului comercial.
O economie nerestructurată și anacronică ca cea a României, în care este viciat mediul
concurenţial şi relaţiile de piaţă, perpetuează disfuncţionalităţile, necorelările dintre
nivelul micro şi macroeconomic, tolerează şi chiar amlifică indisciplina fiscală,
amputează investiţiile şi creează câmp de acţiune fenomenelor care inhibă dezvoltarea:
inflaţia, deficitul bugetar şi cel comercial, presiunile salariale, scăderea puterii de
cumpărare a monedei naţionale.8

7
N. Moroianu, INFLAȚIA CONTEMPORANĂ, Edit. Economică, București, 2003, p. 126-127.
8
Florescu/ Coman/ Balașa, FISCALITATEA ÎN ROMÂNIA – REGLEMENTARE, DOCTRINĂ,
JURISPRUDENȚĂ, Edit. AllBeck, 2005, pag. 21.

4
Gradul de fiscalitate este foarte important pentru dezvoltarea ulterioară a unei ţări. Astfel,
o rată micşorată de impozitare poate atrage la buget dupa sine venituri cel puţin egale cu
o rată mai ridicată.
Cercetările efectuate, cât și realitatea din țara noastră duc la concluzia că: „fiscalitatea nu
poate fi un instrument al dezvoltării decât dacă este însoțită de ajustări structurale ale
economiei”.

CAPITOLUL IV
PREZENTAREA GENERALĂ A PROIECTULUI

DATE GENERALE ROMÂNIA


Suprafața 238 391 km²

Populația 21 623 849 locuitori

Capitala București

Diviziuni administrative 41 județe.

Moneda 1 RON = 0,28 €

PIB 2006 98,5 mld.$ (locul 49)

Aprecierea unui sistem fiscal în general, și în particular, a celui din Romania este un
proces complex care presupune evaluarea pe baza unor criterii care vizează atât
construcția și funcționarea lui internă, cât și relațiile acestuia cu sistemele fiscale
internaționale. Aprecierea valorii sistemului fiscal trebuie făcută și în funcție de
capacitatea acestuia de a genera prosperitate și de a o distribui pe criterii accceptabile
tuturor membrilor ori entităților economico-sociale9.
Astfel, fiscalitatea în România analizată pentru anii 1990‒2005 s‒a calculat cu luarea în
considerare a tuturor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor încasate de autorităţile publice
centrale şi locale în această perioadă.

9
Florescu/ Coman/ Balașa, FISCALITATEA ÎN ROMÂNIA - REGLEMENTARE, DOCTRINĂ,
JURISPRUDENȚĂ, Edit. AllBeck, 2005, p.31

5
CAPITOLUL V
CONŢINUTUL PROIECTULUI
A. Evoluţia gradului de fiscalitate
La începutul perioadei de tranziție, România se situa în grupa țărilor cu o politică fiscală
ridicată și deci sistemul politic românesc era mai degrabă rezultatul unor acțiuni de
răspuns la unele presiuni bugetare. Rata de presiune fiscală este o cheltuială ce pune în
evidență aspectul de confiscare al prelevărilor obligatorii și se neglijează faptul că ele
sunt reînjectate în circuitul economic sub formă de cheltuieli publice.
În România rata de presiune fiscală a evoluat de la:
57 % în 1990
38,8 % în 1991
34,9 % în 1992
32,3 % în 1994
GRAD DE GRAD DE
VENITURI
ANUL PIB FISCALITATE FISCALITATE
FISCALE
GENERALĂ PARŢIALĂ
1990 85.70 30.50 57.00 27.60
1991 220.40 73.20 38.80 28.20
1992 602.30 201.90 34.90 22.10
1993 2003.60 626.90 33.70 20.60
1994 4977.30 1404.10 32.30 19.00
1995 7213.60 2080.30 28.80 20.70
1996 10891.90 2925.60 26.90 19.40
1997 25292.60 6700.00 26.50 19.60
1998 37379.80 10541.10 28.20 20.00
1999 54573.00 16402.60 30.10 19.50
2000 80377.30 23504.80 29.30 18.60
2001 116768.70 32669.90 28.00 17.50
2002 151475.10 41816.60 27.60 17.00
2003 190335.40 53248.20 28.00 18.20
2004 238791.40 66678.30 27.90 18.50
2005 287186.30 78281.40 27.30 18.00

Figura 1: Evoluţia gradului de fiscalitate

În perioada considerată, gradul de fiscalitate generală, calculat cu luarea în considerare a


tuturor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor încasate de autorităţile publice centrale şi
locale, a înregistrat, excepţie făcând anii 1998 si 1999, o tendinţă continuă de scădere, de

6
la 35,5%, în anul 1990, la 27,3%, în anul 2005. Pe ansamblu, gradul de fiscalitate
generală s-a redus, în perioada considerată cu aproximativ 8 puncte procentuale.
Gradul de fiscalitate determinat, exclusiv, pe baza veniturilor încasate din impozite şi
taxe a avut o evoluţie ceva mai sinuoasă.
În condiţiile în care, după anul 1999, produsul intern brut a început să crească, de la un an
la altul, în termeni reali, tendinţa descrescătoare a gradului de fiscalitate poate fi apreciată
ca efect al tendinţei generale de relaxare fiscală manifestată în ultimii cinci ani. Cu titlu
de exemplu se pot menţiona, în acest sens, reducerea, de la 1 ianuarie 2000, a cotei
impozitului pe profit, de la 38% la 25%, şi apoi la 16%, începând cu 1 ianuarie 2005,
reducerea, tot de la 1 ianuarie 2000, a cotei generale de T.V.A., de la 22% la 19% precum
şi reducerea presiunii fiscale exercitate de contribuţiile de asigurări sociale, de la 55%, în
anul 2001, la 49%, în anul 2005.
În condiţiile în care gradul de fiscalitate se determină pe baza veniturilor fiscale încasate
efectiv, nivelul redus al acestuia s-ar putea explica printr-o slabă colectare a impozitelor
şi taxelor şi printr-un nivel înalt al sustragerii de la impunere la care se pot adăuga
numeroasele facilităţi fiscale acordate de-a lungul timpului.
La o rată a fiscalităţii situată, pe ansamblu, sub 30% din produsul intern brut, în România,
nu se poate vorbi de o fiscalitate excesivă. Mai mult decât atât tendinţa care se manifestă
în prezent, la nivel naţional, este aceea de reducere a nivelului fiscalităţii. Trebuie, însă,
menţionat că acest nivel al gradului de fiscalitate s-a determinat pe baza veniturilor
fiscale colectate efectiv şi nu a celor datorate, respectiv veniturile fiscale sustrase
bugetului general consolidat nu sunt luate în considerare, acestea fiind practic imposibil
de comensurat la adevaratul lor nivel.

B. Indicele relativ al fiscalităţii


Un alt indicator care poate fi utilizat pentru exprimarea nivelului fiscalităţii este, indicele
relativ al fiscalităţii, reprezentat, în esenţă de suma principalelor impozite şi taxe
percepute companiilor şi persoanelor fizice.

7
Dacă, în perioada 1997-2000, indicele de fiscalitate din România a crescut cu
aproximativ 16 puncte procentuale, între 2001-2004 s-a consemnat o ordonare a
legislaţiei fiscale, materializată în Codul Fiscal şi Codul de Procedură Fiscală, respectiv
scăderi uşoare ale cotelor de impozitare, în special, cele legate de forţa de muncă.

INDICELE RELATIV AL FISCALITĂŢII


2004 2005 2006
Impozit pe profit 25% 16% 16%
Impozit pe venit 40% 16% 16%
T.V.A. 19% 19% 19%
Contribuţii angajator 32% 32% 29,25%
Contribuţii angajat 17% 17% 17%

Figura 2: Indicele relativ al fiscalitatii în România, în perioada 2004-2006

Ca şi gradul de fiscalitate, indicele relativ al fiscalităţii româneşti nu a fost şi nu este


printre cele mai ridicate, iar reducerea într-un singur an (2005) a acestuia cu peste 30 de
puncte procentuale, reprezintă un fapt mai rar întâlnit la nivelul unei economii. Astfel,
pentru anul 2005 indicele relativ al fiscalităţii este de 100% faţă de 133% , în anul 2004.
O uşoară scădere s-a înregistrat şi în anul 2006, acesta ajungând la aproximativ 98%.
Agenţii economici şi populaţia au considerat şi consideră, în continuare, fiscalitatea, din
ţara noastră, ca fiind împovărătoare, în special la impozitarea muncii salariale unde cotele
de contribuţii sociale se situau, în anul 2001, la cel mai înalt nivel, comparativ ţările
central-europene. Cu toate acestea ponderea veniturilor colectate din contribuţii de
asigurări sociale şi impozit pe salarii a fost mult mai redusă decât în celelalte tări. Aceasta
se poate explica prin aceea că nivelul ridicat al impozitării forţei de muncă, în afara
faptului că produce grave distorsiuni economice, reducând numărul de locuri de muncă şi
mărind costul produselor româneşti, contribuie, totodată, la amplificarea muncii la negru
şi, pe această cale, la iesirea de sub impozitare a numeroase venituri obţinute din munca
prestată.
La acreditarea ideii că în România ar exista o fiscalitate excesivă a contribuit, de-a lungul
timpului, şi existenţa unui numar foarte mare de taxe şi impozite, în sarcina persoanelor

8
fizice şi juridice ca şi instabilitatea legislativă care a caracterizat sistemul fiscal
românesc.

C. Structura prelevărilor fiscale în România

Contribuţi
IMPOZIT Impozit
Impozit i de IMPOZITE Taxe
ANUL E pe T.V.A Accize
pe profit asigurări INDIRECTE vamale
DIRECTE venituri
sociale

1990 22.7 7.1 6.8 7.9 12.8 11.8 0.2


1991 23.7 5.1 7.6 10.4 9.5 8.3 1.1
1992 25.0 5.3 7.6 11.4 8.5 6.9 1.3
1993 21.6 3.8 6.6 10.7 9.7 3.6 3.7 1.3
1994 20.1 3.8 6.5 9.2 8.1 4.6 1.6 1.1
1995 19.5 3.9 6.4 8.1 9.3 5.2 1.5 1.4
1996 18.0 3.3 6.1 7.5 8.9 4.9 1.4 1.5
1997 17.5 4.3 5.5 6.9 9.0 4.6 1.7 1.3
1998 17.2 3.0 5.0 8.2 11.0 6.1 2.3 1.9
1999 18.5 3.1 3.3 10.6 11.6 6.0 3.1 1.4
2000 17.7 2.5 3.4 10.7 11.6 6.3 2.6 1.1
2001 16.9 1.9 3.2 10.5 11.1 6.3 2.3 0.8
2002 16.5 2.0 2.8 10.6 11.2 6.9 2.1 0.6
2003 15.8 2.3 2.8 9.8 12.2 7.2 3.2 0.7
2004 16.0 2.7 3.0 9.4 11.9 6.9 3.3 0.7
2005 14.8 2.3 2.3 9.3 12.5 7.8 3.2 0.7

Figura 3: Structura veniturilor fiscale ale României 1990‒2005

În cadrul veniturilor fiscale, impozitele directe, deşi în scădere, deţin încă o pondere mai
ridicată decât cele indirecte (54,4% faţă de 45,6%, în anul 2005). Dacă în 1992,
impozitele directe procurau 68,1% din totalul veniturilor bugetului general consolidat, în
anul 2005, aportul lor s-a redus la 51,1%, înregistrând o scădere de 17 puncte
procentuale; în acelaşi interval de timp, ponderea impozitelor indirecte în totalul
veniturilor bugetului general consolidat a crescut de la 23% la 42,7%, adică un avans de
19,7 puncte procentuale.

GRAD DE
VENITURI IMPOZITE IMPOZITE
ANUL PIB FISCALITATE
FISCALE DIRECTE INDIRECTE
GENERALĂ

9
1995 7.213,6 2.080,3 28,8
1996 10.891,9 2.925,6 26,9
1997 25.292,6 6.700,0 26,5
1998 37.379,8 10.541,1 3,027 5,046 28,2
1999 54.573,0 16.402,6 3,561 8,104 30,1
2000 80.377,3 23.504,8 5,328 13,149 29,3
2001 116.768,7 32.699,9 7,110 13,280 28,0
2002 151.475,1 41.816,6 8,584 17,717 27,6
2003 190.335,4 53.248,2 11,228 24,704 28,0
2004 238.791,4 66.678,3 15,524 29,133 27,9
2005 287.186,3 78.281,4 15,328 37,241 27,3

Figura 4: Repartiţia impozitelor directe şi indirecte

Aceeaşi tendinţă de reducere a contribuţiei impozitelor directe şi, respectiv, de creştere a


celor indirecte se manifestă şi dacă avem în vedere produsul intern brut. Astfel, ponderea
impozitelor directe în produsul intern brut s-a redus continuu, în perioada analizată, de la
peste 22%, la începutul anilor 90, la aproximativ 15%, în perioada actuală. Parţial,
diferenţa a fost preluată de impozitele indirecte, a căror pondere a crescut de la
aproximativ 9% la aproape 13%, în anul 2005.
Menţinerea, încă, a unei ponderi mai ridicate a impozitelor directe, comparativ cu cele
indirecte, se datorează, exclusiv, contribuţiilor de asigurări sociale, care au participat,
dupa anul 1999, cu aproximativ 30%-35% la formarea veniturilor bugetului general
consolidat.
În condiţiile în care impozitele directe se caracterizează printr-un grad ridicat de
sensibilitate la fluctuaţiile economiei, creşterea ponderii impozitelor indirecte, în totalul
veniturilor publice, arată că atunci când economia nu funcţionează, datorită blocajelor
economice şi sociale, cea mai sigură sursă de venit pentru stat rămâne impozitarea
consumului, mai ales că aceasta este şi singura cale prin care veniturile creeate în
economia subterană pot fi supuse impozitării. Acest tip de impozite este de preferat
deoarece, în condiţiile unui nivel scăzut al averii şi veniturilor persoanelor fizice şi
juridice, pot avea un randament fiscal ridicat, dar şi datorită comodităţii şi costului relativ
scăzut al perceperii acestora. Caracterul voalat al impozitelor indirecte constituie încă un
motiv pentru care acestea sunt preferate celor directe.

10
Figura 5: Bugetul României in perioada 1989-2003

Se constată în ultimii 13 ani, o creştere a cheltuielilor bugetare în raport cu veniturile


bugetare obţinute şi o cronicizare a deficitului bugetar, a cărui pondere în PIB a fost de
1,9% în 1994, 2,6% în 1995, 3,85% în 1996, 3,54% în 1997, 3,61% în 1998, 1,93% în
1999, 3,66% în 20003. Ponderea cheltuielilor bugetare în PIB, în ţara noastră, era de
36,8% în 2000; peste 40% în majoritatea ţărilor membre OECD, în 1990; 37% în S.U.A.
şi 68% în Suedia.

11
Figura 6: Dinamica veniturilor fiscale 1990-2000

Repartizarea sarcinilor fiscale, în ţara noastră, este reflectată şi de evoluţia proporţiilor în


care principalele categorii de impozite participă la formarea veniturilor publice.

Figura 7: Evoluţia impozitelor directe şi indirecte 1992-2002

12
Din datele prezentate în tabelul de mai sus, se constată că ponderea impozitelor indirecte
a crescut de la 36,84 în 1992, la 47,44 în 1995, ajungând la 56,4% în 1998, a depăşit 60%
în 1999, ajungând în 2000 să reprezinte 70% din totalul veniturilor la bugetul statului, şi
72% în 2002, descriind o curbă ascendentă. În 2003 nivelul acestora a depăşit
73%.Impozitele directe au urmat o tendinţă de descreştere de la 57,88% în 1992, la
49,2% în 1995, 33,6% în 1998, 28% în 1999, ajungând la numai 27,2% în 2002. O
analiză mai detaliată a ponderii impozitelor directe şi indirecte în structura veniturilor
fiscale, în perioada 1990-2002, conduce la următoarele concluzii:
• în perioada 1990-1995 impozitele directe aveau un aport mai mare la formarea
veniturilor bugetului general consolidat, comparativ cu impozitele indirecte,
comparativ cu perioada 1996-2002 în care raportul aportului impozitelor se
inversează, accentul fiind pus pe creşterea încasărilor la bugetul de stat din
impozitele indirecte;
• faţă de ponderea cea mai ridicată în totalul veniturilor bugetare înregistrată în
1992, impozitele directe îşi diminuează contribuţia la constituirea fondului
bugetar, în 2002, cu 25,6 puncte procentuale; această reducere vizează atât
diminuarea ponderii impozitului pe profit, cât şi a celui pe salarii, ceea ce a impus
găsirea unor surse alternative de venituri bugetare. În consecinţă, s-a apelat într-o
măsură mai mare la impozitele indirecte, în structura cărora aportul cel mai ridicat
îl au taxa pe valoarea adaugată şi accizele; dacă în 1991 impozitele indirecte
reprezentau 32,1% în totalul veniturilor fiscale, în 2002 ele reprezintă peste 72%,
creşterea aportului acestora fiind de aproximativ 40 puncte procentuale;
• prelevările din impozitul pe profit, aportul acestuia la veniturile bugetului de stat,
ponderea sa la formarea veniturilor, au inregistrat o tendinţă descendentă, care
cred că se datorează insuficientei stimulări a agenţilor economici în realizarea de
investiţii şi mărirea profitului.
În produsul intern brut, impozitul pe profit se păstrează în prezent la aproximativ 2%.
Evoluţia încasărilor din impozitul pe profit este strâns legată de modificarea
reglementărilor în domeniu şi de evoluţia, în ansamblu, a economiei. Evoluţia încasărilor
din impozitul pe profit poate fi pusă pe seama reducerii începând cu anul 2000 a cotei de
impozitare de la 38%, la 25% şi ulterior la 16%.

13
Şi contribuţia impozitului pe salarii şi venit, la formarea veniturilor publice ale statului, s-
a redus la mai puţin de jumătate, în perioada analizată, astfel, dacă în 1991 impozitul pe
salarii şi venit reprezenta 22,8% din veniturile fiscale, în anul 2005, acesta a ajuns să
reprezinte numai 8,6%. Ca pondere în produsul intern brut acesta se păstra în perioada
2000-2005 între 2-4%. Nivelul redus al încasărilor din impozitul pe salarii este legată, în
mare masură, de nivelul ridicat al contribuţilor pentru asigurările sociale, nivel care a
făcut ca o bună parte din veniturile obţinute din munca salarială sa fie sustrase impozitării
prin practicarea muncii „la negru”. La aceasta se adaugă disponibilizările din perioada
1995-2001, când numărul angajaţilor din economie s-a redus de la 6.047.000 la
4.613.000, ceea ce înseamnă o reducere cu aproximativ 24% a numărului persoanelor
care au suportat acest impozit. După anul 2000, odată cu introducerea impozitului pe
venitul global, reducerea cotei minime de impozitare, de la 21% la 18% şi acordarea unor
importante deduceri din baza de impozitare, ponderea impozitului pe venit s-a stabilizat,
oarecum, la aproximativ 3% din produsul intern brut. Pentru anul 2005, măsura
introducerii cotei unice de 16% a determinat încasarea unui impozit pe venit de 2,3% din
produsul intern brut, respectiv 8,3% din veniturile bugetului general consolidat, cele mai
scăzute ponderi înregistrate în intervalul 1990-2005.

Figura 8: Evolutia ponderii impozitului pe venitul persoanelor fizice în produsul intern


brut al României, în perioada 1990-2005

14
Figura 9: Evolutia ponderii contributiilor de asigurari sociale în produsul intern brut al
României, în perioada 1990-2005

Contribuţiile de asigurări sociale s-au stabilit oarecum, în ultima perioadă, la aproximativ


9,5% -10% din P.I.B.
Cel mai important impozit indirect, taxa pe valoarea adaugata, şi-a dublat, în cei 13 ani de
existenţă, contribuţia în cadrul veniturilor fiscale ale bugetului general consolidat, de la
16,1%, în anul 1994, la 28,8%, în anul 2005. În produsul intern brut, ponderea taxei pe
valoarea adaugată s-a stabilit în perioada 2001-2005 la 7%. Politicile fiscale în această
perioadă au constat în aplicarea, de la 1 ianuarie 2000, a cotei unice de 19%, prin care,
practic, a crescut cota de T.V.A. aplicată tranzacţiilor cu bunuri de consum de strictă
necesitate, majoritare în structura cheltuielilor pentru cea mai mare parte a populaţiei şi
reducerii treptate a scutirilor acordate prin legi speciale, începând cu anul 2000, în scopul
alinierii legislaţiei în domeniu, la normele Uniunii Europene.
În anul 2005, încasările din T.V.A., superioare nivelului prevăzut în buget, ca urmare a
creşterii consumului, creştere alimentată de introducerea cotei unice de impozitare de
16%, au compensat, într-o oarecare măsură, încasarile mai reduse din impozitul pe profit
şi pe venit, menţinând aproximativ constantă ponderea în P.I.B. a veniturilor fiscale ale
bugetului general consolidat (27%).

15
Figura 10: Evoluţia ponderii taxei pe valoarea adaugată în produsul intern brut al
României, în perioada 1990-2005

Încasările din accize au avut o evoluţie fluctuantă, astfel, în perioada 2000-2005,


ponderea acestora în veniturile fiscale au crescut de la 7% la 8,5%, în special ca urmare a
creşterii treptate a nivelului acestora în vederea atingerii nivelului minim impus de
Uniunea Europeana. În anul 2005, încasările din accize au reprezentat 3,2% din produsul
intern brut .

Figura 11: Evoluţia ponderii accizelor în produsul intern brut al României, în perioada
1990-2005

16
Participarea taxelor vamale la formarea veniturilor fiscale ale statului a scăzut după 2000
pe fondul reducerii treptate, până la eliminare, în relaţiile cu Uniunea Europeană, până la
2,6%, în anul 2005. În produsul intern brut taxele vamale au deţinut întotdeauna o
pondere redusă, sub 2%.

Figura 12: Evoluţia ponderii taxelor vamale în produsul intern brut al României, în
perioada 1990-2005

Nivelul redus al gradului de fiscalitate în România, în condiţiile în care cotele de


impozitare pentru principalele impozite sunt similare celor practicate de alte state din
estul Europei, indică o slabă colectare a prelevărilor fiscale datorată, în principal,
fenomenului de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale. Scăderea continuă a gradului de
fiscalitate în România, după anul 2000, pe fondul creşterii, în termeni reali, a produsului
intern brut şi, respectiv, reducerii cotelor de impozitare pentru principalele impozite,
poate fi explicată fie prin faptul că majorarea bazei de impozitare nu este suficientă
pentru a compensa pierderea de venituri datorată reducerii cotelor de impozitare, fie prin
scăderea tot mai drastică a gradului de conformare fiscală şi expansiunea fenomenului
evazionist.
Deşi, în general, similară, fiscalitatea din România a fost percepută de contribuabil ca
fiind ridicată, în special de către persoanele fizice salariate, în cazul cărora contribuţiile
de asigurări sociale s-au situat, de cele mai multe ori, la cel mai înalt nivel, comparativ cu
alte state din Europa Centrală şi de Est. Analiza în structură a prelevărilor obligatorii

17
arată o scadere, în timp, a ponderii impozitelor directe în totalul veniturilor fiscale, şi o
creştere a celor indirecte, preferate datorită randamentului lor mai ridicat, inclusiv în
perioadele mai puţin prospere din punct de vedere economic, dar profund inechitabile
pentru contribuabilii-persoane fizice.
Conform datelor furnizate de Banca Națională a României, în Rapoartele anuale10 pe
care aceasta le întocmește, nivelul sarcinii sau presiunii fiscale în România se menține
scăzut, sub pragul de 30% din PIB în ultimii ani:
28,0 % în 2001
27,6 % în 2002
28,0 % în 2003
27,9 % în 2004
Sub acest aspect România se situează departe de media UE 25 de 41,5 % (2003). Dintre
statele care au aderat în 2004 doar Lituania și Letonia au o sarcină fiscală comparabilă cu
cea din România.
Pornind de la contradicția între nivelul moderat al fiscalității și perceperea sa în note
acute de către contribuabili trebuiesc făcute câteva precizări:
• Nivelul fiscalității în România se situează la limite rezonabile comparativ cu
țările dezvoltate, însă abordarea în termeni relativi ai fiscalității nu are
relevanță fără corelarea cu termeni materiali. Ce înseamnă o rată a fiscalității
de ~30% în România comparativ cu aceeași rată existentă în Marea-Britanie,
de exemplu, dacă baza de raportare este practic radical diferită între PIB/
locuitor în România și cel din Marea Britanie. Diferența este de 1 la 8. Se
poate concluziona ca atât forța de susținere a fiscalității, cât și efectele în
termeni reali ai promovării unei anumite rate a fiscalității sunt de cel puțin de
8 mai mari în Marea Britanie decât în România.
• România încă nu a realizat un „mecanism-scop” bine definit al fiscalității. În
orice mecanism fiscal trebuie sa se știe exact de unde și cât se poate lua pentru
a nu constrânge relațiile de piață. În România între 1990-1994 a existat
situația în care impozitul pe salarii a procurat bugetului venituri mai mari

10
www.bnr.ro, secțiunea “Publicații”

18
decât impozitul pe profit sau TVA, abia începând cu 1995 lucrurile s-au
echilibrat.
Concluzia este că, în România, în perioada 2001-2005, sarcina fiscală a apasat cu
precădere pe umerii persoanelor fizice, atât prin nivelul ridicat al impozitării muncii cât şi
prin impozitarea indirectă, aceasta determinând o scădere importantă a gradului de
conformare fiscală a acestei categorii de contribuabili.

19
CONCLUZII

În concluzie, menţionez că sistemele fiscale sunt un factor-cheie pentru influenţarea


eficienţei de ansamblu a economiei. Ele determină mărimea înclinaţiei de a economisi,
investi şi munci, influenţând creşterea producţiei şi ocuparea forţei de muncă, ceea ce
reprezintă un element esenţial al strategiei economice.
Astfel, se constată o tendinţă de diminuare, în general, a impozitelor în Europa, fapt ce
poate fi interpretat ca o uşoară slăbire a modelului social european, a modelului bunăstării
bazat pe taxe înalte.
Reforme fiscale multiple au caracterizat şi sistemul de impozitare a României. Problema
principală a politicii fiscale a României este identificarea echilibrului între necesitatea
majorării veniturilor ca sursă principală a cheltuielilor, direcţionate spre reducerea
sărăciei, precum şi necesitatea susţinerii mediului de afaceri, care este factorul principal
de creştere economică..
În acest sens, pentru România ar fi oportună ajustarea presiunii fiscale la nivelul, care ar
favoriza dezvoltarea mediului de afaceri şi investiţii
Reforma fiscală a fost generoasă cu mediul de afaceri românesc prin introducerea cotei
unice de impozitare de 16%. Presiuni semnificative se exercită acum asupra contribuţiilor
la asigurările sociale, care ar putea avea veritabile efecte de flexibilizare a pieţei muncii şi
de creştere a puterii de absorbţie a economiei româneşti în termeni de investiţii interne şi
investiţii străine directe, dar şi de economie şi consum. Stimularea muncii şi stoparea
fluxului forţei de muncă înalt calificate spre exterior ar fi un veritabil pilon de efecte
stimulative.
Concluzia generalizatoare este că reforma fiscală desfăşurată în România nu se va opri la
cele realizate până în prezent, urmând o reaşezare a sistemului fiscal naţional în vederea
constituirii unei noi structuri calitative şi cantitative a acestuia.

20