Anda di halaman 1dari 416

FILOCALIA

Doamne,primeşte munca ace-


stei traduceri ca pe o rugăciune
pentru sufletul scumpei mele
copile Mioara.
FILOCALIA
sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi

Volumul I
Ediţia II

Tradus

Prot, stavr. Dr. DUMITRU STĂNILOAE


Profesor la Academia teologici „Andreiană"

S I B I U 1947
INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE "DACIA TRAIANA " S.A
Cuvânt înainte
Ediţia primă a celui dintâi volum din Filocalia epuizându-se
în câteva săptămâni şi multe cereri rămânând nesatisfăcute, ne-am
hotărît să scoatem acest volum în a doua ediţie înainte de-a pur-
cede la publicarea celorlalte volume.
Reproducem şi aci prezentarea Filocaliei, făcută în prefaţa
primei ediţii.
Cuvântul „Filocalia" înseamnă „iubirea de frumuseţe", a
unei frumuseţi care este totodată şi bunătate. Sfinţii Vasile cel
Mare şi Grigorie de Nazianz sunt cei dintâi cari l-au folosit ca
titlu pentru o antologie din scrisul lui Origen.
Filocalia, care apare acum în româneşte, este o mare colecţie
de scrieri ascetice şi mistice răsăritene, alcătuite de Sfinţi Părinţi
şi scriitori bisericeşti între veacul IV şi XIV. Colecţia a fost în-
tocmită şi tipărită la Veneţia în 1782 de cunoscutul scriitor bise-
ricesc din veacul al 18.lea, Nicodim Aghioritul, care s-a născut,
la 1784 şi şi-a petrecut viaţa ca monach în muntele Athos
precum îl arată şi numele, murind la 1809. 1)

!) Filaret Vafidi, Ε κ κ λ η σ ι α σ τ ι κ ή 'Ιστορία, vol. III partea II, Alexan-


dria 1928, pag. 412. Regret că n-am avut la îndemână studiul lui M. Viller
Nicodeme l'Hagiorite, în Revue d'Astetique et de M y s t q u e , t. V. 1924, pag.
174—177.
Această ediţie se atribue unanim lui Nicodim şi lui Macarie din Corint.
Însuşi îngrijitorul ediţiei a II-a, Panegiot At. Tzelati, spune în prefaţa sa, adre-
sându-se monachilor din Athos : „Dintre voi a fost pururea pomenitul Nicodim
care şi-a cheltuit vieaţa cu editarea atâtor sfinte şi dumnezeeşti cărţi, contri-
buind nu puţin şi la cea de faţă, când a editat-o împreună cu Sf Macarie din
Corint". Dar o legătură incă neprecizată cu publicarea primei ediţii are şi
Ioan Mavrocordat, precum se vede din prefaţa nesemnată ce urmează după
prefaţa la a doua ediţie şi care se pare că e prefaţa primei ediţii. In ea, după
ce se arată ce mare neajuns era faptul ca aceste scrieri nu erau cunoscute
VI

Noi n'am avut la dispoziţie decât ediţia a II a, publicată de


Panagiot At. Tzelati in Atena la 1893. Această ediţie, apărută in
2 volume, cuprinde, pe lângă scrierile celei dintâi, şi «Capetele
Fericitului Patriarh Calist" (vol. II, pag. 412-455). Volumul I,
cuprinde 18 autori, al doilea 14, plus câteva mici scrieri de autori
anonimi sau colectivi. In primul volum numele şi ordinea auto-
rilor este următoarea: Antonie cel Mare, Isaia Pustnicul, Evagrie
Monachul cu 3 scrieri, Ion Casian cu 2 scrieri, Marcu Ascetul
cu 3 scrieri, Isichie Preotul, Nil Ascetul cu 2 scrieri, Diadoch
al Foticeei, Ioan Carpatiul cu 2 scrieri, Teodor al Edesei cu
2 scrieri, Maxim Mărturisitorul cu 3 scrieri, Talasie, Ioan Dama.
schim. Filimon, Teognost, Filotei Sinaitul, Ilie Preotul şi Ecdicul
cu 2 scrieri, Monachul Teofan Scărarul.

cercurilor mai largi, se a d a u g ă : «Dar iată p r e a bunul şi de Hristos iubitorul


Domn Ioan Mavrocordat, care este in toate cel dintâi, preface in bucurie
jalea aceasta, Înlăturând n e a j u n s u l . . . Căci iată că el aducând la un loc (εις Sv
σ υ ν α γ α γ ώ ν ) scrierile ce n'au fost editate niciodată în timpurile de mai înainte...
cele cari îndrumă cu ştiinţă la curăţirea inimii, la trezvia vieţii, la înviorarea
harului din noi şi la îndumnezeire şi necruţând nici o cheltuială le dă la marea
şi strălucita lumină a tiparului ( δ α π ά ν η ς ούδόλως φεισάμενος, έπΐ τδ μ έ γ α
καί π ρ ε φ ι α ν έ ς φ ώ ς τοϋ τ υ π ο γ ρ α φ ί ο υ έκδίδωσιν). Căci trebuia ca scrierile ce
povestesc despre lumina dumnezeiască să se învrednicească de lumina tipa-
rului. Prin aceasta isbăveşte pe cei ce le ştiau de osteneala copierii şi stâr-
neşte pe cei ce nu le ştiau la dorinţa de a le dobândi şi de a le împlini cu
fapta". Acest Mavrocordat trebue să fie unul din familia Domnitorilor din
Principatele române, cari erau cărturari de seamă. Dar nu ştim sigur care.
Poate să fie Alexandru Mavrocordat, Domn al Moldovei intre 1782—1785, şi
fiu al lui Constantin Mavrocordat, de asemenea Domn în Principate, mort la
1769 si mare cărturar, ca şi tatăl său, Voevodul Nicolae Mavrocordat; sau
probabil celalalt Alexandru Mavrocordat, fiul lui Ioan Mavrocordat care fusese
frate cu Nicolae Mavrocordat mai sus pomenit. Acest al doilea Alexandru a
fost logofăt al Patriarhiei din Constantinopol, iar la 1782 Mare Dragoman al
Porţii şi la 1786 Domn al Moldovei. Faptul ca in prefaţa Filocalilei li se spune
Ioan, poate se datoreşte acelui Io pe care şi l-au luat ca Domni ai Ţărilor
româneşti. Despre familia Mavrocordaţilor a se v e d e a : Ε λ λ η ν ι κ ή Ε γ κ υ κ λ ο -
π α ι δ ί α , tom. 16, Atena 1931, pag. 787—881. Iar despre preocupările cărtu-
răreşti şi despre marea bibliotecă de manuscrise a acestei familii, a se v e d e a :
Maria C Marinescu, Umanistul Ştefan Bergler (1680—1738), Bucureşti 1943,
Imprimeria Naţională si N. Iorga, Ştiri nouă despre Biblioteca Mavrocordaţilor.
Memoriile Secţ. ist Acad. rom Seria III, tom. IV, Mem. 6, Buc. 1926.
CUVÂNT ÎNAINTE VII

Noi am cuprins in primul volum românesc 7 din aceşti


autori în următoarea ordine: Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul
cu 4 scrieri, întru cât „Tratatul despre Rugăciune", atribuit în
Filocalia greacă lui Nil Ascetul, socotim că e al lui Evagrie, Ion
Casian, Nil Ascetul rămas cu o scriere, Marcu Ascetul cu 4 scrieri,
intru cât am adaus şi scrierea lui "Despre Botez", care nu se
află în Filocalia greacă, Diadoch al Foticeei şi Isaia Pustnicul. Pe
Isaia Pustnicul l-am lăsat la urma acestei serii, întru cât cercetă-
rile mai nouă au dovedit că n'a trăit în veacul IV, cum se credea
înainte, ci spre sfârşitul celui de al cincilea. Pe Nil Ascetul l-am
aşezat înainte de Marcu Ascetul, întru cât a vieţuit cu ceva
înaintea aceluia. Pe Isichie îl vom aşeza după Maxim Mărturi-
sitorul, întru cât în scrierea lui îl foloseşte mult pe acela. Pe
Ioan Carpatiul şi Teodor al Edesei, cari în vol. I, al Filocaliei
greceşti sunt înaintea lui Maxim Mărturisitorul, îl vom aşeza după
acesta, întru cât au vieţuit după el. Aşa că volumul II, îl vom
începe cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, căruia îl vom şi dedica
in întregime, adăugând şi alte scrieri de ale lui, cari nu se cuprind
in Filocalia greacă.
Despre ordinea amănunţită a autorilor, cari urmează în
vol. I şi II al Filocaliei greceşti, se va vorbi la locul său în
introducerile la volumele româneşti următoare.
Ε de regretat faptul că până în prezent nu s'au publicat
ediţii critice ale scrierilor cuprinse în Filocalia, cu un text cât
mai sigur. Dintre scrierile traduse în acest prim volum numai
"Tratatul în 100 capete" al lui Diadoch şi „Tratatul despre rugă-
ciune" al lui Evagrie s'au bucurat de astfel de ediţii. Dar noi nu
ni le-am putut procura nici pe acestea în vremurile de azi. Insă
pentru toate am confruntat textul din Filocalia greacă cu cel din
Patrologie lui Migne, urmând în locurile unde erau deosebiri, fie
varianta din Migne, fie pe cea din Filocalia, după cum ni se părea
mai de încredere una sau alta (ţinând seama de legătura cu con-
textul, de inteligibilitate etc.). La Diadoch am avut traducerea
latină din Migne ca ajutor. Numai la Antonie n'am avut nimic.
In general textele scrierilor traduse în acest volum nu par să fie
simţitor depărtate de original.Poate la Evagrie şi la Isaia Pustnicul
din cari Filocalia dă mai de grabă extrase, sunt modificări mai
serioase.
VIII Dr. D U M I T R U STĂNILOAE

Cu mult mai alterate vor fi, din nefericire, textele din partea
din urmă a volumului I din Filocalia greacă şi din vol. II. Uneori
ele vor fi de-a-dreptul de neînţeles, încât va trebui să întregim
sau să construim textul după chibzuiala noastră. Greutatea va fi
sporită de faptul că nici Patrologia lui Migne nu ne va mai oferi
texte paralele la acele scrieri, ci le va reproduce pe cele din
Filocalia greacă.
Cu toate acestea am socotit că tălmăcirea acestei comori de
spiritualitate ortodoxă în limba românească nu mai poate aştepta
zeci sau chiar sute de ani, până vom avea măcar o bună parte
din textele ei în ediţii cât mai critice. In linii mari cetitorii
români vor putea cunoaşte şi din traducerea unor texte cu anu-
mite greşeli de amănunt,învăţăturile vieţii practice în duh ortodox
In primul rând colecţia acestor scrieri se adresează mona-
chilor noştri. Dar în Biserica Ortodoxă socotim că nu există o
linie de separaţie netă între vieaţa monachului şi vieaţa cre-
ştinească în general. Fiecare este dator să se înalţe cât mai mult
spre idealul desăvârşirii; fiecare e dator să lupte pentru curăţirea
sa de patimi şi pentru dobândirea virtuţilor, cari culminează în
dragoste. Ε vorba numai de o deosebire graduală între creştină-
tatea realizată de mireni şi între cea pe care trebue să o înfăp-
tuiască monachii, nu de una calitativ deosebită.
La noi în ultima jumătate de veac s'au împuţinat izvoarele
patristice, menite să dea o substanţă mai precisă şi mai specific
ortodoxă predicii şi trăirii creştine. Vorbim despre Dumnezeu cu
multă simţire,cunoaştem destul de bine dogmele credinţii noastre
şi spunem multe generalităţi interesante despre ortodoxia noastră.
Dar toate acestea nu ştim deajuns cum să le prefacem metodic
în valori practice, în puteri cari să ne transforme din zi în zi.
Căci în domeniul sufletesc, ca şi în cel fizic, nu poţi face nimic
cu formule generale. Precum nu poţi săpa o grădină făcând un
gest general, chiar dacă l-ai repeta mereu, ci trebue să te apuci
să sapi bucată cu bucată, folosindu-te de mişcări precise şi pri-
cepute şi precum nu cresc florile în ea repezind asupra ei un val
de bunăvoinţă, ci purcezând de fiecare dată la lucrări amănunţite
şi delicate, aşa şi în domeniul sufletesc: n'ajunge să-i spui omului
în cuvinte duioase să vieţuiască după voia lui Dumnezeu, ci
CUVÂNT ÎNAINTE IX

trebue să-l îndrumezi pas cu pas cum să se isbăvească de "uriaşii"


păcatului, cari ii pun tot felul de piedeci şi cum să procedeze
pentru a se întări în vieaţa virtuoasă, care-i deschide drumul spre
lumina cunoştinţii lui Dumnezeu. De sigur avântul general al
credinţii este necesar pentru sufletul creştin care vrea să se desă-
vârşească. Dar tot atât de necesară este cunoştinţa precisă a legilor
sufletului şi a piedicilor cari îi stau de-a curmezişul şi-i slăbesc
încet încet avântul.
Noi adeseori socotim că ajunge să-i spui omului să facă
binele şi să nu facă răul la arătare. Dar până să ajungă aci trebue
să-şi câştige anumite deprinderi lăuntrice, să fi biruit înăuntru
răul in mod statornic şi să se fi deprins cu cugetările bune. Altfel
nu va putea face binele la arătare, sau îl va face forţat, trecător
sau fariseic. De aceea se pune atâta preţ in scrierile Filocaliei
pe paza gândurilor. Patimile pot fi topite şi faptele externe pot fi
îmbunătăţite numai după ce omul s'a deprins să-şi urmărească
atent orice gând, ca dacă e rău să-l alunge îndată, sau să-l cureţe
şi să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată des-
făşurarea vieţii lăuntrice se va face curată, luminoasă, bună,
pătrunsă de lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni
bun cu adevărat şi în viata externă şi slobod de patimi. De aci
înainte va creşte în dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai
mult tainele adânci ale vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de
lumină şi de fericire dumnezeească.
Dar până atunci trebue să ne conducem vieaţa sufletului
după prescripţiile cele mai precise, cele mai amănunţite, în chipul
cel mai statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştri neîntrecuţi într'o
ştiinţă, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului,
care e cea mai scumpă realitate după Dumnezeu, şi cunoştinţa
aceasta a lor ne-o pun la dispoziţie în aceste scrieri. Se confundă
de obiceiu mistica cu poezia (când nu se rostesc asupra ei judecăţi
din cele mai jignitoare, cari propriu zis nu vizează mistica creştină,
luminoasă,ordonată şi pretină raţiunii, ci diferite curente iraţionale,
pătimaşe şi unilateral sentimentale1). Dar înainte de trăirea mistică

l) Marele rol al raţiunii in trăirea practica ortodoxă il evidenţiază mai


ales Sf. Maxim Mărturisitorul, ale cărui scrieri le vom da in vol. II. In con-
cepţia lui, omul trebue să treacă întâi peste faza cunoaşterii raţiunilor tuturor
X Dr DUMITRU STĂNILOAE

e necesară orientarea scrupuloasă după cea mai precisă ştiinţă a


sufletului. Sfinţii Părinţi nu mai ostenesc să susţină că sufletul
trebue îndrumat „in mod ştiinţific"' şi că cea mai înaltă „ştiinţă"
este cea a călăuzirii sufletului. Abia după urcarea aceasta, după
reguli „ştiinţific" stabilite, a sufletului din treaptă în treaptă, până
la virtutea dragostei, omul se umple şi in sine şi în faţa seme-
nilor de farmecul cuceritor al unei frumuseţi spirituale, al prezenţii
neînţelese a lui Dumnezeu. Se caută adeseori în timpul mai nou
„trăirea" religiei. Dar trăirea aceasta nu e canalizată spre o ţintă,
pentru a duce sufletul după legi precise spre tot mai multă
curăţie şi dragoste, ci e socotită ca o valoare în sine, chiar dacă
nu duce nicăiri, chiar dacă orbecăeşte alăturea cu drumul. În
concepţia Sf. Părinţi trăirea îşi are o valoare numai întru cât
este o înaintare cu rânduială spre ţinta desăvârşirii. Trăirea nu
poate fi o stare sufletească, pe care să o lăsăm să ne cucerească
atunci când se nimereşte, sau să o provocăm prin cuvinte fru-
moase, fără a ne impune nici o obligaţie în ce priveşte păstrarea
ei statornică şi desvoltarea ei progresivă, spre o ţintă clară. Şi
Sfinţii Părinţi au fixat în toate amănuntele legile acestei înaintări pe
baza unei temeinice cunoştinţe a fiecărei fraze din vieaţa sufletului.

lucrurilor şi tuturor virtuţilor, ca să ajungă la Raţiunea supremă, la Logosul


din care emană acelea ca nişte raze. (A se vedea de pildă: Josef Loosen,
Logos und Pneuma im begnadeten Menschen bei Maximus Confessor, Miioster
i. W 1941). Mistica creştină e supra-raţională, nu iraţională, căci nu ocoleşte
raţiunea, ci epuizează întâi prin îndelungate eforturi toate posibilităţile ei, ră-
mânând statornic îmbogăţită cu recolta adunată din ele.
Pe supremele ei culmi ea e s t e : lipsă de patimi şi dragoste. Dar cine
poate spune cuvânt de reproş împotriva dragostei, chiar dacă ea nu e numai
raţională, ci şi supraraţională ?
„Misticismul" in sens peiorativ e caracterizat prin patimă, iar opusul
lui prin dragoste. Căci patima întunecă raţiunea, pe când dragostea o lumi-
nează. Toate au raţiune în lumea aceasta, lucruri şi fapte, spune Sf. Maxim,
numai patimile nu au nici una. Omul evlavios lucrează „raţional", spun toţi
Părinţii. Numai pătimaşul lucrează „iraţional" (nesocotit).
Dar atunci mistica autentic creştină e tot ce e mai opus misticismului
in sens rău, fie ca acesta se maschează in formule religioase, fie că vorbeşte
chiar in numele raţiunii Căci nimic nu urmăreşte mai metodic, mai „raţional",
mai „ştiinţific" curăţirea omului de orice patimă şi sporirea dragostei in su-
fletul lui, ca mistica creştină.
CUVÂNT ÎNAINTE ΧI

Rărirea traducerilor vechi din Sfinţii Părinţi, absenţa altora


mai nouă a contribuit mult la uitarea multora din aceste reguli
de trăire practică creştină în duh răsăritean. Teologia apuseană,
care a fost tot mai mult consultată, nu a putut aduce altceva
în loc, fie pentru faptul că protestantismul nu-şi pune de loc pro-
blema desăvârşirii omului prin sfinţirea lui lăuntrică, iar cato-
licismul urmăreşte mai mult idealul unui om corect sau destoinic
la exterior, fie pentru că substanţa trăirilor practice apusene nu
se potriveşte cu cadrele dogmei şi cu duhul răsăritean.
Dintr'o mulţime de motive trebue să ne întregim îndeletni-
cirile spirituale cu această ştiinţă a prefacerii în valori practice
a tezaurului credinţii, umplându-ne sufletul cu substanţa densă a
trăirii religioase precis îndrumate, cum nu este decât cea ortodoxă.
De încheiere câteva informaţii despre împrejurările traducerii
şi ale tipăririi.
La traducerea primului volum grec (adică până la Sf. Maxim
Mărt. inclusiv), am avut alături şi traducerea episcopului Ghe-
rasim Safirim, procurându-mi o copie după manuscrisul dela
Mănăstirea Frăsinei. Traducerea am făcut-o după textul grec. Ver-
siunea episcopului Gherasim Safirim ne-a fost numai un mijloc
auxiliar, folosit mai ales la locurile obscure, pentru a vedea cum
le-a înţeles şi el. La Antonie, Evagrie (afară de „Tratatul despre
rugăciune"), Ion Casian şi Isaia am avut şi o primă schiţă de
traducere a P. C. Păr. Ieromonach Serafim Popescu, dela Mână-
stirea Brâncoveanu. De asemenea la unele scrieri am folosit şi
copii de pe manuscrise româneşti mai vechi dela Atos, aduse de
P. C. Sa şi de Părintele Arsenie. În traducere am căutat să folo-
sesc pe cât s'a putut un vocabular înţeles de toţi şi nu prea
depărtat de cel tradiţional. Dar în unele locuri am recurs şi la
câte un termen mai nou, de dragul preciziunii.
Un cald cuvânt de mulţumire trebue să aduc P. C. Părinte
Ieromonach Arsenie, dela Mănăstirea Brâncoveanu, bunul meu
student de odinioară, care mi-a rămas mereu aproape. P. C. Sa
a binevoit să scrie după dictatul meu cea mai mare parte din
traducere la prima ei redactare. Înafară de aceasta, prin prezenta
aproape necontenită şi prin stăruinţa ce-a pus-o pe lângă mine
de-a face această traducere, mi-a alimentat curajul în mod con-
XII
Dr. DUMITRU STĂNILOAE

siderabil ca să pot duce până la capăt o muncă atât de ostenitoare,


pe care altfel nu cred că aşi fi săvârşit-o. Iar după ce din prima
ediţie a vândut 800 exemplare, prin abonamentele făcute pentru
a doua, mi-a dat imboldul hotărâtor să o tipăresc din nou. Tot
P. C. Sa a executat şi coperta.
Mulţumesc de asemenea şi acelor suflete curate ale unor
smeriţi credincioşi, cari au ajutat în mod anonim la tipărirea
acestei ediţii.
Şi acum rugăm pe bunul Dumnezeu să ne dea posibilitate
să tipărim şi celelalte volume. Dar mai ales să-şi trimită puterea
Sa peste toţi cei ce vor ceti această carte, ca să le ajute să se
apropie de idealul desăvârşirii zugrăvit de ea.
Sibiu, la Naşterea Domnului, 1946.
Prot. Dr. DUMITRU STĂNILOAE
Sfântul Antonie cel Mare
Câteva cuvinte despre vieaţa şi opera lui

Sfântul Antonie a fost cel dintâi monah care s'a retras în


pustie,fiind urmat de mai mulţi ucenici. Vieaţa lui, care a umplut
de uimire lumea din acea vreme, a fost descrisă de Sfântul Ata-
nasie, patriarhul Alexandriei.
Născut într'un sat din Egiptul de mijloc,după moartea pă-
rinţilor săi, ţărani cu bună stare, Antonie s'a hotărît pe la vârsta
de 18—20 de ani să vândă tot ce moştenise, să împartă săracilor
şi să-şi închine vieaţa Domnului. Aceasta s'a întâmplat pe la anul
270 după Hristos. La început nu s'a depărtat prea mult de locu-
rile în care trăiau oameni. Câtăva vreme i-a slujit drept adăpost
un mormânt gol. Pe urmă, crescându-i dorinţa după singurătate,
s'a retras în munţii nisipoşi de pe malul drept al Nilului. Mai
târziu a părăsit şi acest loc şi pe monahii cari se strânseseră în
jurul lui şi s'a dus în mijlocul pustiei din preajma Mării Roşii,
de unde venea numai la anumite răstimpuri pentru a da sfaturi
pelerinilor cari alergau să i le ceară. A murit la 356 şi a fost
înmormântat într'un loc necunoscut, neavând lângă el decât doi
oameni de încredere, cărora le-a poruncit să nu descopere locul
mormântului.
Ca scrieri adevărate ale lui au fost dovedite până acum
7 scrisori, amintite încă de Sfântul Ieronim.1 Aceste 7 epistole le
1) Dovada aceasta a făcut-o de curând F. Klejna :Antonlus und Am-
monas, Eine Untersuchung uber Herfcunft und Eigeoart der altesten Monchs.
briefe, In Zeitschrlft f u r katholische Theologie 62 (1938) 309-348. Conform.
Marcel Vlller S. I. und Karl Rahner S. I., Aszese und Mystik in d e r Văter
zeit. Ein Abriss. Fr. i. Br„ Herder, 1939, p. 89.
2 FILOCALIA

avem tipărite (in Migne Patrologia Graeca tom. 40) in două re-
dacţiuni, ambele în traducere latină. Prima redacţiune (col. 977-
1000) e o traducere a lui Symphorian Champerius dela 1516 după
un manuscris grec, care n'a fost indicat şi a rămas necunoscut.
O a doua, care cuprinde un text mai larg, tradus de pe un ma-
nuscris arab, formează primele 7 epistole din cele 20 date toate
sub numele lui Antonie (col. 999-1066), din cari însă pe cele 13
din urmă (col. 1016-1066) Klejna le-a dovedit că sunt ale lui
Ammonas, ucenicul şi urmaşul lui Antonie la conducerea chinoviei
dela Pispir. În timpul mai nou a început să fie descoperit şi textul
copt, cel original, al unora din aceste epistole.
O. Bardenhewer (Geschicte der altkirchlichen Literatur, vol.
3, ed. 2, p. 81) scria la 1923, până nu se dovedise că aceste
epistole sunt ale lui Antonie, că ele nu pot fi ale lui şi din mo-
tivul că sunt prea de cuprins general şi lipsite de putere şi de
sevă, ca să fie dela marele ascet.
Cum stăm însă cu autenticitatea celor 170 capete pe cari
Nicodim Aghioritul, care a trăit la sfârşitul veacului al 18-lea, le-a
aşezat în fruntea Filocaliei ?Nici Bardenhewer,nici Viller-Rahner,
din care iau aceste însemnări, nu le pomenesc între scrierile atri-
buite lui Antonie. Ele nu se cuprind nici în Patrologia lui Migne.
Nu ştim de asemenea după ce manuscris le-a luat Nicodim Aghioritul.
Ne dă aceasta dreptul să afirmăm cu siguranţă că nu sunt ale
sfântului Antonie ? Nu, acest drept nu-l avem. Chiar dacă azi ele
nu s'ar mai găsi în nici un manuscris ascuns pe cine ştie unde,
Nicodim Aghioritul le-a luat sigur din vreun manuscris, care s'a
putut pierde. Faptul că aceste capete au şi ele acelaşi caracter
general nu poate fi un argument sigur că nu sunt ale lui Antonie,
cum nu e pentru epistole.
Oarecari înrudiri interne între aceste capete şi epistole se
pot constata, deşi ele sunt o lucrare deosebită, cu cuprinsul ei
propriu. Asemenea înrudiri am avea de pildă în ideea de „om
raţional" pe care o folosesc şi capetele şi epistolele; în preţul ce
se pune şi în unele şi în altele pe „deosebirea între bine şi rău",
pe caracterizarea lui Dumnezeu ca „medic", ş. a. m. d.
Al celui dintre sfinţi, Părintelui nostru

ANTONIE CEL MARE


Învăţături despre vieaţa morală a oamenilor
şi despre buna purtare, în 170 de capete

Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept,


căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele
şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt
numai aceia, cari au sufletul raţional, pot să deose-
bească ce este binele şi ce este răul, se feresc de
cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au
spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le
săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai
aceştia trebue să se numească oameni raţionali.
2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă:
să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai
la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-I placă lui
Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa de mare purtare
de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea
el în vieaţă. Pentrucă e nepotrivit să mulţumim pentru
sănătatea trupului, doctorilor, cari ne dau leacuri amare
şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru
cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că
toate ni se întâmplă cum trebue, spre folosul nostru şi
după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi cre-
dinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea
sufletului.
4 FILOCALIA

3 . A m primit dela Dumnezeu puteri virtuoase şi


foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea,
stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea, cari ne ajută să
ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor rele. Având
la îndemână puterile acestea şi punându-le la lucru, so-
cotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros
sau nesuferit. Credem atunci că toate's omeneşti şi se
biruesc de virtuţile noastre. Nu se gândesc la aceasta
însă cei neînţelegători; de aceea ei nici nu pricep că
toate ni se fac spre bine şi precum se cuvine pentru
folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi să
ne încununăm dela Dumnezeu.
4. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor
folos, ca pe-o amăgire vremelnică, vei cunoaşte că pe-
trecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, e altceva
decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu încredinţare şi
cu ţinere de minte, nu vei suspina, nu vei plânge, nu
vei învinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulţumi lui
Dumnezeu. Nu te vei clăti văzând pe cei mai răi ca tine
rezemându-se pe bani şi pe socoteli, căci foarte rea pa-
timă a sufletului este pofta, părerea şi neştiinţa.
5. Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpă-
neşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cu-
getă cari lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului
său şi cari nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite,
cari i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire.
6. Cu cât cineva are vieaţa mai măsurată, cu
atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de sluji-
tori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor.
Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greută-
ţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum
din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum
rătăcim în întunerecul unei vieţi cu păcate, necunoscân-
du-ne pe noi înşine.
7. Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului
să ajungă la vieaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta
nu este uşor, cu toate că nici cei ce au dobândit-o nu
ANTONIE CEL MARE 5

sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru. De vieaţa


virtuoasă se împărtăşesc toţi oamenii cuvioşi precum şi
cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea
de rând este lumească şi schimbăcioasă, răsărind şi gân-
duri bune şi rele, ba şi firea şi-o schimbă, aplecându-se
spre cele trupeşti. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu
însă, pedepseşte păcatul care se naşte în oameni cu
voia lor, în urma trândăviei.
8. Cei proşti şi neiscusiţi iau în râs cuvintele şi nu
vor să le asculte, dacă acestea mustră nepriceperea lor,
ci vor ca toţi să fie întru toate asemenea lor. La fel şi
cei desfrânaţi se silesc să arate pe ceilalţi toţi, mai răi
decât dânşii, socotind să vâneze pe seama lor nevino-
văţia, din pricina mulţimii relelor. Dacă într'un suflet slab
se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia
nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea,
tânguirea, pisma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plă-
cerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea,
neputinţa, rătăcirea, neştiinţa, înşelarea şi uitarea de
Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se pierde. Căci
prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osân-
deşte sărmanul suflet, care s'a despărţit pe sine de
Dumnezeu.
9. Cei ce vor să se deprindă în vieaţa cea vir-
tuoasă, cuvioasă şi preamărită, nu trebue judecaţi după
obiceiurile sau după petrecerea cea mincinoasă de până
acum. Ci asemenea pictorilor şi sculptorilor, îşi vor do-
vedi din faptele înseşi, petrecerea cea aleasă şi plăcută
lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase,
ca de nişte curse?
10. Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea
duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii
cari cugetă drept; precum fericit este săracul sau robul
— după soartă — dar împodobit cu învăţătură şi cu
virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile, aşa
şi cei ce nu grijesc de vieaţa cea virtuoasă, se rătăcesc
şi se pierd, amăgindu-se de poftă.
6 FILOCALIA

11. Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să


iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebue
să se numească. Asemenea şi aceia cari îndreaptă pe
cei desfrânaţi către petrecerea cea virtuoasă şi plăcută
lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor.
Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde
bună pentru sufletul oamenilor.
12. Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-şi în-
drepteze vieaţa şi obiceiurile după adevăr şi cuviinţă.
Căci împlinind ei acest lucru, cunosc uşor cele dum-
nezeeşti. Cine cinsteşte pe Dumnezeu din toată inima şi
credinţa, pe acela şi Dumnezeu îl ajută ca să-şi stăpâ-
nească mânia şi pofta. Căci pricina tuturor relelor este
pofta şi mânia.
13. Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce
îngădue să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat
este neom, căci aceasta se află numai la neoameni. Iar
de unii ca aceştia trebue să fugim, căci celor ce trăiesc
laolaltă cu păcatul, nu li se îngădue să se afle niciodată
printre cei nemuritori.
14. Raţiunea ne face vrednici să ne numim oameni.
Iar de nu o avem pe aceasta, numai cu glasul şi cu
forma mădularelor ne deosebim de dobitoace. Să recu-
noască omul cu mintea întreagă că este nemuritor şi va
urî toată pofta cea păcătoasă, care se face între oameni
pricină de moarte.
15. După cum fiecare meşteşug îşi arată puterea
înfrumuseţând materialele supuse lui, ca de pildă unul
prelucrând lemnul, altul arama, altul argintul sau aurul,
tot aşa şi noi trebue să ne arătăm că suntem oameni
cu adevărat raţionali, prin deprinderea întru vieaţa vir-
tuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi nu numai prin forma
trupului. Iar sufletul cu adevărat raţional şi iubitor de
Dumnezeu îndată pricepe toate ale vieţii, câştigă îndru-
marea plină de dragoste a lui Dumnezeu, Îi mulţumeşte
cu adevărat şi către El îşi are tot sborul şi toată cuge-
tarea.
ANTONIE CEL MARE 7

16. După cum corăbierii cârmuesc corabia cu grijă,


ca să n'o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută,
aşa şi cei ce se silesc spre vieaţa duhovnicească trebue
să cerceteze cu frică ce trebue să facă şi ce să nu facă.
De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt
de folos, tăind dela suflet toate gândurile păcătoase.
17. După cum cârmacii şi cei ce ţin frânele cu
sârguinţă şi cu luare aminte ajung la ţintă, tot aşa cei
ce se silesc spre vieaţa cea dreaptă şi virtuoasă, trebue să
călătorească cu sârguinţă şi cu grijă, precum se cuvine
şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă
că se poate aceasta, crezând îşi face loc în nemurire.
18. Să socoteşti liberi, nu pe cei ce din întâmplare
sunt liberi, ci pe cei liberi după vieaţă şi după deprinderi.
Nu se cade să numeşti liberi, întru adevăr vorbind, pe
boierii cari sunt răi şi desfrânaţi, căci aceştia sunt robi
patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără
prihană şi izbăvit de cele vremelnice.
19. Dă-ţi seama că trebue să te arăţi oamenilor ne-
încetat. Dar prin purtarea cea bună şi prin fapte. Căci
şi bolnavii află şi cunosc pe doctorii binefăcători şi izbă-
vitori, nu din vorbe, ci din fapte.
20. Iată semnele după cari se cunoaşte un suflet
raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupa-
ţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se în-
dreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea
iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide
intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.
21. Cercetează şi probează cele ale tale, deoarece
căpeteniile şi stăpânitorii numai peste trup au stăpânire,
nu şi peste suflet. Acest lucru să-ţi fie totdeauna în grijă.
Deci dacă poruncesc ucideri, sau fărădelegi, sau nedrep-
tăţi vătămătoare de suflet, nu trebue să li te supui, chiar
de ţi-ar chinui trupul. Căci Dumnezeu a creiat sufletul
liber şi de sine stăpânitor în cele ce le face, bine sau rău.
22. Sufletul raţional caută să fugă de calea ne-
umblată, de îngâmfare, de mândrie, de înşelăciune, de
8 FILOCALIA

pismă, de răpire şi de cele asemenea, cari sunt fapte


ale dracilor şi ale alegerii celei rele. Căci pe toate le
birue cu sârguinţă şi cu grijă stăruitoare, omul a cărui
poftă nu tinde spre plăcerile cele de jos.
23. Cei ce s'au deprins cu vieaţa duhovnicească puţin,
dar nu desăvârşit, se izbăvesc de primejdii şi nu au tre-
buinţă de păzitori; iar dacă biruiesc pofta întru toate,
află cu uşurinţă calea către Dumnezeu.
24. Omul raţional nu are lipsă de cuvântări multe,
ci numai de câte trebue, ca să afle voia lui Dumnezeu.
Astfel ajunge omul iarăşi la vieaţa şi lumina veşnică.
25. Cei ce caută vieaţa cea virtuoasă şi iubitoare de
Dumnezeu, trebue să se izbăvească de înalta părere de
sine şi de toată slava cea deşartă şi mincinoasă şi să
se silească spre buna îndreptare a vieţii şi a socotinţii.
Căci mintea neschimbăcioasă şi iubitoare de Dumnezeu,
este suire şi cale cătră Dumnezeu.
26. Î nvăţarea de vorbe nu foloseşte nimic, dacă
lipseşte purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar
pricina tuturor relelor este amăgirea şi rătăcirea şi ne-
cunoştinţa lui Dumnezeu.
27. Grija de vieaţa duhovnicească şi sârguinţa sufle-
tului fac pe oameni buni şi iubitori de Dumnezeu. „Căci
tot cel ce caută pe Dumnezeu Îl află", dacă birue pofta
întru toate şi nu scade cu rugăciunea. Unul ca acesta
nu se teme de draci.
28. Cei ce se amăgesc cu nădejdile lumeşti şi cu-
nosc până în amănunt ce trebue să facă pentru vieaţa
duhovnicească, dar nu fac, se aseamănă cu cei ce îm-
prumută doctoriile şi uneltele medicinii, însă nu ştiu şi
nici nu au grijă să facă întrebuinţare de ele. De aceea
să nu învinuim niciodată pricina dintâi, sau pe altcineva
pentru păcatele noastre, ci pe noi înşine, căci dacă su-
fletul vrea să fie trândav, nu poate fi nebiruit.
29. Celui ce nu ştie să deosebească binele de rău,
nu-i este îngăduit de-a judeca pe cei buni sau pe cei
răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu.
ANTONIE CEL MARE 9

dar el,nu este bun, nu ştie nimic şi nici nu va şti vre-


odată. Căci calea cunoştinţii lui Dumnezeu este bunătatea.
30. Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră
pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos
nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască
de rău nu le îngădue.
31. În cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru
că sfiala şi neprihănirea ştiu să înfrumuseţeze pe oamenii
cu judecată mai mult ca pe fecioare, căci mintea iubi-
toare de Dumnezeu este o lumină, care învălue sufletul,
cum învălue soarele trupul.
32. La fiecare din patimile ce se năpustesc asupra
sufletului tău, adu-ţi aminte că cei ce cugetă drept şi
vreau să-şi pună ale lor la loc de siguranţă, nu soco-
tesc averea stricăcioasă a banilor ca un lucru plăcut, ci
cunoştinţele cele drepte şi adevărate. Acestea îi fac pe
ei fericiţi. Căci bogăţia e furată şi răpită de cei mai
puternici. Dar virtutea sufletului este singura avere sigură,
care nu e furată şi care după moarte mântueşte pe cei
ce au dobândit-o. Iar pe cei ce cugetă aşa nu-i va amăgi
nălucirea bogăţiilor şi a celorlalte plăceri.
33. Nestatornicii şi nepricepuţii să nu ispitească pe
cei înţelepţi. Iar înţelept este bărbatul ce place lui Dum-
nezeu, care vorbeşte puţine şi pe cele de trebuinţă şi
plăcute lui Dumnezeu.
34. Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută
lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea
sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice
se împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă şi
voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie
de ele, oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hră-
neşte numai trupul; cunoştinţa de Dumnezeu însă, în-
frânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi
blândeţea, acestea îndumnezeesc sufletul.
35. Acei stăpânitori cari silesc oamenii la fapte ce
nu sunt la locul lor şi vatămă sufletul, nu au stăpânire
şi peste suflet, care este zidit cu voie liberă. Ei pot lega
10 FILOCALIA

trupul, dar nu voia slobodă. Peste aceasta omul raţional


este stăpân, cu voia lui Dumnezeu Cel ce l-a zidit, care
este mai tare decât toată stăpânirea, sila şi puterea.
36. Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a
copiilor, a slugilor, sau a orcărui alt lucru, să ştie întâi
că trebue să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu;
iar când trebue să le dea înapoi, să fie gata a face
aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru
lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci
după ce s'au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au
dat iarăşi înapoi.
37. Bun lucru este să nu-şi vândă omul voia lui cea
liberă, gândindu-se la câştigul de bani, chiar de i s'ar
da foarte mulţi. Căci ca visul sunt cele lumeşti; iar nă-
lucirile bogăţiei sunt neînsemnate şi de scurtă vreme.
38. Adevăraţii oameni aşa să se sârguiască a vieţui
întru iubirea de Dumnezeu şi întru virtute, încât să strălu-
cească vieaţa lor virtuoasă printre ceilalţi oameni, precum
străluceşte şi se vede bucăţica de porfiră adausă ca o
podoabă la o haină albă. Căci în chipul acesta ei se
îngrijesc tot mai mult de virtuţile sufletului.
39. Oamenii cuminţi trebue să-şi cerceteze puterea
lor şi măsura la care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă
trebue să se pregătească să dea războiu cu patimile ce
le dau năvală, potrivit cu puterea din ei, dăruită lor după
fire de Dumnezeu. Împotriva ispitirii de frumuseţe străină
şi a oricărei pofte stricătoare de suflet ne ajută înfrâ-
narea; împotriva durerilor şi a lipsurilor, tăria; iar îm-
potriva ocărilor şi a mâniei, răbdarea; şi aşa pentru toate.
40. Este cu neputinţă să se facă cineva dintr'odată
bărbat bun şi înţelept. Trebue gând stăruitor, vieţuire,
încercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucru bun. Iar
omul bun şi iubitor de Dumnezeu, care cu adevărat cu-
noaşte pe Dumnezeu, nu încetează a face din belşug
toate câte plac lui Dumnezeu. Dar astfel de oameni se
găsesc rar.
ANTONIE CEL MARE 11

41. Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să


desnădăjduiască şi să părăsească vieţuirea virtuoasă şi
plăcută lui Dumnezeu şi să o dispreţuiască ca una ce
nu ar putea fi ajunsă nici înţeleasă de ei. Căci chiar
de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii,
prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau în
nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic.
42. Omul după partea raţională e în legătură cu
puterea aceea negrăită şi dumnezeească; iar după trup
se înrudeşte cu dobitoacele. Dar puţini sunt oamenii de-
săvârşiţi şi raţionali cari se sârguesc după înrudirea cu
Dumnezeu şi cu Mântuitorul, iar aceasta o arată prin
fapte şi vieaţă virtuoasă. Cei mai mulţi dintre oameni,
mărunţi la cuget, părăsind acea dumnezeească şi nemu-
ritoare înfiere, se coboară la rudenia moartă, nefericită
şi de scurtă vreme a trupului. Ei cugetă, asemenea do-
bitoacelor, cele ale trupului, şi aprinzându-se de plăceri,
se despărţesc de Dumnezeu. Ei trag sufletul din ceruri
în prăpastie, departe de voirile sale.
43. Bărbatul cu judecată, gândindu-se la rudenia sa
cu Dumnezeu, nu prinde niciodată dragoste de nimic
pământesc sau josnic, ci îşi are mintea întru cele cereşti
şi veşnice. El cunoaşte că voia lui Dumnezeu, Făcătorul
tuturor bunătăţilor şi izvorul bunurilor veşnice, este să
se mântuiască tot omul
44. Când afli pe vreunul gâlcevindu-se şi luptându-se
împotriva adevărului şi a lucrului vădit, pune capăt gâl-
cevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă şi-a împietrit cu
totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul cel
bun, aşa şi vorbirea cu vrajbă strică pe cei virtuoşi cu
viaţa şi cu socotinţa.
45. Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă
ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos
suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea
sufletească, pentrucă cel ce voeşte să se mântuiască nici
o piedecă nu are, fără numai negrija şi lenea.
12 FILOCALIA

46. Cei ce pricep cu anevoie cele de folos, oricât


de limpede ar fi spuse, sunt socotiţi bolnavi. Iar cei
ce înţeleg adevărul, dar îi stau împotrivă fără ruşine, şi-au
omorât raţiunea şi şi-au sălbătăcit purtările. Unii ca aceştia
nu cunosc pe Dumnezeu şi nu li s'a luminat sufletul.
47. Dumnezeu a adus cu cuvântul la vieaţa genurile
dobitoacelor pentru a fi întrebuinţate după rânduială:
unele spre mâncare, altele spre slujbă. Iar pe om l-a
zidit ca să fie privitor şi tâlcuitor recunoscător al lor.
De aceea să se străduiască oamenii ca nu cumva, ne-
văzând şi neînţelegând pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, să
moară ca fiarele cele necuvântătoare. Trebue să cunoască
omul că Dumnezeu toate le poate şi că nimic nu poate
sta împotriva Celui ce toate le poate, ci din nimic le-a
făcut pe toate câte le-a voit şi le face cu cuvântul Său
spre mântuirea oamenilor.
48. Cele din cer sunt nemuritoare, pentru bună-
tatea ce este într'ânsele; cele de pe pământ însă au ajuns
muritoare, pentru aplecarea de bună voie spre răutate.
Iar aceasta vine în cei fără de minte pentru lenea lor
şi pentrucă nu cunosc pe Dumnezeu.
49. Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire
este; iar neavându-o în minte, moarte îi este. Dar nu de
moarte trebue să ne temem, ci de pierderea sufletului,
care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este pri-
mejdioasă sufletului.
50. Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e
cu neputinţă să se nască trup fără păcat. Dar sufletul
raţional ştiind aceasta, se scutură de greutatea materiei,
în care zace păcatul. Uşurându-se de o astfel de greu-
tate cunoaşte pe Dumnezeul tuturor, iar la trup priveşte
atent ca la un vrăjmaş şi nu mai crede ale lui. Aşa se
încununează sufletul dela Dumnezeu, ca unul ce a biruit
patimile păcatului şi ale materiei.
51. Sufletul care cunoaşte păcatul îl urăşte ca pe o
fiară atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaşte, il iubeşte.
Acesta duce apoi în robie pe îndrăgitorul lui, iar nefe-
ANTONIE CEL MARE 13

ricitul acela nu-şi vede interesul său şi nu-l înţelege, ci


socoate că se împodobeşte cu păcatul şi se bucură.
52. Sufletul curat, bun fiind, se luminează de Dum-
nezeu. Atunci mintea cugetă cele bune şi dă naştere cu-
vintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar dacă se întinează
sufletul de patimi, îşi întoarce Dumnezeu fata de către
el, mai bine zis sufletul însuşi se desparte pe sine de
Dumnezeu. Atunci vrăjmaşii draci intră în cuget şi pun
înaintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, uci-
deri, răpiri, profanări de cele sfinte, şi cele asemenea,
câte sunt lucruri ale dracilor.
53. Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată
bunăvoinţa şi, dorind cele cereşti, dispreţuiesc cele pă-
mânteşti. Unii ca aceştia nu plac la mulţi, dar nici lor
nu le plac multe. De aceea sunt nu numai urâţi, ci şi
luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă toate în să-
răcie, ştiind că cele ce se par multora rele, pentru ei
sunt bune. Căci cel ce înţelege cele cereşti, crede lui
Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voii Lui. Cel ce
însă nu le înţelege, nu crede niciodată că lumea este
zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mân-
tuirea omului.
54. Cei umpluţi de răutate şi ameţiţi de neştiinţă
nu cunosc pe Dumnezeu şi n'au trezvia sufletului. Căci
Dumnezeu nu poate fi văzut, ci numai înţeles cu mintea,
fiind cât se poate de învederat în cele văzute, aşa ca
sufletul în trup. Pentrucă precum trupul nu poate fiinţa
fără suflet, aşa toate cele ce se văd şi sunt nu pot fiinţa
fără Dumnezeu.
55. De ce a fost făcut omul? Ca înţelegând făp-
turile lui Dumnezeu, să-L vază dintr'însele şi să prea-
mărească pe Cel ce le-a zidit pentru om. Iar mintea
cea plăcută lui Dumnezeu este un bun nevăzut, dăruit
de Dumnezeu celor vrednici, în urma purtării celei bune.
56. Liber este omul care nu slujeşte patimilor, ci
cu înţelepciune şi cu înfrânare îşi stăpâneşte trupul şi
se îndestulează, plin de mulţumire, cu cele dăruite de
14 FILOCALIA

Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puţine. Căci mintea iu-


bitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor cugeta la fel,
vor împăciui şi trupul întreg, chiar de n'ar vrea acesta.
Deoarece când vrea sufletul, toată turburarea trupului
se stinge.
57. Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la
îndemână pentru traiu, ci poftesc mai mult, se fac robi
patimilor, cari apoi turbură sufletul şi îi insuflă gânduri
şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum
hainele mai mari decât măsura împiedecă la mişcare
pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură,
împiedecă sufletele să lupte sau să se mântuiască.
58. Starea în care se află cineva fără să vrea îi
este şi pază şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai,
ca să nu cumva purtându-te cu nemulţumire, să te pe-
depseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este
una singură: dispreţuirea celor pământeşti.
59. După cum ne-a dat Dumnezeu vederea ca să
cunoaştem cele ce se văd: ce e alb şi ce e negru, aşa
ne-a dat şi judecată ca să deosebim cele folositoare sufle-
tului. Iar pofta, despărţindu-se de judecată, naşte plă-
cerea şi nu îngădue sufletului să se mântuiască sau să
se unească cu Dumnezeu.
60. Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele
rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a
mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci
eşti dator să ţii trupul în vieaţă, însă fără nici un gând
rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pismă, cu
mândrie şi cu poftă. Ε păcat însă a nu asculta liniştit,
ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţu-
mire şi rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. Ε
păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi
răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătueşte,
când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de
cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.
61. De cumva te îndoieşti că Dumnezeu vede tot
ce se face, gândeşte-te că tu, om fiind şi pământ, poţi
ANTONIE CEL MARE 15

vedea deodată în mai multe locuri. Înţelege dar, cu cât


mai mult poate aceasta Dumnezeu, care toate le vede,
până la grăuntele de muştar, ca Unul ce tuturor le dă
vieaţă şi pe toate le hrăneşte, precum voieşte.
62. Când închizi uşile cămării tale şi eşti singur,
cunoaşte că este cu tine Îngerul rânduit de Dumnezeu
fiecărui om. Elinii îl numesc demonul propriu. Acesta
fiind neadormit şi neputând fi înşelat, este pururea cu
tine, toate văzându-le, fără să fie împiedecat de întu-
nerec. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce se află pre-
tutindeni. Căci nu este vreun loc sau vreo materie în
care nu este Dumnezeu, ca Cel ce e mai mare ca toţi
şi pe toţi îi cuprinde în mâna Sa.
63. Dacă ostaşii păstrează credinţă Cezarului, fiindcă
le dă hrană, cu cât mai vârtos suntem datori noi a ne
sili să mulţumim neîncetat, cu netăcute guri, şi să plăcem
lui Dumnezeu, Celui ce toate le-a făcut pentru om?
64. Recunoştinţa către Dumnezeu şi vieţuirea cea
bună, este roada omului care place lui Dumnezeu. Şi
precum roadele pământului nu se coc într'un ceas, ci
după vreme şi ploi şi îngrijire, aşa şi roadele oamenilor
se fac minunate prin nevoinţă, prin luare aminte, prin
stăruinţă de vreme îndelungată, prin înfrânare şi prin
răbdare. Iar dacă făcând aceasta îţi vei părea vreodată
evlavios, nu-ţi crede ţie câtă vreme eşti în trup, ci soco-
teşte că nimic din ale tale nu e plăcut înaintea lui Dum-
nezeu. Căci să ştii că nu e uşor omului să păzească
nepăcătuirea până la sfârşit.
65. Nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cu-
vântul. Aşa de puternic este cuvântul, că printr'ânsul şi
prin mulţumire slujim lui Dumnezeu; iar folosind cuvânt
netrebnic sau cu sunet urât ne osândim sufletul. Deci
este lucru de om nesimţit ca cineva să învinuiască na-
şterea sa, sau pe alţii pentrucă păcătueşte. Căci el se
slujeşte cu slobodă alegere de cuvântul sau de fapta rea.
66. Dacă ne străduim să ne vindecăm de patimile
trupului, de teamă să nu ne râză lumea, cu atât mai
16 FILOCALIA

vârtos să ne străduim a ne vindeca de patimile sufle-


tului, ca unii ce avem să fim judecaţi înaintea feţii lui
Dumnezeu, unde e bine să nu ne aflăm fără cinste sau
vrednici de batjocură. Căci având voia liberă, dacă nu
voim să săvârşim faptele rele, atunci când le dorim, putem
face aceasta şi stă în puterea noastră să vieţuim plăcând
lui Dumnezeu; şi nimeni nu ne va putea sili vreodată
să facem vreun rău, dacă nu vrem. Şi aşa luptându-ne,
vom fi oameni vrednici de Dumnezeu şi vom petrece ca
Îngerii în ceruri.
67. Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă
vrei, eşti liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dum-
nezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel ce birue pati-
mile trupului, se încununează cu nemurirea. Căci de n'ar
fi patimile, n'ar fi nici virtuţile, nici cununile dăruite de
Dumnezeu celor vrednici dintre oameni.
68. Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de
folos, îşi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s'a
împietrit. De aceea nu trebue să ne îndreptăm mintea spre
aceştia, ca nu cumva să cădem şi noi, în chip silnic,
în aceleaşi lucruri, fără băgare de seamă, ca nişte orbi.
69. Nu trebue să ne mâniem pe cei ce păcătuesc,
chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru
dreptatea însăşi, pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i
certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie printr'alţii.
Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade,
pentrucă mânia lucrează dusă de patimă şi nu de drep-
tate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască
nici oameni prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi
pentru dreptate trebue să cerţi pe cei răi, însă nu pentru
patima mâniei.
70. Singură agoniseala sufletului este sigură şi nu
poate fi jefuită. Iar aceasta este vieţuirea virtuoasă şi
plăcută lui Dumnezeu, şi cunoaşterea şi săvârşirea celor
bune. Avuţia însă este povăţuitor orb şi sfetnic fără minte
şi cel ce întrebuinţează bogăţia rău şi pentru desfătare
îşi pierde sufletul pe care l-a dus la nesimţire.
ANTONIE CEL MARE 17

71. Se cade ca oamenii sau să nu agonisească


nimic de prisos, sau, aflîndu-se avuţi, să ştie că toate
cele din vieaţa aceasta sunt după fire stricăcioase, uşor
de pierdut, fără preţ şi lesne de frânt. De aceea sunt
datori să nu se descurajeze pentru cele ce li se pot
întâmpla.
72. Cunoaşte că durerile trupeşti sunt în chip firesc
proprii trupului, ca unul ce e pământesc şi stricăcios.
Deci sufletul iscusit trebue să stărue în mijlocul unor
asemenea pătimiri, cu răbdare, cu bărbăţie şi cu mulţu-
mire şi să nu-i bage lui Dumnezeu de vină că de ce a
făcut trup.
73. Luptătorii dela jocurile olimpice nu se încunu-
nează după prima biruinţă, nici după a doua sau a treia,
ci când birue pe toţi cei ce se luptă cu ei. Tot aşa
trebue deci ca tot cel ce vrea să fie încununat de Dum-
nezeu, să-şi deprindă sufletul întru curăţie nu numai în
privinţa celor trupeşti, ci şi a câştigurilor, răpirilor, pismei,
hranei, slavei deşarte, grăirii de rău, uciderilor şi celor
asemenea.
74. Nu pentru laudă omenească ne-am apucat de
vieţuirea curată şi de Dumnezeu iubitoare; ci pentru
mântuirea sufletului ne-am ales vieaţa virtuoasă. Căci în
fiecare zi stă moartea înaintea ochilor noştri; iar cele
omeneşti nu le vedem.
75. Stă în puterea noastră a trăi înfrânat, dar a
ne îmbogăţi nu stă în puterea noastră! Deci ce vom
zice? Avem lipsă de lucirea de scurtă vreme a bogăţiei,
pe care nu avem puterea să o agonisim, rămânând doar
la simpla dorinţă? O, ce nebuneşte alergăm, neştiind
că înaintea tuturor virtuţilor se află smerenia, precum
înaintea tuturor patimilor stă lăcomia pântecelui şi pof-
tirea celor lumeşti.
76. Cei înţelepţi trebue să-şi amintească necontenit
că răbdând mici şi scurte necazuri în vieaţă, după moarte
se vor bucura de cea mai mare plăcere şi de fericire
veşnică. Drept aceea cel ce se luptă cu patimile şi vrea
18 FILOCALIA

să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea să nu scadă


cu sufletul şi să rămână în cădere, lipsit de nădejde.
Ci sculându-se, iarăşi să lupte şi să se străduiască să
fie încununat, ridicându-se din cădere, până la ultima
suflare. Căci ostenelele trupului sunt arme ale virtuţilor
şi se fac mântuitoare sufletului.
77. Năcazurile vieţii fac să fie încununaţi de Dum-
nezeu bărbaţii şi luptătorii vrednici. Deci trebue să-şi
omoare în vieaţă mădularele faţă de toate ale vieţii. Căci
mortul nu se mai grijeşte niciodată de ceva din ale vieţii.
78. Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să
se sperie şi să se înfricoşeze îndată de patimile cari vin
asupra lui, ca nu cumva să fie batjocorit de draci, ca
fricos. Căci turburat de nălucirile lumeşti sufletul iese
din ogaşa lui. Să ştim că virtuţile noastre sufleteşti ni
se fac înaintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar pă-
catele de bună voie, pricini ale muncilor.
79. Omul raţional este războit de simţurile trupului
său, prin patimile sufletului. Iar simţurile trupului sunt
cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Prin aceste
cinci simţuri căzând ticălosul suflet în cele patru patimi
ale sale se face rob. Iar cele patru patimi ale sufletului
sunt: slava deşartă, bucuria, mânia şi frica. Dar luptând
omul cu socoteală şi cu înţelepciune le va birui şi stăpâni
desăvârşit şi nu va mai fi războit, ci va primi pace în
suflet şi va fi încununat de Dumnezeu ca unul ce a biruit.
80. Dintre cei ce se află într'o ospătărie, unii în-
chiriază paturi; alţii neputând avea pat şi dormind pe
jos, horcăe nu mai puţin ca cei ce dorm în pat. Şi
aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând
paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea
este şi cu toţi cei ce vin în vieaţă: şi cei ce au trăit
cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din
vieaţă ca dintr'o ospătărie, neluând nimic din desfătarea
şi din bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau
rele, săvârşite de ei în vieaţa lor.
ANTONIE CEL MARE 19

81. Dacă eşti cumva stăpânitor cu mare putere, să


nu ameninţi lesne cu moartea pe cineva, cunoscând că
după fire şi tu eşti supus morţii şi sufletul se desbracă
de trup ca de cea din urmă haină. Aceasta cunoscând-o
lămurit, lucrează cu blândeţe şi făcând bine mulţumeşte
neîncetat lui Dumnezeu. Căci cel ce nu se milostiveşte,
nu are virtute întru sine.
82. A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunos-
când aceasta, oamenii înţelepţi şi deprinşi în virtute şi
în cuget iubitor de Dumnezeu primesc moartea fără sus-
pine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi aminte de neîn-
lăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii.
83. Nu trebue să urâm pe cei ce au uitat de vie-
ţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu şi cari nu re-
cunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai
vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în puterea
de-a deosebi lucrurile şi orbi cu inima şi cu înţelegerea.
Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţii,
şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei.
84. Nu spune mulţimii cuvinte despre evlavie şi
bună vieţuire. Nu pentru pismă zic, dar socotesc că vei
fi luat în râs de cei smintiţi. Căci cel asemenea se bu-
cură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puţini auzi-
tori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi, decât ceea ce
voieşte Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
85. Sufletul pătimeşte împreună cu trupul; dar trupul
nu pătimeşte împreună cu sufletul. De pildă, tăindu-se
trupul pătimeşte şi sufletul, iar de va fi trupul tare şi
sănătos, se bucură şi sufletul. Dar când înţelege sufletul
nu înţelege şi trupul, ci rămâne părăsit în el însuşi. Căci
a înţelege este o pătimire a sufletului, ca şi neştiinţa sau
mândria, necredinţa, lăcomia, ura, pisma, mânia, nepă-
sarea, slava deşartă, cinstea, desbinarea, simţirea binelui.
Pentrucă cele de felul acesta se lucrează prin suflet.
86. Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios
cu prisosinţă, bun, cuminte, blând, darnic după putere,
îndatoritor, necertăreţ şi cele asemenea. Căci aceasta
20 FILOCALIA

este avuţia sufletului care nu poate fi furată: să placi


lui Dumnezeu prin unele ca acestea, şi să nu judeci pe
nimeni sau să zici: cutare este rău şi a păcătuit; ci mai
bine este să-ţi cauţi de păcatele tale şi să priveşti în
tine purtarea ta, de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce
ne priveşte dacă altul este rău?
87. Cel într'adevăr om se sileşte să fie evlavios.
Iar evlavios este cel ce nu pofteşte cele străine. Şi străine
sunt omului toate cele create. Pe toate le dispreţueşte
aşa dar, ca unul ce este chip al lui Dumnezeu. Iar chip
al lui Dumnezeu se face omul când vieţueşte în chip
drept şi plăcut lui Dumnezeu. Însă nu e cu putinţă să se
facă aceasta de nu se va lepăda de toate cele din lume.
Iar cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu ştie tot fo-
losul sufletesc şi toată evlavia ce se naşte din ea. Băr-
batul iubitor de Dumnezeu nu învinueşte pe nimeni
pentru păcatele sale. Iată semnul sufletului care se mân-
tueşte.
88. Unii se străduesc să câştige bogăţia vremelnică
cu orice preţ şi iubesc faptele păcatului, nevrând să ştie
că vine moartea şi-şi vor pierde sufletul. Ei nu urmăresc,
ticăloşii de ei, ce le este de folos şi nu se gândesc la
ce pătimeşte omul după moarte, din partea păcatului.
89. Păcatul este patimă a materiei; însă nu Dum-
nezeu este pricina păcatului, ci El a dat omului cuno-
ştinţă, pricepere şi puterea de a deosebi între bine si
rău şi voie liberă. Ceea ce naşte păcatul este negrija
şi trândăvia oamenilor. Răul nicidecum nu e pricinuit de
Dumnezeu; ci prin alegerea cea de bună voie s'au făcut
dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni.
90. Omul care vieţueşte în evlavie nu îngădue pă-
catului să i se furişeze în suflet. Iar lipsind păcatul, nici
primejdia, nici vătămarea nu sunt în sufletul acela. Pe
unii ca aceştia nu-i stăpâneşte nici dracul întunecat, nici
moartea. Căci Dumnezeu îi izbăveşte pe aceştia de rele
şi ei petrec nevătămaţi, ca unii ce au ajuns întocmai ca
Dumnezeu. Dacă pe un atare om îl laudă oamenii, el
ANTONIE CEL MARE 21

râde în sine de cei ce-l laudă; dacă-l grăiesc de rău,


nu se apără faţă de cei ce îl defaimă, nici nu se mânie
împotriva ocărilor.
91. Răul se prinde de fire ca rugina de aramă şi
necurăţia de trup. Însă nici cel care prelucră arama n'a
făcut rugina, nici părinţii necurăţia trupului. Tot aşa nici
răutatea n'a făcut-o Dumnezeu, ci i-a dat omului şi cu-
noştinţa şi puterea de a deosebi, ca să fugă de rău, ca
unul ce ştie că va fi vătămat şi chinuit de el. Ia seama
deci ca nu cumva văzând pe cineva propăşind în putere
şi avere, să-l fericeşti, lăsându-te amăgit de diavolul. Ci
adu-ţi îndată moartea înaintea ochilor, şi niciodată nu
vei pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc.
92. Dumnezeul nostru a dăruit celor din ceruri ne-
murirea; celor de pe pământ le-a dat prefacerea; şi în
toate a rânduit vieaţă şi mişcare. Iar toate acestea pentru
om. Să nu te amăgească aşa dar nălucirea lumească a
diavolului, care îţi strecoară gânduri rele în suflet. Ci,
aducându-ţi îndată aminte de bunătăţile cereşti, zi întru
tine: dacă vreau, de mine atârnă să biruesc şi acest
războiu al patimei; dar nu voiu birui dacă vreau să-mi
fac pofta mea. Nevoieşte-te dar cu ceea ce poate să-ţi
mântuiască sufletul.
93. Vieaţa este unirea şi legătura minţii cu sufletul
şi cu trupul. Iar moartea nu este pierderea celor împreu-
nate, ci stingerea cunoştinţei lor. Căci pentru Dumnezeu
toate se păstrează şi după desfacere.
94. Mintea nu este suflet, ci dar dela Dumnezeu,
care mântueşte sufletul. Ea călăuzeşte sufletul şi-l sfă-
tueşte la ceea ce-i plăcut lui Dumnezeu: să dispreţuiască
cele vremelnice, trupeşti şi stricăcioase şi să râvnească
bunurile cele veşnice, nestricăcioase şi netrupeşti. Ea în-
vaţă pe om să umble în trup, dar să înţeleagă prin
minte cele cereşti, cele din jurul lui Dumnezeu şi toate
în deobşte. Mintea iubitoare de Dumnezeu este binefă-
cătoarea şi mântuitoarea sufletului omenesc.
22 FILOCALIA

95. Sufletul coborîndu-se în trup îndată se întunecă


de întristare şi de plăcere, şi se pierde. Întristarea şi
plăcerea sunt ca nişte tumori ale trupului. Dar mintea
iubitoare de Dumnezeu lucrând împotrivă, întristează
trupul şi mântueşte sufletul, ca doctorul care taie şi arde
trupul.
96. Sufletele cari nu sunt ţinute în frâu de raţiune
şi nu sunt cârmuite de minte, ca să sugrume, să stăpâ-
nească şi să cârmuiască patimile lor, adică: întristarea
şi plăcerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvântătoare,
raţiunea fiind târîtă de patimi ca vizitiul biruit de cai.
97. Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pier-
zarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu, care a
făcut toate pentru om şi i-a dăruit lui mintea şi cuvântul
prin cari sburând sus, omul se împreună cu Dumnezeu,
înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu.
98. Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea
şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi
preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea
şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor
făpturilor existenta numai pentru bunătatea Sa.
99. Dumnezeu făcând pe om cu voie liberă, ca un
prea bogat şi bun, i-a dat şi puterea să placă lui Dum-
nezeu dacă vrea. Iar lui Dumnezeu îi place să nu fie
păcat în om. Dacă între oameni sunt lăudate faptele bune
şi virtuţile sufletului cuvios şi iubitor de Dumnezeu şi
sunt dispreţuite faptele ruşinoase şi rele, cu cât mai mult
nu va fi aşa la Dumnezeu, Cel ce vrea mântuirea omului?
100. Pe cele bune le primeşte omul dela Dumnezeu.
Căci pentru aceasta a şi fost zidit de Dumnezeu. Iar
pe cele rele şi-le trage sie-şi dela sine şi dela păcatul,
pofta şi nesimţirea sa.
101. Sufletul nesocotit, măcar că e nemuritor şi
stăpân peste trup, slujeşte trupului prin plăceri, pentrucă
nu a înţeles că desfătarea trupului este vătămare sufle-
tului. Fiind nesimţitor şi nebun, se grijeşte de desfătarea
trupului.
23

102. Dumnezeu este bun, omul e rău. Nimic rău


nu este în Cer, nimic bun pe pământ. Iar omul cu ju-
decată alege ce este mai bun şi cunoaşte pe Dumnezeul
tuturor. Lui îi mulţumeşte şi pe El Îl laudă. El urăşte
trupul încă înainte de moarte şi nu lasă să se împli-
nească simţirile cele rele, ştiind că ele lucrează pier-
zarea sa.
103. Bărbatul viclean iubeşte lăcomia şi nesocoteşte
dreptatea. El nu ia seama la nestatornicia, la amăgirea
şi la vremelnicia vieţii acesteia, nici nu se gândeşte la
moarte, că nu primeşte daruri şi că nu se poate ocoli.
Iar dacă e bătrân neruşinat şi fără minte, ca şi un pu-
tregai, nu mai foloseşte la nimic.
104. Numai dacă am fost încercaţi de supărări,
simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel
ce n'a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n'a flă-
mânzit; de asemenea nu doarme cu plăcere cel ce n'a
priveghiat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi
nu s'a întristat. Tot aşa nu ne vom bucura de bunurile
veşnice, dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.
105. Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte
mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul.
106. Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri.
Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare
celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său
nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat.
107. Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi
cuvânt, nemuritor. Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles
grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul. Şi rostind
cuvânt de mulţumită lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea.
108. Cel ce vorbeşte fără socoteală, nu are minte,
căci grăieşte fără să înţeleagă nimic. Cercetează dar
ce-ţi este de folos să faci pentru mântuirea sufletului.
109. Cuvântul care are înţeles şi este folositor su-
fletului, este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă,
care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soa-
relui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului
24 FILOCALIA

care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu


folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să
scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oame-
nilor a afla acestea.
110. Nimeni nu vede cerul, nici nu poate să înţe-
leagă cele dintr'însul, fără numai omul care se îngrijeşte
de vieaţa virtuoasă şi înţelege şi preamăreşte pe cel ce
l-a făcut pe el spre mântuirea şi vieaţa omului. Căci
bărbatul iubitor de Dumnezeu ştie sigur că nimica nu
este fără Dumnezeu şi că el este pretutindeni şi întru
toate, ca Unul ce este nemărginit.
111. Precum iese omul din pântecele maicii sale,
aşa şi sufletul, gol iese din trup: unul curat şi luminos,
altul având petele greşelilor, iarăşi altul, negru de mul-
ţimea păcatelor. De aceea sufletul raţional şi iubitor de
Dumnezeu, aducându-şi aminte şi gândindu-se la relele
de după moarte vieţuieşte cu evlavie ca să nu fie osândit
pentru acelea. Iar cei ce nu cred, fiind nepricepuţi cu
mintea, nu se poartă cu evlavie şi păcătuiesc, nesocotind
cele de dincolo.
112. Precum după ce ai ieşit din pântece, nu-ţi mai
aduci aminte de cele de acolo, tot aşa nici după ieşirea
din trup, nu-ţi mai aduci aminte de cele din trup.
113. Precum după ce ai ieşit din pântece te-ai făcut
mai mare la trup, aşa şi după ce vei ieşi curat şi fără
prihană din trup, vei fi mai mare şi cu tot nestricăcios,
petrecând în ceruri.
114. Precum trupul, după ce s'a desăvârşit în pân-
tece trebue să se nască, aşa şi sufletul după ce şi-a
plinit în trup, măsura hotărîtă lui de Dumnezeu, trebue
să iasă din trup.
115. După cum vei sluji sufletul până ce este in
trup, aşa şi el te va sluji pe tine după ce vei ieşi din
trup. Căci cel ce şi-a slujit aici trupul bine şi cu desfă-
tări, s'a slujit pe sine rău pentru după moarte. Fiindcă
şi-a osândit sufletul ca un lipsit de minte.
ANTONIE CEL MARE 25

116. Precum trupul ieşind din pântecele maicii, nu


poate să se hrănească, fiind încă nedesăvârşit, tot astfel
şi sufletul când iese din trup, dacă nu şi-a agonisit prin
bunăvieţuire cunoştinţa de Dumnezeu, nu poate să se
mântuiască, sau să se unească cu Dumnezeu.
117. Trupul unit cu sufletul iese din întunerecul pânte-
celui la lumină, iar sufletul unindu-se cu trupul e legat
de întunerecul trupului. De aceea trebue să urîm trupul
şi să-l strunim ca pe un duşman care poartă războiu
împotriva sufletului. Căci mulţimea mâncărilor şi gustul
lor plăcut deşteaptă patimile păcatului. Iar înfrânarea
pântecelui smereşte patimile şi mântueşte sufletul.
118. Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte.
Şi precum trupul fără ochi e orb şi nu vede soarele,
care luminează tot pământul şi marea, nici nu se poate
bucura de lumină, aşa şi sufletul, dacă nu are minte
bună şi vieţuire cuvioasă, este orb şi nu înţelege pe
Dumnezeu, Făcătorul şi binefăcătorul tuturor, şi nu-L
preamăreşte, nici nu va putea să se bucure de nestrică-
ciunea Lui şi de bunurile veşnice.
119. Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi
nebunie a sufletului. Căci răul se naşte din neştiinţă,
iar binele, care mântueşte sufletul, din cunoştinţa lui
Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei sârgui să nu faci
voile tale, petrecând în trezvie şi cunoscând pe Dum-
nezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te
vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de ne-
cunostinţa de Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele,
necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte.
120. Cele ce se întâmplă după rânduiala neclintită
dumnezeească, cum e răsăritul şi apusul soarelui în fie-
care zi, sau rodirea pământului, fac parte din Providenţă.
Iar cele ce se fac la poruncă de către om, se numesc
lege. Dar toate s'au făcut pentru om.
121. Câte le face Dumnezeu ca un bun, pentru om
le face; iar câte le face omul, sie-şi le face, fie bune,
fie rele. Şi ca să nu te ispitească fericirea celor răi, să
26 FILOCALIA

şti că precum cetăţile nutresc pe călăii obşteşti nu ca


să le laude reaua lor faptă, ci ca prin ei să pedep-
sească pe cei nevrednici, în acelaşi chip şi Dumnezeu
îngăduie ca cei răi să stăpânească peste cele lumeşti,
pentru ca printr'înşii să se pedepsească cei neevlavioşi.
La urmă şi pe stăpânitori îi dă judecăţii, ca pe unii ce
nu au slujit lui Dumnezeu, ci prin răutatea lor au pri-
cinuit năcazuri grele oamenilor.
122. Dacă închinătorii la idoli ar cunoaşte şi ar
vedea cu inima la cine se închină, nicidecum n'ar rătăci
dela buna cinstire, ci, privind rânduiala şi purtarea de
grijă a celor ce au fost făcute şi se fac de Dumnezeu,
ar cunoaşte pe Cel ce le-a făcut pe ele pentru om.
123. Omul cel rău şi nedrept poate să ucidă, dar
Dumnezeu nici celor nevrednici nu încetează a le dărui
vieaţă. Căci fiind bun şi îmbelşugat prin fire a voit să
fie lumea şi s'a făcut. Şi toate se fac pentru om şi
pentru mântuirea lui.
124. Om este cel ce a înţeles ce este trupul: că
este stricăcios şi vremelnic. Căci unul ca acesta înţelege
şi sufletul, că este dumnezeesc şi fiind nemuritor şi su-
flare a lui Dumnezeu a fost legat de trup spre cercare
şi îndumnezeire. Iar cine a înţeles sufletul, vieţuieşte
drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu, nemai supunîndu-se
trupului. Acela vede pe Dumnezeu cu mintea sa şi con-
templă bunurile veşnice dăruite sufletului de Dumnezeu.
125. Dumnezeu fiind pururea bun şi darnic a dat
omului puterea de-a face binele şi răul, după ce i-a dă-
ruit şi cunoştinţă, ca privind lumea şi cele din ea să
cunoască pe Cel ce a făcut-o. Iar cel necuvios poate
să vrea şi să nu înţeleagă, căci poate şi să nu creadă
şi să fie nefericit; ba poate să cugete şi împotriva ade-
vărului. Atât de mare putere are omul de-a face binele
sau răul.
126. Este o rânduială a lui Dumnezeu, ca pe mă-
sură ce creşte trupul, sufletul să se umple de minte, ca
omul să poată alege dintre bine şi rău ceea ce îi place.
ANTONIE CEL MARE 27

Dar sufletul care nu alege binele, nu are minte. Toate


trupurile au suflet, nu însă şi toate sufletele, minte. Căci
mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi,
drepţi, curaţi, buni, milostivi şi binecinstitori. Iar prezenta
minţii se face omului ajutor spre Dumnezeu.
127. Numai un lucru nu este îngăduit omului: acela
de-a fi nemuritor cu trupul. Să se unească cu Dumnezeu
îi este îngăduit, dacă va înţelege că poate. Căci voind
şi înţelegând, crezând şi iubind, prin buna vieţuire omul
ajunge împreună vorbitor cu Dumnezeu.
128. Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege
cele nevăzute. Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu
este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iu-
bitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe
Dumnezeu prin mintea sa.
129. Nimeni nu e bun, neruşinat fiind; iar cine nu
e bun, este de sigur rău şi iubitor de trup. Cea dintâi
virtute a omului este dispreţuirea trupului. Căci despăr-
ţirea de bunăvoie şi nu din lipsă de cele vremelnice,
stricăcioase şi pământeşti ne face moştenitori ai bunu-
rilor nestricăcioase şi veşnice.
130. Cel ce are minte se ştie pe sine că este om
stricăcios. Iar cel ce se ştie pe sine, pe toate le ştie
că sunt făpturile lui Dumnezeu şi s'au făcut pentru mân-
tuirea omului. Căci stă în puterea omului să înţeleagă
toate şi să creadă drept. Iar asemenea bărbat cunoaşte
sigur că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au oste-
neală foarte puţină, iar după moarte, dobândesc dela
Dumnezeu odihnă veşnică.
131. Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi
sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate
moşteni pe Dumnezeu.
132. Numai pe om îl ascultă Dumnezeu şi numai
omului se arată, fiind iubitor de oameni oriunde ar fi.
Şi iarăşi, numai omul este închinător vrednic al lui Dum-
nezeu. Pentru om numai se schimbă Dumnezeu la faţă.
28 FILOCALIA

133. Dumnezeu a făcut omului cerul pe care îl îm-


podobesc stelele, pentru om, pământul pe care îl lucrează
oamenii pentru ei înşişi. Cei ce nu simt o atât de mare
purtare de grijă au sufletul lipsit de minte.
134. Binele e nevăzut, ca cele din cer; răul se vede,
ca cele de pe pământ. Binele este ceea ce nu are com-
paraţie; iar omul care are minte îşi alege ceea ce e
mai bun, căci numai el înţelege pe Dumnezeu şi făp-
turile Lui.
135. Mintea se arată în suflet, iar natura în trup.
Mintea îndumnezeeşte sufletul, iar natura e revărsată în
trup. În tot trupul este natură, dar nu în tot sufletul,
minte. De aceea nu tot sufletul se mântuieşte.
136. Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea
este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care
înţelege lumea şi vrea să se mântuiască, în fiecare ceas
are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că
acum e vreme de luptă şi de cercetare şi nu aşteaptă
să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde
mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă.
137. Pe pământ a lăsat Dumnezeu naşterea şi
moartea; pe cer se arată purtarea de grijă şi rânduiala
neclintită. Dar toate s'au făcut pentru om şi pentru mân-
tuirea lui. Dumnezeu, cel îmbelşugat în toate bunătăţile,
pentru oameni a făcut cerul şi pământul şi elementele,
făcându-le parte prin acestea de toate bunătăţile.
138. Cele muritoare se supun celor nemuritoare;
iar cele nemuritoare slujesc celor muritoare (adică ele-
mentele omului), pentru iubirea de oameni şi bunătatea
firească a lui Dumnezeu care le-a făcut pe ele.
139. Cel ce e sărac şi nu poate vătăma, nu se
socoteşte între cei evlavioşi. Iar cel ce poate vătăma cu
puterea sa, dar nu întrebuinţează puterea spre rău, ci
cruţă pe cei mai umiliţi, pentru evlavia sa, întru bună
răsplată se va afla şi după moarte.
140. Dumnezeu, Ziditorul nostru, pentru iubirea de
oameni, ne-a lăsat multe căi de mântuire, cari întorc
ANTONIE CEL MARE 29

sufletele şi le sue în Ceruri. Căci sufletele oamenilor


primesc pentru virtute răsplată, iar pentru greşeli pedepse.
141. Fiul este întru Tatăl, Duhul întru Fiul, iar Tatăl
este întru amândoi. Iar prin credinţă omul cunoaşte toate
cele nevăzute şi gândite. Credinţa este consimţirea de
bună voie a sufletului.
142. Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe, sau îm-
prejurări să treacă î n o t râuri foarte mari, de vor fi treji
la minte, scapă de primejdie chiar de ar fi valuri po-
trivnice; şi de se scufundă puţin, prinzându-se de ceva
dela ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de
zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă, nu vor
putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi
vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzând în învolbu-
rarea valurilor vieţii, de nu se va trezi din păcatul ma-
teriei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeesc şi
nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat
cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de
plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine
şi îmbătându-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla
înafară de cei mântuiţi. Căci trupul ne trage adeseori
ca un râu spre plăcerile necuvenite.
143. Sufletul raţional stăruind neclintit pe lângă ho-
tărîrea cea bună, ţine în frâu mânia, pofta şi patimile
sale nesocotite, ca pe un cal. Şi biruindu-le, înfrânân-
du-le şi stăpânindu-le pe acestea se încununează şi se
învredniceşte de vieaţa din ceruri, pe care o primeşte
ca pe o răsplătire a biruinţii şi a ostenelilor dela Dum-
nezeu cel ce l-a zidit.
144. Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea
celor răi şi bunăstarea celor nevrednici nu se sminteşte,
dorindu-şi fericirea lor în vieaţa aceasta, cum fac oamenii
nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor,
ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu
poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu
nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei tre-
buitoare.
30 FILOCALIA

145. Vieaţa trupului şi bucuria de multă bogăţie şi


putere în vieaţa aceasta, i se face sufletului moarte. Iar
osteneala, răbdarea, lipsa purtată cu mulţumită şi moartea
trupului, este vieaţă şi fericire veşnică a sufletului.
146. Sufletul raţional nepunând preţ pe zidirea ma-
terială şi pe vieaţa cea vremelnică, îşi alege desfătarea
cerească şi vieaţa veşnică, pe cari le va primi dela
Dumnezeu prin vieţuire curată.
147. Cei ce şi-au înnoroiat veştmântul, întină şi
haina celor ce se apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia
şi nedrepţi la purtare, petrecând cu cei mai simpli şi
vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz.
148. Începutul păcatului este pofta, prin care se
pierde sufletul raţional; iar începutul mântuirii şi al îm-
părăţiei cerurilor este dragostea.
149. Precum un vas de aramă uitat multă vreme şi
neînvrednicit de îngrijirea trebuitoare e mâncat de rugină
din pricina neîntrebuinţării şi ajunge nefolositor şi urît,
tot aşa şi sufletul, nelucrând şi negrijindu-se de buna
vieţuire şi de întoarcerea la Dumnezeu, şi ieşind prin
fapte rele de sub acoperământul lui Dumnezeu, e mâncat
de păcatul crescut din trândăvie în materia trupului şi
se va afla fără frumuseţe şi netrebnic pentru mântuire.
150. Dumnezeu este bun, fără patimă şi neschim-
băcios. Iar dacă cineva găseşte că e raţional şi drept
ca Dumnezeu să nu se schimbe, dar tocmai de aceea
întreabă nedumerit cum se bucură de cei buni şi se
întoarce de către cei răi, sau se mânie pe cei păcătoşi,
iar slujit fiind se milostiveşte, să i se răspundă că Dum-
nezeu nici nu se bucură, nici nu se mânie, căci bucuria
şi întristarea sunt patimi; nici nu primeşte daruri, căci
atunci s'ar birui de plăcere. Nu e îngăduit să socotim
pe Dumnezeu bun sau rău, din lucruri omeneşti. El este
numai bun şi numai folositor şi nu vatămă niciodată. În
felul acesta El este totdeauna la fel. Iar noi rămânând buni,
pentru asemănare ne unim cu Dumnezeu şi făcându-ne răi,
pentru neasemănare ne despărţim de Dumnezeu. Trăind
ANTONIE CEL MARE 31

întru virtute suntem ai lui Dumnezeu, iar făcându-ne răi


ne facem nouă vrăşmaş pe Acela ce nu se mânie în
deşert. Păcatele noastre sunt acelea cari nu lasă pe
Dumnezeu să strălucească în noi, ci ne leagă cu demonii
ce ne chinuiesc. Iar când prin rugăciuni şi faceri de
bine, primim deslegare de păcate, prin aceasta nici nu
slujim, nici nu schimbăm pe Dumnezeu, ci prin faptele
şi întoarcerea noastră spre Dumnezeu, vindecând pă-
catul nostru, ne bucurăm iarăşi de bunătatea Sa. Încât
este totuna a zice că Dumnezeu îşi întoarce faţa dela
cei răi, sau că soarele se ascunde de cătră cei lipsiţi
de vedere.
151. Sufletul evlavios cunoaşte pe Dumnezeul tuturor.
Căci evlavia nu e altceva decât împlinirea voii lui Dum-
nezeu. Iar aceasta este cunoaşterea lui Dumnezeu care
face pe om să fie fără pizmă, înţelept, blând, îndatoritor
şi milostiv după putere, necertăreţ şi în toate după plă-
cerea şi voia lui Dumnezeu.
152. Cunoştinţa şi frica de Dumnezeu aduc tămă-
duire de patimile trupului. Căci aflându-se în suflet ne-
cunoştinţa lui Dumnezeu, patimile rămânând nevindecate
fac sufletul să putrezească ca printr'un puroiu îndelungat.
Iar pentru aceasta să nu învinovăţim pe Dumnezeu, care
a dat oamenilor pricepere şi cunoştinţă.
153. Dumnezeu a umplut pe om de pricepere şi
cunoştinţă, voind să curăţească patimile şi păcatul cel
de bunăvoie şi să strămute ceea ce e muritor la ne-
murire, pentru bunătatea Sa.
154. Mintea cea din sufletul curat şi iubitor de
Dumnezeu, cu adevărat vede pe Dumnezeul cel nefăcut,
neprivit şi negrăit, pe Cel singur curat celor curaţi cu
inima.
155. Omul care rabdă necazurile cu inimă bună
şi cu mulţumită, va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi
mântuirea. Iar stăpânirea mâniei, limbii, pântecelui şi
plăcerilor e de cel mai mare ajutor sufletului.
32 FILOCALIA

156. Aceea ce tine lumea este pronia lui Dumnezeu;


şi nu se află loc lipsit de pronie. Iar pronia este cuvântul
desăvârşit al lui Dumnezeu, care dă chip materiei ce
vine în lume şi e ziditorul şi meşterul tuturor celor ce se
fac. Nici materia nu poate fi pusă în rânduială fără
puterea cuvântului care deosebeşte lucrurile. Iar cuvântul
este chipul şi mintea, înţelepciunea şi pronia lui Dum-
nezeu.
157. Pofta din amintire este rădăcina patimilor,
cari sunt rudeniile întunerecului. Iar sufletul zăbovind în
amintirea poftei nu se cunoaşte pe sine că este insuflarea
lui Dumnezeu. Şi aşa e dus spre păcat, nesocotind
relele de după moarte, lipsitul de minte.
158. Cea mai mare şi mai fără leac boală a su-
fletului este necredinţa în Dumnezeu şi iubirea de slavă.
Căci pofta răului este o lipsă a binelui. Iar binele stă
în a face cu prisosinţă toate cele bune, câte plac Dum-
nezeului a toate.
159. Numai omul este în stare să primească pe
Dumnezeu, căci numai acestui animal îi vorbeşte Dum-
nezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Şi prin
toate prevesteşte oamenilor vrednici de El, bunătăţile
viitoare.
160. Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă
pe Dumnezeu nimica nu-i este cu anevoie. Iar dacă
vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor
celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul
Lui. Şi toate sunt pentru om.
161. Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de
păcate. De aceea cea mai mare izbândă a sufletului,
care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om.
162. Numele este însemnarea unuia dintre mulţi. De
aceea e lucru fără minte a socoti că Dumnezeu care e
unul singur, mai are alt nume. Căci Dumnezeu aceasta
înseamnă: Cel fără de început, care a făcut toate
pentru om.
ANTONIE CEL MARE 33

163. Dacă ştii ca ai fapte rele întru tine, scoate-le


din sufletul tău, în aşteptarea celor bune. Căci drept este
Dumnezeu şi iubitor de oameni.
164. Cunoaşte pe Dumnezeu şi e cunoscut de Dum-
nezeu omul care neîntrerupt se nevoieşte să fie nedes-
părţit de Dumnezeu. Iar nedespărţit de Dumnezeu ajunge
omul care e bun în toate şi care birue toată plăcerea,
nu din pricina lipsei, ci prin voinţă şi înfrânare.
165. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face
prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău
către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea,
cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci
aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-I urmezi Lui
cu smerită cugetare şi printr'unele ca acestea. Iară lu-
crarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului
care are minte.
166. Stihul acesta l-am scris pentru cei mai simpli
spre dreaptă ştiinţă, pentrucă unii au avut îndrăsneala
să spună cu necredinţă că ierburile şi legumele ar fi în-
sufleţite. Le spun acestora: Ierburile au vieaţa firii, suflet
însă n'au. Iar omul se numeşte animal raţional pentrucă
are minte şi este capabil de ştiinţă. Celelalte dobitoace
pământeşti şi din aer au glas în ele fiindcă au duh
(πνεύμα) şi suflet. Şi toate cele cari cresc şi scad sunt
vieţuitoare, fiindcă vieţuiesc şi cresc, dar pentru aceea
nu au şi suflet. Iar deosebirile vieţuitoarelor sunt patru :
Unele sunt nemuritoare şi însufleţite ca îngerii, altele au
minte, suflet şi duh, ca oamenii, altele au numai duh
si suflet ca dobitoacele, iar altele numai vieaţă ca ier-
burile. In ierburi dăinueşte vieaţa fără suflet, fără duh şi
fără minte. Iar toate celelalte fără vieaţă nu pot să fie.
Şi tot sufleul omenesc este într'o mişcare necontenită
dela un loc la altul.
167. Când primeşti închipuirea vreunei plăceri, pă-
zeşte-te ca să nu fi răpit îndată de ea, ci ridicându-te
o clipă mai presus de aceasta, adu-ţi aminte de moarte
34 FILOCALIA

şi gândeşte-te că e mai bine să te ştii că ai biruit această


amăgire a plăcerii.
168. După cum dela naştere începe pătimirea, fiindcă
ceea ce a venit la vieaţă se şi strică, aşa dela patimă
începe păcatul. Să nu zici, prin urmare, că Dumnezeu
n'a putut tăia păcatul, căci cei ce zic aşa sunt nesimţitori
şi nebuni. Nu era de lipsă să taie Dumnezeu materia,
pentrucă aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu
a tăiat păcatul din oameni în chip folositor, dându-le
minte, ştiinţă, cunoştinţă şi putere de-a deosebi binele.
Deci cunoscând că păcatul ne vatămă, putem să fugim
de el. Dar omul fără minte i se aruncă în braţe şi se
laudă cu el şi căzând ca într'o mreajă e războit de el
după ce e tras înăuntru. Unul ca acesta niciodată nu
mai poate să-şi ridice capul, să vadă şi să cunoască pe
Dumnezeu, Cel ce a făcut toate pentru mântuirea şi în-
dumnezeirea omului.
169. Cele muritoare sunt nemulţumite de ele înşile,
ştiind de mai înainte de moartea care vine. Nemurirea
îi vine sufletului cuvios din bunătatea lui, iar moartea i
se trage sufletului ticălos şi fără minte din răutatea lui.
170. Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul
tău, aducându-ti aminte de binefacerile şi de marea
purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de în-
întelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar
somnul trupului tău se va face tresvie a sufletului şi în-
chiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu,
Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va
da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dum-
nezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o sin-
gură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa
cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se
cuvine slavă în vecii vecii vecilor. Amin.
Evagrie Ponticul
Vieaţa şi scrisul lui
Evagrie, de origine din Pont, a fost un ucenic al Sf. Vasile
cel Mare, care l-a făcut ceteţ şi al Sf. Grigorie de Nazianz, care
l-a sfinţit întru diacon. La anul 379 pare să fi venit cu Sf. Gri-
gorie de Nazianz, la Constantinopol, unde a rămas câtăva vreme
şi după plecarea aceluia, pe lângă patriarhul Nectarie. Bun cu-
vântător şi temeinic instruit în ale teologiei, ţinea în acel timp
predici foarte apreciate în legătură cu contraversele dogmatice
ale vremii. Diferite motive l-au îndemnat totuşi să plece dela
Constantinopol la Ierusalim, iar după o scurtă şedere acolo, la
anul 382 se duse în Egipt, închinându-se vieţii de pustnic, în
care a avut ca îndrumător pe Macarie cel Mare.
Scaunul episcopal, oferit lui de Teofil al Alexandriei, l-a
respins în chip statornic. Moare la anul 399.1)
Citind cu multă râvnă pe Origen, a împrumutat dela acesta
teoria preexistenţii sufletelor şi a restabilirii finale a tuturor
(apocatastasă).De aceea sinodul al 5-lea ecumenic l-a condamnat
ca origenist. Acest fapt a avut ca urmare că textul grec (original)
ai scrierilor sale nu s'a mai păstrat, afară de unele extrase, puse
şi acelea de cele mai multe ori sub alte nume, mai ales sub al
lui Nil Ascetul. Operile lui întregi s'au păstrat numai în tradu-
ceri siriace şi armene, adică la creştini monofiziţi.2
1) O. Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literatur, vol. 3, ed. 2
Fr. i. Br. Herder, 1923, p. 93 urm.
2) Iată scrierile lui Evagrie, după Viller-Rahner, O. c, 97—98; a), Antirrhe-
ticos, editată de W. Frankenberg, Evagrtus Ponticus ( î n : Nachrichten von der
Gesellschaft der Wissenschaften in Gotingen, Phil-hist, Klasse, n. Folge XIQ, 2;
Berlin 1912), p. 472-545 (in limba siriacă şi in retraducere in greceşte); b) Mo-
36 FILOCALIA

Evagrie pare a fi primul scriitor bisericesc care, imitând


literatura filosofică de sentinţe, şi-a îmbrăcat învăţătura sa în
această formă. El este iniţiatorul „centuriilor", al sentinţelor în
grupe de câte 100. In general este recunoscut ca „cel mai fecund
şi mai caracteristic scriitor duhovnicesc din pustia Egiptului"
(Viller Rahner, Op. c. 99). El a dat o formă mai înţeleasă marilor
idei ale lui Origen şi Grigorie al Nisei. Scrierile lui, afară de
tezele origeniste condamnate, au exercitat poate cea mai mare
influenţă asupra ascezii şi misticii răsăritene până în veacul al
14-1ea, ba până în al 20-lea, cum zice J. Hausherr. Evagrie a
însemnat mai mult pentru mistica ortodoxă decât Dionisie Areo-
pagitul, care a venit mai târziu, când misticii aveau prin Evagrie
o învăţătură fixată gata. Această învăţătură trece dela el peste
Scărarul, Isichie, Maxim Mărt., Nichita Stitatul, până la isichaşti
(la Viller Rahner, Op. c. p. 109).
Evagrie împarte viaţa spirituală în activă şi contemplativă
sau gnostică. Viaţa activă este numai pregătirea pentru cea
nachicon în 2 p ă r ţ i : 1. Capita practica, Migne P. G 40, 1220—1236, P. G.
40, 1236—1244, P. G. 40, 1 2 4 4 - 1 2 5 2 şi P. G. 40, 1272—1276 (de octo cogita-
tionibus). Cum trebuesc aşezate capetele se poate vedea la Frankenberg, O.
c. p. 4. 2) Gnosticus, ed Frankenberg O. c. p. 546—553 (în l. siriacă şi re-
traducere în greacă) Partea 1-a are 100 capete, a 2-a are 5 0 ; c) Capitula
prognostica (600 probleme gnostice ; 6 Centurii), ed. Frankenberg, O. c. ρ 49 — 471.
Sub numele lai Evagrie s'au păstrat în greceşte şi în traducere latină,
afară de „capetele practice": d) Rerum monachalium rationes, P. G. 40, 1252—
1264. Ε „Schiţa monachicească" din Filocalie; e) Sentsntiae per alphabetum
dispositae, în P. G. 40, 1267—1270; f) Două scrieri mici, dintre cari una
adresată „fraţilor cari locuesc în chinovii" şi a doua „către fecioare", ed. H.
Gressman. Texte und Untersuchungen 39, 4 (Lipsea 1913), p. 146—165, O tradu-
cere latină în P. G. 40, 1277—1286 Precuvântarea la acestea o formează epist.
19 şi 20 (Frankenberg 579). In parte sub numele lui Nil Sinaitul s'au păstrat dela
el; g) De diversis matignis cogitationbus, în P. G. 79, 1199—1228 C. In Filocalie
e dată sub numele lui Evagrie şi cu titlul „Despre deosebirea patimilor şi a
gândurilor" (urmează d u p ă : „Schiţa monachicească") şi se încheie cu:
,,νοΰν άστεροειδη δψει έν π ρ ο σ ε υ χ ή " (corespunde cu Ρ. G. 40, 1228 G). Ce
urmează este un adaus care, după J. Muyldermans (A travers la tradition
manuscrite d'Evagre le Pontique, Bibliotheque du Mus, Lowen 1932), nu ar fi
al lui Evagrie, lucru care nu pare adevărat; h) Tractatus ad Eulogium, sub
numele lui Nil, P. G. 79, 1093—1140; i) De oratione, sub numele lui Nil, P.
G. 79, 1165—1200, (trad. în 1. franceză şi comentată de J. Hausherr în Revue
EVAGRIE PONTICUL 37

gnostică. Toată strădania omului trebue să ducă la cunoaştere


sau gnoză,a cărei încoronare este contemplarea Sf. Treimi. Rostul
ascezei este să înlăture piedecile ce stau în calea cunoaşterii,
prin curăţirea sufletului de patimi.
Virtuţile, cari sunt treptele vieţii active, se rînduesc în ur-
mătoarea ordine: Cea mai de jos e credinţa, care naşte frica de
Dumnezeu.Aceasta naşte păzirea poruncilor,ale cărei fiice sunt:în-
frânarea,cuminţenia,răbdarea,şi nădejdea.Toate duc la nepătimire
(άπάθ-εια),al cărei rod e dragostea.De acum părăsim vieaţa activă.
Dragostea ne introduce în vieaţa contemplativă.
Treapta, cea mai de jos a vieţii contemplative este „gnoza
naturală" (φυσική). După ea urmează„teologia",gnoza mai înaltă,
contemplarea Sf. Treimi, care e şi treapta „rugăciunii curate".
Cunoaşterea lui Dumnezeu, ca ţintă supremă a vieţii du-
hovniceşti, nu se realizează prin cugetare discursivă. Cel curăţit
ajunge până la o cunoaştere intuitivă a Lui, în lumina sufletului
îndumnezeit. In timpul rugăciunii, sufletul contemplativului este
asemenea cerului, în care străluceşte lumina Sf. Treimi. Dar
pentru aceasta se cere o curăţire de toate patimile şi de toate
gândurile în legătură cu ele. Aceasta e curăţirea ce se cere
sufletului, care e sediul patimilor. Dar se cere şi o curăţire a
minţii, vârful cunoscător, sau ochiul sufletului. Până ce mintea
mai păstrează chiar şi numai gânduri nestrăbătute de patimi, ea
poate cunoaşte prin ele pe Dumnezeu în chip mijlocit. Dar dacă
vrea să ajungă la vederea Sf. Treimi, trebue să se cureţe şi de
aceste gânduri, ca să devină cu totul pură (γυμνός). La această
stare nu poate ajunge decât prin harul lui Dumnezeu. Ajuns
omul aci, în inima lui străluceşte lumina Sf. Treimi, el vede
lumina dumnezeiască. Lumina aceasta este„fără formă",întru cât
şi Dumnezeu este fără chip, simplu şi nepătruns. In cunoaşterea
aceasta a lui Dumnezeu nu e nimic care să se întipărească în

d'Ascetique et de Mystique 1934, p. 34—93, 113—170); j) Capita paraenetica


P. G. 79, 1249—1252 A. in limba siriacă s'au mai p ă s t r a t ; 1) Epistole, la Fran-
kenberg p. 554—635, în 1. siriacă şi retraducere greacă. Intre ele este un pro-
treptic 554—557, un parenetic 558—563, o scrisoare lungă către Melania
(613—619), o epistolă 621—635, care e păstrată şi în greceşte ca a 8-a epistolă
a Si. Vasile (P. G. 32, 2 4 5 - 2 6 8 ) .
38 FILOCALIA

mintea omului. De aceea mintea trebue să se elibereze de orice


întipărire a lucrurilor şi înţelesurilor lor. Cunoaşterea lui Dum-
nezeu e dincolo de orice chip.Viziunile imaginative sunt suspecte.
Cunoaşterea aceasta e simplă, necompusă, indescriptibilă, fără
imagini. Este o cucerire a mintii de către nemărginirea Celui
infinit.Tocmai de aceea lumina aceasta este într'un anumit înţeles
şi întunerecul cel mai adânc, „neştiinţa fără margini".
Dar această cunoaştere are şi o altă lăture. Când lumina
dumnezeească răsare în minte, aceasta se vede şi pe sine însăşi.
Vederea proprie este o condiţie a desăvârşirii minţii. Astfel
mintea în vremea rugăciunii se vede pe sine, strălucind ca sa-
firul şi ca cerul, ca locul în care s'a coborât Sf. Treime.
Mult vorbeşte Evagrie de starea de nepătimire (apatia), ca
o condiţie a vederii lui Dumnezeu. Semnul că cineva a ajuns la
adevărata lipsă de patimi stă în faptul că se poate ruga neturburat
şi neîmprăştiat, eliberat de toate grijile şi de toate gândurile şi
imaginile lucrurilor. Dar această nepăsare faţă de lucrurile lumii,
nu este şi o indiferenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ci
o condiţie pentru ca să-i poată iubi cu adevărat.
Patimile, cari pun stăpânire pe om şi de cari trebue să se
curăţească pentru a ajunge la nepătimire, iubire şi gnoză, le
aduce Evagrie în legătură cu demonii, încât lupta cu ele este în
acelaşi timp o luptă cu ei. Această idee devine un leit motiv
important al întregei asceze răsăritene.
Tot la Evagrie găsim pentru prima dată teoria celor opt
patimi, sau vicii, sau gânduri păcătoase, teoria ce va reveni
mereu la scriitorii ascetici de după el, la Casian, Nil, Ioan Scă-
rarul, Ioan Damaschin etc.
La Evagrie sunt trasate directivele ascezei şi misticei ulte-
rioare, la el se cuprind sistematizate aproape toate învăţăturile
psichologice şi pneumatologice, aplicate în vieaţa ascetică şi mi-
stică din Răsărit.1

1) Prezentarea aceasta am luat-o întreagă după Viller-Rahner, Op. c,


socotind că proporţiile reduse ale ei mă dispensează de o analiză proprie a
scrisului lui Evagrie, ilustrată cu citate din operile lui.
EVAGRIE MONACHUL

Schiţă monahicească, in care se arată


cum trebue să ne nevoim şi să ne liniştim1

La Ieremia Proorocul s'a scris: „Iar tu să nu-ţi


iai muiere în locul acesta. Că acestea zice Domnul
despre fiii şi fiicele ce s'au născut în locul acesta:
cu moarte bolnăvicioasă vor muri".2 Aceasta o arată şi
cuvântul Apostolului: „Omul care se căsătoreşte, se în-
grijeşte de ale lumii, cum să placă femeii, şi se risi-
peşte în acestea. Iar femeia măritată se îngrijeşte de
ale lumii, cum să placă bărbatului". 3 Şi se vede lim-
pede că nu numai despre fiii şi fiicele ce se vor naşte
din căsătorie a zis Proorocul că „de moarte bolnă-
vicioasă vor muri", ci şi despre fiii şi fiicele ce se nasc
în inima lor, adică despre gândurile şi poftele trupeşti,
întru cât şi acestea vor muri în cugetul bolnăvicios, ne-
putincios şi destrăbălat al lumii acesteia şi nu se vor
învrednici de vieaţa cerească. „Iar cel necăsătorit, zice,
se îngrijeşte de ale Domnului, cum să placă lui Dum-

1) In Migne, P. G. 40, 1251—1264, sub titlul: „Evagrii monachi, Rerum


monachalium rationes, earumque juxta quietem appositio" (text grec şi latin).
In P. G. e împărţită în 11 capete. Iau această împărţire. In Filocalia greacă
(Atena 1893, vol. I, pg. 21—25) nu are nicio împărţire.
2) Ierem. 16, 2—4 3) I. Cor. 7, 33 34.
FILOCALIA
40

nezeu" 1 şi cum să aducă roadele cele pururi înfloritoare


şi nemuritoare ale vieţii veşnice.
2. Aşa este monachul şi aşa trebue să fie: să nu
aibă femeie, să nu nască fii sau fiice în locul mai înainte
zis; dar nu numai atât, ci trebue să fie şi ostaş al lui
Hristos, nepământesc, fără grijă, înafară de orice gând
şi faptă de câştig, după cum zice şi Apostolul: „Nimenea
ostaş fiind, nu se împiedecă de lucrurile lumeşti, ca singur
Voevodului să placă". 2 Aşa să fie şi monachul, mai ales
cel care a lepădat toate cele materiale ale lumii acesteia
şi zoreşte spre câştigurile cele frumoase şi bune ale
liniştei. Căci ce frumoasă şi bună este nevoinţa pentru
dobândirea liniştei. „Blând este jugul ei şi sarcina
uşoară". 3 Dulce este vieaţa şi fapta ei plăcută.
3. Vrei aşa dar, frate, să iai asupra ta vieaţa sin-
guratecă şi să zoreşti spre cununile celei mai mari bi-
ruinţe, a liniştei? Lasă grijile lumei cu domniile şi cu
stăpânirile ei, adică fii nepământesc, fără patimă şi fără
de orice poftă, ca făcându-te străin de tovărăşia acestora,
să te poţi linişti într'adevăr. Căci de nu se va smulge
cineva pe sine din acestea, nu va putea dobândi pe-
trecerea aceea. Îndestulează-te cu mâncare puţină şi fără
preţ, nu cu multă şi bogată. Iar dacă de dragul de-a fi
ospitalier îţi merge gândul la vreo mâncare mai de preţ,
leapădă gândul acesta şi nicidecum să nu-i dai ascul-
tare, că prin el îţi întinde vrăjmaşul o cursă, ca să te
abată dela linişte. Ai pildă pe Domnul Iisus, care mustră
sufletul ce se îngrijeşte de unele ca acestea, zicând
Martei: „Ce te îngrijeşti şi spre multe te sileşti?" 4 Un
lucru trebueşte, să asculţi cuvântul lui Dumnezeu; după
aceea toate se află fără osteneală. De aceea adaugă
îndată, zicând: „Maria partea cea bună şi-a ales, care
nu se va lua dela dânsa". 5 Ai apoi şi pilda văduvei din
Sarepta Sidonului, care a găzduit pe proorocul Ilie.6 Chiar
numai pâine, sare şi apă de-ai avea, şi cu acestea poţi

1) Ibid. 2) ÎI Tim. 2, 4. 3) Mt. 11, 30. 4) Lc. 10, 41. 5)Lc. 10, 42. 6)Reg. 17, 10.
EVAGRIE MONACHUL 41

să te faci vrednic de răsplata iubirii de străini, iar de


cumva n'ai nici de acestea, ci primeşti pe străin numai
cu bunăvoinţă şi îi întorci cuvânt de folos, de asemenea
poţi primi răsplata iubirii de străini. Căci s'a zis: „Cu-
vântul este mai presus de dar". Unele ca acestea trebue
să le cugeţi asupra milosteniei.
4. Ia seama, aşa dar, să nu pofteşti să ai bogăţie
pentru a o împărţi săracilor; căci şi aceasta este o
amăgire a celui rău, ca să te ducă la slava deşartă şi
să împingă mintea la tot felul de osteneli pentru câştiguri.
Gândeşte-te la văduva de care mărturiseşte Domnul în
Evanghelie, care numai doi bani a avut şi a covârşit cu
ei hotărârea şi puterea bogaţilor. „Căci aceia, zice, din
prisosul lor au aruncat în visterie, pe când aceasta
toată averea ei".1 Cât priveşte hainele, să nu pofteşti
să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele
cari sunt de trebuinţă trupului. „Aruncă mai bine asupra
Domnului grija ta şi El va purta grijă de tine".2 „Căci
El se îngrijeşte, zice, de noi".3 Dacă eşti lipsit de hrană
sau de haine, nu te ruşina să primeşti când ţi le vor
aduce alţii, căci ruşinea aceasta este un fel de mândrie.
Iar dacă prisoseşti tu în acestea, dă şi tu celui lipsit.
Aşa voieşte Dumnezeu să se chivernisească între dânşii
copiii Săi. De aceea scrie Apostolul către Corinteni cu
privire la cei lipsiţi: „Prisosul vostru să împlinească lipsa
altora, ca şi prisosul acelora să împlinească lipsa voastră;
ca să se facă potrivire, precum este scris: Celui ce are
mult, nu i-a prisosit şi celui ce are puţin, nu i-a lipsit".4
Deci având pentru timpul de acum cele de trebuinţă, nu
te griji pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici
pentru o săptămână şi nici pentru o lună. Căci venind
de faţă ziua de mâine, va aduce El cele de trebuinţă.
Tu caută mai bine Împărăţia cerurilor şi dreptatea lui
Dumnezeu. „Căutaţi, zice Domnul, Împărăţia lui Dumnezeu
şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă". 5

1) Lc. 21, 4; Mc. 12, 44. 2) Ps. 55, 23. 3) I. Petr. 5, 7.4) Ii. Cor, 18, 14—15.
5) Mt 6, 33.
42 FILOCALIA

5. Să nu-ţi iai tânăr slujitor, ca nu cumva vrăjmaşul


să stârnească prin el vreo sminteală şi să-ţi turbure cu-
getul, ca să te îngrijeşti de mâncări alese, căci nu vei
mai putea să te îngrijeşti numai de tine. Să nu faci
aceasta gândindu-te la odihna trupească, ci cugetă la
ce e mai bine, la odihna duhovnicească, căci cu ade-
vărat e mai bună odihna duhovnicească, decât cea
trupească. Iar dacă te gândeşti la folosul tânărului, să
nu te învoieşti nici atunci, căci nu este a noastră datoria
aceasta, ci a altora, a sfinţilor părinţi din chinovie.
Grijeşte-te numai şi numai de folosul tău, păzind chipul
liniştei. Cu oameni cu multe griji şi iubitori de materie
să nu-ţi placă să locueşti, ci locueşte sau singur, sau
cu fraţi neiubitori de materie şi de acelaşi cuget cu tine.
Că cel ce locuieşte cu oamenii iubitori de materie şi cu
multe griji, vrând-nevrând va face şi el tovărăşie cu ei
şi va sluji poruncilor omeneşti. Nu te lăsa atras în vor-
bire deşartă, nici în oricare altă năpastă, ca mânia,
întristarea, nebunia după lucruri pământeşti, frica de
sminteală, grija de naşteri, sau de rudenii, ba mai mult,
ocoleşte întâlnirile dese cu acestea, ca nu cumva să te
scoată din liniştea cea din chilie şi să te tragă în grijile
lor. „Lasă, zice Domnul, pe cei morţi să-şi îngroape
morţii lor, iar tu vino de urmează Mie".1 Iar dacă şi
chilia, în care locuieşti, e încărcată cu multe, fugi, nu
o cruţa, ca nu cumva să te topeşti de dragul ei. Toate
să le faci, toate să le împlineşti, ca să te poţi linişti.
Încălzeşte-ţi inima, sârguind să te afli în voia lui Dum-
nezeu şi în războiul nevăzut.
6. Dacă nu te poţi linişti uşor în părţile tale, gră-
beşte spre înstrăinarea cu voia şi întăreşte-ţi gândul spre
ea. Fă-te ca un neguţător priceput, care le cearcă pe
toate cele folositoare liniştei şi pe toate căile pune stă-
pânire pe cele liniştitoare şi de folos acestui scop. Te
sfătuiesc iarăşi: iubeşte înstrăinarea, căci te izbăveşte de

1) Mt. 8, 22.
EVAGRIE MONACHUL 43

împrejurările ţinutului tău şi te face să te bucuri numai


de folosul liniştei. Fugi de zăbovirile în cetate şi rabdă
cu bărbăţie pe cele din pustie; „că iată, zice Sfântul,
m'am depărtat fugind şi m'am sălăşluit în pustie".1 De
este cu putinţă, în niciun chip să nu te arăţi prin cetate.
Căci nu vei vedea acolo nimic de folos şi nimic bun
pentru petrecerea ta. „Am văzut, zice iarăşi Sfântul, fără-
delege şi pricire în cetete". 2 Aşadar caută locurile ne-
turburate şi singuratice şi să nu te înfricoşezi de ecoul
lor. Chiar năluciri dela draci de vei vedea acolo, să nu
te înspăimânţi, nici să fugi, lepădând alergarea ce îţi e
spre folosul tău. Să stai pe loc fără frică şi vei vedea
măririle lui Dumnezeu: 3 ajutorul, purtarea de grijă şi
toată cunoştinţa spre mântuire. „Căci am primit, zice
fericitul bărbat, pe Cel ce mă mântuieşte de împuţinarea
sufletului şi de furtună". 4 „Pofta vagabondării să nu
biruie inima ta, căci vogabondarea împreunată cu pofta
strică mintea cea fără de răutate". 5 Multe ispite sunt
cu acest scop. De aceea teme-te de greşală şi stăi cu
aşezământ în chilia ta.
7. Dacă ai prieteni, fugi de întâlnirile dese cu ei,
căci numai întâlnindu-te rar cu dânşii le vei fi de folos.
Iar dacă vezi că îţi vine prin ei vreo vătămare, cu niciun
chip nu te mai apropia de dânşii. Trebue să ai ca prie-
teni pe cei ce pot fi de folos şi de ajutor vieţuirii tale.
Fugi şi de întâlnirile cu bărbaţii răi şi războinici, şi cu
niciunul din aceştia să nu locuieşti împreună; ba şi de
sfaturile lor cele de nimica să te lapezi. Căci nu locu-
iesc lângă Dumnezeu şi nici statornicie n'au. Prietenii
tăi să fie bărbaţii paşnici, fraţii duhovniceşti şi părinţii
sfinţi; căci pe aceştia şi Domnul îi numeşte aşa zicând:
„Mama mea, fraţii şi părinţii mei aceştia sunt, cari fac
voia Tatălui Meu cel din Ceruri". 6 Cu cei împrăştiaţi
de griji multe să nu te aduni, nici ospătare cu dânşii

1) Ps. 55, 8. 2) Ibid. 10. 3) Ex. 14, 13. 4)Ps. 55. 9. 5) Înţelep. 4, 12.
M:. 12, 5 0 ; 6)Lc 8, 21.
44 FILOCALIA

să nu primeşti, ca nu cumva să te tragă în împrăştierea


lor şi să te depărteze dela ştiinţa liniştei. Căci au in-
trânşii patima aceasta. Nu pleca urechea ta la cuvintele lor
şi nu primi socotinţele inimii lor, căci sunt cu adevărat
păgubitoare. Spre credincioşii pământului să fie oste-
neala şi dorinţa inimii tale şi spre râvna lor de-a plânge.
„Că ochii mei, zice, spre credincioşii pământului, ca
să şează ei împreună cu mine".1 Iar dacă cineva dintre
cei ce vieţuiesc potrivit cu dragostea de Dumnezeu vine
să te poftească la masă şi vrei să te duci, du-te, însă
de grabă să te întorci la chilia ta. De este cu putinţă,
afară de chilie să nu dormi niciodată, ca de-a-pururi să
rămâie cu tine harul liniştei şi vei avea într'însa neîm-
piedecată slujirea jertfei tale.
8. Să nu pofteşti bucate bune şi de cele ce ade-
menesc la desfătare. „Căci cea care petrece în desfătări,
a murit până e încă în vieaţă",2 cum zice Apostolul.
Să nu-ţi saturi pântecele tău cu bucatele altora, ca să nu ţi
se nască poftă de acestea şi să ţi se facă dor de mesele
de-afară. Căci s'a zis: „Nu vă amăgiţi cu săturarea pânte-
celui". Iar dacă te vei vedea poftit necontenit afară din
chilia ta, nu primi. Căci este păgubitoare zăbovirea ne-
curmată afară din chilia ta: îţi ia harul, îţi întunecă cu-
getul şi îţi stinge râvna. Priveşte un vas cu vin stând ne-
mişcat multă vreme într'un loc: ce vin lucitor, aşezat şi bine-
mirositor pregăteşte. Dar dacă-l vei muta mereu încoace
şi 'ncolo, vinul va fi mohorît, arătând urâciunea drojdiilor.
Deci cu acela asemănându-te, încearcă de scoate folosul.
Taie legăturile cu prea mulţi, ca să nu te pomeneşti îm-
presurat la minte şi să fugă liniştea dela tine. Poartă
grijă de lucrul mâinilor, şi aceasta, dacă este cu pu-
tinţă, zi şi noapte, ca să nu îngreunezi pe nimeni, dar
mai ales să ai de unde da şi altora, precum îndeamnă
Apostolul Pavel.3 Cu deosebire însă, ca să te lupţi şi
prin aceasta împotriva dracului trândăviei şi să risipeşti

1) Ps. 101, 6 2) I Tim. 5, 6. 3) I Tes. 2, 9 şi II Tes. 2, 8 ; Ef. 4, 28.


EVAGRIE MONACHUL 45

şi toate celelalte pofte ale vrăjmaşului. Căci în vremea


nelucrării năvăleşte asupra ta dracul trândăviei şi „întru
pofte se află tot omul leneş", 1 precum se zice. Când dai
şi iai, nu scapi de păcat. De aceea ori de vinzi, ori de
cumperi, lasă dela tine din cumpăna dreaptă, ca nu
cumva ţinându-te cu de-a-mănuntul de obiceiurile iubirii
de câştig, să cazi în lucruri cari păgubesc sufletul, în
certuri, în jurăminte mincinoase, în schimbarea cuvintelor
tale şi în cele asemenea, ca printr'însele să necinsteşti şi
să ruşinezi vrednicia cinstită a vieţii tale. Înţelegând însuti
acestea, păzeşte-te dela a da şi a lua. Iar dacă vreai să alegi
ceea ce este mai bun, şi eşti în stare de aceasta, aruncă
grija ta asupra altui oarecare bărbat credincios, ca astfel
făcându-te voios, să ai nădejdi bune şi bucuroase.
9. Aceste îndemnuri de folos ţi le dă rânduiala li-
niştei. Dar acum îţi voiu atrage luarea aminte şi asupra
următoarelor lucruri, care ţin de ea. Tu ascultă-mă şi
fă cele ce-ţi rânduesc ţie: Aşezându-te în chilia ta, adu-
nă-ţi mintea şi gândeşte-te la ceasul morţii. Priveşte atunci
la moartea trupului, înţelege întâmplarea, ia-ţi osteneala
şi dispreţueşte deşertăciunea din lumea aceasta, atât a
plăcerii cât şi a străduinţii, ca să poţi să rămâi nestră-
mutat în aceeaşi hotărîre a liniştei şi să nu slăbeşti.
Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad, gândeşte-te cum
se chinuesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară?
sau în ce cumplită suspinare? în ce mare spaimă şi fră-
mântare? sau în ce aşteptare? Gândeşte-te la durerea
sufletului cea neîncetată, la lacrămile sufleteşti fără sfârşit.
Mută-ţi apoi gândul la ziua Învierii şi la înfăţişarea înaintea
lui Dumnezeu. Închipueşte-ţi scaunul acela înfricoşat şi
cutremurător. Adu la mijloc cele ce aşteaptă pe păcă-
toşi : Ruşinea înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos
însuşi, a Îngerilor, a Arhanghelilor, a Stăpâniilor şi a
tuturor oamenilor, toate muncile, focul cel veşnic, vier-
mele cel neadormit, şarpele cel mare, întunerecul şi peste

1) Prov 13, 4
46 FILOCALIA

toate acestea plângerea şi scrâşnirea dinţilor, spaimele,


chinurile. Gândeşte-te apoi şi la bunătăţile ce aşteaptă
pe drepţi: îndrăsnirea cea către Dumnezeu Tatăl şi către
Iisus Hristos, către Îngeri, Arhangheli, Stăpânii, împreună
cu tot poporul împărăţiei şi cu darurile ei: bucuria şi fe-
ricirea. Adu în tine amintirea acestora amândouă şi plânge
şi suspină pentru soarta păcătoşilor, îmbracă vederea ta
cu lacrimi de frică să nu fi şi tu printre dânşii. Iar de
bunătăţile ce aşteaptă pe drepţi bucură-te şi te veseleşte.
Sârgueşte-te să te învredniceşti de partea acestora şi să
te izbăveşti de osânda acelora. Să nu uiţi de acestea,
fie că te afli în chilie, fie afară şi nicidecum să nu
lapezi pomenirea aceasta dinaintea ta, ca cel puţin
printr'aceasta să scapi de gândurile spurcate şi păgu-
bitoare.
10. Postul să-ţi fie cu toată puterea, ca înaintea
Domnului. El curăţeşte păcatele şi fărădelegile tale; face
sufletul cuviincios, sfinţeşte cugetarea, alungă dracii şi
apropie de Dumnezeu. Iar dacă ai mâncat odată într'o
zi, a doua oară să nu pofteşti, ca să nu te faci risi-
pitor şi să-ţi turburi cugetul. În felul acesta poţi avea
cu ce să împlineşti porunca binefacerii şi poti să omori
patimile trupului. Iar dacă s'ar face întâlnire de fraţi şi
ai fi silit să mănânci şi a doua şi a treia oară, să nu
te temi, nici să te întristezi, ci mai bine bucură-te, mul-
ţumind lui Dumnezeu că, făcându-te supus trebuinţei şi
mâncând de două şi de trei ori, ai împlinit legea dra-
gostei şi că pe însuşi Dumnezeu îl vei avea orânduitor
al vieţii tale. Dacă uneori trupul e bolnav şi trebue să
mănânci şi de două, de trei şi de mai multe ori, să nu
fie întristat cugetul tău. Căci ostenelile trupeşti nu trebue
să fie ţinute şi în timpuri de boală şi de slăbiciune, ci
trebuesc lăsate atunci mai slobod în anumite privinţe,
ca să se întărească trupul din nou spre aceleaşi oste-
neli ale vieţuirii. Iar în privinţa înfrânării dela anumite
bucate, nu ne-a oprit dumnezeescul cuvânt ca să nu
mâncăm ceva, ci a zis: „Iată am dat vouă toate, ca pe
EVAGRIE MONACHUL
47

legumele ierburilor",1 „mâncaţi-le nimic cercetând" 2 şi:


„Nu cele ce intră în gură spurcă pe om". 3 Deci înfrâ-
narea dela anumite bucate, e lucru ce rămâne la alegerea
ta, ca o osteneală a sufletului.
11. Rabdă cu plăcere privegherea, culcarea pe jos
şi toate celelalte osteneli. Caută la slava cea viitoare, ce
se va descoperi ţie împreună cu toţi sfinţii. „Că nu sunt
vrednice pătimirile veacului acestuia, faţă de slava ce
are să se descopere nouă", 4 zice Apostolul. „Dacă eşti
slăbit cu sufletul, roagă-te", 5 precum este scris; roagă-te
cu frică, cu cutremur, cu osteneală, cu înfrânare şi cu
priveghiere. Aşa suntem datori să ne rugăm, mai ales
pentru vrăjmaşii rău nărăviţi. Căci aceştia ori de câte
ori ne văd că stăm la rugăciune, ne stau şi ei cu sâr-
guintă împotrivă, sădind în mintea noastră cele ce nu
trebue, ca să ni le aducem aminte sau să le gândim în
vremea rugăciunii. Aşa vreau ei să ducă mintea în robie,
iar rugăciunea noastră să o facă nelucrătoare, deşartă
şi nefolositoare. Căci deşartă cu adevărat şi nefolosi-
toare este rugăciunea făcută fără frică, fără trezvie şi
priveghere. Dacă de omul împărat te apropii cu frică şi
cu cutremur şi-i faci rugăciunea cu luare aminte, cu cât
mai vârtos trebue să te înfăţişezi la fel înaintea lui Dum-
nezeu, Stăpânul tuturor, şi a lui Hristos, Împăratul Împă-
raţilor şi Domnul Domnilor, făcându-I în acelaşi fel
rugăciunea ta? Căci lui îi slujeşte cu frică şi cu cu-
tremur toată mulţimea şi ceata duhovnicească a înge-
rilor şi pe El Îl laudă cu cutremur, prin cântare necon-
tenită, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte
şi cu Prea Sfântul şi împreună veşnicul Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1) Gen. 9, 3. 2) I Cor. 10, 25, 27. 3) Mt. 15, 11. 4) Rom. 8, 18 5) Iacob. 5,13.
ALE ACELUIAŞI EVAGRIE
Capete despre deosebirea patimilor
şi a gândurilor 1

Dintre dracii care se împotrivesc lucrării noastre,


cei dintâi, care se ridică cu luptă, sunt cei
încredinţaţi cu poftele lăcomiei pântecelui, cei
ce ne furişează în suflet iubirea de argint şi cei ce ne
momesc cu slava dela oameni. Toţi ceilalţi vin după
aceştia să ia în primire pe cei răniţi de ei. Căci este
cu neputinţă să cază cineva în mâinile duhului curviei,
dacă n'a fost doborît întâi de lăcomia pântecelui. Precum
nu poate turbura mânia pe cel ce nu luptă pentru mân-
cări, sau bani, sau slavă. Şi este cu neputinţă să scape
de dracul întristării cel ce nu s'a lepădat de toate acestea.
Nici de mândrie, cel dintâiu puiu al diavolului, nu va
scăpa cineva, dacă n'a smuls din sine iubirea de argint,
rădăcina tuturor răutăţilor, dacă şi sărăcia smereşte pe
om, după înţeleptul Solomon. Scurt vorbind, este cu ne-
putinţă să cadă omul în puterea vreunui drac, dacă n'a
fost rănit mai întâiu de acele căpetenii ale lor. De aceea

1) In Migne P. G. 79. 1199—1228 C sub numele lui Nil Sinaitul şi cu


titlul: De diversis malignis cogit tionibus. In P. G. împărţirea în capete se
deosebeşte puţin de cea din Filocalie, iar la sfârşit după 1228 C are un adaus
mai lung, care, după J. Muyldermacs, nu pare a fi al lui Evagrie. De asemenea
acest text are din loc în loc câte un scurt pasagiu în plus.
EVAGRIEMONACHUL 49

şi diavolul aceste trei gânduri i le-a înfăţişat Mântuito-


rului : întâiu îndemnându-l să facă pietrele pâini, al doilea
făgăduindu-i toată lumea dacă i se va închina şi al
treilea spunându-i că va fi acoperit cu slavă dacă va
asculta, întru cât nu va păţi nimic dintr'o aşa de mare
cădere. 1 Dar Domnul, dovedindu-se mai presus de
acestea, i-a poruncit diavolului să meargă înapoia Lui.
Prin acestea ne-a învăţat că nu este cu putinţă să alunge
cineva dela sine pe diavolul, dacă n'a dispreţuit aceste
trei gânduri.
2. Toate gândurile diavoleşti furişează în suflet chi-
purile lucrurilor sensibile, cari, punându-şi întipărirea în
minte, o fac să poarte în ea formele acelor lucruri.
Deci dela însuşi lucrul care se deapănă în minte, poţi
cunoaşte care drac s'a apropiat de tine. De pildă, dacă
în cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m'a
păgubit, sau m'a necinstit, el dă pe faţă gândul ţinerii
de minte a răului, furişat în mine. Dacă iarăşi se învâr-
teşte în minte gândul la bani sau la slavă, dintr'acestea
se va cunoaşte duhul care ne necăjeşte. Asemenea şi
la alte gânduri, din lucru afli pe dracul ce e de faţă
şi îţi furişează năluciri. Cu aceasta nu zic că toate amin-
tirile astor fel de lucruri vin dela draci, deoarece şi
mintea însăşi, stârnită de om, aduce închipuiri de lucruri
şi fapte; ci numai acelea dintre amintiri, cari aprind
mânia şi pofta împotriva firii. Căci prin turburarea acestor
puteri, mintea preacurveşte în cuget şi este războită, ne-
putând primi arătarea lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat
legea, dacă strălucirea luminii dumnezeeşti se arată pu-
terii cugetătoare a sufletului în vremea rugăciunii, după
înlăturarea gândurilor lucrurilor.
3.Nu2 va putea să alunge dela sine amintirile
pătimaşe, omul care n'a avut grijă de poftă şi mânie,
pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri şi cu culcatul
1) Mt. 4, 3
2) Acest cap, se a f l a si in „Capita Practica" P, G. 40. 1 2 3 6 , - 7 , cap. 63
50 FILOCALIA

pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răb-


dare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu
milostenii. Căci dintr'aceste două patimi se ţes mai toate
gândurile dracilor, care duc mintea la primejdie şi pier-
zanie. Dar1 este cu neputinţă să biruim patimile acestea,
dacă nu dispreţuim mâncările, banii şi slava, ba încă şi
propriul nostru trup, pentru cei ce caută adeseori să-l
aţâţe. Pildă fără zăbavă să luăm dela cei ce se primej-
duesc pe mare, care sar şi din corabie de furia vântu-
rilor şi a valurilor răsculate. Aici însă trebue să fim cu
luare aminte ca să nu sărim din corabie spre a fi văzuţi
de oameni. Căci vom pierde plata noastră şi ne va lua
în primire un alt naufragiu şi mai cumplit, suflând împo-
trivă-ne vântul dracului slavei deşarte. De aceea şi
Domnul nostru învaţă în Evanghelie pe acest cârmaciu,
care e mintea, zicând: „Luaţi aminte să nu faceţi milo-
stenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de
dânşii; iar de nu, plată nu veţi avea dela Tatăl vostru
cel din Ceruri". 2 Şi iarăşi: „Când vă rugaţi, nu fiţi ca
făţarnicii, că iubesc a se ruga prin adunări şi prin târ-
guri, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin zic
vouă, că îşi iau plata lor". 3 Sau: „Când postiţi, nu
fiţi ca făţarnicii, trişti, că îşi smolesc feţele lor, ca să se
arate oamenilor că postesc. Amin zic vouă, îşi iau plata
lor". 4 Să fim cu luare aminte la câte ne învaţă aci
doctorul sufletelor: prin milostenie tămădueşte mânia,
prin rugăciune curăţeşte mintea, iar cu postul veştejeşte
pofta. Din acestea se alcătueşte noul Adam, înoit după
chipul Ziditorului său, nemai fiind în el, datorită nepă-
timirii, bărbat şi femeie, elin si iudeu, tăiere şi netăiere
împrejur, barbar şi schit, rob şi slobod, ci toţi una şi
întru toţi Hristos.

1) Aci începe cap 3 in P.G


2) Mt. 6. 1.
3) Mt. 6, 5.
4) Mt. 6, 15
EVAGRIE MONACHUL 51

Despre visuri1
4. Trebue să cercetăm cum întipăresc dracii nălu-
cirile cele din somn în mintea noastră şi-i dau o anumită
formă. Una ca aceasta obişnueşte să se întâmple mintii,
fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr'o
simţire oarecare, sau fie prin amintire, care întipăreşte
în minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin mijlo-
cirea trupului. Deci dracii, mi se pare, răscolind amin-
tirea o întipăresc în cuget. Căci organele trupului stau
în nelucrare, ţinute de somn. Dar iarăşi, trebue să cer-
cetăm cum răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi?
Aşa trebue să fie, deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu
mai păţesc una ca aceasta. Este însă şi o mişcare simplă
a amintirii, stârnită de noi sau de sfintele Puteri. Prin
ea vorbim şi petrecem cu Sfinţii. Să fim însă cu atenţie.
Căci chipurile pe cari sufletul împreună cu trupul le
primeşte întru sine, amintirea le mişcă fără să se mai
ajute de trup. Aceasta se vede din faptul că adesea pă-
timim una ca aceasta şi în somn, când trupul se odih-
neşte. Trebue să ştim că precum ne putem aduce aminte
de apă, şi cu sete şi fără sete, tot aşa ne putem aduce
aminte de aur şi cu lăcomie şi fără lăcomie; şi aşa şi
cu celelalte. Iar faptul că mintea află aceste sau acele
deosebiri între nălucirile sale, se datoreşte vicleniei vrăj-
maşilor. Dar trebue să ştim şi aceasta: că pentru nălu-
ciri se folosesc dracii şi de lucrurile de dinafară, ca de
pildă de vuetul apelor, la cei ce călătoresc pe mare.
5. Scopul dracilor e ajutat foarte mult de mânia
noastră, când se mişcă împotriva firii, făcându-se de mare
folos oricărui vicleşug al lor. De aceea toţi zoresc să o
întărâte zi şi noapte. Când o văd însă legată de blân-
deţe, atunci caută pricini îndreptăţite ca să o deslege
îndată, ca făcându-se foarte aprinsă, să o folosească
pentru gândurile lor furioase. De aceea nu trebue să o
întărâtăm nici pentru lucruri drepte, nici pentru nedrepte,
1) Acest titlu nu se află in Ρ G.
52 FILOCALIA

ca să nu dăm chiar noi sabie primejdioasă în mâna vrăj-


maşului, ceea ce ştiu că fac mulţi şi mai mulţi decât
trebue, aprinzându-se pentru motive neînsemnate. Căci 1
spune-mi de ce te prinzi grăbit la hartă dacă dispreţueşti
bucatele, banii şi slava ? De ce hrăneşti câinele când
te lauzi că nu ai nimica? Iar dacă acesta latră şi se
ia după oameni, trebue că ai niscai lucruri şi vrei să
le păzeşti. Dar eu despre unul ca acesta cred că e de-
parte de rugăciunea curată, ştiind că mânia este ciumă
pentru o astfel de rugăciune. Şi mă mir că unul ca
acesta şi pe Sfinţi i-a uitat: pe David, care strigă:
„Opreşte mânia şi părăseşte turbarea"; 2 pe Eclesiastul
care porunceşte: „Alungă mânia dela inima ta şi scoate
vicleşugul din trupul tău" ; 3 pe Apostolul care rândueşte:
„Să ridicăm în toată vremea şi în tot locul mâini cuvi-
oase spre Domnul, fără mânie şi gânduri". 4 De ce oare
nu învăţăm şi noi dela obiceiul tainic şi vechiu al oame-
nilor, cari alungă câinii din casă în vremea rugăciunii?
Obiceiul acesta ne dă să înţelegem că mânia nu trebue
să fie cu cei ce se roagă. „Mânia este vinul şerpilor". 5
De aceea Nazireii se înfrânează dela vin. Iar despre
faptul că nu trebue să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi
bucate, socot de prisos a mai scrie, însuşi Mântuitorul
oprind acest lucru în Evanghelii. „Nu vă îngrijiţi, zice,
în sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau
cu ce vă veţi îmbrăca", 6 căci toate acestea le fac pă-
gânii şi necredincioşii, care leapădă purtarea de grijă a
Stăpânului şi tăgăduiesc pe Făcătorul. De creştini este
cu totul străin acest lucru, de îndată ce cred că şi cele
două vrăbii vândute cu un ban stau sub purtarea de
grijă a Sfinţilor Îngeri. Au însă dracii şi obiceiul acesta:
d upă gândurile necurate, aduc în suflet şi pe acelea ale
grijii, ca să se depărteze Iisus dela noi, umplut fiind locul
cugetării cu mulţime de gânduri, şi să nu mai poată rodi
cuvântul, fiind copleşit de gândurile grijii. Lepădând 5
1) Aci începe cap. 5 în P. G. 2) Ps 37, 8. 3) Ecl. 11, 10. 4) I Tim. 2, 8
5) Deut 37 33. 6) Mt 6, 25. 7)In P. G. începe cap. 6
EVAGRIE MONACHUL 53

dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră in


seama Domnului, îndestulându-ne cu cele de faţă, cu
îmbrăcăminte şi hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în
fiecare zi pe părinţii slavei deşerte. Iar dacă cineva so-
coteşte că nu-i stă bine în haină sărăcăcioasă, să pri-
vească la Sf. Pavel cum aşteaptă în frig şi desbrăcat,
cununa dreptăţii.1 Dacă Apostolul a numit lumea aceasta
stadion şi teatru, oare cel ce s'a îmbrăcat cu gândurile
grijii, mai poate alerga spre răsplătirea chemării de sus
a lui Dumnezeu, 2 sau mai poate să se lupte cu înce-
pătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii întunerecului
veacului acestuia? 3 Eu nu ştiu dacă-i va fi cu putinţă;
acest lucru l-am învăţat dela însăşi cazurile văzute. Căci
se va împiedeca în haină şi se va rostogoli la pământ,
ca şi mintea de gândurile purtării de grijă, dacă e ade-
vărat cuvântul care zice că mintea rămâne statornic lipită
de comoara sa, că „unde este comoara ta, acolo va fi
şi inima ta"5
6. Dintre6 gânduri unele tae, altele se tae. Şi anume
tae cele rele pe cele bune, dar şi cele rele se tae de
către cele bune. Sfântul Duh ia aminte la gândul cel
dintâi ce l-am pus şi după acela ne osândeşte sau ne
primeşte. Iată ce vreau să zic: Am gândul de a primi pe
străini şi-l am într'adevăr pentru Domnul, dar venind
ispititorul, îl tae şi furişează în suflet gândul de-a primi
pe străini pentru slavă. Sau am gând să primesc pe
străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine peste
el un gând bun, îl tae pe cel rău, îndreptând către
Domnul virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta
pentru laudă dela oameni.
Dacă 6 deci stăruim cu fapta la gândurile dintâi,
cu toată ispita celor de-al doilea, vom avea numai
1) II Cor. 11, 27. 2)Filip. 3, 13—14. 3) Ef. 6, 12 4) Mt 6, 21.
5) In P. G. începe cap. 7.
6) Acest aliniat numai in P. G Din acest pasagiu si din altele, pe cari
P . G le are in plus, s'ar putea conchide, dat fiind caracterul lor obscur si de
umplutură, că ele nu au făcut parte din textul original.
54 FILOCALIA

plata gândurilor ce ni le-am pus mai întâi, deoarece


oameni fiind şi luptând cu dracii, nu putem ţine gândul
drept nestricat, nici pe cel rău neispitit, odată ce avem
în noi seminţele virtuţii. Dar dacă zăboveşte cineva pe
lângă gândurile cari tae (de-al doilea), se aşează în ţara
ispititorului şi va lucra stârnit de ele.
7. După multă băgare de seamă am aflat că între
gândurile îngereşti, omeneşti şi dela draci este această
deosebire: întâi gândurile îngereşti cercetează cu dea-
mănuntul firea lucrurilor şi urmăresc înţelesurile şi rostu-
rile lor duhovniceşti, de pildă: de ce a fost făcut aurul şi
pentru ce e ca nisipul şi a fost risipit în anumite părticele
de sub pământ şi de ce trebue multă osteneală şi trudă
până să fie aflat, apoi după ce e aflat, e spălat cu apă
şi trecut prin foc, ca apoi să fie dat meşterilor, cari fac
sfeşnicul cortului, căţuia, cădelniţa şi vasele de aur,1
din cari, din darul Mântuitorului nostru, nu mai bea
acum regele babilonean, ci de aceste taine se apropie
Cleopa cu inimă arzătoare. 2 Dar gândul drăcesc nu le
ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai
plăcerea câştigării aurului fără ruşine, şi zugrăveşte
desfătarea şi slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul
omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu
cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate
din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a
aurului, despărţită de patimă si lăcomie. Acelaş cuvânt
se poate spune şi despre alte lucruri, după regula
aceasta deprinsă în chip tainic.
8. Este3 un drac ce se numeşte rătăcitor, care se
înfăţişează mai ales în zorii zilei înaintea fraţilor şi le
poartă mintea din cetate în cetate, din sat în sat şi din
casă în casă, prilejuind, zice-se, simple întâlniri, apoi
convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuţi, cari tulbură
starea celor amăgiţi şi puţin câte puţin îi depărtează de
1) Exod. 25. 29; I Mac. 1, 25; Ier. 52, 18, 19.
2) Lc. 24, 18, 32
3) In P. G cap 8 începe tot aci.
EVAGRIE MONACHUL 55

cunoştinţa de Dumnezeu şi-i face să-şi uite de virtute şi


de făgăduinţă. Trebue deci ca monachul să observe
acest gând de unde vine şi unde sfârşeşte, că nu fără
rost şi din întâmplare face cercul acesta lung, ci vrând
să strice starea sufletească a monachului, ca, după ce
şi-a aprins mintea cu acestea şi s'a ameţit de prea
multe convorbiri, să fie fără de veste atacat de dracul
curviei, sau al mâniei, sau al întristării, cari întinează
şi mai tare strălucirea stării lui. Noi însă, dacă vrem
să cunoaştem lămurit vicleşugul lui, să nu grăim îndată
către el, nici să dăm pe fată cele ce se petrec, cum
înfiripă convorbiri în minte şi în ce chip puţin câte puţin
vrea să o împingă la moarte; căci va fugi dela noi,
fiindcă nu vrea să fie văzut făcându-le acestea şi aşa
nu vom cunoaşte nimic din cele ce ne-am străduit să
aflăm. Ci să-i mai îngăduim o zi sau două, să-şi ispră-
vească lucrarea, ca aflând cu deamănuntul tot lucrul pe
care l-a meşteşugit, să-l dăm pe faţă cu cuvântul şi să-l
alungăm. Dar1 fiindcă se întâmplă că în vremea ispitirii
mintea, fiind turburată, nu poate urmări cu deamănuntul
cele ce se petrec, să facă aceasta după alungarea dra-
cului. După ce te-ai liniştit, adu-ţi aminte în tine însuţi
de cele ce ţi s'au întâmplat, de unde ai început, pe
unde ai umblat şi în ce loc ai fost cuprins de duhul
curviei, sau al mâniei, sau al întristării şi cum s'au
petrecut acestea. Învaţă-le acestea şi ţine-le minte, ca
să-l poţi da pe faţă când se va mai apropia de tine. Dă
pe faţă şi locul unde stă ascuns, ca să nu-i mai urmezi.
Iar dacă vrei să-l faci să se înfurie deabinelea, vădeşte-l
îndată ce se apropie şi desvălue cu cuvântul locul dintâi
în care a intrat şi al doilea şi al treilea. Căci foarte
tare se scârbeşte, nesuferind ruşinarea. Iar dovada că
i-ai grăit tocmai la vreme o vei avea în faptul că a
fugit gândul dela tine. Căci este cu neputinţă să stea,
fiind scos la arătare. Iar după biruirea acestui drac

1) In P. G. începe aci cap. 9.


FILOCALIA
56

urmează un somn adânc şi greu, o amorţire a pleoapelor,


însoţită de căscări nenumărate şi de umeri îngreuiaţi;
dar de toate acestea ne sloboade Duhul Sfânt, prin
rugăciune încordată.
9. Foarte1 mult ne foloseşte spre mântuire ura
împotriva dracilor, care ne ajută şi la lucrarea virtuţii.
Dar să o nutrim aceasta dela noi, ca pe un vlăstar bun,
nu suntem în stare, pentrucă duhurile iubitoare de plă-
ceri o sting şi chiamă din nou sufletul la prietenie şi
obişnuinţă cu ei. Această prietenie, sau mai bine această
rană, anevoie de lecuit, o tămădueşte însă doctorul su-
fletelor, prin părăsirea noastră. Căci ne lasă să pătimim
lucruri înfricoşate dela duhuri, noaptea şi ziua, până ce
sufletul aleargă iarăşi la ura cea dela început, învăţân-
du-se a zice către Domnul, asemenea lui David: „Cu
ură desăvârşită i-am urât, că vrăjmaşi s'au făcut mie"2
Iar cu ură desăvârşită urăşte pe vrăjmaşi acela care
nu păcătueşte nici cu fapta nici cu gândul, lucru care
este semnul celei mai mari şi celei dintâi nepătimiri.
10. Dar 4 ce să zicem despre dracul care face su-
fletul nesimţit ? Căci mă tem a şi scrie despre el.
Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească
şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l
mai socoteste păcat, fărădelegea n'o mai socoteşte fără-
delege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte
ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc
el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă po-
runcile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se
mişcă spre păcat, nu simte; de-i vorbeşti din Scripturi,
e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara
oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are
ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul.
Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei
deşarte. „Şi dacă nu s'ar scurta zilele acelea, nimeni
nu s'ar mai mântui".4 De fapt dracul acesta este dintre
1) In P. G începe cap. 10. 2) Ps 139, 22 3) In Ρ G începe cap. 11
4) Mt. 24, 22; Mc 13, 20.
EVAGRIE MONACHUL 57

cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată.


Căci nenorocirile altora, boalele celor dosădiţi, închiso-
rile celor nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun
pe fugă acest drac, întru cât sufletul e străpuns puţin
câte puţin şi e trezit la milă, fiind deslegat de împie-
trirea venită dela demon. De sigur noi nu le avem pe
acestea aproape de noi, dată fiind lipsa şi raritatea celor
cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceea 1 Domnul,
alungând acest drac, porunceşte în Evanghelii să mergem
la cei bolnavi şi să cercetăm pe cei din închisori, zicând:
„Bolnav am fost şi n'aţi venit la Mine".2 În orice caz
să se ştie: dacă cineva dintre monachi, fiind atacat de
dracul acesta, n'a primit gând de curvie, sau nu şi-a
părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din
cer răbdarea şi neprihănirea şi fericit este pentru o ne-
pătimire ca aceasta. Iar câţi s'au făgăduit să cinstească
pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea, să se păzească
de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre
el, mă ruşinez şi de oameni.

Despre dracul întristării3


11. Toţi4 dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai
dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide
gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi
uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e
adevărat că oasele bărbatului trist se usucă.5 Dacă acest
drac războieşte pe un monach cu măsură, îl face în-
cercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic
dintr'ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar
dacă stărue mai mult, naşte gânduri cari sfătuesc pe
monach să-şi ia vieaţa, sau îl silesc să fugă departe de
locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit
dreptul Iov, fiind asuprit de acest drac. „De aş putea,
zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie
1) Ιn P. G, începe cap. 12. 2) Mt 25, 363) Acest titlu nu este In P. G
4) In P. G. începe cap. 13. 5) Prov.. 17, 22.
58 FILOCALIA

aceasta". 1 Simbol al acestui drac este sălbătăciunea


numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă
al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare, ba dacă
e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui
drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în
Corint. De aceea şi scrie cu râvnă Corintenilor, zicând:
„Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca
acesta de o întristare mai mare". 2 Dar duhul acesta,
care întristează pe oameni, ştie să se facă şi pricinuitor
de bună pocăinţă. De aceea şi sfântul Ioan Botezătorul
îi numea pe cei ce erau străpunşi de duhul acesta şi
alergau la Dumnezeu „pui de năpârci", zicând: „Cine
v'a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi
deci roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a
grăi întru voi: Părinte avem pe Avraam".3 Căci oricine
a urmat lui Avraam şi a ieşit din pământul şi din neamul
său, s'a făcut mai tare decât dracul acesta.
12. Cine 4 şi-a stăpânit mânia a supus pe draci;
iar cine s'a robit de dânsa nu se mai ţine de vieaţa
monahală şi e străin de căile Mântuitorului, dacă se zice
că însuşi Domnul învaţă pe cei blânzi căile Sale.5 De
aceea cu anevoie poate fi vânată mintea monachului,
care aleargă pe câmpia blândeţii. Căci mai de nicio
virtute nu se tem dracii ca de blândeţe. Aceasta a do-
bândit-o acel mare Moisi, care a fost numit „blând, mai
mult decât toţi oamenii".6 Iar proorocul David a arătat-o
că este vrednică să fie pomenită de Dumnezeu, zicând:
„Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea
lui".7 Însuşi Mântuitorul nostru ne-a poruncit să ne facem
următori ai blândeţii Lui, zicând: „Învăţaţi dela Mine că
sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufle-
telor voastre". 8 Iar dacă cineva s'ar înfrâna dela mâncări
şi băuturi, dar prin gândurile rele ar întărâta mânia,
acela se aseamănă cu o corabie ce călătoreşte pe mare,

1) IOT 16, 4. 2) II Cor. 2, 7. 3) Mt 3. 7—9. 4) In P. G. începe cap. 14.


5) Ps 25, 9 6) Num. 11, 3 7) Ps. 132, 1. 8) Mt 11, 29.
EVAGRIE MONACHUL 59

având pe dracu cârmaciu. De aceea trebue să fim cu


luare aminte din toată puterea, la câinele nostru, învă-
tându-l să rupă numai lupii şi să nu mănânce oile,
arătând toată blândeţea fată de toti oamenii.

Despre slava deşartă1


13. Dintre2 gânduri singur cel al slavei deşarte
lucrează cu multe mijloace. El cuprinde aproape toată
lumea şi deschide uşile tuturor dracilor, făcându-se ca
un fel de trădător viclean al cetăţii. De aceea el umileşte
foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe vorbe
şi lucruri şi întinându-i rugăciunile, prin cari acesta se
strădueşte să-şi tămăduiască toate rănile sufletului său.
Gândul acesta îl fac să crească toţi dracii după ce au
fost biruiţi, ca printr'ânsul să primească intrare din
nou în suflet, şi să facă astfel cele din urmă mai rele
ca cele dintâi.3 Din gândul acesta se naşte şi cel al
mândriei, care a făcut să cadă cu sunet din ceruri la
pământ pecetea asemănării şi cununa frumuseţii. Saltă-te
din el şi nu zăbovi, ca să nu vindem altora vieaţa noastră,
nici petrecerea noastră, celor fără de milă. Pe acest
drac îl alungă rugăciunea stăruitoare şi silinţa de a nu
face sau zice cu voia nimic din cele ce ajută blestematei
slave deşarte.
14. Când mintea pustnicilor a ajuns la puţină nepă-
timire, şi-a agonisit şi calul slavei deşarte, căruia îndată
îi dă pinteni prin cetăţi, purtându-şi fără stăpânire lauda
isvorâtă din slavă. Şi întâmpinând-o duhul curviei, printr'o
rânduială nevăzută, o închide într'o cocină de porci,
învăţând-o să nu se mai ridice altădată din pat înainte
de a se face sănătoasă deplin, nici să nu facă ceea ce
fac bolnavii neascultători cari, purtând încă urmele boalei
într'ânşii, se dau la drumuri şi merg la băi înainte de

1) Acest titlu nu se află in P. G


2) In Ρ G. începe cap. 15
3) Mt 12, 45; Lc. 11, 26.
60 FILOCALIA

vreme, căzând din nou în boală. De aceea şezând lo-


cului, să luăm şi mai bine aminte la noi înşine, ca
înaintând în virtute, să ne facem greu de mişcat spre
păcat, iar înoindu-ne întru cunoştinţă să dobândim
mulţime de vederi felurite. Şi aşa înălţându-ne şi mai
tare, vom vedea şi mai bine lumina Mântuitorului nostru.
15. A descrie 1 toate lucrările cele rele ale dracilor
mi-e cu neputinţă, iar a înşira cu de-a-mănuntul meşteşu-
girile lor mi-e ruşine, sfiindu-mă de cititorii mai simpli.
Totuşi ascultă unele viclenii de ale duhului curviei. Când
cineva a dobândit nepătimirea părţii poftitoare şi gân-
durile de ruşine s'au răcit, atunci arată bărbaţi şi femei
jucând împreună şi-l face pe pustnic să privească lucruri
şl forme de ruşine, ispita aceasta însă nu e printre cele
ce tin multă vreme, deoarece rugăciunea neîncetată şi
mâncarea foarte împuţinată, privegherea şi îndeletnicirea
cu contemplaţiile duhovniceşti, o alungă ca pe un nour
fără ploaie. Uneori se atinge însă şi de trupuri, stârnind
într'ânsele fierbinţeala dobitocească. Şi alte nenumărate
meşteşugiri unelteşte vicleanul acesta, pe cari nu e
nevoie să le mai răspândim şi să le mai încredinţăm
scrisului. Faţă de astfel de gânduri foloseşte şi aprin-
derea mâniei, pornită împotriva dracului. De această
mânie se teme el mai mult, când se aprinde împotriva
acestor gânduri şi îi strică planurile. Despre ea e vorba
când se zice: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi".2 Ea dă su-
fletului în ispite o folositoare doctorie. Dar uneori şi
mânia aceasta e imitată de dracul mâniei. Acesta plăs-
mueşte chipurile părinţilor, sau ale unor prieteni şi ru-
denii, ocărâti de oameni nevrednici şi prin aceasta
mişcă mânia pustnicului şi-l îndeamnă să zică sau să
facă vreun rău celor ce i s'au arătat în minte. La acestea
trebue să fie monachul cu luare aminte şi îndată să-şi
smulgă mintea dela astfel de chipuri, ca nu cumva, ză-
bovind pe lângă ele, să se pomenească în vremea ru-

1) P. G. începe cap. 16. 2) Ps. 4, 5.


EVAGRIE MONACHUL 61

găciunii, tăciune ce se mistue de foc. În ispite de acestea


cad mai ales cei iuţi la mânie şi cei ce uşor se prind
la harţă, cari sunt departe de rugăciunea cea curată şi
de cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
16. Gândurile 1 veacului acestuia le-a dat Domnul
omului, ca pe nişte oi, păstorului bun. Şi s'a scris:
„A dat fiecărui om cuget, întru inima sa", sădind în el
şi pofta şi mânia întru ajutor, ca prin mânie să alunge
gândurile lupilor, iar prin poftă să iubească oile, chiar
când e biciuit de vânturi şi de ploi. I-a mai dat pe lângă
acestea şi lege după care să păzească oile, loc de ver-
deaţă, apă de odihnă, psaltiră, chitară şi toiag. Şi i-a
rânduit să se hrănească şi să se îmbrace dela această
turmă, iar la vreme să-i adune fân. Căci zice cuvântul:
„Cine păstoreşte turmă şi din laptele ei nu mănâncă" ?2
Pustnicul trebue să păzească deci zi şi noapte turma
aceasta, ca nu cumva să fie răpit vreun miel de fiarăle
sălbatice, sau să-l ia tâlharii, iar dacă s'ar întâmpla una
ca aceasta în pădure, îndată să-l smulgă din gura ursului
şi a lupului. 3 Aşa dar, dacă gândul despre fratele nostru
se învârte în noi cu ură, să ştim că o fiară l-a luat pe el;
asemenea şi gândul despre muiere, dacă se întoarce în noi
amestecat cu poftă de ruşine; la fel gândul despre argint
şi aur, dacă se cuibăreşte însoţit cu lăcomie; asemenea
şi gândurile sfintelor daruri, dacă cu slavă deşartă pasc
în minte! Şi tot asemenea se va întâmpla şi cu alte
gânduri de vor fi furate de patimi. Şi 4 nu numai ziua
trebue să fie monahul cu luare aminte la ele, ci şi noaptea
să le păzească priveghind. Căci se întâmplă să piardă
ceea ce a agonisit, dacă se lasă în năluciri ruşinoase
şi viclene. Aceasta este ceea ce zice patriarhul Iacob:
„Nu am adus Ţie oaie răpită de fiară sălbatecă; eu
plăteam furtişagurile de zi şi de noapte; şi mă topeam
de arşiţa zilei şi de gerul nopţii, încât s'a dus somnul
dela ochii mei".5 Iar dacă din osteneală ni s'ar în-
1) In P. G începe cap. 17. 2) I Cor 9, 7. 3) Sam. 17, 35. 4) În P. G în-
cepe cap. 18 5) Gen 31, 39.
62 FILOCALIA

tâmpla vre-o nepurtare de grijă, să grăbim puţin în sus


pe stânca cunoştinţei, să ne luăm psaltirea şi să lovim
coardele ei prin virtuţile cunoştinţei şi să paştem iarăşi
oile sub muntele Sinai, ca Dumnezeul părinţilor noştri
să ne cheme din rug şi pe noi şi să ne dăruiască înţe-
lesurile semnelor şi ale minunilor.
17. Firea1 cea raţională, omorîtă de păcat, o ridică
Hristos, prin contemplarea tuturor veacurilor. Iar sufletul
cel ce a murit cu moartea lui Hristos, îl învie Tatăl, dacă
îl cunoaşte pe El. Aceasta este ceea ce a zis Sf. Pavel:
„Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom
şi învia împreună cu El". 2
18. Când 3 mintea s'a desbrăcat de omul cel vechiu
şi s'a îmbrăcat în omul harului, vede şi starea sa în
vremea rugăciunii, semănând cu safirul sau cu azurul
cerului, stare pe care Scriptura o numeşte şi „loc al lui
Dumnezeu", văzut de bătrâni pe Muntele Sinai". 4
19. Dintre 5 necuraţii draci, unii îl ispitesc pe om,
ca om, iar alţii îl turbură pe om ca pe un dobitoc ne-
cuvântător. Cei dintâi apropiindu-se ne furişează gân-
duri de slavă deşartă, sau de mândrie, sau de pismă,
sau de învinuire, cari nu se ating de niciunul din dobi-
toace. Cei de-al doilea însă, aprind în trup mânie şi
poftă înafară de fire. Acestea le avem îndeobşte cu do-
bitoacele, fiind ascunse însă sub firea cea cuvântătoare.
De aceea zice Duhul Sfânt către cei ce cad în gândurile
omeneşti: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi fii ai Celui
Preaînalt, toţi; iar voi ca nişte oameni muriţi şi ca ori-
şicare dintre căpetenii cădeţi". 6 Iar către cei stârniţi

1) In P. G. 79 ţine de cap. 18. In P. G 40, col. 1244 se coprinde in


„Capita practica", cap. 69.
2) II Tim. 2, 11.
3) In P. G. 79 ţine de cap. 18, in P. G. 40, 1244 se cuprinde în „Capita
practica* cap. 70.
4) Exod 24, 10.
5) In P. G. acest cap. e dat ca al 21-lea.
6) Ps. 82, 6—7.
EVAGRIE MONACHUL 63

dobitoceşte zice: „Nu fiţi cum e calul sau mulariul, la


care nu este înţelepciune, ci trebue să strângi cu zăbală
şi cu frâu fălcile lor, căci nu se apropie de tine". 1 Dar
sufletul care păcătueşte va muri. Şi învederat este că
oamenii, dacă mor ca oamenii, se îngroapă de oameni,
iar cei ce sunt omorîti ca dobitoacele, sau cad jos,
vor fi mâncaţi de vulturi. Iar dintre puii acestora unii
vor chema pe Domnul, alţii se tăvălesc în sânge. Cel
ce are urechi de auzit să auză.
20. Când 2 vreunul dintre vrăjmaşi te va răni în
luptă şi vrei să-i întorci sabia lui, precum scrie, 2 asupra
inimii lui, fă aşa precum te sfătuim: descoase în tine
însuţi gândul aruncat de el, ce fel este şi din câte lucruri
este alcătuit şi care lucru turbură mai mult mintea. Iar
ceea ce zic aceasta este : să zicem că e trimis de el
gândul iubirii de argint. Desfă-l pe acesta în mintea care
l-a primit, în sensul aurului, în aurul însuşi şi în patima
iubirii de bani. Apoi întreabă: Ce este păcat dintre
acestea? Oare mintea? Dar atunci cum este ea chipul
lui Dumnezeu? Sensul aurului? Dar cine, având minte,
va spune aceasta vreodată? Oare aurul însuşi e păcat?
Dar atunci de ce s'a făcut? Urmează aşa dar că al pa-
trulea lucru este pricina păcatului. Iar acesta nu e nici
lucrul ce stă de sine, nici ideea lucrului, ci o plăcere
oarecare vrăjmaşă omului, născută din voia cea liberă
a sa şi care sileşte mintea să se folosească rău de făp-
turile lui Dumnezeu. Această plăcere avem să o tăiem,
după îndatorirea ce ne-a dat-o legea lui Dumnezeu. Cer-
cetând tu acestea, se va nimici gândul, desfăcându-se
într'o simplă contemplaţie a ta şi va fugi dela tine dracul,
după ce prin cunoştinţa aceasta mintea ta s'a ridicat la
înălţime. Iar 4 dacă, vrând să te foloseşti împotriva lui

1) Ps 32, 9.
2) In P. G. acest cap e pus ca al 19-lea.
3) Ps. 37, 1 4 - 1 5
4) In P. G. acest pasagiu, de aci până la sfârşitul cap. 20, e pus ca al
2.-lea cap
64 FILOCALIA

de sabia sa, doreşti să-l dobori mai întâi cu praştia


ta, scoate şi tu o piatră din traista de păstor a ta
şi caută vederea lui, spre a afla cum vin îngerii şi
dracii în lumea noastră, iar noi nu mergem în lumile
lor? De ce nu putem adecă şi noi să unim pe îngeri şi
mai mult cu Dumnezeu şi nu ne hotărîm să-i facem pe
draci şi mai necuraţi? Şi cum se face că luceafărul,
care a răsărit dimineaţa, a fost aruncat pe pământ 1 şi
a socotit marea ca pe o coajă de nucă, iar tartarul
adâncului ca pe un rob? Şi de ce încălzeşte adâncul
ca pe o topitoare, turburând pe toţi prin răutatea sa şi
pe toţi vrând să-i stăpânească? Căci trebue să ştim că
înţelegerea acestor lucruri foarte mult îl vatămă pe dracul
şi alungă toată tabăra lui. Dar acestea vin cu încetul
în cei cari s'au curăţit şi văd întru câtva înţelesurile întâm-
plărilor. Cei necurăţiţi însă nu cunosc vederea acestora.
Şi chiar dacă aflând-o dela alţii, ar spune-o şi ei, nu
vor fi auziţi, fiind mult colb şi zgomot de patimi în toiul
războiului. Căci trebue să fie cu totul liniştită tabăra celor
de alt neam, pentru ca singur Goliat să se întâlnească
cu David al nostru. 2 În felul acesta ne vom folosi de
desluşirea războiului şi de vederea lui şi în cazul celor-
lalte gânduri necurate.
21. Când 3 vor fugi de grabă dela noi vreunele din
gândurile necurate, să căutăm pricina pentru care s'a
întâmplat aceasta. Oare pentru raritatea lucrului, fiind
greu de găsit materia, sau pentru nepătimirea noastră,
n'a putut vrăjmaşul nimic împotriva noastră? De pildă
dacă unui pustnic i-ar veni în minte gândul că i s'a în-
credinţat ocârmuirea duhovnicească a primei cetăţi, de
sigur că nu va zăbovi la închipuirea aceasta; şi pricina
se cunoaşte uşor din cele spuse mai înainte. Dar dacă
unuia i-ar veni acest gând în legătură cu oricare cetate
s'ar nimeri, şi ar cugeta la fel, acela fericit este că a
1) Is. 14, 12.
2) I Sam. 17, 48
3) In P. G. acest cap. e dat ca al 22-lea.
EVAGRIE MONACHUL 65

ajuns nepătimirea. Asemenea şi în privinţa altor gânduri


se va afla pricina cercetându-se în acelaşi chip. Acestea
trebue să le ştim pentru râvna şi puterea noastră, ca să
vedem dacă am trecut Iordanul şi ne-am apropiat de
verdeaţă, sau încă petrecem în pustie, loviţi de cei de
alte neamuri. De pildă foarte multe feţe mi se pare că
are dracul iubirii de argint şi e foarte dibaciu în pu-
terea de-a amăgi. Astfel când e strâmtorat de desăvârşita
lepădare de sine, îndată face pe purtătorul de grijă şi
iubitorul de săraci. Primeşte bucuros pe străinii cari nu-s
încă de faţă, celor lipsiţi le trimite ajutor, cercetează în-
chisorile oraşului şi răscumpără sclavii; arată alipire fe-
meilor bogate, îi face îndatoraţi pe cei cărora le merge
bine, sfătueşte pe alţii să se lapede de punga lor largă.
Şi astfel amăgind sufletul, pe încetul îl învălue în gân-
durile iubirii de argint şi-l dă pe mâna dracului slavei
deşarte. Iar acesta 1 aduce înainte mulţimea celor ce
slăvesc pe Domnul pentru aceste purtări de grijă şi pune
pe unii să vorbească întreolaltă câte puţin despre preoţie,
prevestind moartea preotului de acum şi iscodind nenu-
mărate chipuri ca să nu scape. Şi aşa biata minte, în-
văluită într'aceste gânduri, se luptă cu înverşunare cu
aceia dintre oameni cari nu l-au primit, iar celor ce l-au
primit le face daruri şi-i primeşte cu recunoştinţă. Pe cei
ce se împotrivesc, îi dă pe mâna judecătorilor şi unel-
teşte ca să fie scoşi din hotarele cetăţii. Aflându-se apoi
aceste gânduri înlăuntrul său şi învârtindu-se în minte,
îndată se înfăţişează dracul mândriei, nălucind străluciri
necontenite şi draci înaripaţi în văzduhul chiliei, ca până
la urmă să scoată pe om din minţi. Noi însă, dorind
pierzarea astorfel de gânduri, să trăim cu mulţumire în
sărăcie. „Căci e vădit că nimic n'am adus în lume şi
nimic nu putem duce din ea. Având hrană şi îmbrăcă-
minte, să ne îndestulăm cu ele",2 aducându-ne aminte

1) In P. G de aici începe cap. 23.


2) I. Tim. 6, 7 - 8 .
66 FILOCALIA

de Sf. Pavel, care zice că „rădăcina tuturor relelor este


iubirea de argint".1
22. Toate2 gândurile necurate, stăruind în noi din
pricina patimilor, duc mintea la stricăciune şi pieire.
Căci precum icoana pâinii zăboveşte în cel flămând din
pricina foamei sale şi icoana apei din pricina setii, tot
aşa şi ideea avuţiei şi a banilor stărueşte din pricina
lăcomiei, iar înţelesurile gândurilor ruşinoase ce se nasc
din bucate, zăbovesc din pricina patimilor noastre. Acelaşi
lucru se întâmplă şi în cazul gândurilor slavei deşarte şi
al altor gânduri. Iar minţii î n e c a t e în astfel de gânduri
îi este cu neputinţă să stea înaintea lui Dumnezeu şi să
primească cununa dreptăţii. Căci de aceste gânduri fiind
trasă în jos şi mintea aceea ticăloasă din Evanghelie
s'a lepădat de bunul cel mai mare al cunoştinţei de
Dumnezeu.3 Asemenea şi cel legat de mâini şi de pi-
cioare şi aruncat întru întunerecul cel mai dinafară, din
aceste gânduri îşi avea ţesută haina sa, pentru care motiv
Cel ce l-a chemat la nuntă l-a găsit nevrednic de o nuntă
ca aceea. Haina de nuntă este nepătimirea sufletului ra-
ţional, care s'a lepădat de poftele lumeşti. Iar pricina
pentru care gândurile lucrurilor sensibile, cari zăbovesc
în minte, strică cunoştinţa, am arătat-o în „Capetele
despre rugăciune".
23. De trei feluri4 sunt căpeteniile dracilor cari se
împotrivesc lucrării noastre. Lor le urmează toată tabăra
celor de alt neam. Aceştia stau cei dintâi la războiu şi
chiamă sufletele spre păcat prin gândurile cele necurate.
Unii din ei aduc poftele lăcomiei pântecelui, alţii stre-
coară în suflet iubirea de argint, şi în sfârşit alţii ne
momesc cu slava dela oameni. Dacă râvneşti aşa dar
rugăciunea curată, păzeşte mânia; dacă iubeşti neprihă-
1)I. Tm 6, 10
2) Acest cap. este in P. G 79, 1225, continuare la cap 23 El se cu-
prinde şi in „Capita practica", P. G. 40, 1227, unde e cap. 64
3) Mt 22, 2—14.
4) In P. G. 79, 1228 aci începe cap 24
EVAGRIE MONACHUL 67

nirea, stăpâneşte pântecele; nu-i da pâine să se sature


şi necăjeşte-l cu apa. Priveghiază în rugăciune şi alungă
dela tine amintirea răului. Cuvintele Duhului Sfânt să nu
te părăsească şi bate în porţile Scripturilor cu mâinile
virtuţilor. Atunci îţi va răsări nepătimirea inimii şi vei
vedea în rugăciune mintea în chipul stelei.
24. Dintre1 cele ce le cugetăm, unele îşi pun
tiparul pe minte si-i dau o formă, altele îi dau numai
o cunoştinţă şi nu-şi pun tiparul pe ea şi nici nu-i dau
o formă. De pildă: „La început era Cuvântul şi Cu-
vântul era la Dumnezeu" lasă un înţeles în inimă, dar
nu dau o formă minţii, nici nu-şi pun tiparul pe ea.
Cuvintele: „Luând pâine", dau o formă minţii, iar:
„A frânt-o" iarăşi îşi pun tiparul pe ea. Versetul: „Am
văzut pe Domnul şezând pe un scaun înalt şi ridicat",2
îşi pune tiparul pe minte, afară de „am văzut pe
Domnul". Aceste cuvinte, după literă par să-şi pună ti-
parul pe minte, dar înţelesul lor nu şi-l pune. Pro-
rocul a văzut cu un ochiu profetic, firea raţională,
înălţată prin fapte bune, primind în sine cunoştinţa lui
Dumnezeu. Căci se zice că Dumnezeu şade acolo unde
se cunoaşte, fiindcă mintea curată se zice şi scaun al
lui Dumnezeu. Dar se zice şi de femeie, că e scaun al
necinstii, înţelegându-se prin femeie sufletul care urăşte
cele drepte; iar necinstea sufletului este păcatul şi ne-
ştiinţa. Aşa dar noţiunea de Dumnezeu nu este dintre
cele ce-şi pun tiparul pe minte, ci dintre cele ce nu-şi
pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roagă trebue
să se despartă cu totul de cele ce-şi pun tiparul pe
minte. Aceasta te face să te întrebi dacă, precum este
în privinţa trupurilor şi a sensurilor lor, aşa este şi în
privinţa celor netrupeşti şi a raţiunilor lor; şi dacă altfel
se modelează mintea privind o minte, şi altfel va fi starea

1) De aci se continuă numai în P. G. 79, 1228, Muyldermans la


Rahuer, op. c. 47) spune că adausul acesta nu e a lui Evagrie. Dar cel puţin
cap 26 e al lui.
2) Is. 6, 1.
68 FILOCALIA

ei cugetând înţelesul aceleia? De sigur ştim că cunoştinţa


duhovnicească depărtează mintea de sensurile cari îşi pun
tiparul pe ea şi o înfăţişează fără niciun tipar, lui Dum-
nezeu, fiindcă noţiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele
ce-şi pun tiparul. Căci Dumnezeu nu este trup, ci mai
de grabă din cele ce nu-şi pun tiparul. Şi iarăşi ştim că
dintre vederile cari nu-şi pun tiparul pe minte, unele în-
semnează fiinţa celor netrupeşti, altele raţiunile lor. Dar
nu se întâmplă la fel în cazul trupurilor şi al celor netru-
peşti. Căci în cazul celor trupeşti unele îşi pun tiparul
pe minte, altele nu, pe când dincolo, nimic nu-şi pune
tiparul pe minte.1
25. Când dracul lăcomiei pântecelui, luptând mult
şi adeseori, nu izbuteşte să strice înfrânarea întipărită,
atunci împinge mintea la pofta nevoinţii celei mai de pe
urmă, aducându-i înainte şi cele privitoare la Daniil,
vieaţa lui săracă şi seminţele, şi-i aminteşte şi de vieaţa
altor oarecari pustnici cari au trăit totdeauna aşa, şi
sileşte pe ascet să se facă următorul acelora. Astfel,
urmărind înfrânarea fără măsură, va pierde şi pe cea
măsurată, dela o vreme trupul nemaiputând-o păstra
din pricina slăbiciunii. Şi aşa va ajunge să binecuvânteze
trupul şi să blesteme inima.
Socot deci că e drept să nu asculte aceştia de
acela şi să nu se reţină dela pâine, dela untdelemn şi
apă. Căci această rânduială au cercat-o fraţii, găsind-o
foarte bună. De sigur aceasta să nu o facă spre săturare
şi să o facă numai odată pe zi. M'aş mira dacă vreunul,
săturându-se cu pâine şi cu apă, ar mai putea lua cununa
nepătimirii. Iar nepătimire numesc nu simpla oprire a
păcatului cu fapta, căci aceasta se zice înfrânare, ci
aceea care taie din cugetare gândurile pătimaşe, pe care
sfântul Pavel a numit-o şi „tăiere duhovnicească împrejur
1) Înţelesul capitolului este acesta: lucrurile materiale privite işi pun
tiparul pe minte, dar raţiunile lor nu. Altfel este cu realităţile spirituale. Dintre
acelea nici ipostasurile (de pildă un înger, sau sufletul unui om), nici raţiu-
nile lor nu-şi p u n tiparul pe minte.
EVAGRIE MONACHUL 69

a iudeului ascuns". 1 Iar dacă se descurajează cineva


auzind acestea, să-şi aducă aminte de vasul alegerii, de
Apostol, care a împlinit alergarea în foame şi sete. Dar
imită şi vrăjmaşul adevărului, dracul descurajării, pe acest
drac, punând în minte celui ce se înfrânează, retragerea
cea mai de pe urmă, îndemnându-l la râvna lui Ioan
Botezătorul şi a începătorului pustnicilor, Antonie, ca ne-
putând răbda acesta retragerea îndelungată şi neome-
nească, să fugă cu ruşine, părăsind locul, iar dracul să
se laude zicând: „l-am biruit!".
26. Gândurile 2 necurate primesc multe materii
pentru creşterea lor şi se întind după multe lucruri. De
fapt ele trec oceane cu închipuirea şi nu se dau îndărăt
să umble drumuri lungi pentru marea căldură a patimei.
Dar cele ce sunt cât de cât curăţite, sunt mai înguste
decât acelea, neputându-se întinde împreună cu lucrurile,
pentru faptul că patima e slăbită. De aceea se mişcă
mai de grabă împotriva firii şi, după înţeleptul Solomon,
hoinărind câtăva vreme pe afară, aduc trestie la arderea
nelegiuită a cărămizii, ca să se izbăvească asemenea
unor capre din lanţuri şi a unor pasări din curse. Căci
e mai uşor a curăţi un suflet necurat, decât a readuce
din nou la sănătate pe unul curăţit şi iarăşi rănit, dracul
întristării neîngăduind, ci aducând pururea înaintea ochilor,
în vremea rugăciunii, idolul păcatului.
27. Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii
dintre oameni. Căci singurul cunoscător al inimii este
Cel ce ştie mintea oamenilor şi a zidit inimile lor pe
fiecare deosebit3. Dar ei cunosc multe din mişcările
inimii, pe baza cuvântului rostit şi a mişcărilor văzute
ale trupului. Vrând eu să le arăt acestea lămurit, m'a
oprit Sfântul Preot, spunând că e nevrednic lucru să se
răspândească acestea şi să le aduc la urechile celor
întinaţi. Căci, zice, şi cel ce ajută pe uneltitor este
1) Rom. 2, 29.
2) Se c u p r i n d e in „Capita practica", P. G. 40, 1241. u n d e e cap. 68.
3) Sam 16, 7; Ps. 7, 10; Intel. 1, 6
70 FILOCALIA

vinovat după lege. Dar că din astfel de simboale cunosc


cele ascunse în inima noastră, şi din acestea iau prilejuri
împotriva noastră, am arătat-o adeseori, respingând pe unii
cari grăiau cele ce nu trebue, nepurtându-ne cu dragoste
fată de ei. De aceea am şi căzut în puterea dracului
tinerii de minte a răului şi îndată am primit gânduri
rele împotriva lor, pe cari le cunoscusem mai înainte
că au venit asupra noastră. Pentru aceea pe drept ne
mustră Duhul Sfânt: „Şezând ai vorbit împotiva fratelui,
şi împotriva fiului maicii tale ai adus sminteală"; 1 şi ai
deschis uşa gândurilor cari ţin minte răul şi ţi-ai tulburat
mintea în vremea rugăciunii, nălucindu-ţi pururea fata
vrăjmaşului tău şi având-o pe ea drept Dumnezeu. Căci
ceea ce vede mintea rugându-se, aceea e şi potrivit de
a spune că îi este Dumnezeu. Deci să fugim, iubiţilor,
de boala defăimării, neamintindu-ne de nimeni cu gând
rău; şi să nu ne întunecăm privirea la amintirea aproa-
pelui, căci toate înfăţişările pe care le luăm le isco-
desc dracii şi nimic nu lasă necercetat din ale noastre,
nici culcarea, nici şederea, nici starea în picioare, nici
cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc,
toate le mişcă, toată ziua uneltesc vicleşuguri împo-
triva noastră, ca să înşele în vremea rugăciunii mintea
smerită şi să stingă lumina ei fericită. Vezi ce zice
şi sfântul Pavel către Tit: „Dovedeşte în învăţătură,
cuvânt sănătos, nestricat şi fără vină, pentru ca îm-
potrivitorul să se ruşineze, neavând de zis nimic rău
despre noi".1 Iar fericitul David se roagă zicând: „Mân-
tueşte-mă pe mine de clevetirea oamenilor", 2 numind
şi pe draci „oameni" pentru firea lor raţională. Dar şi
Mântuitorul în Evanghelii a numit pe cel ce samănă
în noi neghina păcatului, „om vrăjmaş". 3 Fie ca să ne
izbăvim de el, cu harul lui Hristos şi al Dumnezeului
nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi slava în vecii
vecilor. Amin.

1) Ps. 50, 20 2) Tit. 2, 28 3) Ps 119, 131 4) Mt. 13, 25.


Ale Aceluiaşi
Din capetele despre trezvie1

Aşa trebue să se poarte totdeauna monachul ca şi


când ar avea să moară mâine; şi iarăşi aşa să
se folosească de trup, ca şi când ar avea să tră-
iască mulţi ani. Aceasta pe de o parte taie gândurile trân-
dăviei şi face pe monah mai sârguincios, iar pe de alta
păzeşte trupul sănătos şi în aceeaşi înfrânare. 2
2. Cel ce a dobândit cunoştinţă şi culege din ea
rodul plăcerii, nu mai crede dracului slavei deşarte, care
îi înfăţişează toate plăcerile lumii. Căci nu i-ar putea
făgădui un mai mare lucru ca vederea duhovnicească.
Câtă vreme însă n'am gustat din cunoştinţă să ne su-
punem voioşi ostenelelor cu fapta, arătând lui Dumnezeu
ţinta noastră: că toate le facem pentru cunoştinţa lui. 3
3. Este de trebuinţă să arătăm şi căile monachilor
cari au călătorit mai înainte de noi şi pe acelea să
umblăm şi noi. Căci multe sunt cele făcute şi zise de
ei bine. Între ele şi aceasta o zice careva dintre dânşii:
„Mâncarea mai uscată şi vieţuirea aspră, împreunată cu

1) In Filocalia greacă poartă titlul: ToO αύτοΟ, έκ τ ω ν ν η π τ ι κ ώ ν


κεφαλαίων, urmând după scrierea anterioară. Cele 5 capete ale acestei scrieri
le-am identificat pe toate în „Capita practica", după cum indic la fiecare cap.
in parte.
2) Ideatic cu una din sentinţele adause la capitolul despre trândăvie din
scrierea „De octo cogitationibus" dată sub numele lui Nil Sinaitul P. G. 79,
1457 O scriere care în realitate e o prelucrare a extrasului din Ioan Casian,
tradus in această carte). Dar şi ca cap. 29 d i n „Capita practica", P. G. 40, 1244.
3) Identic cu cap. 21 din „Capita practica", P. G. 40, 1228
72 FILOCALIA

dragostea, duce pe monach mai repede la limanul ne-


pătimirii".1
4. Mă aflam în miez de zi lângă Sfântul Macarie
şi, topindu-mă de sete, i-am cerut apă să beau. Iar el
îmi zise: „Îndestulează-te cu umbra, căci mulţi călătoresc
acum şi umblă cu corăbiile pe mare şi nici pe aceasta
nu o au". Apoi mărturisindu-i gânduri despre înfrânare,
mi-a zis: „Îndrăzneşte fiule, că eu în douăzeci de ani
întregi nu m'am săturat nici de pâine, nici de apă, nici
de somn; ci pâinea o mâncam cântărită la cumpănă,
apa o beam cu măsură, şi numai rezemându-mă puţin
de pereţi furam o leacă somn". 2
5. Mintea care hoinăreşte o statorniceşte citirea,
priveghierea şi rugăciunea; pofta aprinsă o stinge foamea,
osteneala şi singurătatea; iar mânia o domoleşte desă-
vârşit cântarea de psalmi, îndelunga răbdare şi mila.
Căci cele fără măsură şi fără vreme sunt trecătoare şi
mai mult strică decât folosesc.3

1) Identic cu cap 9) din „Capita practica", P. G. cit. Î245.


2) Identic cu cap. 94 din „Cap. p r a d " , P. G. cit. 1245.
3) Identic cn cap. 6 din „Cap. p r . " , P. G. cit 1224.
Al Aceluiaşi
Cuvânt despre rugăciune

Împărţit în 153 capete1


Cuvânt înainte

Arzând eu în flacăra patimilor necurate, m'ai întărit


adesea prin trimiterea scrisorilor tale de Dum-
nezeu iubitoare, mângăindu-mi mintea muncită
de cele mai ruşinoase gânduri şi imitând astfel, în chip
fericit, pe marele învăţător şi dascăl. Şi nu e de mirare.
Pentrucă totdeauna partea ta au fost cele de cinste, ca
şi a binecuvântatului Iacov. Căci slujind bine pentru
Rachila şi primind pe Lia, ceri şi pe cea dorită,
întru cât ai împlinit şi cei şapte ani ai acesteia. 2 Iar eu
nu tăgăduesc că, ostenindu-mă toată noaptea, n'am prins
nimic; totuşi aruncând mrejile după cuvântul tău, am
prins mulţime de peşti, nu ştiu dacă mari, dar în orice
caz 153 la număr. Pe aceştia ţi-i trimit în micul coş al
dragostei, ca tot atâtea capete, împlinindu-ţi porunca.
Dar te admir şi-ţi fericesc foarte gândul minunat de-a
dori să ai capetele rugăciunii. Căci ştiu că nu le iubeşti
amplu numai pe cele ce le ai în mână şi sunt scrise
cu cerneală pe hârtie, ci şi pe cele împlântate în minte,

1) In Filocalia greacă e pus între scrierile lui Nil Sinaitul. De asemenea


în P. G. 79. 1165—1200. Dar este al lui Evagrie. Vezi Viller-Rahner. O. c. p. 171.
2) Gen. 29, 23 28.
74 FILOCALIA

prin dragoste şi nepomenire de rău. De aceea, dat fiiind


faptul că toate sunt îndoite, una sporind pe cealaltă, după
înţeleptul Iisus, 1 primeşte-le nu numai în scrisoare, ci şi în
duh, întru cât oricărei scrisori îi premerge înţelesul. Căci
dacă nu e acesta, nici scrisoarea nu va fi. Prin urmare
îndoit este şi felul rugăciunii. Unul este practic, iar altul
contemplativ. La fel şi numărul are două laturi. Una pe
care poti pune mâna şi aceasta este cantitatea, iar alta
este înţelesul lui, sau calitatea.
Astfel împărţind cuvântul despre rugăciune în 153
de capete, ti-am trimis o merinde evanghelică, spre a
avea plăcerea unui număr simbolic şi o figură de tri-
unghiu şi de şaseunghiu, cari indică pe de o parte cu-
noştinţa cucernică a Treimii, iar pe de alta înţelesul
acestei lumi.2
Dar şi numărul o sută, luat în sine, este un patru-
unghiu; 3 iar cincizeci şi trei, este un triunghiu şi o sferă.
Căci douăzeci şi opt este un triunghiu;4 iar douăzeci
şi cinci, o sferă, fiindcă douăzeci şi cinci e alcătuit din
cinci ori cinci. Prin urmare ai figura în patru unghiuri
simbolizând pătrimea virtuţilor, iar pe de alta cunoştinţa
înţeleaptă a veacului acestuia, simbolizată de numărul
douăzeci şi cinci, care închipueşte forma de sferă a tim-
purilor. Căci săptămână se mişcă după săptămână şi lună
după lună şi timpul se deapănă în cerc, an după an,
cum vedem în mişcarea soarelui, a lunii, a primăverii,
a verii, şi a celorlalte. Iar triunghiul însemnează cuno-
ştinţa Sfintei Treimi. Privind însă şi altfel numărul o sută
cincizeci şi trei, ca trei cifre, se poate înţelege că e
triunghiul cunoştinţii practice, naturale şi teologice, sau
credinţa, nădejdea şi dragostea; sau aurul, argintul şi
pietrile scumpe.

1) Inţel lui Sirach 42. 25


2) Numărul 153 se compune d i n : 3—treiunghiu; l + 5 = ş a s e u n g h i u , care
ar simboliza lumea temporală prin ciclul celor 6 zile de muncă ale săptămânii.
3) 1 0 0 = 4 X 2 5 .
4) Probabil pentru numărul 3 care trece peste 25.
E V A G R I EM O N A C H U L 75

Numărul însemnează acestea. Iar cuprinsul smerit


al capetelor nu-l vei ocări, ştiind să fii şi sătul şi flă-
mând 1 şi amintindu-ţi de Cel ce n'a trecut cu vederea
cei doi bani ai văduvei, ci i-a primit mai bucuros ca
bogăţia multora. Prin urmare, primind acest rod al bună-
vointii, iubirii şi dragostei, păzeşte-l între fraţii tăi ade-
văraţi, poruncindu-le să se roage pentru cel bolnav, ca
să se facă sănătos şi, luându-şi patul, să umble prin harul
lui Hristos, Amin.
1. Dacă ar vrea cineva să pregătească tămâie mi-
rositoare, va amesteca după rânduială în chip egal ră-
şină străvezie de liban, casia, onixul şi stactia. Acestea
sunt pătrimea virtuţilor. Dacă sunt depline şi egale, mintea
nu va fi vândută.
2. Sufletul curăţit prin plinătatea virtuţilor face rân-
duiala mintii neclintită şi destoinică să primească starea
căutată.
3. Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu.
De ce stare are aşa dar nevoie mintea, ca să poată să
se întindă, fără să se uite îndărăt, dincolo de sine, până
la Stăpânul ei, şi să stea de vorbă cu El, fără mijlocirea
nimănui ?
4. Când Moise încearcă să se apropie de rugul
arzător, e împiedecat până nu desleagă încălţămintea
picioarelor.2 Cum nu te vei deslega şi tu de orice cuget
pătimaş, dacă vrei să vezi pe cel mai presus de orice
simţire şi înţelegere şi să vorbeşti cu El?
5. Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor,
ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul
tău; şi după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fără-
delegile tale înaintea Domnului,3 să primeşti iertare
dela El.
6. Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împli-
nirea oricărei cereri. Căci foarte mult se bucură Stă-
pânul, când te rogi cu lacrimi.

1) Filip. 4, 12 2) Ex. 3, 2 3) Ps 32, 5.


76 FILOCALIA

7. Dacă verşi izvoare de lacrimi în rugăciunea ta,


să nu te înalţi întru tine, ca şi cum ai fi mai presus de
mulţi. Căci rugăciunea ta a primit ajutor ca să poţi răs-
cumpăra cu dragă inimă păcatele tale şi să îmblânzeşti
pe Stăpânul prin lacrimi. Deci să nu întorci spre patimă
înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe Cel
ce ţi-a dăruit harul.
8. Mulţi, plângând pentru păcate, uită de scopul
lacrimilor; şi aşa, pierzându-şi mintea, au rătăcit.
9. Stai cu încordare şi te roagă cu osârdie şi oco-
leşte grijile şi gândurile, căci ele te turbură şi te neli-
niştesc, ca să te scoată din tăria rugăciunii.
10. Când te văd dracii râvnind cu adevărat la rugă-
ciune, îţi strecoară gândurile unor lucruri aşa zise tre-
buincioase; şi după puţină vreme îţi fură amintirea lor,
ca mişcându-ţi-se mintea spre căutarea lor şi neaflân-
du-le, să se descurajeze şi să se întristeze foarte. Apoi
când revine iarăşi în rugăciune, îi aduce aminte cele
căutate şi cele amintite mai 'nainte, ca mintea căutând
să le ia la cunoştinţă, să piardă rugăciunea, care aduce
roade.
11. Luptă-te să-ţi ţii mintea în vremea rugăciunii,
surdă şi mută, şi te vei putea ruga.
12. Când te va întâmpina o ispită, sau te va aţâţa
o împotrivire, ca să-ţi mişti mânia spre cel ce-ţi stă
împotrivă, sau să spui vre-o vorbă goală, adu-ţi aminte
de rugăciune şi de porunca dumnezeiască cu privire la
ea, şi îndată se va linişti mişcarea fără rânduială din tine.
13. Toate câte le vei face pentru a te răzbuna pe
fratele, care te-a nedreptăţit, îţi vor fi spre sminteală în
vremea rugăciunii.
14. Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al lipsei
de mânie.
15. Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţumirii.
16. Rugăciunea este alungarea întristării şi a des-
curajării.
E V A G R I E MONACHUL 77

17. Plecând, vinde-ţi averile şi le dă săracilor, 1 şi


luându-ţi crucea, lapădă-te de tine, 2 ca să poti să te
rogi neîmprăştiat.
18. Dacă vrei să te rogi în chip vrednic de laudă,
lapădă-te de tine în tot ceasul şi, suferind nenumărate
răutăţi, nevoeşte-te pentru rugăciune.
19. Necazul pe care îl rabzi cu bună înţelegere te
va face să-i afli rodul în vremea rugăciunii.
20. Dorind să te rogi cum trebue, să nu întristezi
vreun suflet; iar de nu, îndeşert alergi.
21. Lasă-ţi darul tău, zice, înaintea altarului şi ple-
când împacă-te mai întâiu cu fratele tău, şi apoi venind
te vei ruga neturburat. Căci amintirea răului înegreşte
cugetul celui ce se roagă şi întunecă rugăciunile lui.
22. Cei ce îşi îngrămădesc supărări şi pomeniri
de rău, sunt asemenea celor ce scot apă şi o toarnă
într'un vas fără fund.
23. Dacă eşti răbdător, pururea te vei ruga cu
bucurie.
24. Rugându-te tu cum trebue, ti se vor întâmpla
astfel de lucruri, încât să ti se pară că ai dreptate să
te foloseşti de mânie. Dar nu este nicio mânie dreaptă
împotriva aproapelui. Căci de vei căuta vei afla că este
cu putinţă să rândueşti lucrul bine şi fără mânie. Deci
foloseşte-te de tot meşteşugul ca să nu izbucneşti în
mânie.
25. Vezi ca nu cumva, părând că vindeci pe altul
să fii tu însuti netămăduit şi să împiedeci rugăciunea ta.
26. Fugind de mânie, vei afla cruţare şi te vei do-
vedi înţelept şi vei fi între cei ce se roagă.
27. Înarmându-te împotriva mâniei, nu vei suferi
niciodată pofta, căci aceasta dă mâncare mâniei; iar
mânia turbură ochiul mintii, întinând starea rugăciunii.
1) Mt. 19, 21 ; Mc 10, 21.
2) M t 16, 24; Lc 9, 23.
3) Mt 5, 23.
78 FILOCALIA

28. Nu te ruga împlinind numai formele dinafară,


ci îndeamnă-ţi mintea spre simţirea rugăciunii duhovni-
ceşti cu multă frică.
29. Uneori stând la rugăciune te vei ruga dintr'odată
bine; alteori, chiar ostenindu-te foarte, nu vei ajunge la
ţintă, ca să ceri şi mai mult, şi primind, să ai un câştig
care nu-ti mai poate fi răpit.
30. Apropiindu-se îngerul, se depărtează grămadă
toţi cei ce ne turbură, şi mintea se află în multă odihnă,
rugându-se curat. Alteori, ameninţându-ne obişnuitul
războiu, mintea se luptă şi nu poate să se liniştească,
deoarece s'a amestecat mai 'nainte cu felurite patimi.
Totuşi cerând şi mai mult, va afla. Căci „celui ce bate
i se va deschide". 1
31. Nu te ruga să se facă voile tale, căci acestea
nu se acopere întru totul cu voia lui Dumnezeu,2 ci
roagă-te mai bine precum ai fost învăţat, zicând: „Facă-se
voia Ta" în mine. Şi în tot lucrul aşa să-L rogi, ca să
se facă voia Lui. Căci El voeşte ceea ce e bine şi
folositor sufletului tău. Dar tu nu ceri totdeauna aceasta.
32. De multe ori, rugându-mă, am cerut să mi se
împlinească ceea ce am socotit eu că e bine, şi am
stăruit în cerere, silind fără judecată voia lui Dumnezeu;
nu i-am lăsat Lui ca să rânduiască mai bine aceea ce
ştia că este de folos. Iar primind, m'am scârbit pe urmă
foarte, că n'am cerut mai bine să se facă voia lui Dum-
nezeu. Căci lucrul nu mi-a folosit aşa cum credeam.
33. Ce este binele, dacă nu Dumnezeu? Aşa dar,
să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc şi ne va fi bine.
Căci Cel ce e bun, desigur că e şi dătătorul darurilor
bune.
34. Nu te îndurera, dacă nu capeţi îndată dela
Dumnezeu ceea ce ceri. Căci vrea să-ţi facă şi mai
mult bine, lăsându-te să stărui către El în rugăciune.

1) Mt. 7, 7; Lc. 9, 9 2) Mt 6, 10.


EVAGRIE MONACHUL 79

Fiindcă ce e mai presus ca a vorbi cu Dumnezeu şi a


fi răpit la împreuna petrecere cu El?
35. Rugăciunea neîmprăştiată este o înţelegere su-
premă a minţii.
36. Rugăciunea este urcuşul minţii spre Dumnezeu.
37. Dacă doreşti să te rogi, leapădă-te de toate, ca
să moşteneşti totul.
38.Roagă-te mai întâi să te curăţeşti de patimi; al
doilea, să te isbăveşti de neştiinţă şi de uitare; al treilea,
de toată ispita şi părăsirea.
39. Cere în rugăciune numai dreptatea şi Împărăţia,
adică virtutea şi cunoştinţa şi toate celelalte se vor
adăuga ţie.
40. Ε cu dreptate să te rogi nu numai pentru curăţia
ta, ci şi pentru a oricărui semen, ca să imiţi chipul
îngeresc.
41. Vezi dacă te-ai înfăţişat cu adevărat înaintea
lui Dumnezeu în rugăciunea ta, sau eşti biruit de lauda
omenească şi pe aceasta te sileşti să o vânezi, folosindu-te
de chipul rugăciunii ca de o acoperitoare.
42. Fie că te rogi cu fraţii, fie singur, strădueşte-te
să te rogi nu din obişnuinţă, ci cu simţirea.
43. Simţirea rugăciunii este adunarea cugetului,
împreunat cu evlavie, cu străpungerea inimii, cu durerea
sufletului, cu mărturisirea greşalelor, cu suspine nevăzute.
44. Dacă mintea ta mai e furată în vremea rugă-
ciunii, încă n'a cunoscut că se roagă un monach, ci
eşti încă un mirean, care înfrumuseţează cortul din afară.
45. Rugându-te, păzeşte-ţi cu putere memoria, ca să
nu-ţi pună înainte ale sale, ci mişcă-te pe tine spre
gândul înfăţişerii tale la judecată. Căci de obiceiu
mintea e foarte răpită de memorie în vremea rugăciunii.
46. Amintirea îţi aduce în vremea rugăciunii sau
închipuiri de ale lucrurilor de odinioară, sau griji n o i ,
sau faţa celui ce te-a supărat. Diavolul pismueşte foarte
tare pe omul care se roagă şi se foloseşte de tot meşte-
FILOCALIA
80

şugul ca să-i întineze scopul. El nu încetează prin


urmare să pună în mişcare icoanele lucrurilor prin amin-
tire şi să răscolească toate patimile prin trup, ca să-l
poată împiedeca din drumul său cel mai bun şi din
călătoria către Dumnezeu.
47. Când diavolul cel prea viclean, făcând multe,
nu poate împiedeca rugăciunea dreptului, o lasă pentru
putină vreme mai domol şi pe urmă îl războieşte iarăşi
pe cel ce se roagă. Căci fie că-l aprinde pe acesta
spre mânie şi aşa strică starea lui cea bună dobândită
prin rugăciune, fie că-l aţâţă la plăcere pătimaşă şi aşa
îi pângăreşte mintea.
48. După ce te-ai rugat cum trebue, aşteaptă cele
ce nu trebue şi stăi bărbăteşte păzind rodul tău. Căci
spre aceasta ai fost rânduit dintru început, ca să lucrezi
şi să păstrezi. Aşa dar, după ce-ai lucrat, nu cumva să
laşi nepăzit ceea ce ai făcut. Iar de nu, n'ai folosit
nimic rugându-te.
49. Tot războiul ce se aprinde între noi şi dracii
necuraţi, nu se poartă pentru altceva, decât pentru rugă-
ciunea duhovnicească. Căci lor le este foarte potrivnică
şi urâtă, iar nouă foarte mântuitoare şi plăcută.
50. Ce vreau dracii să lucreze în noi? Lăcomia
pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, tinerea minte
a răului şi celelalte patimi, ca îngroşându-se mintea prin
ele, să nu se poată ruga cum trebue. Căci stârnindu-se
patimile părţii neraţionale, nu o lasă să se mişte cu bună
judecată.
51. Cultivăm virtuţile pentru raţiunile făpturilor şi
pe acestea le căutăm pentru Raţiunea care le-a dat
fiinţă. Iar aceasta obişnueşte să se descopere în starea
de rugăciune.
52. Starea de rugăciune este o dispoziţie nepă-
timaşă, câştigată prin deprindere, care răpeşte mintea
înţeleaptă spre înălţimea spirituală, prin dragoste de-
săvâşită.
EVAGRIE MONACHUL 81

53. Cel ce vrea să se roage cu adevărat, trebue


nu numai să-şi stăpânească mânia şi pofta, ci trebue
să ajungă şi afară de orice înţeles pătimaş.
54. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, stă de vorbă cu
El de-a-pururi, cum ar sta cu un tată, alungând orice înţeles păti-
maş.
55. Cel ce a atins nepătimirea, încă nu se şi roagă
cu adevărat. Căci poate să urmărească niscai cugetări
simple şi să fie răpit de istoriile lor şi să fie departe
de Dumnezeu.
56. Când mintea zăboveşte în ideile simple ale lucru-
rilor, încă nu a ajuns la locul rugăciunii. Căci poate
să se afle necontenit în contemplaţia lucrurilor şi să fle-
cărească despre înţelesurile lor, cari deşi sunt idei simple,
dar exprimând vederi de-ale lucrurilor, dau minţii forma
şi chipul lor şi o duc departe de Dumnezeu.
57. Până ce mintea nu s'a ridicat mai presus de
contemplarea firii trupeşti, încă n'a privit locul lui Dum-
nezeu. Căci poate să se afle în cunoştinţa celor inteli-
gibile şi să se facă felurită ca ele.
58. Dacă vrei să te rogi, ai trebuinţă de Dumnezeu,
care dă rugăciune celui ce se roagă. Prin urmare
cheamă-L pe El, zicând: „Sfinţească-se numele Tău, vie
împărăţia Ta",1 adică Duhul Sfânt şi Fiul Tău, Cel
unul născut. Căci aşa ne-a învăţat, zicând: „în Duh şi
în Adevăr se cade să ne închinăm Tatălui". 2
59. Cel ce se roagă în Duh şi Adevăr, nu-L mai
preamăreşte pe Ziditor din făpturi, ci-L preamăreşte din
El însuşi.
60. Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu contem-
plarea lui Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; şi dacă te
rogi cu adevărat, eşti teolog.
61. Când mintea ta, cuprinsă de mult dor către
Dumnezeu, pleacă oarecum câte puţin din trup şi se
1) Mt. 6, 9 - 1 0 ; Lc. 9, 2.
2) Io. 4, 25.
82 FILOCALIA

depărtează de toate gândurile, cari vin din simţire, din


amintire, sau din starea humorală, umplându-se de evlavie
şi de bucurie, atunci socoteşte că te-ai apropiat de ho-
tarele rugăciunii.
62. Duhul Sfânt, pătimind împreună cu noi de slă-
biciunea noastră, ne cercetează şi când suntem necuraţi.
Şi dacă află numai că mintea noastră i se roagă cu
dragoste de adevăr, se sălăşlueşte în ea şi alungă toată
ceata de gânduri şi de înţelesuri cari o împrejmuesc,
îndemnând-o spre dragostea rugăciunii duhovniceşti.
63. Ceilalţi strecoară în minte gânduri, sau înţele-
suri, sau vederi prin schimbări în starea trupului. Iar
Domnul lucrează dimpotrivă: coborându-se în mintea
însăşi, aşează în ea cunoştinţa celor ce le vrea, şi prin
minte linişteşte neînfrânarea trupului.
64. Cel ce se mânie şi ţine minte răul, oricât ar
iubi rugăciunea, nu este afară de învinuire. Căci este
asemenea celui ce vrea să aibă vederea ageră, dar îşi
turbură ochii.
65. Dacă doreşti să te rogi, nu face nimic din cele
ce se împotrivesc rugăciunii, ca Dumnezeu, apropiindu-se,
să călătorească împreună cu tine.
66. Rugându-te, să nu dai vreun chip lui Dumnezeu
în tine, nici să nu îngădui minţii tale să se modeleze după
vreo formă, ci apropie-te în chip nematerial de Cel ne-
material şi vei înţelege.
67. Păzeşte-te de cursele celor protivnici. Căci se
întâmplă că în vreme ce te rogi curat şi neturburat, să
ţi se înfăţişeze deodată înainte vreun chip străin şi ciudat,
ca să te ducă la părerea că Dumnezeu este acolo, şi
să te înduplece să crezi că dumnezeirea este câtimea
ce ţi s'a descoperit ţie deodată. Dar dumnezeirea nu
este câtime şi nu are chip.
68. Când pismaşul diavol nu poate mişca memoria
în vremea rugăciunii, atunci sileşte starea humorală a
trupului să aducă vreo nălucire ciudată înaintea minţii
şi să o facă pe aceasta să primească o anumită formă.
EVAGRIE MONACHUL 83

Iar mintea având obiceiul să petreacă în cugetări, uşor


se încovoaie. Şi astfel cel ce se sileşte spre cunoştinţa
nematerială şi fără formă, e amăgit, apucând fum în loc
de lumină.
69. Stai la straja ta, păzindu-ţi mintea de cugetări
în vremea rugăciunii, pentru a-şi îndeplini rugăciunea şi
a petrece în liniştea ei. Fă aşa, pentru ca Cel ce păti-
meşte împreună cu cei neştiutori, să te cerceteze şi pe
tine, şi atunci vei primi darul atotstrălucitor al rugăciunii.
70. Nu vei putea să te rogi cu curăţie până ce vei
fi împletit cu lucruri materiale şi turburat de griji necon-
tenite. Căci rugăciunea este lepădarea gândurilor.
71. Nu poate cel legat să alerge, nici mintea ce
slujeşte patimilor nu poate vedea locul rugăciunii du-
hovniceşti. Căci este trasă şi purtată de gândul pătimaş
şi nu va avea o stare neclintită.
72. Când, în sfârşit, mintea se roagă cu curăţie şi
fără patimă, nu mai vin asupra ei dracii din partea
stângă, ci din cea dreaptă. Căci îi vorbesc de slava lui
Dumnezeu şi îi aduc înainte vreo formă din cele plăcute
simţirii, încât să-i pară că a ajuns desăvârşit la scopul
rugăciunii Iar aceasta a spus-o un bărbat cunoscător că
se înfăptueşte prin patima slavei deşarte şi prin dracul
care s'a atins de creier.
73. Socotesc că dracul, atingându-se de creier,
schimbă lumina mintii, precum voieşte. În felul acesta
este stârnită patima slavei deşarte spre gândul de a face
mintea să se pronunţe cu uşurătate, prin păreri proprii,
despre cunoştinţa dumnezeească şi fiinţială. Unul ca acesta
nefiind supărat de patimi trupeşti si necurate, ci înfăti-
şându-se — zice-se — cu curăţie, socoteşte că nu se
mai petrece în el nicio lucrare protivnică. De aceea
socoteşte arătare dumnezeească, lucrarea săvârşită în el
de diavolul, care se foloseşte de multă pătrundere şi,
prin creier, schimbă lumina împreunată cu el şi îi dă,
precum am spus, forma care vrea.
84 FILOCALIA

74. Îngerul lui Dumnezeu arătându-se, opreşte cu


cuvântul numai, lucrarea protivnică din noi şi mişcă
lumina minţii la lucrare fără rătăcire.
75. Cuvântul spus în Apocalipsă, că Îngerul aduce
tămâe ca să o adauge la rugăciunile Sfinţilor,1 socotesc
că este harul acesta, care e lucrat prin Înger. Căci el
sădeşte cunoştinţa adevăratei rugăciuni, încât mintea stă
de aci înainte înafară de orice clintire şi nepăsare.
76. Năstrapele cu tămâe2 se zic că sunt rugăciunile
Sfinţilor, pe cari le purtau cei douăzeci şi patru de
bătrâni.
77. Dar năstrapa trebue socotită prietenia cu Dum-
nezeu, sau dragostea desăvârşită şi duhovnicească, în
care se lucrează rugăciunea în Duh şi Adevăr.
78. Când socoteşti că nu ai trebuinţă de lacrimi în
rugăciunea ta pentru păcate, gândeşte-te cât de mult te-ai
depărtat de Dumnezeu, având datoria să fii pururea în
El, şi vei lăcrima cu şi mai multă căldură.
79. Astfel, cunoscând măsurile tale, vei plânge cu
uşurinţă, dosădindu-te după Isaia: „Cum, necurat fiind
şi petrecând în mijlocul unui astfel de popor, adică între
protivnici, îndrăsneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului
Savaot?". 3
80. De te rogi cu adevărat, vei afla multă întărire
şi încredinţare, şi Îngerii vor veni la tine ca şi la Daniil
şi-ţi vor lumina înţelesurile celor ce ţi se întâmplă.
81. Cunoaşte că sfinţii îngeri ne îndeamnă la rugă-
ciune şi stau de faţă împreună cu noi, bucurându-se şi
rugându-se pentru noi. Dacă suntem prin urmare cu ne-
păsare şi primim gânduri protivnice, îi amărâm foarte
tare, dat fiind că ei se luptă atâta pentru noi, iar noi
nu vrem să ne rugăm lui Dumnezeu nici pentru noi
înşine, ci dispreţuind slujba noastră şi părăsind pe Stă-
pânul şi Dumnezeul acestora, petrecem cu necuraţii
draci.
1) Apocalips 8, 3. 2) Apocalips 5, 8 3) Isaia 6, 5.
EVAGRIE MONACHUL 85

82. Roagă-te cu cuviinţă şi fără tulburare şi cântă


cu înţelegere şi cu bună măsură şi vei fi ca un pui de
vultur ce se urcă la înălţime.
83. Psalmodierea potoleşte patimile şi face să se
liniştească neînfrânarea trupului. Iar rugăciunea face
mintea să-şi împlinească propria lucrare.
84. Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia
minţii, sau întrebuinţarea cea mai bună şi mai curată a ei.
85. Psalmodierea este un lucru al înţelepciunii va-
riate ; iar rugăciunea este începutul cunoştinţii nema-
teriale şi simple.
86. Cunoştinţa este tot ce poate fi mai bun, căci
este împreună lucrătoare a rugăciunii, trezind din somn
puterea de înţelegere a minţii, pentru contemplarea cu-
noştinţii dumnezeeşti.
87. Dacă n'ai primit încă darul rugăciunii, sau al
psalmodierii, stărue cu putere şi-l vei primi.
88. „Le-a spus lor şi o pildă, cum trebue să se
roage totdeauna şi să nu slăbească". Prin urmare nu
slăbi, nici nu descuraja, dacă n'ai primit. Căci vei primi
pe urmă. Şi a adaus la pildă cuvântul: „Deşi de Dum-
nezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar fiindcă
femeia îmi pricinueşte supărări îi voiu face dreptate.
Deci aşa va face şi Dumnezeu de grabă dreptate, celor
ce strigă către El ziua şi noaptea". 1 Îndrăzneşte aşa dar,
stăruind încordat în sfânta rugăciune.
89. Nu voi să ţi se facă cele ce te privesc precum
socoteşti tu, ci precum îi place lui Dumnezeu, şi vei
fi neturburat şi mulţumit în rugăciunea ta.
90. Chiar dacă ţi se pare că eşti cu Dumnezeu,
păzeşte-te de dracul curviei, căci este foarte înşelător şi
cât se poate de pismaş şi vrea să fie mai iute şi mai ager
ca mişcarea şi trezirea minţii tale, ca să o desfacă şi
de Dumnezeu, când Îi stă înainte cu evlavie şi frică.
1) Luca 18, 2—7.
86 FILOCALIA

91. Dacă te îngrijeşti de rugăciune, pregăteşte-te


împotriva năvălirii dracilor şi rabdă cu bărbăţie biciuirile
lor. Căci vor veni asupra ta ca fiarele sălbatice şi tot
trupul ţi-l vor chinui.
92. Pregăteşte-te ca un luptător încercat. De vei
vedea fără de veste vreo nălucire, nu te clinti. Chiar
dacă ai vedea sabie scoasă împotriva ta, sau lampă
năvălind spre vederea ta, nu te turbura; sau de vei vedea
vreo formă urîcioasă şi sângeroasă, să nu-ţi slăbească
sufletul. Ci stăi drept, mărturisind mărturisirea cea bună
şi mai uşor vei privi la vrăjmaşii tăi.
93. Cel ce rabdă necazurile va ajunge şi la bucurii.
Şi cel ce stărue în cele neplăcute, nu va fi lipsit nici
de cele plăcute.
94. Vezi să nu te amăgească dracii cei răi prin
vreo vedenie, ci fii cu grijă, întorcându-te la rugăciune;
şi cheamă pe Dumnezeu, ca dacă este vedenia dela El,
El să te lumineze, iar de nu, să alunge în grabă pe
amăgitorul. Şi îndrăsneşte, că nu vor putea sta câinii,
când tu stărueşti cu înfocare în convorbirea cu Dum-
nezeu. Căci îndată vor fi alungaţi departe cu ajutorul
lui Dumnezeu, fiind bătuţi în chip nevăzut şi nearătat.
95. Cu dreptate este să nu-ţi rămână necunoscut
nici vicleşugul acesta, că pentru o vreme se despart
dracii între ei înşişi. Şi dacă vrei să ceri ajutor împo-
triva unora, vin ceilalţi în chipuri îngereşti şi alungă pe
cei dintâi, ca tu să fii înşelat de ei, părându-ţi că sunt
îngeri.
96. Îngrijeşte-te să agoniseşti multă cugetare sme-
rită şi bărbăţie, şi „răutatea lor nu se va atinge de su-
fletul tău şi biciul nu se va apropia de cortul tău, că
Îngerilor Săi va porunci ca să te păzească pe tine",1
iar aceştia vor izgoni dela tine toată lucrarea protivnică.

1) Psalm 9, 11.
EVAGRIE MONACHUL 87

97. Cel ce are grijă de rugăciune curată, va pătimi


dela draci: ocări, loviri, strigăte şi vătămări. Dar nu va
cădea, nici nu-şi va părăsi gândul, zicând către Dum-
nezeu : „Nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine eşti"
şi cele asemenea.
98. În vremea unor astfel de ispite, foloseşte-te de
rugăciunea scurtă şi stăruitoare.
99. De te vor ameninţa dracii, arătându-se deodată
din văzduh ca să te înspăimânte şi să-ţi răpească mintea,
să nu te înfricoşezi de ei şi să nu ai nici o grijă de
ameninţarea lor, căci ei se tem de tine, încercând să
vadă dacă le dai atenţie, sau îi dispretueşti cu desăvârşire.
100. Dacă stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu
Atotţiitorul, Făcătorul şi Proniatorul tuturor, de ce I te
înfăţişezi atât de lipsit de judecată, încât îţi uiţi de frica
Lui cea neîntrecută şi tremuri de nişte ţânţari şi gândaci?
Sau n'ai auzit pe cel ce zice: „De Domnul Dumnezeul
tău să te temi",1 şi iarăşi: „De El se înfricoşează şi
tremură toate, de faţa puterii Lui" 2 şi cele următoare.
101. Precum pâinea este hrană trupului şi virtutea
hrană sufletului, aşa rugăciunea duhovnicească este
hrana minţii.
102. Roagă-te în sfântul loc al rugăciunii, nu ca
fariseul, ci ca vameşul, ca să te îndreptezi şi tu de
către Domnul.
103. Strădueşte-te să nu blestemi pe cineva în ru-
găciunea ta, ca să dărîmi cele ce le zideşti, făcând
urâtă rugăciunea ta.
104. Cel ce datorează zece mii de talanţi, să te
înveţe pe tine, că de nu vei ierta celui ce-ţi este dator,
nu vei dobândi nici tu iertare. „Căci l-a predat pe el,
zice, chinuitorilor".3
105. Uită-ţi de trebuinţele trupului când te înfăţişezi
în rugăciune, ca nu cumva, pişcat de purece sau de

1). Deuteronom 10, 20. 2) Ioil 2, 10; Naum 1, 5. 3) Matei 18, 34.
FILOCALIA
88

păduche, de ţânţar sau de muscă, să te păgubeşti de


cel mai mare câştig al rugăciunii tale.
106. S'a întâmplat la noi că unuia dintre Sfinţi,
care se ruga, atâta i s'a împotrivit cel rău, că îndată
ce întindea mâinile, acela i se înfăţişa ca un leu şi ri-
dica în sus labele dinainte şi-şi înfigea ghiarele sale în
amândouă şoldurile nevoitorului, cu voinţa de a nu se
depărta până ce nu-şi va lăsa acela mâinile în jos. Dar
acela niciodată nu le lăsa în jos, până nu-şi împlinea
rugăciunile obişnuite.
107. Aşa l-am cunoscut şi pe cel ce se îndelet-
nicea cu lucrul isihiei într'o groapă, pe Ioan cel mic,
mai bine zis prea marele monach. Acesta rămânea ne-
clintit în unirea cu Dumnezeu, când dracul se înfăşora
în chip de şarpe în jurul lui şi-i strângea trupul şi-i
umplea faţa de bale.
108. Ai cetit de sigur şi vieţile monachilor tabeni-
sioţi, unde se spune că grăind Avva Teodor cuvânt
către fraţi, au venit două năpârci sub picioarele lui, iar
el neturburat, făcându-şi picioarele ocol în jurul lor,
le-a ţinut înăuntru, până când a isprăvit de grăit cu-
vântul; şi atunci le-a arătat fraţilor, povestindu-le întâm-
plarea.
109. Despre alt frate duhovnicesc am cetit iarăşi,
că, rugându-se el, a venit o năpârcă şi s'a lipit de pi-
ciorul lui. Dar el nu a coborît mâinile, mai 'nainte de
ce nu şi-a împlinit rugăciunea obişnuită. Şi întru nimic
nu s'a vătămat cel ce iubea pe Dumnezeu mai mult
decât pe sine însuşi.
110. Ai în rugăciunea ta ochiu neîmprăştiat şi,
lepădându-te de trupul şi sufletul tău, trăieşte prin minte.
111. Altui oarecare sfânt, ce se ruga cu încordare,
liniştindu-se în pustie, arătându-i-se dracii, l-au aruncat
şi l-au învârtit prin aer vreme de două săptămâni, prin-
zându-l apoi în rogojină. Dar nici aşa nu au izbutit să-i
coboare mintea din rugăciunea înfocată.
89
EVAGRIE MONACHUL

112. Altui iubitor de Dumnezeu, care-şi ocupa mintea


cu rugăciunea, umblând prin pustie, i s'au arătat doi
Îngeri, călătorind împreună; dar el nu i-a băgat în samă,
ca să nu se păgubească de ceea ce-i mai bun. Căci îşi
amintea de cuvântul Apostolului, care zice: „Nici Îngerii
nici Începătoriile, nici Puterile nu ne vor putea despărţi
de dragostea lui Hrisios".1
113. Monachul se face prin rugăciune asemenea
Îngerilor.
114. Nu căuta nicidecum să primeşti vreun chip
sau vreo înfăţişare în vremea rugăciunii, din dorul de a
vedea faţa Tatălui cel din ceruri.
115. Nu dori să vezi Îngeri, sau Puteri, sau pe
Hristos în chip sensibil, ca să nu-ţi ieşi cu totul din
minte, luând lupul drept păstor şi închinându-te dracilor
vrăjmaşi.
116. Începutul rătăcirii minţii este slava deşartă.
Căci mintea fiind mişcată de aceasta, încearcă să măr-
ginească dumnezeirea în chipuri şi înfăţişări.
117. Eu voiu spune cuvântul meu, pe care l-am
spus şi celor mai tineri: fericită este mintea, care a
dobândit în vremea rugăciunii, în chip desăvârşit starea
fără formă.
118. Fericită este mintea care, rugându-se neîm-
prăştiat, câştigă necontenit un tot mai mare dor către
Dumnezeu.
119. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii,
se face nematerială şi săracă de toate.
120. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii,
s'a lipsit desăvârşit de orice simţ.
121. Fericit este monachul, care socoteşte pe toţi
oamenii ca Dumnezeu, după Dumnezeu.
122. Fericit este monahul, care socoteşte mântuirea
şi înaintarea tuturor, ca pe a sa.
1) Romani 8, 38 - 3 9 .
90 FILOCALIA

123. Fericit este monahul, care se socoteşte pe sine


gunoiul tuturor.
124. Monah este acela care s'a despărţit de toţi şi
se împacă cu toţi.
125. Monah este cel ce se socoteşte pe sine una
cu toti, deoarece i se pare că se vede pe sine necon-
tenit în fiecare.
126. Rugăciune săvârşeşte acela care aduce tot-
deauna primul gând al său ca rod lui Dumnezeu.
127. Ca monah ce doreşti să te rogi, fugi de orice
minciună şi orice jurământ. Iar de nu, în zadar îţi iai o
înfăţişare care nu ţi se potriveşte.
128. De vrei să te rogi în duh, nimic să nu iai
dela trup, şi nu vei avea nour care să-ţi facă umbră în
vremea rugăciunii.
129. Încredinţează lui Dumnezeu trebuinţa trupului
şi vei înţelege că o poti încredinţa şi pe a duhului.
130. De vei dobândi făgăduinţele, vei împărăţi. Prin
urmare, privind spre acestea, cu voioşie vei purta sărăcia
de acum.
131. Nu căuta să alungi dela tine sărăcia şi strâm-
torarea, materiile rugăciunii neîmpovărate.
132. Să se întâlnească în tine virtuţile trupeşti cu
cele sufleteşti, şi cele sufleteşti cu cele duhovniceşti; iar
acestea cu cunoştinţa nematerială şi fiinţială.
133. Ia seama la gânduri când te rogi; dacă au
încetat cu uşurinţă, de unde vine aceasta? Ca să nu
cazi în vreo cursă şi să te predai înşelat.
134. Uneori dracii îţi strecoară gânduri şi apoi te
aţâţă ca să te rogi, chipurile, împotriva lor, sau să le
stai împotrivă. Şi atunci se depărtează de bună voie, ca
să te înşeli, închipuindu-ţi despre tine că ai început să
birui gândurile şi să înfricoşezi pe draci.
135. Dacă te rogi împotriva patimii, sau a dracului
care te supără, adu-ţi aminte de Cel ce zice: „Voi
EVAGRIE MONACHUL 91

alunga pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde şi nu mă voi


întoarce până ce nu-i voi nimici. Asupri-i-voi pe ei şi
nu vor putea să stea; cădea-vor sub picioarele mele", 1
şi cele următoare. Iar acestea le vei spune cu uşurinţă,
dacă te vei înarma cu smerită cugetare împotriva vrăj-
maşilor.
136. Nu socoti că ai dobândit virtute, dacă n'ai
luptat mai înainte până la sânge pentru ea. Căci trebue
să te împotriveşti păcatului până la moarte, luptându-te
cu el şi neslăbind, după dumnezeiescul Apostol.2
137. Dacă vei folosi pe vreunul, vei fi ocărit de altul,
ca, simţindu-te nedreptăţit, să spui, sau să faci ceva ce
nu se cuvine şi în felul acesta să risipeşti rău ceea ce
ai adunat bine. Acesta e scopul dracilor. De aceea trebue
să luăm aminte cu înţelepciune.
138. Aşteaptă loviturile aduse de draci, îngrijindu-te
cum să scapi de robia lor.
139. Dracii cei vicleni aşteaptă noaptea ca să tur-
bure pe învăţătorul duhovnicesc, prin ei înşişi; iar ziua,
îl învăluesc prin oameni în strâmtorări, defăimări şi pri-
mejdii.
140. Nu te teme de nălbitori. Căci deşi lovesc căl-
când şi uscă întinzând, prin acestea se face veşmântul
strălucitor.
141. Câtă vreme nu te-ai lepădat de patimi, ci
mintea ta se împotriveşte virtuţii şi adevărului, nu vei
afla tămâie binemirositoare în sânul tău.
142. Doreşti să te rogi ? După ce te-ai mutat din
cele de aici, petrecerea să o ai deapururi în ceruri, nu
simplu, cu cuvântul gol, ci cu fapta îngerească şi cuno-
ştinţa tot mai dumnezeească.
143. Dacă numai când faci răul îţi aduci aminte de
Judecător, că este înfricoşat şi nepărtinitor, încă n'ai în-
1) Ps. 18, 38—39
2) I Tim 6, \7.
92 FILOCALIA

văţat „să slujeşti Domnului cu frică şi să te bucuri de


El cu cutremur".1 Căci să ştii, că chiar în vremea de
odihnă şi de ospătare trebue să-I slujeşti Lui şi mai mult,
cu evlavie şi cuviinţă.
144. Bărbat înţelept este acela care nu încetează,
înainte de pocăinţa desăvârşită, să-şi aducă aminte cu
întristare de păcatele sale şi de răsplătirea lor dreaptă
în focul cel veşnic.
145. Cel ce este stăpânit de păcate şi de mânii şi
îndrăzneşte cu neruşinare să se întindă la cunoştinţa
lucrurilor mai dumnezeeşti, sau să se ridice chiar la ru-
găciunea nematerială, să primească certarea Apostolului,
care-i arată că nu este fără primejdie pentru el să se
roage cu capul gol, neacoperit; „căci un asemenea
suflet, zice, trebue să aibă pe cap stăpânire, pentru
îngerii cari stau de faţă", 2 învelindu-se în cuvenita ruşine
şi smerită cugetare.
146. Precum vederea neacoperită şi tare a soarelui
din miezul zilei, când luminează mai viu, nu foloseşte
ochiului bolnav, aşa nu foloseşte nici întipărirea rugăciunii
suprafireşti şi cu adevărat înfricoşate, care se face în
duh, minţii pătimaşe şi necurate.
147. Dacă pe cel ce s'a apropiat cu dar la altar
nu l-a primit Cel nepărtinitor şi fără nici o lipsă, până
nu se va fi împăcat cu aproapele, supărat pe el,3
gândeşte-te de câtă pază şi putere de a deosebi lucru-
rile avem trebuinţă, ca să aducem lui Dumnezeu, la
altarul cel inteligibil, tămâe bine primită.
148. Nu te bucura de cuvinte, nici de slavă. Alt-
minteri nu-şi vor mai face păcătoşii mendrele în spatele
tău, ci în faţa ta.4 Şi vei fi ţintă de batjocură în vremea
rugăciunii, târît şi purtat de ei în gânduri nechibzuite.
149. Atenţia minţii căutând rugăciune, va afla ru-
găciune; căci rugăciunea îi urmează atenţiei mai mult
ca orice altceva. De aceea trebue să ne sârguim spre ea.

1) Ps 2, 11. 2) Cor. 11, 10 3) Mt 5, 23, 24 4) Ps. 129, 3.


EVAGRIE MONACHUL 93

150. Precum cel mai de pret dintre toate simţurile


este vederea, aşa cea mai dumnezeească dintre toate
virtuţile este rugăciunea.
151. Lauda rugăciunii nu stă simplu în cantitatea,
ci în calitatea ei. Aceasta o arată cei ce s'au suit în
templu.1 precum şi cuvântul: „Iar voi rugându-vă, nu
bolborosiţi"2 şi următoarele.
152. Câtă vreme atenţia îţi este întoarsă spre trup
şi mintea îngrijeşte de cele cari aduc desfătare cortului,
încă n'ai văzut locul rugăciunii, ci este încă departe de
tine calea fericită a acesteia.
153. Când, stând la rugăciune, te vei ridica mai
presus de orice bucurie, atunci cu adevărat ai găsit
rugăciunea.

1) Lc. 13. 10 urm.


2) Mat. 6, 7.
Ioan Casian

Vieaţa şi scrierile lui

Ioan Casian este întemeietorul monachismului în Apus,


înainte de Benedict. Fiind cel mai citit dintre scriitorii duhov-
niceşti de acolo, cu tot semipelagianismul său, învăţătura sa a
nutrit nenumărate generaţii de monachi, influenţând scrisul pios
până în zilele noastre. Aceasta se datoreşte faptului că scrierile
sale sunt cea mai bună sinteză a evlaviei vechiului monachism
răsăritean, deşi nu una perfectă, iar el a fost puntea de legătură
între monachismul răsăritean şi cel apusean.
Ioan Casian s'a născut la anul 360, însă nu se ştie sigur
in care parte a lumii. Cei mai mulţi istorici socotesc că e ori-
ginar din Scythia minor (Dobrogea), alţii din Franţa de Sud.
Încă din fragedă tinereţe s'a făcut monach în Vifleem, după
ce îşi adunase o frumoasă cultură.Pe la anul 385primi, împreună
cu prietenul său Gherman, îngăduinţa să viziteze în două rânduri
patria anahoreţilor, Egiptul. Cea dintâi călătorie a durat 7 ani,
a doua aproape tot atâta. Pe la anul 400 se duc la Sf. Ioan Gură
de Aur, patriarhul Constantinopolei, care pe Casian hirotoneşte
întru diacon.La anul 405 cei doi prieteni se află la Roma,unde apără
cauza Sf. Ioan Gură de Aur, care în 404 fusese trimis a doua
oară în exil. De aci înainte de Gherman nu se mai ştie nimic.
Casian, devenit între timp preot, se duse laMarsilia, unde în-
temeie pe la 415 o mănăstire pentru bărbaţi şi alta pentru femei.
Acolo vieţui până la moartea sa, întâmplată, la anul 435.
La dorinţa episcopului Castor din Apta Julia (în Franţa),
care de asemenea întemeiase o mănăstire în dieceza lui, Casian
a alcătuit pe la 420 scrierea sa: „Despre rânduielile chinoviilor
IΟΑΝ CASIAN 95

şi despre vindecarea celor 8 patimi de căpetenie",1 în 12 cărţi.


În primele 4 cărţi, cari formează partea I, se ocupă cu îmbră-
cămintea monachilor din Palestina şi Egipt (cartea 1), cu rugă-
ciunile şi psalmii de noapte(cartea 2),cu slujbele zilnice(cartea 3)
şi cu condiţiile de primire a novicilor(cartea 4).2În cele 8 cărţi din
partea II se ocupă cu cele 8 patimi, în fiecare carte cu o patimă
în următoarea ordine: lăcomia pântecelui (gastrimargia), curvia,
iubirea de argint (philargyria), mânia, întristarea, lenea (acedia),
slava deşartă (cenodoxia), mândria. În aceste 8 cărţi Casian nu
face decât să-şi însuşească teoria celor 8 patimi, care era în
preocuparea monachismului răsăritean din veacul IV şi căreia
prima formulare scrisă i-a dat-o Evagrie Ponticul. Cele 4 nume
greceşti folosite de Casian pentru patima 1, 3, 6, 7 (cele din
paranteză), arată că el n'a făcut decât să treacă în Apus o teorie
din Răsărit. Din această scriere s'a păstrat în limba greacă un
extras, care era cunoscut încă lui Fotie în veacul 9. Se pare că
acest extras e dintr'o traducere grecească a întregei scrieri, care
datează încă din veacul 5. Extrasul are şi el partea I şi partea
II, după cum e împărţită şi scrierea în întregime. Ambele părţi
ale extrasului sunt puse sub numele lui Atanasie cel Mare, ca
prima şi a doua epistolă către Castor.3 Prima scriere a lui
Casian din Filocalia greacă nu e decât partea II a acestui extras
(sau epistola a II-a), adecă cel care rezumă învăţătura din cele
8 cărţi despre cele 8 patimi.4
La scurtă vreme după aceea Casian a compus a doua
scriere, mult mai întinsă, cu titlul: „Convorbiri cu Părinţii".5
1) „De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis"
(Migne P. L. 49, 53—476). O ediţie corectă a dat Petschenig în „Corpus scrip-
torum ecclesiasticorum latinorum", Viena 1888, vol. 17, ρ. 1—231.
2) Această parte este tradusă în româneşte din ediţia rusă a episcopului
Teofan (Moscova 1892) şi publicată în „Vechile rândueli ale vieţii monachale"
(edit. de mănăstirea Dobruşa, jud. Soroca, 1929, sub îngrijirea d-lui Const. V.
Tomescu), pg., 561—662.
3) Pseudo-Athanasius, Epist. 1—2 ad Castorem, P. G. 28, 849—905.
4) Scrierea „De octo vitiosis cogitationibus" (P. G 79, 1436—1464) pusă,
sub numele lui Nil, este în bucăţile ei închegate o scurtă prelucrare a epi-
stolei a doua a lui Pseudo-Atanasie către Castor. Iar sentinţele ce urmează
fiecărei bucăţi sunt extrase din Nil (De octo spiritibus malitiae, P. G. 79,
1145—1164) şi Evagrie.
5) „Collationes Patrum" în Migne P. L. 49, 477—1328 şi ediţia mai co-
rectă de Petschenig în Corp. script. eccl. lat. vol. 13, p. 1—711 (Viena 1886)
96 FILOCALIA

Sunt 24 de convorbiri pe cari el cu prietenul său Gherman


le-au avut cu pustnicii din Egipt în cele 2 călătorii. Scrierea
are trei părţi. Cea dintâi cuprinde primele 10 convorbiri, avute
în a doua călătorie cu Părinţii din pustia sketică. Partea a doua
cuprinde convorbirile 11-17 cu Părinţii din ţinutul Panefisis, iar
a treia convorbirile 18-24 cu Părinţii din ţinutul Diolcos. Prima
parte este dedicată episcopului Leontie, un frate al lui Castor,
întru cât cel din urmă,care îi ceruse şi această scriere,murise între
timp; de asemenea unui monach - mai târziu episcop - Heladie.
A doua şi a treia altor episcopi.
A doua scriere a lui Casian cuprinsă în Filocalie nu este decât
un extras grec al primelor două convorbiri avute cu Ava Moise.
Dacă în prima scriere Casian s'a ocupat cu lucrarea de cură-
ţire de patimi, în a doua se ocupă cu ţinta pozitivă a vieţii du-
hovniceşti, cu felul în care se poate ajunge la desăvârşire. Cu
multă stăruinţă arată aci că asceza negativă are numai o însem-
nătate relativă. Sărăcia, postul, privegherea sunt numai unelte pentru
dobândirea desăvârşirii, nu sunt scop în sine. Corpul se mortifică
nu pentru mortificare, ci pentru a-l face unealtă ascultătoare
a duhului. Idealul este de-a face ca mintea să aibă necontenit
gândul la Dumnezeu. Contemplaţia este pentru Casian tocmai
această îndeletnicire cu Dumnezeu. Iar desăvârşirea este contem-
plarea permanentă. Ea este o rugăciune necontenită. Piedeca cea
mai mare în calea ei sunt gândurile străine de Dumnezeu. Împo-
triva lor trebue să lupte ascetul.
S'a spus despre Casian că descrie cu atâta pricepere mişcă-
rile pătimaşe ale sufletului, încât aproape sileşte pe cetitor să-şi
descopere greşelile şi să le ocolească,de unde înainte nu le vedea
decât ca printr'o ceaţă.
În ce priveşte rugăciunea, Casian cunoaşte mai presus de
rugăciunea obişnuită „o rugăciune a focului", pe care numai
puţini o cunosc din experienţă proprie. Este o rugăciune fără cu-
vinte ce întrece înţelegerea şi care urcă la Dumnezeu prin revăr-
sarea luminii cereşti în inimă.1

1) Prezentarea aceasta este făcută după O. Bardenhewer, Op. c. vol IV.


ed. 1—2, Fr. i. Br. 1924, p. 558-565 şi Viller-Rahner, Op. c. p. 184—192.
Sfântul CASIAN ROMANUL
Către Episcopul Castor
Despre cele opt gânduri ale răutăţii 1

După ce mai înainte am alcătuit cuvântul despre


rânduielile chinoviilor, de data aceasta, nădăj-
duind iarăşi în rugăciunile Voastre, ne-am apucat
a scrie despre cele opt gânduri ale răutăţii, adică despre
cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint,
al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi
al mândriei.

I. Despre înfrânarea pântecelui


Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pân-
tecelui, care se împotriveşte îmbuibării pântecelui; apoi
despre chipul posturilor şi despre felul şi cantitatea bu-
catelor. Iar acestea nu dela noi le vom spune, ci după
cum le-am primit dela Sfinţii Părinţi. Aceştia n'au lăsat
un singur canon de postire, nici un singur chip al îm-
părtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi.
Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie şi aceeaşi vârstă; apoi
şi din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi
mai gingaşe a trupului. Însă un lucru au rânduit tuturor:
să fugă de îmbuibare şi de săturarea pântecelui. Iar po-

1) In Migne P. G. 28, 871—906, ca epistola a 2-a a Sf Atanasie către


Castor; şi în Filocalia greacă ( Atena 1893), vol. I. pg. 35—47
6
98 FILOCALIA

stirea de fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi


mai ajutătoare spre curăţie, decât cea de trei sau de
patru zile, sau decât cea întinsă până la o săptămână.
Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste
măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina
aceasta se întâmplă că uneori, din covârşirea postirii,
slăbeşte trupul şi se face mai trândav spre slujbele cele
duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mâncării, se în-
greuiază şi face să se nască în suflet nepăsare şi mo-
leşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este
potrivită mâncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici
posmagul nu-l pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii
că unul mâncând două litre de pâine e încă flămând,
iar altul mâncând o litră, sau şase uncii, se satură.
(Uncia este uncia romană : 27 gr. 165 mlgr.). Deci, pre-
cum am zis mai nainte, le-a dat tuturor o singură regulă
pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu sătu-
rarea pântecelui şi să nu se lase furat de plăcerea gât-
lejului. Pentrucă nu numai deosebirea felurilor, ei şi
mărimea cantităţii mâncărilor face să se aprinză săgeţile
curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea
pântecele, naşte sămânţa desfrânării; asemenea nu numai
aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci şi săturarea
de apă, precum şi prisosul a orice fel de hrană o mo-
leşeşte şi o face somnoroasă. În Sodoma nu aburii
vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci
îmbuibarea cu pâine, cum zice Prorocul.1 Slăbiciunea
trupului nu dăunează curăţiei inimii, când dăm trupului
nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea.
De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca
să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu
măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia
sfinţenia.
Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta
este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se de-

1) Ez. 16, ,49


CASIAN ROMANUL 99

părteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte


să se sature. Iar Apostolul zicând: „Grija trupului să
nu o faceţi spre pofte", 1 n'a oprit chivernisirea cea tre-
buincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De
altfel pentru curăţia desăvârşită a sufletului nu ajunge
numai reţinerea dela bucate, dacă nu se adaugă la ea
şi celelalte virtuţi. De aceea smerenia prin ascultarea
cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce,
înfrânarea dela iubirea de argint călăuzeşte sufletul spre
curăţie, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi
lipsa poftei de-a-i avea. Reţinerea dela mânie, dela în-
tristare, dela slava deşartă şi mândrie, înfăptuieşte cu-
răţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a sufle-
tului, cea a neprihănirii adecă, o înfăptuiesc în chip
deosebit înfrânarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca
cel ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget
cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintâi
trebue să ne fie înfrânarea stomacului şi supunerea tru-
pului nu numai prin post, ci şi prin priveghere, oste-
neală şi cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad şi
la dorul după Împărăţia cerurilor.

II. Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti


A doua luptă o avem împotriva duhului curviei şi
al poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om
dela cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit războiu este
acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest războiu este în-
doit, aflându-se şi în suflet şi în trup. De aceea trebue
să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare
nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea de-
săvârşitei neprihăniri şi adevăratei curăţii, de nu se va
adăuga şi sdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către
Dumnezeu şi cetirea deasă a Scripturilor şi osteneala
şi lucrul mâinilor, cari abia împreună pot să oprească
pornirile cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l aducă

1) Rom. 13, 14.


100 FILOCALIA

înapoi dela nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate


însă, foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va
putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci
dela început trebue păzită inima cu toată străjuirea
de gândurile murdare.1 „Căci dintru aceasta purced,
după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii,
curvii"2 şi celelalte. Deoarece şi postul ni s'a rânduit
de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci şi spre trezvia
mintii, ca nu cumva, întunecându-se de mulţimea buca-
telor, să nu fie în stare să se păzească de gânduri.
Deci nu trebue pusă toată strădania numai în postul
cel trupesc, ci şi în meditaţie duhovnicească, fără de
care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii
şi curăţiei adevărate. Se cuvine aşadar, după cuvântul
Domnului, „să curăţim mai întâiu partea cea dinlăuntru
a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea dinafară
curată". 3 De aceea să ne sârguim, cum zice Apostolul,
„a ne lupta după lege şi a lua cununa" 4 după ce am
biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în pu-
terea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpânului nostru
Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război
pe om, până nu va crede omul cu adevărat că nu prin
străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul
şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta
şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta
este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărâtările
trupului şi plăcerile lui ajunge într'un chip oarecare afară
din trup. De aceea este cu neputinţă omului (ca să zic
aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi ce-
rească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor înge-
rilor, de nu-l va ridica dela pământ şi din noroiu harul
lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se asea-
mănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu îngerii
cei netrupeşti, decât prin neprihănire. Printr'aceasta, încă
pe pământ fiind şi petrecând, au, după cum zice Apo-
stolul, petrecerea în ceruri. 5

1) Prov. 4, 23. 2) Mt. 15, 19. 3) Mt 23, 62. 4) II Tim. 2, 5. 5) Filip 3, 20.
CASIAN ROMANUL 161

Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute,


îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului
nu ia seama la niciun chip al nălucirii de ruşine. Căci
deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi
ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s'a izbăvit de
patimă. Şi de aceea trebue să credem că nălucirile cele
de ruşine ce ni se întâmplă în somn, sunt o dovadă a
trândăviei noastre de până aci şi a neputinţei ce se află
în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întâmplă în vremea
somnului face arătată boala ce şade tăinuită în ascun-
zişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre
a pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că
stau şi pricinile boalei, zicând: „Cel ce caută la muiere
spre a o pofti pe dânsa, a şi preacurvit cu ea intru
inima sa". 1 Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei
curioşi şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat înăuntru, care
foloseşte rău ochii cei dati de Dumnezeu spre bine. De
aceea şi cuvântul înţelepciunii nu zice: „Cu toată stră-
juirea păzeşte ochii tăi", ci: „Cu toată străjuirea păzeşte
inima ta", 2 aplicând leacul străjuirii mai ales aceleia
care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte. Aşa dar aceasta
să fie paza cea dintâi a curăţiei noastre: de ne va veni
în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavo-
leasca viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a
altor femei cucernice, îndată să o alungăm din inima
noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amin-
tire, amăgitorul celor neiscusiţi să rostogolească cugetul
dela aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare.
De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om
ne cere să păzim capul şarpelui, 3 adică începutul gân-
dului vătămător prin care acela încearcă să se şerpu-
iască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea
capului, care este prima răsărire a gândului (προσβολή),
să primim şi celalalt trup al şarpelui, adică învoirea
(συγκατάΌ-εσις) cu plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi

1) Mt. 5, 28 2) Prov. 4, 23. 3) Gen. 3. 15.


102 FILOCALIA

cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebue, precum este


scris: „În dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pămân-
tului"1 adică prin lumina cunoştinţii să deosebim şi
să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ,
care este inima noastră, după învăţătura Domnului;
şi până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică
gândurile viclene, să-i ucidem, sdrobindu-i de piatră,2
care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin
învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea oste-
neală vor fi biruiţi. Dar pe lângă cele zise din dumne-
zeeasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de
ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Ce-
zareei Capadociei, zice: „Nici muere nu cunosc, nici
feciorelnic nu sunt". El ştia că darul fecioriei nu se do-
bândeşte numai prin depărtarea cea trupească de muere,
ci şi prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se câştigă
prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu
putem câştiga desăvârşit virtutea curăţiei, de nu vom
dobândi mai întâi în inima noastră adevărata smerenie
a cugetului; nici de cunoştinţă adevărată nu ne putem
învrednici, câtă vreme patima curviei zăboveşte în ascun-
zişurile sufletului. Dar ca să desăvârşim înţelesul nepri-
hănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului şi
vom pune capăt cuvântului: „Căutaţi pacea cu toată
lumea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe
Domnul". 3 Că despre aceasta grăeşte, se vede din cele
ce adaugă, zicând: „Să nu fie cineva curvar sau lumeţ
ca Esau". 4 Pe cât este aşa dar de cerească şi de înge-
rească virtutea sfinţeniei, pe atât este de războită cu mai
mari bântueli de protivnici. De aceea suntem datori să
ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci şi cu
sdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu sus-
pine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care
împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin atâţă-
rile poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lângă ace-

1) Ps. 101, 8 2) Ps. 137, 9. 3) Evr. 12, 14. 4) Ibid. 16.


103
CASIAN ROMANUL

stea, armă foarte tare pentru acest războiu avem prive-


gherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei
pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea
nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.

ΙΠ. Despre iubirea de argint


A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de
argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara
firii, folosind necredinţa monachului. De fapt atâţările
celorlalte patimi, adică a mâniei şi a poftei, îşi iau pri-
lejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul
firii, dela naştere. De aceea sunt biruite abia după vreme
îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind dinafară,
se poate tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare aminte.
Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare
decât celelalte patimi şi mai cu anevoie de înfrânt. Căci
e „rădăcina tuturor răutăţilor",1 după Apostolul. Să băgăm
numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale trupului se
văd nu numai la copii, în cari nu este încă cunoştinţa
binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi
sugaci cari nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îm-
boldirea firească arată că o au. De asemenea observăm
la prunci şi acul mâniei, când îi vedem porniţi asupra
celui ce i-au năcăjit. Iar acestea le zic, nu ocărând
firea ca pricină a păcatului (să nu fie), ci ca să arăt
că mânia şi pofta au fost împreunate cu firea omului
de către însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin
trândăvie alunecă din cele fireşti ale trupului în cele
afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost
lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre
continuarea neamului omenesc prin coborîre unii dela
alţii, nu spre curvie. Asemenea şi imboldul mâniei s'a
semănat în noi spre mântuire, ca să ne mâniem asupra
păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin

1) I Tim 6, 10.
104 FILOCALIA

urmare nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim


noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a
dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e
vinovat, dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere ?
Am spus acestea, vrând să arătăm că patima iubirii
de argint nu-şi are pricina în cele fireşti, ci numai în
voia liberă cea foarte rea şi stricată. Boala aceasta când
găseşte sufletul căldicel şi necredincios, la începutul le-
pădării de lume, strecoară într'ânsul niscai pricini în-
dreptăţite şi la părere binecuvântate ca să oprească ceva
din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget
bătrâneţe lungi şi slăbiciune trupească şi-i şopteşte că
cele primite dela chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere,
nu mai zic când este bolnav, dar nici măcar când este
sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi,
ci sunt foarte părăsiţi şi că de nu va avea ceva aur pus
de o parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în
minte gândul că nici nu va putea rămâne multă vreme
în mănăstire, din pricina greutăţii îndatoririlor şi a supra-
vegherii amănunţite a Părintelui. Iar după ce cu astfel
de gânduri îi amăgeşte mintea, ca să-şi oprească măcar
un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun
lucru de mână de care să nu ştie Avva, din care îşi va
putea spori argintul pe care îl râvneşte. Pe urmă îl înşală
ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în minte câştigul
ce-l va avea din lucrul mâinilor şi apoi traiul fără griji.
Şi aşa, dându-se cu totul grijii câştigului, nu mai ia
aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la întune-
recul desnădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte
de câştig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul,
aşa şi acestuia aurul. De aceea şi fericitul Apostol, cu-
noscând aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai
„rădăcina tuturor răutăţilor", ci şi „închinare la idoli".
Să luăm seama deci, la câtă răutate târăşte boala aceasta
pe om, dacă îl împinge şi la slujirea la idoli. Căci după
ce şi-a depărtat iubitorul de argint mintea dela dragostea
lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.
105
CASIAN ROMANUL

Întunecat de aceste gânduri şi sporind la şi mai


mult rău, monahul nu mai poate avea nicio ascultare,
ci se răsvrăteşte, sufere, cârteşte la orice lucru, răspunde
împotrivă şi nemai păzind nicio evlavie, se duce ca un
cal nesupus în prăpastie. Nu se mulţumeşte cu hrana
cea de toate zilele şi strigă pe faţă că nu mai poate să
rabde acestea la nesfârşit. Spune că Dumnezeu nu e
numai acolo şi nu şi-a încuiat mântuirea sa numai în
Mănăstirea aceea; şi că de nu se va duce de acolo se
va pierde.
Banii cei puşi de o parte, dând ajutor socotinţii ace-
steia stricate, îl susţin ca nişte aripi să cugete la ieşirea
din Mănăstire, să răspundă aspru şi cu mândrie la toate
poruncile şi să se socoată pe sine ca pe un străin din-
afară. Orice ar vedea în Mănăstire că ar avea trebuinţă
de îndreptare, nu bagă în seamă, ci trece cu vederea,
dacă nu defaimă şi huleşte toate câte se fac. Caută apoi
pricini pentru cari să se poată mânia sau întrista, ca să
nu pară uşuratec, ieşind fără pricină din Mănăstire. Iar
dacă poate scoate şi pe altul din Mănăstire, amăgindu-l
cu şoapte şi vorbe deşarte, nu se dă îndărăt să o facă,
vrând să aibă un împreună lucrător la fapta sa cea rea.
Şi aşa aprinzându-se de focul banilor săi, iubitorul de
argint nu se va putea linişti niciodată în Mănăstire, nici
nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar când dracul
îl va răpi ca un lup din staul şi, despărtindu-l de turmă,
îl va lua spre mâncare, atunci lucrările rânduite pentru
anumite ceasuri în chinovie, pe cari îi era greu să le
împlinească, îl va tace vrăjmaşul să le împlinească în
chilie zi şi noapte cu multă râvnă; nu-l va slobozi însă
să păzească chipul rugăciunilor, nici rânduiala posturilor;
nici canonul privegherilor. Ci, după ce l-a legat cu tur-
barea iubirii de argint, toată sârguinţa îl înduplecă să o
aibă numai spre lucrul mâinilor.
Trei sunt felurile boalei acesteia, pe cari le opresc
deopotrivă atât dumnezeeştile Scripturi, cât şi învăţăturile
Părinţilor. Primul e cel care face pe monachi să ago-
106
FILOCALIA

nisească şi să adune cele ce nu le aveau în lume; al


doilea e cel care face pe cei ce s'au lepădat de avuţii
să se căiască, punându-le în minte gândul să caute cele
pe cari le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfârşit al treilea
e cel care, legând dela început pe monach de necredinţă
şi moleşală, nu-l lasă să se izbăvească desăvârşit de
lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de sărăcie şi
neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndem-
nându-l să calce făgăduinţele pe cari le-a tăcut când
s'a lepădat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri,
precum am zis, le-am găsit osândite în dumnezeeasca
Scriptură. Aşa Ghiezi, voind să dobândească banii pe
cari nu-i avea înainte, s'a lipsit de darul proorociei, pe
care învăţătorul său voia să i-l lase drept moştenire şi
în loc de binecuvântare a moştenit lepră veşnică prin
blestemul Proorocului.1 Iuda, voind să recapete banii,
de cari mai 'nainte se lepădase urmând lui Hristos, a
căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecând spre
vânzarea Stăpânului, ci şi vieaţa cea trupească a sa prin
silnică moarte a sfârşit-o.2 Iar Anania şi Satira, oprind
o parte din preţul vânzării, se pedepsesc cu moartea
prin gura apostolească. 3 Marele Moise porunceşte şi el
în a „Doua lege", în chip tainic, celor ce făgăduiesc
să se lapede de lume, dar de frica necredinţii se ţin
iarăşi de lucrurile pământeşti: „De este cineva fricos şi-i
tremură inima de teamă, să nu iasă la războiu, ci să se
întoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie şi
inimile fraţilor săi". 4 Poate fi ceva mai întemeiat şi mai
lămurit decât această mărturie? Oare nu învăţăm din
aceasta cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm
desăvârşit şi aşa să ieşim la războiu, ca nu cumva pu-
nând început slăbănog şi stricat, să întoarcem şi pe
ceilalţi dela desăvârşirea evanghelică, semănând temere
într'ânşii? Chiar şi cuvântul bine zis în Scripturi: „că
mai bine este a da decât a lua", 5 îl tâlcuiesc rău aceştia,
1) II Reg 5, 22—27. 2) Mt. 28. 5 3) Fapte 5, 5, 10. 4) Deut. 20, 8.
5) Faptele, 20, 35.
107
CASIAN ROMANUL

forţându-l şi schimbându-i înţelesul, ca să se potrivească


cu rătăcirea şi cu pofta lor de argint. De asemenea
învăţătura Domnului care zice: „Dacă vrei să fii desă-
vârşit, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vei avea
comoară în ceruri; şi venind urmează-mi Mie".1 Ei chib-
zuiesc că decât să fii sărac mai fericit lucru este a stăpâni
peste o bogăţie proprie şi din prisosul ei a da şi celor
ce au lipsă. Să ştie însă unii ca aceştia că încă nu s'au
lepădat de lume, nici n'au ajuns la desăvârşirea mona-
chicească, câtă vreme se ruşinează de Hristos şi nu iau
asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mâinilor
să-şi slujească lor şi celor ce au trebuinţă, spre a
împlini făgăduinţa călugărească şi a fi încununaţi cu
Apostolul, ca unii cari, după ce şi-au risipit vechea bo-
găţie, luptă ca Pavel lupta cea bună în foame şi în
sete, în ger şi fără haine.2 Căci dacă Apostolul ar fi
ştiut că pentru desăvârşire mai de trebuinţă este vechea
bogăţie, nu şi-ar fi dispreţuit starea sa de cinste, căci
zice despre sine că a fost om de vază şi cetăţean
roman.3 Asemenea şi cei din Ierusalim, cari îşi vindeau
casele şi ţarinile şi puneau preţul la picioarele Aposto-
lilor,4 n'ar fi făcut aceasta, dacă ar fi ştiut că Apostolii
ţin de lucru mai fericit şi mai chibzuit ca fiecare să se
hrănească din banii săi şi nu din osteneala proprie şi
din ceea ce aduc neamurile. Încă mai lămurit învaţă
despre acestea acelaş Apostol în cele ce scrie Romanilor,
când zice: „Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc
Sfinţilor, că a binevoit Macedonia şi Ahaia să facă o
strângere de ajutoare pentru cei lipsiţi dintre Sfinţii din
Ierusalim. Că au binevoit, dar le sunt şi datori".5 Dar
şi el însuşi, fiind adesea pus în lanţuri şi în închisori
şi ostenit de călătorii, sau împiedecat de acestea să-şi
câştige hrana din lucrul mânilor sale, precum obişnuia,
spune că a primit-o dela fraţii din Macedonia, cari au
venii la el: „Şi lipsa mea au împlinit-o fraţii cei ce au

1) Mt 19, 21 2)II Tim. 4, 7. 3) Fapte 22, 25. 4) Fapte 4, 35. 5) Rom. 15, 25.
108
FILOCALIA

venit din Macedonia". 1 Iar Filipenilor le scrie: „Şi voi


Filipenilor ştiţi că ieşind eu din Macedonia, nici o bi-
serică nu s'a unit cu mine când a fost vorba de dat
şi luat, decât voi singuri. Că şi în Thesalonic odată şi de
două ori mi-ati trimis cele de trebuinţă".2
Aşa dar, după părerea iubitorilor de argint, sunt
mai fericiţi decât Apostolul şi aceştia, fiindcă i-au dat
din averile lor şi lui cele de trebuinţă. Dar nu va cu-
teza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la
cea mai de pe urmă nebunie a minţii.
Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice şi
întregii Biserici celei dintru început, întemeiată pe te-
melia Apostolilor, să nu ne luăm după socotinţele noa-
stre, nici să înţelegem rău cele zise bine. Ci, lepădând
părerea noastră cea moleşită şi necredincioasă, să primim
înţelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai aşa
vom putea urma Părinţilor şi nu ne vom despărţi nici-
odată de ştiinţa vieţii de obşte, ci ne vom lepăda cu
adevărat de lumea aceasta. Bine este deci să ne amintim
şi aci de cuvântul unui Sfânt, care spune că Sfântul
Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepădase
fără hotărîre de lume şi mai tinea ceva din banii săi,
un cuvânt ca acesta: „Şi pe senator l-ai pierdut şi nici
pe monach nu l-ai făcut!" Trebue aşa dar să tăiem cu
toată sârguinţa din sufletul nostru „rădăcina tuturor rău-
tăţilor", care este iubirea de argint, ştiind sigur că de
rămâne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta
anevoie se dobândeşte nepetrecând în vieaţa de obşte,
căci numai în ea nu avem să purtăm de grijă nici
măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci având
înaintea ochilor osânda lui Anania şi a Safirei, să ne
înfricoşăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră
veche. Asemenea, temându-ne de pilda lui Ghiezi, a
celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veş-
nice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe cari

1) II Cor. 11, 9. 2) Filip. 4, 15—16.


109
CASIAN ROMANUL

nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sfâr-


şitul lui Iuda cel ce s'a spânzurat, să ne temem a lua
ceva din cele de cari ne-am lepădat, dispreţuindu-le. Iar
peste acestea toate, să avem deapururi înaintea ochilor
moartea fără de veste, ca nu cumva în ceasul în care
nu aşteptăm, să vie Domnul nostru şi să afle conştiinţa
noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice
atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului
aceluia: „Nebune, într'această noapte voiu cere sufletul
tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi" ?1

IV. Despre mânie


A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi
câtă trebuinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu,
veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din
adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit
în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii
inimei, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce
ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovni-
ceşti De asemenea nu putem păzi desăvârşirea sfatului
bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar
mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina
dumnezeească. „Căci s'a turburat, zice, de mânie ochiul
meu". 2 Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelep-
ciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi
fraţii înţelepţi. Fiindcă s'a scris: „Mânia în sânul celor
fără de minte sălăşlueşte". 3 Dar nu putem dobândi nici
sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne
socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: „Mânia şi pe
cei cuminţi îi pierde: 4 Nu vom putea ţine nici cumpăna
dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: „Mânia bărba-
tului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu".5 Nici podoaba
şi chipul cel bun nu-l putem dobândi, cu toate că ne
laudă toţi, căci iarăşi scrie: „Bărbatul mânios nu este

1) Lc. 12, 20. 2) Ps. 6, 8. 3) Eccl. 7, 1 (LXX). 4) Prov. 15, 10 (LXX).


5) Iac 1, 20.
110 FILOCALIA

cu bun chip".1 Drept aceea cel ce vrea să vie la de-


săvârşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească
după lege, străin să fie de toată mânia şi iuţimea. Iată
ce porunceşte vasul alegerii: „Toată amărăciunea şi iu-
timea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice dela voi,
dimpreună cu toată răutatea". 2 Iar când a zis „toată",
nu ne-a mai lăsat nicio pricină pentru care mânia să fie
trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să în-
drepte pe fratele său când greşeşte, sau să-l certe, să
se silească a se păzi pe sine neturburat, ca nu cumva
vrând pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra
sa şi să audă cuvântul Evangheliei: „Doctore, vindecă-te
pe tine însuti", 3 sau: „Ce vezi paiul din ochiul fratelui
tău, iar bârna din ochiul tău n'o cunoşti". 4
Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea
ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele
Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foite de
aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare,
şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nicio deosebire
orbirii, tot aşa din orice pricină s'ar aprinde mânia, fie
ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă
puterea văzătoare.
Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea,
când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare
de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând: „Mâniaţi-vă
şi nu păcătuiţi"; 5 adică aprindeţi mânia asupra pati-
milor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi
săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl
arată limpede cuvântul următor: „ . . . pentru cele ce ziceţi
întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi" ;6
adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele
rele scoate-ţi-le afară cu mânie, iar după ce le veţi fi
scos, aflându-vă ca pe un pat al liniştei sufletului, po-
căiţi-vă. Împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel,
folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: „Soarele să
1) Prov. 11, 25 (LXX). 2)Ef 4. 31 3) Lc. 4, 23. 4) Mc. 7, 23
5) Ps. 4, 5. 6) Ibid.
CASIAN ROMANUL

nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavo-


lului" ;1 adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii,
să apună pentru inimile voastre, din pricină că-l mâniaţi
prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea
Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soa-
rele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: „Iară celor
ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi
tămăduire va fi în aripile lui".2
Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la
apusul soarelui nu ni se îngădue să ţinem mânia. Ce
vom zice deci despre aceia cari, în sălbătăcia şi turbarea
dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mânia nu numai până la
apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, fac unii
faţă de alţii şi n'o mai scot afară cu cuvântul, ci prin
tăcere îşi sporesc veninul ţinerii de minte a răului spre
pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebue să fugă nu numai
de mânia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu
cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii
răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta
socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului
Sfânt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte în Evan-
ghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne îm-
păcăm cu fratele nostru.3 Căci nu e cu putinţă ca să
fie bine primit darul până ce mânia şi ţinerea de minte
a răului se află încă în noi. Asemenea şi Apostolul,
zicând: „Neîncetat vă rugaţi" 4 şi: „Bărbaţii să se roage
în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie şi fără
gânduri", 5 ne învaţă aceleaşi lucruri. Rămâne aşa dar
ca sau să nu ne rugăm niciodată şi prin aceasta să ne
facem vinovaţi înaintea poruncii apostoleşti, sau, silin-
du-ne să păzim ceea ce ni s'a poruncit, să facem aceasta
fără mânie şi fără a ţine minte răul. Şi fiindcă de multe
ori când sunt întristaţi sau turburaţi fraţii noştri, zicem
că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt turburaţi,
Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adică

1) Ef 4, 26. 2) Maleachi 3, 20. 3) Mt. 5, 24. 4) I Tes 5, 17. 5) I Tim 2. 8


112 FILOCALIA

din inimă, pricinile mâniei, ne porunceşte că nu numai


când suntem noi mâhniţi asupra fratelui să lăsăm darul
şi să ne împăcăm, ci şi dacă el s'a mâhnit asupra noa-
stră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim, desvinovă-
ţindu-ne, şi apoi să aducem darul.
Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evan-
ghelice, când putem învăţa aceasta şi din legea veche?
Deşi s'ar părea că aceasta e cu pogorământ, totuşi zice
şi ea: „Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta", 1 şi
iarăşi: „Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte (duc)"2
Deci şi acolo se opreşte nu numai mânia cu fapta, ci
se osândeşte şi cea din cuget. De aceea, urmând legilor
dumnezeeşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva du-
hului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.
Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentrucă ne
mâniem pe oameni, ca şi când acolo n'ar fi cel ce ne
porneşte spre mânie, sau fiindcă e mai uşor să do-
bândim virtutea îndelungei răbdări în singurătate. Căci
din mândrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi în-
şine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pri-
cinile turburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea
până ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în soco-
teala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvâr-
şirea îndelungei răbdări. Capătul îndreptării şi al păcii
noastre nu se câştigă din îndelunga răbdare ce o are
deaproapele cu noi, ci din suferirea răului deaproapelui
de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungei răb-
dări, căutând pustia şi singurătatea, patimile netămăduite
ale noastre, pe cari le vom duce acolo, vor rămânea
ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea
celor neizbăviţi de patimi nu numai că le păzeşte pati-
mile nevătămate, ci li le şi acopere, încât nu-i lasă să
se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruesc, ci, dim-
potrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i face să
creadă că au câştigat îndelunga răbdare şi smerenia,

1) Levit. 17, 19. 2) Prov. 12, 28, (LXX)


CASIAN ROMANUL 113

până nu este cine să-i ispitească şi să-i probeze. Dar


când vine vreo pricină, care îi stârneşte şi-i cearcă, pa-
timile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca nişte cai
fără frâu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din
ocoalele lor şi târăsc cu şi mai multă vijelie şi sălbă-
tăcie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult
se sălbătăcesc patimile în noi, când e încetată legătura
cu oamenii, încât pierdem şi umbra suferirii şi a înde-
lungei răbdări, pe cari în tovărăşia fraţilor ni se părea
că le avem; aceasta pentru întrelăsarea deprinderii cu
oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci precum fiarele
veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie,
de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îşi
arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi,
cari sunt liniştiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dis-
poziţie a virtuţii, îşi dau veninul pe fată când apucă pe
cineva care s'a apropiat şi-i întărâtă. De aceea cei ce
caută desăvârşirea blândeţii sunt datori să pună toată
strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oame-
nilor, dar nici asupra dobitoacelor şi nici asupra lucru-
rilor neînsufleţite. Căci îmi aduc aminte de mine când
petreceam în pustie, că mă porneam cu mânie asupra
trestiei şi o asvârleam, pentrucă nu-mi plăcea fie gro-
simea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor,
când voiam să le taiu şi nu puteam repede, sau asupra
cremenii, când mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc
îndată. Aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât o por-
neam şi asupra lucrurilor neînsufleţite.
Drept aceea, de vrem să dobândim fericirea făgă-
duită de Domnul, datori suntem să înfrânăm, precum s'a
zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci şi mânia din cuget.
Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în vremea
mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cât fo-
loseşte a-ţi curăţi inima de ţinerea minte a răului şi a nu
învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învăţătura
evanghelică porunceşte să se tae mai bine rădăcinile
patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă
114 FILOCALIA

rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau


de pismă. Căci celui ce urăşte pe fratele său, ucigaş
de om i s'a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din
cugetul lui. De sigur aci nu văd oamenii vărsându-se
sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a
fost omorât cu gândul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu
va da fiecăruia sau cunună, sau osândă, nu numai
pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri, precum
însuşi zice prin Prorocul: „Iată vin să adun faptele şi
gândurile lor".1 La fel zice şi Apostolul: „Înseşi gându-
rile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în
care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor". 2
Dar însuşi Stăpânul, învăţîndu-ne că trebue să lepădăm
toată mânia, zice în Evanghelie: „Cel ce se mânie pe
fratele său vinovat va fi judecăţii". 3 Aşa stă în copiile
cele bune (cuvântul în deşert e un adaos), potrivit cu
gândul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voeşte
ca noi să tăem în toate chipurile rădăcina şi scânteia
însăşi a mâniei şi nicio pricină a ei să nu păstrăm în
noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr'o pricină
aşa zisă întemeiată, mai pe urmă să alunecăm în tur-
barea mâniei fără temeiu.
Iar leacul desăvârşit al acestei boale acesta este:
să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia
nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci
duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla
întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lu-
crurile, nici tăria sfatului drept, nici cârma dreptăţii. Dar
nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face
sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întune-
cându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare
zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni,
să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că
n'avem niciun folos nici de neprihănire, nici de lepă-
darea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri.

1) Is. 66, 18. 2) Rom. 15. 3) Mt. 5, 12.


CASIAN ROMANUL 115

căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom


fi judecăţii.
V. Despre întristare
A cincia luptă o avem împotriva duhului întristării,
care întunecă sufletul ca să nu poată avea nicio vedere
duhovnicească şi-l opreşte dela toată lucrarea cea bună.
Când duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului
şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă
rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă
sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit
faţă de fraţi. Îi pricinueşte scârbă faţă de toate lucrurile
şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea
turbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi uscă
toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit
din minte şi legându-l de gândul desnădejdii. De aceea,
dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi
să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu
toată străjuirea inima noastră din spre duhul întristării.1
Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa în-
tristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească
toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt
de sfat nici dela prietenii cei adevăraţi, precum nu-i în-
găduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind
tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. În
sfârşit îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca
de unii ce i s'ar fi făcut pricină de turburare şi nu-l lasă
să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea moc-
neşte înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită
care o dă la iveală. Căci niciodată nu s'ar vătăma omul
de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile pa-
timilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor,
Dumnezeu, Cel ce singur ştie ranele sufletului cu de-a-
mănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oa-
menii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cu-
1) Prov. 4, 23
116 FILOCALIA

noaştem că sănătatea sufletului se dobândeşte nu des-


părtindu-ne de oameni, ci petrecând şi exercitându-ne
cu cei virtuoşi. Când aşa dar pentru oarecari pricini,
zise „îndreptăţite", ne despărţim de fraţi, n'am tăiat pri-
cinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala
ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr'alte lu-
cruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor
celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din
inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai
cu oamenii, dar şi cu fiarăle sălbatice vom petrece cu
uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: „Fiarăle sălbatice vor
fi cu tine în pace." 1 Deci mai întâiu trebue să luptăm
împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la des-
nădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta
n'a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele,
nici pe Iuda după ce a vândut pe Domnul. Să ne de-
prindem numai în acea întristare, care se cuprinde în po-
căinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună.
Despre aceasta zice şi Apostolul: „Întristarea cea după
Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de
rău". 2 Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind su-
fletul cu nădejdea pocăinţii, e împreunată cu bucurie. De
aceea ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată
lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând,3 gata să sufere
răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una
ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate
în om roadele Sfântului Duh, cari sunt: bucuria, dra-
gostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa
şi înfrânarea. Dela întristarea cea protivnică însă, cu-
noaştem roadele duhului celui rău, adică: trândăvia, lipsa
de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la
rugăciune. De această întristare suntem datori să fugim,
ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mânie şi de
toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune,

1) Iov 5, 23. 2) II Cor. 7, 10. 3) De aci până la nota următoare lipseşte


in Ρ G 28, 897.
CASIAN ROMANUL 117

prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele


cele dumnezeeşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.

VI. Despre trândăvie


A şasea luptă o avem împotriva duhului trândăviei,
care e înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună.
Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte
pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah,
pricinuindu-i moleşală, întristare şi scârbă chiar şi faţă
de locul unde se află şi de fraţii cu cari petrece, ba şi
faţă de orice lucrare şi de însăşi cetirea dumnezeeştilor
Scripturi. Îi pune în minte şi gânduri de mutare, şop-
tindu-i că de nu se va muta într'alte locuri, deşartă îi
va fi toată vremea şi osteneala. Pe lângă acestea mai
stârneşte şi foame într'ânsul pe la al şaselea ceas, câtă
nu i s'ar fi întâmplat chiar după un post de trei zile,
sau după un drum foarte îndelungat, sau după o oste-
neală grea. Apoi îi pune în minte gândul că nu va putea
scăpa de boala şi greutatea aceasta în niciun chip altfel,
fără numai de va ieşi des şi se va duce pe la fraţi,
dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputin-
cioşi. Iar dacă nu-l poate înşela numai cu acestea, îl
scufundă în somn greu şi se năpusteşte şi mai furios
asupra lui, neputând fi alungat într'alt fel, fără numai
prin rugăciune, prin reţinerea dela vorbe deşarte, prin
cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în
ispite. De nu va găsi însă pe monah îmbrăcat cu aceste
arme, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-l va face nesta-
tornic, împrăştiat şi leneş, îndemnându-l să colinde mă-
năstiri multe şi să nu se îngrijească de nimic altceva,
fără numai să afle unde se fac mâncări şi băuturi mai
bune. Căci nimic nu-şi năluceşte mintea leneşului decât
gânduri ca acestea. Prin acestea îl încâlceşte apoi cu
lucruri lumeşti şi puţin câte puţin îl atrage în îndeletni-
ciri vătămătoare, până ce îl scoate cu totul şi din cinul
monahicesc.
118 FILOCALIA

Ştiind dumnezeescul Apostol că această boală e


foarte grea şi ca un doctor iscusit vrând s'o smulgă din
sufletele noastre din rădăcini, arată mai ales pricinile din
cari se naşte, zicând: „Vă poruncim vouă fraţilor, întru
numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de tot
fratele care umblă fără de rânduială şi nu după predania
care aţi luat dela noi. Că înşi-vă ştiţi cum trebue să
urmaţi nouă, că noi n'am umblat fără de rânduială
între voi, nici am mâncat dela cineva pâine în dar, ci
cu osteneală şi trudă lucrând zi şi noapte, ca să nu în-
greunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n'am fi avut
dreptul, ci ca pe noi să ne aveţi pildă spre a urma
nouă. Când ne aflam la voi acestea vă porunceam, că
dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănânce. Auzim
că sunt unii dintre voi, cari umblă fără rânduială nimica
lucrând ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i
rugăm întru Hristos Iisus, ca întru linişte lucrând să mă-
nânce pâinea lor".1 Să luăm aminte cât de lămurit
ne arată Apostolul pricinile trândăviei, când numeşte
„fără de rânduială" pe cei ce nu lucrează, desvăluind
prin acest singur cuvânt multele lor păcate. Căci cel
fără de rânduială este şi fără de evlavie şi obraznic în
cuvinte şi gata spre batjocură, de aceea şi incapabil de
linişte şi rob trândăviei. Drept aceea porunceşte tuturor
să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi zice:
„Şi nu după predania, care aţi luat dela noi", arătând
prin cuvintele acestea că aceia sunt mândri si dispre-
ţuitori şi desfac predaniile apostolice. Şi iarăşi zice:
„În dar n'am mâncat pâine dela nimeni, ci cu osteneală
şi trudă, lucrând zi şi noapte". Învăţătorul neamurilor,
propoveduitorul Evangheliei, cel răpit până la al treilea
cer,2 cel ce zice că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc
Evanghelia, din Evanghelie să trăiască, 3 lucrează cu
osteneală şi trudă zi şi noapte spre a nu îngreuia pe

1) II Tesaloniceni 3, 6 - 1 2 Până aici lipseşte în P. G. 28, 897


2) II Corinteni 12, 2. 3) II Corinteni 9, 14.
CASIAN ROMANUL 119

nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru şi vom


căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s'a încredinţat
nici propoveduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci
numai purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi ară-
tând şi mai lămurit vătămarea ce se naşte din şederea
fără lucru, adaugă: „nimica lucrând, ci iscodind". Căci
din şederea fără lucru iese iscodirea şi din iscodire ne-
orânduiala şi din neorânduială tot păcatul. Arătându-le
apoi şi tămăduirea, zice: „Iar unora ca acestora le po-
runcim ca întru linişte lucrând să-şi mânânce pâinea lor".
Pe urmă le spune într'un chip şi mai dojenitor: „Dacă
cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce". De
aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi cei
din Egipt, nu îngădue nicio vreme în care monachii să
rămână fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin
răbdarea lucrului alungă trândăvia, îşi dobândesc hrana
şi ajută celor lipsiţi. Căci nu lucrează numai pentru tre-
buinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor, săracilor şi
celor din închisori, crezând că o atare facere de bine
este o jertfă sfântă şi bine primită la Dumnezeu. Încă
zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit
adesea numai de un drac şi numai de acela e nă-
căjit, pe când cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri
este robit. Pe lângă acestea, bine este să aducem şi un
cuvânt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi,
pe care l-a zis către mine. Căci şezând eu putină vreme
în pustie, am fost supărat de trândăvie şi m'am dus la
dânsul şi am zis: „Ieri fiind cumplit supărat de trân-
dăvie şi slăbind foarte, nu m'aş fi izbăvit de ea, de nu
m'aş fi dus la Avva Pavel". Şi mi-a răspuns la aceasta
Avva Moisi şi a zis: „Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea,
ci şi mai mult te-ai dat prins şi rob. Deci să ştii că mai
greu te va lupta, ca pe unul ce calci rânduiala, dacă
nu te vei strădui de acum înainte să o birui cu răb-
darea, cu rugăciunea şi cu lucrul mâinilor".
120 FILOCALIA

VII. Despre slava deşartă


A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei de-
şarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire
şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte
de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi
de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci
sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă
prin împotrivirea cu cuvântul şi prin rugăciune. Dar pă-
catul slavei deşarte, având multe înfăţişări, precum s'a
zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe
ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas,
prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere,
postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga
răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre
slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispi-
tească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a
putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce
la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel
ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoi-
nicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi
închipue că a dobândit liniştea. Dacă n'a putut moleşi
pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin
postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind,
tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de războiu acestui
drac viclean. Pe lângă acestea el îl face pe monach să
se gândească şi la preoţie. Îmi aduc aminte de un bă-
trân, pe când petreceam în pustia sketică. Ducându-se
acesta la chilia unui f rate spre cercetare, apropiindu-se
de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că ceteşte
din Scriptură a stat să asculte, până ce a simţit că fra-
tele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se
hirotonisise pe sine diacon, făcând tocmai otpustul celor
chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând
uşa a intrat şi întâmpinându-l fratele i s'a închinat după
obiceiu şi ceru să afle dela el, dacă de multă vreme
aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zi-
CASIAN ROMANUL 121

când: „Acum venii când făceai tu otpustul celor chemaţi".


Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrânului,
cerându-i să se roage pentru dânsul, ca să se izbăvească
de rătăcirea aceasta.
Am amintit aceasta, vrând să arăt la câtă nesimţire
duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să
se lupte desăvârşit şi să ia cununa dreptăţii desăvârşite
să se străduiască în toate chipurile să birue această fiară
cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul
lui David: „Domnul a risipit oasele celor ce plac oame-
nilor".1 Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda
oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute.
Să lapede necontenit gândurile cari vin în inima lui şi
îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dum-
nezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dum-
nezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.

VIII. Despre mândrie


A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei.
Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatecă decât toate
cele de până aci. Ea războeşte mai ales pe cei desă-
vârşiţi şi pe cei ce s'au urcat până aproape de culmea
virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Şi precum ciuma
cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un
mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mândria nu
strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare
din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte
numai cu virtutea opusă şi căutând să o biruiască pe
aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei
însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai
adâncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise,
să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului
se sârgueşte să strice înfrânarea: curvia, curăţia; iubirea
de argint, sărăcia; mânia, blândeţea; şi celelalte feluri
ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar

1) Psalm 53, 6.
122 FILOCALIA

păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet,


ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare
şi înaltă, îl dărâmă în întregime şi îl surpă până în te-
melii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care
pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de
Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea,
n'a voit să le recunoască pe acestea venite din darul
Stăpânului, ci din firea sa. De aceea s'a socotit pe sine
întocmai ca Dumnezeu. Gândul acesta al lui mustrându-l
Proorocul zice: „Ai zis întru inima ta: şedea-voiu pe
un munte înalt, pune-voiu scaunul meu peste nouri şi
voiu fi asemenea Celui Prea înalt".1 Iară tu om eşti şi
nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt Prooroc zice: „Ce te făleşti
întru răutate puternice?" 2 şi celelalte ale psalmului.
Deci, ştiind acestea, să ne temem şi „cu toată străjuirea
să păzim inima noastră" 3 dinspre duhul mândriei cel
purtător de moarte, zicând în noi înşine de câte ori am
dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: „Nu eu, ci
darul lui Dumnezeu, carele este cu mine",4 şi cel zis
de Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic",5 sau
cel zis de Proorocul: „Dacă Domnul nu ar zidi casa,
în zadar s'ar trudi ziditorii",6 şi în sfârşit cel zis de
Apostol: „Nu a celui ce voeşte, nici a celui ce aleargă,
ci a lui Dumnezeu, carele milueşte".7 Căci chiar de ar
fi cineva cât de fierbinte cu osârdia şi de sârguitor cu
vrerea, fiind legat de trup şi sânge nu va putea ajunge
la desăvârşire, decât prin mila lui Hristos şi prin harul
Său. Pentrucă zice Iacov: „Toată darea cea bună de
sus este"; 8 iar Apostolul Pavel zice: „Ce ai tu, ce nu
ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n'ai fi
luat şi te făleşti ca de ale tale?" 9
Iar că mântuirea ne vine prin harul şi mila lui
Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tâlharul acela de

1) Isaia 14, 13.


2) Psalm 52, 3. 3) Proverbe 4, 23. 4) I Corinteni 15, 10. 5) Ioan 15, 5.
6) Psalm 126, 1. 7) Romani 9, 16. 8) Iacov 1, 17. 9) I Corinteni 4, 7
CASIAN R O M A N U L 123

pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci


prin harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le
Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem
ajunge într'alt fel la desăvârşirea virtuţii, fără numai prin
smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica
lui Dumnezeu, din blândeţe şi din sărăcia desăvârşită,
prin cari ne vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi
cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos,
Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Al aceluiaş Cuvios

Cuvânt plin de mult folos, despre Sfinţii Părinţi


din pustia sketică şi despre darul deosebirii
Către egumenul Leontie1

Datoria ce mi-am luat-o faţă de prea fericitul Pă-


rinte (papă) Castor, de a-i istorisi vieaţa Sfinţilor
Părinţi şi învăţătura lor, datorie pe care mi-am
împlinit-o în parte prin cele ce i-am scris odinioară, Prea
Sfinţite Leontie, despre rânduiala vieţii de obşte şi despre
cele opt patimi ale răutăţii, îmi pusesem acum în gând
să o duc la îndeplinire în chip desăvârşit. Dar aflând
că pomenitul Ierarh, părăsindu-ne, s'a mutat din vieaţa
aceasta la Hristos, am socotit că e de trebuinţă să în-
tregesc istorisirea celor ce lipsesc şi să le trimit ţie, celui
ce ai moştenit virtutea aceluia şi, cu ajutorul lui Dum-
nezeu, grija mănăstirii.
Deci când m'am dus în pustia sketică, unde erau
cei mai încercaţi Părinţi dintre monahi, împreună cu
sfântul Gherman, cu care mă împrietenisem încă de pe
când eram copil de şcoală, apoi în oaste, precum şi în
vieaţa călugărească, am văzut pe Avva Moise, bărbat
sfânt, care strălucea nu numai în lucrarea virtuţilor, ci şi
în comtemplare. Drept aceea ne-am rugat acestuia cu la-
1) In realitate e un rezumat al convorbirii I şi II (Collationes I—II), dintre
cari prima se ocupă ca desăvârşirea ca ţintă a strădaniei duhovniceşti, iar a
doua cu darul deosebirii (Corp. Script. eccl. lat. 13, pg. 3—69 ; Migne, P. L.
49, 477—558).
CASIAN ROMANUL 125

crimi, să ne spună cuvânt de zidire, prin care să putem


ajunge la desăvârşire. Acesta mult fiind rugat ne-a grăit :
„Fiilor, toate virtuţile şi îndeletnicirile, au un scop anumit,
după care potrivindu-se cei ce privesc spre el, ajung
la ţinta dorită. Lucrătorul de pământ, răbdând când vă-
paia soarelui, când asprimea gerului, îşi lucrează pă-
mântul având ca scop să-l curăţească de mărăcini şi
pălămidă, iar ca ţintă ultimă să se bucure de rod. Cel
ce face neguţătorie nu se gândeşte la primejdiile de pe
mare sau de pe uscat, ci se osteneşte cu toată sârguinţa
pentru neguţătoria sa, având ca scop câştigul ce-i va veni
din ea, iar ca ţintă ultimă bucuria de pe urma câştigului.
Ostaşul nu se gândeşte la primejdiile războiului, nici la
necazurile petrecerii printre streini, având ca scop înain-
tarea sa în treapta ostăşească şi ca ţintă ultimă câştigul
de pe urma dregătoriei sale. Aşa dar şi cinul nostru are
un scop şi o ţintă ultimă a lui, pentru care răbdăm de
bună voie toată osteneala şi truda. De aceea postul nu
ne osteneşte, nevoinţa privegherii ne înveseleşte, cetirea
şi meditarea Scripturilor o facem cu dragă inimă, truda
lucrului, ascultarea, lepădarea de toate lucrurile pămân-
teşti, petrecerea în această pustie, toate cu dragoste le
săvârşim.
Dar voi, cari aţi nesocotit patria, neamul şi toată
lumea şi v'aţi înstreinat de ele, venind la noi, cari suntem
nişte oameni de rând şi proşti, spuneţi-mi care este scopul
vostru ? Şi ce ţintă ultimă aţi avut înainte, când aţi făcut
aceasta? Iar noi răspunzând am zis: „Pentru Împărăţia
Cerurilor". La aceasta Avva Moise a zis: „Bine aţi răs-
puns în ce priveşte ţinta ultimă, dar care e scopul, dela
care nicicum abătându-ne, putem să ajungem la Împărăţia
Cerurilor? În privinţa aceasta n'aţi răspuns". Iar când am
mărturisit că nu ştim, ne-a răspuns bătrânul: „Ţinta ultimă
a făgăduinţii noastre este, cum aţi zis, Împărăţia lui Dum-
nezeu, iar scopul, fără de care este cu neputinţă a ajunge
la sfârşitul acela, este curăţia inimii. Deci spre acest scop
trebue să fie îndreptată mintea noastră totdeauna, iar când
126 FILOCALIA

s'ar întâmpla să se abată inima noastră puţin din calea cea


dreaptă, îndată să o întoarcem, îndreptând-o spre scopul
urmărit, ca după o riglă a zidarului Aceasta ştiind-o sfântul
Apostolul Pavel, zice: „Cele dinapoi uitându-le şi spre
cele dinainte întinzându-mă, la ţintă alerg, la răsplătirea
chemării celei de sus a lui Dumnezeu". 1 Drept aceea
pentru acest scop le facem şi noi toate, pentru acesta
pe toate le nesocotim: şi patria, şi neamul, şi averile, şi
toată lumea, ca să dobândim curăţia inimii. Iar de vom
uita de scopul acesta, vom fi nevoiţi, ca unii ce umblăm
prin întunerec şi călătorim alăturea de calea cea dreaptă,
să ne poticnim de multe şi să rătăcim. Căci multora
li se întâmplă că, nesocotind la începutul lepădării de
lume avuţia, banii şi toată lumea, mai pe urmă se aprind
de mânie şi ură pentru o carte, o sapă, un condei, sau
un ac. N'ar pătimi aceasta, dacă şi-ar aminti de scopul
pentru care au nesocotit ei toate lucrurile şi lumea în-
săşi. Căci pentru dragostea aproapelui dispreţuim bo-
găţia, ca nu cumva, sfădindu-ne pentru ea şi sporindu-ne
aplecarea spre mânie, să cădem din dragoste. Când
deci pentru lucruri de nimica arătăm aceeaşi mânie îm-
potriva fratelui, am căzut dela scop şi nu avem niciun folos
dela lepădarea de lume. Ştiind aceasta fericitul Apostol,
a zis: „De-aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu
am, de niciun folos nu-mi este". 2 De aci învăţăm că
desăvârşirea nu vine odată cu lepădarea de avere şi de
lucruri, ci după dobândirea dragostei, ale cărei însuşiri
acelaşi Apostol le descrie astfel: „Dragostea nu pismueşte,
nu se mânie, nu se îngâmfă, nu se întărită, nu gândeşte
răul". 3 Toate acestea împreună alcătuesc curăţia inimii.
Pentru aceasta se cade să facem toate: să dispreţuim
banii, să stăruim în post şi priveghiere cu bucurie şi în
cetiri de psalmi să petrecem. Iar de vom fi vreodată îm-
piedecaţi dela acestea de vreo pricină binecuvântată, să
nu dăm uitării pe aceea. Căci nu este aşa de mare fo-
1) Filip 3, 13—14. 2) I Cor. 13, 3. 3) II Cor. 13, 4—5.
CASIAN ROMANUL 127

losul de pe urma postului, pe cât ar fi de mare pa-


guba de pe urma mâniei; nici folosul din cetire, cât
vătămarea din dispreţuirea şi întristarea fratelui. Posturile,
priveghierile, cetirea Scripturilor, lepădarea de avere şi
lepădarea de toată lumea, nu sunt desăvârşirea însăşi,
ci, precum s'a zis, uneltele desăvârşirii. Căci nu într'a-
cestea stă desăvârşirea, ci cu acestea se câştigă. Deci
în zadar ne lăudăm cu postul, cu priveghierea, cu sără-
cia şi cu cetitul Scripturilor, dacă n'am dobândit dra-
goste către Dumnezeu şi către deaproapele. Căci cel
ce a dobândit dragostea, are pe Dumnezeu în sine şi
mintea lui de-a-pururi este la Dumnezeu".
La acestea a zis Gherman: „Dar cine poate, până
ce e încă legat cu trupul, să aibă mintea de-a-pururi la
Dumnezeu, încât să nu se mai gândească la nimic alt-
ceva: nici la cercetarea bolnavilor, nici la primirea de
străini, nici la lucrul mâinilor, sau la celelalte trebuinţe
trupeşti neapărate? În sfârşit cum va putea mintea omului
să vadă de-a-pururi pe Dumnezeu Cel nevăzut şi necu-
prins şi să petreacă nedespărţit de El?" Moise a răs-
puns: „A vedea pe Dumnezeu necontenit şi a rămâne
nedespărţiţi de El, în felul în care socotiţi voi, este cu
neputinţă omului purtător de trup şi înjugat cu neputinţa.
Dar în alt chip este cu putinţă. Căci vederea lui Dum-
nezeu în multe feluri se întâmplă şi se înţelege. Fiindcă
Dumnezeu nu se cunoaşte numai în fiinţa Sa cea feri-
cită şi necuprinsă, căci aceasta s'a păstrat numai pentru
Sfinţii Săi în veacul ce va să vie, ci şi din măreţia şi
frumuseţea făpturilor sale, din cârmuirea şi purtarea Sa
de grijă cea de fiecare zi, din dreptatea Sa şi din mi-
nunile pe cari le arată în fiecare neam prin Sfinţii Săi.
Căci când cugetăm la puterea Sa nemăsurată şi la ochiul
Său neadormit, care vede cele ascunse ale inimilor şi
de care nu se poate ascunde nimic, nu facem altceva
decât să-L admirăm cu inimile cuprinse de frică şi să
I-ne închinăm Lui. Iar când ne gândim că toate pică-
turile ploii, tot nisipul mării şi toate stelele cerului, sunt
128 FILOCALIA

numărate de El, rămânem uimiţi de măreţia firii şi de


atotştiinţa Ziditorului. Când medităm apoi la negrăita Sa
înţelepciune, la iubirea de oameni şi la nepătrunsa Lui
îndelungă răbdare, care rabdă greşelile cele fără de
număr ale oamenilor, ne vine să-L preamărim din tot
sufletul. Şi când cugetăm la dragostea Sa nemărginită
faţă de noi, că deşi noi n'am făcut niciun bine, a primit
să se facă om, Dumnezeu fiind, ca să ne mântuiască
din rătăcire, ne ridicăm spre dorirea Lui. În sfârşit, când
socotim că El a biruit în noi pe protivnicul nostru, dia-
volul, şi ne dărueşte vieaţa veşnică numai pentru hotă-
rîrea şi înclinarea noastră spre bine, inima ne îndeamnă
să I ne închinăm. Dar mai sunt şi alte nenumărate pri-
viri de felul acesta, cari răsar în noi, potrivit cu nevoinţa
şi cu măsura curăţiei noastre, şi prin cari privim şi în-
ţelegem pe Dumnezeu".
Deci iarăşi a întrebat Gherman: „De unde vine că
adesea, fără vrerea noastră, ne supără multe aduceri
aminte şi gânduri viclene? Acestea ne fură fără să ne
dăm seama, strecurându-se în noi pe ascuns şi în chip
subţire încât nu numai că nu le putem opri intrarea, ci
cu mare greutate le şi cunoaştem. Rugămu-ne să ne
arăţi, dacă este cu putinţă să scape cugetarea cu totul
de ele şi să n'o mai supere niciodată?" Moise a zis:
„Este cu neputinţă să nu fie cugetarea supărată de
aceste aduceri aminte, dar stă în puterea oricui se sileşte
să le primească şi să zăbovească pe lângă ele, sau să
le alunge. Nu atârnă de noi ca ele să vină, dar alungarea
lor stă în puterea noastră. Îndreptarea cugetării noastre
stă în hotărârea şi silinţa noastră. Când cugetăm cu
înţelegere şi neîncetat la legea lui Dumnezeu şi petrecem
în psalmi şi cântări, în post şi priveghieri şi ne aducem
aminte neîncetat de cele viitoare, de Împărăţia Cerurilor,
de Gheena focului şi de toate faptele lui Dumnezeu,
gândurile cele rele se împuţinează şi nu mai găsesc loc
în noi. Când zăbovim însă în griji lumeşti şi în lucruri
trupeşti, ba ne mai dăm şi la vorbe deşarte şi netrebnice,
CASIAN ROMANUL 129

sporesc în noi gândurile cele ticăloase. Căci precum


moara, câtă vreme e mişcată de apă, nu se poate opri
dela sine, dar stă în puterea morarului să macine grâu
sau neghină, tot asfel şi cugetarea noastră, fiind mereu
în mişcare, nu poate sta fără gânduri, dar stă în puterea
noastră să gândim cele duhovniceşti sau cele trupeşti".

Văzând1 bătrânul că ne minunăm şi că suntem tare


dornici de cuvintele lui, tăcând puţin a zis iarăşi: „Deoarece
pentru dorinţa voastră am lungit atât de mult cuvântul
şi încă mai aveţi bunăvoinţă, încât din aceasta socotesc
că însetaţi într'adevăr după învăţătura desăvârşirii, vreau
să vă vorbesc despre bunul cel mai ales, care este
puterea de-a deosebi lucrurile sau dreapta socoteală.
Aceasta este între celelalte virtuţi ca o cetate înaltă
şi împărătească. Vreau deci să vă arăt covârşitoarea ei
înălţime şi folosul ei, nu numai prin spusele mele, ci şi
prin părerile vechilor Părinţi, căci Domnul îşi dă harul
Său tâlcuitorilor, după vrednicia şi dorul ascultătorilor.
Aceasta nu este o virtute măruntă, ci unul din cele mai
însemnate daruri ale Duhului Sfânt. Căci zice Apostolul:
„Unuia se dă prin Duhul cuvântul înţelepciunii, altuia
cuvântul cunoştinţei în acelaşi Duh, altuia credinţă, altuia
darul tămăduirilor, altuia puterea de-a deosebi duhurile".2
Apoi sfârşind numărarea darurilor duhovniceşti, adaugă:
„toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh". 3 Vedeţi
aşa dar că nu e nici mic, nici pământesc darul deosebirii,
ci unul dintre cele mai mari daruri ale harului dumne-
zeesc. Deci de nu se va strădui monachul cu toată pu-
terea să-l dobândească pe acesta şi de nu va putea,
printr'o chibzuire sigură, să facă deosebirea duhurilor
cari vin asupra lui, va fi nevoit, ca unul ce rătăceşte
prin noapte, nu numai să cadă în prăpăstiile cele mai

1) Până aci a fost convorbirea I (Migne P. L. 49, 477—523), de aci in-


cepe convorbirea II (vezi Migne P. L. 49, 523—558).
2) 1 Corinteni 12, 8—9. 3) I Corinteni 12, l i .
130 FILOCALIA

cumplite ale păcatului, ci să se poticnească şi în căile


cele netede şi drepte.
Mi-aduc aminte că odată, în vremea tinereţii, aflân-
du-mă în părţile Thebaidei, unde petrecea fericitul Antonie,
s'au adunat la el nişte bătrâni, ca să cerceteze împreună
cu el care este desăvârşirea în virtute; care adică dintre
toate virtuţile e cea mai mare şi poate păzi pe monah
nevătămat de mrejile şi amăgirile diavolului ? Deci fiecare
îşi da părerea, după priceperea minţii sale. Unii ziceau
că postul şi privegherea, căci prin acestea curăţindu-se
şi agerindu-se cugetarea, se poate apropia mai uşor de
Dumnezeu; alţii ziceau că este mai mare sărăcia şi dis-
preţuirea propriilor tale lucruri, căci prin acestea scapă
cugetarea din funiile mult împletite ale grijilor lumeşti şi
se poate apropia mai uşor de Dumnezeu. Iar alţii puneau
mai sus virtutea milosteniei, fiindcă Domnul a zis în Evan-
ghelie: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşte-
niţi Împărăţia cea gătită vouă dela întemeierea lumii, că
am flămânzit şi mi-aţi dat să mănânc", 1 şi celelalte.
După ce, în felul acesta, fiecare şi-a spus părerea sa,
prin cari virtuţi s'ar putea omul apropia mai bine de
Dumnezeu, şi trecuse aproape toată noaptea cu această
cercetare, la urma tuturor a răspuns fericitul Antonie:
„Toate acestea care le-aţi spus sunt de trebuinţă şi de
folos celor ce caută pe Dumnezeu şi doresc să vină la
El. Dar nu putem da cinstea întâietăţii virtuţilor acestora,
din următoarea pricină: Ştiu pe mulţi cari şi-au topit
trupul cu postul şi priveghierea şi au petrecut prin pustie-
tăţi, iar cu sărăcia atâta s'au nevoit, încât nici hrana cea
de toate zilele nu-şi mai lăsau pe seama lor; şi la atâta
milostenie s'au dedat, încât nu le-ar fi ajuns toate câte
sunt pe lume, ca să le împartă. Dar după toate acestea
au căzut din virtute şi s'au rostogolit în păcat. Deci ce
i-a făcut pe aceştia să rătăcească dela calea cea dreaptă?
Nimic altceva, după înţelegerea şi părerea mea, decât
1) Matei 25, 3 4 - 3 5 .
CASIAN ROMANUL 131

că n'au avut darul deosebirii. Căci acesta învaţă pe om


să se păzească de ceea ce întrece măsura în amândouă
părţile şi să meargă pe calea împărătească. El nu lasă
pe monah să fie furat, prin înfrânarea peste măsură, de
cele de-a dreapta, dar nici să fie tras, prin nepăsare şi
moleşire, de cele de-a stânga. Darul acesta de discer-
nământ este un fel de ochiu şi de luminător al sufletului,
după cuvântul Evangheliei, care zice: „Luminătorul trupului
este ochiul. Deci dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul
tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi întunecat, tot
trupul tău va fi întunecat".1 Şi aşa este. Căci acesta
cercetând toate gândurile şi faptele omului, deosebeşte
şi dă la o parte tot lucrul rău, neplăcut lui Dumnezeu,
alungând rătăcirea departe de om. Aceasta o putem afla şi
din istorisirile dumnezeeştilor Scripturi. Astfel Saul, căruia i
s'a încredinţat pentru întâiaşi dată împărăţia lui Israil,
fiindcă n'a avut ochiul acesta al dreptei socoteli, fiind
întunecat la minte, n'a ştiut să judece că mai plăcut este
înaintea lui Dumnezeu să asculte de porunca Proorocului
Samuil, decât să aducă jertfă lui Dumnezeu. Şi aşa, ceea
ce credea el că îndreptează înaintea lui Dumnezeu, aceea
l-a făcut să se poticnească şi să fie înlăturat dela împă-
răţie. N'ar fi pătimit aceasta, dacă ar fi avut în el lumina
dreptei socoteli. Pe aceasta o numeşte Apostolul „soare",
zicând: „Soarele să nu apună întru mânia voastră". 2
Dar i se mai zice şi cârmă a vieţii, precum este scris:
„Aceia întru cari nu este cârmuire cad ca frunzele".
Scriptura o mai numeşte şi „sfat" şi ne învaţă că fără
de el să nu săvârşim nimic. Astfel nici chiar vinul cel
duhovnicesc, care înveseleşte inima omului, nu ne este
îngăduit să-l bem fără dreaptă socoteală. 3 Căci zice cu-
vântul: „Cu sfat bea vinul". Şi iarăşi zice: „Ca o ce-
tate surpată şi fără de ziduri, aşa este omul care nu
face toate cu sfat".4 În dreapta socoteală este înţelep-
ciunea, în ea înţelegerea şi simţirea, fără de cari nu se

1) Matei 6, 22—23. 2) Efeseni 4, 26 3) Ps. 10, 15 4) Prov, 25, 28


132 FILOCALIA

poate clădi nici casa noastră cea mai dinlăuntru şi nu se


poate aduna nici bogăţia duhovnicească, după cuvântul :
„Cu înţelepciune se zideşte casa şi cu mintea se reîno-
ieşte şi cu prevederea se umplu cămările de bogăţie". 1
Ea se numeşte şi hrană tare, dat fiind că numai aceia,
cari în urma obişnuinţei şi-au deprins simţirile să deo-
sebească binele de rău, sunt capabili de ea. Din toate
acestea se arată lămurit că nicio virtute nu se naşte şi
nu rămâne neclintită până la urmă, fără dreapta soco-
teală. Ea este maica şi păzitoarea tuturor virtuţilor".
Aceasta a fost socotinţa şi părerea Sfântului Antonie, la
care s'au alăturat şi ceilalţi Părinţi.
Iar ca să întărim cuvântul Sfântului Antonie cu pilde
mai nouă, din vremile noastre, aduceţi-vă şi voi aminte
de Iron şi de căderea jalnică ce a pătimit-o nu de
multe zile sub ochii noştri, întru cât prin batjocura dia-
volului a căzut din înălţimea vieţuirii sale în adân-
curile morţii. Ne aducem aminte de el că cincizeci
de ani a petrecut în pustia apropiată, vieţuind în mare
asprime şi în stăruitoare înfrânare. El a căutat pustia şi
singurătatea mai tare ca toţi cei de aici. Totuşi, după
aşa de mari osteneli şi lupte, batjocorindu-se de dia-
volul, s'a rostogolit într'o cădere foarte grea, încât pe toţi
Părinţii şi fraţii din pustia apropiată i-a adus la nemân-
găiată jale. N'ar fi pătimit el aceasta, dacă ar fi fost în-
tărit în virtutea dreptei socoteli, care l-ar fi învăţat să nu
se încreadă în judecata sa, ci să asculte sfatul Părinţilor
şi al fraţilor. Dar el, luându-se după părerea sa, într'atât
a urmărit postul şi despărţirea de oameni, încât nici la
sărbătoarea Sfintelor Paşti nu venea la biserică, ca
nu cumva, întâlnindu-se cu Părinţii şi fraţii, să fie silit
să mănânce împreună cu ei legume sau altceva din
cele ce se aduceau la trapeză şi să i se pară că a
căzut dela regula sa. Deci, după ce a fost amăgit multă
vreme de voia sa, primind pe îngerul satanei şi închi-

1) Proverbe 24, 3—4


CASIAN ROMANUL 133

nându-i-se ca unui înger al luminii, a primit dela el po-


runca să se arunce la miezul nopţii într'o fântână foarte
adâncă, spre a cunoaşte şi cu lucrul că nu se va pri-
mejdui, dată fiind virtutea mare ce o are şi ostenelile
cele după Dumnezeu. Iar el, nedeosebind cu judecata
cine-i cel ce-l sfătueşte acestea, ci fiind întunecat la în-
ţelegere, s'a aruncat în fântână la miezul nopţii. După
oarecare vreme, aflând fraţii întâmplarea, abia cu mare
osteneală l-au putut scoate mai mort. Iar după ce l-au
scos a mai trăit două zile şi într'a treia a murit, lăsând
fraţilor şi bătrânului Pafnutie jale nemângăiată. Acesta,
îndemnat de multa iubire de oameni şi aducându-şi
aminte de marile osteneli ale aceluia şi de anii mulţi la
număr pe cari i-a răbdat în pustie cu stăruinţă, nu l-a
lipsit de pomenirea şi prinosul celor adormiţi, ca doară
să nu fie numărat cu sinucigaşii.
Dar ce să zic de cei doi fraţi, cari trăiau dincolo
de pustia Thebaidei, unde petrecea odată şi fericitul
Antonie? Aceştia, îndemnaţi de un gând nesocotit, s'au
sfătuit să meargă în pustia mai dinlăuntru, care este
foarte mare şi nelucrată, hotărînd să nu primească hrană
dela om, ci numai pe aceea ce le-o va da Domnul în
chip minunat. Întâlnindu-i deci pe aceştia, rătăcind prin
pustie şi pierind de foame, Mazikii, cel mai sălbatec şi
mai crud dintre neamurile sălbatice, îşi schimbară, prin
dumnezeească orînduire, sălbătăcia firii, în iubire de
oameni, şi îi întâmpinară cu pâine. Atunci unul din cei
doi fraţi, venind la dreapta socoteală, a primit pâinea cu
bucurie şi mulţumire, socotind că oamenii aceştia aşa
de cruzi şi de sălbateci, cari se bucură totdeauna de sânge
de om, nu s'ar fi îndurat de ei, cari erau atât de pie-
riţi şi nu le-ar fi adus pâine, dacă nu i-ar fi îndemnat
însuşi Dumnezeu s'o facă. Celalalt însă, respingând hrana,
ca fiind adusă de oameni, şi stăruind în gândul cel ne-
socotit, a murit de foame. Deşi la început amândoi s'au
sfătuit rău, punându-şi în minte un gând nesocotit si
pierzător, totuşi unul, venindu-şi la dreapta socoteală, a
134 FILOCALIA

îndreptat spre bine ceea ce hotărîse pripit şi fără soco-


teală. Celalalt însă, stăruind în închipuirea nebună şi
aflându-se afară de dreapta socoteală, şi-a atras asupra-şi
moartea, pe care Dumnezeu a vrut să o abată dela el.
Ce să zic şi de acela, al cărui nume nu vreau să-l
spun fiindcă trăeşte ? El primea adeseori pe dracul sub
chip de înger şi primea şi descoperiri dela el, văzând
neîncetat în chilie lumină ca de lampă. În cele din urmă
acela i-a poruncit să aducă jertfă lui Dumnezeu pe fiul
său, pe care-l avea cu sine în Mănăstire, ca să fie în-
vrednicit de cinstea patriarhului Avraam. Şi atât de mult
a ascultat sfatul aceluia, încât ar fi săvârşit de fapt
junghierea fiului său, de n'ar fi băgat fiul său de seamă
că îşi ascuţia cuţitul împotriva obiceiului şi gătea frânghii
cu cari avea să-l lege ca pentru o ardere de tot, ceea
ce l-a făcut să-şi caute scăparea prin fugă.
Am lungi vorba multă vreme istorisind şi amăgirea
unuia din Mesopotamia, care, cu toate că a dovedit o
aşa de mare înfrânare încât a stat mulţi ani încuiat în
chilia sa, în cele din urmă a fost batjocorit cu diavoleşti
descoperiri şi visuri, încât după aşa de mari osteneli şi
virtuţi, cu cari a întrecut pe toţi monachii ce petreceau
acolo, a căzut în iudaism şi a primit tăerea împrejur.
Căci vrând diavolul să-l înşele, îi arăta de multe ori
visuri aevea, ca prin acestea să-l facă să primească uşor
rătăcirea, la care voia să-l aducă. Astfel i-a arătat într'o
noapte neamul creştinilor în frunte cu Apostolii şi cu
mucenicii, întunecat, acoperit de toată ruşinea şi prăpădit
de jale şi întristare, iar într'altă parte, dimpotrivă, norodul
jidovesc, cu Moise şi Proorocii, învăluit în lumină stră-
lucitoare şi petrecând în bucurie şi fericire. Deci l-a
sfătuit amăgitorul că de vrea să aibă parte de fericirea
şi bucuria norodului jidovesc, să primească tăerea împrejur,
iar el, lăsându-se amăgit, a făcut aşa.
Din toate câte v'am spus se vede prea bine că nu
s'ar fi batjocorit toţi aceia aşa de rău şi de jalnic, dacă
ar fi dobândit darul deosebirii.
135

După acestea a zis Gherman: „Ni s'a arătat în


deajuns, cu pilde noui şi prin cuvintele Părinţilor din
vechime, că dreapta socoteală este izvorul, rădăcina,
capul şi legătura tuturor virtuţilor. Dar dorim să aflăm
în ce fel am putea-o câştiga? Şi cum să cunoaştem
adevărata dreaptă socoteală, cea dela Dumnezeu, spre
deosebire de cea mincinoasă, amăgitoare şi dela dia-
volul"? A răspuns atunci Avva Moise: „Adevărata dreaptă
socoteală nu se dobândeşte decât prin adevărata smerenie,
care ne face să arătăm Părinţilor nu numai faptele, ci
şi gândurile noastre şi să nu ne încredem în părerea
noastră nicidecum, ci întru toate să urmăm povăţuirile
bătrânilor şi să credem că aceea este bun ce vor socoti
ei ca atare. Aceasta nu numai că face pe monach să
rămână neabătut dela calea cea dreaptă prin discernă-
mântul adevărat, ci îl păzeşte şi nevătămat de toate
cursele diavolului. Căci este cu neputinţă să cadă în
înşelăciunea dracilor cel ce îşi tocmeşte vieaţa sa după
judecata şi părerea celor înaintaţi. Într'adevăr, chiar până
nu s'a învrednicit cineva de darul dreptei socoteli, prin
însuşi faptul că-şi arată Părinţilor gândurile rele ale sale,
le vestejeşte pe acestea şi le face mai slăbite. Căci
precum şarpele, scos din ascunziş la lumină, se sileşte
să fugă şi să se ascundă, tot astfel şi gândurile cele
rele, date pe faţă prin mărturisire desăvârşită, se grăbesc
să fugă dela om.
Iar ca să înţelegeţi această virtute şi mai bine dintr'o
pildă, vă voi istorisi fapta lui Avva Serapion, pe care el însuşi
o amintea celor ce veneau la dânsul, ca să se ştie păzi. El
zicea aşa: „Când eram mai tânăr, locuiam împreună cu
Părintele meu. Şi mi se întâmpla că, după ce mâncam noi,
ridicându-mă dela masă, furam câte un posmag, îndemnat
de diavolul, şi-l mâncam fără ştirea bătrânului. Deci stă-
ruind eu aşa o bucată de vreme, am fost biruit de acest obi-
ceiu şi nu-i mai puteam sta împotrivă. Cugetul mă mustra,
dar bătrânului mi-era ruşine să-i spun. S'a întâmplat însă,
prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu,
136 FILOCALIA

de-au venit nişte fraţi la bătrânul, pentru folos duhovni-


cesc. Aceştia l-au întrebat despre gândurile lor. Şi a
răspuns bătrânul: Nimic nu vatămă pe monachi şi nu
bucură pe draci mai tare, ca ascunderea gândurilor de
către Părinţii cei duhovniceşti. Le-a vorbit apoi şi despre
înfrânare. Spunându-le el acestea, mi-am venit în sine-mi
şi gândindu-mă că Dumnezeu a descoperit bătrânului
greşelile mele, m'am umilit şi am început a plânge. Am
scos apoi din sân posmagul, pe care-l furam după obi-
ceiul meu cel rău, şi aruncându-mă la pământ am cerut
iertare pentru cele trecute şi rugăciune de întărire pentru
cele ce vor veni. Atunci a zis bătrânul: O fiule, te-a
izbăvit, chiar tăcând eu, mărturisirea ta. Spunând greşala
ta, ai junghiat pe dracul, care te rănea prin tăcere. Până
acum l-ai făcut să te stăpânească, fiindcă nu i-ai grăit
împotrivă şi nu l-ai scos la arătare. De acum nu va mai
avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ta la ară-
tare. Şi nu isprăvi bătrânul vorba şi iată lucrarea diavo-
lească se arătă ca o pară de foc, ieşind afară din sânul
meu, iar chilia se umplu de putoare, cât socoteau fraţii
aceia că s'a aprins pucioasă multă. Deci a zis atunci
bătrânul: Iată, prin semnul ce s'a făcut, Domnul a dat
adeverire cuvintelor mele şi slobozirii tale. Aşa a ieşit
dela mine, prin mărturisire, patima lăcomiei pântecelui
şi lucrarea diavolească, încât nici în minte nu-mi mai
venea acest fel de poftă". Iată dar că şi din cele
zise de Avva Serapion ne învăţăm că atunci ne vom în-
vrednici de darul adevăratei deosebiri, când vom crede
nu părerii noastre, ci învăţăturii Părinţilor. Căci prin nicio
altă greşală nu duce diavolul pe monah mai uşor în pră-
pastie, ca prin aceea că-l înduplecă să lapede sfaturile
Părinţilor şi să urmeze judecăţii şi voii sale. Trebue să
luăm pildă şi dela meşteşugurile şi ştiinţele omeneşti.
Dacă acestea, pe cari le pipăim, cu mâinile şi le vedem
cu ochii, ori le auzim cu urechile, nu le putem învăţa
dela noi, ci avem lipsă de cineva care să ne înveţe şi
să ne îndrepteze bine, cum n'ar fi nebunie să credem
CASIAN ROMANUL 137

că arta duhovnicească, cea mai grea dintre toate meşte-


şugurile, să nu aibă trebuinţă de învăţător? Mai ales că
ea este ascunsă şi nevăzută şi numai de inima curată
poate fi văzută. Iar neizbutirea în această artă nu aduce
numai pagubă vremelnică, ci pierderea şi moartea veş-
nică a sufletului".
A zis apoi Gherman: „Adeseori unii Părinţi, ascul-
tând gândurile fraţilor, nu numai că nu i-au tămăduit,
dar i-au şi osândit şi i-au dus la desnădejde. Aceasta a
făcut pe mulţi să se ruşineze de mărturisire şi să se aco-
pere cu un văl de evlavie mincinoasă. Noi înşi-ne am
cunoscut o întâmplare ca aceasta în părţile Siriei. Căci
un frate oarecare şi-a mărturisit gândurile sale cu toată
curăţia şi cu toată sinceritatea unuia dintre bătrânii de
acolo, desvelindu-i fără sfială cele ascunse ale inimii.
Iar acela cum a auzit a şi început să se mânie şi să se
oţărască asupra fratelui, ocărându-l pentru astfel de gân-
duri rele, încât mulţi auzind de aceasta s'au ruşinat să-şi
mai mărturisească gândurile lor bătrânilor".
A răspuns Avva Moise: „Este bine, precum am zis
mai 'nainte, să nu ascunzi gândurile tale de către Părinţi.
Dar să nu le destăinui oricui ţi-ar ieşi în cale, ci să le
vesteşti bătrânilor duhovniceşti cari au darul deosebirii
şi nu celor ce nu-s decât albiţi de vreme. Căci mulţi, uitân-
du-se la vârstă, şi-au mărturisit gândurile lor, dar în loc să
primească tămăduire, au căzut în desnădejde pentru neis-
cusinţa bătrânilor. Era un frate oarecare foarte sârguincios.
Acesta fiind tare supărat de dracul curviei, a mers la un
bătrân şi i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela fiind ne-
iscusit, după ce l-a ascultat, s'a mâniat şi i-a zis că este
ticălos şi nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel
de gânduri. Auzind acestea fratele a căzut în desnădejde
şi părăsindu-şi locul său, se întorcea la lume. Pe cale,
din orânduire dumnezeească, s'a întâlnit cu Avva Apollo,
cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut şi
foarte posomorit, l-a întrebat zicând: „Fiule, din ce pri-
cină eşti aşa de mâhnit?" Acesta la început, pentru
138 FILOCALIA

multa mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe


urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale, zicând:
„Fiindcă adesea mă supără gândurile, m'am dus şi m'am
mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu
mai am nădejde de mântuire şi fiind desnădăjduit mă duc
la lume". Auzind acestea Avva Apollo, îl mângâie pe
fratele şi-l sfătui mult, zicând: „Nu te mira fiule şi nu
desnădăjdui de tine, că eu mă aflu în vârsta căruntetelor
şi cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea
gânduri. Deci nu te descuraja pentru această căldură,
care nu se tămădueşte atât prin silinţă omenească, cât
prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dărueşte-mi
numai ziua ta de astăzi şi întoarce-te la chilia ta". Şi a
făcut fratele aşa. Iar Avva Apollo, după ce s'a despărţit
de el, a mers la chilia bătrânului care desnădăjduise pe
fratele. Şi stând afară, s'a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi,
zicând : „Doamne, Cela ce laşi să vie ispite pentru folos,
întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca
prin cercare să înveţe la bătrânelele sale ceea ce în
lungă vreme n'a învăţat, anume să pătimească împreună
cu cei ispitiţi". Iar după ce a sfârşit rugăciunea, văzu
îndată un arap stând aproape de chilie şi repezind să-
geţi asupra bătrânului, care, rănit fiind de acestea, începu
să se învârtă încoace şi 'ncolo, ca într'o beţie, până ce,
nemaiputând suferi, a ieşit din chilie şi pe aceeaşi cale
cu tânărul se întorcea la lume. Avva Apollo, înţelegând
ceea ce s'a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: „Unde te
duci şi ce pricină te-a turburat aşa de tare" ? Iar bătrânul,
simţind că Sfântul cunoaşte ale sale, n'a zis nimic de
ruşine. A zis însă Avva Apollo: „Întoarce-te la chilia ta
şi de aci înainte cunoaşte slăbiciunea ta şi să te soco-
teşti pe tine sau neştiut de diavolul sau nebăgat în seamă
de el, pentrucă nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar
ce zic „lupta", când nici atacul lui de-o zi n'ai fost în
stare să-l suporţi. Iar aceasta ţi s'a întâmplat din pricină
că, primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmaşul, în loc
să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la desnădejde, ne-
CASIAN ROMANUL 139

băgând în seamă porunca aceea înţeleaptă, care zice:


„Scapă pe cei târîţi la moarte şi nu înceta să răscumperi
pe cei duşi la junghiere"; 1 dar nici pilda Mântuitorului
nostru, care zice: „Trestia sdrobită n'o frânge şi inul ce
fumegă nu-l stinge".2 Căci nimenea n'ar putea răbda
uneltirile vrăjmaşului, nici stinge înfierbântarea cea înfo-
cată a firii, de n'ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea
omenească. Deci după ce s'a împlinit această lucrare,
mântuitoare pentru noi, să ne rugăm laolală lui Dum-
nezeu ca să înlăture biciul cel lăsat asupra ta. Căci El
aduce suferinţa şi iarăşi tămăduieşte, răneşte şi cu mâi-
nile Sale vindecă, smereşte şi înalţă, omoară şi înviază,
pogoară în iad şi ridică". Aceasta zicând şi rugându-se,
îndată s'a izbăvit acela de războiul adus asupra lui. Apoi
l-a sfătuit să ceară dela Dumnezeu să-i dea cuvânt de
învăţătură, ca să ştie ce să grăiască la vreme cuvenită.
Deci din toate cele zise, să învăţăm că nu se află
altă cale sigură de mântuire decât aceasta: Să mărtu-
riseşti gândurile tale Părinţilor celor mai cu dreaptă so-
coteală şi să te laşi îndrumat de ei spre virtute şi nici-
decum de gândul şi de părerea ta. Chiar de s'ar în-
tâmpla cuiva să nimerească vreun bătrân mai simplu
sau mai puţin iscusit, pentru aceasta nu trebue să oco-
lească a-şi mărturisi gândurile sale Părinţilor celor mai
iscusiţi şi să nesocotească predania strămoşilor. Căci
şi aceştia nu din îndemnul lor, ci din al lui Dumnezeu
şi al Scripturilor insuflate au lăsat urmaşilor statul ca să
întrebe pe cei ce au înaintat mai mult ca ei. Putem să
învăţăm aceasta şi din alte multe ce se cuprind în Scrip-
tura cea de Dumnezeu insuflată, dar mai ales din istoria
lui Samuil. Acesta fiind închinat de prunc de către mama
sa lui Dumnezeu şi învrednicindu-se să-i vorbească Dum-
nezeu, n'a crezut totuşi gândului său, ci, fiind chemat
odată şi de două ori de Dumnezeu, a alergat la bătrânul
Ili şi după povăţuirea acestuia şi-a tocmit felul cum trebue

1) Prov 24, 11. 2) Mt 12, 20


140 FILOCALIA

să răspundă lui Dumnezeu.1 Pe cel ce l-a găsit Dum-


nezeu vrednic de Sine prin chemarea Sa, voieşte să-l
povătuiască prin îndrumarea şi porunca bătrânului, ca
prin aceasta să fie călăuzit spre smerenie.
Iar pe Pavel, chemându-l Hristos prin Sine însuşi
şi vorbindu-i, deşi putea să-i deschiză ochii numai decât
şi să-l înveţe calea desăvârşirii, îl trimite la Anania şi-i
porunceşte să înveţe dela acela calea adevărului, zicându-i:
„Scoală-te, întră în cetate şi acolo ti se va spune ce
trebue să faci".2 Prin acestea ne învaţă să urmăm
îndrumarea celor ce au călătorit înaintea noastră, ca nu
cumva, întelegându-se rău cele zise bine despre Pavel,
să-l ia urmaşii pildă de îndrăsneală, vrând fiecare să fie
îndrumat la adevăr de însuşi Dumnezeu, ca şi Pavel, şi
nu prin povăţuirea Părinţilor. Că acestea sunt aşa, putem
afla nu numai din cele zise, ci şi din cele ce le-a arătat
Apostolul prin fapte, după cum însuşi scrie: „M'am suit
la Ierusalim să văd pe Petru şi pe Iacob şi le-am arătat
Evanghelia pe care o propoveduiesc, ca nu cumva să
alerg, sau să fi alergat în deşert". 3 Şi a făcut aceasta,
măcar că era însoţit de darul Sfântului Duh prin puterea
semnelor ce le făcea. Cine va fi, aşa dar, atât de
mândru şi plin de sine, încât să-şi rânduiască vieţuirea
după părerea şi judecata sa, când vasul alegerii mărtu-
riseşte că are trebuinţă de sfatul Apostolilor celor mai
înainte de el ? Se vede lămurit şi din acestea că Domnul
nu descopere nimănui calea desăvârşirii, decât acelora
ce sunt îndrumaţi pe dânsa de Părinţii cei duhovniceşti,
precum zice şi Proorocul: „Întreabă pe părintele tău
şi-ţi va vesti ţie, pe cei mai bătrâni ca tine şi-ţi vor spune".
Suntem datori deci să dobândim cu toată puterea
şi cu toată sârguinţa noastră darul deosebirii, care ne
va putea păzi nevătămaţi de întinderea peste măsură
spre amândouă părţile. Căci despre amândouă zic Părinţii
1) I. Sam, 3, 1 —14 2) Fapte 9, 6 3) Gal. 2, 2.
C A S I A N ROMANUL 141

că sunt la fel de vătămătoare: atât întinderea peste


măsură a postului, cât şi săturarea pântecelui; atât prive-
ghierea peste măsură, cât şi săturarea de somn; şi la fel
toate trecerile peste măsură. Am cunoscut pe unii cari
n'au fost biruiţi de îmbuibarea pântecelui, dar au fost
doborâţi de postirea cea peste măsură şi s'au rostogolit
spre aceeaşi patimă a îmbuibării pântecelui, din slăbirea
ce le-a venit de pe urma postirii fără măsură. Îmi aduc
aminte că şi eu am pătimit una ca aceasta. Aşa de mult
mă înfrânam, încât uitam de trebuinţa hranei până şi
două şi trei zile şi nicidecum n'aş fi dorit hrană de nu
m'ar fi îndemnat alţii să mănânc. Şi iarăşi, din uneltirea
diavolului aşa fugise somnul dela ochii mei, încât foarte
multe nopţi de-a-rândul rămâneam neadormit şi rugam
pe Dumnezeu să-mi facă parte şi mie de puţin somn.
Mai greu m'am primejduit din pricina nemâncării şi a
priveghierii fără măsură, decât din pricina îmbuibării
pântecelui şi a somnului mult".
Cu aşa de minunate învăţături ne-a înveselit inima
Sfântul Moise, încât noi, folosindu-ne, nu ştiam cum să
preamărim pe Domnul, care dă atâta înţelepciune celor
ce se tem de Dânsul.
Lui I se cuvine stăpânirea şi cinstea, în veci, Amin.
Nil Ascetul

Sub numele lui Nil tradiţia ne-a lăsat o mulţime de scrieri


duhovniceşti, cari cu siguranţă sunt dela mai mulţi autori. De
pildă autorul colecţiei de „Scrisori" în patru cărţi1 pare să fie
deosebit de autorul celor şapte „Povestiri",2 cari descriu omo-
rîrea călugărilor dela muntele Sinai din prilejul unei năvăliri a
barbarilor în acel loc sfânt. „Scrisorile" mărturisesc că sunt alcă-
tuite de un egumen al unei mănăstiri de lângă sau din Ancyra
(Ancara de azi). Iar în „Povestiri" ni se înfăţişează ca povestitor
un bătrân pustnic, care a părăsit de dragul lui Dumnezeu toate
şi s'a retras,împreună cu fiul său Teodul, la muntele Sinai,ducând
vieaţă de pustnic. Acolo s'a întâmplat după câtăva vreme incur-
siunea barbarilor şi omorîrea multor monachi, din care prilej
Teodul a fost luat în robie, iar bătrânul său tată a scăpat cu fuga.
Însă Teodul a reuşit să scape din robie şi să se întâlnească cu
tatăl său.
Deşi bătrânul din aceste „Povestiri" nu-şi dă numele, el a
fost socotit una cu Nil, căruia i s'a alcătuit astfel uşor o biografie
pe baza datelor din „Povestiri" şi i s'au atribuit şi „Scrisorile"
şi toate celelalte scrieri ce sunt păstrate sub numele lui. În Sina-
xarul din Constantinopol din v. al 10-lea3 şi la istoricul Nichifor
Calist din v. al 14-lea4 această biografie are următoarea formă:
Nil, născut dintr'o familie de neam ales din Constantinopol, de-
1) Migne P. G. 79, 81—581.
2) Narrationes, P. G. 79, 5S9— 694 La acest rezultat a ajuns K. Heussr
in cercetările sale, aşternute in mai multe scrieri, dintre cari amintim: Unter-
suchungen zu Nilus dem Aszeten, in Texte und Untersuchungen zur Geschichte
der altchristiichen Literatur, 42, 2, Leipzig 1917.
3) Sinaxarul acesta este editat de H. Delehaye în „Propylaeum ad Acta
SS. NoYembris", Bruxellis 1902, p. 217.
4) Nic. Call. Hist. Eccl. 14, 54, la Migne P. G. 146, 1256
143
NIL ASCETUL

ţinea pe timpul împăratului Teodosie (379-395) înalta slujbă de


prefect al Capitalei. El trăia într'o căsătorie fericită, având un
fiu şi o fiică. Din dragoste de Dumnezeu a părăsit vieaţa sa feri-
cită în această lume şi s'a retras cu fiul său Teodul la Sinai,
în vreme ce soţia sa s'a retras cu fiica ei în pustia Egiptului.
Hoardele barbare au scăldat într'o baie de sânge muntele Sinai.
Nil a scăpat prin fugă, Teodul a fost luat în prinsoare. Reuşi
însă curând să scape şi să-şi afle tatăl pierdut. Episcopul de
Elusa, la graniţa dintre Arabia şi Palestina, sfinţi întru preot atât
pe tată cât şi pe fiu. Restul vieţii îl petrecu Nil iarăşi în mun-
tele Sinai.
Dar datele acestea, luate în cea mai mare parte din „Po-
vestiri", nu se potrivesc cu autorul „Scrisorilor", care se pare
că a alcătuit cele mai multe din scrierile cunoscute sub numele
lui Nil. Acesta, după ce s'a făcut monach, a trăit, dacă nu tot
timpul, cel puţin timp îndelungat la Ancyra în Galatia. El n'a
fost pustnic, ci monach chinovit şi egumen de mănăstire. În
„Scrisori" el se înfăţişează statornic ca învăţător al monachilor
tineri. El cere mereu ca monachul să rupă toate legăturile care-l
leagă de rudenii, ceea ce nu se potriveşte cu bătrânul dela Sinai,
atât de legat de fiul său. Astfel numele de „Nil Sinaitul", folosit
în timpul mai nou tot mai mult, nu pare a fi potrivit pentru
autorul nostru. Mai potrivit e numele mai vechiu de „Nil din
Ancyra", sau „Nil Ascetul". Lipseşte orice ştire că acest Nil ar
fi fost vreodată la Sinai. El se bucura pe la sfârşitul veacului al
4-lea de o autoritate mare. Din corespondenţa sa aflăm că con-
ducătorul Goţilor, Gainas, care a murit probabil la 23 Decemvrie
400, intrase în tratative teologico-dogmatice cu Nil. La o cerere
a împăratului Arcadie de-a se ruga pentru Constantinopolul cel
greu încercat „de cutremure dese şi de foc ceresc", Nil îi răs-
punde într'o scrisoare dela anul 407,că nu-i poate împlini dorinţa,
pentrucă aceste bătăi vin din pricina că „a fost exilat stâlpul
Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa tui Hristos, preafericitul
episcop Ioan".1 Faptul acesta şi folosirea scrierilor Sf. Ioan Gură
de Aur, arată că Nil a fost un mare admirator al aceluia. Din
alte scrisori se vede că Nil a apucat şi vremea certelor nestoriane,
1) Ep. 2, 225; Migne P. G 79, 336
144 FILOCALIA

reprezentând învăţătura cea dreaptă a Bisericii. Întru cât pare să


fi trăit până la o vârstă înaintată, a putut vieţui până pe vremea
sinodului dela Efes (431).
Scrierile cari aparţin, în chip aproape sigur, lui Nil Ascetul
sunt următoarele:
1. Colecţia amintită de „Scrisori", împărţită în 4 cărţi. Din
cele 1061 de scrisori, unele au rezultat din îmbucătăţirea unor
scrisori mai mari, sau din închegarea la un loc a unora mai mici;
altele ni se înfăţişează într'o formă ciuntită; unele iarăşi sunt
dublete aproape literale ale altor scrisori, sau extrase din anumite
scrieri ale lui Nil sau ale altor scriitori, mai ales ale Sfântului
Ioan Gură de Aur. Dar abstrăgând de aceste operaţii, pe cari
le-au putut săvârşi copiştii cei mai vechi, sau în parte chiar Nil,
corpul „Scrisorilor" reprezintă o unitate şi vine în general dela
acelaşi egumen din Ancyra. Este o corespondenţă de duhovnic,
care se adresează unor persoane din toate straturile sociale,dar mai
ales călugărilor şi preoţilor, înfăţişindu-le idealul vieţii desăvârşite,
care se ajunge prin modelarea treptată a eului propriu după chipul
lui Iisus Hristos, căruia nu trebue să-i fim numai învăţăcei, ci
şi imitatori. În acest scop se cere o biruinţă asupra patimilor
trupului, o întoarcere a sufletului înlăuntrul său pentru găsirea
liniştei şi a stării de nepătimire, condiţia neapărată pentru unirea
cu Dumnezeu prin contemplare. Harisma nepătimirii depline nu
se poate câştiga însă în vieaţa pământească. Pentru a ajunge la
nepătimire se cere o luptă îndelungată şi necurmată, dar ea se
capătă numai prin darul lui Dumnezeu. Lupta continuă e necesară
şi din motivul că omul cât trăeşte poate oricând să cadă iarăşi
în starea pătimaşă. Dar asceza nu e un scop în sine, ci numai un
mijloc pentru a scăpa de patimi, a ajunge adecă la nepătimire
(άπάθεια). În scrisori, ca în toate scrierile sale, Nil se dovedeşte
un mare maestru în tâlcuirea alegorică a Sf. Scripturi, în deosebi
a Testamentului Vechiu.
2. Tot al lui Nil este „Cuvântul Ascetic",1 în care sunt
multe texte paralele cu cele din scrisori. El a fost adresat unor
1) Ed in Migne P. G. 79, 720—809 (Tractatus de monastica exercila-
tione) şi in Filocalia greacă (Atena 1893) vol. I, pg 111—139. Textul din
Filocalie nu e împărţit în capitole ca cel din P, G
143
NIL ASCETUL

călugări chinoviţi cu vieaţă moleşită, pe la anul 425. În această


scriere Nil începe prin a arăta ce este monachismul, această
adevărată filosofie a vieţii, lăsată nouă de Hristos şi practicată
într'un chip înălţător de înaintaşi (Cap. 1-5). Descrie apoi decă-
derea lui prin preocuparea de cele materiale şi combate cu tărie
această tendinţă (Cap. 6-19). O mare parte din scriere se ocupă
cu datoriile egumenilor şi cu însuşirile lor (cap. 20-44). Deosebit
de frumoasă e partea în care arată temeiurile pentru cari cei ce
au îmbrăţişat vieaţa monachală nu trebue să mai păstreze nicio
legătură cu lumea (Cap. 45-75). Folosind ideea lui Aristotel,
încetăţenită în asceza creştină de Evagrie, că orice lucru văzut,
orice idee cunoscută dă o anumită formă minţii, Nil spune că
monachii despărţindu-se de lume au hotărît să şteargă din mintea
lor toate formele lucrurilor cari stârnesc în ei patimile. Dar dacă
revin la amintirea acelor lucruri, sau la griji asemenea celor din
lume, continuă a se vărsa în ei râul formelor, cari le angajează
sufletul în cele de jos. „De vor intra alte şi alte forme, nu va
putea şterge (monachul) nici pe cele de mai înainte, cugetarea
fiind ocupată cu cele ce vin. Prin aceasta osteneala pentru a
tăia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea căpătând
putere din creşterea lor treptată şi acoperind puterea de străve-
dere a sufletului, cu închipuirile care se adaugă mereu, asemenea
unui râu în curgere necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată
albia râului, rămânând în ea doar câteva lucruri vrednice de
cunoscut, nu folosesc nimic scoţând apa din locul în care cred
că se află ceea ce caută,apa care curge de din sus umplând îndată
locul golit. Dar de vor opri cursul de mai în sus, li se va arăta
pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-se la vale dela sine
şi lăsându-le pământul uscat pentru a afla cele dorite. Tot aşa
este uşor a goli formele cari dau naştere patimilor, când simţurile
nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când acestea trimit înăuntru
ca un torent chipurile supuse simţurilor, nu este numai greu, ci
cu totul cu neputinţă a curăţi mintea de o asemenea inundaţie"
(Cap. 48; P. G. 79, 777-780). Nil nu urmăreşte în scrisul lui
sufletul până la întâlnirea pozitivă cu Dumnezeu. Dar descrie
toate treptele până în preajma acestei întâlniri, dintre cari cea
mai înaltă este curăţirea completă a lui de orice formă,pentru ca
146 FILOCALIA

desmărginit de orice contur, să poată primi pe Cel nemărginit.


Nil descrie toată desfăşurarea efortului negativ al sufletului, adecă
asceza propriu zisă, ca să se oprească la punctul unde asceza
trece în mistică, efortul negativ în trăirea tainicei prezenţe pozi-
tive a lui Dumnezeu.
Dar Aristotel spusese că mintea nu mai primeşte întipăririle
chipurilor exterioare,ci şi dă formă lucrurilor văzute şi cunoscute1
Nil încetăţeneşte în asceza creştină şi această idee. S'ar părea că
avem aci o contrazicere. Dacă lucrurile dau forma lor minţii
cum mai dă şi sufletul o formă lucrurilor?
Aci intervine puterea patimilor, de care ţinând seama aceşti
scriitori creştini dau teoriei lui Aristotel un aspect nou şi un plus
de evidenţă. Lucrurile dau minţii forma lor nu numai întru cât
mintea se strânge după fiecare, cum se strânge un elastic după
forma lucrului pe care îl cuprinde, ci şi întru cât orice lucru
privit face să se adauge la cunoaştere o poftă, o dorinţă, o patimă
după el. Şi odată ce mintea este invadată de o anumită patimă,
sau de mai multe, cari stăpânesc în ea statornic, toate lucrurile
pe cari mintea le priveşte după aceea sunt văzute prin prisma
acelei patimi, a acelui interes. Dacă aşadar patima este aceea
care face mintea să dea lucrurilor create anumite forme, lipsa
patimii nu va mai lega mintea de lucruri, sau in orice caz o va
face să le acorde o privire „simplă", cum spune Evagrie şi apoi
Sf. Maxim Mărturisitorul, care nu o împiedecă de-a vedea pe
Dumnezeu, ci tocmai o ajută. Privirea „simplă" a lucrurilor, pri-
virea lor ca făpturi simple ale lui Dumnezeu, nu fereşte mintea
numai de înţepenirea ei în forme învârtoşate, primite dela lucruri,
ci şi de popularea spaţiului din jur cu asemenea forme, aşadar
de amândouă pedicile cari stau în calea vederii lui Dumnezeu
cel nemărginit, cel dincolo de forme. Mintea îşi păstrează vioi-
ciunea, elasticitatea ei, putând trece uşor dela privirea lucrurilor
mărginite la contemplarea lui Dumnezeu cel nemărginit. Nu mai
e patima cu rostul ei de clei între minte şi lucruri, cu rostul ei
de anchilozare a minţii în forme mărginite şi de închidere a ei
într'o lume de forme mărginite. Să observăm că „forma" dată
1) A sevedea o analiză a acestor idei ale lui Aristotel la Laberthonierc,
Eiquisse d'une philosophie personaliste, Paris, Vria, 1942.
143
NIL ASCETUL

de minte lucrurilor le împrumută totodată o consistenţă pe care


lucrurile nu o au în ele înşile. Iată cum prezintă Nil Ascetul
acest rol ai patimilor: „Sufletul care se odihneşte de mulţi ani
între lucrurile vieţii, şade lângă idoli, cari prin ei sunt fără formă,
dar primesc forma dela meşteşugul omenesc. Căci oare nu e un
lucru fără formă bogăţia şi slava şi celelalte lucruri ale vieţii,
cari nu au în ele nimic statornic şi hotărât, ci, simulând adevărul
printr'o asemănare uşor de întocmit, primesc de fiecare dată alte
şi alte schimbări ? Formă le dăm noi, când prin gânduri omeneşti
născocim închipuirea unui folos lucrurilor cari nu slujesc spre
nimic. Căci când lărgim necesitatea strictă a trupului într'un lux
fără rost, pregătind mâncarea cu nenumărate bunătăţi şi pe urmă,
învinuiţi de această deşărtăciune, ca unii ce am urcat în deşert
la consumaţii desfătătoare o trebuinţă ce putea fi împlinită cu
puţin, făurim apărări ca pentru lucruri ce eram datori să le facem,
ce facem altceva decât ne silim să dăm formă materiilor fără
formă?" (Cap. 54-55; P. G. 79, 785-788).
Dintr'un alt punct de vedere dorinţele, patimile şi peste tot
legătura cu lucrurile lumii, sunt asemănate de Nil cu nişte veşt-
minte de cari omul poate fi prins în lupta cu puterile contrare,
sau cari îl pot împiedeca în alergarea sa spre desăvârşire. De
aceea omul, care s'a desbrăcat de patimi, e asemenea unuia care
luptă gol în arenă şi adversarul nu are de ce să-l mai prindă.
Asemănarea aceasta o desfăşoară Nil Ascetul, pornind dela în-
tâmplarea dintre soţia lui Putifar şi Iosif, care, prins de veştminte
de către aceea, şi le lasă în mâinile ei şi fuge: "Veştmintele sunt
lucrurile trupeşti, prin cari, prinzând plăcerea pe cineva, îl atrage
la ea şi cel ce le ţine pe sine, va fi trântit la pământ în lupta
cu cei ce le-au desbrăcat. Astfel luptătorul pentru neprihănire,
când s'a văzut pe sine tras cu sila spre plăcere şi spre unirea
împreunării, apucat de ceea ce era mai trebuincios trupului (adecă
de veştmânt), învăţând că trebuia să se afle gol în casă cu stă-
pâna care poate să-l biruiască cu sila, părăsindu-şi veştmintele
a fugit şi a ieşit afară, umblând, ca în Raiu, gol în virtutea lui,
asemenea omului dintâi, care primise dela Dumnezeu ca pe o
cinste deosebită desbrăcarea, până ce prin neascultare a ajuns la
trebuinţa hainelor. Căci până ce se lupta cu vrăjmaşii, cari îl
148 FILOCALIA

sfătuiau să calce porunca lui Dumnezeu, stătea gol în arenă ca


un luptător, dar după ce a fost biruit şi scos afară din luptă, s'a
îmbrăcat după cum se cuvenea, lepădând desbrăcarea deodată
cu deprinderea de luptător" (Cap. 65; P. G. 79,768). Că în ase-
mănarea aceasta se cuprinde mult adevăr psichologic, ne dove-
deşte faptul că ea a fost reluată în timpul mai nou şi întemeiată
printr'o puternică analiză existenţială a omului, de către L. Bins-
wanger, fără să ştie de Nil Ascetul.1 Orice parte, însuşire sau
slăbiciune, prin care un om poate fi prins de alt om, sau de un
lucru oarecare, e asemănată de Binswanger cu un mâner, iar
mijlocul prin care poate fi prins cu o mână. Poţi prinde pe
cineva spiritual prin urechea sa, impresionîndu-l prin ceea ce îi
spui, prin cuvântul ce şi-l dă,făcându-l responsabil de păzirea lui
sau prin nume, strigându-l. Prinderea cuiva prin pasiuni o nu-
meşte Binswanger „prinderea prin locurile slabe".Restrângându-ne
la această grupă de „locuri slabe", care denotă într'adevăr slăbi-
ciunea omului, am putea spune, în termeni creştini, că mânerele
prin cari poate fi prins cineva sunt patimile sau dorinţele, iar
mâna care îl poate prinde este ispita.2
De pildă iubirea de slavă deşartă este un mâner care poate
fi prins prin linguşire, lăcomia pântecelui un mâner care poate fi
prins prin arătarea unor mâncări gustoase, înclinaţia spre desfrâ-
nare prin faţa unei femei frumoase. Şi nu numai o parte din om
e prinsă prin acea patimă, ci tot omul. Întreg omul devine un
sclav purtat de belciugul patimei de către cel ce ştie să-l prindă
de ea.
Deci foarte potrivit e considerat omul, care nu poate fi
prins de nicio patimă, ca un om gol, care lunecă de sub orice
voinţă de a-l prinde, de a-l aservi, cum zice Nil, sau ca un om
care nu prezintă niciun mâner, niciun belciug, de care să poată
fi prins, cum zice Binswanger.

1) Gruadformen und E r k e n a t n i s mensohlichen Daseins, Zurich, Max Nie-


hans Verlag 1942. pg 266—375.
2) A s e m ă n a r e a aceasta e intuită si în expresia curent românească :
"trebue să şti de u n d e să-l iai pe cutare". Şi unii caută să se iniţieze temeinic
în această artă păcătoasă, pe care o întemeiază, zice-se, pe o serioasă cunoa-
ştere d e o a m e n i
NIL ASCETUL 149

3. „Către Magna, diaconeasă din Ancyra, despre sărăcia de


bună voie",1 scrisă după 426 sau 427, la scurtă vreme după
„Cuvântul ascetic", pe care îl pomeneşte. Din indicaţiile ce le
dă autorul despre sine, el pare că trăeşte în Ancyra şi adresata
la fel. De aci se vede că este unul şi acelaşi cu autorul episto-
lelor. Ca şi în „Cuvântul ascetic", Nil blamează şi în această
scriere tendinţa mănăstirilor de-a strânge averi şi cerşetoria călu-
gărilor prin oraşe, purtaţi de pofta după bunuri lumeşti. După
Nil sunt trei feluri de sărăcii: sărăcia cea mai înaltă, cea a sfin-
ţilor şi a protopărinţilor dinainte de cădere, care lasă sufletul să
se dedice cu desăvârşire lui Dumnezeu; sărăcia mijlocie care în-
gădue, într'o măsură redusă, şi grija de trup; şi sărăcia cea mai
de jos,care leagă sufletul cu totul de cele pământeşti. Nil îndeamnă
pe călugări la sărăcia mijlocie şi osândeşte sărăcia cea mai de
jos, ca pe o cădere dela idealul monachismului.
4. „Cuvântare la moartea lui Albian"2 Albian a fost, se
pare, monach într'o mănăstire din Ancyra. Însufleţit de râvnă
sfântă, s'a dus să viziteze locurile sfinte din Palestina, iar de
acolo s'a retras în pustia nitrică din Egipt, unde a şi murit.
5. „Tratatul despre folosul ce-l au monachii petrecând de-
parte de oraşe, în pustie".3 În el se arată că petrecerea în singu-
rătate apără pe monach de împrăştierea minţii şi de ispite, şi îl
fereşte de dorinţa după slava deşartă, care strică chiar faptele
bune şi este greu de ocolit în mijlocul oamenilor. Conţinutul
acestei mici scrieri consună în general cu ideile din „Cuvântul
ascetic" şi „Sărăcia de bună voie".
6. „Tratatul despre cele opt duhuri ale răutăţii".4 Cu aceste
opt patimi s'au mai ocupat şi Evagrie şi Casian în scrieri de ale
lor. O cercetare paralelă a lor, întreprinsă de Degenhart,5 a arătat

1) Migne Ρ G. 79, 967—1060 „Ad. Magniam, diacoaissam Anayrae, de


voluntaria paupertate".
2) In Albianum oratio, Migne P. G 79, 695—712
3) De monachorum praestantia, Migne P. G 79, 1061—1095
4) Tractatus de octo spiritubus malitiae; Περί των έ κ τ ώ π ν ί υ μ ά τ ω ν
τν,·ς πονηρίας, în Migne Ρ. G. 79, 1146— J164
5) Fr Degenhart, Der hl Nilus Sinaita, Munster 1915, p. 174 u r a .
150 FILOCALIA

că fiecare din cei trei autori a descris aceste patimi indepen-


dent.1
Din celelalte scrieri cunoscute sub numele lui Nil, de unele
nu e sigur că sunt ale lui, iar de altele pare sigur că nu sunt
ale lui.2
Din scrisul său, Nil se dovedeşte a fi fost „un impunător
chip de duhovnic al timpurilor de aur ale creştinismului: tare
în Scripturi, destoinic la cuvânt, de un temperament vioiu şi,
după împrejurări, plin de asprime, dar apoi iarăşi bun şi blând
şi plângând cu cei ce plâng, sătul de lume, dar cunoscător al
lumii, un om care îşi urma drumul său cu ochi deschişi, ştiind
să călăuzească în chip sigur şi pe alţii".3

1) Ε de remarcat că atât scrierea lui Evagrie despre cele opt patimi, cât
şi o prelucrare a unui extras din a lui Casian, sunt editate in acelaşi tom din
Migne sub numele lui Nil. A lui Evagrie, intitulată „De diversis malignis cogi-
tationibus" în P. G. 79, 1199—1234 (vezi traducerea ei in această carte, intre
scrierile lui Evagrie: „Despre deosebirea patimilor şi a gândurilor"), iar pre-
lucrarea extrasului din Casian (extras deasemenea tradus in această carte) in
Migne 79, 1435—1472 sub titlul: ,,De octa vitiosis cogitationibus". Prelucrarea
aceasta din urmă, publicată la Migne, are după fiecare descriere a unei pa-
timi, cate o colecţie de sentinţe din Evagrie şi Nil (din : „De octo spiritibus
malitiae").
2) Ale lui Nil nu sunt, afară de cele două dela nota anterioară, încă :
3 „Despre rugăciune", P. G. 79, 1165—1200. Filocalia greacă o dă tot
sub numele lui Nil. In traducere am pus-o între scrierile lui Evagrie, căruia se
pare că îi aparţine.
4. „Tratatul către monachul Eulogie" (P. G. 79, 1093—1140) este de
asemenea al lui Evagrie.
5. „Tratatul către monachul Agatie, sau Paeristeria" (P. G. 79, 8 1 2 - 9 6 S ) ,
pare a fi scris la Alexandria pe la mijlocul v. 5.
Despre celelalte scrieri mai puţin importante, cari nu sunt ale lui Nil,
sau nu se ştie de sunt ale lui, a se vedea la O. Bardenhewer, Op. c. vol. IV,
ed, 1—2, pg. 161—178. De altfel toate aceste însemnări biografice şi biblio-
grafice despre Nil le-am cules dela Bardenhewer şi dela Viller-Rahner, Op. c.
166—174. Iustin Moisescu ( Ε ύ ά γ ρ ω ς ό Ποντικός, Atena, 1937, ρ. 95—98) so-
coteşte ca nu sunt motive suficiente de-a atribui lui Evagrie scrierea " Despre
rugăciune" şi „De diversis malignis cogitationibus". Iar „Tratatul către Eulogie"
socoteşte că e sigur al lui Nil, pe baza lui Fr. Degenhart, Op. c.
3) Aşa îl caracterizează O. Bardenhewer, Op, c. vol. IV, ed. 1—2. ρ 165.
Al cuviosului

si de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru

NIL ASCETUL
Cuvânt ascetic, foarte trebuincios şi folositor1
C a p , 1.

Mulţi dintre Elini şi nu putini dintre Iudei s'au în-


deletnicit cu filosofia. Dar numai ucenicii lui
Hristos au râvnit adevărata înţelepciune; deoa-
rece numai ei au avut ca învăţător înţelepciunea însăşi,
care le-a arătat cu fapta petrecerea potrivită unei astfel
de îndeletniciri. Cei dintâi, asemenea celor ce joacă pe
scenă o dramă, s'au împodobit cu o mască străină, luând
un nume gol, deoarece erau lipsiţi de adevărata filosofie.
Ei îşi arătau filosofia în togă, în barbă şi în toiag. Îngri-
jindu-se de trup, slujeau poftelor, ca unor stăpâne, fiind
robii stomacului şi primind plăcerile de sub pântece ca
pe un lucru al firii. Erau supuşi mâniei şi alergau după
slavă; şi se aruncau asupra meselor strălucite, lihniţi ca
nişte căţei. Ei nu ştiau că filosoful trebue să fie înainte
de toate liber şi mai ales să ocolească de-a se face rob
patimilor, iubitor de argint şi stricător de case. Căci

1) Se află şi in Migne P. G. 79, 719—810 sub titlul „Tractatus de mona-


stica exercitatione" şi împarţit in 75 capitole. In Filocalia greacă (Atena 1893,
vol, 1, pg. 111—139) nu are nicio împărţire.
152 FILOCALIA

faptul de a fi rob al oamenilor, poate nu aduce nicio


vătămare celui ce vieţueşte cu dreptate; dar cel ce se
foloseşte de patimi, slujind plăcerilor ca unor stăpâne,
şi atrage ruşine şi batjocură multă.

Cap. 2
Au fost unii dintre ei, cari nu s'au îngrijit câtuşi de
puţin de fapte, fălindu-se că se îndeletnicesc cu filosofia
speculativă. Astfel unii umblau cu capul prin nouri, alţii
explicau lucruri ce nu se pot dovedi, făgăduind că ştiu
mărimea cerului, măsurile soarelui şi lucrările stelelor.
Uneori au încercat să grăiască şi despre Dumnezeu,
până la care nici adevărul nu poate ajunge, iar socotinţa
omenească e primejdioasă. Dar toţi au trăit mai necinstit
ca porcii ce se tăvălesc în mocirlă. Iar dacă au fost
şi unii cari s'au îndeletnicit cu vieaţa practică, aceştia
s'au făcut şi mai răi decât aceia, vânzând ostenelele
pentru slăviri şi laude. Căci de cele mai multe ori nu
se osteneau netrebnicii pentru altceva decât pentru fală
şi iubire de slavă, primind în schimbul unor astfel de
osteneli o plată de nimic. Fiindcă a tăcea necontenit,
a se hrăni cu iarbă, a-şi acoperi trupul cu haine sdren-
ţoase şi a vieţui închişi în butoiu fără a aştepta nicio
răsplată după moarte, întrece orice nebunie; precum
nebunie este a primi răsplata pentru virtute în vieaţa
aceasta şi a te lua la întrecere pentru cununi de aici
şi a purta o luptă necontenită, lipsită de adevăratele
cununi, şi osteneli cari nu aduc mai mult decât sudoarea.

Cap. 3
Iar câţi dintre Iudei cinsteau această vieaţă — şi
aceştia sunt nepoţi ai lui Ionadab, — primindu-i pe toţi
cei ce voiau să vieţuiască astfel, îi introduceau în aceaşi
petrecere. Ei locuiau pururea în corturi, înfrînîndu-se
dela vin şi dela toate câte ţin de vieţuirea molatecă,
ducând o vieaţă sărăcăcioasă şi măsurată după trebuinţele
NIL ASCETUL 153

neapărate ale trupului. Se îndeletniceau în schimb foarte


mult cu deprinderile morale şi stăruiau mult în contem-
plaţie. De aceea se numeau şi Esei, numele arătându-i
că sunt înţelepţi. Simplu spunând, ei înfăptuiau scopul
filosofiei lor, întru cât faptele lor nu erau în contrazicere
cu făgăduinţele. Dar care era folosul acestor lupte şi al
nevoinţei lor ostenicioase, odată ce tăgăduiau pe Hristos,
orânduitorul luptei? Căci şi aceştia îşi pierdeau răsplata
ostenelelor, tăgăduind pe împărţitorul răsplăţilor şi al
vieţii celei adevărate. De aceea şi ei au căzut din filo-
sofie. Căci filosofia este împreunarea bunelor moravuri
cu cunoştinţa despre Cel ce este. Din aceasta însă au
căzut şi Iudeii şi Elinii, respingând înţelepciunea venită
din cer şi încercând să filosofeze fără Hristos, singuru,
care a arătat cu fapta şi cu cuvântul, adevărata filosofie

Cap 4
Căci El a tăiat cel dintâi calea acesteia cu vieaţa Sa,
arătându-ne o vieţuire curată şi ţinându-Şi pururea sufletul
mai presus de patimile trupeşti, iar mai pe urmă dispre-
ţuindu-l şi pe acesta, când mântuirea oamenilor plănuită
de El I-a cerut moartea. El a învăţat prin acestea că
cel ce şi-a ales să filosofeze drept trebue să lepede
toate cele plăcute ale vieţii şi să stăpânească cu putere
peste osteneli şi patimi, dispreţuind trupul, ba să nu
mai aibă nici sufletul în cinste,1 ci şi pe acesta să fie
gata să-l dea, când ar trebui să-l lapede pentru dovedirea
virtuţii. Iar această purtare, preluând-o, au imitat-o Sfinţii
Apostoli, lepădându-se de vieaţă, îndată ce au fost
chemaţi; şi părăsind ţară, neam şi tot ce aveau, s'au
strămutat îndată la vieaţa aspră şi ostenitoare, trecând
prin toate greutăţile. Strâmtoraţi, năcăjiţi, prigoniţi, petre-
când în sărăcie, lipsiţi şi de cele mai trebuincioase ale
vieţii, mai pe urmă au înfruntat chiar şi moartea,
urmând întru toate învăţătorului şi lăsându-ne prin vieaţa

1) Fapte 20, 24
FILOCALIA

lor chipul celei mai bune purtări.1 Dar deoarece creştinii,


cari toţi sunt datori să-şi zugrăvească vieaţa lor după
acest chip, sau n'au vrut, sau au slăbit in voinţa de
a-l imita, au rămas numai putini cari au putut să se
ridice mai presus de turburările lumeşti şi să fugă
de zarva oraşelor. Aceştia, ieşind afară din învălmăşeală,
au îmbrăţişat vieaţa singuratecă, făcându-se icoana vir-
tuţii apostolice. În loc de câştiguri, ei au ales sărăcia
pentru a nu fi împrăştiaţi; în loc de hrană măestrit gă-
tită, au preţuit mai mult pe cea simplă, din pricina răs-
colirii patimilor, împlinind trebuinţa trupului cu hrana în-
tâmplătoare. Dispreţuind veştmintele moi şi peste tre-
buinţă, ca pe-o născocire a moleşirii omeneşti, s'au fo-
losit de îmbrăcăminte simplă şi nebătătoare la ochiu,
atâta cât era de neapărată nevoie pentru trup. Socotind
că e lucru neînţelept ca, părăsind grija celor cereşti,
să-şi ocupe mintea cu cele de jos şi cu cele proprii do-
bitoacelor, n'au cunoscut lumea, fiind înafară de pati-
mile omeneşti. Nu era între ei vreunul care să aibă mai
multe decât altul, şi vreunul care să aibă mai puţine
decât celalalt, vreunul care să judece şi vreunul care să
fie judecat.
Cap. 5
Căci fiecare avea ca judecător nepărtinitor conştiinţa
sa. Nu era unul bogat, iar altul sărac, nici nu se sfârşea
unul de foame, ca altul să se spargă de sătul; căci
dărnicia celor ce aveau de prisos împlinea trebuinţa
celor lipsiţi. Erau toţi deopotrivă şi aveau aceleaşi drep-
turi, cei mai de frunte amestecându-se de bună voie cu
cei mai smeriţi şi în felul acesta fiind scoasă afară ine-
galitatea. Mai bine zis, nu erau nici atunci toţi deopo-
trivă, căci râvna celor ce se sileau să se smerească mai
mult susţinea şi atunci inegalitatea, precum o susţine
acum nebunia celor ce se iau la întrecere care să fie
mai slăvit. Era scoasă afară pisma; era izgonită pone-
1) Evrei 11, 37
155
NIL ASCETUL

grirea; fusese pusă pe fugă slava deşartă; era omorîtă


mândria; erau împrăştiate toate pricinile de vrajbă. Căci
erau morţi şi nesimţitori fată de patimile cele mai pu-
ternice, neprimind nici în vis nălucirile lor, pentrucă
dintru început s'au lepădat cu hotărîre de amintirea lor,
ridicându-se la această deprindere prin nevoinţa şi stă-
ruinţa de fiecare zi. Scurt vorbind, erau sfeşnice ce lu-
minau în întunerec, stele nerătăcitoare, cari străluceau
în noaptea cea fără lumină a vieţii, faruri ale limanurilor,
neclintite de furtună, arătând tuturor cu uşurinţă cum să
scape nevătămaţi de năvala patimilor.

Cap. 6
Dar acea petrecere plină de osârdie şi vieţuirea
lor cerească a pălit pe încetul, ca o icoană din ne-
grija celor ce au copiat-o în diferite vremuri, ajungând
la cea mai de pe urmă neasemănare şi depărtându-se
cu desăvârşire de chipul cel dintâi. Căci cei ce ne-am
răstignit lumii şi ne-am lepădat de vieaţă şi am încetat
de a fi oameni, străduindu-ne de-a ne ridica la firea
îngerilor, prin acelaşi chip al nepătimirii, am început să
ne uităm iarăşi cu dor la cele din urmă, turburând curăţia
celor ce bine au vieţuit înainte de noi, prin griji lumeşti
şi prin câştiguri blestemate. Prin nebăgarea noastră de
seamă, am făcut să fie huliţi cei ce puteau să fie slăviţi
şi lăudaţi pentru virtutea lor. Coarnele plugului le ţinem
păstrând o înfăţişare cuvioasă, dar nu ne-am făcut buni
pentru Împărăţia Cerurilor, pentrucă ne-am întors la
cele dindărăt şi ne prindem cu multă sârguinţă de cele
ce suntem datori să le uităm. Căci nu ne mai gândim
la lipsa de preţ şi la nestatornicia vieţii, şi nu mai luăm
în seamă trebuinţa liniştirii pentru izbăvirea de vechile
întinăciuni. În schimb preţuim îngrămădirea de lucruri şi
cinstim griji, cari n'au legătură cu ţinta adevărată, iar
râvna pentru cele materiale a biruit îndemnurile cele
mântuitoare. Domnul s'a lepădat cu totul de grija celor
pământeşti şi a poruncit să căutăm numai Împărăţia Ce-
156 FILOCALIA

rurilor. Noi însă, silindu-ne să umblăm tocmai pe o


cale protivnică, am nesocotit poruncile Domnului, şi
depărtându-ne de purtarea Lui de grijă, ne-am pus nă-
dejdile în mâini. El a spus: „Priviţi la pasările cerului,
că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnite
si Tatăl vostru Cel din ceruri le hrăneşte pe ele"; 1 şi
iarăşi: „Priviţi la crinii câmpului, cum cresc şi nu se
ostenesc, nici nu torc". 2 Ba chiar a poruncit Aposto-
lilor să nu-şi ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag,
ci să ţină seama de făgăduinţa nemincinoasă, pe care
le-a dat-o trimitându-i la slujba de ajutorare a celorlalţi
oameni, când le-a spus: „Vrednic este lucrătorul de
hrana sa". 3 El ştia că mai mult ne asigură Providenţa
cele ce ne trebuesc, decât sârguinţa noastră.

Cap. 7
Noi, însă, nu ne oprim de-a agonisi pământ cât se
poate de mult. Cumpărăm turme de oi, boi de muncă,
râvniţi la înfăţişare şi mărime, şi măgari bine hrăniţi.
Oile vrem să ne dea din belşug lâna pentru trebuinţe;
boii să ne slujească la lucrarea pământului, aducându-ne
nouă hrană, iar lor şi celorlalte dobitoace, nutreţ; în
sfârşit vitele de povară, să facă mai aleasă hrana nece-
sară, întregind cele ce lipsesc în ţară, cu mărfuri din
străinătate, pentru a spori plăcerile vieţii noastre. Dar
nu ne mulţumim numai cu atât, ci alegem şi meşteşu-
gurile cele mai aducătoare de câştig, cari nu ne lasă
de loc vreme să ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc
toată grija spre ele. Iar pe urmă învinuim mai de grabă
slăbiciunea purtătorului de grijă, decât pe noi înşine,
pentru alegerea ce am făcut-o. Dar chiar dacă nu măr-
turisim prin cuvânt, suntem vădiţi prin lucruri, că ne
bucurăm de-o vieţuire asemenea mirenilor, când ne în-
deletnicim cu aceleaşi lucruri ca şi ei şi mai de grabă
zăbovim în osteneli trupeşti. Astfel mulţi cred că evlavia

1) Mt. 6, 26 2) Mt. 6, 28. 3) Lc 10, 7,


NIL ASCETUL 157

ar fi un prilej de agonisire de lucruri, şi că nu alegem


vieaţa, odinioară liniştită şi fericită,1 pentru altceva, decât
ca printr'o mincinoasă cinstire de Dumnezeu, să fugim,
pe de o parte de muncile cele ostenitoare, iar pe de
alta, câştigând slobozenie spre plăceri, să putem da por-
nirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mândrindu-ne
cu multă neruşinare faţă de cei simpli, iar uneori şi faţă
de cei ce ne întrec, socotim vieaţa virtuoasă ca o în-
dreptăţire la asuprire, dar nu ca o pricină de smerenie
şi de îngăduinţă. De aceea suntem socotiţi chiar de cei
ce trebue să ne cinstească, ca o turmă uşuratecă. Ne
călcăm în picioare unii pe alţii prin târguri, amestecaţi
într'o adunătură de tot soiul, neavând nimic care să ne
deosebească de ceilalţi oameni, cum ar trebui. Vrând
să fim cunoscuţi nu din felul de vieţuire, ci din înfăţi-
şare şi ocolind ostenelele pentru virtute, dorim cu furie
slava pentru ele, făcând teatru din adevărul de odinioară.

Cap. 8
Astăzi, îndată ce şi-a luat cineva această cuvioasă
schimă, până încă nu şi-a spălat petele sufletului şi nu
şi-a şters din cugetare întipăririle vechilor păcate, ci se
desfată încă slobod în nălucirile acestora şi până nu
şi-a povăţuit moravurile după regula făgăduinţii, nici nu
ştie care este scopul filosofiei celei după Dumnezeu, şi-a
şi însuşit o poză fariseică, dându-se pe sine de ceva
mare după înfăţişare. El umblă în toate părţile, purtând
unelte al căror meşteşug nu l-a învăţat, şi făgădueşte
după înfăţişarea văzută o ştiinţă de care încă nu s'a
atins nici cu vârful buzelor, fiind stâncă în loc de liman,
mormânt văruit în loc de biserică şi lup în loc de oaie,
spre pierzarea celor amăgiţi de înfăţişarea lui. Căci când
unii ca aceştia fugind din Mânăstiri, fiindcă nu vreau să
ţină pravila vieţii, se destrăbălează prin oraşe, atunci
traşi în jos de trebuinţele pântecelui, poartă, spre amă-

1) I Tim. 6, 8 - 9 .
158 FILOCALIA

girea celor mulţi, chipul evlaviei, ca pe-o momeală. Ei


primesc să facă toate la câte-i sileşte trebuinţa trupului.
Căci nimic nu silniceşte pe om mai mult ca trebuinţa
trupului, care născoceşte o ieşire iscusită din cele mai
grele lipsuri, mai ales când se adaugă şi lenea, care
face să sporească, în chip viclean, puterea de născocire
a gândului. Slujesc aşadar aceştia pe la uşile celor
bogaţi, nu mai puţin ca paraziţii şi aleargă prin pieţe
după aceştia ca nişte robi, alungând pe cei ce se apropie
de dânşii. Împingând pe toţi la o parte, ei se silesc să
le facă trecere uşoară acelora. Şi toate acestea le fac
pentru mâncare, fiindcă nu s'au învăţat să-şi taie plă-
cerea dela mâncările gustoase, nici nu vreau să poarte
1a brâu, ca Moise, cuiul care stinge trebuinţa. Căci dacă
l-ar purta, ar cunoaşte că lăcomia este hotarul oricărei
plăceri de mâncări, şi lucrurile întâmplătoare, împli-
nind trebuinţa trupului, acopere urîţeniile poftei care nu
trebue să vie.
Cap. 9
De aceea numele lui Dumnezu este hulit, iar vieaţa
cea preadorită s'a făcut urîtă; şi dobânda celor ce vie-
ţuiesc cu adevărat întru virtute a ajuns să fie socotită
amăgire. Gem oraşele de cei ce rătăcesc prin ele de
geaba şi sunt turburaţi cei de prin case, cărora le e silă şi
să-i mai privească, văzându-i că stărue la uşi, cerşind tot
mai neruşinat; iar mulţi după ce sunt primiţi în case, făţă-
rind pentru puţin timp evlavia şi acoperind cu masca făţărni-
ciei gândul de vicleşug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urmă
pleacă, încât fac să se întindă peste toată vieaţa mona-
chală un nume urît. Şi aşa sunt alungaţi din oraşe ca
o ciumă, cei ce erau odinioară îndreptătorii lor; şi sunt
izgoniţi ca nişte spurcaţi, mai rău decât cei umpluţi de
lepră. Mai bucuros se hotăreşte cineva să creadă tâlha-
rilor şi spărgătorilor, decât celor ce se îndeletnicesc cu
vieaţa monachală, socotind că mai uşor pot să se pă-
zească de răutatea vădită, decât de prefăcuta vrednicie
159
NIL ASCETUL

de crezământ, care unelteşte in ascuns. Aceştia nici n'au


început măcar vieaţa de evlavie şi nu cunosc folosul
liniştirii, ci au fost împinşi in vieaţa singuratecă fără ju-
decată, poate de vreo strâmtorare oarecare. Au socotit
lucrul acesta ca o treabă de negustorie, bun pentru câşti-
garea celor trebuincioase. Şi eu socotesc că ar face
lucrul acesta mai cuviincios, dacă n'ar umbla pe la
toate uşile, ci ar socoti că înfăţişarea îi împiedecă dela
primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrând
să plătească trupului birul datorat, să nu-i dea numai
pe cel trebuincios, ci şi pe cel care l-au născocit desfă-
tările celor ce duc un traiu molatec, împlinindu-şi pof-
tele lor nemăsurate. Dar a tămădui pe cei ce sufăr de
aceste boli nevindecabile este foarte greu.

Cap. 10
Căci cum ar şi tâlcui cineva folosul sănătăţii celor
ce n'au fost niciodată sănătoşi, ci au fost hrăniţi chiar
din scutece cu boala ofticei, iar povara aceasta a firii,
care le-a venit din obişnuinţă, socotesc că nu se deose-
beşte întru nimic de-o aptitudine firească. Se ştie că e
de prisos orice cuvânt spre îndreptare, când năzuinţa
celor ce ascultă, înclinând spre mai rău, se împotriveşte
cuvintelor date ca sfat. Mai ales când nădejdea hrăneşte
pofta câştigului, patima închide auzul la sfat, încât în-
demnurile spre cuminţire nu află nicio putinţă de stră-
batere, cugetul fiind întins spre câştigul dorit, chiar dacă
este urît. Noi însă, o iubiţilor, cari socotim că de dorul
virtuţii ne-am lepădat de vieaţă şi am respins poftele lu-
meşti şi am făgăduit să urmăm lui Hristos, pentru ce ne
mai încâlcim în frământările vieţii, de ce mai clădim rău
ceea ce am surpat bine mai 'nainte? De ce ascultăm
de sfaturile proaste ale celor ce fac lucrul cum nu trebue,
aprinzând dorinţele celor mai slabi prin sârguinţa noastră
deşartă, şi de ce deschidem celor mai nevinovaţi calea
spre lăcomia de avere?
160 FILOCALlΑ

Cap . 11

Căci am fost rânduiţi de Domnul să tămăduim, nu


să întărâtăm pe cei uşor de rostogolit; şi să avem mai
de grabă în vedere nu ceea ce ne place nouă, ci ceea ce
foloseşte aproapelui, ca nu cumva, urmând pornirilor
noastre nesocotite, să facem pe mulţi dintre cei mai
simpli să se smintească, dându-le prilej să poftească
cele pământeşti. De ce punem atâta preţ pe materia, pe
care ne-am învăţat să o dispreţuim, legându-ne de bani
şi de avuţii şi împărţindu-ne mintea în multe şi nefolo-
sitoare griji? Râvna după ele ne depărtează de stăruinţa
mai trebuincioasă şi ne face să nu purtăm grijă de bu-
nurile sufletului, iar pe de altă parte ea duce în mare
prăpastie pe cei alipiţi de lucrurile vieţii, cari socotesc
bucurarea de avere ca cea mai înaltă şi mai strălucită
fericire, când văd pe cei ce au făgăduit să se îndelet-
nicească cu filosofia adevărată şi se laudă că sunt mai
presus de plăceri, că se străduesc pentru acestea mai
tare ca ei. Căci nimic nu duce pe cineva aşa de neîn-
doielnic la munci, ca a face pe mulţi să râvnească la
propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imită e adaos la
pedeapsa celui ce i-a învăţat. Dar nu mică este osânda
şi a celor ce nu au lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă
s'au făcut învăţători ale celor rele, de a căror lecţie
blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de
cuget înţelept. De aceea nimenea să nu se plângă de
cele spuse. Ci sau îndreptaţi cele ce s'au făcut în chip
greşit prin nepăsarea celor mulţi, spre ruşinea numelui,
sau lepădaţi şi numele. Căci dacă e vorba să iubim înţelep-
ciunea, sunt de prisos averile, iubirea de înţelepciune făgă-
duind înstrăinarea chiar şi de trup, pentru curăţia trupului.
Iar dacă vreunii râvnesc să câştige averi şi să se bucure
de lucrurile dulci ale vieţii, la ce mai cinstesc prin cu-
vânt această filosofie, odată ce prin fapte îşi arată în-
străinarea faţă de ea şi săvârşesc lucruri străine de ceea
ce au făgăduit, îmbrăcându-se cu nume cuvioase?
NIL A S C E T U L 161

Cap. 12
Sau nu socotim că e ruşinos să fim osândiţi de cei
mai mici, pe cari îi numim mireni, pentru rânduelile Mân-
tuitorului, călcate de noi, şi să fim învăţaţi poruncile Lui,
de către cei ce ar trebui să le înveţe dela noi? Căci
atunci când noi ne luptăm şi ei ne spun: sluga lui Hristos
nu trebue să se lupte, ci să fie blând cu toţi, sau când noi
ne certăm pentru bani şi avuţii, iar ei ne spun: „dacă îţi
ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa", ce altceva fac, decât
râd de noi şi glumesc pe socoteala nepotrivirii faptelor
noastre cu făgăduinţa dată? Şi de fapt nu este nevoie
să ne luptăm pentru avuţii şi să facem toate câte suntem
siliţi de purtarea acestora de grijă. Cineva ţi-a stricat
hotarul viei şi a adaos-o locului său; altul a lăsat vitele
sale în pământul tău; altul a abătut apa care curgea
prin grădina ta. Prin urmare trebue să te întărâţi şi să
te faci mai rău decât cei cuprinşi de furii, certându-te
cu toţi. Mintea, care e datoare să se ocupe cu contem-
plarea făpturilor, trebue să umble pe la judecătorii şi
să-şi întoarcă puterea ei contemplativă spre tot felul de
vicleşuguri, ca să izbutim în câştigarea unor lucruri, ce
nu ne folosesc la nimic.
De ce ne îngrijim de lucruri străine, de pare că ar
fi ale noastre, luând asupra noastră lanţurile grele ale
materiei, şi n'ascultăm pe cel ce ne plânge ca pe nişte
nenorociţi?. „Vai, zice Proorocul, celui ce-şi adună cele
ce nu sunt ale sale şi îşi îngreunează jugul foarte tare".
Căci dacă sunt iuţi cei ce ne urmăresc, potrivit cu cel
ce zice: „S'au făcut urmăritorii noştri, mai iuţi ca vul-
turii cerului",1 iar noi ne împovărăm pe noi înşine cu
lucruri lumeşti, e vădit că mişcându-ne noi mai anevoie
la drum, vom fi prinşi cu uşurinţă de duşmanii de care
ne-a învăţat Pavel să fugim, zicând: „fugiţi de desfrânare"
şi de lăcomia de averi. Căci şi cei sprinteni în alergarea

1) Plângerile lui Ieremia 4, 19.


2) I Corinteni 6, 18
162 FILOCALIA

la ţintă, dacă nu-şi pun puterea cu încordare la lucru,


rămân în urmă de-i prind vrăjmaşii ce-i urmăresc, cari
au poate picioare mai iuti.

Cap. 13
Mare piedecă le este dragostea de lucruri materiale,
celor ce se silesc spre virtute. Adeseori această dragoste
aduce pierzare şi sufletului şi trupului. Căci ce a pierdut
pe Nabot din Izrael ?1 Nu i s'a făcut via pismuită, pricină
de moarte, stârnind pisma vecinului Ahab împotriva sa?
Şi ce a făcut pe cele două jumătăţi de seminţii să
rămână afară de pământul făgăduinţii? Oare nu mulţimea
vitelor? 2 Ce a despărţit pe Lot de Avraam? Nu mulţimea
turmelor de păşunat, care isca certuri necontenite între
păstori, până ce i-a învrăjbit cu totul unul cu altul? 3
Dacă, prin urmare, avuţiile aţâţă la pismă pe invidioşi,
împotriva celor ce le au, şi-i scoate pe cei împovăraţi
cu ele dela lucrurile mai de preţ, dacă tae rudenia şi
aduce duşmănia între prieteni, dacă nu are nimic laolaltă
cu vieaţa viitoare şi nu aduce nici un folos însemnat
vieţii din trup, de ce să ne depărtăm dela slujirea lui
Dumnezeu, făcându-ne întregi, slujitori deşertăciunii?
Oare noi suntem cei ce avem să ne îngrijim de
cele ale vieţii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce
poartă grijă de ea ? Străduinţa omenească, dacă nu
primeşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la ţintă.
Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu dărueşte bunuri
desăvârşite, chiar fără conlucrarea omenească. Ce
le-a folosit străduinţa proprie acelora către cari a zis
Dumnezeu: „Aţi semănat mult şi aţi luat puţin, şi am
suflat aceasta din mâinile voastre?" 4 Şi ce le-a lipsit
din cele trebuincioase, celor ce au vieţuit pentru virtute,
fără să se îngrijească de ele? N'a fost hrănit Israil
în pustie patruzeci de ani, nebucurându-se de nici una
din roadele pământului? Au fost ei lipsiţi de mâncare?

1) I Regi 21, 1 urm 2) Iosua 22, 1 urm. 3) Geneza 13, 1 urm. 4) Ageu 1, 6, 9
NIL ASCETUL 163

Nu le împrospăta marea necontenit o hrană neobişnuită,


trimiţîndu-le prepeliţe şi nu le trimetea cerul mană, printr'o
ploae neobişnuită şi străină ? Iar piatra lipsită de ume-
zeală, nu le dădea, când era lovită, şuvoiu îmbelşugat
de a p ă ? 1 În sfârşit, veştmintele şi încălţămintele nu le-au
slujit tot timpul fără să se învechească? Dar prin ce
lucrare a pământului şi-a câştigat Ilie hrana în văgăună?
Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta,
nu i-a dat văduva, lipsită şi de cele mai trebuincioase
lucruri, pâine, luând-o dela gura copiilor ei, că să se
arate că virtutea trebue pusă mai presus şi de fire? 2

Cap. 14
Toate acestea, de sigur, sunt întâmplări minunate, dar
totuşi au şi o raţiune. Căci e cu putinţă ca cineva să
trăiască şi fără să mănânce, atunci când vrea Dumnezeu.
Doar cum a isprăvit Ilie calea de patruzeci de zile, în
puterea unei singure mâncări? Şi cum a petrecut Moise
optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fără să
guste mâncare omenească? 3 Căci pogorându-se după
patruzeci de zile şi mâniindu-se pentru turnarea viţelului,
îndată a sfărâmat tablele şi s'a suit pe munte, petrecând
alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea
rând de table s'a coborât la popor. 4 Ce raţionament
omenesc ar putea explica mulţumitor această minune?
Cum a putut natura trupului să se cheltuiască atâta
vreme, fără să se întregească ceea ce se împrăştia din
puterea lui în fiecare zi? Această nedumerire o desleagă
cuvântul lui Dumnezeu, care zice: „Nu numai cu pâine
va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu". 5
De ce, aşa dar, tragem la pământ vieţuirea cea ce-
rească, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngră-
1) Exod 16, 13; Deuteronom 8 , 3 Numeri 11, 31; Intel. Solomon 19, 9
2) I Regi 17, 1 urm. 3) Exod 24, 17. 4) Exod. 34, 1 urm. Deuteronom 1, 2.
5) Deuteronom 8, 3; Mateiu 4, 4.
164
FILOCALIA

mădim de jur împrejur gunoae, noi „cei ce ne hrăneam


odinioară cu mâncări alese", cum a zis Ieremia despre
unii plângându-i ?1 Căci când ne odihnim în cugetări
strălucite şi arzătoare, ne nutrim cu mâncări alese. Iar
când părăsim această stare şi suntem traşi în lucrurile
pământeşti, ne adunăm în jurul nostru gunoae. De ce
ne întoarcem nădejdea dela Dumnezeu şi ne-o sprijinim
pe carnea braţului, punând purtarea de grijă a Stăpânului
pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov şi l-a so-
cotit ca pe cel mai mare păcat? 2 Nu ne-am sfiit să
facem ca cel ce-şi duce mâna la gură ca să şi-o sărute.
Căci mulţi au obiceiul să-şi sărute mâinile, zicând că
dela ele le vine toată bunăstarea. Pe aceştia arătându-i
„Legea" printr'un simbol, zice: „Cel ce umblă pe mâini,
e necurat, şi cel ce umblă pururea pe patru picioare, e
necurat". 3 Pe mâini umblă cel ce se întemeiază pe
mâini şi toată nădejdea şi-o are în ele. Iar pe patru
picioare umblă cel ce se încrede în lucrurile supuse sim-
ţurilor şi-şi coboară mintea, partea conducătoare a fiinţii
sale, la îndeletnicirea necontenită cu ele. În sfârşit cu
mulţime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele
trupeşti.
De aceea, înţeleptul scriitor al „Proverbelor" vrea
ca cel înţelept să nu aibă nici două picioare, ci numai
unul, şi acesta rar să se mişte către cele trupeşti: „Du-ţi
piciorul rar spre prietenul tău, ca nu cumva, săturându-se
de tine, să te urască". 4 Prin urmare dacă unul turbură
rar pe Hristos pentru trebuinţele trupului, este prieten
adevărat al Lui, cum zice Mântuitorul către ucenicii Săi:
„Voi sunteţi prietenii Mei"; 5 dar dacă va face aceasta
mai des, va ajunge să fie urît.

Cap. 15
Dar atunci ce va păţi şi cum nu va fi cu totul urît
cel ce se ocupă pururea cu aceste trebuinţe şi niciodată
1) Plângerile lui Ieremia 4, 5. 2) Iov 31, 1 urm. 3) Leviticul 11, 1 urm.
4) Proverbe 25, 17. 5) Ioan 15, 14.
165
NIL A S C E T U L

nu se ridică la vieaţa cea dreaptă, din pricină că nu are


coapse deasupra picioarelor, ca să sară cu ele de pe
pământ? Căci precum coapsele primesc, prin aplecare,
mai întâiu pe ele toată greutatea trupului şi aşa, apro-
piindu-se puţin de pământ, se saltă dintr'odată în văzduh,
tot aşa raţiunea, care distinge lucrurile firii, după ce
s'a coborît, umilindu-se, la trebuinţele trupului, îşi avântă
iarăşi, repede, la cele de sus cugetarea uşoară, neridi-
când împreună cu sine niciunul din gândurile pământeşti.
Pentrucă a ţine drepte coapsele, e propriu atât celor ce
nu1 se bucură de multe plăceri şi nu se târîe pururea
pe jos, cât şi Sfintelor Puteri, cari nu au lipsă câtuşi de
puţin de cele trupeşti, nici nu trebue să se încline spre
ele. Iar aceasta arătând-o mai 'nainte marele Ezechiil, a
zis: „Coapsele lor erau drepte şi picioarele lor erau îna-
ripate". 2 Aceasta arată nepovârnirea voinţii şi sprinte-
neala firii lor spre cele inteligibile. Oamenilor însă le
este destul de propriu să aibă coapsele înclinate. Uneori
ei se apleacă spre trebuinţele trupeşti, alteori se îndreaptă
spre îndeletnicirile mai înalte ale sufletului. Din pricina
înrudirii sufletului cu Puterile de sus, adeseori petrec
împreună cu acelea în lucrurile cereşti; iar din pricina
trupului, se ocupă cu grija celor pământeşti, atâta cât
sileşte trebuinţa. Dar a urmări pururea pregătiri de plă-
ceri, este lucru într'adevăr necurat şi nepotrivit cu omul
încercat în cunoştinţa raţională. Căci să băgăm de seamă
că şi despre cel ce umblă pe patru picioare nu a spus
simplu că e necurat, ci numai dacă umblă pururea pe
patru picioare. Fiindcă le-a dat celor din trup dreptul să
coboare uneori la trebuinţele trupului. Ionatan, luptând
cu Naas Amonitul, l-a biruit umblând pe patru picioare,
fiindcă prin aceasta el slujea numai trebuinţii firii. 3 Căci
trebuia ca cel ce lupta împotriva şarpelui ce se târa pe
pântece — aşa se tălmăceşte Naas — să-şi ia pentru

1) Nu e omis în P. G. 79, 737 C. 2) Ezechiil 1, 7 urm.


3) 1 Samuil 14, 1 urm.
166 FILOCALIA

putină vreme o înfăţişare asemănătoare lui, umblând pe


patru picioare, ca apoi, ridicându-se la aptitudinea proprie,
să-l răpună pe acela cu multă uşurinţă.

Cap. 16
Dar ce nu ne învaţă şi istoria lui Işboşet? 1 Să nu
ne alipim cu grijă de cele trupeşti, nici să lăsăm paza
noastră pe seama simţirii (lucrării simţurilor: percepţiei).
Căci acela fiind rege şi odihnindu-se în cămara sa, i-a
îngăduit unei femei să facă paza la uşă. Dar venind
oamenii lui Recab şi aflând-o pe ea alegând boabe de
grâu şi dormitând, au intrat pe nebăgate de seamă şi
au omorît pe Işboşet, aflându-l şi pe el dormind. Căci
toate dorm, şi mintea şi sufletul şi simţirea, când stăpâ-
nesc cele trupeşti. Faptul că păzitoarea dela uşă alege
boabe de grâu, arată că cugetarea se ocupă cu multă
grijă de cele trupeşti, îndeletnicindu-se nu în chip tre-
cător, ci cu sârguintă, de curăţenia lor.
Că ceea ce înfăţişează Scriptura nu este istorie, e
vădit din textul însuşi: căci cum ar fi putut avea regele
ca paznic o femeie, când trebuia să fie păzit de o mul-
ţime de ostaşi şi să aibă în jurul lui toată pompa ce
se cuvine unui rege ? Sau cum ar fi putut să fie atât de
lipsit, ca să pună tocmai pe această paznică să aleagă
boabe de grâu? Dar adeseori în istorie se amestecă
lucruri cu neputinţă de primit, pentru a se indica ade-
vărul unor înţelesuri mai înalte. Căci mintea fiecăruia,
asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, având ca
paznică a simţurilor cugetarea. Când aceasta se dedă
grijilor trupeşti (a alege boabe de grâu e lucru trupesc),
cu uşurinţă se strecoară duşmanii şi omoară mintea.
De aceea marele Avraam nu încredinţează femeii paza
uşii (căci cunoştea cât de uşor poate fi amăgită sim-
ţirea), ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse
simţurilor, să împrăştie mintea şi să o înduplece să ia

1) II Samuil 4, 1 urm.
NIL ASCETUL 167

parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi primejdioasă


împărtăşirea de ele, ci şade el însuşi de pază, lăsând
intrarea deschisă gândurilor dumnezeeşti, iar grijilor lu-
meşti închizându-le uşa.
Căci cu ce se alege vieaţa noastră din toată oste-
neala deşartă în jurul acestora ? Nu toată sdroaba omului
merge în gura lui ? — cum zice Eclesiastul.1 Dar hrana
şi veştmintele sunt destul pentru susţinerea păcătosului
acestuia de trup.2 De ce, aşa dar, lucrăm la nesfârşit
şi alergăm după vânt, cum zice Solomon, 3 împiedecând,
din pricina sârguinţii pentru cele materiale, sufletul să
se bucure de bunurile dumnezeeşti şi îngrijind şi încăl-
zind trupul mai mult decât se cade ? Îl hrănim ca să ne
facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta
lui cu sufletul numai egal, ci, din pricina marei lui pu-
teri, să fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului,
neîngăduind ca acesta să fie cinstit şi încununat. Căci
în ce constă trebuinţa trupului, pe care luând-o ca motiv
mincinos, întindem pofta până la greutăţi nebuneşti ? Ea
constă, desigur , în pâine şi apă. Dar nu ne dau izvoa-
rele apă din belşug? Iar pâinea nu e atât de uşor de
câştigat de cei ce au mâini? Şi ne-o putem agonisi prin
astfel de lucrări, prin cari trebuinţa trupului se împacă
fără ca să fim împrăştiaţi, decât foarte puţin, sau de loc.
Dar ne dă oare mai multă grijă îmbrăcămintea? Nici
aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea venită din
obişnuinţă, ci numai trebuinţa. Ce haine din pânză de pa-
ianjen, ce vison, sau porfiră, sau mătase a purtat primul
om? Nu i-a întocmit Făcătorul o haină din piei, şi nu
i-a poruncit să se hrănească cu ierburi? Punând aceste
hotare trebuinţii trupului, a oprit şi osândit de departe
urîciunea vieţuirii de acum a omului. Nu mai spun că
şi acum va hrăni pe cei ce bine vieţuiesc, Cel ce hră-
neşte pasările cerului şi le îmbracă, Cel ce împodobeşte
crinii câmpului cu atâta frumuseţe, fiindcă nu e cu pu-

1) Eclesiastul 6, 7. 2) I. Timotei 6, 8. 3) Eclesiastul 5, 15; 6, 9.


168 FILOCALIA

tinţă să-i convingem pe cei ce s'au depărtat aşa de mult


dela această credinţă. Căci cine nu va da cu bucurie
cele de trebuinţă aceluia care vieţuieşte întru virtute?

C a p . 17

Dacă Babilonenii, măcar că erau barbari, cucerind


Ierusalimul după legea războiului, au respectat virtutea
lui Ieremia şi i-au dat din belşug toate cele de trebuinţă,1
şi anume nu numai cele pentru hrană, ci şi vasele din
cari este obiceiu să se servească cei ce mănâncă, cum
nu vor respecta vieaţa virtuoasă cei de acelaşi neam,
cari au cugetul curăţit din tinereţe de ceea ce e barbar,
spre a înţelege cele bune, şi cari râvnesc virtutea? Căci
chiar dacă n'au putut să ia asupra lor îndeletnicirea
nevoinţei pentru dobândirea acesteia, din pricina slăbi-
ciunii firii, dar cinstesc virtutea şi se minunează de cei
ce se nevoiesc cu agonisirea ei. Doar cine a înduplecat
pe Sunamita să-i zidească lui Eliseiu foişor şi să-i pună
acolo o masă, un scaun, un pat şi un sfeşnic?2 Nu
virtuţile bărbatului? Şi ce a îndemnat pe văduva aceea,
când foametea bântuia peste tot pământul, să pună mai
presus de trebuinţa sa, slujirea Prorocului? De sigur dacă
n'ar fi fost uimită de vieaţa lui Ilie, nu ar fi scos putina
hrană a vieţii ei şi a copiilor, ca să i-o dea lui, alegând
înainte de vreme moartea pe care şi-o închipuia venind
peste puţin timp, pentru cinstirea oaspelui.3

Cap. 18
Iar pe aceştia i-a făcut aşa bărbăţia şi stăruinţa în
osteneli, şi dispreţul pentru lucrurile vieţii. Căci deprin-
zându-se cu o vieaţă simplă şi înaintând, aşa zicând,
dela puţinătatea trebuinţelor până la starea care nu mai
are nicio trebuinţă, s'au aşezat aproape de Puterile
netrupeşti. Pentru aceea, deşi erau nearătoşi şi neînsemnaţi
1) Ierem 40, 1, 4. 2) Π Reg. 4, 1 urm. 3) 1 Reg. 17. 10 urm.
169
NIL ASCETUL

după trup, s'au făcut mai puternici decât cei ce le aveau


pe toate, stând de vorbă cu cei ce purtau diademă, cu
atâta îndrăsneală, cu câtă nu stăteau aceia cu supuşii
lor. În ce arme, sau în ce putere s'a încrezut Ilie când
i-a spus lui Ahab: „Nu eu turbur pe Israel, ci tu şi casa
tatălui tău". 1 Sau să privim cum stă Moise lui Faraon
împotrivă, neavând nimic altceva ca temeiu de îndrăsneală
decât virtutea. Iar Eliseiu i-a zis lui Ioram, când se adunase
oastea celor doi regi din Israel şi Iuda pentru războiu:
„Viu este Domnul Puterilor, înaintea Căruia am stat
astăzi, că dacă n'aş fi văzut faţa lui Iosafat, nici nu m'aş
fi uitat la tine şi nici nu te-aş fi băgat în seamă". 2 El
nu se temea nici de oştirea în mers, nici de mânia
regelui, căreia, fiind vreme de războiu, era foarte uşor
să-i dea drumul, cugetul lui fiind turburat de o pornire
nestăpânită din pricina grijii războiului. Dar poate împă-
răţia pământească să facă lucruri asemănătoare cu cele
pe care le face virtutea ? Care porfiră poate despărţi un
râu, ca cojocul lui Ilie,3 care diademă a tămăduit boale,
ca ştergarele Apostolilor? 4 Prorocul a mustrat singur
pe regele care săvârşise fărădelege, măcar că avea cu
el toată oastea; şi fiindcă mustrarea i-a aţâţat mânia,
regele a întins mâna asupra Prorocului, dar n'a putut
nici să-l prindă pe acela, nici să-şi aducă mâna uscată
la loc.5 Era o luptă între virtute şi puterea împărătească.
Dar mai tare a fost biruinţa virtuţii, căci, fără să se lupte
Prorocul, virtutea a doborât pe vrăjmaş; stând în loc
luptătorul, a lucrat credinţa. Tovarăşii de războiu ai
regelui s'au făcut privitori ai luptei şi mâna a rămas
înţepenită, mărturisind virtuţii biruinţa.

Cap. 19
Iar acestea le-au săvârşit, fiindcă s'au hotărît să
trăiască numai pentru suflet, lepădând trupul şi toate tre-
1) I Reg 18, 17, 18. 2) II Reg. 3, 14. 3) II Reg. 2, 8 - 1 4 . 4) Fapte 19, 12.
5) I Reg. 13, 4.
170 FILOCALIA

buinţele trupului. Faptul că n'au mai avut trebuinţă de


nimic, i-a înălţat peste toţi. Căci au ales mai bine să
părăsească trupul şi să se izbăvească de vieaţa în trup,
decât să trădeze cinstea virtuţii, sau să linguşească pe
vreunul dintre cei ce au de toate, din pricina vreunei
trebuinţe trupeşti. Noi însă, când ne aflăm în vreo tre-
buinţă oarecare, alergăm după cei bogaţi, ca nişte
căţei, cari mişcă veseli din coadă în jurul celor ce le
aruncă vreun ciolan de ros, sau niscai firimituri în vreme
ce-i lovesc; şi-i numim binefăcători şi protectori ai cre-
ştinilor, şi le recunoaştem pur şi simplu orice virtute,
chiar dacă se află în cea mai de pe urmă răutate, pentru
a câştiga ceea ce râvnim, fără să căutăm a ne însuşi
vieţuirea sfinţilor, a căror virtute zicem că ne-am hotărît
să o urmăm. A venit odată la Eliseiu, Neeman, căpe-
tenia armatei din Siria, aducând cu el multe daruri. Ce
a făcut Prorocul? I-a slujit aceluia? I-a alergat înainte?
Oare nu i-a arătat ce trebue să facă pentru pricina pentru
care venise, printr'o slugă, neprimindu-l nici măcar să-l
vadă, ca să nu se creadă că-i dă vindecarea pentru da-
rurile aduse? 1 Iar acestea s'au spus nu ca să învăţăm
a ne face trufaşi, ci ca să nu linguşim pentru vreo tre-
buinţă trupească pe cei ce se îngrijesc de lucrurile acelea,
pe cari noi am primit porunca să le dispreţuim. Pentru
ce aşa dar, noi, părăsind scopul vieţuirii întru înţelepciune,
ne îndeletnicim cu lucrarea pământului şi cu negustoria ?
Ce ajutor mare aducem lui Dumnezeu, prin grijile noa-
stre? Vrem să arătăm că îndeletnicirea cu agricultura
este o datorie obştească ? Sârguinţa omenească doar
taie pământul şi aruncă seminţele. Dar Dumnezeu este
Cel care, prin ploi una după alta, încolţeşte seminţele,
făcându-le să-şi întindă rădăcinile prin găurelele pămân-
tului; răsare soarele, care încălzeşte pământul şi prin
căldură chiamă plantele în sus; suflă în ele adieri po-
trivite cu vârsta roadelor, pe cari le nutreşte, adiind la

1) II Reg 5, 1 urm.
171
NIL ASCETUL

început cu suflări uşoare semănăturile verzi, ca nu cumva


seminţele să fie arse şi înnăbuşite de vânturi calde; iar
pe urmă face să se coacă miezul lăptos al seminţii prin
necontenite suflări în teaca seminţelor, întărind boaba
prin flacăra căldurii, iar voaspelor dându-le vânturi la
vreme. Dacă lipseşte vreo lucrare din acestea, oste-
neala omului s'a dovedit zadarnică şi silinţa noastră ne-
putincioasă, nefiind pecetluită de darurile lui Dumnezeu.
Dar se întâmplă şi aceea că adeseori n-a lipsit niciuna
din acestea pentru desăvârşirea rodului. Însă ploaia prea
multă şi la vreme nepotrivită a stricat bucatele, fie pe
când erau în spic, fie când erau adunate. Ba uneori se
întâmplă că, chiar adunate în jitniţe, le strică viermele,
răpindu-ţi-se, aşa zicând, masa gătită de dinaintea gurii.
C a p 20
Unde este, aşa dar, şi la ce foloseşte sârguinţa noa-
stră, dacă Dumnezeu ţine cârma lucrurilor şi toate le
poartă şi le duce precum vrea ? Dar la neputinţe, se va
zice, trupul are lipsă de mângâieri, şi cu cât e mai bine
să murim, decât să facem ceva din cele ce nu se po-
trivesc cu făgăduinţa ? De sigur că dacă Dumnezeu vrea
ca noi să mai trăim, sau va pune în trupul nostru o
putere care să ţină cumpănă slăbiciunii, încât să putem
purta şi durerea venită din neputinţă şi să primim încă
şi cununi pentru bărbăţie ; sau va găsi mijloace pentru
hrănirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi price-
perea de-a ne mântui, Celui ce este izvorul mântuirii şi
al înţelepciunii. Bine este aşa dar, iubiţilor, să ne ridicăm
iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vie-
ţuirea celor vechi. Căci cred că este lucru uşor pentru
cei ce vreau, şi chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e
fără rod, având destulă mângâiere în slava înaintaşilor
şi în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentrucă
nu mic va fi câştigul celor cari au început această vie-
ţuire, dacă vor lăsa celor de după ei chipul unei vieţuiri
desăvârşite, care va fi înălţarea lor.
172 FILOCALIA

Să fugim de vieţuirea în oraşe şi sate, ca cei din


oraşe şi sate să alerge la noi; să căutăm singurătatea,
ca să atragem pe cei ce fug acum de noi, dacă peste
tot place aceasta vreunora. Căci s'a scris despre unii
cu laudă, că au părăsit oraşele şi au locuit între pietrii
şi s'au făcut ca nişte porumbiţe singuratice. Iar Ioan
Botezătorul a petrecut în pustie şi toate oraşele au venit
la el cu toţi locuitorii; şi s'au grăbit să-i vadă cingă-
toarea de piele1 cei îmbrăcaţi în haine de mătasă, şi au
ales să petreacă în aer liber cei ce aveau case împo-
dobite cu aur, şi să doarmă pe rogojină cei ce se odih-
neau pe paturi bătute în nestemate; şi toate le primeau,
deşi erau protivnice obiceiului lor. Căci dorul după
vieaţa virtuoasă a bărbatului tăia simţirea celor dure-
roase şi minunea vederii lui depărta osteneala petrecerii
în strâmtorare.
Cap. 21
Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decât
bogăţia, şi vieaţa liniştită mai slăvită decât mulţimea
aurului. Câţi bogaţi nu erau în vremea aceea, cari gân-
deau lucru mare despre slava lor, dar au fost acoperiţi
de tăcere şi daţi uitării, pe când minunea celui fără slavă
e cântată până azi, şi amintirea celui ce locuia în pustie le
e scumpă tuturor. Căci este propriu virtuţii să fie lău-
dată şi să-şi răspândească faima, care-i vesteşte frumu-
seţile. Să încetăm de a ne mai hrăni ca vitele, ca să
câştigăm destoinicia păstorului; să părăsim negustoria
blestemată, ca să câştigăm mărgăritarul de mult preţ;
să fugim de lucrarea pământului, care răsare spini şi
mărăcini, ca să ne facem lucrători şi păzitori ai Raiului.
Să aruncăm tot şi să alegem vieaţa liniştită, ca să ru-
şinăm pe cei ce ne hulesc acum, învinuindu-ne de câştig.
Căci nimic nu ruşinează pe cei ce ne ocărăsc, ca în-
dreptarea cu blândeţe a celor huliţi. Schimbarea celor
huliţi se preface în ruşine pentru cei cari hulesc.
1) Mt. 3. 1 urm.
173
NIL ASCETUL

Dar ruşine socotesc că este şi lucrul următor; ru-


şine cu adevărat, pentru care suntem luaţi în râs de toţi,
pe drept cuvânt.
Astăzi, îndată ce a intrat cineva în vieaţa monachi-
cească şi a învăţat felurile nevoinţii, cum să se roage
adecă şi când, şi care este felul de trai, se face îndată
învăţător pentru lucrurile pe cari nu le-a învăţat; şi în-
cepe să atragă ucenici cu grămada, având el însuşi încă
lipsă de învăţătură. Şi aceasta o face cu atât mai mult,
cu cât socoteşte că e un lucru mai uşor, neştiind că
dintre toate lucrurile cel mai greu este grija de suflete.
Căci acestea au lipsă mai întâi de curăţirea vechilor
întinăciuni, pe urmă de multă luare aminte ca să pri-
mească întipăririle învăţăturilor virtuţii. Dar cel ce-şi în-
chipue că nu mai e nimic altceva decât nevoinţa tru-
pească, cum va îndrepta purtările celor supuşi ? Cum va
preschimba pe cei stăpâniţi de un obiceiu rău? Cum va
ajuta celor războiţi de patimi, necunoscând câtuşi de
puţin războiul din minte, sau cum va tămădui rănile pri-
mite în războiu, câtă vreme el însuşi zace de răni şi
are lipsă de legături?
Cap. 22
Tot meşteşugul are nevoie de timp şi de învăţătură
multă, pentru a fi dobândit. Numai meşteşugul meşteşu-
gurilor (arta artelor) se practică fără învăţătură. N'ar
îndrăsni să se apuce de lucrarea pământului vreunul ne-
iscusit, nici de lucrurile medicinii vreunul neînvăţat. Cel
din urmă s'ar face de ruşine prin faptul că nu poate
folosi cu nimic pe cei ce sufăr, ba le face boala şi mai
grea; iar cel dintâi, prin faptul că face pământul cel mai
bun, înţelenit şi părăginit Numai de evlavie îndrăznesc
să se apuce toţi neisprăviţii, ca de ceva ce e mai uşor
ca toate; şi mulţi socotesc lucrul cel mai greu de izbândit,
ca pe cel mai uşor; şi ceea ce însuşi Pavel spune că
încă nu a primit,1 susţin că cunosc cu de-a-mănuntul cei
1) Filip 3, 13
174 FILOCALIA

ce nu ştiu nici măcar că nu cunosc. De aceea a ajuns


dispreţuită vieaţa monahală şi cei ce se îndeletnicesc cu
ea sunt luaţi în râs de toţi. Căci cine nu va râde de cel
care ieri ducea apă în crâşmă, văzându-l azi ca învă-
ţător al virtuţii, purtat în alai de învăţăcei, şi de cel care
de abia azi dimineaţă s'a retras din ticăloşiile vieţii de
oraş, ca mai pe seară să umble prin toată piaţa cu mul-
ţime de ucenici după el ? Dacă aceştia ar fi fost convinşi
că se cere mare osteneală ca să aduci pe alţii la evlavie,
şi ar fi cunoscut primejdia cu care e împreunat acest
lucru, ar fi renunţat la el, ca la unul care întrece puterile
lor. Dar câtă vreme nu-şi dau seama de aceasta şi soco-
tesc că e lucru de slavă să stea în fruntea altora, se
rostogolesc cu uşurinţă în această prăpastie şi cred că
este uşor să se arunce în cuptorul aprins, stârnind râsul
celor ce le cunosc vieaţa de ieri şi mânia lui Dumnezeu,
pentru această îndrăzneală necugetată.

Cap. 23
Căci dacă nimic nu l-a cruţat pe Eli de mânia lui
Dumnezeu,1 nici bătrâneţea cinstită, nici vechea îndrăz-
nire, nici cinstea preoţească, fiindcă n'a purtat grijă de
îndreptarea fiilor săi, cum vor scăpa acum de o asemenea
mânie cei ce nu se bucură la Dumnezeu nici de încre-
derea datorită vechilor fapte şi nu cunosc nici chipul
păcatului sau calea îndreptării, ci s'au apucat neîncercaţi
de un lucru aşa de înfricoşat, numai pentru dragostea
de slavă. De aceea mustrând Domnul la aparenţă pe
farisei, le zice: „Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţar-
nici, că înconjuraţi marea şi pământul, ca să faceţi un
prozelit, şi când îl aflaţi, îl faceţi pe el fiul gheenei, în-
doit decât voi". 2 Căci de fapt prin înfruntarea acelora
îi mustră pe cei ce vor fi stăpâniţi pe urmă de aceleaşi
greşeli, ca, luând aminte la acel „vai", să-şi înfrâneze
pofta lor necuvenită după slava dela oameni, dându-şi

1) I Sam. 2, 12 urm. 2) Matei 23, 15.


175
NIL ASCETUL

seama că ameninţarea lor este mai înfricoşată. Ruşineze-i


pe aceştia şi Iov,1 fie ca să aibă aceeaşi grijă de cei
supuşi ca şi acela, fie ca să renunţe la o astfel de su-
praveghiere, deoarece nu ştiu să facă aceleaşi lucruri
ca şi acela şi nu voiesc să depună aceeaşi străduinţă
pentru cei de sub grija lor. Căci dacă acela, voind ca
fiii săi să fie curaţi şi de întinăciunile din cuget, aducea
în fiecare zi jertfe pentru ei, zicând: „Se poate ca fiii
mei să fi cugetat în inima lor rele împotriva lui Dum-
nezeu", 2 cum îndrăznesc aceştia, cari nu pot deosebi
nici măcar păcatele văzute, pentrucă praful din lupta cu
patimile întunecă încă judecata lor, să ia asupra lor su-
praveghierea altora, şi cum primesc să tămăduiască pe
alţii, până ce nu şi-au tămăduit încă patimile lor şi încă
nu pot, pe temeiul biruinţii lor, să-i călăuzească pe alţii
de asemenea la biruinţă?

Cap. 24
Căci trebue mai întâi să se lupte cu patimile şi cu
multă trezvie să-şi întipărească în memorie cele întâm-
plate în cursul luptei, ca apoi, pe baza celor ce li s'au
întâmplat lor, să înveţe pe alţii cele ale luptei şi să le
facă biruinţa mai uşoară, zugrăvindu-le de mai 'nainte
cursul şi meşteşugul războiului. Fiindcă sunt unii cari au
biruit patimile prin marea lor asprime în vieţuire, dar nu
cunosc meşteşugul biruinţii, deoarece, războindu-se ca
într'o luptă de noapte, n'au urmat legilor războiului, nici
nu şi-au îndreptat mintea cu de-a-mănuntul spre cursele
vrăjmaşilor. Aceasta a făcut-o simbolic şi Iisus al lui Navi,
care, după ce a trecut oastea Iordanul în vremea nopţii,
a poruncit să se scoată pietri din mijlocul râului şi să
le zidească afară de râu şi să scrie pe ele cum au trecut
Iordanul.3 El a dat să se înţeleagă prin aceasta că trebue
scoase la arătare gândurile adânci ale vieţuirii pătimaşe
şi ţintuite ca pe un stâlp în văzul altora, spre a nu se

1) Iov 1, 1—2. 2) Iov 1, 5. 3) Iosua 4, 1 urm


176 FILOCALIA

ascunde cu pismă cunoştinţa pe care ar putea-o lua şi


alţii. În felul acesta va fi cu putinţă ca nu numai trecutul
să cunoască chipul în care s'a făcut trecerea, ci şi cei
ce se hotăresc la acelaşi lucru să-şi facă trecerea uşoară,
şi experienţa unora să fie spre învăţătura altora. Dar
acestea nu le văd aceia, nici nu ascultă de alţii cari li
le spun. Vrând să aibă numai ei cunoştinţa, poruncesc
fraţilor slujbe de rob, de parcă ar fi cumpăraţi pe bani,
punând toată slava lor în a sta în fruntea mai multora.
Este o adevărată întrecere între ei, fiecare luptând să nu
poarte în convoiu după el un număr mai mic de robi,
ca ceilalţi, dovedind astfel o stare sufletească mai de
grabă de cârciumari, decât de învăţători.

Cap. 25
Fiindcă atunci când socotesc că e uşor să porun-
cească cu cuvântul, deşi sunt grele cele poruncite, dar
nu se încumetă să înveţe cu fapta, ei fac vădit tuturor
scopul lor, că îşi însuşesc adecă această conducere nu
străduindu-se ca să folosească celor ce vin la ei, ci ca
să-şi împlinească propria plăcere. Înveţe cei ce vreau,
dela Avimelec şi Ghedeon, că nu cuvântul, ci fapta duce
pe începători la imitare. Cel dintâi, adunând o sarcină
de lemne, după ce a purtat-o, a zis: „Faceţi şi voi în
felul în care m'aţi văzut pe mine".1 Iar celalalt, învăţându-i
să facă o treabă ostăşească şi făcând însuşi întâi acest
lucru, a zis: „Să vă uitaţi la mine şi aşa să faceţi".2
De asemenea Apostolul zice: „Trebuinţelor mele şi ale
celor ce sunt cu mine au slujit mâinile acestea". 3 Dar
însuşi Domnul făcând şi apoi învăţând, pe cine nu îl
convinge să socotească mai vrednică de crezare învăţătura
cu fapta, decât pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid
ochii la aceste pilde şi poruncesc cu îngâmfare cele ce
sunt de făcut. Iar când par să ştie ceva despre acestea,
din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de Prooroc

1) Jud. 9, 48 2) Jud. 7, 17. 3) Fapte 20, 34.


NIL ASCETUL 177

pentru neiscusinţă, cari poartă sabia la braţ şi de aceea,


după ce îşi tae braţul, îşi scot şi ochiul lor drept.1 Căci
nepurtând grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei,
aceasta stinge, deodată cu încetarea ei, şi lumina vederii
(contemplaţiei). Aceasta o pătimesc cei ce povăţuesc
crud şi neomenos, când au la îndemână puterea de a
pedepsi: îndată li se sting cugetările contemplative cele
de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplaţie, se
veştejesc. Astfel cei ce şi-au legat sabia nu la şold ci
la braţ, nu mai pot nici sa facă, nici să ştie ceva. La
şold îşi leagă sabia cei ce se folosesc împotriva pati-
milor proprii de cuvântul dumnezeesc, iar la braţ cei ce
vreau să aibă la îndemână pedeapsa pentru păcate
străine.
Cap. 26
Astfel şi Naas Amonitul,2 care se tălmăceşte şarpe,
ameninţă pe Israil cel străvăzător să-i scoată tot ochiul
drept, ca să nu mai aibă nicio înţelegere dreaptă, care
să-l călăuzească la fapta dreaptă. El ştia că înţelegerea
este pricina marei înaintări a celor ce vin dela contem-
plaţie la vieaţa practică. Căci unii ca aceştia săvârşesc
fără greşeală ceea ce văd mai 'nainte, prin ochii pătrun-
zători ai cunoştinţii.
Iar că e propriu oamenilor uşurateci, cari n'au dela
ei înşişi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea
altora, e vădit şi din experienţă. Căci nu s'ar îndemna
cineva, care a gustat liniştea şi a început cât de cât să
se ocupe cu contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile
celor trupeşti, desfăcând-o dela cunoştinţă şi trăgând-o
spre lucrurile pământeşti, odată ce se află în cele înalte.
Lucrul acesta e şi mai vădit din acea pildă, aşa de
vestită, pe care le-a spus-o Iotam Sichemiţilor, zicând:
„Au plecat odată copacii pădurii să-şi ungă peste ei
împărat. Şi au zis către viţă: vino şi împărăteşte peste
noi. Şi a zis viţa: Lăsa-voiu eu oare rodul meu cel bun,
1) Zahara 11, 17. 2) I Sam. 11, 1.
178

pe care l-a slăvit Dumnezeu şi oamenii, ca să merg să


stăpânesc peste copaci" ? De asemenea n'a primii nici
smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul
lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit
stăpânirea, o stăpânire care nu avea nici în ea şi nu
afla nici în copacii supuşi, nimic care să o facă plăcută.1
Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii,
că au lipsă de conducere. Astfel precum vita, smochinul
şi măslinul n'au primit să stăpânească peste copacii pă-
durii, bucurîndu-se mai mult de rodul lor decât de cinstea
domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi
simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această
domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decât
conducerea altora.

Cap. 27
Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabolă mă-
răcinele copacilor, vine şi asupra oamenilor cari fac la
fel cu aceia. „Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc din
mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din
copaci şi va mistui mărăcinele". Aşa şi între oameni,
odată ce s'au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va
urma o primejdie, atât pentru cei ce s'au supus unui
învăţător neîncercat, cât şi pentru cei ce au primit stă-
pânirea în urma neatenţiei ucenicilor. De fapt neiscu-
sinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei. Iar negrija învă-
ţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales când la
neştiinţa aceluia se adaugă trândăvia lor. Căci nici în-
văţătorul nu trebue să uite ceva din cele ce ajută la în-
dreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebue să treacă
cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile învăţătorului.
Pentrucă e lucru grav şi primejdios, atât neascultarea
acelora, cât şi trecerea greşelilor cu vederea din partea
acestuia. Să nu creadă învăţătorul că slujba lui este
prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre toate lucru-

1) Jud. 9, 7 urm
NIL ASCETUL 179

rile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. Cei ce


stăpânesc peste dobitoacele necuvântătoare, nu au nicio
împotrivire din partea turmelor şi de aceea lucrul lor
merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt
puşi peste oameni, felurimea năravurilor şi viclenia gân-
durilor le face foarte grea conducerea, şi cei ce o pri-
mesc trebue să se pregătească pentru o luptă obositoare.
Ei trebue să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar
datoriile neîmplinite din pricina neştiinţii, să-i facă să le
cunoască, cu îndelungă răbdare.
Cap . 28
De aceea vasul de spălat din templu îl ţin boii,
iar sfeşnicul s'a turnat întreg şi a fost bătut din ciocan.1
Sfeşnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe alţii, trebue
să fie solid din toate părţile şi să nu aibă nimic uşor
sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de prisos,
cari nu pot folosi ca pildă a unei vieţi fără prihană,
celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată
că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebue
să lapede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte şi
poverile şi întinăciunile celor mai mici, până ce este ne-
primejdios de a le purta. Căci de sigur dacă vrea să
facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de tre-
buinţă să primească şi el oarecare întinăciune; de vreme
ce şi vasul de spălat, curăţind mâinile celui ce se spală,
primeşte însuşi întinăciunea aceluia. Cel ce vorbeşte
despre patimi şi-i curăţă pe alţii de astfel de pete, nu
poate trece peste ele nemurdărit; căci însăşi amintirea
obişnueşte să întineze cugetarea celui ce vorbeşte despre
ele. Pentrucă chiar dacă nu se întipăresc chipurile lu-
crurilor urîte în semne săpate mai adânc, totuşi întinează
suprafaţa minţii, tulburând-o prin desfăşurările cuvântului
ca prin nişte culori necurate.
Povăţuitorul mai trebue să aibă şi ştiinţă, ca să nu-i
fie necunoscută niciuna din uneltirile vrăjmaşilor şi să
1) Exod 25, 31 urm.
180 FILOCALIA

poată să dea la lumină laturile ascunse ale războiului,


celor încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai
înainte cursele vrăjmaşului, le va face biruinţa neosteni-
cioasă şi-i va scoate încununaţi din luptă. Dar e rar un
povăţuitor ca acesta şi nu se găseşte uşor.

Cap. 29
Marele Pavel mărturiseşte acelaşi lucru, zicând: „Căci
gândurile lui nu ne sunt necunoscute". 1 Iar minunatul
Iov se întreabă nedumerit: „Cine ne va descoperi faţa
veştmântului său? Şi cine va pătrunde în căptuşala ar-
murii lui? Iar porţile feţii lui, cine le va deschide"? 2
Ceea ce zice, este aceasta: Nu este văzută faţa lui, căci
îşi ascunde viclenia în multe veştminte, fermecând în
chip amăgitor prin felul cum se înfăţişează la arătare,
iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Şi ca să nu se
numere şi pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile ace-
luia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede toată
urâciunea înfricoşată a lui. „Ochii lui, zice, sunt ca ai
luceafărului; măruntaele lui sunt şerpi de aramă". Acestea
le spune, dând la iveală viclenia lui, ca a unuia ce, prin
faptul că-şi ia înfăţişarea luceafărului, plănueşte să atragă
la el pe cei ce-l privesc, iar prin şerpii dinăuntru pre-
găteşte moartea celor ce se apropie. Dar şi proverbul,
dându-ne să înţelegem primejdia lucrului, zice: „Cel ce
creapă lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca
săcurea". 3 Adică cel ce distinge lucrurile cu raţiunea
şi pe cele socotite unite le desparte din împreunare şi
vrea să le arate cu totul străine, deosebind adică pe cele
cu adevărat bune, de cele părute bune, de nu va avea
judecata întărită din toate părţile, nu va putea ocoli pri-
mejdia, ca cuvântul lui, lipsit de siguranţă înaintea ascul-
tătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor săi.

1) II Corinteni 2, 11.
2) Iov 41, 5 - 6 .
3) Eclesiastul 10, 10.
NIL ASCETUL 181

Cap. 30
Astfel, oarecare dintre cei ce umblau cu Eliseiu,
tăind un copac lângă Iordan şi securea căzându-i în râu,
aflându-se în primejdie, strigă cătră învăţător, zicând:
„Vai, stăpâne, aceasta o luasem împrumut".1 Iar aceasta
o păţesc acei cari, din lucruri rău auzite, se apucă să
înveţe pe alţii şi la sfârşit îşi dau seama de neputinţa
lor, deoarece nu grăesc din destoinicia proprie. Căci
îndată ce sunt dovediţi că spun ceva contrar cu ceea
ce trebue, îşi mărturisesc neştiinţa, primejduindu-se în
cuvântul luat împrumut. De aceea şi marele Eliseiu,
aruncând un lemn la fund, a făcut să iasă la suprafaţă
toporul scăpat de ucenic, adică a lămurit înţelesul, care
era socotit că s'a ascuns în adânc, şi l-a adus la vederea
ascultătorilor. Iordanul înseamnă cuvântul pocăinţii, căci
acolo se săvârşea de Ioan botezul pocăinţii. Iar cel ce
nu vorbeşte lămurit despre pocăinţă, ci, desvăluind bu-
nătatea ascunsă, îi face pe ascultători să vină la dispreţul
ei, aruncă securea în Iordan. Cine nu ştie apoi ce
înseamnă lemnul care apare, aducând din adânc securea
şi făcând-o să plutească pe deasupra? Căci înainte de
cruce era ascuns cuvântul despre pocăinţă. De aceea şi
cel ce voise să spună ceva despre ea, a fost mustrat
îndată pentru îndrăsneală. Dar după cruce s'a făcut
tuturor lămurit, arătându-se la vremea sa prin cruce.

Cap. 31
Acestea le spun, nu oprind pe vreunii de-a conduce,
nici împiedecându-i de-a călăuzi pe unii dintre tineri la
evlavie, ci îndemnându-i ca mai întâi să ia asupra lor
deprinderea virtuţii, pe măsura mărimii lucrului. Să nu
se apuce dintr'odată de acest lucru, gândindu-se la partea
lui cea plăcută şi la slujirea ce le-o vor face învăţăceii,
ca şi la faima ce şi-o vor agonisi la cei dinafară, fără
să se gândească şi la primejdia care urmează. Şi să nu
prefacă, înainte de aşezarea păcii, uneltele de războiu
1) II Regi 6, 5
FILOCALIA
182

în unelte de plugărie. După ce am supus adecă toate pati-


mile şi nu ne mai turbură duşmani din nicio parte şi astfel
nu mai e trebuinţă să folosim uneltele în slujbă de apărare,
bine este să plugărim pe alţii. Dar până ce ne stăpânesc
patimile şi dăinuieşte războiul împotriva cugetului trupesc,
nu trebue să ne luăm mâinile de pe arme, ci neîncetat
trebue să ne ţinem mâinile pe ele, ca nu cumva viclenii,
folosind odihna noastră ca vreme de năvală, să ne ro-
bească cu cruzime. Celor ce s'au luptat bine pentru
virtute, dar pentru multa lor smerită cugetare încă nu
socotesc că au biruit, le zice cuvântul, îndemnându-i:
„Prefaceţi săbiile voastre în fiare de plug şi lăncile voastre
în seceri". 1 Prin aceasta îi sfătuieşte să nu mai atace
în deşert pe vrăjmaşii biruiţi, ci, spre folosul celor
mulţi, să-şi mute puterile sufleteşti dela deprinderea răz-
boinică, la plugărirea acelora, cari sunt înfundaţi încă
în faptele răutăţi. Dar tot aşa pe cei ce au încercat,
peste puterea lor, să facă aceasta înainte de a ajunge
la o asemenea stare, fie din neexperienţă, fie din lipsă
de judecată, îi sfătueşte lucrul dimpotrivă: „Prefaceţi
fiarele voastre de pluguri în săbii şi secerile voastre în
lănci".
Cap. 52
Căci la ce ne şi foloseşte plugăria, câtă vreme
dăinuieşte războiul în ţară şi ne împiedecă să ne bucurăm
de roadele ei, silindu-ne să dăm belşugul mai degrabă
vrăjmaşilor decât celor ce s'au ostenit? De aceea poate
nu le îngădue Dumnezeu Israiltenilor, cari luptau încă
în pustie cu feluritele popoare, să se ocupe cu plugăria,
ca aceasta să nu-i împiedece dela deprinderile războinice.
Dar după ce vrăjmaşii au ajuns sub mâna lor, îi sfătueşte
să se ocupe cu ea, zicând: „Când veţi intra în pământul
făgăduinţii, sădiţi în el tot pomul roditor",2 dar înainte
de a intra să nu sădiţi. Sădirea urmează după intrare.

1) Isaia 2. 4.
2) Leviticul 19, 23
183
NIL ASCETUL

Şi pe drept cuvânt. Căci înainte de desăvârşire cele


sădite nu sunt sigure, mai ales că cei ce vreau să
sădească umblă încă încoace şi încolo, după năravul
celor nestatornici. Pentrucă şi în lucrurile evlaviei este
o rânduială şi o înşiruire, ca şi în oricare altul, şi trebue
pornit şi în această vieţuire dela început. Cei ce trec
cu vederea cele dela început şi sunt atraşi de lucrurile
mai plăcute, sunt făcuţi de silă să ţină seama de şirul
rânduelii, aşa cum Iacov, atras de frumuseţea Rachelei,
nu s'a uitat la slăbiciunea ochilor Liei, dar cu toate
acestea nu a putut ocoli osteneala dobândirii unei
asemenea virtuţi, ci a împlinit şi săptămâna ei de ani.
Cel ce vrea să ţină seama de ordinea vieţuirii, trebue
aşadar să nu meargă dela sfârşit spre început, ci să
înainteze dela început spre desăvârşire.
Cap. 33
În felul acesta va ajunge şi el însuşi la starea râv-
nită şi va călăuzi şi pe cei supuşi, fără greşală, spre
ţinta virtuţii. Dar cei mai mulţi, fără să fi făcut nicio oste-
neală, şi fără să fi izbândit vreun lucru mic sau mare
de-al evlaviei, aleargă la întâmplare în numele ei, do-
vedind o cumplită lipsă de judecată, odată ce nu soco-
tesc aceasta ca o primejdie. Ei nu numai că nu îngădue
nimănui să-i îndemne la lucru, ci, colindând prin uliţele
strâmte, atrag în jurul lor pe toţi cei ce se nimeresc,
făgăduindu-le marea cu sarea, asemenea acelora cari îşi
tocmesc oameni plătiţi, făcând cu ei învoieli despre hrană
şi îmbrăcăminte. De fapt, cei ce iubesc acest lucru, do-
rind să apară înconjuraţi de mulţime şi să fie purtaţi pe
mâini şi să se înfăţişeze cu toată pompa de care sunt
înconjuraţi învăţătorii, îmbrăcaţi în făţărnicie teatrală,
dacă vreau să nu fie părăsiţi de cei cari fac această
slujbă, trebue să le dăruiască multe pentru împlinirea
plăcerilor lor şi să fie cu îngăduinţă faţă de poftele lor.
Ei trebue să facă asemenea unui vizitiu care dă frâu
liber cailor şi îi lasă pe drumul voilor lor, din care pri-
184 FILOCALIA

cină aceştia îl duc prin gropi şi în prăpăstii, poticnin-


du-se de toate câte le vin în cale, nefiind nimenea care
să-i oprească şi să-i împiedece din pornirea lor fără
rânduială.
Cap. 34
Dar să audă unii ca aceştia pe fericitul Ezechiil,
care îi plânge pe cei ce procură mijloace pentru plăce-
rile altora, şi se potrivesc voilor fiecăruia, îngrămădin-
du-şi lor pe „vai". Căci zice: „Vai de cele ce cos pe-
rinuţe pentru toate coatele şi fac văluri pentru orice cap
de orice vârstă, spre a pierde suflete pentru o mână de
orz şi pentru o bucată de pâine". 1 La fel şi aceştia,
adunându-şi cele de trebuinţă din danii şi îmbrăcându-se
în veştminte cusute din stofe moi, ruşinează prin vălu-
rile lor pe cei ce trebue să se roage sau să tâlcuiască
Scriptura cu capul descoperit, feminizând starea bărbă-
tească şi pierzând suflete pe cari nu trebuia să le omoare.
Ar trebui să asculte aceştia mai ales de Hristos, adevă-
ratul Învăţător, respingând cu toată puterea slujba de
conducere a altora. Căci zice acela către învăţăceii Săi:
„Iar voi să nu vă numiţi Rabi".2 Dacă lui Petru, lui
Ioan şi întregei cete a Apostolilor, le-a dat sfatul să stea
departe de asemenea lucru şi să se socotească mici
pentru asemenea vrednicie, cine va fi acela care să se
închipuiască pe sine mai presus de ei şi să se soco-
tească în stare de o vrednicie dela care au fost opriţi
aceia? Sau poate, zicându-le să nu se cheme Rabi, nu
îi opreşte de a fi, ci numai de a se numi?

Cap. 35
Iar dacă cineva, fără să vrea, fiindcă a primit pe
unul şi pe al doilea, ar fi silit să conducă şi pe mai
mulţi, mai întâi să se probeze pe sine cu de-a-mănuntul,
dacă este de aşa fel că poate învăţa mai bine prin faptă
1) Iezechil 13, 18.
2) Matei 23, 8.
NIL ASCETUL 185

decât prin cuvânt cele ce trebuesc făcute, înfătişându-şi


vieaţa sa ca chip al virtuţii celor ce vreau să înveţe.
S'o facă aceasta, ca nu cumva cei ce l-ar copia, dată
fiind sluţenia greşelii, să tocească frumuseţea virtuţii. Pe
urmă să ştie că trebue să lupte pentru începători nu
mai puţin ca pentru el însuşi. Căci precum pentru el,
aşa va da socoteală şi pentru aceia, odată ce a primit
să se îngrijească de mântuirea lor. De aceea şi sfinţii
se străduiau să nu lase pe ucenici mai prejos de ei
înşişi în virtute, ci din starea dintâi să-i mute la o stare
mai bună. Astfel Apostolul Pavel l-a făcut pe Onisim
din fugar mucenic; Ilie l-a făcut pe Eliseiu din plugar
prooroc; Moise l-a împodobit pe Iosua mai mult decât
pe toţi, iar Eli l-a arătat pe Samuil mai mare decât pe
sine. Căci cu toate că şi sârguinţa lor însăşi le-a ajutat
acestor învăţăcei la dobândirea virtuţii, dar toată pricina
sporirii lor a stat în faptul că au avut parte de învăţă-
tori, cari au putut să aprindă scânteia înnăbuşită a râvnei
lor spre o mai mare creştere, făcând-o să lumineze. Prin
aceasta învăţătorii lor s'au făcut gură a lui Dumnezeu,
slujind voia Lui între oameni, căci au auzit pe Cel ce
zice: „De vei scoate lucru de cinste din cel nevrednic,
vei fi ca gura Mea".

Cap. 36
Iată cum îi arată Dumnezeu lui Iezechiil slujba de
învăţător, învăţându-l ce fel din ce fel să-i facă pe învă-
ţăcei: „Iar tu fiul omului, zice, ia-ţi ţie o cărămidă şi o
pune înaintea feţii tale, şi închipuieşte pe ea cetatea Ie-
rusalimului".1 Prin aceasta ne dă să înţelegem că învă-
ţătorul face pe învăţăcel, din lut biserică sfântă. Bine s'a spus
şi cuvântul: „pune-o înaintea feţii tale", căci îmbunătăţirea
învăţăcelului va merge repede de va fi pururea în vederea
învăţătorului. Pentrucă înrâurirea neîncetată a pildelor bune
întipăreşte chipuri foarte asemănătoare în sufletele cari

1) Iez 4, 1.
FILOCALIA
186

nu sunt prea învârtoşate şi înăsprite. De aceea au căzut


Ghiezi şi Iuda, cel dintâiu prin furt, iar cei de-al doilea
prin trădare, fiindcă s'au ascuns pe ei de ochii învăţă-
torului. Dacă ar fi stăruit pe lângă cei înţelepţi, nu ar fi
greşit fiecare dintre ei. Iar că din negrija învăţăceilor îi
vine primejdie şi învăţătorului, a arătat Dumnezeu tot
acolo prin următoarele cuvinte, zicând: „Şi vei pune o
tablă de fier între tine şi cetate şi va fi zid între tine şi
ea". 1 Căci cel ce nu voieşte să aibă parte de pedeapsa
celui fără grijă, după ce l-a făcut din cărămidă cetate
trebue să-i vestească pedepsele cari ameninţă pe cei ce
cad iarăşi din această stare, ca, făcându-se acestea zid,
să-l despartă pe cel nevinovat de cel vinovat. Pentrucă
poruncind aceasta lui Iezechiil, îi zice: „Fiul omului,
te-am pus pe tine străjer casei lui Israil, şi de vei vedea
sabia venind şi nu vei prevesti, şi va lua pe careva dintre
ei, sufletul lui din mâna ta îl voiu cere". 2

Cap, 37
Un asemenea zid îşi pune şi Moise sie-şi, zicând
Israiltenilor: „Ia aminte la tine, să nu cauţi să urmezi
lor, după ce au fost stârpiţi de tine". 3 Căci se întâmplă
celor ce nu prea au grijă să ia aminte la cugetul lor,
după tăierea patimilor, că icoanele vechilor năluciri încep
să răsară iarăşi ca nişte vlăstare. Dacă le va da cineva
loc să pătrundă treptat în cugetare şi nu le va împiedeca
intrarea, se vor sălăşlui iarăşi patimile în el, silindu-l
să-şi facă vieţuirea o nouă luptă, după biruinţă. Căci se
întâmplă ca unele dintre patimi, după ce au fost îmblân-
zite şi învăţate să mănânce iarbă la fel cu boii, să se sălbă-
tăcească iarăşi, din negrija celui ce le paşte, şi să-şi
recapete cruzimea fiarelor. Ca să nu se întâmple aşa dar
aceasta, zice: „să nu cauţi să urmezi lor, după ce au
fost nimiciţi de tine", ca nu cumva sufletul, câştigând
deprinderea de a se îndulci cu asemenea năluciri, să se

1) Iez 4, 3. 2) Iez. 33. 8. 3) Deut 7, 2.


NIL ASCETUL 187

întoarcă la vechea răutate. Ştiind marele Iacob, că acestea,


atunci când sunt cugetate şi contemplate neîncetat, va-
tămă şi mai mult cugetarea, întipărind chipurile cele mai
limpezi şi mai vădite ale nălucirilor urâte, ascunde pe
zeii străini în Sichem.1 Căci osteneala împotriva pati-
milor le ascunde şi le pierde pe acestea, nu pentru o
vreme scurtă, ci „până în ziua de azi", adică pentru tot
timpul, întru cât „azi" se prelungeşte cu tot timpul, în-
semnând totdeauna timpul de faţă. Iar Sichem însemnează
luptă, ceea ce arată osteneala împotriva patimilor. De
aceea Iacob îi dă Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre
fraţii săi luptă cu cea mai mare osteneală împotriva pa-
timilor.
Cap. 38
De fapt Iacob, spunându-le lor că a cucerit Sichemul
cu sabie şi arc,2 arată că i-a trebuit luptă şi osteneală
ca să pună stăpânire pe patimi şi să le ascundă în pă-
mântul Sichemului. S'ar părea însă că este o oarecare
contrazicere între a ascunde zeii în Sichem şi a ţine un
idol în ascunziş. Căci a ascunde zeii în Sichem, e lucru
de laudă; iar a tine un idol în ascunziş, e lucru de ocară.
De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicând:
„Blestemat cel ce tine idol în ascunzis!" 3 Şi de fapt
nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pământ pentru
totdeauna, şi a-l ţine în ascunziş. Căci ceea ce a fost
ascuns în pământ şi nu se mai arată vederii, se şterge
cu vremea şi din amintire. Dar ceea ce e ţinut în ascunziş,
nu e cunoscut de cei din afară, însă e văzut necontenit
de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl are mereu în amintire
ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns. Căci
tot gândul urât, care ia formă în cugetare, este o sculp-
tură ascunsă. De aceea este ruşine a scoate la arătare
asemenea gânduri, dar e primejdios şi de a ţine în as-
cuns un chip cioplit, precum şi mai primejdios este de
a căuta formele dispărute, cugetarea înclinând cu uşu-

1) Gen 35, 4. 2) Gen. 48, 22 3) Deut. 27, 15


188 FILOCALIA

rintă spre patima izgonită şi împlântând în pământ bronzul


idolului. Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel că se
cumpăneşte cu uşurinţă şi într'o parte şi într'alta, aple-
cându-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele protivnice.

Cap. 39
Aceasta pare că vrea să o arate Scriptura printr'un
simbol, când zice: „Pământul pe care umblaţi se schimbă
cu schimbarea popoarelor şi a neamurilor". Căci îndată
ce s'a mişcat spre cele protivnice cel ce are deprinderea
virtuţii, s'a mişcat şi aceasta, fiind un pământ împreună
schimbător. De aceea chiar dela început nu trebue să se
lase trecere spre cugetare nălucirilor, care obişnuesc să
vateme gândul, precum nu trebue lăsată cugetarea să
coboare în Egipt, căci de acolo este dusă cu sila la
Asirieni. Cu alte cuvinte, dacă cugetarea a coborît în în-
tunerecul gândurilor necurate (căci acesta este Egiptul),
e dusă la lucru cu sila si fără să vrea de către patimi.
De aceea şi legiuitorul, oprind simbolic pătrunderea plă-
cerii, a poruncit să fie păzit capul şarpelui, deoarece
şi acela pândeşte călcâiul.1 Căci scopul aceluia este
să împingă pe om la făptuire, la care dacă nu ajunge,
nu poate uşor să amestece veninul prin muşcătură. Dar
silinţa noastră este să frângem însăşi prima răsărire a
plăcerii (προσβολή), căci aceasta fiind zdrobită, lucrarea
va fi slabă. Poate nici Samson n'ar fi aprins semănă-
turile celor de alt neam, dacă n'ar fi legat cozile vul-
pilor, întorcându-le capetele dela olaltă.2 Căci cel ce
poate înţelege cursa plănuită de gândurile viclene dela
răsărirea lor, trecând peste începuturi (căci acestea se
prefac la intrare că sunt cuvioase, uneltind să ajungă
la ţintă), va vădi din compararea sfârşiturilor (cozilor)
întreolaltă, ticăloşia gândurilor. Aceasta înseamnă că,

1) Gen. 3, 15. A se vedea această interpretare a locului si la Casian:


„Despre cele 8 gânduri ale răutăţii", in această carte pag. 101.
2) Jud. 15, 4.
NIL ASCETUL 189

legând coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie, ju-


decata care le dă pe fată.
Cap. 40
Pentru ca ceea ce s'a spus să fie mai lămurit, voiu
desvălui cele de mai sus cu pilda a două gânduri.
Aceasta va da şi celorlalte crezământ adevărat. Adeseori
gândul curviei vine dela gândul slavei deşarte şi dă în-
făţişări cuviincioase începuturilor căilor ce duc la iad,
ascunzând alunecările primejdioase de mai târziu prin
cari îi duce la temniţele iadului pe cei ce îi urmează fără
judecată. Întâiu acest gând îl încântă pe cineva cu preoţia
sau cu vieaţa sa de monah desăvârşit, făcând pe mulţi să
vie la el pentru folos; apoi din cuvânt şi faptă îl face să-şi
închipue că şi-a agonisit un nume bun. Şi astfel, după
ce l-a încercuit deajuns cu asemenea cugetări şi l-a atras
departe de trezvia naturală, îmbiindu-i întâlnirea cu
vreo femeie, aşa zisă cuvioasă, îi duce îndrăsnirea con-
ştiinţei spre împlinirea lucrului necurat, târându-l la cea
mai de pe urmă ruşine. Cel ce vrea aşa dar să lege
cozile, să ia aminte la sfârşiturile la cari vreau să ajungă
cele două gânduri, cinstea slavei deşarte şi necinstea
curviei, şi când le va vedea limpede împotrivindu-se
întreolaltă, atunci să creadă că a făcut ca Samson.
Iarăşi, gândul lăcomiei pântecelui are ca sfârşit pe
cel al curviei; iar al curviei are ca sfârşit pe cel al
întristării. Căci îndată îl iau în primire pe cel biruit de
asemenea gânduri, după ce le-a înfăptuit, întristarea şi
nemulţumirea. Să se gândească aşa dar cel ce luptă, nu
la gustul bun al bucatelor, nici la dulceaţa plăcerii, ci
la sfârşiturile amândurora. Şi când îşi va înfăţişa întri-
starea, care urmează amândurora, să ştie că le-a legat
coadă de coadă şi prin darea la iveală, a nimicit se-
mănăturile celor de alt neam.
Cap. 41
Dacă, prin urmare, cel ce luptă cu patimile are
lipsă de o atât de mare ştiinţă şi experienţă, să se
190 FILOCALIA

gândească cei ce primesc să conducă pe alţii, de câtă


cunoştinţă au ei trebuinţă, ca să călăuzească cu înţelepciune
şi pe cei supuşi la cununa chemării de sus şi să-i
înveţe limpede toate cele ale luptei; ca aceştia să nu
închipuească numai icoana luptei, lovind cu mânile în
aer, ci şi în lupta însăşi cu vrăjmaşul să-i dea lovituri
de moarte, ca să nu bată cu pumnii aerul în deşert, ci
să-l sdrobească pe vrăjmaşul însuşi. Căci acest războiu
este mai greu decât lupta atleţilor. Acolo cad trupuri
de-ale atleţilor, cari uşor pot să se ridice. Dar aici cad
suflete, cari odată răsturnate anevoie mai pot fi ridicate.
Iar dacă cineva, luptând încă cu vieaţa pătimaşe şi fiiind
stropit cu sânge, s'ar apuca să zidească biserică lui
Dumnezeu, din suflete cugetătoare, ar auzi de sigur cu-
vântul: „Nu tu îmi vei zidi Mie templu, căci eşti plin
de sânge". 1 Pentru că a zidi biserică lui Dumnezeu, e
propriu stării de pace. Moise, luând cortul şi înfingându-l
afară de tabără, arată deasemenea că învăţătorul trebue
să fie cât mai departe de zarva războiului şi să locuiască
departe de locul învălmăşit al luptei, strămutat la o
vieaţă paşnică şi nerăzboinică. Dar când s'ar afla astfel
de învăţători, ei au lipsă de învăţăcei, cari să se fi
lepădat în aşa fel de ei înşişi şi de voile lor, încât să
nu se mai deosebească întru nimic de trupul neînsufleţit,
sau de materia supusă meşterului; că precum sufletul
lucrează în trup ceea ce vrea, trupul nefăcând nimic
împotrivă, şi precum meşterul îşi arată meşteşugul său
în materie, nefiind împiedecat întru nimic de ea dela
scopul său, aşa învăţătorul să lucreze în învăţăcei ştiinţa
virtuţii, fiindu-i cu totul ascultători şi neîmpotrivindu-i-se
întru nimic.
Cap. 42
Căci a iscodi plin de curiozitate planurile învăţă-
torului şi a vrea să pui la încercare cele poruncite de
el, însemnează a pune piedecă înaintării tale proprii. Cu
1) I Reg 5, 51.
NIL ASCETUL 191

siguranţă nu ceea se pare celui neîncercat întemeiat şi


potrivit, este întra'devăr întemeiat. Altfel judecă meşterul
şi altfel cel fără meşteşug, lucrurile meşteşugului. Cel
dintâi are ca regulă ştiinţa; celalalt socotinţa că aşa s'ar
cuveni. Dar socotinţa aceasta foarte rar se acopere cu
adevărul; de cele mai multe ori se abate dela linia
dreaptă, fiind înrudită cu rătăcirea. Căci ce este mai
neraţional la vedere decât ca să poruncească cârmaciul
unei corăbii, purtate pe-o dungă în plutirea numită
dreaptă de corăbieri, să şadă corăbierii lângă peretele
cufundat părăsindu-l pe cel care stă în sus, măcar că şi
vântul îi împinge spre peretele pe care acela a poruncit
să-l îngreuneze ? După dreapta socotinţă s'ar cuveni să-i
sfătuiască să îngreuneze peretele ce stă ridicat, nu să
alerge la cel primejduit. Dar cei ce plutesc ascultă mai
bine de cârmaciu decât de socotinţele lor. Căci nevoia
îi înduplecă să asculte de meşteşugul celui ce a luat în
mâna lui grija mântuirii lor, deşi ceea ce li se porun-
ceşte, socotind după cele ce văd, nu li se pare convin-
gător. Aşa dar cei ce au predat altora grija mântuirii
lor, lăsându-şi toate socotinţele, să-şi supună gândurile
meşteşugului celui priceput, judecând ştiinţa lui mai vred-
nică de crezare. Mai întâi, lăpădându-se de toate, să
nu-şi lase nimic afară, nici cel mai mic lucru, temân-
du-se de pilda lui Anania, care crezând că înşală pe
oameni, a primit dela Dumnezeu osânda pentru furt.1

Cap. 43
Ci, cum se predau pe ei înşişi, aşa să predea şi
toate ale lor, bine ştiind că ceea ce rămâne afară, tră-
gând necontenit cugetul într'acolo, îl va desface adeseori
dela cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din frăţie-
tate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt să se scrie Vie-
ţile Sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul
din felurile acestea de vieţuire, să fie dus printr'o pildă
1) Fapte 5, 1 urm.
192 FILOCALIA

asemănătoare spre adevăr. Cum s'a lepădat Eliseiu de


lume, ca să urmeze învăţătorului său? „Ara, zice, cu
boii, şi douăsprezece perechi de boi înaintea lui; şi a
tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor".1 Aceasta îi arată
căldura râvnei. Căci n'a zis: voiu vinde perechile de boi
şi voiu iconomisi preţul după cuviinţă, nici n'a socotit
cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci,
cuprins cu totul de dorinţa care îl trăgea să fie lângă
învăţător, a dispreţuit cele văzute şi s'a silit să se izbă-
vească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau îm-
piedeca dela dreapta lui hotărîre, ştiind că amânarea
adeseori se face pricină a răsgândirii. De ce apoi şi
Domnul, îmbiind bogatului desăvârşirea vieţii după Dum-
nezeu, i-a poruncit să-şi vânză averile şi să le dea să-
racilor şi să nu-şi lase sie-şi nimic? 2 Fiindcă ştia că
ceea ce rămâne se face, ca şi întregul, pricină de îm-
prăştiere. Dar socotesc că şi Moise, rânduind celor ce
vreau să se curăţească în rugăciunea cea mare, să-şi
radă tot trupul 3 le-a poruncit prin aceasta să se lapede cu
desăvârşire de averi, iar în al doilea rând să uite de
familie şi de toţi cei apropiaţi în aşa măsură, încât să
nu mai fie câtuşi de puţin turburaţi de amintirile lor.

Cap 44
Chivotul a făcut vacile cele înjugate la căruţa lui,
să-şi uite de fire. Căci deşi viţeii erau ţinuţi acasă, des-
părţiţi de ele, iar pe de altă parte nimenea nu le silea,
au făcut drumul fără greşală, neabătându-se nici la dreapta
nici la stânga şi nevădindu-şi prin întoarcerea grumazului
dragostea de viţei, nici arătându-şi prin muget durerea
pentru despărţirea de ei. Ci, apăsate şi de povara chivotului
şi stăpânite şi de legea neînduplecată a firii, ele au mers
totuşi drept înainte ca la o poruncă, neabătându-se de
loc dela calea dreaptă,4 legătura firii fiind biruită de

1) I Reg, 19, 19. 2) Lc. 18, 22 3) Levit. 4, 8 ; Numerii 6, 7.


4) I Reg 6, 12.
NIL ASCETUL 193

de respectul chivotului ce-l purtau. Dacă vacile acelea


s'au purtat aşa, de ce n'ar face la fel şi cei ce vreau
să ridice chivotul inteligibil? Ar trebui să facă aceasta
chiar mai mult decât vacile, ca să nu fie mustrată firea
raţională de către firea neraţională, prin compararea
faptelor libere ale aceleia cu cele din necesitate ale
acesteia, întru cât aceea nu face prin judecată cele ce
le fac fiinţele neraţionale din necesitate. Poate şi Iosif
de aceea rătăcea prin pustie, deoarece căuta prin legă-
turile de familie ţinutul desăvârşirii. De aceea şi omul,
care în fond îl întreabă de pricina rătăcirii, aflând că
aceasta este alipirea faţă de ai săi (căci nu ar fi zis de
ei că pasc, ci că păstoresc, de n'ar fi avut o judecată
greşită despre meşteşug), zice către el: „Au plecat de
aici, căci i-am auzit zicând: să mergem în Dotaim". 1
Dar Dotaim se tălmăceşte „părăsire destulă". Prin aceasta
îl învaţă pe cel care rătăceşte încă, prin alipirea la cele
ce ţin de trup, că nu se poate ajunge altfel la desăvâr-
şire, decât părăsind în deajuns dragostea pentru rudeniile
după trup.
Cap. 45
Căci chiar dacă ar părăsi cineva Haranul, care în-
făţişează simţurile (căci se tălmăceşte „peşteri") şi ar
ieşi din valea Hebronului, adică din faptele de necinste,
şi din pustie, unde se rătăceşte cel ce caută desăvâr-
şirea, dacă nu s'a lepădat de toate în chip îndestulitor,
nu va avea niciun folos de îndelungata lui nevoinţă, ne-
ajungând la desăvârşire, din pricina dragostei pentru fa-
milie. Dar şi Domnul, îndreptând pe Maria Născătoarea
de Dumnezeu, care îl căuta între rudenii 2 şi socotind
nevrednic de Sine pe cel ce iubeşte pe tatăl sau pe
mama sa mai mult decât pe El,3 cere precum se cuvine,
părăsirea legăturilor familiare.
Iar după ce au făcut aceasta, trebue sfătuiţi, dacă
au ieşit de curând din turburări, să se îndeletnicească
1) Gen 37, 17. 2) Lc. 2, 44 3) Mt. 10, 37
194 FILOCALIA

cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese,


rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte
forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească fu-
rişarea celor nouă şi toată sârguinţă să le fie spre a
şterge vechile închipuiri. De sigur liniştirea le este un
lucru foarte ostenitor celor ce s'au lepădat de curând,
căci amintirea, luându-şi acum răgaz, mişcă toată necu-
răţia care zace în ei, ceea ce n'a apucat să facă mai
înainte pentru mulţimea lucrurilor cari prisoseau. Dar pe
lângă osteneală, liniştirea are şi folos, izbăvind mintea
cu vremea de turburarea gândurilor necurate. Căci dacă
vreau aceştia să-şi spele sufletul şi să-l curăţească de
toate petele cari îl necurăţesc, sunt datori să se retragă
din toate lucrurile prin cari creşte întinăciunea şi să dea
cugetării multă linişte; de asemenea să se ducă departe
de toţi cei cari îi întărâtă şi să fugă de împreuna pe-
trecere cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând singură-
tatea, maica înţelepciunii.

Cap. 46
Pentrucă este uşor să cadă aceştia iarăşi în mre-
jile din cari socotesc că au scăpat, când se grăbesc să
petreacă în lucruri şi griji de tot felul. Şi nu e de niciun
folos celor ce s'au strămutat la virtute, să se bucure
de aceleaşi lucruri, de cari s'a despărţit, dispreţuindu-le.
Căci obişnuinţa fiind o greutate care atrage la ea, este
de temut ca nu cumva aceasta să le turbure iarăşi liniştea
câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urîte şi
să le împrospăteze amintirile relelor săvârşite. Pentrucă
mintea celor ce s'au desfăcut de curând de păcat se
aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă
dintr'o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se
face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul
de întrămat în putere. Căci nervii mintali ai acestora
sunt slabi şi tremurători, încât e temere să nu năvă-
lească din nou patima, care de obiceiu este aţâţată de
împrăştierea în tot felul de lucruri. De aceea Moise
NIL ASCETUL 195

a poruncit celor ce vreau să nu pătimească nimic dela


duşmanul pierzător, să rămână înăuntrul porţilor, zicând:
„Să nu ieşiţi niciunul din casa voastră, ca să nu vă
atingă pierzătorul".1 Iar Ieremia e vădit că porunceşte
acelaşi lucru când zice: „Nu plecaţi la câmp şi nu
umblaţi pe drumuri, căci sabia duşmanilor se află de
jur împrejur". 2 Căci e propriu numai luptătorilor viteji
să meargă întru întâmpinarea duşmanilor şi să scape
nevătămaţi de cursele lor. Iar dacă e careva din cei
ce nu ştiu încă să se lupte, să rămână nesupărat acasă,
asigurându-şi neprimejduirea prin liniştea sa. Aşa era
Iisus al lui Navi, despre care s'a scris: „Iar slujitorul
Iisus, fiind încă tânăr, nu ieşea afară din cort". 3 Căci
ştia din istoria lui Avel că cei ce pleacă la câmp sunt
ucişi de fraţii şi de prietenii după trup, pentrucă ies la
luptă înainte de vreme.4

Cap. 47
Nu mai puţin se poate învăţa din istoria Dinei că
este propriu cugetării copilăreşti şi femeieşti să încerce
lucruri peste deprinderea ei şi să fie amăgită de închi-
puirea ce şi-o face despre destoinicia proprie.5 Căci dacă
aceea n'ar fi pornit prea curând la vederea lucrurilor
din ţinut, socotindu-se că e tare, şi n'ar fi fost vrăjită
de farmecul lor, nu i s'ar fi stricat înainte de vreme pu-
terea de discernământ a sufletului, amăgită de nălucirea
lucrurilor ce cad sub simţuri, şi deci n'ar fi ajuns la
împreunare încă nelegitimă cu raţionamentul bărbătesc.
Cunoscând Dumnezeu această patimă din oameni, adică
cea a înaltei păreri de sine, şi voind să o smulgă cu
rădăcini cu tot din deprinderea noastră, zice către le-
giuitorul Moise: „Faceţi evlavioşi pe fiii lui Israel".6 El
ştia că cel ce ia asupra sa, înainte de vreme, lupte cari
întrec puterile sale, este străin de evlavie. Prin urmare

1) Exod. 12, 22. 2) Ierem. 6, 25. 3) Exod. 33, 11. 4) Gen, 4, 8. 5) Gen
34, 1 urm. 6) Leviticul 15, 31 Septuaginta.
196 FILOCALIA

să nu se amestece monachul, înainte de ce a dobândit


deprinderea desăvârşită a virtuţii, în turburările lumii,
ci să fugă cât mai departe, aşezându-şi cugetarea la
mare depărtare de sgomotele ce răsună de jur împrejur.
Căci nu e de niciun folos celor ce s'au desfăcut de
lucruri, ca să fie ciocăniţi din toate părţile de veştile
despre ele şi, după ce au părăsit cetatea faptelor lu-
meşti, să se aşeze în poartă ca Lot,1 rămânând plini
de sgomotul de acolo. Trebue să iasă afară ca marele
Moise, ca să înceteze nu numai faptele, ci şi veştile lor,
precum zice: „Când voiu ieşi din cetate şi voiu întinde
mâinile mele, vor înceta vocile".2

Cap. 48
Căci atunci vine desăvârşita liniştire, când nu numai
faptele, ci şi amintirile lor încetează, dând sufletului timp
să poată vedea chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare
dintre ele şi să le scoată din cugetare. De vor intra alte
şi alte forme, nu va putea şterge nici întipăririle de mai
înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele cari vin. Prin
aceasta osteneala de-a tăia patimile se face în chip ne-
cesar mai grea, acestea câştigând tărie din creşterea pe
'ncetul şi acoperind puterea de străvedere a sufletului
cu nălucirile cari se adaugă mereu, asemenea unui râu
în curgere necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată
albia râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri vred-
nice de cunoscut, nu folosesc nimic scoţând apa din
locul în care cred că se află ceea ce caută, căci apa
care curge umple îndată locul golit. Dar de vor opri
cursul apei de mai în sus, li se va arăta pământul fără
osteneală, apa rămasă ducându-se la vale dela sine şi
lăsându-le pământul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot
aşa este uşor a goli formele cari dau naştere patimilor,
când simţurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când
acestea trimit înlăuntru, ca pe un torent, formele supuse

1) Geneza 19, 15 urm. 2) Exodul 9, 29.


NIL A S C E T U L 197

simţurilor, nu este numai greu, ci şi cu neputinţă a cu-


răţi peste tot mintea de o asemenea inundaţie. Căci deşi
nu-l turbură pe unul ca acela patimile, negăsind prilej
de a se stârni, din lipsa întâlnirilor dese, dar strecurân-
du-se pe nebăgate de seamă se întăresc şi mai mult,
primind putere cu trecerea vremii.

Cap. 49
De asemenea pământul călcat necontenit, chiar dacă
are mărăcini, nu-i scoate la iveală, căci bătătorirea pi-
cioarelor îi opreşte să răsară. Dar în sânul lui se întind
rădăcinile tot mai adânci, mai puternice şi mai mustoase,
şi acestea vor odrăsli îndată, atunci când le va îngădui
timpul să răsară. Tot aşa patimile, împiedecate de lipsa
întâlnirilor necontenite să iasă la arătare, se fac mai tari
şi, crescând în linişte, năvălesc mai pe urmă cu multă
putere, făcându-le războiul greu şi primejdios celor cari
la început n'au avut grijă de lupta împotriva lor. De
aceea şi Proorocul porunceşte să se nimicească sămânţa
din Babilon,1 sfătuind să se stârpească formele până ce
sunt încă în tecile simţurilor, ca nu cumva, căzând în
pământul cugetării, să odrăslească şi, adăpate fiind cu
ploile îmbelşugate şi nefolositoare ale unei purtări de
griji necontenite, să aducă rodul înmulţit al păcatului.
Iar alt Prooroc fericeşte pe cei ce nu primesc nici puii
patimilor, ci îi omoară împreună cu mama de care sunt
încă lipiţi: „Fericit, zice, cel ce va lua şi va izbi de piatră
pruncii tăi".2 Dar poate şi marele Iov, gândindu-se la
sine, ne dă să înţelegem un asemenea lucru, zicând că
papura şi rogozul sunt hrănite de baltă,3 iar când e lip-
sită de râu toată planta se usucă; şi că leul furnicar se
prăpădeşte când nu mai are ce mânca. 4 Căci vrând
marele Iov să arate cursele pe cari le întinde patima,
i-a născocit un nume compus dela leul cel foarte îndrăsneţ
şi dela furnica cea foarte măruntă. De fapt momelile
1) Isaia 14, 22. 2) Psalm 136, 8. 3) Iov 8, 11. 4) Iov 4, 11.
198 FILOCALIA

(atacurile = προσβολαί) patimilor încep dela închipuirile cele


mai mărunte, furişindu-se pe nebăgate de seamă ca o
furnică, dar la sfârşit se umflă aşa de tare că alcătuesc
pentru cel pe care l-au prins în cursă o primejdie nu mai
mică decât năpustirea leului. De aceea luptătorul trebue să
lupte cu patimile încă de atunci de când vin ca o furnică,
punând în faţă puţinătatea ca o momeală. Căci de vor
ajunge la puterea leului, va fi greu să le biruiască şi tare
îl vor strâmtora. Trebue să nu le dea nicidecum de mân-
care. Iar mâncarea acestora, precum s'a spus adeseori,
sunt formele sensibile venite prin simţuri. Căci acestea
hrănesc patimile, înarmând la rând pe fiecare idol (chip)
împotriva sufletului.

Cap. 50
De aceea legiuitorul a pregătit şi templului îngră-
dituri la ferestre,1 însemnând prin aceasta că cei ce
vreau să-şi păzească cugetarea lor curată ca pe un templu,
trebue să-şi îngrădească înaintea simţurilor piedeci, din
gândurile cari se înfricoşază de judecata viitoare, precum
s'au întocmit acolo îngrădituri la ferestre, ca să nu pă-
trundă nimic din cele necurate. Acestea au rostul să
oprească intrarea formelor necurate, cari vreau să se
strecoare înăuntru. Poate de aceea s'a îmbolnăvit Ohozia,
căzând de pe fereastra cu gratii.2 Căci a cădea de pe
fereastra cu gratii, înseamnă a nesocoti gândurile răsplă-
tirii viitoare în vremea ispitelor, fiind aplecat asupra plă-
cerilor. Şi ce poate fi mai cumplit ca boala ? Căci boala
trupului este o stare contrară firii, cumpăna elementelor
din trup stricându-se din pricina covârşirii unuia, ceea
ce aduce o stare protivnică firii; iar boala sufletului în-
seamnă abaterea lui dela judecata dreaptă, biruit fiind
de patimile aducătoare de boală. Astfel de îngrădituri a
împletit înaintea vederii celui ce poate să audă şi So-
lomon, zicând: „Când ochii tăi vor privi la femeie străină,

1) Exod 27, 1 urm. 2) II Regi 1, 2.


NIL A S C E T U L 199

gura ta va grăi lucruri meşteşugite". 1 Lucruri meşteşu-


gite le zice celor pe cari am avea să le întâlnim după
păcat, la vremea răsplătirii. Căci gândindu-ne la acestea
cu o dispoziţie cuvenită, va fi oprită toată vederea pri-
mejdioasă dela ochii noştri. Dar a arătat şi ce dispoziţie
trebue să aibă gândul în vremea aceea: „Căci te vei
afla, zice, ca în inima mării şi ca un cârmaciu în mare
furtună".
Cap. 51
Pentrucă de se va putea face cineva în vremea
luptei cu vederea aţâţătoare, atât de viteaz, datorită
pedepselor cari îl ameninţă, precum este cel ce se află
în mijlocul mării înfuriate, va birui fără osteneală pe
vrăjmaşii ce năvălesc asupra sa, nesimţind loviturile pe
cari le primeşte, încât să poată zice: „M'au lovit şi n'am
simţit durere, şi-au bătut joc de mine şi n'am ştiut
nimic". 2 Adecă aceia, zice, m'au lovit şi au socotit
să-şi râdă de mine, dar eu n'am simţit nici rănile, căci
erau dela săgeţi de copii, şi nu m'am întors nici spre
vicleniile lor, făcându-mă că nici nu-i bag în samă. Tot
aşa şi David, dispreţuind pe aceşti vrăjmaşi, a zis: „De-
părtându-se dela mine vicleanul, n'am ştiut; n'am simţit
nici când a venit, nici când s'a dus". 3
Dar cel ce nu ştie nici aceea că simţurile au multă
amestecare cu lucrurile supuse simţurilor, iar din această
amestecare se naşte cu uşurinţă rătăcirea, şi nu-şi dă
seama de vătămarea ce-i vine din acestea, ci convietueşte
cu ele fără grijă, cum va cunoaşte la vreme cursa ră-
tăcirii, dacă n'a fost învăţat de mai înainte să le deo-
sebească? Că între simţuri şi lucruri sensibile se naşte
o luptă şi lucrurile sensibile pun bir asupra simţurilor,
e vădit din războiul Asirienilor împotriva Sodomiţilor.
Scriptura înfăţişând istoric întâmplarea dintre cei patru
împăraţi ai Asirienilor şi cei cinci împăraţi din jurul
Sodomei, spune că între aceştia la început s'au făcut

1) Proverbe 23, 33. 2) Prov. 23, 35. 3) Psalm 10, 4


200 FILOCALIA

înţelegeri, învoeli şi jertfe de pace la Marea Sărată, pe


urmă au slujit cei cinci doisprezece ani, iar în al trei-
sprezecelea s'au răsculat şi într'al patrusprezecelea cei
patru au pornit cu războiu împotriva celor cinci şi i-au
luat robi.1
Cap. 52
Istoria se isprăveşte aci. Noi însă din istoria aceasta
avem să învăţăm cele ce ne privesc pe noi, şi anume
să luăm cunoştinţă despre războiul simţurilor împotriva
lucrurilor sensibile. Căci fiecare dintre noi, dela naştere
până la doisprezece ani, neavând încă curăţită puterea
de discernământ, îşi supune simţurile fără cercetare
lucrurilor sensibile, slujind lor ca unor stăpâne: vederea,
lucrurilor cari se văd; auzul, vocilor; gustul, sucurilor;
mirosul, aburilor; pipăitul, lucrurilor cari pot mişca
această simţire. Până la acea vârstă omul nu poate di-
stinge sau destrăma nici una dintre percepţii, din pricina
copilăriei. Dar când i se întăreşte cugetarea şi începe
să simtă paguba ce-o sufere, plănuieşte îndată răscularea
şi scăparea din această robie. Şi dacă s'a făcut puternic
în cugetare, îşi întăreşte această hotărâre, declarându-se
slobod pentru totdeauna, scăpat de stăpânii amarnici.
Dar dacă judecata lui e prea slabă pentru această sfor-
ţare, îşi lasă iarăşi roabe simţurile, biruite fiind de
puterea lucrurilor sensibile; şi acestea vor răbda mai
departe robia, fără vreo nădejde de bine. De aceea şi
cei cinci regi din istorie, fiind biruiţi de cei patru, „se
aruncă în fântânile de smoală", 2 ca să învăţăm că cei
biruiţi de lucrurile sensibile se aruncă prin fiecare simţ,
ca prin nişte prăpăstii şi fântâni, în smoala lucrului
sensibil corespunzător cu acel simţ, ne mai înţelegând
nimic din cele văzute, deoarece şi-au legat pofta de
lucrurile pământeşti şi iubesc mai mult lucrurile de aici
decât cele cunoscute cu mintea.

1) Geneza 14. 2) Geneza 14, 10.


NIL ASCETUL 201

Cap. 53
La fel şi robul care-şi iubeşte stăpânul, femeia şi
copiii, renunţând la libertatea adevărată pentru legătura
cu cele trupeşti, se face rob veşnic. De aceea i-a fost
găurită urechea cu sula, ca nu cumva, auzind prin des-
chizătura firească a auzului, să primească vreun gând
de libertate, ci să rămână necontenit rob, iubind cele de
aici. Din această pricină a poruncit şi legea să fie tă-
iată mâna femeii care apucă de cele ruşinoase pe un
bărbat când se bate,1 că având loc o luptă între gânduri,
pentru alegerea între bunurile lumeşti şi cereşti, aceea,
înlăturând alegerea celor din urmă, a ales pe cele ale
facerii şi ale stricăciunii, deoarece prin mădularele cari
ajută la naştere a arătat lucrurile făcute.
Nu e aşa dar de niciun folos a se lepăda de lucruri
cei ce nu stăruesc în această judecată, ci se lasă târîţi
şi duşi iarăşi de gând şi de aceea se întorc necontenit
spre cele părăsite, vădindu-şi dragostea faţă de ele, ca
femeia lui Lot.2 Căci aceea, întorcându-se, stă până azi,
prefăcută în stâlp de sare, ca pildă celor ce nu ascultă.
Tot astfel îi întoarce obişnuinţa, al cărei simbol este
aceea, spre sine, pe cei ce vor să se despartă fără să
se schimbe. Dar ce vrea să spună şi legea, care po-
runceşte ca cel ce intră în templu, după ce a împlinit
cele ale rugăciunii, să nu se întoarcă pe aceeaşi poartă
pe care a intrat, ci să iasă pe cea dimpotrivă făcându-şi
drumul, neîntors, drept înainte? Nimic altceva decât că
nu trebue să-şi slăbească cineva prin îndoieli încordarea
păşirii înainte spre virtute. Căci neîncetatele aplecări
spre lucrurile din cari am ieşit ne trag prin obişnuinţă
cu totul spre cele dindărăt şi, slăbănogind pornirea spre
cele dinainte, o întorc spre ele şi o fac să tânjască după
vechile păcate.

1) Deut. 25, 11, 12.


2) Gen. 19, 26
202 FILOCALIA

Cap. 54
Fiindcă obişnuinţa trage pe om la sine cu putere şi
nu-l lasă să se ridice la cea dintâi deprindere a virtuţii.
Pentrucă din obişnuinţă se naşte deprinderea, iar din
deprindere se face firea. Şi a strămuta firea şi a o
schimba, este lucru anevoios. Chiar dacă e clintită puţin
cu sila, îndată se întoarce la sine. Iar dacă a fost scoasă
din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei,
dacă nu se pune multă osteneală spre a o aduce la
calea ei, căci vrea mereu să revină la deprinderea din
obişnuinţă, pe care a părăsit-ό. Priveşte la sufletul care
se ţine lipit de obişnuinţe, cum şade lângă idoli, lipin-
du-se de materiile fără formă, şi nu vrea să se ridice
şi să se apropie de raţiunea, care caută să-l călăuzească
spre cele mai înalte. El zice: „Nu pot să mă ridic
înaintea ta, fiindcă mă aflu în rânduiala obişnuită a fe-
meilor".1 Căci sufletul care se odihneşte de mulţi ani
în lucrurile vieţii, şade lângă idoli, cari prin ei sunt
fără formă, dar primesc forme dela meşteşugul omenesc.
Sau oare nu sunt un lucru fără formă, bogăţia şi slava
şi celelalte lucruri ale vieţii, cari nu au în ele niciun chip
statornic şi hotărît, ci simulând adevărul printr'o asemă-
nare uşor de întocmit, primesc de fiecare dată alte şi
alte schimbări? Formă le dăm noi, când prin gânduri
omeneşti născocim închipuirea unui folos pe seama lu-
crurilor, cari nu slujesc spre nimic folositor.

Cap. 55
Căci când lărgim trebuinţa neapărată a trupului
într'un lux fără rost, pregătind mâncarea cu nenu-
mărate bunătăţi, iar hainele felurindu-le spre mole-
şală şi desfătare, pe urmă învinuiţi de această deşertă-
ciune, ca unii ce am urcat în deşert la consumuri
desfătătoare o trebuinţă ce putea fi împlinită cu puţine,
1) Gen 31, 35. Sufletul in greceşte e feminin, iar raţiunea e de genul
bărbătesc.
NIL ASCETUL 203

făurim apărări ca pentru nişte lucruri ce eram datori


să le săvârşim, ce facem altceva decât ne silim să
dăm formă materiilor fără formă? Bine s'a spus apoi
despre un astfel de suflet că „şade", căci sufletul care
s'a învârtoşat în asemenea judecăţi despre cele spuse,
s'a lipit de lucrurile de aici, ca de nişte idoli, şi slu-
jeşte de aci înainte obiceiului şi nu mai slujeşte adevă-
rului; ba nici nu mai poate să se mai ridice la adevăr,
ci prin obişnuinţe întinează firea lucrurilor, ca prin necu-
răţia de fiecare lună. Iar prin şedere, Scriptura arată
aci lenevirea dela cele bune şi iubirea de plăceri. Lene-
virea, când vorbeşte despre: „Cei ce şedeau în întunerec
şi în umbra morţii, ferecaţi în sărăcie şi fier".1 Căci
atât întunerecul, cât şi lanţurile sunt piedecă a lucrării.
Iar iubirea de plăcere, când zice despre cei ce se în-
torceau cu inima în Egipt şi grăiau între olaltă: „Ne-am
adus aminte de când şedeam lângă căldările cu carne
şi mâncam carne până ne săturam". 2 Cu adevărat lângă
căldările cu carne şed cei ce-şi aprind dorinţele cu o
căldură mustoasă şi necontenită. Iar maica iubirii de
plăceri este lăcomia pântecelui, căci aceasta naşte iubirea
de plăceri, dar şi multe din celelalte patimi. Pentrucă
din aceasta, ca dintr'o rădăcină, puiesc celelalte patimi,
cari, înălţându-ne pe încetul, ca nişte arbori, peste aceea
care le-a născut, îşi împing răutăţile până la cer. Iubirea
de bani, mânia şi întristarea sunt puii şi mlădiţele lăco-
miei pântecelui. Căci lacomul are mai întâiu lipsă de
bani, pentru a-şi sătura pofta care arde pururea şi care
totuşi nu poate fi săturată niciodată. Iar faţă de cei ce îl
împiedecă dela agonisirea banilor, trebue să-şi aprindă
mânia. Când însă mânia nu poate ajunge la ţintă, din
pricina slăbiciunii, e urmată neapărat de întristare. 3 De
fapt cel ce se târăşte pe piept şi pe pântece, când are
mijloacele cari îi împlinesc plăcerile se târăşte pe pân-

1) Ps. 107, 10. 2) Exod 16, 2.


3) Vezi această idee ţi la Evagrie in . C a p e t e despre deosebirea patimilor
şi a gândurilor", în această carte la pag. 48. (P. G. 79, 1201).
204 FILOCALIA

tece, iar când e lipsit de acestea se târăşte pe piept,


unde este mânia. Căci iubitorii de plăceri, când sunt
lipsiţi de ele, se înfurie şi se amărăsc.

Cap. 56
De aceea marele Moise pune pe pieptul preotului
hoşenul judecăţii,1 ca semn al raţiunii, arătând prin sim-
boale că preotul trebue să-şi înfrâneze prin judecata ra-
ţiunii pornirile patimii mâniei, căci hoşenul judecăţii este
raţiunea. Dar preotul care stăpâneşte patima cu raţiunea
este nedesăvârşit. De aceea desăvârşitul Moise scoate
cu totul mânia, căci el nu poartă hoşenul raţiunii, ci
scoate însuşi pieptul. „Căci luând, zice, pieptul, l-a le-
gănat, punându-l înaintea Domnului".2 Sunt apoi alţii,
cari nici nu scot mânia afară, nici nu stăpânesc patima
cu raţiunea, ci o biruesc cu lucrul şi cu osteneala. Aceştia
sunt cei ce scot pieptul împreună cu braţul, căci braţul
este semnul ostenelii şi al lucrării. De asemenea a umbla
pe pântece este semnul cel mai adevărat al plăcerii.
Căci de obiceiu pântecele este pricina plăcerilor. Când
stomacul e plin, se aprind şi dorinţele după alte plăceri;
iar când se află în lipsă, rămân şi acestea liniştite şi
mai potolite. Dar aci încă este o deosebire între cel ce
se află în curs de înaintare şi cel desăvârşit. Moise, le-
pădând cu desăvârşire plăcerea mâncărilor, a spălat pân-
tecele şi picioarele cu apă, 3 însemnând prin pântece
plăcerea, iar prin picioare, umbletele şi intrările. Dar cel
în curs de înaintare spală numai cele din pântece, nu tot
pântecele. Iar între cuvintele „a spălat" şi „vor spăla",
e mare deosebire. Primul lucru e de bună voie, al doilea
se face din poruncă.

Cap. 57
Căci cel desăvârşit trebue să se mişte spre faptele
virtuţii din râvna proprie; iar cel în curs de înaintare,
1) Exod 28, 6—7. 2) Lev. 8, 29. 3) I e r 9, 14.
NIL ASCETUL 205

ascultând de îndemnul povăţuitorului. Să mai băgăm de


seamă că pieptul se scoate întreg, iar pântecele nu se
scoate, ci se spală.1 Căci înţeleptul poate să-şi lapede
şi să-şi taie toată mânia, dar pântecele nu-l poate înlătura.
Firea sileşte şi pe cel mai înfrânat să se folosească de
hrana trebuitoare. Dar când sufletul nu ascultă de ra-
ţiunea dreaptă şi statornică, ci se lasă stricat de plăceri,
se aprind măruntaiele. Fiindcă chiar dacă vasele trupului
se umplu peste măsură, pofta rămâne totuşi setoasă şi
pântecele continuă să crească în vreme ce coapsele cad.
Căci cugetarea slăbeşte în naşterea celor bune, întru cât
stomacul, aprinzându-se de bogăţia mâncărilor, slăbăno-
geşte puterile duhovniceşti. Pe acestea le-a arătat cuvântul
legii, prin coapsă. Aşadar iubitorul de plăceri se târăşte
întreg pe pântece, aplecat cu totul asupra plăcerilor. Iar
cel care a început să ducă vieaţa cea virtuoasă taie seul
pântecelui, lepădând mâncările cari îngraşă trupul. Şi
anume cel ce se află în curs de înaintare spală cele
din pântece, iar cel desăvârşit spală tot pântecele, lepădând
cu desăvârşire cele ce prisosesc peste trebuinţa neapărată.

Cap. 58
Foarte potrivit s'a adăugat apoi la cuvintele: „pe
piept şi pe pântece", cuvântul „vei umbla". 2 Căci plă-
cerea nu stăpâneşte asupra celor ce stau pe loc şi
sunt liniştiţi, ci asupra celor ce sunt mereu în miş-
care şi plini de turburare. Dar mai mult decât din
acestea, pornirea spre desfrâu vine din lăcomia pânte-
celui. Din acest motiv şi firea, voind să arate apropierea
acestor patimi, a numit organele de împreunare „cele
de sub pântece" (ύπογάστροα), arătând înrudirea lor prin
vecinătate. Căci dacă slăbeşte această patimă, slăbeşte
din sărăcirea celei de deasupra, iar dacă se aprinde şi
se întărâtă, de acolo îşi primeşte puterea. Dar lăcomia
pântecelui nu numai că o hrăneşte şi o alăptează pe
aceasta, ci şi alungă toate virtuţile. Căci stăpânind şi
1) Exod 29, 17 2) Gen 3, 14
206 FILOCALIA

ţinând ea puterea, cad şi se nimicesc toate virtuţile:


înfrânarea, cumpătarea, bărbăţia, răbdarea şi toate cele-
lalte. Aceasta a arătat-o Ieremia acoperit, zicând că mai
marele bucătarilor din Babilon a dărâmat de jur împrejur
zidurile Ierusalimului,1 numind prin mai marele bucăta-
rilor patima lăcomiei. Căci precum mai marele bucăta-
rilor îşi dă toată silinţa să slujească pântecelui şi năs-
coceşte nenumărate meşteşuguri ca să producă plăceri,
tot aşa lăcomia pântecelui pune în mişcare tot meşte-
şugul ca să servească plăcerii în vremea foamei; iar
felurimea mâncărilor dărâmă şi surpă la pământ întări-
tura virtuţilor.
Cap. 59
De fapt mâncările gustoase şi meşteşugit drese se
fac unelte de dărâmare ale virtuţii bine întărite, clă-
tinând şi dărâmând statornicia şi tăria ei. Pe de altă
parte precum belşugul alungă virtuţile, tot aşa puţinătatea
surpă întăriturile păcatului. Căci aşa cum mai marele
bucătarilor din Babilon a dărâmat zidurile Ierusalimului,
adecă ale sufletului paşnic, trăgându-l cu meşteşugul
bucătăriei spre plăcerile trupului, tot aşa pâinea de orz
a Israeliţilor, rostogolindu-se, a răsturnat corturile Ma-
dianiţilor.2 Fiindcă hrana sărăcăcioasă, rostogolindu-se
şi înaintând mult, risipeşte patimile curviei. Căci Madia-
niţii poartă simbolul patimilor curviei, fiindcă ei sunt cei
ce au adus desfrânările în Israil şi au amăgit mare
mulţime dintre tineri. Şi foarte potrivit zice Scriptura că
Madianiţii aveau corturi, iar Ierusalimul zid, căci toate
cele ce înconjoară virtutea sunt întărite şi sigure, iar
cele ce susţin păcatul sunt formă şi cort, nedeosebindu-se
întru nimic de nălucire.
Cap. 60
De aceea sfinţii au fugit din cetăţi şi au ocolit
împreuna vieţuire cu cei mulţi, cunoscând că împreuna
1) Ier. 52, 14. 2) Jud. 7, 13.
NIL ASCETUL 207

petrecere cu oamenii stricaţi aduce mai multă stricăciune


decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au părăsit avu-
ţiile deşarte, fugind de împrăştierea adusă de ele. De
aceea Ilie, părăsind Iudeea, locuia în muntele pustiu al
Carmilului, care era plin de fiare, neavând pentru stâm-
părarea foamei nimic afară de copaci, căci se mulţumea
cu ghindele copacilor, împlinindu-şi trebuinţa cu acestea.
Eliseiu de asemenea ducea aceeaşi vieţuire, primind dela
învăţătorul său, pe lângă alte virtuţi, şi pe aceea de a
petrece prin pustiuri.1 Iar Ioan, locuind în pustia Ior-
danului, mânca acride şi miere sălbatecă, arătând celor
mulţi că nu e greu să împlinească trebuinţa trupului şi
osândindu-i pentru desfătările încărcate. 2 Poate şi Moise,
poruncind Israiltenilor ca să adune mana dela zi la zi,
a pus această lege în chip general, rânduind ca omul
să îngrijească de vieaţă numai pentru ziua de azi şi să
nu se asigure de mai 'nainte. El a socotit că aşa se cu-
vine fiinţii raţionale să facă: să se mulţumească cu cele
ce se nimeresc, căci îngrijitorul celorlalte este Hristos;
să nu aibă grijă de cele dinainte, ca să pară că nu crede
în harul lui Dumnezeu, care nu ar revărsa totdeauna
darurile Sale necontenite.

Cap. 61
Şi scurt vorbind, toţi sfinţii, de cari n'a fost vred-
nică lumea, 3 au părăsit-o, rătăcind prin pustiuri, prin
munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului şi um-
blau în piei de oi şi de capre, lipsiţi, strâmtoraţi, necă-
jiţi, fugind de năravurile rele ale oamenilor şi de faptele
smintite, cari covârşesc oraşele, ca nu cumva să fie duşi
de vălmăşagul tuturor, ca de puterea unui puhoiu. Se
bucurau de petrecerea cu fiarele şi socoteau vătămarea
dela acestea mai mică decât cea dela oameni. Mai bine
zis, au fugit de oameni, ca de nişte uneltitori şi s'au
încrezut în fiare, ca în nişte prieteni. Căci acelea nu

1) II Reg. 2, 25 2) Mt 3, 3 - 4. 3) Evrei 11, 38


208 FILOCALIA

învaţă păcatul, iar de virtute se minunează şi o cinstesc.


Aşa de pildă oamenii au dat pierzării pe Daniil, dar l-au
scăpat leii, păzind ei pe cel osândit în chip nedrept din
pismă, ca şi dreptatea batjocorită de oameni; în felul
acesta au rostit ei judecata cea dreaptă cu privire la cel
osândit pe nedrept. Astfel virtutea bărbatului s'a făcut
oamenilor pricină de pismă şi de duşmănie, iar fiarelor
prilej de sfială şi de cinste. În câte fiinţe a fost semănată
dorinţa după mai bine!
Cap. 62
Să râvnim virtuţile sfinţilor şi, desfăcându-ne de po-
runcile slujirii trupului, să urmărim slobozirea. Pe asinul
sălbatec, lăsat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude
răcnetele mânătorului şi-şi bate joc de zarva oraşului,1
chiar dacă l-am făcut până acuma să poarte poveri, în-
jugându-l la patimile păcatului, să-l deslegăm de legături,
oricât s'ar împotrivi cei ce îi sunt stăpâni nu prin fire,
ci şi-au câştigat stăpânirea prin obişnuinţă. De sigur aceştia
vor auzi şi se vor supune, dacă vom arăta nu numai
cu limba şi cu glasul simplu, ci cu toată starea din
lăuntru a sufletului, „că Domnul are trebuinţă de el". 2
Şi îndată îl vor trimite pe el, ca, după ce va fi împo-
dobit cu veştmintele apostoleşti, să se facă purtător al
Cuvântului; sau, fiind slobozit să se întoarcă în străve-
chile imaşuri ale Cuvântului, să caute, dincolo de orice
verdeaţă (ceea ce înseamnă a rămânea la frunzişul sau
la litera dumnezeeştii Scripturi), ca să fie călăuzit la vieaţa
cea necuprinsă, care rodeşte la un loc hrană şi desfă-
tare multă. Dar se iveşte întrebarea, cum caută dincolo
de orice verdeaţă asinul sălbatec lăsat slobod de Dum-
nezeu în pustie, odată ce are ca loc de petrecere pustia,
iar ca sălaş pământul sărat, 3 ştiut fiind că pământul
sărat şi pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite
pentru creşterea verdeţei ? Înţelesul este acesta, că numai
1) Iov 39, 5 - 7 . 2) Mt. 21, 3. 3) Iov 39, 6.
NIL ASCETUL 209

cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul


contemplaţiei în cuvintele dumnezeeşti, după ce s'a uscat
din el mustul patimilor.
Cap. 63
Să părăsim lucrurile lumeşti şi să tindem spre
bunurile sufletului. Până când vom rămânea la jocurile
copilăreşti, neprimind cuget bărbătesc? Până când vom
lucra mai fără judecată ca pruncii, neînvăţând nici măcar
dela aceia cum se înaintează la lucrurile mai înalte?
Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, îşi schimbă şi
aplecarea spre jocuri şi părăsesc cu uşurinţă plăcerea
pentru cele materiale. Doar ştim că numai materia co-
pilăriei e alcătuită din nuci, biciuri şi mingi. Copiii sunt
împătimiţi de ele numai până ce au mintea nedesăvârşită
şi le socotesc lucruri de preţ. Dar după ce a înaintat
cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat, le aruncă pe acelea
şi se apucă de lucruri serioase cu multă sârguinţă. Noi
însă am rămas la pruncie, minunându-ne de cele ale
copilăriei, cari sunt vrednice de râs, şi nu vrem să ne
apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne
gândi la cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul
bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământeşti ca şi cu
nişte nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile
urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de ruşinos să
vezi un bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în
ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos este, ba
chiar cu mult mai ruşinos să vezi pe cei ce umblă după
agonisirea bunurilor veşnice, tăvălindu-se în cenuşa
celor pământeşti şi ruşinând desăvârşirea făgăduinţii,
prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc
cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se vede,
stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun
decât cele văzute şi nu cunoaştem, în comparaţie cu
neînsemnătatea celor de acuma, covârşirea bunătăţilor
viitoare; înconjuraţi de strălucirea bunătăţilor de aici,
socotite de preţ, ne legăm deplin cu pofta de ele. Căci
210 FILOCALIA

totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai


rele, cari moştenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am
avea o înţelegere mai înaltă despre cele viitoare, n'am
rămânea lipiţi de acestea.
Cap. 64
Să începem aşa dar a ne desface de cele de aici.
Să lepădăm avuţiile, banii şi toate cele ce scufundă
gândul şi-l pogoară sub apă. Să aruncăm sarcina, ca să
se ridice puţin corabia. Cuprinşi de furtună, să aruncăm
şi multe dintre unelte, ca astfel cârmaciul, adică mintea,
să se poată izbăvi împreună cu gândurile cu cari călă-
toreşte. Cei ce plutesc pe mare, când sunt cuprinşi de
furtună dispreţuesc câştigul lor şi aruncă cu înseşi
mâinile lor povara în mare, socotind avuţia mai prejos
de vieaţă. Astfel, ca nu cumva corabia prea plină să se
primejduiască a se scufunda de greutatea încărcăturii,
o uşurează, aruncând la fund comorile de preţ. Dacă fac
aceia aşa, de ce nu dispreţuim şi noi, de dragul vieţii
mai înalte, lucrurile cari trag sufletul la fund? De ce
nu poate frica de Dumnezeu atâta cât poate frica de
mare ? Aceia, din pofta după vieaţa vremelnică, nu soco-
tesc mare lucru paguba mărfurilor; iar noi, cari zicem
că ne străduim după vieaţa veşnică, nu dispreţuim nici
măcar lucrul cel mai neînsemnat, ci alegem mai bine
să pierim împreună cu povara, decât să ne mântuim
lipsiţi de ea. Să ne desbrăcăm deci, rogu-vă, de toate,
căci vrăjmaşul ne aşteaptă la luptă gol. Oare atleţii luptă
îmbrăcaţi? Legea de luptă îi aduce în arenă desbrăcaţi.
Fie că e cald, fie că e frig, aşa intră ei acolo, lăsând
afară veştmintele. Iar dacă vreunul dintre ei nu vrea să
se desbrace, nu primeşte nici lupta. Noi însă, cari am
făgăduit să luptăm şi încă cu vrăjmaşi cu mult mai
ageri decât cei ce luptă la arătare, nu numai că nu ne
desbrăcăm, ci încercăm să luptăm luând pe umeri încă
şi nenumărate alte poveri, dând vrăjmaşilor multe mânere
de cari să ne poată prinde.
NIL A S C E T U L 211

Cap. 65
Căci cum va lupta cu duhurile răutăţii cel ce umblă
după avuţii, când poate fi prins cu uşurinţă din toate
părţile ? Sau cum va lupta cu duhul iubirii de argint cel
împresurat de bani? Cum va alerga ca să scape de
urmărirea dracilor desbrăcaţi de orice grijă, cel îmbrăcat
cu nenumărate griji, când Scriptura zice că chiar „cel
desbrăcat va fi urmărit în ziua aceea"? 1 Căci nu este
gol acela care e îmbrăcat în veştmintele cusute cu mul-
tele împunsături ale grijii de lucrurile lumeşti; şi nu este
gol nici acela care e împiedecat la alergare de gându-
rile pământeşti ale banilor şi averilor. Pentrucă cel gol
e greu de prins, sau chiar cu neputinţă de prins de cei
ce îi întind curse. Dacă Iosif ar fi fost gol, n'ar fi avut
de ce să-l prindă Egipteanca, pentrucă spune dumne-
zeescul cuvânt că l-a prins de veştmintele lui, zicându-i:
„culcă-te cu mine!" 2 . Iar veştmintele sunt lucrurile tru-
peşti, prin cari prinzând plăcerea pe cineva îl atrage la
ea. Deci cel ce le ţine pe acestea în jurul său, va fi
trântit la pământ în lupta cu cei ce le-au desbrăcat. De
aceea luptătorul pentru neprihănire, când s'a văzut pe
sine tras cu sila spre plăcerea şi unirea împreunării, fiind
apucat de ceea ce era mai trebuincios trupului,3 şi-a
dat seama că trebuia să se afle gol în casă cu stăpâna,
care poate să pună stăpânire pe el cu sila, şi deci, pă-
răsindu-şi veştmintele, a fugit şi a ieşit afară, umblând,
ca în Raiu, gol în virtutea lui, asemenea omului dintâi.
Căci acela primise dela Dumnezeu, ca pe-o cinste de-
osebită, desbrăcarea, până ce, prin neascultare, a ajuns
la trebuinţa hainelor. Fiindcă până ce se lupta cu vrăj-
maşii, cari îl sfătuiau să calce porunca lui Dumnezeu,
stătea gol în arenă, ca un luptător, dar după ce a fost
biruit şi scos afară din luptă s'a îmbrăcat, după drep-
tate, lepădând desbrăcarea deodată cu deprinderea de
luptător.

1) Amos 2, 16. 2) Geneza 39, 7. 3) Adică de haină,


212 FILOCALIA

Cap. 66
De aceea zice proverbul către cel ce găteşte pe
luptător: „Scoate-i haina, căci a trecut la rând". 1 Până
ce era afară de locul de luptă, i se potriveau bine hai-
nele celor cari nu luptă, acoperindu-i bărbăţia luptătoare
cu învelişul veştmintelor. Dar odată ce a trecut la luptă
„scoate-i haina". Pentrucă trebue să se lupte gol, mai
bine zis nu numai gol, ci şi uns. Căci prin desbrăcare
luptătorul nu mai are de ce să fie prins de către pro-
tivnic; iar prin ungerea cu untdelemn, chiar dacă ar fi
prins vreodată, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl
scapă din prinsoare. De aceea protivnicii caută să arunce
cu ţărînă unul în celalalt, ca, înăsprind prin praf alune-
cuşul undelemnului, să se poată face uşor de apucat la
prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt lucru-
rile pământeşti în lupta noastră; şi ceea ce este acolo
untdelemnul, aceea este aci lipsa de griji. Şi precum
acolo cel uns se desface cu uşurinţă din prinsoare, dar
dacă ar lua pe el praf, cu anevoie ar scăpa din mâna
protivnicului, tot aşa aci, cel ce nu se îngrijeşte de nimic,
anevoie poate fi prins de diavolul, dar dacă e plin de
griji şi îşi înăspreşte lunecuşul lipsei de griji a minţii
prin praful grijilor, cu anevoie va scăpa din mâna aceluia.

Cap. 67
Ţine de sufletul desăvârşit să fie lipsit de griji,
şi de cel necredincios să se chinuiască cu ele. Căci
despre sufletul desăvârşit s'a spus că este „un crin
în mijlocul mărăcinilor".2 Aceasta îl arată vieţuind fără
griji între cei apăsaţi de multe griji. Căci crinul şi în
Evanghelie este icoana sufletului fără griji. El nu se oste-
neşte, zice, nici nu toarce, şi e îmbrăcat într'o slavă
mai mare ca a lui Solomon.3 Iar despre cei ce au
multă grijă pentru cele trupeşti se zice: „Toată vieaţa
necredinciosului e î n e c a t ă în grijă". 4 Şi de fapt e cu
1) Prov. 27, S3. 2) Cântare 2, 2. 3) Mt. 6, 29. 4) Prov. 11, 28 (după LXX).
NIL ASCETUL 213

adevărat neevlavios l u c r u să întindem cât ţine vieaţa


grija pentru cele trupeşti şi să nu arătăm nicio sârguinţă
pentru cele viitoare; să cheltuim toată vremea pentru
trup, deşi nu are trebuinţă de multă osteneală, iar su-
fletului, care are atâta putinţă de creştere încât nu-i
ajunge toată vieaţa pentru desăvârşirea lui, sau să nu-i
închinăm nici măcar o vreme cât de scurtă, sau, dacă
ni se pare că-i închinăm puţină, să o facem aceasta
fără vlagă şi cu nepăsare, amăgiţi de suprafaţa lucru-
rilor văzute. În felul acesta noi pătimim ceea ce pătimesc
cei prinşi, ca printr'o undiţă, de cele mai urîte dintre
femeile stricate, cari în lipsa frumuseţii adevărate, năs-
cocesc una mincinoasă, ca o momeală pentru privitori,
îndreptând prin tot felul de făinuri urîţenia lor. Căci
odată ce am fost biruiţi de deşertăciunea lucrurilor de
aici, nu mai putem vedea urîciunea materiei, fiind în-
şelaţi de patimă.

Cap 68
Din pricina aceasta nu ne mulţumim cu cele de
neapărată trebuinţă, ci căutând săturarea, care aduce
vătămare vieţii, ne înverşunăm spre tot felul de câştiguri,
nevăzând că măsura proprietăţii trebue să o dea tre-
buinţa trupului, iar ceea ce trece peste aceasta este
urîciune şi nu mai este spre trebuinţă. Căci precum
haina măsurată pe trup este şi spre trebuinţă şi spre
podoabă, iar cea care flutură în toate părţile şi se împle-
teceşte printre picioare şi se târîe pe pământ, pe lângă
că este urîtă, se mai face şi piedecă la orice lucru, la
fel agoniseala, care întrece trebuinţa trupului, este şi
piedecă spre virtute şi este şi obiect de batjocură celor
ce pot pătrunde firea lucrurilor. Drept aceea nu trebue
să ţinem seama de cei amăgiţi de lucrurile sensibile,
nici să ne luăm fără socoteală după cei împătimiţi de
cele pământeşti, fiindcă nu iau aminte la cele spirituale.
Căci a crede acestora, socotind că au făcut uz de ra-
ţiune când şi-au ales să se bucure de cele de aici, este
214 FILOCALIA

acelaşi lucru cu a face pe orbi, judecători în privinţa


culorilor, sau pe surzi în privinţa sunetelor muzicale,
după ce e ştiut că aceştia sunt lipsiţi de simţurile prin
cari să poată judeca aceste lucruri. Fiindcă orbi sunt
şi cei a căror raţiune, cu care au să judece cele de
laudă şi cele fără valoare, e ciuntită de puterile de ju-
decată cele mai de trebuinţă.

Cap. 69
Unul dintre aceştia a fost şi Ahar, fiul lui Carmi,
care a mărturisit lui Iisus că a ascuns cele furate în
cortul vieţii sub pământ, iar argintul l-a pus dedesubtul
lor.1 Căci cel ce socoteşte că lucrurile felurite şi strălu-
lucitoare ale materiei sunt mai de preţ, iar raţiunea o
pune dedesuptul acestora, pe drept cuvânt se amăgeşte
asemenea unui dobitoc, predându-se pe sine nălucirii
lucrului plăcut, ca unul ce a coborît raţiunea de pe tronul
de stăpânitoare şi a aşezat-o în rândul supuşilor, mai
bine zis a osândiţilor. Pentrucă dacă aceasta ar fi fost
ţinută în cinstea ei şi ar fi avut în ea puterea de jude-
cată a celor ce se văd, ar fi adus hotărîrea cea dreaptă,
pedepsind pornirea care aleargă după lucrurile înşelă-
toare. Bine este dar să rămânem între hotarele lucrurilor
de trebuinţă şi să ne silim cu toată puterea să nu trecem
dincolo de acestea, căci dacă suntem duşi de poftă spre
cele plăcute ale vieţii, niciun temeiu nu mai opreşte por-
nirea noastră spre cele dinainte. Fiindcă ceea ce este
peste trebuinţă nu mai are niciun hotar, ci o năzuinţă
fără sfârşit şi o deşertăciune fără capăt sporeşte necon-
tenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o fla-
cără prin adăugirea materiei.

Cap. 70
Căci cei ce au trecut odată hotarele trebuinţii fireşti
şi încep să înainteze în vieaţa materială, voesc să adauge
1) Iisus Navi 7, 18 şi urm.
NIL ASCETUL 215

la pâine ceva dulce pe deasupra, iar la apă, vinul care


se face de aci înainte trebuincios, iar din acesta pe cel
mai de preţ. Ei nu mai vreau să se mulţumească cu
veştmintele de trebuinţă, ci mai întâi îşi cumpără lână
de cea mai frumoasă, alegând însăşi floarea lânei, apoi
trec dela aceasta la stofele amestecate din in şi lână,
pe urmă umblă după haine de mătasă, la început după
cele simple, apoi după cele împestriţate cu războaie, cu
fiare şi cu istorii de tot felul. Îşi adună apoi vase de
argint şi de aur, cari slujesc nu numai la mese, ci şi
dobitoacelor, şi le aşează cu prisosinţă pe multe policioare.
Ce să mai spunem despre ambiţia lor atât de deşartă,
pe care o întind până la cele mai necinstite trebuinţe,
neprimind să li se facă nici măcar vasele de necinste
din altă materie, ci vrând să le facă argintul şi această
slujbă ? Căci aşa este plăcerea. Se întinde pe sine până
la cele mai de pe urmă şi cinsteşte lucrurile necinstite
prin strălucirea materiei. Dar a căuta acest prisos e un
lucru protivnic firii.

Cap. 71
Căci vieţuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduită
aceeaşi nouă şi dobitoacelor, de către Făcător. „Iată
v'am dat vouă, zice Dumnezeu cătră oameni, toată iarba
câmpului, ca să fie vouă şi dobitoacelor spre mâncare". 1
Primind deci împreună cu necuvântătoarele o hrană de
obşte, dar stricând-o prin născocirile noastre într'una mai
desfătătoare, cum nu vom fi socotiţi, cu drept cuvânt,
mai necuvântători decât acelea, dacă dobitoacele rămân
între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de
Dumnezeu, iar noi oamenii, cinstiţi cu raţiune, am ieşit
cu totul din vechea rânduială? Căci cari sunt fripturile
dobitoacelor, cari sunt nenumăratele meşteşuguri ale
plăcintarilor şi bucătarilor, cari stârnesc plăcerile tică-
losului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea

1) Geneză 1, 29
216 FILOCALIA

simplitate, mâncând iarbă şi îndestulându-se cu ce se


nimereşte şi folosindu-se de apa râurilor, dar şi de
aceasta destul de rar? De aceea le sunt puţine şi plă-
cerile de sub pântece, pentrucă nu-şi aprind dorinţele
cu nicio mâncare grasă, încât nici nu ştiu totdeauna
de deosebirea între bărbătuş şi femeiuşcă. Căci un singur
timp al anului le stârneşte această simţire, când legea
firii le-a rânduit împreunarea pentru însămânţarea aceleiaşi
specii, spre păstrarea neamului; în cealaltă vreme aşa
de mult se înstrăinează, încât uită cu totul de o astfel
de dorinţă. Dar oamenilor, pofta nesăturată după plă-
cerile desfrânate, odrăslită din belşugul şi felurimea
mâncărilor, le-a semănat dorinţe furioase, neîngăduindu-le
patima să se liniştească în nicio vreme.

C a p. 72
Drept aceea, fiindcă mare este vătămarea ce vine
din avuţii, dând imbold tuturor patimilor, ca o pricină
aducătoare de boli, să smulgem însăşi pricina, dacă vrem
să purtăm grijă de buna aşezare a sufletului. Să tămă-
duim patima iubirii de avuţie prin sărăcie. Să fugim de
însoţirile cu oamenii netrebnici, îmbrăţişând singurătatea,
căci petrecerea cu cei deşerţi e vătămătoare şi aduce
stricăciune stării de pace. Precum cei ce se află într'un
aer purtător de boală se îmbolnăvesc cu siguranţă, aşa
cei ce petrec între tot felul de oameni se umplu de
răutatea acelora. Căci ce mai au la olaltă cu lumea cei
ce s'au lepădat de lume? „Nimenea, zice, slujind în oaste,
nu se încurcă cu trebile vieţii, ca să fie pe plac conducă-
torului de oaste". 1 Pentrucă îndeletnicirea cu alte tre-
buri împiedecă dela deprinderea cu lucrurile de războiu.
Iar luptând nedeprinşi împotriva celor încercaţi în luptă,
cum vom rămânea neînfrânţi ? Mai bine zis, dacă trebue
să spunem adevărul, ne vom lupta aşa de slăbănog şi
destrămat, încât nu vom putea sta împotrivă vrăjmaşului
1) II Tim 2, 4
NIL ASCETUL 217

nici măcar când va zăcea întins, pentrucă cel căzut în-


tinde curse celor ce stau în picioare. Căci ceea ce pă-
ţesc în războaie, din pricina iubirii de bani, cei ce je-
fuesc pe morţi, fiind adesea ucişi după biruinţă de cei
ce zac întinşi şi pierind în chip jalnic după ce au luat
trofeele, din pricina unui câştig urât, aceasta o păţim şi
noi acuma, apropiindu-ne de vrăjmaşul ce zace întins
şi-şi dă răsuflarea. Precum aceia, atunci când scotocesc
pe morţi în căutarea după bani, apropiindu-se de vre-
unul numai pe jumătate mort, şi încercând să-l desbrace,
primesc pe nebăgate de seamă o rană de moarte şi se
prăbuşesc, ruşinându-şi în chip nesocotit slava de pe
urma biruinţii, aşa păţim şi noi uneori după ce, prin
neprihănire şi înfrânare, am doborît pe vrăjmaş, sau ni
se pare că l-am doborît. Îndrăgostindu-ne adecă de veşt-
mintele lui, cu alte cuvinte de lucrurile ce par oame-
nilor că sunt de cinste, ca bogăţia, puterea, alesele purtări,
mărirea, ne apropiem de el, dorind să luăm ceva din
ale lui. Dar prin aceasta ne pierdem, ducându-ne pe
noi înşine la junghiere.

Cap. 73
Aşa s'au pierdut cele cinci fecioare, cari prin cură-
ţie şi înfrânare au înfrânt pe vrăjmaş, dar prin asprimea
de inimă, care se naşte din iubirea de bani, s'au împins
pe ele înşile în sabia aceluia, care zăcând nu putea
ucide pe cele ce stăteau în picioare. Să nu dorim aşa-
dar nimic din ale aceluia, ca nu cumva, deodată cu cele
ale lui, să pierdem şi sufletul nostru. Căci el chiamă
şi acum spre ele, şi îndeamnă pe toţi, doar va afla as-
cultători. Dacă L-a chemat şi pe Domnul însuşi, zicându-I:
„Toate Ţi le voiu da Ţie, de vei cădea şi Te vei închina
mie", 1 şi dacă a încercat să amăgească prin lucrurile
ce par strălucitoare şi pe Cel ce n'are trebuinţă de ele,
cum nu-şi va închipui că poate să amăgească pe oamenii

1) Mt. 4, 9.
218 FILOCALIA

uşor de prins, cari sunt aşa de aplecaţi spre lucrurile


sensibile? Să ne deprindem apoi mintea spre evlavie,
după ce am câştigat deprinderea trupească. Căci deprin-
derea trupească spre puţine este de folos, asemănân-
du-se cu învăţăturile copilăreşti. Iar evlavia, spre toate
este de folos, gătind buna aşezare în sufletul celor ce
doresc biruinţa împotriva patimilor vrăjmaşe.

Cap. 74
Căci precum se cuvine celor ce se pregătesc pentru
jocurile de întrecere să-şi deprindă trupul şi să-şi mişte
membrele neîncetat, iar bărbaţilor cari se pregătesc pentru
luptele atletice să-şi cultive puterea luptătoare şi să se
ungă pentru luptele sfinte, aşa se cade începătorilor în
evlavie să-şi stăpânească lucrările. Fiindcă e frumos lucru
să-şi stăpânească patimile aceia cari sunt îmboldiţi de
plăcerile cu cari au crescut împreună şi cari sunt împinşi
aproape fără să vrea spre relele din obişnuinţă. Dar
aceia cari au ajuns la deprinderea virtuţii cu fapta şi se
îngrijesc de aci înainte de cele ale cugetului, trebue să-şi
păzească cu toată sârguinţa gândul ca nu cumva, fiind
stârnit fără rânduială, să fie dus spre ceva nedesăvârşit.
Simplu vorbind, străduinţa celor dintâiu trebue să fie
aceea de a-şi struni mişcările trupeşti, iar a celor din urmă,
de a-şi stăpâni mişcările gândului, ca să se mişte cu
bună tocmire numai spre vieţuirea cea înţeleaptă şi să
nu-l tragă nicio nălucire lumească dela cugetările dum-
nezeeşti. Întreaga poftă a cinstitorului de Dumnezeu
trebue să se îndrepte spre ceea ce doreşte, încât să
nu se mai găsească vreme ca patimile sale să fău-
rească gânduri de ură faţă de oameni. Pentrucă dacă
fiecare patimă, când se mişcă spre ceea ce o stă-
pâneşte, ţine gândul înlănţuit, de ce n'ar ţinea şi râvna
virtuţii cugetarea slobodă de celelalte patimi. Căci să
ne gândim cu ce sentiment priveşte cel ce se mânie la
lucrurile dinafară, luptându-se în minte cu faţa celui ce
l-a întristat? Şi cu ce sentiment le priveşte iubitorul de
NIL ASCETUL 219

bani, când, răpit de năluciri, se uită la avuţiile mate-


riale ? Iar desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai
mulţi, îşi închide simţurile şi, luând în el faţa dorită,
vorbeşte cu ea, uitând de cei de faţă şi şade ca un
stâlp fără de glas, neştiind nimic de cele ce se petrec
înaintea ochilor, sau se grăiesc în jurul lui, ci întors
spre cele dinlăuntru, este predat întreg nălucirii sale. Pe
un astfel de suflet îl numeşte poate Scriptura femeie ce
şade din pricina rânduielii,1 căci şezând departe de sim-
ţuri, îşi adună în sine lucrarea lui, ne mai primind nimic
din cele de afară, pentru nălucirea ruşinoasă care-l stă-
pâneşte.
Cap. 75
Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din pricina
patimei, făcând simţurile să-şi înceteze lucrarea, cu cât
mai vârtos nu va face dragostea de înţelepciune mintea
să se lapede de lucrurile sensibile şi de lucrarea sim-
ţurilor, răpind-o în văzduh şi ocupând-o cu vederea celor
inteligibile! Căci precum în cel ce s'a tăiat sau s'a ars
nu poate intra alt gând afară de cel al suferinţii care îl
stăpâneşte din pricina durerii, tot aşa nici cel ce se gân-
deşte la ceva cu patimă nu poate să se cugete la alt-
ceva, decât la patima care-i stăpâneşte mintea şi care
îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă plăcerea
nu primeşte alăturea de ea durere, nici bucuria întristare,
şi nici veselia supărare. De asemenea, câtă vreme stă-
pâneşte durerea, ea nu primeşte să se apropie plăcerea,
nici întristarea nu se însoţeşte cu bucuria, şi nici supă-
rarea nu se amestecă cu veselia. Patimile protivnice nu
se împletesc întreolaltă şi nu se împreună niciodată, nici
nu se învoiesc la o întovărăşire prietenească, din pricina
înstrăinării şi vrăjmăşiei lor neîmpăcate dela fire. Drept
aceea, să nu se turbure curăţenia virtuţii cu gândurile
lucrurilor lumeşti, nici limpezimea contemplaţiei să nu se

1) Levitic 15, 25. Amintim din nou că sufletul în greceşte e de genul


feminin
220 FILOCALIA

întunece cu grijile trupeşti, ca chipul filosofiei adevărate,


arătându-şi luminata sa frumuseţe, să nu mai fie hulit
de gurile îndrăsneţe, nici să se mai facă lucru de râs
din pricina neiscusinţii celor ce-l desemnează; ci să fie
lăudat, dacă nu de oameni, de Puterile de sus şi de în-
suşi Stăpânul Hristos, dela care au cerut şi Sfinţii lauda,
cum zice marele David, care a călcat peste slava ome-
nească cerând lauda dela Dumnezeu: „Dela Tine e lauda
mea", 1 şi iarăşi; „Întru Domnul se va lăuda sufletul
meu". 2 Căci oamenii adeseori ponegresc şi din pismă
cele bune. Dar amfiteatrul de sus judecă lucrurile fără
părtinire şi încununează după adevăr cele ce se fac. Prin
urmare acest amfiteatru să-l desfătăm, căci el şi trebue
să fie desfătat prin frumuseţea faptelor. Iar despre oa-
menii cari nu pot răsplăti pe cei ce bine au vieţuit, nici
nu vor primi pedeapsa pentru alţii, nu se cade să lungim
vorba, dacă umbresc din pismă sau patimă faptele vir-
tuţii, în numele păcatului, şi defaimă vieaţa cunoscută
lui Dumnezeu şi Îngerilor, prin ocări născocite. Căci în
vremea răsplătirii nu va veni răsplata bunătăţilor veşnice
celor ce bine au vieţuit, dela părerea oamenilor, ci dela
adevărul înşuşi al celor săvârşite în vieaţă. De aceste
bunătăţi fie să avem parte noi toţi, prin harul şi iubirea
de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia fie
slava împreună cu Tatăl şi cu Duhul sfânt, acum şi pu-
rurea şi în veacurile nemărginite ale vecilor. Amin.
1) Ps 21, 28 2) Ps. 33, 2
Marcu Ascetul
Vieaţa şi scrierile lui

Marcu Ascetul a trăit in apropiere de Nil Ascetul. Şi el a


fost, se pare, mulţi ani egumen al unei mănăstiri de lângă Ancyra
din Galatia. De acolo s'a retras mai târziu într'o pustie, unde a
murit în prima jumătate a veacului al 5-lea. În care pustie s'a
retras, nu se ştie. Ca şi Nil, tot aşa şi Marcu Ascetul este un
învăţăcel, sau cel puţin un admirator al Sf. Ioan Gură de Aur.
Fotie aminteşte nouă scrieri de-ale lui Marcu Ascetul. Toate
aceste nouă scrieri s'au păstrat până azi. Ele sunt:
1. „Despre legea duhovnicească".1 Ea vrea să explice cum
se înţelege şi cum trebue împlinită legea duhovnicească de care
vorbeşte Ap. Pavel (Rom. 7, 14). Această „lege duhovnicească"
cuprinde idealul desăvârşirii morale şi diferitele capete înfăţişează
tot cercul datoriilor morale ale omului.
2. „Despre acela cari socotesc că se îndreptăţesc din fapte".2
După cum arată cuvintele dela sfârşit şi o traducere siriacă,
această scriere a fost la început una cu cea de mai înainte.
3. «Despre pocăinţă".3 În aceasta se arată că pocăinţa e
necesară pentru toţi fără excepţie şi constă în „alungarea gându-
rilor, în rugăciune neîntreruptă şi în purtarea cu răbdare a năca-
zurilor". Aceste trei virtuţi generale fac pe oameni nepătimaşi
1) De lege spirituali. Ed. în Migne P. G. 65, 905—930 şi Filocalia greacă,
vol. I, p. 56—63 (ed. II) Textul din Filocalia e împărţit în 200 capete, cel
din Migne în 201.
2) De his qui putant se ex operibus justificari. Ed. în Migne P. G. 65,
929—966 şi în Filocalia gr. vol. I, p, 63—73 (ed. 11). Textul din Migne e
împărţit în 211 capete, cel din Filocalia in 226
3) De poenitentia. Ed. Migne P. G. 65, 965 - 9 8 4
222 FILOCALIA

(άπαθ-εΕς). Dar pocăinţa înţeleasă astfel se cuvine să o urmărească


toată vieaţa atât cei păcătoşi, cât şi cei drepţi, dacă vreau să
dobândească mântuirea. Nu există în vieaţa aceasta un capăt al ei.
Prin ea, sau prin aceste virtuţi, începătorii au parte de introdu-
cere în evlavie, cei dela mijloc de sporire şi cei desăvârşiţi de
întărire. Ele niciodată nu îşi încetează lucrarea decât în cel pornit,
din neştiinţă, spre plăceri, sau în cel desnădăjduit, sau în cel
atins de eroarea novaţiană, care respinge pocăinţa, pe temeiul
locului din Evrei 6, 1-2. Dar Apostolul Pavel nu lapădă acolo
pocăinţa, ci porunceşte ca temelia pocăinţii să rămână botezul
cel unic în Hristos, osândind botezul de fiecare zi al creştinilor
dintre Iudei (P. G. 65, 976). Sunt de osândit atât cei ce spun că
nu mai au lipsă de pocăinţă după botez şi deci pot păcătui fără
grijă, cât şi cei ce, ştiind că vor fi iertaţi prin pocăinţă, nu se
lapădă de rele. Scriptura, condamnând ambele aceste erori, cere
dela toţi pocăinţă, fie că păcătuesc greu, fie că sunt cât se poate
de înduhovniciţi, căci „cine dispreţueşte cele mici, va cădea pe
încetul" (Sirach 19, 1). „Când cel înduhovnicit primeşte in sine
ceva din cele care nu se cuvin şi zăboveşte pe lângă acel ceva
fără să se pocăiască, lucrul acela mic, învechindu-se şi crescând,
nu mai vrea să convieţuiască cu omul care l-a primit ca un
orfan, ci îl atrage spre înrudirea cu sine, aducându-şi-l aproape
prin prietenia îndelungată, ca printr'o funie. Şi dacă, luptând prin
rugăciune, îl taie dela sine, rămâne aşa de aproape de nepătimire
cât de departe e păcatul săvârşit de patimă. Dar dacă tăria acestui
păcat îl duce pe om până la capăt şi-l face să înceteze lupta,
în chip necesar acel om va fi cucerit şi de celelalte patimi...
Dar vei zice: N'a putut ruga pe Dumnezeu dela început, de
când s'a întâlnit cu păcatul, să nu-l lase să cadă până la capăt ?
De sigur că a putut. Dar dispreţuind acest rău mic, l-a primit
cu voia sa ca pe nimic şi nu s'a rugat pentru el, neştiind că
acel rău mic se face introducere şi pricină a unuia mai mare"
(P. G. 65,977).
Dar chiar cei care ar fi ajuns la atâta desăvârşire, încât nu
mai păţesc nici aşa ceva, trebue să se căiască toată vieaţa pentru
vreun cuvânt deşert spus vreodată, pentru vreo supărare asupra
fratelui etc. (P. G. 65,950).
223
MARCU ASCETUL

„Astfel pentru cele mici şi pentru cele mari pocăinţa rămâne


neterminată până la moarte. Deşi nu o putem săvârşi cu fapta
până atunci, totuşi suntem datori să o cultivăm cu intenţia,
învaţă dela fire cum nu trebue să o părăsim până la moarte.
Mintea nu se poate opri dela lucrarea raţională, ci, chiar dacă
ar fi desăvârşită, lucrează bine pe planul celor de-a dreapta.
Iar dacă, pe motiv că e desăvârşită, ar înceta să mai lucreze
cele bune, desigur s'ar apleca spre cele de-a stânga. Dar fiind
oprită dela cele de-a stânga, iarăşi e atrasă în chip firesc spre
dreapta. Iar lucrarea pe planul celor de-a dreapta constă şi la
începători, şi la cei dela mijloc, şi la desăvârşiţi în rugăciune,
în alungarea gândurilor şi în răbdarea năcazurilor..." „Chiar
dacă ne-am străduit până la moarte în pocăinţă, nici aşa n'am
împlinit datoria noastră. Căci nimic nu cântăreşte cât Împărăţia
Cerurilor. Precum mâncăm, bem, grăim şi auzim, tot aşa de
firesc suntem datori să ne pocăim... Hristos ne-a luat pe garanţie,
aşteptând pocăinţa noastră; cine o părăseşte pe aceasta, nesoco-
teşte pe Cel ce ne-a luat pe garanţie". (P. G. 65,981).
4. „Despre botez", sau mai precis: „Răspuns celor ce se
îndoesc despre dumnezeescul botez".1Este o înfăţişare a efectelor
botezului, în forma unui dialog. Ε desbătută întrebarea dacă
botezul şterge cu totul păcatul, sau mai lasă ceva din el, care
trebue şters prin silinţe proprii. Botezul, declară Marcu Ascetul,
are un efect desăvârşit, întrucât el nu numai şterge păcatul, ci şi
împărtăşeşte pe Duhul Sfânt. Cel ce zice: „Văd altă lege in
mădularele mele, care se împotriveşte legii duhului meu" (Rom.
7, 23), nu e cel botezat, ci cel nebotezat încă. Dar lupta e
necesară necontenit şi după aceea. Căci harul primit la botez
nu-l face pe om neschimbăcios. Acest har e numai puterea dată
omului de-a rămânea ferit de păcat. Dacă el nu pune în lucrare
această putere, prin păzirea poruncilor, cade iarăşi în păcat, dar
nu în al lui Adam, ci în al său propriu: „Nu spunem că tot
omul, care a fost botezat şi a primit harul, este după aceea
neschimbabil (άτρεπτος) şi nu mai are lipsă de pocăinţă, ci că

1) Responsio ad eos qui de divino baptismate dubitant. Ed. Migne P. G.


65, 985—1028.
FILOCALIA

dela botez, prin darul lui Hristos, ni s'a dăruit harul deplin al
lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor. Deci orice om,
care l-a primit in chip tainic şi nu împlineşte poruncile,în măsura
lipsei pe care n'o împlineşte e biruit de păcat, care nu este al
lui Adam, ci al celui neglijent,întru cât,luând puterea de-a lucra,
nu împlineşte lucrul".1
Se pare că în acest tratat, ca şi în cele dela punctele 1-2,
Marcu Ascetul combate Masalianismul,care susţinea pe de o parte
că în sufletul omului se află după botez şi Duhul Sfânt şi dia-
volul, iar pe de alta că orice prezenţă a harului în sine trebue
să o simtă omul.2
Marcu Ascetul răspunde că prin botez se sălăşlueşte în adâncul
omului Duhul Sfânt, sau harul Lui, sau Iisus Hristos, fiind şters
cu totul păcatul. Dar harul rămâne numai ca o putere (δύναμις)
spre fapte bune, faptele însăşi având să le săvârşească omul.
Şi pe măsură ce le săvârşeşte,se face descoperită prezenţa harului
din el. Prin faptul că botezul aşează în noi harul ca putere spre
faptă, el ne eliberează, adecă ne face capabili să nu mai săvârşim
răul, ci să săvârşim binele. Nu se mai lucrează răul prin noi în
chip necesar, cum ziceau adversarii lui Marcu, ci numai dacă
voim facem răul. Pe de altă parte aceiaşi adversari afirmau că
păcatul strămoşesc nefiind şters prin botez, străduinţele noastre
au tocmai rostul de a-l şterge, la ceea ce Marcu răspunde că,
dacă ar fi aşa, Hristos n'ar fi avut pentru ce să moară. În reali-
tate păcatul e şters prin botez, faptele noastre numai actualizează
puterea harului, care ea a desfiinţat păcatul şi ne-a făcut liberi
spre săvârşirea lor. În păcat recădem numai dacă nu prelungim
în fapte bune puterea harului, dar atunci cădem nu în păcatul lui
Adam, ci în al nostru personal.
„Mărturisim cu adevărat că sfântul botez este desăvârşit şi
în el e ascuns harul lui Hristos, care aşteaptă ascultarea noastră
şi împlinirea poruncilor, a căror putere am primit-o prin har"
(P. G. cit. 1001). „Aţi înţeles din cele spuse înainte că curăţirea
s'a făcut tainic (μυστικως) prin botez, dar efectiv se află prin
1) P. G. 65, 1004 C.
2) Viller—Rahner, Op. c , ρ. 177, 216 urm
MARCU ASCETUL 225

porunci. Dacă botezându-ne nu ne-am eliberat de păcatul stră-


moşesc, e vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar
dacă putem să le săvârşim pe acestea, e limpede că în chip tainic
ne-am eliberat de robia păcatului... Dar pentru neglijarea porun-
cilor Celui ce ne-a curăţit pe noi, suntem stăpâniţi de păcat
( αμαρτίας ένεργούμθα ) . Prin urmare sau arată-mi mie că cei
botezaţi nu pot să împlinească poruncile libertăţii şi deci botezul
nu este desăvârşit, sau, arătând noi că aceia au primit o astfel
de putere, să mărturisească toţi că s'au eliberat prin harul lui
Hristos, dar s'au predat pe ei înşişi în robia relelor, prin faptul
că n'au împlinit toate poruncile şi de aceea s'au făcut iarăşi robi"
(P. G. cit. 988). „Deci tu, omule, care ai fost botezat în Hristos,
dă numai lucrarea, pentru care ai luat puterea, şi te împodobeşte
pentru arătarea Celui ce locueşte în tine" (P. G. cit. 1005).
„Mărturisim că puterea împlinirii poruncilor am primit-o şi de
legăturile morţii ne-am slobozit. Deci suntem datori cu lucrarea.
Şi dacă nu împlinim poruncile lui Dumnezeu, harul dat nouă "nu
se va descoperi" (P. G. cit. 1008).
Unii dintre adversari cedau în privinţa faptelor rele, recu-
noscând că ele stau în puterea noastră. Dar susţineau cu tărie
că gândurile păcătoase nu stau în puterea noastră, chiar după
ce suntem botezaţi. Ele vin şi ne stăpânesc fără să vrem, fiind
o dovadă despre prezenţa păcatului strămoşesc în noi, din care
şi izvorăsc.
Urmărind să demonstreze că gândurile păcatului nu provin
în noi din păcatul lui Adam, nici nu ne sunt impuse cu sila de
Satana, ci sunt produse de noi prin primirea momelii celui rău,
Marcu desfăşoară în această scriere o serie de remarcabile ana-
lize de ordin psichologic şi pneumatologic.Ni se înfăţişează astfel
în chipul cel mai precis înţelesul „atacului" sau al „momelii"
Satanei, al aşa numitei (προσβολή),prima răsărire a unui gând de
păcat, căreia îi dau un rol important aproape toate scrierile din
Filocalie şi în general toată literatura ascetică a Răsăritului. Se
expune apoi procesul ce are loc în suflet în urma ivirii acestui
atac,în cursul căreia se formează gândurile păcătoase şi se ajunge
la fapta păcatului şi la patimă.„Atacul" sau „momeala", care vine
dela Satana, nu este păcat. El este, după Marcu, gândul simplu
226

şi izolat al păcatului(μονολόγιστος έμφάνεια πράγματος πονηρ),până


nu e multiplicat, transformat într'o cugetare desvoltată, de aple-
carea noastră asupra lui şi până nu s'a trezit în noi o dulceaţă,
o plăcere pentru el. E un gând scânteie, de care ne dăm seama
că nu l-am căutat şi nu l-am produs noi, ci a apărut dintr-odată,
singuratec, ca o sugestie din senin şi e încă gând pur, fără nici
un amestec de plăcere. El poate să stărue în noi, dar şi in acest
caz dacă nu-l multiplicăm, nu-l desvoltăm în imagini, şi nu aso-
ciem la el o plăcere, nu e păcat. Păcate sunt abia „gândurile"
pe cari le rodim noi din acel „atac", dar ele nu ni se impun cu
sila, ca o creştere dintr'un păcat strămoşesc ce l-am purta în noi,
sau ca o copleşire a noastră fără să vrem de către puterea sata-
nică (P. G. cit. 1016). Ε adevărat că adeseori aceste gânduri ni
se înfăţişează ca având o putere silnică asupra noastră, încât nu
putem scăpa de ele. Dar aceasta se datoreşte faptului că prin
obişnuinţă ne-am făcut iarăşi robi patimilor şi gândurile alimen-
tate de ele nu le mai putem alunga dintr'odată, ci ne trebue o
luptă îndelungată pentru a topi treptat din noi puterea patimilor
cari dau sevă acestor gânduri.
„Cine, crezând dumnezeeştii Scripturi şi împlinind porun-
cile Domnului, nu ştie că... gândurile nu ne stăpânesc prin forţa
lor, ci prin puţinătatea credinţei noastre şi prin lipsa împlinirii
poruncilor? De aceea nu toţi suntem într'o stare egală şi nu toţi
suntem purtaţi de aceleaşi idei, deoarece pricinile gândurilor stau
in voia noastră. Dacă ar fi silnice aceste pricini, avându-şi ori-
ginea dela Adam, am fi stăpâniţi toţi la fel şi inevitabil. Dar nu
este aşa. Să nu fie! Căci iată vedem că nu toţi suntem purtaţi
la fel, nici la aceleaşi timpuri, nici spre aceleaşi lucruri, ci fie-
care pe cât a crezut Domnului în privinţa bunurilor viitoare,
dispreţuind slava omenească şi patima voluptăţii, pe atât a scos
afară şi gândurile şi se află mai liniştit decât cel împătimit de
voluptate. De aceea ne deosebim unul de altul şi în concepţii şi
în vieaţă. Noi vrem să mistificăm adevărul când căutăm să stingem
gândurile nu prin credinţa în Iisus, adecă nu prin lucrarea po-
runcilor Lui, nici prin umilinţă şi smerită cugetare, împreunate
cu durerea inimii, ci rămânând în voluptatea ascunsă, adecă în
slava deşartă şi în dorul de-a plăcea oamenilor, in părerea de
sine şi în închipuirea biruinţii şi a mândriei noastre şi a altora
MARCU ASCETUL 227

ca acestea, pe cari neisbândindu-le înmulţim gândurile poftitoare.


De aceea nu putem să le stingem. De ce încercăm să înlăturăm
în chip nedrept efectele, păstrând pricinile din cari provin?"
(P. G. cit. 1021).
Un loc însemnat are în vieaţa duhovnicească, aşa cum o
descrie Marcu Ascetul, inima. Ε cel dintâi dintre autorii din
Filocalia, la care inima primeşte o asemenea importantă. Evagrie,
Ion Casian, Nil consideră aproape exclusiv mintea ca loc şi ca
factor central al fiinţii omeneşti. Ion Casian aminteşte de câteva
ori locul din Prov. 4, 23, despre străjuirea inimii, dar fără nici
o analiză,1 fără a stărui asupra rolului inimii în vieaţa duhovni-
cească. La Marcu Ascetul inima are o mare importantă in raport
cu procesul transformării „atacului" satanic în gânduri păcătoase.
Anume starea de puritate a omului e caracterizată prin unirea
dintre minte şi inimă. Când mintea se desparte de inimă, dă loc
în sine „atacului" satanic. „Noi am primit porunca să nu ne
îngrijim de nimic, ci să ne păzim cu toată străjuirea inima (Prov.
4, 23) şi să căutăm înlăuntrul nostru Împărăţia Cerurilor. De
aceea când se desparte mintea de inimă şi se opreşte din căutarea
amintită, îndată dă loc atacului diavolului şi se face aptă să pri-
mească sugestia rea". Dar dacă mintea, după o luptă anumită, s'a
eliberat de „atacul" satanic, are iarăşi puterea să ia aminte la
inimă şi să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă
neturburată în cele mai dinlăuntru cămări ale ei, unde nu suflă
vânturi de-ale gândurilor rele, cari împing cu sila şi sufletul şi
trupul în prăpăstiile voluptăţii si le aruncă în fântânile de asfalt"
(P. G. 65, 1016).
Întru cât conţinutul acestei scrieri alcătueşte un fundament
doctrinar pentru multe din manifestările vieţii ascetice şi mistice
răsăritene,şi în special pentru metodele rugăciunii mintale,ne-am
gândit să o traducem şi să-i facem loc in această ediţie ro-
mânească a Filocaliei, chiar dacă nu e cuprinsă în ediţia greacă.
5. „Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae".2 Este o epi-
stolă prin care Marcu răspunde la o scrisoare a ascetului Nicolae
1) Vezi in această carte p. 100, 101, 115, 122
2) " Π ε ο ς Νικόλαον νουθεσίαι ψ υ χ ω φ ε λ ε ί ς " . Ed. la Migne Ρ. G. 65,
1027—1050 şi în Filocalia gr. vol. 1, ρ. 73—81 led. II).
228 FILOCALIA

din Ancyra, un tânăr prietin al său, după ce el s'a retras din


Ancyra în pustie şi nu-i mai poate da sfaturi cu graiu viu ca
mai înainte. Ca cel mai bun mijloc pentru a-şi stăpâni patimile
îi recomandă gândul statornic la binefacerile lui Dumnezeu,dintre
cari cea mai mare este întruparea şi suferinţele purtate de Hristos
pentru noi. Cele trei rele cari ameninţă necontenit sufletul sunt:
uitarea, lenea şi neştiinţa. Împotriva lor trebue să se lupte cu
amintirea binefacerilor lui Dumnezeu, râvna şi cunoştinţa lu-
minată.
6. "Dispută cu un scolastic".1 Este un dialog între un ascet
bătrân, care e Marcu, şi un advocat. Advocatul cere socoteală
despre teza susţinută de monachi că făcătorii de rele nu trebue
traşi la judecată. Fără a se lăsa convins, advocatul pleacă şi
bătrânul ascet continuă să vorbească despre acest lucru cu „fraţii"
7. „Consfătuirea minţii cu sufletul".2 Adevărurile desvol-
tate în scrierea despre botez, le înfăţişează acum mintea înaintea
sufletului. Ea vrea să-i arate că e o greşală să creadă că păcatul
lui vine dela Adam, sau dela diavolul, sau din influenţa altor
oameni.
8. „Despre post".3 Lămureşte în patru capitole însemnă-
tatea postului. Postul nu trebue să trezească mândrie. „Cine e
mândru, nu se cunoaşte pe sine. Căci de s'ar cunoaşte pe sine
şi prostia care se cuprinde în el, nu s'ar mai mândri. Iar cine
nu se cunoaşte pe sine, cum poate să cunoască pe Dumnezeu?"
(P. G. 65, 1116 C).
9. „Despre Melchisedec".4 Ε un tratat dogmatic-polemic
îndreptat împotriva unor oameni cari, bazaţi pe cap. 7 al Ep.
către Evrei, susţineau că Melchisedec a fost Fiul lui Dumnezeu,
înainte de ce s'a întrupat din Fecioara Maria. Altfel n'ar fi fost
fără tată, fără mamă, fără înaintaşi şi preot în veci. Această
părere,pe care o respinsese şi Epifanie,o combate Marcu în chip
temeinic.

1) Disputatio cum quodam scolastico. Ed. P. G. 65, 1071—1102.


2) Consultatio intellectus cum sua ipsius anima. Ed. P. G 65, 1103 —1110.
3) De jejunio, P. G. 65, 1109—1118.
4) De Melchisedech, P. G 65, 1117—1140.
229
MARCU ASCETUL

Toate aceste scrieri le-a alcătuit Marcu la Ancyra, înainte


de-a se retrage în pustie. Numai epistola către Nicolae şi poate
scrierea despre post le-a compus în timpul petrecerii în pustie.
Afară de aceste 9 scrieri, în Patrologia lui Migne mai este
publicată sub numele lui Marcu o scriere întitulată„Capete despre
trezvie", cuprinzând 26 capete şi două întrebări şi răspunsuri.1
Dar scrierea aceasta nu e a lui Marcu, ci o compilaţie mai târzie
din sentinţele lui Maxim Mărturisitorul şi din Omiliile lui Ma-
carie Egipteanul.2
Probabil că dela Marcu este şi scrierea „împotriva Nesto-
rianilor", publicată de A. Papadopulos Kerameus după un ma-
nuscris din Ierusalim din ν. 13,3 şi în cazul acesta Marcu trăia
încă pe la 430.4

1) Capitula de Temperantia Ed. P. G. 65, 1053—1070.


2) Primele 25 capete din această scriere a lui Marcu corăspund astfel
cu anumite capete din cele 2 centurii ale lut Maxim Mărt : , Π ε ρ ί θ ε ο λ ο γ ί α ς
και t f j ţ ένσάρκου οικονομίας" ,ρ. G. 90, 1083—1176; scrierea aceasta ο
traduc şi in Filocalia de faţă):
Maxim: Cent, I 33, 39, 43, 53, 54, 67, 81, 82, 83, 84, 94, 96.
Marcu: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12.
Maxim: Cent. II 9, 13, 31, 33, 46, 48, 49, 59, 73. 75, 79. 82, 89.
Marcu: 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25.
Iar cap. 26 din Marcu corăspunde cu cap. 15 din I Cent. a lui Maxim
din „Cele cinci centurii despre virtute şi păcat" (P. G. 90, 1185). M. Vilier
socoteşte că Maxim Mărt. a împrumutat dela Marcu (Aux sources de la spi-
ritualitfe de S. Maxime, în Revue d'Ascetique, et de Mystique, 1930, Nr. 42,
p. 157—158). Dar adevărul nu poate fi acesta.
3) In „ Α ν ά λ ε κ τ α ίεροσολυμιτικής σ τ α χ υ ο λ ο γ ί α ς " , St. Petersburg 1891,
J. Kunze, biograful cel mai de seamă al lui Marcu (Markus Eremita, Leipzig
1895), susţine că e a lui Marcu Ascetul.
4) Pentru ştirile acestea despre Marcu Ascetul am folosit de asemenea
pe O. Bardenhewer. Op c, vol. IV, ed. 1—2, p. 1 7 8 - 1 8 6 şi Viller-Rahner,
Op. c p. 1 7 5 - 1 7 7 .
A cuviosului
si de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru

MARCU ASCETUL
Despre legea duhovnicească,
in 200 de capete1
Fiindcă de multe ori aţi dorit să ştiţi ce este legea
duhovnicească de care vorbeşte dumnezeescul
Apostol,2 şi care este cunoştinţa şi lucrarea celor
ce vor să o păzească, vom vorbi despre acestea, pe cât
ne va fi cu putinţă.
2. Întâiu ştim că Dumnezeu este începutul, mijlocul
şi sfârşitul oricărui bine; iar binele este cu neputinţă să
fie crezut şi săvârşit altfel decât în Hristos Iisus şi Duhul
Sfânt.
3. Tot binele e dăruit de Dumnezeu cu un rost oare-
care şi cel ce-l primeşte cu această credinţă, nu-l va
pierde.
4. Credinţa neclintită este turn întărit. Iar Hristos
se face toate celui ce crede.
5. Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este
începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai
de gând să faci.
1) Iau împărţirea capetelor după Filocalia greacă. In P. G. 65, 905—930,
variaza puţin.
2) Rom 7, 14
231
MARCU ASCETUL

6. Cel ce e smerit în cugetul său şi împlineşte o


lucrare duhovnicească, când ceteşte dumnezeeştile Scrip-
turi pe toate le aduce în legătură cu sine şi nu cu altul.
7. Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale,
şi vei vedea folosul rugăciunii şi al cetirii.
8. Cel ce are vreun dar duhovnicesc şi sufere
împreună cu cel ce nu-L are, îşi păstrează darul prin
împreuna pătimire; iar cel mândru şi-L va pierde, scu-
fundându-se în gândurile trufiei.
9. Gura celui smerit în cugetare grăeşte adevărul;
iar cel ce i se împotriveşte se aseamănă cu sluga aceea
care a pălmuit peste obraz pe Domnul.
10. Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine,
ca nu cumva, în loc de smerita cugetare, să înveţi
mândria.
11. Să nu te înalţi întru inima ta pentru că înţelegi
cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul
hulirii.
12. Să nu încerci a deslega prin gâlceavă un lucru
încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică
prin răbdare, rugăciune şi nădejdea care numai la un
lucru se gândeşte.
13. Cel ce se roagă trupeşte şi încă nu are cuno-
ştinţă duhovnicească, este ca orbul care strigă şi zice:
„Fiul lui David, milueşte-mă".1
14. Orbul de odinioară, după ce i s'au deschis
ochii şi a văzut pe Domnul, închinându-se Lui, nu L-a
mai mărturisit fiu a lui David, ci Fiu al lui Dumnezeu.
15. Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea
rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s'a atins de ochii
tăi de ai putut vedea cu mintea.
16. Cel ce, asemenea orbului, şi-a lepădat haina
şi s'a apropiat de Domnul, se face ucenicul Lui şi pro-
poveduitorul învăţăturilor celor mai înalte.
1) Luc. 18, 38
232 FILOCALIA

17. De va zăbovi păcatul în gândurile noastre, ne


va umplea inima de semeţie; iar de îl vom izgoni prin
înfrânare şi nădejde, vom dobândi sdrobirea inimii.
18. Este o sdrobire de inimă lină şi folositoare,
spre înmuierea ei; şi este alta ascuţită şi vătămătoare,
spre pedepsirea ei.
19. Privegherea, rugăciunea şi răbdarea năcazurilor
ce vin asupra noastră aduc inimii sdrobirea neprimejdi-
oasă şi folositoare, dacă nu împrăştiem tovărăşia lor
prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în acestea,
şi în celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător şi împrăştiat,
la ieşirea din trup cumplit se va chinui.
20. Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii i se
face sufletului închisoare şi lanţ; iar cea iubitoare de
osteneli îi este poartă deschisă.
21. Inima învârtoşată este poartă de fier zăvorită
înaintea cetăţii; iar celui ce pătimeşte răul şi este strâm-
torat, i se deschide dela sine, ca şi lui Petru.1
22. Multe sunt felurile rugăciunii, care de care mai
deosebit. Totuşi niciuna nu este vătămătoare, decât
aceea care nu mai este rugăciune, ci lucrare diavolească.
23. Un om voind să facă rău, s'a rugat, după
obiceiu, mai întâi în cuget, şi prin purtarea de grijă a
lui Dumnezeu fiind împiedecat, mai pe urmă mult I-a
mulţumit.
24. Iar David vrând să ucidă pe Nabal din Carmel,
după ce a luat înştiinţare despre dumnezeeasca răsplă-
tire, tăindu-şi gândul acesta mult a mulţumit. Ştim iarăşi
ce a făcut când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se
până ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu.
25. Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte
rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita Domul să-şi aducă
aminte de tine.
26. Cetind dumnezeeştile Scripturi, cugetă la cele
ascunse într'ânsele; „căci câte mai 'nainte s'au scris,
toate — zice — spre a noastră învăţătură s'au scris". 2
1) Fapte 12, 10, (Vezi şi Maxim Mărt.: Quaest, ad Thalasium, P. G. 90, 329),
2) Rom. 15, 4.
233
MA RCU ASCETUL

27. Scriptura numeşte credinţa „temelie a celor


nădăjduite"; 1 iar pe cei ce nu cunosc sălăşluirea lui
Hristos, i-a numit necercaţi.
28. După cum din cuvinte şi lucruri se vede cugetul,
tot aşa se vede din faptele bune ale inimii răsplata vi-
itoare.
29. Inima milostivă e vădit că va primi milostivire;
iar cea care nu este aşa, pe cele dimpotrivă.
30. Legea libertăţii învaţă tot adevărul. Mulţi o ştiu
aceasta prin cunoştinţă; însă puţini o înţeleg, pentrucă
înţelegerea e totdeauna în proporţie cu împlinirea po-
runcilor ei.
31. Nu căuta desăvârşirea ei prin virtuţi omeneşti,
căci nu se va împlini desăvârşit printr'ânsele. Desăvâr-
şirea ei e ascunsă în crucea lui Hristos.
32. Legea slobozeniei se cunoaşte prin cunoştinţa
adevărată; se înţelege prin lucrarea poruncilor; şi se
împlineşte desăvârşit prin mila lui Hristos.
33. Când ne vom sili să împlinim în conştiinţă toate
poruncile lui Dumnezeu, vom înţelege că legea Domnului
este fără prihană; că se cultivă prin faptele noastre cele
bune, dar fără mila lui Dumnezeu nu este cu putinţă să
se desăvârşească între oameni.
34. Cei ce nu se socotesc pe ei datornici întregei
legi a lui Hristos, cunosc trupeşte legea lui Dumnezeu,
„neînţelegând nici cele ce zic şi nici cele despre cari
se rostesc cu tărie"2 De aceea ei socotesc că împli-
nesc legea desăvârşit prin fapte.
35. Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar
scopul celui ce l-a săvârşit nu e bun. De asemenea
poate fi rău la înfăţişare, dar ţinta făcătorului poate fi
bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci şi vorbe
grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă cali-
tatea unui lucru prin neiscusinţa şi neştiinţa lor, alţii
prin intenţia cea rea, şi iarăşi alţii prin scopul evlavios.

1) Evr. 11, 1. 2) I Tim. 1, 7.


234 FILOCALIA

36. Pe cel ce îşi ascunde defăimarea şi ocara pu-


nând înainte laude, cu greu îl pot descoperi cei mai
simpli. Asemenea acestuia este şi cel ce sub chipul
smereniei, e plin de slava deşartă. Aceştia acoperind
multă vreme adevărul cu minciuna, în cele din urmă sunt
daţi totuşi pe fată prin fapte.
37. Unul făcând un lucru la arătare bun, vatămă
pe aproapele său; iar altul nefăcând un asemenea lucru,
il ajută cu gândul.
38. Este o mustrare din răutate sau din răzbunare,
şi este alta întru frica de Dumnezeu şi pentru adevăr.
39. Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui şi s'a po-
căit, nu-l mai mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu
îl mustri, mai întâiu descopere-ţi păcatele tale.
40. Începătorul oricărei virtuţi este Dumnezeu, pre-
cum soarele, al luminii de toate zilele.
41. Când săvârşeşti fapte virtuoase, adu-ţi aminte de
Cel ce a zis: „Fără de mine, nu puteţi face, nimic". 1
42. Prin necazuri şi-au gătit oamenii cele bune, după
cum prin slava deşartă şi prin plăcere cele rele.
43. Cel nedreptăţit de oameni scapă de păcat, şi
pe măsura mâhnirii sale, află sprijin împotriva lui.
44. Cel ce crede în răsplata lui Hristos, pe măsura
credinţii sale rabdă bucuros toată nedreptatea.
45. Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptăţesc,
îi înspăimântă pe draci; iar ce l ce se luptă cu cei dintâi,
e rănit de cei de al doilea.
46. Ε mai bine să fim batjocoriţi de oameni decât de
draci; dar cel plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit.
47. Tot binele vine dela Domnul, după o anumită
orânduire şi pleacă pe ascuns dela cei nemulţămitori,
nerecunoscători şi leneşi.
48. Tot păcatul sfârşeşte în plăcerea oprită, precum
orice virtute într'o mângăiere duhovnicească. Dacă stă-
pâneşte cel dintâiu, stârneşte pe cele proprii lui; iar dacă
1) Ioan 15, 5.
MARCU ASCETUL 235

stăpâneşte cea de a doua, de asemenea pe cele înru-


dite cu ea.
49. Ocara dela oameni aduce întristare inimii, dar
se face pricină de curăţie celui ce o rabdă.
50. Neştiinţa îndeamnă la împotrivire faţă de cele ce
sunt de folos şi neruşinându-se sporeşte numărul păca-
telor.
51. Primeşte năcazurile, că întru nimic nu te păgu-
beşte în cele ce le ai de mai înainte; dar leapădă lă-
comia, căci ai să dai socoteală.
52. După ce ai păcătuit în ascuns, nu încerca să
uiţi. „Căci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii
Domnului, înaintea Căruia avem să dăm socoteală". 1
53. Arată-te Stăpânului cu cugetul tău. „Căci omul
caută la faţă, pe când Dumnezeu priveşte în inimă".2
54. Nu cugeta şi nu face nimic, fără un scop plăcut
lui Dumnezeu. Căci cel ce călătoreşte fără scop, va
osteni în zadar.
55. Cel ce păcătueşte fără să fie silit, cu greu se
pocăeşte, pentrucă dreptatea lui Dumnezeu este fără de
greşeală.
56. Întâmplarea dureroasă face pe înţelept să-şi
aducă aminte de Dumnezeu, şi întristează pe măsura ei
pe cel ce a uitat de Dumnezeu.
57. Orice suferinţă fără voie, să te înveţe să-ţi aduci
aminte de Dumnezeu; în acest caz nu-ţi va lipsi prilejul
spre pocăinţă.
58. Uitarea în sine n'are nicio putere, dar se întă-
reşte din pricina negrijii noastre şi pe măsura acesteia.
59. Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voesc
aceea mi se întâmplă să fac. Ci, aducându-ţi aminte,
cugetă la ceea ce eşti dator să faci.
60. Deci fă binele de care-ţi aduci aminte; şi cel
de care nu-ţi aduci aminte, se va descoperi ţie. Şi să
nu-ţi dai cugetul fără judecată uitării.
1) Evr. 4, 13. 2) I. Sam 15, 7.
236 FILOCALIA

64. Scriptura zice că „iadul şi pierzarea sunt ară-


tate înaintea Domnului".1 Acestea le zice despre neştiinţa
şi uitarea inimii.
62. Căci iad este neştiinţa, fiindcă amândouă sunt
întunecate. Şi pierzare este uitarea, pentrucă prin ea am
pierdut din cele ce le aveam.
63. Ia seama la relele tale, nu la ale altuia; şi nu
se va jefui de tâlhari casa de lucru a minţii tale.
64. Cel ce nu poartă grijă după puterea lui de toate
virtuţile, săvârşeşte un păcat anevoie de iertat; dar ru-
găciunea şi milostenia întorc pe cei ce nu poartă de grijă.
65. Orice întristare după Dumnezeu face parte din
fiinţa evlaviei. Căci adevărata dragoste se probează prin
cele ce-i stau împotrivă.
66. Nu zice că se poate câştiga virtutea fără năca-
zuri ; căci virtutea neprobată în năcazuri, nu este întărită.
67. Gândeşte-te la sfârşitul oricărui năcaz fără voie
şi vei afla în el peirea păcatului.
68. Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este
de folos; dar nimănui nimic nu i se potriveşte aşa de
mult ca judecata conştiinţii sale.
69. Când cauţi tămăduire, ia seama la conştiinţă
şi tot ce-ţi va spune ea, fă, şi vei avea folos.
70. Dumnezeu şi conştiinţa ştiu cele ascunse ale
fiecăruia, deci prin acestea să primim îndreptarea.
70 b. Cel ce se osteneşte fără sfat, e sărac în toate.
Iar cel ce aleargă cu nădejde e de două ori bogat.2
71. Omul încearcă câte poate după voia sa; iar
Dumnezeu le sfârşeşte după dreptate.
72. De vreai să primeşti laudă dela oameni, iubeşte
mai întâi mustrarea pentru păcate.
73. Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru ade-
vărul lui Hristos, va primi însutită slavă dela mulţime.
Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare.
1) Prov. 15, 11. 2) Numai în P. G. 65, 913 unde poartă Nr. 71.
237
MARCU ASCETUL

74. Când un om foloseşte pe altul prin cuvinte sau


fapte, să ştie amândoi că e de faţă harul lui Dumnezeu.
Iar cel ce nu înţelege aceasta, va fi stăpânit de cel ce
înţelege.
75. Cel ce laudă pe aproapele în chip făţarnic, îl
va osândi după o vreme şi va fi el însuşi ruşinat.
76. Cel ce nu cunoaşte cursele vrăjmaşului, va fi
ucis cu uşurinţă; şi cel ce nu ştie pricinile patimilor,
uşor va cădea.
77. Din iubirea de plăcere vine negrija şi din ne-
grijă uitare; căci Dumnezeu a dăruit tuturor cunoştinţa
celor de folos.
78. Omul sfătueşte pe aproapele precum ştie; iar
Dumnezeu lucrează în cel ce aude, precum acela a crezut.
79. Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta
şi s'au făcut mai înţelepţi decât înţelepţii.
80. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia că sunt lăudaţi,
nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slavă deşartă
pentru simplitatea sa, a căzut în mândrie.
81. Cel ce dispreţueşte cunoştinţa şi se laudă cu
lipsa de învăţătură, nu e simplu numai în cuvânt, ci şi
în cunoştinţă.
82. Precum altceva e măestria cuvântului şi altceva
priceperea, tot aşa altceva este simplitatea în cuvânt şi
altceva priceperea.
83. Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel prea-
cuvios, precum nici măestria cuvintelor pe cel smerit
la cuget.
84. Nu zice: nu ştiu ce se cuvine şi deci sunt ne-
vinovat, dacă nu fac aceea. Dacă le-oi face pe toate
câte le ştii că sunt bune, ţi s'ar descoperi pe urmă şi
celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ţi
foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de împli-
nirea celor dintâi. Căci „cunoştinţa îngâmfă", 1 îndem-
1) I Cor. 8, 1.
238 FILOCALIA

nând la nelucrare, iar „dragostea zideşte", îndemnând


la răbdarea tuturor.
85. Cuvintele dumnezeeştii Scripturi ceteşte-le prin
fapte şi nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în
deşert cu simpla lor înţelegere.
86. Cel ce a lăsat fapta şi se reazămă pe cuno-
ştinţa simplă, ţine în loc de sabie cu două tăişuri, băţ
de trestie, care în vreme de războiu, cum zice Scrip-
tura,1 găureşte mâna şi strecoară în ea otrava firii înainte
de cea a vrăjmaşilor.
87. Tot gândul e măsurat şi cântărit la Dumnezeu.
Căci poate fi cugetat sau cu patimă, sau cumpătat.
88. Cel ce a împlinit o poruncă, să aştepte ispita
pentru ea. Căci dragostea faţă de Hristos se probează
prin cele protivnice.
89. Să nu dispreţueşti a avea grijă de gânduri. Căci
lui Dumnezeu nu i se ascunde niciun gând.
90. Când vezi vreun gând că-ţi făgădueşte slava
omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine.
91. Vrăjmaşul cunoaşte dreptatea legii duhovniceşti
şi de aceea caută numai să câştige consimţirea cugetului.
Căci aşa fie că-l va face pe cel căzut în puterea lui să
se supună ostenelelor pocăinţii, fie că, nepocăiîndu-se, îl
va împovăra cu năcazuri fără voie. Ba se întâmplă uneori
că il face să lupte şi împotriva năcazurilor, ca în vieaţa
aceasta să-i înmulţească durerile, iar la ieşirea sufletului
să-l dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare.
92. Faţă de încercările cari vin, mulţi s'au împotrivit
în multe chipuri. Dar fără rugăciune şi pocăinţă, nimenea
n'a scăpat de asuprire.
93. Cele rele îşi primesc putere una dela alta; de
asemenea şi cele bune cresc una prin alta şi pe cel părtaş
de ele îl mână şi mai mult înainte.
94. Diavolul dispreţuieşte păcatele cele mici, căci
altfel nu poate conduce spre cele mai mari.
1) Is. 36, 6.
MARCU A S C E T U L 239

95. Rădăcina poftei ruşinoase e lauda omenească,


precum a neprihănirii e mustrarea p e n t r u păcat, şi anume
nu numai când o auzim, ci când o şi primim.
96. Nimic n'a folosit cel ce s'a lepădat de toate şi
se îndulceşte cu patima. Căci ceea ce făcea prin avuţie,
face şi acum neavând nimic.
97. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă ago-
niseşte avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte;
căci mama lor este aceeaşi pentru plăcerea din cuget,
iar tatăl este altul pentru deosebirea patimei.
98. Este câte unul care-şi taie o patimă pentru o
plăcere mai mare şi e slăvit de cei ce nu-i cunosc intenţia.
Şi poate că unul ca acesta nu-şi dă seama el însuşi de
sine, ostenindu-se prosteşte.
99. Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plă-
cerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea, nu va desrădă-
cina patima.
100. „Rădăcina tuturor relelor s'a zis că este iubirea
de argint".1 Dar şi aceasta e vădit că se susţine prin
acelea.
101. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi:
prin iubirea de argint, prin slava deşartă şi prin plăcere.
102. Câteşi trele sunt, după Scriptură, fiicele lipi-
toarei 2 fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică.
103. Cunoştinţa şi credinţa, tovarăşele firii noastre,
nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea.
104. Mânia, furia, războaiele, uciderile şi tot po-
melnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere
între oameni.
105. Iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea
trebuesc urîte ca nişte mame ale relelor şi ca nişte
mame vitrege ale virtuţilor.
106. Din pricina lor ni s'a poruncit, „să nu iubim
lumea şi cele din lume". 3 Iar aceasta s'a zis, nu ca să
urîm fără judecată făpturile lui Dumnezeu, ci ca să tăiem
prilejurile celor trei patimi.
1) I Tim. 6, 10 2) Prov. 30, 15 3) I Io. 2, 15.
240 FILOCALIA

107. „Nimenea, zice Apostolul, slujind în oaste, nu


se încurcă cu treburile vieţii".1 Căci cel ce vrea să bi-
ruiască patimile, încurcându-se în acele treburi, e ase-
menea celui ce vrea să stingă focul cu paie.
108. Cel ce se mânie pe aproapele pentru avuţie,
pentru slavă, sau plăcere, încă n'a cunoscut că Dum-
nezeu chiverniseşte lucrurile întru dreptate.
109. Când auzi pe Domnul zicând: „De nu se va
lepăda cineva de toate averile lui, nu este vrednic de
Mine",2 nu înţelege cuvântul acesta numai despre averi,
ci şi despre toate lucrurile păcatului.
110. Cel ce nu cunoaşte adevărul, nu poate nici
crede cu adevărat. Căci cunoştinţa naturală premerge
credinţii.
111. Precum Dumnezeu a împărţit fiecăreia dintre
cele văzute ceea ce e potrivit cu firea ei, aşa a împărţit
şi gândurilor omeneşti, fie că vrem, fie că nu vrem.
112. Dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepo-
căindu-se, n'a pătimit nimic până la moarte, socoteşte
că judecata lui va fi fără milă acolo.
113. Cel ce se roagă întru cuminţenie rabdă cele
ce-i vin asupră-i. Iar cel ce ţine minte răul, încă nu s'a
rugat curat.
114. De ai fost păgubit, sau ocărît, sau prigonit de
cineva, nu lua în seamă cele de faţă, ci aşteaptă cele
viitoare; şi vei afla că acela ţi-a fost pricină de multe
bunătăţi, nu numai în vremea de aici, ci şi în veacul
viitor.
115. Precum celor ce s'au hrănit fără socoteală le
foloseşte absintul amar, aşa celor cu purtări păcătoase
le e de folos să pătimească rele. Căci leacurile acestea
pe cei dintâi îi face sănătoşi, iar pe ceilalţi îi pregăteşte
spre pocăinţă.
116. De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici
să-l faci, pentrucă lucrul dintâi urmează neapărat celui
1) II Tim. 2, 4. 2) Luc, 14, 33
MARCU ASCETUL 241

de al doilea. „Căci ce seamănă fiecare, aceea va şi


secera". 1
117. Semănând de bună voie cele rele şi secerân-
du-le fără de voie, trebue să ne minunăm de dreptatea
lui Dumnezeu.
118. Dar fiindcă s'a rânduit o vreme oarecare între
semănat şi seceriş, nu credem în răsplată.
119. Păcătuind, să nu învinovăţeşti fapta, ci gândul.
Căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat
trupul.
120. Ε mai rău cel ce săvârşeşte răul într'ascuns,
decât cei ce săvârşesc nedreptate pe faţă. Pentru aceasta,
acela se va şi munci mai rău.
121. Cel ce împleteşte viclenii şi face răul într'ascuns
este, după Scriptură, „şarpe ce şade în cale şi muşcă
copita calului"2
122. Cel ce, în acelaşi timp, laudă pentru unele pe
aproapele, iar pentru altele îl vorbeşte de rău, e stăpânit
de slava deşartă şi de pismă. Prin laude încearcă să-şi
ascundă pisma, iar prin vorbele rele se înfăţişează pe
sine mai bun decât acela.
123. Precum nu pot paşte la un loc oile şi lupii,
aşa nu poate avea milă cel ce îl lucrează cu viclenie
pe aproapele.
124. Cel care amestecă pe ascuns în poruncă
voia sa, e un desfrânat, cum s'a arătat în înţelepciune,
şi pentru neputinţa de-a se înfrâna sufere durere şi ruşine.
125. Precum nu se îngădue apa şi focul la olaltă,
aşa nu se îngădue întreolaltă apărarea şi smerenia.
126. Cel care cere iertare de păcate iubeşte sme-
renia cugetului. Iar cel ce osândeşte pe altul, îşi pece-
tlueşte relele sale.
127. Nu lăsa păcatul neşters, chiar dacă ar fi cât
de mic, ca să nu te tragă pe urmă la rele mai mari.
1) Gal. 6. 8. 2) Gen. 49, 17.
242 FILOCALIA

128. De vrei să te mântueşti, iubeşte cuvântul


adevărat şi nu lepăda niciodată, fără judecată, mustrarea.
129. Un cuvânt adevărat a schimbat puii de nă-
pârci şi le-a arătat să fugă de mânia ce va să vie.1
130. Cel ce primeşte cuvintele adevărului, primeşte
pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: „Cel ce vă primeşte
pe voi, pe Mine mă primeşte". 2
131. Slăbănogul pogorît prin acoperiş 3 este păcă-
tosul mustrat de credincioşi pentru Dumnezeu, şi care
primeşte iertarea pentru credinţa acelora.
132. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru
aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul.
133. Cel ce se pocăeşte aşa cum se cuvine, e luat
în râs de nebuni. Dar aceasta să-i fie semn de bună
plăcere la Dumnezeu.
134. „Cel ce se luptă, se înfrânează dela toate" ; 4
şi nu se odihneşte până nu va pierde Domnul sămânţa
din Babilon.5
135. Gândeşte-te că patimile de ocară sunt două-
spezece. Dacă iubeşti cu voia pe una din ele, aceea va
umplea locul celor unsprezece.
136. Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături ma-
teria, cu atât se stinge, şi cu cât adaugi, va arde mai
mult.
137. De ai fost înălţat prin laude, aşteaptă ocara.
Căci zice: „Cel ce se înalţă pe sine, umili-se-va".6
138. Când vom lepăda din cuget tot păcatul de
bună voie, vom lua lupta şi cu patimile din obişnuinţă.
139. Obişnuinţa, care o ia înaintea voii şi a con-
ştiinţii, este amintirea fără de voie a păcatelor de
mai 'nainte. La cel ce se nevoieşte, ea e împiedecată să
înainteze până la patimă; iar la cel biruitor e răpusă
până la momeală (προσβολή).
1) Mt. 3, 7. 2) Mt. 10, 40. 3) Luc 5, 19. 4) I Cor. 9, 25,
5) Vezi motivul şi la Casian, în aceasta carte, p. 102. 6) Luc. 14, 2.
MARCU ASCETUL 243

140. Atacul (momeala) este o mişcare fără imagini


a inimii, care e prinsă îndată de cei încercaţi, ca într'o
strungă.
141. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s'a produs
consimţirea. Căci mişcarea fără chipuri este un atac
nevinovat. Câte unul fuge şi de acestea ca buşteanul
din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu arde cu
flacără.
142. Nu zi: nu vreau şi vine; căci cu siguranţă
dacă nu iubeşti lucrul însuşi, iubeşti pricinile lui.
143. Cel ce caută lauda, e supus patimii şi cel ce
se plânge de necaz, iubeşte plăcerea.
144. Gândul celui împătimit de plăcere oscilează
ca o cumpănă. Aci plânge şi se tîngueşte pentru păcate,
aci se luptă cu aproapele şi i se împotriveşte apărându-şi
plăcerile.
145. Cel ce cearcă toate şi reţine binele, va fugi
pe urmă de tot răul.
146. Bărbatul îndelung răbdător are multă cumin-
ţenie ; asemenea şi cel ce-şi apropie urechea de cuvin-
tele înţelepciunii.
147. Fără aducerea aminte de Dumnezeu nu poate
fi cunoştinţă adevărată. Căci fără cea dintâi, cea de a
doua e mincinoasă.
148. Celui învârtoşat la inimă nu-i foloseşte cuvântul
unei cunoştinţe mai subţiri, pentrucă dacă nu e înfricat,
nu primeşte durerile pocăinţii.
149. Omului blând îi foloseşte credincioşia, căci îl
face să nu ispitească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu
şi să nu se rănească prin neascultare deasă.
150. Pe omul puternic să nu-l mustri pentru slavă
deşartă, ci arată-i viitoarea necinste. Căci în acest chip
cel cuminte poate fi mustrat fără greutate.
151. Cel ce urăşte mustrarea, se supune patimii
cu voia; iar cel ce o iubeşte, va lupta şi cu obişnuinţa.
244 FILOCALIA

152. Nu voi să auzi răutăţile străine; căci printr'o


asemenea voinţă de-a auzi se sapă şi în tine trăsăturile
răutăţilor.
153. Dacă îţi intră în urechi cuvinte urîte, mânie-te
pe tine însuţi şi nu pe cel ce le grăeşte. Căci dacă
urechea e rea, rău e şi cel care o poartă.
154. Dacă cineva se nimereşte între oamenii cari
grăesc deşertăciuni, să se socotească pe sine însuşi
vinovat de asemenea cuvinte; chiar dacă nu are vreo
vină proaspătă, are vreuna mai veche.
155. De vezi pe cineva că te laudă cu făţărnicie,
aşteaptă la vremea sa ocară dela el.
156. Necazurile de acum pune-le alăturea cu bună-
tăţile viitoare, şi nici când descurajurea nu-ţi va moleşi
nevoinţa.
157. Când, pentru vreo binefacere trupească, lauzi
pe vreun om ca bun, uitând de Dumnezeu, acelaşi om
pe urmă ţi se va arăta că e rău.
158. Tot binele vine dela Dumnezeu după orânduirea
Lui; şi cei cari fac un lucru bun sunt slujitorii Lui.
159. Primeşte împletirea celor bune şi a celor rele,
cu gând egal; şi Dumnezeu va netezi neegalităţile dintre
lucruri.
160. Neegalitatea gândurilor aduce schimbările stă-
rilor proprii. Căci Dumnezeu a rânduit în chip potrivit
ca să vie după cele de voie, cele fără de voie.
161. Întâmplările sensibile sunt puii celor inteligibile,
împlinind cele cuvenite după voia lui Dumnezeu.
162. Din inima împătimită de plăcere, răsar gânduri
şi cuvinte spurcate. Iar din fum cunoaştem materia, care
mocneşte înăuntru.
163. Zăboveşte în cuget şi nu vei osteni în încercări.
Iar plecând de acolo, rabdă necazurile ce vin asupra-ţi.
164. Roagă-te să nu-ţi vie încercare; iar când vine,
primeşte-o ca pe a ta, nu ca pe una străină.
MARCU ASCETUL 245

165. Ia-ţi gândul dela orice lăcomie şi atunci vei


putea să vezi uneltirile diavolului.
166. Cel ce zice că cunoaşte toate meşteşugurile
diavolului, se dă pe sine ca desăvârşit, fără să ştie.
167. Când mintea iese din grijile trupeşti, vede, în
măsura în care iese, lucrăturile vrăjmaşilor.
1 6 8 . C e l purtat de gânduri, e orbit de ele. El vede
lucrările păcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea.
169. Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe faţă
o poruncă, să slujească în ascuns patimei şi prin gân-
duri păcătoase să strice fapta bună.
170. Prinzându-te începutul vreunui păcat, nu zice:
„nu mă va birui pe mine". Căci întru cât ai fost prins,
ai şi fost biruit.
171. Tot ce se naşte începe dela ceva mic, şi pe
măsură ce e hrănit creşte.
172. Meşteşugirea păcatului e ca o mreajă bine îm-
pletită; şi cel ce s'a încurcat dintr'o parte, de va fi cu
nepăsare, va fi prins întreg.
173. Nu voi să auzi de nenorocirea duşmanilor;
căci cei ce ascultă cu plăcere asemenea cuvinte, mănâncă
roadele plănuirii lor.
174. Nu socoti că orice necaz vine peste oameni
din pricina păcatelor. Pentrucă sunt unii bine plăcuţi şi
totuşi încercaţi. Ε drept că s'a scris: „Necuvioşii şi nele-
giuiţii vor fi prigoniţi". Dar tot aşa s'a scris: „Cei ce
voiesc să trăiască cucernic în Hristos, prigoniţi vor fi".1
175. În vreme de necaz, ia seama la momeala plă-
cerii. Căci întru cât alină năcazul e bine primită.
176. Unii numesc înţelepţi pe cei ce deosebesc lu-
crurile sensibile. Dar înţelepţi sunt cei ce stăpânesc
voile lor.
177. Înainte de desrădăcinarea relelor, să nu asculţi
de inima ta; căci cele ce le are puse înăuntru, pe acelea
caută să le şi sporească.
1) II Tim 3, 12.
246 FILOCALIA

178. Precum sunt şerpi ce se întâlnesc în păduri şi


alţii cari umblă prin case, aşa sunt patimi ce se în-
chipuesc de către cuget, şi altele cari se lucrează cu
fapta, măcar că se preschimbă unele într'altele.
179. Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mişcă
cu putere şi cheamă mintea ce vieţuieşte în linişte, la
vreo patimă, cunoaşte că mintea s'a ocupat mai înainte
cu acestea şi le-a adus la faptă şi le-a aşezat în inimă.
180. Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt, şi nu
se naşte patimă fără gând.
181. De nu vom mai face voile trupului, cum zice
Scriptura, uşor vor sfârşi în Domnul cele ce zăceau îna-
inte în noi.
182. Idolii consistenţi (chipurile) din fata minţii sunt
mai răi şi mai puternici .Dar cei gândiţi sunt pricinui-
torii şi premergătorii celorlalţi.
183. Este un păcat care stăpâneşte inima din pri-
cina obişnuinţii (πρόληψις) îndelungate; şi este un alt păcat
care ne războieşte cugetarea prin lucrurile de fiecare zi.
184. Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor.
Căci zice; „Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta".1
183. Cel ce nu stărueşte în cercetarea conştiinţii,
nu vrea să primească nici ostenelile trupeşti pentru
credinţă.
186. Conştiinţa e o carte naturală. Cel ce o ce-
teşte cu fapta, face experienţa ajutorului dumnezeesc.
187. Cel ce nu ia asupra sa de bună voie oste-
nelile pentru adevăr, e certat mai aspru de cele fără
de voie.
188. Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu şi o
împlineşte după putere, prin osteneli mici scapă de
cele mari.
189. Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugă-
ciune şi răbdare, nu le va depărta dela sine, ci mai tare
se va încâlci în ele.
1) Ps. 20, 5
MARCU ASCETUL 247

190. Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei


ce-L caută pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor.1
191. Nu zice: Am împlinit poruncile şi n'am aflat
pe Domnul. Căci ai aflat adeseori cunoştinţa împreunată
cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L caută pe
El cum se cuvine, vor afla pace.
192. Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu
poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt.
193. Altceva e împlinirea poruncii şi altceva e vir-
tutea, chiar dacă acestea se prilejuesc una pe alta.
194. Împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s'a
poruncit; iar virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce
s'a făcut.
195. Precum bogăţia văzută este una, dar de multe
feluri după chipul agonisirii, aşa şi virtutea este una, dar
are multe moduri de activitate.2
196. Cel ce înşeală pe alţii şi grăeşte cuvinte fără
fapte, se îmbogăţeşte din nedreptate şi ostenelile lui vor
trece în case străine, cum scrie Scriptura.3
197. Toate se vor supune aurului, zice; iar gându-
rile vor fi cârmuite de harul lui Dumnezeu.
198. Conştiinţa bună se află prin rugăciune, iar ru-
găciunea curată prin conştiinţă. Căci una are trebuinţă
de alta, prin fire.
199. Iacob a făcut lui Iosif haină pestriţă.4 Iar
Domnul dărueşte celui blând cunoştinţa adevărului, precum
s'a scris: „Domnul va învăţa pe cei blânzi căile Sale". 5
200. Fă totdeauna binele după putere. Iar în vremea
lucrului mai mare, nu te întoarce spre cel mai mic. „Căci
cel ce se întoarce înapoi, zice, nu este vrednic de Îm-
părăţia cerurilor.6
1) Ideile din cap. 187 şi 190 formează teme principale in concepţia Sf.
Maxim Mărturisitorul (P. G. 90, 369; sau P. G. 91, 1081, unde se spune :
„Fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvântul cel unic al lui Dumnezeu ; căci fiinţa
tuturor virtuţilor este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos"; Ambiguorum liber).
2) Ideea „modurilor virtuţii" o vom găsi iarăşi mult desvoltată la Sfântul
Maxim Mărturisitorul. 3) Prov. 5, 10. 4) Gen 36. 3. 5)Ps. 25, 9. 6) Luc. 9. 62.
A aceluiaşi

Despre cei ce-şi închipue că se îndreptează din


fapte, în 226 de capete 1
1.În cele scrise mai jos se va respinge de către cei
ce cred tare şi cunosc adevărul, credinţa greşită
în faptele din afară.
2. Domnul, vrând să arate că orice poruncă e o
datorie, iar pe de altă parte că înfierea se dă oamenilor
în dar pentru sângele Său, zice : „Când veţi fi făcut toate
cele poruncite vouă, ziceţi: slugi netrebnice suntem şi
ceea ce am fost datori să facem, aceea am făcut". 2
Deci Împărăţia Cerurilor nu este plata faptelor, ci harul
Stăpânului, gătit slugilor credincioase.
3. Robul nu cere slobozirea ca plată, ci mulţumeşte
pentru ea, ca un îndatorat, şi o primeşte în dar.
4. Hristos a murit, după Scripturi, pentru păcatele
noastre şi celor ce îi slujesc bine, le dărueşte slobozirea.
Căci zice: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine
ai fost credincioasă, peste multe te voiu pune ; intră întru
bucuria Domnului tău". 3
5. Încă nu e slugă credincioasă cel ce se razimă pe
simpla cunoştinţă ; ci cel ce crede prin ascultare lui
Hristos, care a poruncit.
6. Cel ce cinsteşte pe Stăpânul, împlineşte cele po-
runcite. Iar greşind sau neascultând, rabdă urmările cari
i se cuvin.
1) Textul din Ρ G. 65, 929—966, cu toate că e acelaşi cu cel din Filo-
calia greacă, e împărţit numai în 211 capete. 2) Luc. 17, 10. 3) Mt. 25, 21—23
MARCU ASCETUL 249

7. Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de


osteneală. Căci simpla cunoştinţă îngâmfă pe om.
8. Încercările, cari ne vin pe neaşteptate, ne învaţă cu
bun rost, să fim iubitori de osteneală şi ne atrag, chiar
dacă nu vrem, la pocăinţă.
9. Necazurile, cari vin asupra oamenilor, sunt roa-
dele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugă-
ciune, ne vom bucura iarăşi de venirea lucrurilor bune.
10. Unii oameni, fiind lăudaţi pentru virtute, s'au
lăsat cuceriţi de plăcere, iar plăcerea aceasta nutrită de
slava deşartă au socotit-o mângâiere. Alţii, mustraţi pentru
păcat, s'au umplut de durere, şi durerea cea spre folos
au socotit-o lucrare a păcatului.
11. Toţi aceia cari, pentru faptul că se nevoiesc,
dispreţuesc pe cei mai nebăgători de samă, socotesc că
se îndreaptă din fapte trupeşti. Şi toţi cei cari, reze-
mându-se pe simpla cunoştinţă, nesocotesc pe cei lipsiţi de
cunoştinţă, se găsesc cu mult mai neînţelepţi decât aceia.
12. Cunoştinţa fără faptele, cari urmează din ea,
nu e sigură, chiar dacă e adevărată. Căci fapta este
întărirea oricărui lucru.
13. Adeseori, din negrija pentru fapte, se întunecă
şi cunoştinţa. Căci lucrurile, a căror împlinire a fost ne-
socotită, s'au şters în parte şi din amintire.
14. Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim
cunoştinţa lui Dumnezeu, ca să-I slujim Lui cum se cu-
vine prin fapte.
15. Când împlinim poruncile la arătare, luăm cele
cuvenite dela Domnul, pe măsura acestei împliniri; dar
ne folosim după scopul ce-l urmărim.
16. Cel ce vrea să facă ceva şi nu poate, e socotit
de către cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca şi când
ar fi făcut. Iar aceasta trebue să o înţelegem atât cu
privire la cele bune, cât şi la cele rele.
17. Mintea fără trup face multe lucruri bune şi rele.
Dar trupul fără minte nu poate face niciuna din acestea,
deoarece legea slobozeniei se cunoaşte înainte de faptă.
FILOCALIA

18. Unii, neîmplinind poruncile, socotesc că cred


drept. Alţii, împlinindu-le, aşteaptă Împărăţia ca o plată
datorată. Şi unii şi alţii greşesc faţă de adevăr.
19. Stăpânul nu datorează plată robilor; dar iarăşi
nici cei ce nu slujesc drept nu dobândesc slobozenia.
20. Dacă Hristos a murit pentru noi, după Scripturi,
şi nu mai trăim nouă înşine, „ci Aceluia care a murit
şi a înviat pentru noi",1 vădit este că suntem datori
să-I slujim până la moarte. Cum vom socoti aşa dar
înfierea ca ceva ce ni se datorează?
21. Hristos e Stăpân prin fiinţă şi Stăpân prin opera
de mântuire, deoarece, neexistând noi, ne-a făcut, iar
murind din pricina păcatului, ne-a răscumpărat prin sân-
gele Său şi celor ce cred le-a dăruit harul.
22. Când auzi Scriptura zicând că Dumnezeu „va
răsplăti fiecăruia după faptele sale", 2 să nu înţelegi că e
vorba de fapte de o vrednicie egală cu Gheena sau cu
Împărăţia, ci că Hristos va răsplăti faptele necredinţii în
El sau ale credinţii, nu ca un schimbător care cântăreşte
preţul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul
şi Răscumpărătorul nostru.
23. Cei ce ne-am învrednicit de baia naşterii de a
doua, săvârşim faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru
păzirea curăţeniei dată nouă.
24. Tot lucrul bun, pe care-l săvârşim prin firea
noastră, ne face să ne reţinem dela răul contrar, dar nu
ne poate adăuga un spor de sfinţenie, fără har.
25. Ce l ce se înfrânează, se reţine dela lăcomia
pântecelui; cel ce dispreţueşte avuţia, dela sgârcenie;
cel liniştit, dela vorbărie; cel curat, dela iubirea de plă-
ceri ; cel cuviincios, dela desfrânare; cel ce se ajunge
cu ce are, dela iubirea de argint; cel blând, dela turbu-
rare; cel cu cuget smerit, dela slavă deşartă; cel supus,
dela iubirea de vrajbă; cel ce mustră, dela făţărie. De
asemenea cel ce se roagă, e străin de desnădejde; săracul,
1) I Cor. 5, 15 2) Ps. 62, 13.
MARCU ASCETUL 251

de multă avuţie; mărturisitorul, de tăgăduire; mucenicul,


de slujirea la idoli. Vezi cum toată virtutea săvârşită până
la moarte, nu e altceva decât reţinerea dela păcat. Iar
reţinerea dela păcat e un lucru al firii, nu ceea ce aduce
răsplata Împărăţiei.
26. Omul de abia păzeşte cele ale firii lui. Hristos
însă, prin cruce, dărueşte înfierea.
27. Este o poruncă restrânsă şi este alta cuprinză-
toare. Prin cea dintâi, se porunceşte să dăm o parte din
ceea ce avem celui ce n'are; printr'a doua, se porun-
ceşte lepădarea de toate avuţiile.
28. Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab
la minte; şi este o altă lucrare a păcatului, care sea-
mănă cu adevărul. Dar e bine să nu cercetăm prea stă-
ruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să le
aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci el ştie folosul
amândurora.
29. Cel ce vrea să străbată marea spirituală, rabdă
îndelung, cugetă smerit, veghiază şi se înfrânează. De
se va sili să treacă fără acestea patru, se va turbura cu
inima, dar de trecut nu va putea.
30. Liniştirea e reţinerea dela rele. Iar de-şi va lua
cineva cu sine şi cele patru virtuţi, pe lângă rugăciune,
nu va avea alt ajutor mai sigur spre starea de nepă-
timire.
31. Nu se poate linişti mintea fără trup, precum nu
poate fi surpat zidul dintre ele, fără liniştire şi rugăciune.1
32. „Trupul pofteşte împotriva duhului şi duhul îm-
potriva trupului".2 Iar cei ce umblă în duh nu vor îm-
plini pofta trupului.
33. Nu există rugăciune desăvârşită fără o chemare
a minţii. Iar cugetul care strigă neîmprăştiat, va fi auzit
de Domnul.
1) Adecă nu-şi poate linişti cineva mintea, dacă nu-ţi linişteşte şi t r u p u l ;
de asemenea nu se poate străbate dela vieaţa după trup la cea în duh, fără
liniştire şi rugăciune. 2) Gal 5, 17.
252

34. Mintea care se roagă neîmprăştiat, strâmtorează


şi frânge inima; iar „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu
nu o va urgisi".1
35. Rugăciunea încă se numeşte virtute, deşi e
maica virtuţilor. Căci le naşte pe acelea prin împreu-
narea cu Hristos.
36. Tot ce am săvârşi fără rugăciune şi nădejde
bună, ne este pe urmă vătămător şi fără preţ.
37. Când auzi că „cei de pe urmă vor fi întâi şi
cei dintâi vor fi pe urmă", 2 înţelege pe cei părtaşi
de virtuţi şi pe cei părtaşi de dragoste. Căci iubirea e
cea din urmă dintre virtuţi, după rând, dar e cea dintâi
dintre toate, după cinste, vădindu-le pe cele care s'au
născut înaintea ei, ca fiind cele de pe urmă.
38. Dacă, în vreme ce te rogi, te copleşeşte trân-
dăvia, sau eşti supărat în diferite chipuri de păcat, adu-ţi
aminte de moarte şi de muncile înfricoşate. Dar e mai
bine să te lipeşti de Dumnezeu prin rugăciune şi nă-
dejde, decât să te gândeşti la lucruri dinafară, chiar dacă
sunt de folos.
39. Niciuna din virtuţi nu deschide singură, prin
sine, uşa firii noastre, dacă nu sunt împletite toate între
olaltă.
40. Nu e înfrânat cel ce se nutreşte cu gânduri.
Căci chiar de sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca
nădejdea.
41. Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit.
Chiar de s'ar ruga un Sfânt pentru un asemenea păcat
al altuia, nu e auzit.
42. Cel ce se pocăeşte cum se cuvine nu va res-
pinge osteneala pentru păcatele vechi, ci îşi va câştiga
printr'ânsa îndurarea lui Dumnezeu.
43. Dacă suntem datori să facem în fiecare zi toate
câte le are firea noastră bune, ce vom da lui Dumnezeu
în schimb, pentru relele pe cari le-am făcut mai înainte?
1) Ps. 51, 19. 2) Mt. 19, 3 0 ; 20, 16.
MARCU ASCETUL 253

44. Orice prisos de virtute am adăuga astăzi, el e


o dovadă a negrijii trecute, nu un drept la răsplată.1
45. Cel ce se turbură cu mintea şi e liniştit cu trupul,
este asemenea celui turburat trupeşte şi împrăştiat cu
mintea.
46. Turburarea de bună voie fie a mintii, fie a tru-
pului, o sporeşte pe cealaltă, cea a minţii pe cea tru-
pească şi cea a trupului pe cea a minţii. Căci împreu-
narea lor dă naştere unui rău şi mai mare.
47. Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră
şi a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului.2
48. Dovada iubirii nefăţărite e iertarea nedreptăţilor.
49. Nu pot fi iertate din inimă greşelile cuiva, fără
cunoştinţă adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate
greşelile câte le face.
50. Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru
Domnul, căci la timpul cuvenit îţi vor veni înmulţite.
51. Când mintea uită de scopul cinstirii de Dum-
nezeu, fapta văzută a virtuţii îşi pierde valoarea.
52. Dacă fapta rău plănuită îi este stricăcioasă oricui,
cu mult mai mult celor ce nu au grijă de amănuntele ei.
53. Filosofează cu fapta despre voia omului şi despre
răsplata lui Dumnezeu. Căci ştiinţa nu e mai înţeleaptă
sau mai folositoare decât fapta.
54. Ostenelelor pentru evlavie le urmează mângâ-
ierea. Iar aceasta o cunoaştem prin legea lui Dumnezeu
şi prin conştiinţă.
55. Unul a primit un gând şi l-a ţinut fără multă
socoteală. Altul l-a primit şi l-a confruntat cu adevărul.
Ε de întrebat care dintre ei a lucrat cu mai multă evlavie ?
56. Răbdarea năcazurilor e semnul cunoştinţei ade-
vărate; la tel neînvinovăţirea oamenilor pentru nenoro-
cirile tale proprii.
57. Cel ce face binele şi caută răsplata, nu slujeşte
lui Dumnezeu, ci voii sale.
1) Vezi aceasta şi in „De baptismo" ; P. G 65, 1013. 2) Mt. 5, 44.
254 FILOCALIA

58. Cel ce a păcătuit, nu va putea scăpa de răsplată,


decât printr'o pocăinţă corespunzătoare cu greşeala.
59. Unii spun: „Nu putem face binele, dacă nu
primim în chip simţit harul Duhului".1
60. Aceasta o spun pentrucă, zăcând pururea în
plăceri, prin libera lor hotărîre, renunţă ca nişte neaju-
toraţi la ceea ce le este dat ca putere (τδ κατά δύναμη).2
61. Căci celor botezaţi în Hristos li s'a dăruit harul
în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împli-
nirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta în chip
ascuns; dar atârnă de noi să facem sau să nu facem
binele pentru care avem putere.
62. Mai intâiu harul trezeşte în chip dumnezeesc
conştiinţa. Aceasta îi face şi pe cei făcători de rele să
se căiască şi să placă lui Dumnezeu.
63. El e ascuns de asemenea în învăţătura ce ne-o
dă aproapele. Iar uneori se iveşte în cuget şi prin cetire;
sau învaţă mintea prin cugetarea naturală despre ade-
vărul lui. Dacă deci nu vom ascunde talantul acestei
cugetări, vom intra în chip simţit întru bucuria Domnului.
64. Cel ce cere lucrările Duhului înainte de împli-
nirea poruncilor e asemenea robului cumpărat cu bani,
care, îndată ce a fost cumpărat, cere deodată cu preţul
şi scrisoarea de slobozire.
65. Cel ce socoteşte necazurile venite dinafară ca
aduse de dreptatea lui Dumnezeu, acela, căutând pe
Domnul, a aflat deodată cu dreptatea Lui şi cunoştinţa.
66. Dacă vei înţelege ce zice Scriptura, că „în tot
pământul stăpânesc judecăţile lui Dumnezeu", 3 orice
1) Aceasta era una din învăţăturile greşite ale Masalianilor, cari susţi-
neau că harul numai atunci e prezent când e simţit.
2) In acest cap. se răspunde teoriei greşite din cap precedent, arătân-
du-se că harul ne este dat ca putere, dar transformarea acestei puteri în fapte
atârnă de noi. In P. G. 65, 937 acest cap. ţine în chip nimerit de cap. prece-
dent. De asemenea cele 3 cap. cari urmează, 61—63, alcătuiesc în P. G. unul
singur (56), în care Marcu Ascetul îşi expune învăţătura despre harul dat ca
putere la botez şi despre actualizarea lui prin fapte, în termeni aproape identici
cu cei din scrierea „Despre botez". 3) Psalm 105, 7.
MARCU ASCETUL 255

întâmplare ţi se va face învăţător spre cunoştinţa de


Dumnezeu.
67. Fiecare întâmpină ceea ce îi vine, după ideea
sa. Dar numai Dumnezeu ştie cum i se potriveşte fie-
căruia ceea ce îi vine.
68. Când suferi vreo ocară dela oameni, cugetă în-
dată la slava ce-ţi va veni dela Dumnezeu.1 Şi ocara
te va lăsa neîntristat şi neturburat; iar slava credincios
şi nesupus osândei, când va veni.
69. Când eşti lăudat de mulţime, după bunăvoiţa
lui Dumnezeu, să nu amesteci nimic semeţ în ceea ce
ţi-a hărăzit Domnul, ca nu cumva schimbându-te, să cazi
în starea dimpotrivă.
70. Sămânţa nu va creşte fără pământ şi apă; iar
omul nu se va folosi fără osteneli de bună voie şi fără
ajutor dumnezeesc.
71. Fără nor nu vine ploaie, iar fără conştiinţă bună
nu poţi plăcea lui Dumnezeu.
72. Nu respinge învăţătura, chiar dacă eşti foarte
cuminte. Căci iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare
ca înţelepciunea noastră.
73. Când inima e mişcată de vreo plăcere dela
locul ostenelilor de bună voie, devine anevoie de reţinut,
asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogoleşte
la vale.
74. Precum un viţel nedeprins, alergând după iarbă,
ajunge la un loc mărginit de prăpăstii din amândouă
părţile, la fel se află sufletul pe care gândurile l-au des-
făcut pe 'ncetul de locul său.
75. Când mintea, dobândind bărbăţie în Domnul,
desface sufletul de obişnuinţe învechite, atunci inima e
chinuită de minte şi de patimă, ca de nişte călăi, cari
o trag încoace şi încolo.
76. Precum cei ce plutesc pe mare rabdă cu plă-
cere arsura soarelui, la fel cei ce urăsc păcatul, iubesc
1) Ioan 5, 44.
FILOCALIA

mustrarea. Pentrucă cea dintâi se împotriveşte vântului,


cea de-a doua patimilor.
77. Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbăta 1 aduce
durere trupului şi întinare sufletului, la fel răscoala pa-
timilor în trupul îmbătrânit şi în sufletul sfinţit.
78. Nimenea nu e atât de bun şi de milos ca
Domnul; dar nici El nu iartă pe cel ce nu se pocăeşte.
79. Mulţi ne întristăm pentru păcate; dar primim
cu plăcere cauzele lor.
80. Sobolul, care se târîe sub pământ, fiind orb nu
poate vedea stelele ; la fel cel ce nu crede lui Dumnezeu
în privinţa celor vremelnice, nu poate crede nici în pri-
vinţa celor veşnice.
81. Cunoştinţa adevărată s'a dăruit oamenilor de
către Dumnezeu, ca har înainte de h a r ; şi ea învaţă pe
cei ce se împărtăşesc de ea, să creadă înainte de toate
în Cel ce le-a dăruit-o.
82. Când sufletul care a păcătuit nu primeşte neca-
zurile ce vin asupra-i, atunci îngerii zic despre el: „Am
doftorit Babilonul şi nu s'a vindecat".2
83. Mintea, care a uitat de cunoştinţa adevărată se
luptă pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt
de folos.
84. Precum focul nu poate zăbovi în apă, tot aşa
nici gândul urît în inima iubitoare de Dumnezeu. Căci
tot cel ce iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi osteneala.
Iar osteneala de bună voie e vrăjmaşă plăcerii prin fire.
85. Patima ajungând stăpână peste fapte cu aju-
torul voinţii, se impune pe urmă silnic şi dacă nu vrea
cel părtaş de ea.
86. De vin asupra noastră gânduri fără voie, să fim
siguri că iubim cauzele lor; iar de vin gânduri cu voia,
iubim şi lucrurile spre cari se îndreaptă.

1) Matei 24, 20. 2) Ieremia 51, 9.


MARCU ASCETUL 257

87. Părerea de sine şi îngâmfarea sunt pricini ale


hulirii; iar iubirea de argint şi slava deşartă sunt pricini
ale neîndurării şi ale făţărniciei.
88. Când diavolul vede că mintea s'a rugat din
inimă, aduce ispite mari şi răutăcios uneltite. Căci nu
vrea să stingă virtuţi mici prin ispite mari.
89. Un gând care zăboveşte arată împătimirea omului.
Iar dacă e alungat repede, arată războiu şi împotrivire.
90. Trei sunt lucrurile spirituale, la care vine mintea
când se schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire şi
cel împotriva firii. Când vine la locul după fire, se desco-
pere pe sine ca pricina gândurilor rele şi-şi mărturiseşte lui
Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când
vine la locul cel împotriva firii, uită de dreptatea lui
Dumnezeu şi se războeşte cu oamenii pe motiv că o
nedreptăţesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de
fire, află roadele Duhului Sfânt, pe care le-a arătat Apo-
stolul : iubire, bucurie, pace 1 şi cele următoare ; şi ştie
că dacă alege grijile trupeşti, nu poate rămânea acolo.
Dar dacă se desparte de locul acela, cade în păcat şi
în necazurile care urmează păcatului, chiar dacă nu în-
dată, dar desigur la vremea sa, când ştie dreptatea lui
Dumnezeu.
91. Atâta adevăr se cuprinde în cunoştinţa fiecăruia,
câtă siguranţă îi dau blândeţea, smerenia şi dragostea.
92. Tot cel ce s'a botezat după dreapta credinţă a
primit tainic tot harul. Dar se umple de cunoştinţa sigură
a acestui fapt, după aceea, prin lucrarea poruncilor.
93. Porunca lui Hristos, împlinită cu conştiinţă, dă-
rueşte mângâiere după mulţimea durerilor inimii. Dar fie-
care din acestea vine la timpul său.
94. Roagă-te stăruitor la orice lucru, ca unul ce nu
poti face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu.
95. Nimic nu ajută mai mult lucrării ca rugăciunea;
şi pentru a câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu, nimic nu
e mai de folos ca ea.
1) Galateni 5, 22,
258 FILOCALIA

96. Toată lucrarea poruncilor se cuprinde în ea.


Căci nimic nu stă mai sus ca dragostea de Dumnezeu.
97. Rugăciunea neîmprăştiată e semn de iubire faţă
de Dumnezeu la cel ce stărue în ea. Negrija de ea şi
împrăştierea ei, e dovada iubirii de plăceri.
98. Cel ce priveghează, rabdă şi se roagă nestrâm-
torat, se împărtăşeşte în chip vădit de Duhul Sfânt. Iar
cel ce e strâmtorat în acestea, dar rabdă totuşi cu voia,
primeşte şi el îndată ajutor.
99. O poruncă se vădeşte mai aleasă ca alta. De
aceea există şi o credinţă mai sigură ca altă credinţă.
100. Este o credinţă din auz, după Apostol,1 şi este
o credinţă, care e adeverirea lucrurilor nădăjduite. 2
101. Bine este să folosim prin cuvinte pe cei cari
întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugă-
ciune şi virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce pe
sine lui Dumnezeu, ajută şi aproapelui.
102. Dacă vrei să-l foloseşti fără vorbă multă pe
iubitorul de învăţătură, îndeamnă-l la rugăciune, la cre-
dinţă dreaptă şi la răbdarea năcazurilor. Căci prin acestea
se dobândesc toate celelalte virtuţi.
103. Pentru lucrurile, pentru cari şi-a pus cineva nă-
dejdea în Dumnezeu, nu se mai războieşte cu aproapele.
104. Dacă, potrivit Scripturii, tot ce ni se întâmplă
fără voie îşi are pricina în cele săvârşite cu voia, nimeni
nu e atât de duşman omului, ca el însuşi.
105. Tuturor relelor le premerge neştiinţa; iar a
doua după neştiinţă e necredinţa.
106. Fugi de ispită prin răbdare şi prin rugăciune.
Căci dacă i te împotriveşti fără acestea, vine asupra-ţi
şi mai năvalnic.
107. Cel blând pentru Dumnezeu e mai înţelept decât
cei înţelepţi şi cel smerit cu inima e mai puternic decât
cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos întru cu-
noştinţă. 3
1) Romani 10, 17 2) Evrei 11, 1. 3) Matei 11, 29
MARCU ASCETUL

108. Toate câte le grăim sau le săvârşim fără ru-


găciune, ni se arată pe urmă sau greşite sau vătămă-
toare, şi ne dovedesc lipsiţi de cunoştinţă, prin lucrurile
cari urmează.
109. Unul singur e drept din fapte, din cuvinte şi
din gânduri. Din credinţă însă, din har şi din pocăinţă,
sunt mulţi drepţi.
110. Precum celui ce se pocăeşte îi e străină cuge-
tarea semeaţă, aşa celui ce păcătueşte de bună voie îi
e cu neputinţă cugetarea smerită.
111. Cugetarea smerită nu e o osândire a noastră
din partea conştiinţei, ci cunoştinţa harului lui Dumnezeu
şi a compătimirii Lui.
112. Ceea ce e casa văzută pentru aerul obişnuit,
aceea este mintea raţională pentru harul dumnezeesc. Cu
cât scoţi mai mult materia afară, cu atât mai mult nă-
văleşte acela înăuntru; şi cu cât o mâni pe aceasta mai
mult înăuntru, cu atât mai mult se retrage acela.
113. Materia casei sunt vasele şi mâncările; iar
materia minţii, slava deşartă şi plăcerea.
114. Nădejdea în Dumnezeu face inima largă; iar
grija trupească o îngustează.
115. Harul Duhului e unul şi neschimbat; dar lu-
crează în fiecare precum voeşte.
116. Precum ploaia, curgând în pământ, dă plantelor
calitatea lor proprie, celor dulci dulceaţa şi celor acre
acreala, aşa harul, intrând în inimile credincioşilor, le
dărueşte lucrările cari se potrivesc cu diferitele virtuţi.
117. Celui ce flămânzeşte pentru Hristos, harul i se
face hrană; celui ce însetează, beutură preadulce; celui
ce tremură de frig, haină; celui ostenit, odihnă; celui ce
se roagă, deplină încredinţare; celui ce plânge, mângâiere.
118. Deci când auzi Scriptura spunând despre Duhul
Sfânt că s'a coborît peste fiecare dintre Apostoli,1 sau
că a năvălit asupra unui prooroc, 2 sau că lucrează,3
1) Fapte 2, 3. 2) I. Samuil 10, 10; Ezechiil 2, 2 3) I Corinteni 12, 11.
260 FILOCALIA

sau se întristează,1 sau se stinge,2 sau se mânie; şi


iarăşi că unii au pârga Duhului,3 alţii sunt plini de Duh
Sfânt,4 să nu cugeţi la vreo tăiere, sau la vreo prefacere,
sau la vreo schimbare a Duhului, ci crede, după cum
am spus mai înainte, că el e nemutat, neschimbat şi
atotputernic. De aceea, el rămâne în lucrări ceea ce
este, dar în acelaşi timp salvează în fiecare, în chip
dumnezeesc, ceea ce trebue salvat. Căci el se revarsă
peste cei botezaţi în chip desăvârşit, asemenea soarelui,
dar fiecare dintre noi se luminează în măsura în care,
urîndu-şi patimile cari-l întunecă, le smulge din sine;
precum de asemenea se întunecă în măsura în care, iu-
bindu-le, cugetă la ele.
119. Cel ce urăşte patimile smulge pricinile lor.
Iar cel ce se supune pricinilor e războit de patimi, chiar
dacă nu vrea.
120. Când suntem stăpâniţi de gânduri rele, să ne
învinovăţim pe noi înşine, şi nu păcatul strămoşesc. 5
121. Rădăcinile gândurilor sunt păcatele văzute, pe
cari le săvârşim cu mânile, cu picioarele şi cu gura.
122. Nu poate sta de vorbă cu patima în minte,
cel ce nu iubeşte pricinile ei.
123. Căci cine stă la târguială cu slava deşartă,
dacă dispreţueşte ruşinea? Sau cine se tulbură pentru
ocară, dacă iubeşte umilinţa? Cine primeşte plăcerea
trupească, având inimă sdrobită şi smerită? Sau cine se
îngrijeşte şi se luptă pentru cele vremelnice, dacă crede
în Hristos?
124. Cel care, dispreţuit fiind de cineva, nu se gâl-
ceveşte cu cel ce-l dispretueşte, nici cu cuvântul, nici cu
gândul, a dobândit cunoştinţă adevărată şi arată credinţă
tare Stăpânului.
125. Mincinoşi sunt fiii oamenilor, cari stau în cum-
pănă de-a face nedreptate.6 Dar Dumnezeu păstrează
pe seama fiecăruia ceea ce este drept.
1) Efeseni 4, 30. 2) I Tesal. 5, 19. 3) Romani 5, 23. 4) Fapte 2, 4.
5) Temă desvoltată in scrierea „Despre botez". 6) Psalm 62, 10.
MARCU ASCETUL

126. Dacă nici cel ce nedreptăţeşte nu ajunge la


vreun prisos, nici cel nedreptăţit nu e lipsit de ceva,
omul trece ca o umbră, şi deci în deşert se turbură.1
127. Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări,
cunoaşte că, după ce s'a umplut de gânduri de-ale sla-
vei deşarte, seceră acum cu scârbă spicele seminţelor
din inimă.
128. Cel ce s'a bucurat de plăcerile trupeşti mai
mult decât trebue, va plăti prisosul cu osteneli însutite.
129. Mai marele e dator să spună supusului ceea ce
e dator să facă; iar dacă nu e ascultat, să-i vestească
venirea relelor.
130. Cel ce este nedreptăţit de cineva şi nu cere
dela cel ce l-a nedreptăţit ceea ce i se datorează, crede,
cu privire la partea aceea, lui Hristos, şi va lua însutit
în veacul acesta şi va moşteni vieaţa veşnică.
131. Aducerea aminte de Dumnezeu face să se
nască în inimă osteneala şi durerea pentru cinstirea lui;
şi tot cel ce uită de Dumnezeu caută plăcerea şi fuge
de durere.
132. Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate
avea necazuri. Căci chiar dacă nu pentru el, e dator
totuşi să aibă necazuri pentru aproapele.
133. Când vrăjmaşul are în stăpânire multe zapi-
suri de ale păcatelor uitate, îl sileşte pe datornic să le
săvârşească şi prin aducerea aminte, folosindu-se cu vi-
clean meşteşug de legea păcatului.
134. Dacă vrei să-ţi aminteşti neîncetat de Dumnezeu,
nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabdă-le ca pe
unele ce vin după dreptate. Căci răbdarea lor trezeşte
şi înviorează amintirea prin fiecare întâmplare. Iar respin-
gerea lor micşorează durerea şi osteneala spirituală a
inimii şi prin aceasta produce uitarea.
135. Dacă vrei ca Domnul să-ţi acopere păcatele,
să nu-ţi arăţi oamenilor virtuţile. Căci ceea ce facem
noi cu acestea, aceea face Dumnezeu cu acelea.
1) Psalm 39, 7.
262 FILOCALIA

136. Ascunzându-ţi virtutea, nu te mândri, ca şi când


ai împlini dreptatea. Căci dreptatea nu stă numai în a
ascunde cele frumoase, ci şi în a nu gândi nimic din
cele oprite.
137. Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când
rabzi duşmănia care urmează, fără a pune la inimă răul.
Căci precum urmează nopţile zilelor, aşa urmează rău-
tăţile binefacerilor.
138. Slava deşartă, iubirea de argint şi plăcerea
nu lasă facerea de bine nepătată, dacă nu s'au topit
mai 'nainte prin frica lui Dumnezeu.
139. În durerile fără voie se ascunde mila lui Dum-
nezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi
izbăveşte de muncile veşnice.
140. Unii, împlinind poruncile, gândesc să le pună
în cumpănă cu păcatele. Iar alţii îşi câştigă bunăvoinţa
lui Dumnezeu prin jertfa Celui ce a murit pentru păcatele
noastre. Ε de întrebat care dintre aceştia cugetă drept?
141. Frica Gheenei şi dragostea Împărăţiei dau
puterea de a răbda necazurile. Iar aceasta nu vine dela
noi înşine, ci dela Cel ce cunoaşte gândurile noastre.
142. Cel ce crede în cele viitoare se înfrânează
dela plăcerile de aici, fără a face pe învăţătorul. Iar
cel care nu crede, caută plăcerea şi fuge de durere.
143. Să nu zici: cum se va deda săracul plăcerii,
neavând cele ce o pricinuesc? Căci cineva poate să se
dedea plăcerii prin gânduri, în chip şi mai ticălos.
144. Altceva e cunoştinţa lucrurilor şi altceva cu-
noaşterea adevărului. Pe cât se deosebeşte soarele de
lună, pe atât e mai de folos cea de a doua decât cea
dintâi.
145. Cunoştinţa lucrurilor creşte în proporţie cu
împlinirea poruncilor; iar cunoaşterea adevărului, pe
măsura nădejdii în Hristos.1
1) Ideea că prin virtute sporim in cunoaştere, formează o temă princi-
pală a Sf Maxim Mărturisitorul.
MARCU ASCETUL 263

146. De vrei aşadar să te mântueşti şi să vii la


cunoştinţa adevărului, încearcă totdeauna să te ridici
peste lucrurile ce cad sub simţuri şi să te lipeşti de
Dumnezeu numai prin nădejde. Căci în felul acesta,
privind uneori pe alături fără să vrei, vei afla Domnii
şi Stăpânii răsboindu-te prin atacurile (διά των προσβολών)
ce le vor da asupra ta. Dar biruindu-le prin rugăciune
şi rămânând cu bună nădejde, vei stărui în harul lui
Dumnezeu, care te isbăveşte de urgia viitoare.
147. Cine înţelege ceea ce a spus în chip tainic
sfântul Pavel, că lupta noastră e împotriva duhurilor
răutăţii,1 va înţelege şi parabola Domnului, prin care a
arătat că trebue să ne rugăm neîncetat şi să nu ne
lenevim.2
448. Legea porunceşte figurat să lucrăm şase zile,
iar a şaptea să ne odihnim. Lucrarea sufletului stă în
facerea de bine prin bani şi lucruri. Iar odihna lui, în a
vinde toate şi a le da săracilor, după cuvântul Dom-
nului. 3 Şi cel ce a ajuns astfel la odihnă prin lepă-
darea de averi, petrece în nădejdea mintală. La această
odihnă ne îndeamnă şi Pavel să intrăm cu sârguinţă,
zicând: „Să ne silim să intrăm la această odihnă". 4
149. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare,
nici hotărând că aici este răsplata obştească, ci fiindcă
trebue să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă
şi apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în Îm-
părăţia cerurilor. Aceasta descoperind-o şi Domnul a zis:
„Împărăţia cerurilor este înăuntru vostru! 5 Dar a spus-o
şi Apostolul: „Credinţa e adeverirea celor nădăjduite" 6 ;
şi iarăşi: „Alergaţi aşa ca să o l u a ţ i " 7 ; şi iarăşi: „Cer-
cetaţi-vă pe voi înşivă de sunteţi în credinţă. Sau nu cu-
noaşteţi că Iisus Hristos locueşte în voi? Afară numai
dacă nu sunteţi creştini netrebnici". 8
150. Cel ce cunoaşte adevărul nu se împotriveşte
necazurilor, cari vin asupra lui. Căci ştie că-l conduc
pe om spre frica de Dumnezeu.
1) Efeseni 6, 12 2) Luca 18, l, 3) Matei 19, 21 4) Evrei 4, 11 5) Luca
17, 21. 6) Evrei 11, 1. 7) I Corinteni 9, 24. 8) II Corinteni 13, 5
264 FILOCALIA

151. Păcatele de odinioară, pomenite special după


chipul lor, vatămă pe cel cu bună nădejde. Căci dacă
îi apar în cuget însoţite de întristare, îl desfac de nă-
dejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, îşi întipă-
resc din nou vechea întinăciune.
152. Când mintea, prin lepădarea de sine, se tine
strâns numai de gândul nădejdii,1 vrăjmaşul, sub motiv
de mărturisire, îi zugrăveşte păcatele de mai înainte, ca
să stârnească din nou patimile uitate prin harul lui Dum-
nezeu şi, pe nebăgate de seamă, să f acă pe om nedrept.
Căci făcând vrăjmaşul aceasta, de va fi omul luminat şi
urîtor de patimi, se va întuneca, turburându-se pentru
cele făcute. Iar de va fi încă înceţoşat şi iubitor de plă-
ceri, va zăbovi desigur în convorbirea pătimaşe cu mo-
melile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o mărturisire ,
ci început de păcătuire.
153. Dacă vrei să aduci lui Dumnezeu mărturisire
fără osândă, nu pomeni special, după chipul lor, gre-
şelile, ci rabdă cu bărbăţie urmările lor.
154. Întâmplările dureroase vin asupra noastră pentru
păcatele făcute mai 'nainte, fiecare greşală aducând după
sine ceea ce se leagă de firea ei.
155. Cel ce cunoaşte şi ştie adevărul, nu se măr-
turiseşte lui Dumnezeu prin amintirea celor săvârşite, ci
prin răbdarea celor ce vin pe urmă asupra lui.
156. Când respingi durerea şi ocara, nu făgădui că
te vei pocăi prin alte virtuţi. Căci slava deşartă şi fuga
de dureri obişnuiesc să slujească păcatului chiar şi prin
cele de-a dreapta (prin virtuţi).
157. Precum virtuţile obişnuesc să se nască din du-
reri şi din ocări, aşa păcatele se nasc din plăceri şi laude.

1) Μ ο ν ο λ ό γ ω τ ο ς έ λ π ί ς poate avea trei înţelesuri: a) o nădejde t a r e


ocupă sufletul în întregime ; b) nădejdea care nu se gândeşte decât la un lucru ;
c) nădejdea care nu-şi cuprinde obiectul prin imagini, ci numai printr'un gând
lipsit de imagini, dat fiind că imaginile atrag mintea spre lucruri sensibile şi
spre păcate. Poate că în acest loc sunt vizate toate aceste înţelesuri.
MARCU ASCETUL 265

158. Orice plăcere trupească vine dintr'o lenevire


de mai 'nainte. Iar lenevia se naşte din necredinţă.
159. Cel ce zace sub păcat nu poate birui singur
cugetul trupesc. Căci aţâţarea se mişcă fără odihnă în
mădularele sale.
160. De suntem pătimaşi, trebue să ne rugăm şi să
ne supunem. Căci de abia cu ajutor ne putem război
cu obişnuinţele păcatului.
161. Cel ce-şi loveşte voia cu supunerea şi cu ru-
găciunea, este luptător cu bun meşteşug, vădind lupta
mintală pe care o poartă, prin reţinerea dela cele su-
puse simţurilor.
162. Cel ce nu-şi uneşte voia sa cu Dumnezeu se
poticneşte în faptele sale şi cade în mâinile vrăjmaşilor.
163. Când vezi doi răi, având dragoste unul faţă
de altul, cunoaşte că fiecare ajută să se împlinească
voia celuilalt.
164. Cel ce cugetă semeţ şi cel ce iubeşte slava
deşartă se însoţesc cu plăcere unul cu altul. Căci cel
dintâi laudă pe iubitorul de slavă deşartă, care-i cade
înainte slugarnic; iar celalalt măreşte pe cel cu cuget
semeţ, care-l laudă într'una.
165. Cel ce ascultă cu dragoste de adevăr scoate
folos din amândouă părţile: pentru cele bune primind
mărturie, se face şi mai grabnic la ele; pentru cele rele
fiind mustrat, e silit să se pocăiască. După sporirea noa-
stră trebue să ne fie şi vieaţa; şi după vieaţă suntem
datori să înălţăm lui Dumnezeu rugăciunile noastre.
166. Bine este să ţinem porunca cea mai cuprin-
zătoare şi să nu ne îngrijim de nimic în parte, ca astfel
să nu trebuiască nici să ne rugăm pentru ceva aparte,
ci să cerem numai Împărăţia lui Dumnezeu, după cu-
vântul Domnului.1 Iar dacă ne îngrijim de fiecare tre-
buinţă, suntem datori să ne şi rugăm pentru fiecare.
Căci cel ce face sau se îngrijeşte de ceva fără rugă-
1) Mt. 6, 33.
266 FILOCALIA

ciune, nu se află pe drumul cel bun care duce spre sfâr-


şitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul: „Fără
mine nu puteţi face nimic".1
167. Cel ce nesocoteşte porunca rugăciunii, cade în
neascultări şi mai rele, una predându-l alteia, ca legat
în lanţuri.
168. Cel ce primeşte necazurile de acuma, în nă-
dejdea bunătăţilor de mai târziu, a aflat cunoştinţa ade-
vărului şi se va izbăvi repede de mânie şi întristare.
169. Cel ce primeşte reaua pătimire şi necinstea
pentru adevăr umblă pe calea apostolilor, luând crucea
şi încingându-se cu lanţuri. Iar cel ce încearcă să aibă
grijă de inima sa fără acestea, rătăceşte cu mintea şi
cade în ispitele şi cursele diavolului.
170. Nu poate birui cel ce se războieşte nici gân-
durile rele fără să biruiască pricinile lor, nici pricinile
fără gânduri. Căci când răpunem pe una în parte, nu
peste mult suntem prinşi prin cealaltă de către amândouă.
171. Cel ce se luptă cu oamenii, de frica relei pă-
timiri şi a ocărilor, sau va pătimi aici necazuri şi mai
multe, sau va fi muncit fără milă în veacul viitor.
172. Cel ce vrea să fie ferit de orice întâmplare
rea e dator să-şi încredinţeze toate trebile lui Dumnezeu
prin rugăciune; apoi mintea lui să se ţină strâns de
nădejdea în El, iar grija pentru lucrurile supuse simţu-
rilor să o nesocotească cu toată puterea.
173. Când află diavolul pe un om, prins fără tre-
buinţă de cele trupeşti, mai întâi îi răpeşte trofeele cu-
noştinţii, pe urmă îi taie nădejdea în Dumnezeu, cum
i-ar tăia capul.
174. Dacă ocupi vreodată poziţia întărită a rugă-
ciunii curate, nu primi în acea vreme cunoştinţa lucru-
rilor, ridicată în faţa ta de vrăjmaşul, ca să nu pierzi
ceea ce e mai de preţ. Căci mai bine este să-l săgetăm
cu săgeţile rugăciunii, stând închişi în cetăţuia noastră,
1) Io 15, 5
MARCU ASCETUL 267

decât să stăm de vorbă cu el, care ne aduce daruri,


uneltind să ne desfacă de rugăciunea împotriva lui.
175. Cunoştinţa lucrurilor foloseşte omului în vreme
de ispită şi de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl
păgubeşte.
176. Dacă ţi s'a rânduit să înveţi întru Domnul şi
nu eşti ascultat, întristează-te cu mintea, dar nu te tur-
bura la arătare. Căci întristându-te, nu vei fi osândit cu
cel neascultător. Dar turburându-te, vei fi ispitit prin
acelaşi lucru.
177. În vremea tâlcuirii, să nu ascunzi cele ce pri-
vesc pe cei de faţă, povestindu-le lucrurile cuviincioase
şi vrednice de laudă mai lămurit, iar pe cele greu de
auzit, mai acoperit.
178. Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i
aduci greşala în faţă. Căci aceasta tine mai mult de
stăpânire, decât de sfătuire.
179. Cele spuse la plural se fac tuturor de folos,
arătând fiecăruia în conştiinţă cele ale sale.
180. Cel ce vorbeşte drept e dator şi el să fie plin
de mulţumire, ca unul ce primeşte cuvintele dela Dum-
nezeu. Căci adevărul nu este al celui ce grăeşte, ci al
lui Dumnezeu, care i-l dărueşte.
181. Nu te gâlcevi cu cei cari nu ţi-au făcut măr-
turisire de supunere, când se împotrivesc adevărului, ca
să nu-ţi stârneşti ura, cum zice Scriptura.
182. Acela care cedează ucenicului când se împo-
triveşte unde nu trebue, îl rătăceşte în privinţa acelui
lucru şi-l pregăteşte să nesocotească rânduelile supunerii.
183. Cel ce sfătueşte sau mustră întru frica lui
Dumnezeu pe acela care păcătueşte, îşi câştigă sie-şi
virtutea opusă greşelii. Iar cel ce ţ i n e minte răul şi
osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după
legea duhovnicească.
184. Cel ce a învăţat bine legea se teme de le-
giuitor; iar temându-se de El, se fereşte de tot răul.
268 FILOCALIA

185. Nu vorbi cu două limbi, într'un fel arătându-te


cu cuvântul, şi într'alt fel aflându-te cu conştiinţa. Căci
pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osândă. 1
186. Adeseori cel ce spune adevărul e urît de cei
fără de minte, după Apostol.2 Iar cel făţarnic este iubit.
Dar nici una dintre aceste răsplăti nu ţine multă vreme.
Căci domnul va răsplăti fiecăruia, la vremea sa, ceea
ce trebue.
187. Cel ce voeşte să înlăture relele viitoare e dator
să poarte cu plăcere pe cele de acuma. Căci astfel,
împăcându-se înţelepţeşte cu lucrurile, va ocoli prin
dureri mici, pedepse mari.
188. Împrejmueşte-ţi cuvântul cu întărituri dinspre
partea laudei de sine şi cugetul dinspre partea înaltei
păreri despre tine, ca nu cumva cedând să faci cele
dimpotrivă. Căci binele nu se săvârşeşte numai de către
om, ci şi de către Dumnezeu, atotvăzătorul.
189. Atotvăzătorul Dumnezeu precum dă răsplătiri
cuvenite faptelor noastre, aşa şi cugetelor şi gândurilor
noastre celor de bună voie.
190. Gândurile fără de voie răsar din păcatul de
mai înainte; iar cele cu voia, din voinţa liberă. De
aceea, cele din urmă, sunt pricinile celor dintâi.
191. Gândurile rele neintenţionate le urmează întri-
starea. De aceea şi dispar degrabă. Iar celor intenţionate
le urmează bucurie. De aceea cu anevoe ne isbăvim
de ele.
192. Iubitorul de plăcere se întristează de dojeniri
şi de strâmtorări; iar iubitorul de Dumnezeu, de laude
şi de prisosiri.
193. Cel ce nu cunoaşte judecăţile lui Dumnezeu
merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă
părţile de prăpăstii şi uşor e răsturnat de orice vânt.
Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit,
se oţăreşte; când îi merge bine, îşi pierde cuviinţa;
1) Sirach, 28, 15. 2) Io. 8, 40.
MARCU ASCETUL 269

când ajunge în suferinţe, se tângueşte; de înţelege ceva


caută numaidecât să arate; când nu înţelege, se face
că înţelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac,
se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăsneală;
când posteşte, se umple de slavă deşartă; cu cei ce-l
mustră, se ia la ceartă; iar cei ce-l iartă, îi socoteşte
proşti.
194. Dacă, prin urmare, cineva n'a dobândit, prin
harul lui Hristos, cunoştinţa adevărului şi frica de Dum-
nezeu, se răneşte cumplit nu numai de patimi, ci şi de
alte întâmplări.
195. Când vrei să descurci un lucru încurcat, caută
în privinţa lui ce place lui Dumnezeu, şi vei afla desle-
garea folositoare.
196. Când Dumnezeu binevoeşte să se facă un
lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Dar când
El nu binevoeşte, se împotriveşte şi zidirea.
197. Cel ce se împotriveşte necazurilor, se războ-
ieşte fără să ştie cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce
le primeşte întru cunoştinţă adevărată, acela rabdă pe
Domnul, cum zice Scriptura.
198. După ce a venit încercarea, nu întreba de ce,
sau prin cine a venit, ci cum să o porţi cu mulţumire,
fără întristare şi fără pomenirea răului.
199. Răul dela altul nu ne sporeşte păcatul, dacă
nu îl primim cu gânduri rele.
200. Dacă nu e uşor să afli pe cineva să placă lui
Dumnezeu fără să fie încercat, trebue să mulţumim lui
Dumnezeu pentru toată întâmplarea.
201. Dacă Petru n'ar fi rămas fără izbândă în pes-
cuitul de noapte, 1 nu ar fi izbândit în cel de zi. Şi dacă
Pavel nu şi-ar fi pierdut vederea ochilor,2 nu ar fi câşti-
gat-o pe cea a minţii. Iar dacă Ştefan nu ar fi fost bat-
jocorit ca hulitor, nu ar fi văzut pe Dumnezeu, când i
s'au deschis cerurile.3
1) Luca 5, 5—6. 2) Fapte 9, 8. 3) Fapte 7, 55.
270 FILOCALIA

202. Precum lucrarea după Dumnezeu e virtute, aşa


necazul împotriva aşteptării se numeşte încercare.
203. Dumnezeu a încercat pe Avraam, adică i-a
adus necaz cu folos, nu ca să afle cum este, căci Cel
ce cunoaşte toate înainte de naşterea lor îl cunoştea şi
pe el, ci ca să-i dea prilejuri pentru o credinţă desăvârşită.
204. Tot necazul vădeşte aplecarea voinţii, dându-i
acesteia prilej să încline fie la dreapta, fie la stânga. De
aceea necazul ce se întâmplă să vină se numeşte încer-
care, dând celui ce se împărtăşeşte de el cunoştinţa
voilor sale ascunse.
205. Frica de Dumnezeu ne sileşte să luptăm cu
păcatul. Dar luptând noi, însuşi harul lui Dumnezeu îl
surpă.
206. Înţelepciunea nu stă numai în a cunoaşte ade-
vărul din înălţimea naturală, ci şi în a răbda răutatea
celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci
cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar
cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cu-
getare.
207. De vrei să nu fii muncit de gânduri rele, pri-
meşte umilirea sufletului şi necazul trupului. Iar aceasta
nu numai în parte, ci în toată vremea şi locul şi lucrul.
208. Cel ce se lasă povăţuit de bună voie prin ne-
cazuri, nu va fi stăpânit de gândurile fără de voie. Iar
cel ce nu primeşte pe cele dintâiu, va deveni, chiar dacă
nu vrea, robul celor de al doilea.
209. Dacă eşti nedreptăţit şi ţi se înăspreşte inima,
nu te întrista, căci cu bun rost a fost pus în mişcare
ceea ce ţi s'a întâmplat. Ci bucurându-te, alungă gân-
durile cari răsar, ştiind că, biruindu-le dela primul atac,
va fi biruit împreună cu ele şi răul după ce a fost pus
în mişcare; dar dacă gândurile continuă să se mişte, şi
răul sporeşte.
210. Fără sdrobirea inimii, e cu neputinţă să ne iz-
băvim cu totul de păcat. Iar inima se sdrobeşte prin
înfrânarea dela trei lucruri: dela somn, dela hrană şi
MARCU ASCETUL 271

dela lenevirea trupească. Căci prisosinţa acestora să-


deşte iubirea de plăcere ; iar iubirea de plăcere primeşte
gândurile rele. Pe de altă parte, ea se împotriveşte atât
rugăciunii, cât şi slujirii cuvenite.
211. Dacă ai fost rânduit să porunceşti fraţilor, pă-
zeşte rânduiala ta şi să nu treci sub tăcere cele cuve-
nite de frica celor ce se împotrivesc. Când vor asculta,
vei avea plată pentru virtutea lor; când nu vor asculta,
desigur îi vei ierta şi vei lua de asemenea iertare dela
Cel ce a zis: „Iertaţi şi se va ierta vouă". 1
212. Toată încercarea se aseamănă cu un târg. Cel
ce ştie să facă negustorie, câştigă mult; iar cel ce nu
ştie, sufere pagubă.
213. Pe cel ce nu ascultă de un cuvânt nu-l sili cu
ceartă; ci câştigul, pe care el l-a lepădat, adunăţi-l ţie.
Căci hotărîrea de a nu pune răul la inimă îţi va folosi
mai mult decât îndreptarea lui.
214. Când vătămarea ce izvorăşte dela unul se în-
tinde la mulţi, nu trebue să ai îndelungă răbdare, nici
să cauţi folosul tău, ci al celor mulţi, ca să se mântu-
iască. Căci e mai folositoare virtutea multora, decât cea
a unuia.
215. De va cădea cineva în orice fel de păcat şi
nu se va întrista pe măsura greşelii, cu uşurinţă va cădea
iarăşi în aceeaşi cursă.
216. Precum leoaica nu se apropie cu prietenie de
junincă, la fel neruşinarea nu primeşte de bunăvoie în-
tristarea după Dumnezeu. 2
217. Precum oaia nu se împreună cu lupul, pentru
naşterea de pui, aşa nici durerea inimii cu neruşinarea,
pentru zămislirea virtuţilor.
218. Nimenea nu poate avea durere şi întristare
după Dumnezeu, de nu va iubi mai 'nainte pricinile lor.
219. Frica de Dumnezeu şi mustrarea primesc între
ele întristarea. Iar înfrânarea şi privegherea se însoţesc
cu durerea.
1) Luca 6, 37 2) II Cor. 7, 10.
272 FILOCALIA

220. Cel ce nu se lasă povăţuit de poruncile şi de


îndemnurile Scripturii, va fi mânat înainte de biciul ca-
lului şi de boldul asinului. 1 Iar de se va împotrivi şi
acestora, i se vor strânge fălcile în zăbale şi frâu. 2
221. Cel biruit cu uşurinţă de cele mici e robit
neapărat şi de cele mari. Iar cel ce le dispretueşte pe
acelea, le va sta împotrivă şi celor mari, întru Domnul.
222. Nu încerca să foloseşti prin mustrări pe cel
ce se laudă cu virtuţile, fiindcă acela nu poate fi şi
iubitor de fală şi iubitor de adevăr.
223. Tot cuvântul lui Hristos descopere mila şi
dreptatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi toarnă prin
auz puterea lor în cei ce ascultă cu plăcere. Dar cei
nemilostivi şi nedrepţi, ascultând fără plăcere, nu au
putut cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au şi
răstignit pe Cel ce o grăia. Deci să băgăm şi noi de
seamă de ascultăm cu plăcere de El. Căci chiar El a
zis: „Cel ce mă iubeşte pe Mine va păzi poruncile Mele
şi va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voiu iubi pe el şi
Mă voiu arăta lui".3 Vezi cum a ascuns arătarea Sa în
porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinză-
toare este dragostea către Dumnezeu şi către aproapele.
Iar aceasta ia fiinţă din înfrânarea dela cele materiale
şi din liniştirea gândurilor.
224. Domnul, ştiind aceasta, ne porunceşte zicând:
„Să nu vă îngrijiţi de ziua de mâine". 4 Şi cu dreptate.
Pentrucă cel ce nu s'a izbăvit de cele materiale şi de
grija lor, cum se va izbăvi de gândurile rele? Iar cel
învăluit de gânduri, cum va vedea păcatul, care este
acoperit de ele ? Căci păcatul e un întunerec şi o ceaţă
a sufletului, ce se lasă din gânduri, din cuvinte şi din
fapte rele. Şi păcatul se naşte aşa că diavolul ispiteşte
pe om printr'o momeală care nu-l forţează şi îi arată
începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din
pricina iubirii de plăcere şi a slavei deşarte. Căci deşi

1)Prov. 26, 3. 2) Ps 32, 9. 3) Io. 14, 21. 4) Matei 6, 37.


MARCU ASCETUL 273

prin judecată nu voieşte, dar cu lucrarea se îndulceşte


şi îl primeşte. Iar cel ce nu-şi vede acest păcat cuprin-
zător, cum se va ruga pentru el ca să se curăţească?
Şi cel ce nu s'a curăţit, cum va afla locul fiinţei curate?
Iar de nu-l va afla, cum va vedea casa cea mai din-
lăuntru a lui Hristos, dacă suntem casa lui Dumnezeu,
după cuvântul prorocesc, evangelicesc şi apostolesc?
225. Trebue, aşadar, ca urmare a celor spuse
mai 'nainte, să căutăm casa aceasta şi să stăruim a
bate la uşa ei prin rugăciune, ca, fie acum, fie în ceasul
morţii, să ne deschidă stăpânul şi să nu ne spună ca
unora, cari n'am avut grijă: „Nu vă ştiu pe voi de unde
sunteţi".1 Ba suntem datori nu numai să cerem şi să
luăm, ci să şi păstrăm ceea ce ni s'a dat. Căci sunt
unii, cari şi după ce au primit, au pierdut. De aceea,
poate, cunoştinţa simplă, sau chiar şi o experienţă
întâmplătoare a lucrurilor spuse mai 'nainte o au şi cei
mai tineri şi mai târzii la învăţătură. Dar trăirea stărui-
toare, cu răbdare, n'o au decât cei evlavioşi şi mult
încercaţi dintre bătrâni, cari, pierzând-o adeseori din
neatenţie, au căutat-o iarăşi cu osteneli de bună voie şi
au aflat-o. Să nu încetăm să facem şi noi la fel, până
când o vom dobândi într'o astfel de măsură, încât să
nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia.
226. Aceste puţine învăţături ale legii duhovniceşti
le-am cunoscut din cele multe. Asupra lor stărue neîncetat
şi marele Psalmist, vrând să le înveţe şi să le împli-
nească cei ce cântă neîntrerupt în Domnul Iisus: Lui I
se cuvine slava, stăpânirea şi închinarea, acum şi în
veci. Amin.
1) Luca 13, 25.
Al aceluiaşi

Răspuns acelora cari se îndoiesc


despre Dumnezeescul Botez1

Unii socotesc Sfântul Botez desăvârşit, întemein-


du-se pe Scriptură, care zice: „Scoală-te, primeşte
botezul şi spală-te de păcatele tale",2 s a u :
„Spălaţi-vă şi fiţi curaţi", 3 sau: „Dar v'aţi spălat, dar
v'aţi curăţit",4 precum şi alte multe de felul acesta. Alţii
însă susţin că păcatul cel vechiu se desfiinţează abia prin
nevoinţe, aducând şi ei mărturia Scripturii, care zice: „Să
ne curăţim pe noi înşine de toată întinăciunea trupului
şi a duhului".5 Ba aceştia susţin că chiar şi lucrarea
însăşi a păcatului se află în ei după Botez.
Ce vom zice noi la acestea, sau cui vom crede?
Răspuns

Trebue să credem propovedaniei Apostolilor şi să


rămânem pe lângă mărturisirile lor şi să nu ispitim pu-
terea lui Dumnezeu prin socotinţe omeneşti. De ase-
menea să nu primim iarăşi de bunăvoie jugul robiei,
ci să ţinem strâns la libertatea noastră prin împlinirea
poruncilor. Căci pe măsura împlinirii lor aflăm tot ade-
vărul, precum trebue să ştim limpede că pe măsura ne-
împlinirii lor stăm sub puterea păcatului. Numai fiindcă
am socotit deşartă propovedania, ascultând mai mult de
1) Editat în P. G. 65, 9 8 5 - 1028. 2) Fapte 22, 16. 3) Isaia 1, 16.
4) I Corinteni 6, 11. 5) II Corinteni 7, 1.
MARCU ASCETUL 275

curiozitatea noastră decât de cuvântul lui Dumnezeu, s'a


făcut deşartă şi credinţa noastră şi ne aflăm încă în păcate.

Întrebare
Noi nu spunem că propovedania este deşartă, ci
căutăm să aflăm adevărul.

Răspuns
Dacă ţinem propovedania de adevărată, să împlinim
toate poruncile şi atunci vom şti de mai suntem stăpâ-
niţi de păcat. Căci Sfântul Botez este desăvârşit, dar nu
desăvârşeşte pe cel ce nu împlineşte poruncile. Drept
aceea să nu credem socotinţelor omeneşti, ci mai de
grabă dumnezeeştei Scripturi, care spune: „Hristos a
murit pentru păcatele noastre", 1 s a u : „Ne-am îngropat
cu El prin botez", 2 sau: „Cel ce a murit s'a îndreptat
de păcat", 3 sau „Păcatul nu va mai stăpâni peste noi", 4
de vom împlini poruncile; iar de nu le împlinim, suntem
necredincioşi şi stăpâniţi de păcat. Căci credinţa stă nu
numai în a ne fi botezat în Hristos, ci şi în a împlini
poruncile Lui. Că odată ce ne-am îngropat cu El prin
Botez, ne-a şi ridicat pe noi şi ne-a aşezat împreună cu
Sine în cele cereşti, e vădit din Scripturi.5 Dar nu e
mai puţin vădit că ne-a dat şi porunci, ca, împlinindu-le,
să aflăm desăvârşirea pe care ne-a dat-o nouă. Iar de
nu le vom împlini, ne vom arăta stăpâniţi de păcat.
Dacă zicem deci că păcatul se desfiinţează prin
fapte, atunci „Hristos a murit în deşert" 6 şi toate cele
spuse sunt mincinoase. Şi dacă aceştia spun că Botezul
nu este desăvârşit, ci dobândesc desăvârşirea prin ne-
voinţe, deşartă este pentru ei şi legea libertăţii şi toată
legiuirea Noului Testament e desfiinţată. Ba aceştia Îl
fac şi pe Hristos însuşi nedrept, odată ce porunceşte
celor botezaţi să săvârşească fapte de-ale libertăţii, câtă
1) I. Corinteni 15, 3. 2) Romani 6, 4. 3)Romani 6, 3. 4) Romani 6, 14.
5) Efeseni 2, 6. 6) Galateni 2, 21.
276 FILOCALIA

vreme ei sunt robiţi de păcat împotriva voii. Iar harul


lui Dumnezeu nu mai e în acest caz har, ci răsplata
nevoinţelor noastre. Căci dacă prin fapte (scăpăm de
păcat), atunci nu mai putem spune că prin har. Iar dacă
prin har, fapta nu mai e faptă, ci poruncă a Celui ce
ne-a eliberat, şi faptă a libertăţii şi a credinţii. Acestea
li le-a spus Sfântul Pavel mai înainte Galatenilor, po-
trivit cu iconomia dumnezeească, sfătuindu-i ca pe unii
ce erau la fel de necredincioşi ca şi aceştia de acum.
Dar noi nu avem aceeaşi necredinţă în harul lui
Dumnezeu. Să nu fie! Nici nu tăgăduim credinţa în pro-
povedania apostolică. Ci, chiar dacă suntem ţinuţi sub
păcat şi după Botez, aceasta nu se întâmplă din pricină
că Botezul ar fi nedesăvârşit, ci pentrucă nesocotim po-
runca şi ne alipim de plăceri de bună voie, cum ne
mustră dumnezeeasca Scriptură. Căci omul se întoarce
cu voia sa liberă la păcatul său, „ca un câine care
vine la vărsătura sa". 1 Pentrucă nici Botezul, nici Dum-
nezeu, nici Satana nu sileşte voia omului. Oare n'au
auzit aceştia că poruncile lui Hristos, cele date după
Botez, sunt o lege a libertăţii? Căci zice Scriptura: „Aşa
să lucraţi şi aşa să grăiţi, ca unii ce veţi avea să fiţi
judecaţi prin legea libertăţii".2 Şi iarăşi zice Sfântul
Petru: „Adăugaţi la credinţa voastră virtutea".3 Iar după
ce spune cele următoare, adaugă zicând: „Cel care nu
are acestea e orb cu vederea micşorată, uitând de cu-
răţirea păcatelor lui de demult".4 Aţi putut înţelege din
cele spuse că e vorba de curăţirea întâmplată în chip
tainic prin Botez, dar care e aflată efectiv (ενεργώς) prin
porunci.
Dacă însă, botezându-ne, nu ne-am eliberat de pă-
catul strămoşesc, e vădit că nu putem săvârşi nici fap-
tele libertăţii. Iar dacă putem să le săvârşim pe acestea,
arătat este că tainic ne-am eliberat de robia păcatului,
precum este scris: „Legea Duhului vieţii m'a slobozit pe
1) II Petru 2, 21. 2) Iacob 2, 13. 3) II Petru 1, 5. 4) II Petru 1, 9
MARCU ASCETUL 277

mine de legea păcatului şi a morţii", 1 dar nesocotind


poruncile Celui ce ne-a curăţit pe noi, suntem purtaţi
de păcat. Drept aceea, sau arată-mi tu mie că cei bo-
tezaţi nu pot împlini poruncile libertăţii şi atunci Botezul
nu e desăvârşit; sau, arătând noi că aceştia au primit
o astfel de putere, să mărturisească toţi că au fost eli-
beraţi prin harul lui Hristos, dar s'au predat pe ei înşişi
în robia păcatelor prin faptul că n'au împlinit toate po-
runcile, şi de aceea iarăşi s'au supus lor. Şi dovada s'o
ia chiar din mărturia adusă de ei: „Să ne curăţim pe
noi înşine, fraţilor, de toată întinăciunea trupului şi a
duhului".2 Căci cel robit păcatului cum se poate curăţi
însuşi pe sine de toată întinăciunea trupului şi a duhului,
odată ce nu are libertatea şi puterea trebuincioasă, ci e
ţinut sub păcat? Iar dacă ai stăpânire peste patimi, poţi
cunoaşte că nu eşti ţinut sub ele prin puterea lor, ci din
pricina voinţii tale. Deci toate câte ni le spune dumne-
zeeasca Scriptură despre curăţire, ni le spune ca unor
oameni liberi şi ca unor oameni liberi ne dă îndemnul
să nu rămânem în asemenea gânduri, ci să iubim liber-
tatea, având puterea să înclinăm spre ceea ce vrem, fie
bine, fie rău.
Întrebare
Dacă ne-am eliberat la Botez, de ce nu vedem aerul
libertăţii, cum îl văd cei ce se nevoiesc?
Răspuns
Vederea noastră este întunecată de plăcerile cu voia
şi de nesocotirea poruncilor, pe cari aceia le-au împlinit.
Căci am spus mai înainte că omul se eliberează prin
darul lui Hristos, dar voia sa stăruie pe lângă ceea ce
iubeşte, chiar după ce s'a botezat, din pricina libertăţii
sale. Când Iisus zice: „Cei ce se silesc răpesc Împărăţia
Cerurilor", 3 vorbeşte despre voia noastră, vrând ca fie-
care din noi să se silească potrivit cu Botezul, ca să nu
se abată spre rău, ci să stăruiască în bine. De sigur,
1) Romani 8, 2 2) II Cor. 7, 1. 3) Matei 11. 12.
278 FILOCALIA

precum omul pătimea de silă sub robia Stăpâniilor (rele),


Dumnezeu putea să ne slobozească şi să ne facă ne-
schimbători tot cu sila. Dar n'a tăcut aşa, ci prin Botez
ne-a scos cu sila din robie, desfiinţând păcatul prin cruce,
şi ne-a dat poruncile libertăţii, dar a urma sau nu po-
runcilor a lăsat la voia noastră liberă. Drept aceea, îm-
plinind poruncile ne arătăm dragostea faţă de Cel ce
ne-a eliberat; iar nepurtând grijă de ele, sau neîmpli-
nindu-le, ne dovedim împătimiţi de plăceri.
Dar aceştia se poticnesc chiar în gândurile lor când
zic: „Vrem să împlinim poruncile, dar nu putem, fiind
ţinuţi cu puterea de păcat; de aceea trebue să ne nevoim
mai întâi şi să ştergem păcatul ca să putem împlini po-
runcile libertăţii". Ei nu înţeleg însă ce zic, nici ceea ce
vreau să dea ca lucru sigur. Căci dacă nu ai peste tot
libertate şi nu poţi împlini poruncile, prin cari nevoinţe
zici că ştergi păcatul? Pentrucă nevoinţele celor credin-
cioşi sunt porunci. Tu deci zici: „Nu pot împlini porun-
cile, până nu mă voiu curăţi întâi prin nevoinţe". Dar
arată-mi atunci nevoinţele, de cari zici că sunt afară de
porunci, şi voiu crede părerii tale. Dacă îmi arăţi rugă-
ciunea, ea e poruncă; dacă îmi arăţi postul, e tot po-
runcă ; privegherea, de asemenea e poruncă; dărnicia, la
fel e poruncă; punerea sufletului, tot poruncă este; cu-
răţirea gândurilor, e şi ea poruncă; crucea, moartea şi
orice altă faptă a virtuţii ai mai numi, toate sunt porunci.
De aceea celor ce au primit puterea de a împlini po-
runcile, Hristos le porunceşte ca unor credincioşi să se
nevoiască să nu se întoarcă spre cele dinapoi, nu pen-
trucă prin porunci ar avea să şteargă păcatul, ci ca să
nu se mai întoarcă pe ei înşişi la cele dinapoi. Deci
aceste porunci nu scot afară păcatul (căci aceasta s'a
făcut numai prin cruce), ci păzesc condiţiile libertăţii
noastre. Căci spune-mi mie: dacă scoţi afară păcatul
lui Adam prin fapte, de ce s'a zis că „Hristos a murit
pentru păcatele noastre, după Scripturi ?"1
1) I Corinteni 15, 3.
MARCU ASCETUL 279

Dar la acestea nu au ce răspunde, ci pun doar


întrebări cari se bat cap în cap, căutând să folosească
orice pentru socotinţele lor şi neascultând de adevărul
Scripturii. Deci zic aceştia: „Dacă păcatul se şterge prin
Botez, de ce lucrează iarăşi în inima noastră?" Dar noi
am arătat de multe ori pricina, spunând că nu vreo
rămăşiţă a păcatului lucrează în noi după Botez (căci
acesta dă deslegarea deplină), ci că noi înşine ne înfă-
şurăm cu voia liberă în legăturile cari au fost deslegate
prin împlinirea poruncilor. Căci gândul, care zăboveşte
în jurul vreunei plăceri sau mânii, nu e un semn al
păcatului rămas, ci al unei împătimiri libere. Pentrucă
avem puterea să stingem gândurile şi să surpăm „toată
înălţarea care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dum-
nezeu", 1 cum zice Scriptura. Prin urmare gândul rău
este, pentru aceia cari îl sting în ei, semn al dragostei
de Dumnezeu, nu al păcatului. Căci nu atacul (προσβολή)
gândului este semn al păcatului, ci convorbirea pretinoasă
a minţii cu el? Pentrucă dacă nu-l iubim, de ce ză-
bovim cu el? Căci dacă n'am săvârşit fapte rele este
cu neputinţă să lungim vorba cu el în inimă, odată ce
îl urîm din toată inima. Prin urmare, dacă chiar şi
când e urît un gând stăpâneşte cu putere mintea (căci
nu spun că nu se întâmplă aceasta) acest fapt nu este
o rămăşiţă din păcatul lui Adam, ci un semn al necre-
dinţii de după Botez. Căci dacă după Sfântul Botez,
măcar că putem împlini poruncile, nu le împlinim, chiar
dacă nu vrem suntem ţinuţi sub păcat până ce, împli-
nind toate poruncile, vom ruga pe Dumnezeu prin po-
căinţă să şteargă păcatul necredinţii noastre. Pentrucă
două sunt pricinile lucrării păcatului în noi şi amândouă
sunt dela noi: una lucrează pe măsura neîmplinirii po-
runcilor, iar cealaltă ne stăpâneşte cu putere datorită
faptelor noastre rele de după Botez. Şi numai Dumnezeu
înlătură această lucrare, dacă îl rugăm prin milostenie,

1) II Cor. 10, 5.
280 FILOCALIA

prin rugăciune şi prin răbdarea năcazurilor ce vin asupra


noastră. Dar şi pe acestea ni le dărueşte, în chip ascuns,
tot harul dat nouă prin Botez.

Întrebare
Atunci nu cumva a păcătuit şi Pavel după Botez,
dacă era stăpânit de păcat cu voia lui? Căci zice: „Văd
altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele".1

Răspuns
Aşa strică şi celelalte locuri din Scriptură, cei ră-
tăciţi de înţelegerea lor păcătoasă. Dar ia capitolul
acesta de mai sus şi vei afla că Sfântul Pavel nu grăeşte
despre sine, cum era după Botez, ci despre Iudeii ne-
credincioşi, vrând să-i convingă că fără harul lui Hristos,
dat prin Botez, e cu neputinţă să fie biruit păcatul. Căci
zicând: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de
trupul morţii acesteia?", 2 adauge: „Mulţumesc lui Dum-
nezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru,3 că legea Du-
hului vieţii m'a slobozit pe mine de legea păcatului şi
a morţii".4 De aceea zice: „Legea este duhovnicească,
iar eu sunt trupesc, vândut sub păcat". 5 De aci urmează
că toate ale legii şi ale templului şi ale jertfelor îşi află
plinirea desăvârşită în noi cei cari am primit în chip
tainic harul Duhului la Botez. Căci a spus de noi că suntem
templu al Duhului6 şi ne îndeamnă să aducem jertfe
duhovniceşti,7 numindu-ne Iudei întru ascuns şi nu la
arătare, 8 şi tăiere împrejur a inimii în duh, nu în literă.
Ba a mai spus că cerescul legiuitor Hristos a scris legea
duhovnicească prin Duh în cei credincioşi, nu în table
de piatră, ci în table de carne ale inimii.9
Deci precum a spus despre acestea că se află întru
ascuns, tot aşa trebue să le înţelegi şi pe toate celelalte,
1) Rom. 7, 15. 2) Rom. 7, 24. 3) Rom. 7. 25. 4) Rom. 8, 2. 5) Rom. 7, 14
6) I Corinteni 6, 19. 7) I Petru 2, 5 8) Romani 2, 29. 9) II Corinteni 3, 3.
MARCU ASCETUL 281

pe cari le-a amintit ca chipuri. Dar fiindcă n'am crezut


încă cu tărie lui Hristos şi nu ne-am socotit pe noi da-
tori faţă de toate poruncile Lui, nici nu ne-am lepădat
de noi înşine după cuvântul Lui, nu cunoaştem tainele
mai sus pomenite, pe cari le-am primit din clipa Bote-
zului. Când însă ne vom mustra pentru puţinătatea cre-
dinţei noastre şi vom crede în El cu sinceritate prin îm-
plinirea tuturor poruncilor Sale, atunci, câştigând în noi
înşine trăirea lucrurilor mai sus pomenite, vom mărturisi
că într'adevăr Sfântul Botez este desăvârşit şi prin El ni
s'a dat harul, însă stă ascuns în chip nearătat, aşteptând
ascultarea noastră şi împlinirea poruncilor, pentru cari
am primit putere prin el.
De aceea, câţi încă n'am împlinit poruncile liber-
tăţii, încă n'am ajuns la Ierusalimul cel liber (căci Ieru-
salimul de sus este liber şi el e maica noastră, 1 care
ne renaşte prin baia naşterii celei de-a doua), ci suntem
încă pe drumul lui Cain şi rătăcim, umblând razna. Căci
cel ce se ceartă întru neştiinţă şi se împotriveşte ade-
vărului arată că nu merge pe drumul drept, ci s'a abătut
dela drum. De aceea fericitul Pavel, văzându-ne că suntem
zăbavnici în urcuşul spre desăvârşire, zice: „Aşa să aler-
gaţi ca să o luaţi". 2 Iar dacă n'am ajuns încă la cetate,
când vom vedea templul şi când vom intra în el, ca să
ne învrednicim să aducem jertfă la altar?
Dar ce vorbesc despre credinţă, despre templu şi
despre altar, când n'am lăsat în urmă nici măcar fiarăle
din trestie,3 pe cari Proorocul roagă pe Dumnezeu să le
certe, ca să nu-i răpească animalele cele dintâi născute,
cari au fost rânduite să fie aduse ca jertfă de Iudeul
cel din ascuns. Căci în această stare ne aflăm dacă,
după tine, Iudeul din ascuns există, potrivit cu cuvântul
lui Pavel, dar templul încă n'a fost zidit de Fiul lui David,
nici altarul n'a fost încă pregătit de El. Pentrucă aceasta

1) Galateni 4, 26. In greceşte Ierusalimul, ca nume de cetate, e de genul


feminin.2) I Corinteni 9, 26. 3) Psalm 68, 31.
282 FILOCALIA

o susţine făţiş cel ce zice că şterge păcatul lui Adam


prin nevoinţe şi nu prin harul lui Dumnezeu.
Dar harul acesta se află în noi în chip ascuns dela
Botez, însă nu ni se va face văzut decât atunci când,
după ce vom fi străbătut bine drumul poruncilor, vom
aduce ca jertfă Arhiereului Hristos gândurile cele sănă-
toase ale firii noastre, nu pe cele muşcate de fiare.1
Căci cele mai multe din ele sunt luate de fiare când se
abat dela calea poruncilor, adică dela răbdarea năca-
zurilor. Sărind din calea cea dreaptă, ele o iau atunci
razna, învinuind de aceasta mai de grabă pe alţii, decât
pe stăpânul lor. Abia puţine din ele umblă pe calea cea
dreaptă şi aceasta fiindcă sunt păzite de rugăciune, le-
gate de nădejde şi îmboldite de încercări. Şi numai
acestea ajung la cetate şi la templu, unde sunt aduse
jertfă. 2
Cetatea este dreapta socoteală întru Hristos, care
e plină de lumină. Când aceasta chiverniseşte cu evlavie
şi după lege lucrurile, vieţueşte în pace şi dreptate. Dar
când greşeşte, se predă duşmanilor spre dărâmare. Iar
templul este locaşul sfânt al sufletului şi al trupului, care
e zidit de Dumnezeu. În sfârşit altarul este masa nădejdii
aşezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte
şi se jertfeşte gândul întâi născut al fiecărei întâmplări,
ca un animal întâi născut adus ca jertfă de ispăşire
pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat.
Dar şi acest templu are un loc în partea dinăuntru
a catapeteasmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Înainte-
1) In cele 153 capete despre rugăciune (vezi această carte, pg. 91), in
cap. 126 se spune : „Rugăciune săvârşeşte acela, care aduce totdeauna primul
său gând ca rod lui Dumnezeu".
Poetul V. Voiculescu zice către Dumnezeu in poezia „Aşteptare sub
cortul pustiei". (Destin, Bucureşti, Cartea Românească, 1933, pg. 26): „Te-aştept.
Pe masa punerii înainte aşez gândurile frământate, azimă căsnită".
2) Asemănarea gândurilor cu oile ce pot fi sfăşiate de fiare, e luată dela
Evagrie. Vezi scrierea acestuia: „Capete despre deosebirea patimilor şi a gân-
durilor", în această carte, pg. 61 ; vezi şi Migne, Ρ G. 79, col. 1220.
MARCU ASCETUL 283

mergător,1 locuind dela Botez în noi, „afară numai dacă


nu suntem creştini netrebnici"2. Acest loc este încăperea
cea mai dinăuntru, mai ascunsă şi mai sinceră a inimii,
încăpere care dacă nu se deschide prin Dumnezeu şi
prin nădejdea raţională şi înţelegătoare, nu putem cu-
noaşte în chip sigur pe Cel ce locueşte în ea şi nu
putem şti de-au fost primite jertfele de gânduri, sau nu.
Căci precum la început, în vremea lui Israil, focul mi-
stuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se
inima credincioasă prin nădejdea mai sus pomenită,
Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi născute ale
mintii şi le mistue în focul dumnezeesc, de care a spus:
„Foc am venit să arunc în lume şi cât aşi vrea să fie
încă de pe acum aprins"! 3
Iar gânduri întâi născute a numit pe cele cari nu
apar într'a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată
dela prima aruncare (προσβολή) şi răsărire în inimă, lui
Hristos.4 Căci cele ce i se aduc din vălmăşagul cuge-
tării le-a numit Scriptura şchioape, oarbe şi pocite, şi
de aceea ele nu sunt primite ca zeciuieli de către Arhie-
reul ceresc şi Stăpânul Hristos.

1) Evrei 6, 20. 2) II Corinteni 13, 5 . 3 ) Luca 12, 49


4) Un gând odată ivit face să se nască după el si in legătură cu el un
altul. Sau cu alte cuvinte se desvoltă în altul. Deci nu trebue să aşteptăm un
gând să se desvolte în altul, sau să apară altul după el, dintr'o prelungire a
cugetării, ci îndată să-l aducem lui Dumnezeu, adică să ne repedem cugetul la
Dumnezeu ca să punem acest gând în legătură cu El, sau să-l avem pe Dum-
nezeu ca însoţitor în desvoltarea mai departe a primului gând. Căci prezenţa
lui Dumnezeu în cugetul nostru va opri desvoltarea gândului ivit pe o pantă
primejdioasă. De sigur aci e vorba de un gând bun. Căci gândul rău trebue
nimicit îndată, tot prin îndreptarea cugetului spre Dumnezeu.
Păzirea aceasta a gândurilor dela prima lor apariţie, pentru a fi aduse lui
Dumnezeu când sunt bune, sau pentru a fi alungate când sunt rele, trebue să
formeze, împreună cu purtarea necazurilor şi cu rugăciunea neîntreruptă, slujba
lăuntrică necontenită a omului evlavios, adică pocăinţa de toată vieaţa. De
observat că gândurile pot fi ţinute curate numai când strădania aceasta e îm-
preunată cu purtarea necazurilor. Acestea nu stau numai într'o alăturare întâm-
plătoare, ci într'o legătură necesară.
284 FILOCALIA

Că după Botez noi suntem pricina oricărui gând


rău, s'a dovedit cu mărturii din Scriptură. Dar dacă e
trebuinţă să se dovedească aceasta şi prin înlănţuirea
firească a cugetării, vom spune: O omule, care zici că
şi după botez eşti împins la lucru fără vină de către
păcatul lui Adam şi făgădueşti să îl înlături pe acesta
prin nevoinţe, află că te împotriveşti chiar cuvintelor tale
şi chiar în ele te poticneşti. Căci dacă zici că gândurile
rele sunt păcatul lui Adam, învaţă dela Pavel că, odată
ce te-ai îmbrăcat în Hristos prin Botez,1 ai putere şi
arme să le surpi. „Iar armele ostăşiei noastre nu sunt
trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, ca să dă-
rîme întăriturile; noi surpăm gândurile mintii şi orice
înălţare care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dum-
nezeu".2 Dar dacă, având putere împotriva lor, nu le
alungi dela primul lor atac (προσβολής), e vădit că iubeşti
plăcerea din pricina necredinţii şi consimţi cu ele, şi
atunci tu eşti pricina acestei lucrări a lor, nu Adam.

Întrebare
Cum poate iubi plăcerea din pricina necredinţii, sau
cum poate consimţi cu gândurile, cel ce s'a închis în
chilie şi posteşte în fiecare zi, cel ce petrece în înfrâ-
nare, în sărăcie, în înstrăinare de toate, în rugăciune şi
în purtarea altor multe supărări (necazuri) de felul acesta ?
Raspuns
Bine ai zis că cel ce face unele ca acestea, suportă
multe supărări. Căci dacă am împlini fără supărare şi
cu bucurie virtuţile mai sus pomenite, nu am iubi plă-
cerea cu mintea. Dar fiindcă ne lăsăm pătrunşi de su-
părare, e cu neputinţă ca simţind durerea ostenelilor tru-
peşti, să nu stăm de vorbă cu gândurile cari răsar ca
nişte momele (προσβολαϊ) şi să nu ne mângăiem cu ele
amărăciunea de pe urma ostenelilor. Dacă n'am căuta

1) Galateni 3, 27. 2) Cor. 10, 4—5.


MARCU ASCETUL 285

asemenea mângâieri am dovedi că nu suntem supă-


raţi de osteneli. Iar aceasta ni se întâmplă deoarece
nu primim aceste osteneli de dorul bunurilor viitoare, ci
de frica ispitelor ce vin în vieaţa de aici asupra noastră.
Din pricina aceasta socotim în chip greşit că numai
fapta rea este păcatul nostru, pe când gândul dinainte
de ea zicem că e o lucrare străină. Dar e cu neputinţă
să alunge lucrarea gândului aceia car e socotesc că nu
e a lor, ci că e străină. Există de sigur şi fără consim-
ţământul nostru (δίχα συνδυχσμοο) câte un gând neplăcut şi
urît care pătrunzând pe furiş, răpeşte cu sila mintea la
sine. Totuşi, să ştii sigur că şi acesta îşi are pricinile
în noi. Căci sau ne-am predat după Botez vreunui gând
rău, ajungând până la faptă, şi de aceea ne-am făcut
vinovaţi chiar fără să ni se pară, sau ţinem în noi de
bună voie niscai seminţe ale răutăţii, şi de aceea se în-
tăreşte cel rău. Şi acela, stăpânindu-ne prin seminţe, nu
pleacă până ce nu le aruncăm pe acestea. Iar dacă ne
stăpâneşte prin fapta noastră rea, va fi fugărit de abia
atunci când vom aduce lui Dumnezeu osteneli vrednice
de El. De aceea eu nici acest păcat nu-l numesc păcat
al lui Adam, ci mai de grabă al celui ce a făcut răul
şi are seminţele. Chiar dacă în amândouă aceste cazuri
pricina este un gând, care a pătruns ca un hoţ (căci
amândurora le premerg gândurile), eu îţi voiu spune că
pricina adevărată este cel ce avea putere să-l facă curat
dela prima răsărire (έκ προσβολή;) şi nu l-a curăţit, ci a stat
de vorbă cu el până a ajuns la faptă. Iar dacă nu l-a
putut răpune înainte de-a ajunge la faptă, din pricina
slăbiciunii minţii, cum poate făgădui să-l izgonească după
săvârşirea faptei?
Dacă totuşi poţi face aceasta după faptă, trebue să
înţelegi că şi înainte de faptă îţi ajuta Dumnezeu dacă
voiai. Şi când vezi că ţi-a venit ajutorul prin inimă, înţe-
lege că nu ţi-a venit harul de afară printr'o mutare din
altă parte, ci că harul, dat ţie prin Botez în chip ascuns,
a lucrat acum aşa de tare, încât ai urît gândul şi l-ai
286 FILOCALIA

alungat De aceea Hristos, slobozindu-ne de orice silă,


n'a împiedecat aruncarea (πορσβολή) gândurilor în inimă.
Aceasta, pentru ca unele din ele, fiind urîte de noi, în-
dată să fie şterse, altele, fiind iubite, în măsura în care
sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi harul
lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: oste-
nelile din pricina harului, sau gândurile din pricina plă-
cerii. Şi să nu ne mirăm că nu suntem luaţi în stăpâ-
nire cu sila numai de cele pe cari le iubim, deoarece
este între ele o înrudire păcătoasă, cum este şi între gân-
durile cari sunt aruncate în noi (προσβολαί) şi între pofte,
ca şi între diferitele noastre pofte între ele, astfel încât
fiecare poftă predă gândul, care a aprins-o pe ea, după
ce a zăbovit mai mult, poftei apropiate, sau acel gând
este atras de pofta a doua fără să vrem, împins fiind
cu sila şi de obişnuinţa cu cea dintâi. Căci cine, plin fiind
de slavă deşartă, va putea fugi de mândrie ? Sau, desfă-
tându-se cu hrană îmbelşugată, nu va fi luat în stăpâ-
nire de curvie ? Sau cine, dându-se pradă sgârceniei, nu
va fi înăbuşit de lipsa de milă? Şi cum, cei lipsiţi de
toate acestea, nu se vor întărâta fără voie şi nu vor îm-
proşca cu furie? De aceea trebue să înţelegem că din
pricina noastră suntem luaţi în stăpânire de păcat, dar
după Duhul suntem sloboziţi de robia cu sila. „Căci legea
Duhului vieţii, zice, m'a slobozit pe mine de legea păca-
tului şi a morţii".1 Deci atârnă de noi, cari am auzit şi
am aflat poruncile Duhului, ca să umblăm sau după trup,
sau după duh. Dar e cu neputinţă să umble după duh
cei ce iubesc lauda oamenilor sau odihna trupului, precum
e cu neputinţă să vieţuiască după trup cei ce preţuesc
cele viitoare mai mult decât cele de acum. De aceea
noi, cari am fost amăgiţi aşa de mult, suntem datori să
urîm de aci înainte lauda oamenilor şi odihna trupului,
prin cari odrăslesc gândurile rele chiar dacă nu vrem
noi; şi să spunem din inimă Domnului cuvântul Proro-

1) Rom. 8, 2.
MARCU ASCETUL 287

cului: „Oare n'am urît, Doamne, pe cei ce te urăsc pe


Tine, şi nu m'am topit împotriva duşmanilor Tăi? Cu
ură desăvârşită i-am urît pe ei, şi duşmani mi s'au
făcut mie".1
Şi cu adevărat duşmani ai lui Dumnezeu sunt gân-
durile rele, cari împiedecă să se facă voia Lui. În vreme
ce Acela „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să
vină la cunoştinţa adevărului",2 acestea ne amăgesc
prin patimi şi ne închid calea spre mântuire. Despre
ele şi Domnul a spus că nu vin dela Adam, ci pornesc
din inimă şi de aceea spurcă pe om.3 Pe de altă parte
e sigur că nu sunt din credinţă, ci din slava deşartă.
„Căci cum puteţi crede, când primiţi slavă dela oameni
şi slava cea dela unul Dumnezeu n'o căutaţi?" 4
Deci să urîm slava deşartă şi să credem Lui în
privinţa tuturor, împlântând în El, ca în pământ, orice
gând al inimii şi al nădejdii fără imagini. Căci făcând
aşa, precum la începutul credinţii venite prin Botez
Trupul lui Hristos s'a făcut mâncare credinciosului, tot
aşa acum mintea, devenită tare în credinţă şi curată,
prin lepădarea gândurilor şi prin nădejdea înţelegătoare,
se va face mâncare a lui Iisus. Pentrucă El a zis: „Mân-
carea mea este să fac voia Tatălui meu". 5 Iar aceasta
este „ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la
cunoştinţa adevărului", după cuvântul lui Pavel. Mâncarea
lui Iisus este deci adevărul cuprins în credinţa înţelegă-
toare, împreunată cu nădejdea, credinţă care numai e
din auz, ci din lucrarea Preasfântului Duh şi despre
care spune Scriptura că e adeverirea lucrurilor nădăj-
duite ; căci este o credinţă din auz6 şi credinţa aceasta
care e adeverirea lucrurilor nădăjduite.7 Dar cel nebo-
tezat sau cel iubitor de slavă deşartă nu poate veni la
cunoştinţa adevărului. Căci întâi se dă Botezul în Bise-
rica universală şi prin Botez se dă în chip tainic

1) Ps. 139, 21—22. 2) I Tim. 2, 4. 3) Mt. 15, 18. 4) Io. 5, 44. 5) Ioan 4, 34
6) Rom. 10, 17. 7) Evr. 11, 1.
288 FILOCALIA

(μυστικώς) harul care, locueşte astfel în chip ascuns


(κρυπχώς). Pe urmă, pe măsura împlinirii poruncilor şi a
nădejdii înţelegătoare, acesta se descopere celor ce cred
în Domnul, care a zis: „Cel ce crede în mine, precum a
spus Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele
lui. Iar aceasta a spus-o despre Duhul, din care vor
avea să ia cei ce cred în El".1 De aceea noi credem
că prin Botez am primit slobozenia şi curăţirea în chip
tainic. Căci luăm aminte la cel ce zice: „Iar acum v'aţi
spălat, acum v'aţi îndreptat, acum v'aţi curăţit".2 Şi
acestea le scrie Corintenilor, cari încă nu erau curăţiţi
prin lepădarea gândurilor cu ajutorul nădejdii înţelegă-
toare şi sfinţiţi prin lucrarea din inimă a Duhului, ci
erau încă răi, şi nedrepţi şi răpitori, iar aceasta chiar
şi faţă de fraţi. Dar li le-a scris ca să arate că cei
botezaţi, după darul lui Hristos au primit în chip tainic
curăţirea, dar după puţinătatea în credinţă e stăpânit
fiecare de pofta sa, fiind tras şi vrăjit de ea. Căci s'a
scris: „Pe urmă pofta zămislind naşte păcat, iar păcatul
odată săvârşit aduce moarte". 3 Aşadar păcatul cu gândul
vine din pofta proprie, iar din el rezultă fapta păcatului,
pe care Scriptura a numit-o moarte.
Că harul Duhului este în noi dela Botez, învăţân-
du-ne tot adevărul, după cuvântul Domnului,4 poţi să
cunoşti din Scriptură şi chiar din efectele ce le simţim.
Iată ce zice în Fapte fericitul Petru către mulţime: „Po-
căiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele Dom-
nului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor; şi ve-ţi
lua darul Sfântului Duh".5 Dar îndată ce careva nu
crede e luat în stăpânire de păcat. Iată cum îi ceartă
Apostolul pe cei doisprezece bărbaţi din Efes, cari s'au
botezat fără credinţă. El i-a întrebat: „Primit-aţi voi Duhul
Sfânt crezând? Ei însă i-au răspuns: Nici n'am auzit
măcar că este Duh Sfânt. Zise deci Pavel către ei: Dar

1) Io. 7, 38-39. 2) I Cor 6, U 3) Iac. 1, 14 — 15. 4) Io 16, 15


5) Fapte 2, 38
MARCU ASCETUL 289

cu ce botez v'aţi botezat? Iar ei au spus: Cu botezul lui Ioan.


Atunci a grăit Pavel: Ioan a botezat cu botezul pocă-
inţii, spunând norodului să creadă în Cel ce o să vină
după el, adecă în Iisus. Auzind ei aceasta s'au botezat
în numele Domnului Iisus. Şi punându-şi Pavel mânile
peste ei, a venit Duhul Sfânt asupra lor".1
Încredinţatu-te-ai acum că chiar dela Botez li se dă
Duhul Sfânt celor ce cred cu tărie, iar celor ce nu cred
sau cred rău şi nu sunt botezaţi nu li se dă? Iar că noi
suntem cei cari Îl întristăm şi Îl stingem în noi, aflaţi
dela Apostolul care zice: „Duhul să nu-l stingeţi, proro-
ciile să nu le scoborîţi" ;2 şi iarăşi: „Nu întristaţi pe
Duhul Sfânt, în care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răs-
cumpărării". 3 Dar aceste mărturii nu le aducem ca să
spunem că tot omul, care a fost botezat şi a primit harul,
rămâne după aceea neschimbabil şi nu mai are trebuinţă
de pocăinţă. Ci prin ele arătăm că chiar dela Botez,
după darul lui Hristos ni s'a dăruit harul desăvârşit al
lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor, dar că
pe urmă tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu îm-
plineşte poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în stă-
pânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care
a nesocotit poruncile , întrucât luând puterea lucrării
(τήν δύναμιιν της έργασίας) nu săvârşeşte lucrul. Căci neîm-
plinirea poruncilor vine din necredinţă. Iar necredinţa nu
este un păcat străin, ci al celui care nu crede, făcân-
du-se pe urmă maică şi începătură a oricărui păcat.
Deci fie că vrem să ne desăvârşim repede, fie încet,
suntem datori să credem în chip desăvârşit lui Hristos şi
să lucrăm toate poruncile lui, odată ce am luat dela El
puterea unei astfel de lucrări ; dar nu împlinindu-le una
câte una şi pe fiecare în parte, ci îmbrăţişind deodată
pe cele singulare şi astfel împlinindu-le pe toate în ace-
laşi timp. Căci sunt porunci mai generale, cari cuprind
în ele o mare mulţime din celelalte. Prin urmare n'avem
1) Fapte 19, 2—6. 2) Tes. 5, 19—20. 3) Efes. 4, 30
290 FILOCALIA

altă datorie decât să purtăm această luptă împotriva ne-


credinţii noastre şi să nu nesocotim poruncile cuprinză-
toare, prin cari ni se descopere în chip limpede harul
dat nouă. De acest lucru se roagă şi Sfântul Pavel să
avem parte, zicând : „Pentru aceasta îmi plec genunchii
înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, să vă dea
vouă Domnul putere ca să vă întăriţi prin Duhul său în
omul dinlăuntru şi ca să locuiască Hristos întru toată
încredinţarea şi simţirea în inimile voastre prin credinţă". 1
Dar e vremea să întăresc, precum am spus, această
mărturie şi prin efectele ce le simţim. Căci în măsura
în care, crezând, lucrăm poruncile, lucreză şi Duhul Sfânt
în noi roadele Sale. Iar „roadele Duhului sunt, cum zice
Sfântul Pavel: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răb-
dare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, în-
frânarea". 2 Cine este, aşa dar, atât de străin de aceste
roade după Botez, încât să îndrăsnească a tăgădui că a
primit harul Duhului la Botez ? Pe de altă parte cine stă
atât de neîntrerupt în fiecare zi sub înrâurirea acestor
roade, până n'a împlinit în chip desăvârşit poruncile,
încât să poată spune: „Sunt desăvârşit şi neschimbabil" ?
Aceasta arată că precum harul este desăvârşit, dar noi
nu suntem desăvârşiţi din pricina neîmplinirii poruncilor,
tot aşa Sfântul Botez este desăvârşit fată de noi, dar
noi suntem nedesăvîrşiti fată de el.
Drept aceea, o omule, care ai fost botezat în Hristos,
dă numai lucrarea, pentru care ai luat puterea (δδς την
έργασίαν, εις ήν την δύναμιν 3ΐληφας) şi te pregăteşte ca să pri-
meşti arătarea celui ce locueşte întru tine. Şi astfel ti se
va arăta ţie Domnul, potrivit făgăduinţii, în chip duhov-
nicesc, precum însuşi ştie: „Iar Domnul este Duhul; şi
unde este Duhul Domnului, acolo este libertate".3 Atunci
vei înţelege ceea ce s'a spus că: „Împărăţia cerurilor
în lăuntrul vostru este".4
1) Ef. 3, 14-17. 2) Gal. 5, 22—23. 3) II Cor. 3, 17. 4) Lc. 17, 21.
MARCU ASCETUL 291

Dar mai trebue ştiut şi aceea că poruncile parţiale,


fiind din numărul celor parţiale, se întregesc prin acelea,
cari se numesc şi singulare. Şi cei ce au împlinit po-
runcile parţial, pe măsura aceasta vor intra în Împărăţie.
Dar cei ce voesc să ajungă la desăvârşire, sunt datori
să împlinească toate poruncile în mod cuprinzător. Iar
cea care le cuprinde pe toate este lepădarea sufletului
propriu, care e moartea. Şi precum până când cineva
mai trăeşte în trup e în lipsă cu împlinirea acesteia, tot
aşa până la ieşirea din trup nu poate fi ferit de atacul
gândului (άδεκτος είναι προσβολές ού δύναται), pentru lipsa mai
sus pomenită.
Prin urmare dacă vreunul dintre credincioşi, fiindcă
a împlinit poruncile, află în sine oarecare lucrare duhov-
nicească pe măsura vieţuirii sale, să creadă că a luat
de mai înainte puterea pentru ea, întru cât a primit prin
Botez harul Duhului, pricina tuturor virtuţilor, adecă nu
numai a virtuţilor ascunse şi duhovniceşti, ci şi a celor
arătate; şi nimenea dintre cei virtuoşi să nu-şi închipue
că a făcut vreun bine oarecare numai prin puterea lui.
Căci omul bun, zice Cuvântul, nu dela sine, ci „din
vistieria cea bună a inimii scoate cele bune". 1 Iar prin
vistierie înţelege pe Duhul cel Sfânt ascuns în inima
credincioşilor. „Căci asemenea este Împărăţia Cerurilor
unei comori ascunse în ţarină, pe care aflând-o omul
a ascuns-o şi ducându-se a vândut toate şi a cumpărat
ţarina a c e e a " . A c e s t cuvânt tâlcueşte foarte potrivit cele
spuse. Căci cel ce a înţeles limpede că dela Botez are
pe Hristos ascuns în sine, după cuvântul Apostolului,
aruncă toate lucrurile lumii şi stărueşte numai în inima
sa, păzind-o cu toată străjuirea 3 şi privind ţintă la sfâr-
şitul vieţii, cum zice proverbul. De aceea el nu trebue
să-şi închipue că alungă păcatul lui Adam prin nevoinţe;
dar nici păcatele cari se nasc în el după Botez nu trebue
să-şi închipue că le scoate afară altfel, decât prin Hristos.

1) Lc 6, 45. 2) Mt. 13, 44. 3) Prov. 4, 23.


292 FILOCALIA

Căci „El este cel ce lucrează în voi şi să voiţi şi să


lucraţi după bunăvoinţă".1 Adăugând Apostolul cuvintele
„după bunăvoinţă", a arătat că a binevoi să lucrăm
virtuţile atârnă de noi. Dar şi cuvintele Domnului: „Fără
de Mine nu puteţi tace nimic",2 sau: Nu voi m'aţi ales
pe Mine, ci Eu v'am ales pe voi",3 au acelaşi înţeles.
Poate aşa trebue înţeles şi versetul: „Toate printr'ânsul
s'au făcut şi fără de El nimic nu s'a făcut din tot ce
s'au făcut",4 dacă în „toate" se cuprind şi faptele noastre;
la fel cuvintele: „Nimenea nu vine la Tatăl, decât prin
Mine".5 De aceea şi Prorocul n'a zis: „Din Ierusalim
îţi vor aduce Ţie împăraţii daruri în templul Tău" (cum
se cuvenea şi cum se făcea), ci: „Din templul Tău îţi
vor aduce Ţie împăraţii daruri în Ierusalim".6 Aceasta
pentrucă mintea, care e împăratul fiecăruia, ia întâi din
templul cel ascuns al inimii îndemnurile bune şi fru-
moase dela Hristos, care locueşte acolo, şi le duce
până la vieţuirea virtuoasă, pe care Prorocul a numit-o
Ierusalim; şi apoi iarăşi le aduce prin intenţiunea cea
bună lui Hristos, care i le-a dăruit mai înainte.
Iar acestea le-am spus nu înlăturând cele viitoare,
ci mărturisind că puterea pentru împlinirea poruncilor
am primit-o şi de legăturile morţii am fost deslegati. Deci
datoria, care ne rămâne nouă, este aceea a lucrării, şi
de nu vom lucra poruncile lui Dumnezeu, harul dat nouă
nu se va descoperi. Căci odată ce murisem în păcat,
cum am mai fi putut face noi binele, dacă nu ne-ar fi
înviat însuşi Domnul prin baia naşterii de-a doua şi nu
ne-ar fi dăruit harul Duhului ? Drept aceea să cunoaştem
că odată ce ni s'a dăruit harul desăvârşit al Duhului
spre împlinirea tuturor poruncilor, el ne dă ajutorul spre
creşterea cea după Hristos, şi el ne întăreşte până la
moarte pe noi lucrătorii săi, „până când toţi vom fi ajuns
la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu,

1) Filip. 2, 13. 2) Io. 15, 5. 3) Io. 15, 5. 4) Io. 1, 3. 5) Io. 14, 6.


6) Ps. 68, 30.
MARCU ASCETUL 293

la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinirii


lui Hristos".1 Aceasta este învăţătura părintească, de
care am vorbit mai înainte.

Întrebare
Atunci pe cine primeşte în chip tainic cel ce s'a
botezat? Pe Hristos, sau pe Duhul Sfânt? Căci odată ai
spus că locueşte în el Hristos, altădată că Duhul Sfânt?

Răspuns
Pe Duhul Sfânt îl primim prin Botez. Dar fiindcă
acesta e numit şi Duhul lui Dumnezeu şi Duhul Fiului,
de aceea prin Duhul primim şi pe Tatăl şi pe Fiul.

Întrebare
Atunci Duhul este Treimea?

Răspuns
Noi nu spunem prin aceasta că Treimea este o
singură persoană. Dar fiindcă Duhul nu se desparte de
Tatăl şi de Fiul, de aceea mărturisim că în El se află
Treimea, dată fiind dumnezeirea Sa. Căci precum în
Tatăl este Fiul şi Duhul Sfânt şi iarăşi în Fiul Tatăl şi
Duhul, aşa şi în Duhul este Tatăl şi Fiul, nu prin ame-
stecarea celor trei ipostasuri, ci prin unitatea aceleiaşi
voinţe şi dumnezeiri. Drept aceea şi noi, fie că numim
pe Tatăl în parte, fie că pe Fiul, fie că pe Duhul, prin
numele cel unul numim Treimea, în înţelesul în care
am spus.
Întrebare
Cum zice Scriptura că Ierusalimul este ceresc, iar
tu ai zis că este în inimă?
1) Ef. 4, 13.
294 FILOCALIA

Răspuns
Nu numai Ierusalimul, ci şi celelalte bunuri câte
vor avea să le primească drepţii la înviere ştim că sunt
sus. Dar arvunile şi pârga lor lucrează duhovniceşte în
inimile celor cu credinţă tare încă de pe acum. Aceasta
pentru ca, dobândind siguranţa despre cele viitoare, să
dispreţuim toate cele de aici şi să iubim pe Dum-
nezeu până la moarte. De aceea n'a zis: „Aveţi să vă
apropiaţi", ci: „V'aţi apropiat de muntele Sionului
şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul
cel ceresc". 1 Căci capabili de ele ne-am făcut încă
dela Botez. Dar numai cei tari în credinţă se învred-
nicesc să ajungă la ele, cei cari mor în fiecare zi pentru
dragostea lui Hristos, adică se ridică mai presus de toată
preocuparea vieţii de aici şi nu mai cugetă la nimic alt-
ceva decât la un singur lucru : să ajungă la dragostea
desăvârşită a lui Hristos, care este deschizătura cea mai
dinăuntru a inimii, unde a intrat ca Înaintemergător Iisus.
Aceasta a căutat-o mai presus de toate şi Sfântul Pavel.
De aceea a zis: „Alerg după ea, doar voi prinde-o,
întru cât prins am fost şi eu de Hristos".2 (Adică mă
străduesc să-L iubesc, întru cât şi eu am fost iubit). Iar
după ce a prins această iubire, n'a mai vrut să se gân-
dească la nimic altceva, nici la necazurile trupului acestuia,
nici la minciunile creaţiunii, ci a lepădat aproape orice
gând nemai răbdând nici măcar o clipă să fie lipsit de
lucrarea Duhului. Deci arătând toate câte le-a dispreţuit
pentru această dragoste duhovnicească, zice : „Cine ne
va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos ? Oare necazul,
ori strâmtorarea, ori prigoana, ori foamea, ori golătatea,
ori primejdia, ori sabia?", 3 ca să continue mai încolo:
„Sunt încredinţat că nici moartea, nici vieaţa"4 şi nici
una din cele ce urmează; şi iarăşi: „Nicio altă făptură
nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui
Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus Domnul nostru". 5

1) Evr. 12, 22 2) Filip. 3, 12. 3) Rom. 8, 35. Rom. 8, 38. 4) Rom 8, 39


MARCU ASCETUL 295

Aceasta pentrucă n'a primit să se gândească la niciuna


dintre acestea, ci numai cum să stărue în aceea.

Întrebare
Dar cum ai spus cu puţin înainte că Duhul locueşte
în noi.

Vorbind de pârgă n'am înţeles vreo parte a întregului,


nici vreo secţiune oarecare a Duhului (căci acesta nici
nu se taie, nici nu se schimbă), ci am indicat capaci-
tatea noastră de primire, întru cât nu putem face loc în
noi întregei lucrări a Duhului, fără numai prin împlinirea
poruncii desăvârşite, adecă a morţii. (Căci şi moartea
lui Hristos pentru adevăr este o poruncă a lui Dumnezeu).
Deci precum soarele, fiind desăvârşit, trimite tuturor la
fel raza sa desăvârşită, simplă şi egală, dar pe urmă
fiecare pe măsura în care are ochiul curăţit, primeşte
lumina, tot aşa şi Sfântul Duh pe cei ce cred în El i-a
făcut capabili de toate lucrările şi darurile Sale încă
din clipa Botezului, dar nu tuturor le-a dat să pună la
fel în lucrare darurile, ci fiecăruia după vrednicia şi pe
măsura împlinirii poruncilor, adică pe cât mărturiseşte şi
face arătată prin fapte bune măsura credinţii în Hristos.
De aceea zice: „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului în
inimile noastre, care strigă : Ava părinte !";1 şi: „Însuşi
Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem
fii ai lui Dumnezeu".2
Iar că nimenea nu scoate singur din sine păcatul
lui Adam, ci numai Hristos, după măsura credinţii în
El, află dela Apostol, care zice: „Hristos a murit pentru
păcatele noastre, după Scripturi" ; 3 şi iarăşi: „Iar Dum-
nezeu învederează dragostea Sa către noi prin aceea că,
fiind noi păcătoşi, Hristos a murit pentru noi" ;4 şi: „Ne-am
îngropat cu El prin Botez, ca precum s'a sculat Hristos
1) Gal. 1, 6. 2) Rom, 8, 6. 3) I Cor. 15, 3. 4) Rom. 5, 84.
296 FILOCALIA

din morţi, aşa şi noi să umblăm întru înoirea vieţii" şi


celelalte;1 şi iarăşi: „Cine a murit este slobod de păcat"; 2
sau: „Cu harul sunteţi mântuiţi prin credinţă şi nu din fapte,
ca să nu se laude cineva";3 şi iarăşi: „Căci eraţi întunerec,
iar acum sunteţi lumină în Domnul; umblaţi deci ca nişte
fii ai luminii"; 4 şi: „Iar noi nu suntem fiii celei roabe,
ci ai celei slobode. Întru libertatea, în care ne-a slobozit
Iisus, staţi cu tărie" ;5 şi iarăşi: „Ca nişte oameni liberi,
dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ
al vicleniei".6 Vezi cum celor ce le zici tu nevoinţe,
prin cari afirmi că scoţi afară păcatul, Scriptura le zice
fapte ale învierii, ale libertăţii şi ale luminii? Dar şi fap-
tele acelea, de cari tu zici că sunt păcatul lui Adam,
Scriptura le numeşte abateri ale libertăţii. Căci atunci
când zice: „Să nu aveţi libertatea ca acoperământ al
vicleniei", sau: „Nu întristaţi pe Duhul Sfânt"7 sau ne
îndeamnă, „să nu facem voia cărnii şi a gândurilor",8
sau întreabă: „După ce aţi început în duh, căutaţi acum
desăvârşirea în trup" ?9, sau spune „Nu suntem datori
trupului, să vieţuim după trup" 10 , Scriptura arată că ace-
stea şi cele asemenea stau în puterea noastră să le
facem sau să nu le facem, şi deci nu învinueşte pe Sa-
tana sau păcatul lui Adam, ci pe noi.
Iar dacă vrei să asculţi cu băgare de seamă, îţi voi
spune ţie acestea în chipul cel mai rezumativ: Tu zici că
gândurile ce îmbracă diferite chipuri ( μ ε τ α σ χ η μ α τ ι χ ο ϋ ς ) sunt
păcatul lui Adam. Dar iată că Pavel ne mustră în chip
limpede şi vădit pe noi ca pricini ale acestei răutăţi a
cugetării, zicând: „Nu vă faceţi după chipul veacului
acesta, ci vă preschimbaţi întru înnoirea minţii voastre".11
Dacă însă acestea nu atârnă dela voia noastră, ci vin dela
stăpânirea silnică a Satanei şi sunt o rămăşiţă a păca-
tului lui Adam, de ce suntem învinuiţi de Scriptură, odată
ce suntem ţinuţi sub păcat fără voia noastră şi suntem
1) Rom. 6. 4. 2) Rom. 6, 7. 3) Ef. 2, 8 - 9 .
4) Efeseni 5, 8. 5) Gal. 4, 31 ; 5, 1. 6) Efeseni 2, 16. 7) Efes. 4, 30.
8) Efes 2, 3. 9) Gal. 3, 30. 10) Rom. 8, 12. 11) Rom. 12, 2.
MARCU ASCETUL 297

stăpâniţi silnic de Satana ? Oare vom fi trimişi la munci


fără vină? Sau poate e nedrept Dumnezeu, odată ce a
poruncit cele mai presus de capacitatea firii şi cere dela
noi, contrar firii, cele mai presus de puterea noastră?
Aceasta nu poate fi. Să nu fie!
Dar eu te voiu întreba, iar tu să-mi dai răspuns:
Suntem sau nu datori să aducem în fiecare zi lui Dum-
ezeu atâi e, câtă poate aduce firea noastră în
baza puterii ce i s'a dat ? Cu siguranţă că vei răspunde:
da, pentrucă Dumnezeu a dăruit-o aceasta firii şi potrivit
cu puterea ne-a rânduit şi poruncile. Dacă, aşa dar, bi-
nele pe care I-l aducem astăzi este datoria pentru astăzi,
arată-mi mie cu ce vei plăti păcatul vechiu, fie al tău,
fie al lui Adam? Eu îţi voiu spune că nu numai că nu
poţi arăta cu ce vei plăti pentru acela, dar nici datoria
de fiecare zi nu o poţi plăti întreagă. Şi de unde e
vădit acest lucru? Din faptul că nu te afli totdeauna
în aceleaşi virtuţi. Căci cu cât sporeşti virtutea astăzi,
cu atât te-ai dovedit dator pentru ziua de ieri, făcând
arătată puterea firii. Fiindcă prin sporul de azi s'a do-
vedit că nu există un spor sau un scăzământ al firii, ci
al voinţii, şi de aceea suntem biruiţi de păcat.

Întrebare
Să zicem că e aşa. Dar eu ştiu un lucru: dacă
Adam n'ar fi păcătuit, eu n'aşi fi avut experienţa mo-
melii răului (προσβολές),

Răspuns
Nici aceasta n'ai spus-o drept. Căci a nu avea expe-
rienţa momelii răului, e propriu firii neschimbabile, nu
celei omeneşti. Dar noi suntem de-o singură fire cu
Adam. Deci trebuia ca acela să fie ca noi şi noi ca
acela. Drept aceea să te încredinţeze însuşi omul dintâi
că n'a fost nici neschimbabil, nici schimbabil în chip
unilateral spre rău şi deci n'a călcat porunca din nece-
298 FILOCALIA

sitatea firii, ci din buna plăcere a voinţii. Şi precum


acela avea putinţa să asculte de momeala Satanei, dar
avea şi puterea să se împotrivească, aşa şi noi.

Întrebare
Acuma te mai rabd, că nu desfiinţezi momeala
(atacul) Satanei.
Răspuns
Dar eu n'am desfiinţat-o nici în cele spuse mai
înainte, niciodată. Doar ştiu că Iov a fost ispitit de dia-
volul. Iar Scriptura zice: „Nu ne este nouă lupta împo-
triva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor,
împotriva stăpânirilor, împotriva căpeteniilor întunerecului
veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite
în văzduhuri"; 1 şi iarăşi: „Staţi împotriva diavolului şi
va fugi dela voi;2 iar în alt loc: „Duşmanul vostru,
diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să
înghită".3
Dar fiindcă voi socotiţi4 că gândurile rele nu sunt
ale noastre, ci vin din alte izvoare, spunând odată că
sunt păcatul lui Adam, altădată că sunt însuşi Satana
şi iarăşi altădată că sunt momeala (προσβολές) aruncată
de Satana, noi vom spune că altceva este păcatul lui
Adam, altceva Satana, altceva momeala Satanei şi alt-
ceva gândurile noastre rele, chiar dacă îşi au punctul
de plecare în momeală. Satana este însuşi ipostasul
diavolului, care a încercat să-L ispitească chiar şi pe
Domnul. Păcatul lui Adam este călcarea poruncii de
către primul om. Momeala aruncată de Satana, este
arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui
gând (μονολόγιστος έμφάνεια πράγματος πόνηροΟ). Ea foloseşte
puţinătatea credinţei noastre ca prilej să se apropie
de mintea noastră. Căci dacă am primit porunca să nu

1) Efes 6, 11—12. 2) Iac. 4, 7. 3) Petru 5, 8


4) In textul grec.: noi socotim
MARCU ASCETUL 299

ne îngrijim de nimic, ci să păzim cu toată străjuirea


inima noastră 1 şi să căutăm Împărăţia Cerurilor, aflătoare
înlăuntrul nostru, îndată ce se depărtează mintea de
inimă şi de căutarea amintită, dă loc momelii diavolului
şi se face în stare să primească şoapta lui cea rea.
Dar nici atunci nu are diavolul puterea să stârnească
gândurile noastre cu forţa, pentrucă dacă ar fi aşa nu ne-ar
cruţa şi ne-ar aduce cu sila orice gând şi nu ne-ar îngădui
să cugetăm la nimic bun. El are numai puterea să ne arate
în forma exclusivă a unui gând, la prima lui răsărire
înţelesuri păcătoase, spre a ispiti lăuntrul nostru, dându-i
prilej să încline fie spre ceeea ce vrea el, fie spre po-
runca lui Dumnezeu, întru cât acestea se împotrivesc
întreolaltă. Astfel dacă-l iubim, ne mişcăm îndată gân-
durile spre lucrul arătat şi cugetarea noastră începe să
se ocupe în chip pătimaş cu el; dacă însă îl urîm, nu
putem zăbovi, ci urîm şi momeala însăşi. Iar dacă mo-
meala stărue chiar când e urîtă (căci se, întâmplă şi
acest lucru), aceasta nu e din pricina unei alipiri proa-
spete, ci pentrucă s'a întărit printr'o veche obişnuinţă.
De aceea rămâne neclintită pe loc, ca gând simplu,
fiind împiedecată de neplăcerea inimii să progreseze la
o cugetare desvoltată şi la patimă. Căci arătarea aceasta
izolată, fiind urîtă de cel ce e atent la sine însuşi, nu
are puterea să târe cu sila mintea în vălmăşagul pă-
timaş de gânduri, decât numai prin împătimirea inimii
după plăceri. Aşa dar de vom lăpăda cu totul împătimirea
după plăceri, nu vom mai putea fi vătămaţi nici de
apariţia gândului simplu al vechilor obişnuinţe, iar con-
ştiinţa nu va mai avea îndoeli în ce priveşte siguranţa
celor viitoare. Căci cunoscând mintea împotrivirea trân-
davă a acestei obişnuinţe şi mărturisind lui Dumnezeu
vechea pricină, îndată e înlăturată şi această ispită.
Şi iarăşi va avea mintea putere să vegheze asupra
inimii şi să o păzească cu toată străjuirea, încercând

1) Prov 4, 23.
300 FILOCALIA

să pătrundă în cele mai dinlăuntru şi mai netulburate


cămări ale ei, unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor
rele, cari împing cu sila şi sufletul şi trupul în prăpăstiile
voluptăţii şi le aruncă în fântânile de smoală; 1 de ase-
menea nici vreo cale largă şi încăpătoare, pardosită cu
cuvinte şi cu chipuri de-ale înţelepciunii lumeşti, care să
vrăjească pe cei ce pornesc pe ea, oricât de înţelepţi ar
fi. Cămările acestea curate, cari sunt cele mai de din-
lăuntrul sufletului, şi casa lui Hristos nu primesc nimic din
lucrurile goale ale veacului acesta, fie că sunt raţionale,
fie că sunt neraţionale, fără numai acestea trei, pe care
le-a numit apostolul: credinţa, nădejdea şi dragostea.
Deci cel ce este iubitor de adevăr şi primeşte osteneala
inimii poate să nu fie atras înafară nici de obişnuinţele
vechi în felul în care am arătat, ci să vegheze asupra
inimii şi să străbată tot mai înăuntru şi să se apropie
numai de Dumnezeu, fără să se scârbească de ostene-
lele atenţiei şi ale stăruinţii. Căci nu poate să nu se
ostenească cu inima cel ce ia aminte la împrăştierile
gândului şi la plăcerile trupeşti, având să stea mereu
închis între anumite hotare (să se circumscrie), nu numai
în cele dinafară, ci şi în cele dinăuntru. Mai ales că acele
împrăştieri şi plăceri adeseori abat şi cugetul şi fapta.
Prin urmare e drept că momeala ca gând simplu
exercită o putere silnică atunci când stărueşte, chiar dacă
e urîtă. Dar convorbirea gândurilor ce se adaugă atârnă
de voia noastră liberă. Aceasta au arătat-o şi cei ce
n'au păcătuit întru asemănarea călcării lui Adam, întru
cât momeala n'au putut-o împiedeca, dar convorbirea
prietenoasă cu ea au lăpădat-o cu totul.

Întrebare
Oare n'am primit în chip necesar greşala lui Adam,
care este păcatul nostru cu gândul?
1) Această tâlcuire a locului din Facere 14, 10 se află si la Nil Ascetul,
Cuvânt Ascetic, cap. 52, in această carte pag. 200 (P. G. 79, 784).
MARCU ASCETUL 301

Răspuns
Păcatul cu gândul nu e greşala lui Adam, ci semnul
împătimirii fiecăruia după plăceri. Dar nici greşala n'am
primit-o, căci dacă ar fi aşa, în temeiul moştenirii ar
trebui să călcăm toţi în chip necesar porunca şi să nu
mai fim învinovăţiţi de Dumnezeu, păcătuind în chip
necesar în temeiul moştenirii naturale.1 Dar nu este aşa.
Căci nu călcăm toţi porunca, precum nu toţi o păzim.
De aci se poate spune limpede despre păcat că nu se
întâmplă în chip necesar, ci e o împătimire după plăceri.
Tu întrebi de ce Domnul, venind pentru greşală, nu a
desfinţat-o în Botez, ci şi acum fiecare are puterea să
calce porunca sau să nu o calce ? Eu îţi voi răspunde:
călcarea, avându-şi pricina în voia liberă, precum s'a
dovedit, nu a primit-o nimeni în chip necesar. Dar moartea,
care e din pricina ei şi e necesară, am moştenit-o pentrucă
ea este înstreinare de Dumnezeu. Căci murind primul
om, adică înstrăinându-se de Dumnezeu, nu mai puteam
vieţui nici noi în Dumnezeu. De aceea a venit Domnul,
ca să ne facă iarăşi vii prin baia naşterii de-a doua şi
să ne împace cu Dumnezeu, ceea ce a şi făcut. Aşadar
n'am primit greşala, pentrucă altfel ar fi stăpânit în chip
necesar şi peste El acela care a împărăţit şi peste „cei
ce n'au păcătuit întru asemănarea greşelii lui Adam".2

Întrebare
Să zicem că Adam a săvârşit greşala prin voinţă şi
pentru aceasta, fiind de aceeaşi natură cu el, şi noi
1) Ε vorba de noi cei botezaţi, cari nu mai putem aduce ca scuza pentru
păcatele noastre moştenirea păcatului strămoşesc Noi nu mai putem spune că
avem în noi moştenirea păcatului lui Adam. Dar Marcu Ascetul nu neagă o
prezenţă a unei asemenea moşteniri în cei nebotezaţi. Aceasta se vede din
faptul că atribue Botezului rolul de-a ne fi eliberat de silnicia păcatului, de-a
ne fi dat puterea să nu mai păcătuim dacă vrem, de-a ne fi dat curăţirea.
(Răspuns la întrebarea II, în această carte p. 281).
2) Rom. 5, 14.
302 FILOCALIA

cădem prin voinţă. Dar atunci n'a avut el şi momeala


tot prin voinţă ?
Răspuns
Ε sigur că momeala a avut-o în chip necesar. Dar
momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada liber-
tăţii voii. De aceea s'a şi îngăduit să se arunce mo-
meala în noi, ca pe cei ce înclină spre împlinirea po-
runcii să-i încununeze ca pe unii ce sunt credincioşi, iar
pe cei ce înclină spre plăcere să-i osândească ca pe
unii ce sunt necredincioşi. Dar şi aceasta trebue să o
ştim că nu suntem judecaţi îndată după fiecare hotărîre,
ca cercaţi sau netrebnici, ci după ce vom fi fost pro-
baţi toată vieaţa noastră pământească prin momeli, ară-
tându-ne aci biruitori, aci biruiţi, aci căzând, aci ridi-
cându-ne, aci rătăcind, aci umblând bine. Abia atunci,
în ziua ieşirii din trup, socotindu-se toate, vom fi jude-
caţi potrivit cu ele. Prin urmare momeala nu este păcat.
Să nu fie! Căci deşi ea arată în chip necesar lucrurile
în forma simplă a unui gând, dar noi am primit în
Domnul puterea lucrării duhovniceşti şi stă în puterea
noastră să le judecăm dela prima răsărire de cuget, spre
a şti dacă e vorba de ceva vătămător sau de ceva fo-
lositor, şi astfel să lăpădăm sau să primim gândurile
cari vin; deci acestea nu se înmulţesc din necesitate,
ci din buna plăcere. Să zicem totuşi ca tine, că şi ace-
stea odrăslesc în temeiul necesităţii şi al moştenirii. Dar
atunci de ce ne osândeşte dumnezeeasca Scriptură pentru
gândurile rele ? Sau cum putem opri gândurile, cari ne
turbură din necesitate şi în temeiul moştenirii? Iar dacă
răspunzi: „Putem prin harul, pe care l-am primit dela
Botez", află că şi aşa noi suntem pricina, având dela
Dumnezeu putere să le înlăturăm dela cel dintâi început
al răsăririi lor în cuget. Iar dacă face cineva pe altul
pricină a păcatelor sale, nu numai că nu păcătueşte fără
teamă, ci huleşte împotriva lui Dumnezeu, învinovăţindu-L
că îngădue să fie războiţi oamenii fără vină.
MARCU ASCETUL 303

Întrebare
De ce atunci eu, care sunt botezat şi mă rog lui
Dumnezeu şi cerşesc harul Lui şi voiesc cu toată pu-
terea să mă izbăvesc şi să mă mântuesc de gândurile
rele, totuşi nu pot? Nu e vădit că fapta păcătoasă a lui
Adam ne-a lăsat această moştenire, căreia nu-i putem
rezista ?
Răspuns
Ar trebui ca noi, cari suntem raţionali, să ştim ce
auzim. Dar fiindcă sufletul, întunecat de iubirea de plă-
cere şi de slava deşartă, a căzut în adâncul neştiinţii,
nu mai aude nici porunca Scripturii şi nu mai ascultă
nici de rânduiala firii, nici de povăţuirea celor încercaţi,
ci urmează numai socotinţelor proprii. Căci cine crezând
dumnezeeştei Scripturi şi împlinind poruncile Domnului,
nu vede cum pe măsură ce sporeşte în acestea, se de-
părtează gândurile şi se încredinţează că acelea nu ne
stăpânesc prin puterea lor, ci prin puţinătatea credinţii
şi neîmplinirea poruncilor ? Aceasta e cauza pentru care
nu ne aflăm toti în aceaşi stare şi nu suntem purtaţi
de aceleaşi cugetări: fiindcă pricinile gândurilor stau în
voia noastră slobodă. Căci dacă ar veni în chip silnic
dela Adam, toţi am fi stăpâniţi de ele la fel şi am fi
ţinuţi sub puterea lor fără a fi în stare să le rezistăm.
Ba n'am mai avea trebuinţă nici de îndemnurile Scrip-
turii, dacă gândurile ne-ar stăpâni firea prin moştenire
şi nu prin voinţa iubitoare de plăcere. Dar nu este aşa.
Să nu fie! Pentrucă vedem că nu toţi suntem purtaţi de
ele la fel, nici la aceleaşi timpuri, nici spre aceleaşi
fapte, ci fiecare în măsura în care a crezut Domnului
în privinţa bunurilor viitoare, dispreţuind slava omenească
şi împătimirea de plăceri, în aceeaşi măsură a înlăturat
gândurile şi s'a făcut mai liniştit decât cel împătimit de
dulceţurile vieţii. De aceea ne deosebim unul de altul
şi în cugetare şi în vieaţă. Noi vrem să îmbrobodim ade-
vărul, când căutăm să stingem gândurile nu prin credinţa
304 FILOCALIA

în Iisus, adică nu prin lucrarea poruncilor Lui, nici prin


umilinţă şi smerită cugetare, împreunate cu osteneala
inimii, ci rămânând la împătimirea ascunsă după plă-
cere, adecă la iubirea de slavă deşartă, la dorul de-a
plăcea oamenilor, la înalta părere de sine, la închipuirea
biruinţii, la mândrie şi la toate celelalte asemănătoare,
pe cari nedobândindu-le ne înmulţim gândurile poftitoare.
De ce încercăm să înlăturăm în chip greşit efectele,
păstrând pricinile din cari provin?
Iar dacă totuşi susţii că e mincinos cuvântul nostru
şi suntem stăpâniţi de gânduri fără vina noastră, să ne
cercetăm cu şi mai multă luare aminte, ca unii ce ne
mărturisim lui Dumnezeu. Cine nu ştie că ne îngrămădim
patimile mai sus pomenite în fiecare zi cu lucrul, cu
cuvântul şi cu cugetarea? Şi cine nu ştie că pe cei ce
ne ajută la aceasta îi iubim ca pe nişte binefăcători, iar
pe cei ce ne împiedecă îi ocolim ca pe nişte duşmani?
Dar dacă iubim patimile amintite aşa de mult încât le
şi apărăm pe faţă, cum vom urî momeala lor în forma
de gând simplu şi prim (την μονολόγιστον αύτών προσβολήν)?
Iar dacă a fost primită prima răsărire de cuget, cum nu
îi vor urma acesteia gândurile atârnătoare de ea?

Întrebare
Să zicem că acestea sunt aşa. Dar atunci de ce a
făgăduit Domnul în Evanghelii să facă dreptate celor ce
strigă către El ziua şi noaptea? 1

Răspuns
Domnul nu spune parabola către cei ce zac în pa-
timile lor cu voia, ci către cei războiţi numai de obiş-
nuinţe. De aceea celor nedreptăţiţi de duşmani le-a făgă-
duit să le facă dreptate, dar pe cei cari lapădă porunca
ajutătoare îi mustră zicând: „Ce mă chemaţi Doamne,
1) Luca 18, 8
MARCU ASCETUL 305

Doamne, şi nu faceţi cele ce vă spun ?" 1 .Pe aceştia îi


aseamănă cu bărbatul nebun ce-şi clădeşte casa pe ni-
sipul voilor.sale.2
Drept aceea nu te întemeia, cu o minte nestatornică
şi cu o judecată nesocotită, pe toate bănuelile tale, ca
şi când ar fi adevărate, aci zicând: „Eu sunt botezat şi
rog pe Dumnezeu şi chem harul Lui, voind cu toată pu-
terea să mă izbăvesc de gândurile rele, dar nu pot, fiind
stăpânit fără vină de gânduri", aci aşteptând iarăşi drep-
tatea Domnului, pe care a vestit în Evanghelii că o va
face, înfăţişându-te totdeauna pe tine nevinovat. Aceasta
este o mare hulă.
Dar te voiu întreba şi eu de temeiul înaltei păreri
ce ţi-o faci despre tine, ca să-mi dai răspuns. Şi ştiu
că, strâns de adevăr, sau vei grăi cuvinte de şi mai mare
fudulie, sau vei mărturisi vina ta. Iată întrebarea:

Întrebare
De ce Domnul, odată ce a spus că „va face drep-
tate în grabă", 4 nu face în grabă, ci întârzie şi te lasă
în gândurile rele, măcar că te rogi din toată inima şi
fără şovăire, precum ai spus?

Răspuns
La această întrebare tu răspunzi: „Eu cred că pricina,
pentru care întârzie să facă ceea ce a spus, nu e alta decât
răbdarea mea. Căci cu cât va răbda cineva să fie războit
mai mult, cu atât se va şi slăvi mai mult". Eu socoteam că
în răspunsul tău se va arăta numai înalta părere ce ţi-o
faci despre tine. Dar tu ai adaus şi o hulă. Căci pen-
trucă să te poţi lăuda pe tine cu răbdarea mincinoasă, L-ai
înfăţişat şi pe Dumnezeu mincinos în cuvântul Său, iar gân-
durile rele, cari, după cuvântul Domnului, ies din inimă
şi spurcă pe om,4 nu mai sunt, după tine, prilejuri ale
1) Luca 6, 46 2) Luca 6, 49. 3) Luca 18, 8. 4) Matei 15, 19—20
306 FILOCALIA

răutăţii, ale voluptăţii şi ale oricărui păcat, cum zice


Scriptura, ci ale răbdării. Dar eu niciodată n'am aflat,
nici în Vechiul, nici în Noul Testament, lăudaţi pe cei
stăpâniţi de gânduri rele, ci mai degrabă osândiţi ca
vinovaţi. Căci Dumnezeu, precum urăşte gândurile rele,
aşa urăşte şi inima care le naşte. De aceea, cei ce le
avem pe ele, suntem datori să plângem ca nişte iubitori
ai păcatului şi nu să ne trufim, ca unii ce am fi războiţi
de rele străine. Cunoaşte deci, o omule, că Domnul pri-
veşte la inimile tuturor şi celor ce urăsc prima răsărire
de gând rău (των πονηρ&ν ένδυμημάτων τήν πρωτόνοιαν) îndată le
vine în ajutor (le face dreptate), precum a făgăduit, şi
nu lasă roiul vălmăşagului de gânduri să năvălească şi
să întineze mintea şi conştiinţa lor; iar pe cei ce nu
stârpesc primele înmuguriri, prin credinţă şi nădejde, ci
se lipesc cu dulceaţă de ele pe motivul că vrea să le
cunoască bine şi să le probeze, îi lasă, ca pe unii ce
sunt lipsiţi de credinţă şi vreau să se ajutoreze singuri,
să fie izbiţi şi de gândurile ce urmează, pe cari de aceea
nu le surpă fiindcă vede că momeala lor este iubită de
aceia şi nu este urîtă dela prima mijire.
Iar dacă după toată această limpede înfăţişare se
mai află cineva, care nu crede cele spuse, să purceadă
a învăţa adevărul cu lucrul însuşi. Şi dacă nu crede nici
Scripturii şi nu vrea să se încredinţeze pe sine nici cu
lucrul, s'a dovedit că iubeşte plăcerea părerii de sine.
Căci ce e mai dulce ca această părere de sine, care
socoteşte păcatul cu gândul ca străin şi face pe oameni
mai de grabă să se trufească şi să se înalţe, ca nişte ne-
vinovaţi, în loc să-şi mărturisească şi să-şi plângă isco-
dirile păcătoase ?

Întrebare
Tu ai spus că fapta de neascultare a lui Adam n'am
primit-o, dar moartea lui am primit-o. Dar unde stăpâneşte
moartea, stăpânesc şi gândurile rele.
MARCU ASCETUL 307

Răspuns
O ce necredinţă ! De ce a venit atunci Domnul în
trup, dacă nu ca să moară pentru toti, potrivit Scriptu-
rilor, şi să surpe pe cel ce are stăpânirea morţii, adică
pe diavolul? 1 Iar dacă socoteşti că moartea cea din
Adam mai stăpâneşte până acum din altă pricină decât
pentru necredinţa noastră, e vădit că bagatelizezi venirea
lui Hristos şi ţii Botezul de nedesăvârşit, odată ce şi
cei botezaţi sunt ţinuţi încă sub moartea protopărintelui,
fără o vină proprie. Dar atunci, o omule, cum se mai
poate spune că te-ai făcut un nou Adam cu harul lui
Hristos şi nu mai porţi nimic din cel vechiu în chip ne-
cesar, decât ceea ce se naşte din credinţa ta stricată şi
din neascultarea ta ? Doar ştim că Domnul a venit pentru
noi, a murit pentru noi, ne curăţeşte pe noi prin Botez, ne
aşează în raiul Bisericii, ne îngădue să mâncăm din tot
pomul din raiu, adecă să iubim pe tot cel botezat în
Biserică şi să-l răbdăm în înfrângerile ce le sufere şi să
nu-l urmărim pe fiecare în toate zigzagurile lui şi pentru
lucrurile cari ni se par bune să-l iubim, iar pentru cele
cari ni se par rele să-l urîm. Căci aceasta înseamnă a
mânca din pomul cunoştinţei binelui şi al răului, din
care, gustând mintea, îndată se poticneşte în propriile
ei păcate şi îşi descopere, prin iscodirea răutăcioasă a
aproapelui, goliciunea ei, de care mai înainte nu ştia,
fiind acoperită de vălul înţelegerii şi al milei. De aceea
li s'a poruncit celor aşezaţi în raiul Bisericii: „Nu jude-
caţi, ca să nu fiţi judecaţi", 2 „iertaţi şi vi se va ierta
vouă". 3 Pe scurt li s'a spus: „Câte vreţi să vă facă
vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea. Căci aceasta
este legea şi prorocii". 4 Precum ai făcut îţi va fi ţie.
Dar de câte ori n'am călcat aceste porunci! De câte
ori n'am osândit pe aproapele fără milă! De câte ori nu
l-am urît, sau nu l-am nedreptăţit, fără să fim nedreptăţiti!

1) Evr. 2, 14, 2) Mt 7, 1 3) Lc, 6, 27. 4) Mt 7, 12 ; Lc. 6, 31.


308 FILOCALIA

Iar dacă aşa este, ce mai batjocorim pe Adam şi-l


mai învinuim şi pentru rele streine? Căci dacă am căzut
în aceeaşi moarte, am călcat şi porunca cu voia, ca şi
acela. Aşa dar trei lucruri i s'au întâmplat lui Adam,
şi nu cum socoteşti tu. Acestea sunt; atacul (momeala)
pin orânduire mai înaltă, călcarea poruncii prin necre-
dinţă şi moartea prin dreapta judecată a lui Dumnezeu,
ca urmare nu atât a atacului prin iconomie, cât a
călcării din necredinţă. Noi am moştenit numai moartea
lui Adam, pentru motivul că nu puteam să ne facem din
morţi vii, până nu a venit Domnul şi ne-a făcut pe toţi
vii. Iar prima înmugurire de gând ( φ πρωτόνοιαν) o avem
prin orânduire (κατ 'οϋκονομίαν) ca şi acela; tot asemenea
puterea de-a asculta sau nu de ea, după cum ne e voia.
Dar păcătuirea cu gândul o avem din voia liberă. Despre
aceasta ne încredinţează „cei ce n'au păcătuit întru ase-
mănarea greşelii lui Adam", cum zice Apostolul.1 Căci
dacă aceia, fiind din Adam, au putut să nu păcătuiască
întru asemănarea greşelii lui Adam, e vădit că şi noi
putem.
De ce mai aducem atunci scuze pentru păcate şi
spunem lucruri nedrepte împotriva lui Dumnezeu, că adică
ar îngădui să fim războiţi de rele streine? Suntem datori
să ştim exact că toată vina ce izvorăşte din Adam fiind
desfiinţată de Domnul, oricine mai pătimeşte de vreun
păcat, i se întâmplă aceasta pentrucă a dispreţuit prin
necredinţa sa, sau prin iubirea de plăcere, desăvârşirea
pe care a primit-o în chip tainic la Botez. Căci chiar
dacă omul încă n'a cunoscut ce-a primit, fiind nedesă-
vârşit în credinţă şi cu lipsuri în lucrarea poruncilor, dar
Dumnezeu i-a dăruit desăvârşirea. Fiindcă zice: „Tot
darul desăvârşit de sus este, pogorându-se dela Părintele
luminilor".2 Iar acest dar desăvârşit nu-l află cineva
oricum, chiar dacă ar folosi toată isteţimea lumească,
ci numai din lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, în ana-

1) Rom, 5, 14. 2) Iac. 1, 17.


MARCU ASCETUL 309

logie cu ceea ce împlineşte din ele. Căci după cum e


deosebită împlinirea lor, aşa e deosebită şi descoperirea
darului. Deci nimenea să nu se bizue în cuvinte şi în
forme, dacă nu are înţelegerea aceasta. Căci zice: „Nu
cel ce se laudă pe sine este cercat, ci cel pe care îl
laudă Domnul". 1 Dar chiar şi acela, care primeşte laude
dela Domnul, e dator să se folosească de cuget drept
şi să ştie exact că oricât ar fi luptat cineva împotriva
necredinţii sale şi oricât ar fi înaintat în credinţă şi orice
bun ar fi dobândit, nu numai prin cunoştinţa simplă, ci
prin lucrare, n'a aflat sau nu va putea afla nimic mai
mult, decât cea ce primise în chip tainic prin Botez. Iar
aceasta este Hristos. Pentrucă zice: „Câţi în Hristos v'aţi
botezat, în Hristos v'ati şi îmbrăcat". 2 Dar Hristos, fiind
Dumnezeu desăvârşit, a dăruit celor ce s'au botezat
harul desăvârşit al Duhului, care nu primeşte nici un
adaus dela noi, ci ni se descopere şi ni se arată potrivit
cu lucrarea poruncilor, sporindu-ne credinţa „până când
toţi vom fi ajuns la unirea credinţei, la bărbatul desă-
vârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos".3 Aşa dar
orice i-am aduce Lui după ce-am fost născuţi din nou,
a fost ascuns de mai înainte de El în noi, potrivit cu
ceea ce s'a scris: „Cine a cunoscut gândul lui Hristos,
sau cine I-a dat Lui ceva mai înainte, ca să i se întoarcă
după aceea ca răsplată? Pentrucă dela El şi pentru El
şi întru El sunt toate. Lui i se cuvine slava în vecii
vecilor. Amin".4
1) II. Cor 10, 18. 2) Gal. 3, 27 3) Ef 4, 13 4) Rom. 11, 34-36.
Epistolă către Nicolae monahul1
Prea doritului fiu Nicolae,

Mai dăunăzi te frământai mult pentru mântuirea


ta şi aveai multă grijă pentru vieaţa după Dum-
nezeu. De aceea ai venit la noi, povestindu-ne
despre tine, prin ce fel de osteneli şi fierbinte pornire
aveai de gând să te lipeşti de Domnul, printr'o vieţuire
cât mai îngrijită, prin înfrânare, prin toată reaua păti-
mire, luptând în priveghiere multă şi în rugăciune întinsă.
Ne mai spuneai ce războaie şi roiuri de patimi trupeşti
se aprind în tine şi se ridică împotriva sufletului din legea
păcatului, care se oşteşte împotriva legii minţii. Şi te
plângeai că şi mai mult eşti turburat de patima mâniei
şi a poftei. De aceea, ne cereai vreo metodă şi vreun
cuvânt de învăţătură şi întrebai de ce osteneli şi lupte
folosindu-te, ai putea să te ridici mai presus de patimile
stricăcioase, mai sus pomenite.
În vremea aceea, am dat, pe cât era cu putinţă,
în persoană, dragostei tale îndemnurile ce trebuiau, în-
făţişându-ţi ideile şi gândurile folositoare de suflet şi
arătându-ţi prin ce fel de osteneli şi stăruinţe ascetice,
pline de înţelegere şi de luminată cunoştinţă raţională,
1) Editat in Filocalia greacă (ed II) vol. I. pg, 73—81 şi in P. G. 65,
1027 -1050 (Ad Nicolaum. Praecepta animae salutaria). Împărţirea în cele 13
părţi o iau din P. G.
MARCU ASCETUL 311

potrivit cu Evanghelia, poate sufletul, vieţuind prin cre-


dinţă şi ajutat fiind de har, să biruiască relele, cari ţâş-
nesc înăuntru din păcat, dar mai ales patimile amintite.
Pentrucă lupta trebue dusă neîncetat şi cu mai multă
sârguintă împotriva acestor patimi, căci ele şi-au pus în
chip deosebit pecetea pe suflet, prin obişnuinţa lui cu
ele, târîndu-l cu multă putere după ele. Aceasta, până ce
va supune mişcările trupeşti şi neraţionale ale păcatului,
cărora se supunea mai înainte şi de cari era târît, după
ce se robise, prin consimţirea de bună voie, amintirii
necontenite a gândurilor şi cugetării la cele rele.
Pe urmă ne-am despărţit de tine. Dar numai cu
trupul, nu şi cu inima. Căci am venit în pustie, la ade-
văraţii slujitori şi luptători ai lui Hristos, ca luptându-ne
şi noi cât de puţin şi nevoindu-ne împreună cu fraţii,
cari se oştesc împotriva lucrărilor vrăjmaşe, şi cu cei ce
se împotrivesc vitejeşte patimilor, să lepădăm lenevia şi
să aruncăm dela noi negrija, şi să luăm asupra noastră
sârguinţa şi grija, silindu-ne să câştigăm buna plăcere
a lui Dumnezeu. De aceea, m'am gândit să trimit cură-
ţiei tale prin scrisoare un mic îndemn şi un sfat folo-
sitor sufletului, ca cetind pe scurt în scrisoarea noastră
smerită lucrurile de cari ţi-am vorbit în persoană, să
scoţi cu sârguinţă un folos duhovnicesc, ca şi cum am
fi noi înşine de faţă.
2. Aşa dar, fiule, începutul purtării tale plăcute lui
Dumnezeu trebue să faci să pornească dela aceasta:
Să te gândeşti statornic şi pururea, într'o meditaţie
neîntreruptă, la toate binefacerile de cari ţi-a făcut parte
iubitorul de oameni Dumnezeu, spre mântuirea sufletului
tău; şi să nu încetezi a-ţi aminti de multele şi marile
Lui binefaceri, acoperindu-le cu uitarea păcatului sau trân-
dăviei şi prin aceasta lăsând să treacă vremea cealaltă
fără folos şi fără să aduci mulţumire. Căci aceste amin-
tiri neîncetate, împungând inima ca un ac, o mişcă tot-
deauna spre mărturisire, spre smerenie, spre mulţumire
adusă cu suflet sdrobit şi spre toată sârguinţa bună. Ele
312 FILOCALIA

ne îndeamnă să-i răsplătim lui Dumnezeu cu purtările


noastre bune şi cu toată virtutea, întru cât ne fac să
cugetăm pururea cu bună conştiinţă la cuvântul prooro-
cesc: „Ce voiu da în schimb Domnului pentru toate câte
mi le-a dat mie?". 1 Să cugete deci sufletul la toate
binefacerile, de cari i-a făcut parte iubitorul de oameni
Dumnezeu începând dela naştere; sau din câte primejdii
a fost izbăvit adeseori; sau în câte rele a căzut şi în
câte greşeli s'a rostogolit fără să fie predat, după drep-
tate, duhurilor cari l-au amăgit ca să-l piardă şi să-l ducă
la moarte, ci, cu îndelungă răbdare, Stăpânul iubitor de
oameni, trecând cu vederea greşalele, l-a păstrat, aştep-
tând întoarcerea lui; să cugete iarăşi că, slujind de bună
voie duhurilor rele prin patimi, El îl hrănea, acoperindu-l
şi ocrotindu-l în tot chipul, iar la urmă l-a călăuzit prin
Duhul cel bun pe drumul mântuirii şi i-a pus în inimă
dragostea de vieaţă ascetică şi l-a împuternicit să pără-
sească cu bucurie lumea şi toată amăgirea plăcerilor
trupeşti, împodobindu-l cu schima îngerească a rânduielii
ascetice şi pregătind lucrurile în aşa fel, ca să fie primit
cu uşurinţă de sfinţii bărbaţi, în obştea frăţiei.
Iar cugetând la acestea cu bună conştiinţă, cine nu
va petrece totdeauna întru sdrobirea inimii? Cine nu se
va umplea de nădejde tare, având atâtea dovezi de bine-
facere, fără ca el să fi făcut vreun bine mai înainte?
Căci oricine va cugeta aşa: Dacă fără să fi făcut eu
niciun bine, ba chiar păcătuind mult înaintea Lui şi pe-
trecând în necurăţiile trupului şi în alte multe răutăţi,
totuşi nu mi-a făcut după păcatele mele, nici nu mi-a
întors după fărădelegile mele,2 ci mi-a rânduit atâtea da-
ruri şi haruri spre mântuire, dacă mă voiu hotărî cu totul
să-I slujesc de aci înainte numai Lui prin vieţuire curată
şi prin împlinirea virtuţilor, de câte bunătăţi şi daruri du-
hovniceşti nu mă va învrednici, întărindu-mă, îndreptân-
du-mă şi călăuzindu-mă spre tot lucrul bun ?
1) Psalm 116, 12. 2) Psalm 103, 10.
MARCU ASCETUL 313

De aceea, cel ce se gândeşte totdeauna la aceasta


şi nu uită de binefacerile lui Dumnezeu, se ruşinează şi
se îndreaptă şi se nevoieşte spre toată virtutea bună şi
spre toată lucrarea dreptăţii, gata totdeauna să facă cu
râvnă voia lui Dumnezeu.
3. Aşa dar, iubite fiule, având, prin harul lui Hristos,
ca pe o înţelepciune firească, această meditaţie şi gân-
dire sănătoasă, păstreaz-o totdeauna în tine. Să nu te
laşi copleşit de uitarea pierzătoare, nici împiedecat de
nepăsarea, care face mintea deşartă şi o abate dela
vieaţă; să nu-ţi laşi cugetarea întunecată de neştiinţa,
care e pricina tuturor relelor, nici amăgită de negrijă,
care e tot ce poate fi mai rău; să nu te laşi târît de
plăcerea trupului, nici biruit de lăcomia pântecelui; să
nu te laşi cu mintea robit de poftă, nici să nu lucrezi
în tine spurcăciunea prin învoirea cu gândurile desfrâ-
nate ; să nu te laşi biruit de mânia, care naşte ura de
fraţi. În sfârşit să nu întristezi şi să nu te laşi întristat
pentru vreo pricină tristă şi nefericită, care să te facă
să îngrămădeşti amintiri de gânduri rele împotriva aproa-
pelui, încât să te pomeneşti abătut dela rugăciunea curată
către Dumnezeu şi să-ţi laşi mintea robită, privind cu
gând sălbatec pe fratele tău, care are acelaşi suflet. Căci
prin aceasta conştiinţa îti va fi înlănţuită de purtarea ne-
socotită a cugetului trupesc şi de duhurile rele, cărora
ai fost predat spre pedeapsă până la o vreme; şi anume
până când mintea, sfârşită în toate privinţele şi copleşită
de întristare şi de moleşire, după ce a pierdut sporul
după Dumnezeu pentru pricinile de mai înainte, va începe
iarăşi, cu multă smerenie, să ia dela capăt calea mân-
tuirii. În felul acesta, ostenindu-se mult în rugăciuni şi
în priveghieri de toată noaptea şi împrăştiind pricinile
amintite prin smerenie şi mărturisire către Dumnezeu şi
către aproapele, ea începe iarăşi vieaţa de înfrânare. Şi
luminată de luminile cunoştinţii evanghelice, ea cunoaşte
atunci, cu harul lui Dumnezeu, că cel ce nu s'a predat
pe sine desăvârşit crucii, în cuget de smerenie, şi nu
314 FILOCALIA

s'a aruncat pe sine la picioarele tuturor, ca să fie călcat,


înjosit şi dispreţuit, nedreptăţit, batjocorit şi luat în râs,
iar el să le rabde toate acestea cu bucurie şi să nu
pretindă pe seama sa câtuşi de puţin lucrurile omeneşti:
slavă sau cinste, sau laudă, sau plăcere de mâncare,
de băutură, sau de haină, nu se poate face creştin
adevărat.
4. Deci stând în faţa noastră asemenea lupte, ne-
voinţe şi cununi ale evlaviei, până când ne vom batjo-
cori cu înfăţişarea prefăcută a evlaviei, slujind Domnului
doar la arătare, încât altfel suntem socotiţi între oameni
şi altfel ne descoperim Domnului, care cunoaşte cele
ascunse? Căci în vreme ce suntem socotiţi de alţii sfinţi,
ne aflăm încă sălbateci după năravuri; având chip de
evlavie, n'am dobândit încă puterea ei înaintea lui Dum-
nezeu; socotiţi de mulţi feciorelnici şi curaţi, înaintea
Celui ce cunoaşte cele ascunse suntem întinaţi înăuntru
de necurăţiile gândurilor desfrânate şi înnoroiaţi de miş-
cările patimilor. Şi pentru prefăcuta noastră nevoinţă de
acum, suntem robii laudelor omeneşti şi ne orbim mintea.
Deci până când vom umbla în deşertăciunea minţii, ne-
primind înţelepciunea evanghelică, prin care putem cu-
noaşte vieţuirea cerută de conştiinţă, ca să o urmăm cu
sârguinţă şi să aflăm şi îndrăsnirea conştiinţei?
Până când ne mai rezemăm încă pe dreptatea părută
a omului dinafară, în lipsa adevăratei cunoştinţe, şi ne
amăgim pe noi înşine cu îndeletnicirile dinafară, vrând
să plăcem oamenilor şi vrând slăvi, cinstiri şi laude
dela ei?
Căci va veni de sigur Cel ce descopere cele as-
cunse ale întunerecului şi dă la iveală sfaturile inimilor,1
Judecătorul care nu greşeşte şi care nu se lasă ruşinat
de bogat, nici nu se milostiveşte de sărac, care dă la
o parte înfăţişarea de dinafară şi scoate la arătare ade-
vărul ascuns înăuntru. Acela va încununa pe luptătorii
1) I Cor, 4, 5.
MARCU ASCETUL 315

adevăraţi, cari au vieţuit potrivit cu conştiinţa, în faţa


Îngerilor şi înaintea Tatălui Său, iar pe cei ce au îm-
brăcat chipul cucerniciei cu prefăcătorie şi au arătat numai
oamenilor o părută bună vieţuire şi s'au bizuit pe aceasta
în deşert, amăgindu-se nebuneşte pe ei înşişi, îi va da
pe faţă înaintea Bisericii Sfinţilor şi a toată oastea ce-
rească, ca apoi să-i trimită ruşinaţi cumplit în întune-
recul cel mai dinafară, asemenea fecioarelor nebune.
Pentrucă şi acestea şi-au păzit fecioria dinafară a tru-
pului, dat fiind că întru nimic n'au fost învinovăţite în
privinţa aceasta, ba au avut în parte şi untdelemn în
candelele lor, adică au fost părtaşe şi de oarecari vir-
tuţi şi isprăvi dinafară şi de oarecari dureri. De aceea
candelele lor au şi ars până la o vreme. Dar din pricina
negrijii, neştiinţii şi a trândăviei, n'au fost cu prevedere
şi n'au cunoscut cu de-a-mănuntul roiul patimilor ascunse
înlăuntru şi puse în lucrare de duhurile rele. Din această
pricină cugetarea lor a fost stricată de înrâuririle vrăj-
maşe, încât s'au învoit cu ele prin gândurile lor. Şi aşa
au fost amăgite într'ascuns şi biruite de pisma cea a tot
rea, de ciuda care urăşte binele, de vrajbă, de gâlceavă,
de ură, de mânie, de amărăciune, de pomenirea răului,
de făţărnicie, de furie, de mândrie, de slava deşartă, de
dorinţa de-a plăcea oamenilor, de bunul plac, de iubirea
de argint, de trândăvire, de pofta trupească ce trezeşte
în gânduri voluptatea, de necredinţă, de lipsa de temere,
de laşitate, de întristare, de împotrivire, de moleşire, de
somn, de înalta părere de sine, de voinţa de-a se scuza,
de îngâmfare, de lăudăroşenie, de nesăturare, de risipă,
de sgârcenie, de desnădejdea care-i mai cumplită decât
toate, şi de celelalte mişcări subţiri ale păcatului. Ele
socoteau că şi lucrarea faptelor bune sau vieţuirea cu-
vioasă se înfăptueşte cu puteri omeneşti şi de aceea
căutau să culeagă laude dela oameni. Din această pri-
cină chiar dacă au fost părtaşe de unele daruri, le-au
vândut duhurilor rele pentru slava deşartă şi plăcerea
dela oameni. Împărtăşindu-se şi de alte patimi, ele au
316 FILOCALIA

amestecat în purtările bune cugetele rele şi trupeşti. De


aceea le-au făcut necurate şi neprimite asemenea jertfei
lui Cain, lipsindu-se de bucuria Mirelui şi fiind lăsate
afară de nunta cerească.
5. Cugetând deci la acestea, cântărindu-le şi pro-
bându-le, să cunoaştem şi să înţelegem în ce stare ne
aflăm, ca, până mai avem încă vreme de pocăinţă şi de
întoarcere, să ne îndreptăm pe noi înşine. Aceasta pentru
ca faptele noastre cele bune, fiind săvârşite cu curăţenie,
să fie adevărate şi curate, neamestecate cu cugetul tru-
pesc, ca să nu fie respinse ca o jertfă pătată din lipsa
temerii, grijii şi a cunoştinţii adevărate şi ca nu cumva
să răbdăm osteneala fecioriei, a înfrânării, a privegherii,
a postului şi a relei pătimiri şi să ne cheltuim zilele
vieţii, şi totuşi, pentru pricinile mai 'nainte pomenite ale
patimilor, părutele noastre dreptăţi să fie aflate ca o
jertfă pătată şi să nu fie primită de Hristos, Arhiereul
ceresc.
Aşa dar, o fiule, cine vrea să ia crucea şi să-l ur-
meze lui Hristos, prin neîncetata cercetare a gândurilor
din sine, prin multă grijă pentru mântuire, prin înţelegere
şi multă sârguintă pentru Dumnezeu şi prin întrebarea
slujitorilor lui Dumnezeu, cari sunt de acelaşi suflet şi de
acelaşi gând şi cari poartă aceeaşi luptă, trebue să-şi
sporească, înainte de toate, cunoştinţa şi înţelegerea.
Aceasta din motivul ca nu cumva, neştiind pe unde şi
cum umblă, să călătorească în întunerec, lipsit de lumina
sfeşnicului. Căci cel ce călătoreşte după socoteala sa,
fără cunoştinţa evanghelică şi fără călăuzirea cuiva, de
multe se împiedecă şi cade în multe gropi şi curse ale
celui rău, mult rătăceşte şi prin multe primejdii trece şi
nu ştie la ce ţintă va ajunge. Pentrucă sunt destui cari
au trecut prin multe osteneli şi nevoinţe şi au răbdat
pentru Dumnezeu rele pătimiri şi scârbe multe. Dar prin
faptul că au umblat după socoteala lor şi n'au putut
deosebi lucrurile, nici n'au cerut sfatul aproapelui, aceste
osteneli ale lor au rămas deşarte şi fără rost.
MARCU ASCETUL 317

6. Tu deci fiule iubite, precum ţi-am spus la înce-


putul acestui cuvânt de povătuire, nu uita binefacerile
iubitorului de oameni Dumnezeu, de cari ai avut parte,
lăsându-te furat de păcat şi de nepăsare. Ci punând
înaintea ochilor tăi binefacerile de cari te-ai împărtăşit
dela începutul vieţii tale şi până acum, fie trupeşti, fie
duhovniceşti, zăboveşte cu gândul la ele, după cum s'a
spus: „Nu uita toate binefacerile Lui".1 Fă aceasta pentru
ca inima să ţi se mişte cu uşurinţă spre frica lui Dum-
nezeu şi spre dragoste, ca să-I întorci în schimb, după
putere, o vieaţă curată, o petrecere virtuoasă, o con-
ştiinţă cucernică, o judecată cumpănită, o credinţă dreaptă,
un cuget smerit şi, simplu vorbind, să te poti dărui în-
treg lui Dumnezeu. Căci ruşinându-te de amintirea atâtor
bunătăţi, de cari te-ai bucurat din partea Stăpânului bun
şi de oameni iubitor, inima ta se va umplea de drago-
stea şi de dorul Lui printr'o mişcare pornită chiar din
ea însăşi, mai bine zis conlucrând şi darul de sus. Pen-
trucă îţi vei da seama că lucrurile minunate, pe cari nu
le-a făcut altora cu mult mai buni, ţi le-a făcut ţie, prin
iubirea Sa de oameni cea negrăită.
Sileşte-te, aşa dar, să păstrezi neîncetat în amintire
toate binefacerile dăruite ţie de Dumnezeu. Dar mai ales
aminteşte-ţi neîncetat de harul acela mare şi minunat şi
de acea binefacere de care ţi-a făcut parte, cum ne-ai
povestit, pe când călătoreai împreună cu mama ta
dela Locurile Sfinte la Constantinopol, când s'a pornit
acea furtună înfricoşată şi nestăpânită şi acel vârtej mare
în vreme de noapte, în urma căruia toţi cei din corabie,
împreună cu corăbierii şi cu mama ta, au pierit în adânc.
Aminteşte-ţi că singur tu cu alţi doi aţi scăpat atunci,
fiind aruncaţi ca printr'o minune dumnezeească de valu-
rile mării la ţărm. Aminteşte-ţi apoi cum ţi s'a rânduit
să vii după aceea la Ancyra, unde ai fost primit cu dra-
goste părintească de cineva, şi cum te-ai însoţit pe urmă

1) Ps. 103, 2.
328 FILOCALIA

cu prea evlaviosul fiu Epifanie, ca amândoi călăuziţi de


un cuvios bărbat, să veniţi la calea adevărului şi să fiţi
primiţi de nişte sfinţi slujitori ai lui Dumnezeu ca fii
adevăraţi.
7. Pentru toate aceste mari binefaceri dăruite ţie de
Dumnezeu, cu ce lucru vrednic de ele ai putea să mul-
ţămeşti Celui ce a chemat sufletul tău la vieaţa veşnică?
Căci tu, după dreptate, nu mai trebue să-ţi trăeşti ţie, ci
lui Hristos care a murit şi a înviat pentru tine,1 având
să vieţuieşti întru toată virtutea dreptăţii, să împlineşti
toate poruncile şi să cauţi „care este voia cea bună, desă-
vârşită şi bineplăcută lui Dumnezeu",2 silindu-te cu toată
puterea să urmezi ei.
Drept aceea, fiule, supune-ţi tinereţea ta Cuvântului
lui Dumnezeu, aşa cum însuşi Cuvântul o cere: „Trupul
tău predă-l jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu,
slujbă cuvântătoare". 3 Tot mustul poftei trupeşti svântă-l
şi uscă-l cu mâncare puţină, cu băutură puţină şi cu pri-
vegheri de toată noaptea, ca să spui şi tu din inimă:
„Făcutu-m'am ca o piele atârnată la fum; dar dreptăţile
tale nu le-am uitat".4 Şi cunoscând că eşti al lui Hristos,
răstigneşte-ţi trupul, după cuvântul Apostolului, dimpreună
cu patimile şi cu poftele lui; 5 şi omoară-ţi mădulările
omului pământesc, 6 adecă nu numai lucrarea desfrânării,
ci şi necurăţia lucrată de duhurile rele în trupul tău.
Ba cel ce aşteaptă cununa fecioriei adevărate, ne-
întinate şi desăvârşite, nu-şi poartă lupta numai până aci,
ci, urmând învăţăturii apostoleşti, se luptă să omoare
până şi icoana şi mişcarea patimii. Dar nici cu atâta
nu se mulţămeşte acela care, cuprins de o puternică
dragoste, vrea să se sălăşluiască în trupul său fecioria
îngerească şi neprihănită, ci se roagă ca şi însăşi amin-
tirea simplă a poftei să fie stinsă, chiar dacă se iveşte
numai în minte ca o adiere de gând, fără mişcarea şi

1) II Corint. 5, 15 2) Romani 12, 2. 3) Romani 12, 1. 4) Psalm 119, 83.


5) Galateni 5, 24 . 6) Colos. 3, 5.
331
MARCU ASCETUL

lucrarea patimei trupeşii. Iar la această stare e cu


putinţă să se ajungă, dacă peste tot se învrednicesc
vreunii de asemenea har, numai prin ajutorul de sus şi
prin puterea şi darul Duhului.
Astfel, cel ce aşteaptă cununa fecioriei curate, ne-
materiale şi neprihănite, îşi răstigneşte trupul prin oste-
neli şi nevoinţe şi îşi omoară mădularele omului pămân-
tesc prin înfrânare stăruitoare şi răbdătoare, stricând pe
omul cel dinafară, subţiindu-l, scorojindu-l şi făcându-l
numai schelet. Aceasta pentru ca, prin credinţă şi lupte
şi prin lucrarea harului, omul dinlăuntru să se înoiască,1
înaintând din zi în zi spre tot mai mult bine, crescând
în dragoste, împodobindu-se cu blândeţe, veselindu-se cu
bucuria Duhului, încununându-se cu pacea lui Hristos,
sporind în evlavie, întărindu-se întru bunătate, învăluin-
du-se în frica lui Dumnezeu, luminându-se prin înţelegere
şi cunoştinţă, strălucind de înţelepciune şi călăuzit de
smerenie.
Iar înoindu-se mintea prin Duhul cu acestea şi cu
alte asemenea virtuţi, descopere în sine pecetea chipului
dumnezeesc, înţelege frumuseţea spirituală şi negrăită
a asemănării cu Domnul şi pătrunde bogăţia legii lăun-
trice a înţelepciunii, care îl învaţă şi se lasă învăţată
dela sine.
Subţiază-ţi deci trupul tânăr, o fiule, şi îngraşă-ţi
sufletul nemuritor cu cele spuse înainte; iar mintea
înoeşte-ţi-o cu virtuţile mai înainte înşirate, prin conlu-
crarea Duhului. Căci trupul tânăr, îngrăşat cu felurite
mâncări şi cu băutură de vin, e ca un porc gata de
junghiere. Sufletul lui e junghiat de aprinderea plăce-
rilor trupeşti, iar mintea e robită de fierberea poftelor
rele, neputând să se împotrivească plăcerilor trupului.
Căci îngrămădirea sângelui pricinueşte împrăştierea
duhului. Mai ales băutura de vin nici să n'o miroasă
tinereţea, ca nu cumva prin focul îndoit, născut din lu-

1) II Corinteni 4, 16
320 FILOCALIA

crarea patimei dinăuntru şi din băutura de vin, turnată


dinafară, să i se înfierbânte peste măsură plăcerea tru-
pului şi să alunge dela sine plăcerea duhovnicească a
durerii născută din străpungerile inimii şi să aducă în
ea întunecare şi împietrire. Ba de dragul poftei duhov-
niceşti, tinereţea nici la săturarea de apă să nu se gân-
dească. Căci puţinătatea apei ajută foarte mult la spo-
rirea cumpătării. După ce vei proba aceasta cu lucrul,
vei lua singur încredinţarea prin experienţă. Căci acestea
nu ţi le rânduim şi hotărâm fiindcă vrem să-ţi punem
asupra un jug silnic, ci, îndemnându-te şi sfătuindu-te
cu dragoste, ţi le dăm ca pe o socotinţă şi cale bună
de urmat spre sporirea în fecioria adevărată şi în
cumpătarea deplină, lăsând la sloboda ta alegere să
faci ce vrei.
8. Să vorbim acum puţin şi despre patima neraţio-
nală a mâniei, care pustieşte, zăpăceşte şi întunecă tot
sufletul, şi-l arată pe om asemenea fiarelor în vremea
mişcării şi lucrării ei, mai ales pe cel ce alunecă lesne
şi repede spre ea. Patima aceasta se sprijină mai ales
pe mândrie; prin ea se întăreşte şi se face nebiruită.
Căci până ce e udat copacul diavolesc al amărăciunii,
al supărării şi al mâniei, cu apa puturoasă a mândriei,
înfloreşte şi înfrunzeşte îmbelşugat şi aduce mult rod al
fărădelegii. Iar clădirea celui rău în suflet nu poate fi
doborîtă, până ce are ca sprijin şi întărire, temelia mân-
driei. Dacă vrei, aşa dar, să se uşte în tine arborele
fărădelegii (adecă patima amărăciunii, a mâniei şi a su-
părării) şi să se facă neroditor, ca venind securea Du-
hului să-l taie şi să-l arunce în foc cum zice Evanghelia,
şi să-l scoată afară împreună cu toată răutatea; şi dacă
vrei să se dărîme şi să se surpe casa fărădelegii, pe
care cel rău o zideşte cu vicleşug în suflet (şi o face
aceasta adunând de fiecare dată în gând ca pietre felu-
rite pricini întemeiate sau neîntemeiate, provocate de
lucruri şi de cuvinte referitoare la cele materiale şi
ridicând în suflet o clădire a răutăţii, căreia îi pune ca
MARCU ASCETUL 321

sprijin şi întărire gânduri de mândrie), să ai smerenia


Domnului neîncetat în inimă. Să te gândeşti cine a fost
El şi ce s'a făcut pentru noi, şi din ce înălţime de lu-
mină a dumnezeirii, — descoperită după putinţă fiinţelor
de sus şi slăvită în ceruri de toată firea raţională a În-
gerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor, Începăto-
riilor, Stăpâniilor, Heruvimilor şi Serafimilor şi a nenu-
mitelor Puteri spirituale, ale căror nume n'au ajuns până
la noi, după cuvântul tainic al Apostolului,1 — în ce
adânc de smerenie omenească s'a coborît, prin negrăita
Sa bunătate, asemănându-se întru toate nouă, celor ce
şedeam în întunerecul şi în umbra morţii" şi ajunsesem
robi prin călcarea lui Adam, fiind stăpâniţi de vrăjmaş
prin lucrarea patimilor.
9. Căci aflându-ne noi într'o astfel de robie înfrico-
şată şi stăpâniţi fiind de moartea nevăzută şi vicleană,
nu s'a ruşinat de noi Stăpânul întregei firi văzute şi
nevăzute, ci umilindu-Se pe Sine şi luând asupra Sa pe
omul căzut sub patimile de ocară şi sub osânda dum-
nezeească, „s'a făcut întru toate asemenea nouă, afară
de păcat", 2 adică afară de patimile de ocară. El a luat
toate pedepsele trimise asupra omului pentru păcatul
neascultării de către hotărîrea dumnezeească: moartea,
osteneala, foamea, setea şi cele asemenea acestora, fă-
cându-Se ceea ce suntem noi, ca noi să ne facem ceea
ce este El; „Cuvântul trup s'a făcut", 3 ca trupul să se
facă Cuvânt; „fiind bogat, s'a făcut sărac pentru noi,
ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui„; 4 s'a făcut
asemenea nouă din multa iubire de oameni, ca noi să
ne facem asemnea Lui prin toată virtutea. Căci de unde
a venit Hristos, de acolo se înnoeşte, prin harul şi pu-
terea Duhului, omul zidit cu adevărat după chipul şi ase-
mănarea lui, Dumnezeu. Iar prin această înnoire ajunge
la măsura dragostei desăvârşite, care aruncă afară frica,5
1) Ef. 2, 21 ; Colos, 1, 16. 2) Evr. 4, 15. 3) Io, 1, 14. 4) II Cor, 8, 9; 5) Io 4, 18.
322 FILOCALIA

nemaiputând să cadă niciodată. Căci „dragostea nicio-


dată nu cade", 1 fiindcă „dragostea, zice Ioan, este Dum-
nezeu şi cine rămâne în dragoste în Dumnezeu rămâne".
De această măsură s'au învrednicit Apostolii şi cei ce s'au
nevoit asemenea lor întru virtute şi s'au înfăţişat pe ei
desăvârşiţi Domnului, urmând lui Hristos cu dragoste de-
săvârşită, în toată vieaţa lor.
Gândeşte-te, aşa dar, totdeauna fără uitare la umi-
lirea aceasta atât de mare, pe care a luat-o Domnul
asupra Sa, din negrăita Sa iubire de oameni; adică la
sălăşluirea în Maica lui Dumnezeu-Cuvântul, la luarea
omului asupra Sa, la naşterea din femeie, la creşterea
treptată cu trupul, la ocări, la înjurături, la batjocuri, la
luarea în râs, la bârfiri, la biciuiri, la scuipări, la luarea
în bătaie de joc, la hlamida roşie, la cununa de spini,
la osândirea lui de către căpetenii, la strigătul Iudeilor
celor fărădelege şi de acelaşi neam cu El, împotriva lui:
„Ia-L, ia-L, răstigneşte-L",3 la cruce, la piroane, la suliţă,
la adăparea cu oţet şi fiere, la triumful păgânilor, la
râsul celor cari treceau şi ziceau : „De eşti Fiul lui Dum-
nezeu, pogoară-te de pe cruce şi vom crede Ţie",4 şi
la celelalte patimi, pe cari le-a răbdat pentru noi: la
răstignire, la moarte, la aşezarea de trei zile în mormânt,
la coborîrea la iad; pe urmă la roadele patimilor, cari
şi cât de mari au fost: la învierea din morţi, la scoa-
terea din iad şi din moarte a sufletelor, cari s'au îm-
preunat cu Domnul, la înălţarea la ceruri, la şederea
de-a-dreapta Tatălui, la cinstea şi la slava mai presus de
toată Începătoria, Stăpânirea şi de tot numele ce se nu-
meşte, la închinarea ce-o aduc toţi Îngerii Celui întâi
născut din morţi, din pricina patimilor, după cuvântul
Apostolului, care zice: „Aceasta să se cugete în voi,
ceea ce şi în Hristos Iisus, care în chipul lui Dumnezeu
fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu,
ci s'a umilit pe Sine, chip de rob luând, întru asemă-

1) I Cor. 13, 8. 2) I. Io. 4, 16. 3) Ioan 19, 15. 4) Matei 27, 40—42.
MARCU ASCETUL 323

narea omului făcându-se şi la înfăţişare aflându-se ca


omul; şi s'a smerit pe Sine ascultător făcîndu-Se până
la moarte, iar moartea a crucii, de aceea şi Dumnezeu
L-a preaînălţat pe El şi i-a dăruit Lui nume mai presus
de tot numele, ca în numele lui Iisus Hristos tot ge-
nunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pămân-
teşti şi al celor d e d e s u b t " , . . . şi următoarele. 1 Iată la
ce slavă şi înălţime L-au ridicat, după dreptatea lui Dum-
nezeu, pe Domnul făcut om, pricinile mai înainte spuse.
10. Prin urmare, de vei păstra în inima ta fără ui-
tare, cu dragoste şi cu simţire aceste amintiri, nu te va
stăpâni patima amărăciunii, a mâniei şi a supărării. Căci
temeliile patimii mândriei, fiind săpate prin smerenia lui
Hristos, la care te vei gândi, se va surpa uşor şi dela
sine toată clădirea fărădelegii, adică a mâniei şi a supă-
rării. Căci ce inimă aspră şi împietrită nu se va frânge
de va avea necontenit în minte marea smerenie a dum-
nezeirii Unuia născut pentru noi şi amintirea tuturor pa-
timilor mai înainte spuse? Cine nu se va face de bună-
voie pământ, cenuşe şi pulbere de călcat de către toţi
oamenii? Iar dacă se va smeri şi se va frânge sufletul
astfel, privind la smerenia Domnului, ce mânie va mai
putea să stăpânească asupra lui? Dar tot aşa de vădit
e că uitarea acestor gânduri folositoare şi de vieaţă fă-
cătoare, şi sora ei lenea, şi ajutătoarea şi tovarăşa lor
neştiinţa, cari sunt patimile cele mai adânci şi mai lăun-
trice, mai greu de surprins şi de îndreptat, cari acoperă
şi întunecă sufletul cu multă grijă, fac să se încuibeze
şi să lucreze în el şi celelalte patimi, întru cât sădesc
nepăsarea şi alungă frica de păcate, pregătind drum şi
lucrare uşoară fiecărei patimi. Căci odată ce sufletul e
acoperit de uitarea atotpăcătoasă, de lenea stricăcioasă
şi de neştiinţă, maica şi doica tuturor relelor, nenorocita
de minte se lipeşte cu uşurinţă de tot ce se vede, se
cugetă sau se aude. De pildă de va vedea frumuseţe de

1) Filipeni 2, 6—11.
324 FILOCALIA

femeie, îndată se va răni de pofta trupească. Şi aşa


succedându-se amintirile lucrurilor privite cu patimă şi
cu plăcere, zugrăvesc din nou înăuntrul sufletului icoa-
nele lor, prin întipărirea înţelesurilor şi a gândului pă-
cătos. Iar urmarea este că întinează mintea pătimaşă şi
nenorocită prin lucrarea duhurilor rele.
11. Apoi şi trupul dacă e gras şi tânăr, sau plin
de must, când e aţâţat de amintiri caută să împlinească
cu patimă cele cuprinse în ele, fiind împins de poftă,
sau săvârşeşte uneori necurăţii în vis ori în somn. Căci
chiar dacă nu a avut cineva amestecare cu femeia la
arătare şi e socotit cast, feciorelnic şi curat de oameni,
ba chiar are renume de sfânt, înaintea lui Dumnezeu,
care vede cele ascunse, e socotit ca spurcat, desfrânat
şi necumpătat; şi pe dreptate va fi osândit în ziua aceea,
de nu va plânge şi nu se va tângui, topindu-şi trupul
necontenit cu posturi, privegheri şi rugăciuni, iar mintea
lecuindu-şi-o şi îndreptându-şi-o prin amintiri sfinte şi prin
meditarea cuvântului dumnezeesc, aducând pocăinţă
cuvenită lui Dumnezeu, înaintea căruia a şi cugetat şi
făcut relele. Fiindcă nu minte glasul care a zis: „Iar eu
vă zic vouă: tot cel ce priveşte la femeie spre a o pofti
pe ea, a şi preacurvit cu ea în inima sa". 1 De aceea
e de folos tânărului să nu se întâlnească, de e cu
putinţă, de loc cu femei, chiar de sunt socotite sfinte.
Iar de se poate, să vieţuiască despărţit chiar şi de
oameni, căci atunci poartă războiul mai uşor şi îl cu-
noaşte mai bine; mai ales dacă va fi cu luare aminte
la sine însuşi şi va petrece în cumpătare, cu puţină
băutură de apă, în priveghere multă şi rugăciuni, şi se
va sili să fie împreună cu Părinţi duhovniceşti încercaţi,
lăsându-se înţelepţit şi călăuzit de ei.
Căci e primejdios lucru a fi cineva singur, fără
martori, a se călăuzi după voia sa şi a convieţui cu cei
neîncercaţi în războiul duhovnicesc. Unii ca aceştia sunt
1) Matei 5, 28
MARCU ASCETUL 325

biruiţi de alte feluri de războaie. Căci multe sunt meşte-


şugirile păcatului şi se ţin bine ascunse; şi felurite
curse şi-a întins vrăjmaşul pretutindeni. De aceea, dacă
e cu putinţă, e bine să te sileşti şi să te strădueşti a
fi sau a te întâlni neîncetat cu bărbaţi cunoscători. În
felul acesta, deşi nu ai tu însuţi făclia adevăratei cunoştinţe,
fiind încă nedesăvârşit cu vârsta duhovnicească şi prunc,
dar însoţindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla în întu-
nerec, nu te vei primejdui de laţuri şi de curse şi nu
vei cădea între fiarele lumii spirituale, cari pândesc în
întunerec şi răpesc şi ucid pe cei ce umblă în el fără
făclia spirituală a cuvântului dumnezeesc.
12. Ştiu că vrei şi tu, fiule, să dobândeşti înlăuntrul
tău făclia luminii înţelegătoare şi a cunoştinţii duhovni-
ceşti, ca să poţi umbla fără să te poticneşti în cea mai
adâncă noapte a veacului acestuia, şi paşii să-ţi fie
îndreptaţi de Domnul. Căci ai dorit foarte tare calea
Evangheliei, după cuvântul prorocesc, adică să urmezi
cu credinţă înfocată poruncilor evanghelice mai desă-
vârşite şi să te faci părtaş, prin dorinţă şi rugăciune, de
patimile Domnului. De aceea, am să-ţi arăt o metodă
minunată şi o regulă a chipului duhovnicesc de vieaţă.
Ea nu are lipsă de osteneală şi de nevoinţă trupească,
ci de osteneală sufletească, de supravegherea minţii şi
de un cuget atent, care e ajutat de frica şi de dragostea
lui Dumnezeu. Prin această metodă vei putea cu uşu-
rinţă să pui pe fugă mulţimea vrăjmaşilor, asemenea
fericitului David, care a răpus pe un uriaş al celor de
alt neam prin credinţă şi încredere în Dumnezeu, şi aşa
a pus pe fugă cu uşurinţă, împreună cu poporul său,
zecile de mii ale duşmanilor.1
Ţinta cuvântului nostru este să atragă atenţia asupra
celor trei uriaşi puternici şi tari ai celor de alt neam,
pe cari se reazămă toată puterea protivnică a lui Holo-
fern cel spiritual. Dacă aceştia vor fi răpuşi şi ucişi toată
1) I Samuil 17. 49 urm.
326 FILOCALIA

puterea duhurilor necurate va slăbi cu uşurinţă, până se


va topi cu totul. Cei trei uriaşi ai celui rău, cari sunt
socotiţi ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai
'nainte: neştiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora
împreună lucrătoare şi slujitoarea ei; şi nepăsarea trân-
davă, care ţese veştmântul şi acoperemântul norului negru
aşezat peste suflet şi care le sprijineşte pe amândouă,
le întăreşte, le susţine şi sădeşte în sufletul cel fără grijă
răul înrădăcinat şi statornic. Prin nepăsarea trândavă,
prin uitare şi prin neştiinţă se întăresc şi se măresc
proptelele celorlalte patimi. Căci ajutându-se întreolaltă
şi neputând să fiinţeze fără să se susţină una pe alta,
ele se dovedesc puteri tari ale vrăjmaşului şi căpetenii
puternice ale celui rău. Prin ele se întăreşte şi pe ele
se reazămă toată oastea duhurilor răutăţii, ca să-şi poată
duce la îndeplinire planurile. Fără ele nu se pot susţine
nici cele mai 'nainte spuse.
13. De vrei, aşa dar, să dobândeşti biruinţă împo-
triva patimilor mai 'nainte pomenite şi să pui pe fugă
uşor mulţimea vrăjmaşilor spirituali de alt neam, adună-te
în tine însuţi prin rugăciune şi prin ajutorul lui Dum-
nezeu. Pătrunzând astfel în adâncurile inimii, caută urma
acestor trei uriaşi puternici ai diavolului, adică a uitării,
a nepăsării trândave şi a neştiinţii, cari sunt propteaua
duşmanilor spirituali de alt neam Şi pe sub cari furişân-
du-se celelalte patimi ale răutăţii, lucrează, vieţuesc şi
prind putere în inimile celor iubitori de plăcere şi în
sufletele neînvăţate. Şi prin multa atenţie şi supraveghere
a minţii, folosindu-te şi de ajutorul de sus, vei afla re-
lele necunoscute celorlalţi şi socotite că nici n'ar fi rele,
dar cari sunt mai stricăcioase decât celelalte. Iar prin
armele dreptăţii, cari sunt contrare lor, adică prin amin-
tirea cea bună, care e pricina tuturor bunătăţilor, prin
cunoştinţa luminată, prin care sufletul, priveghind, alungă
dela sine întunerecul neştiinţii, şi prin râvna cea bună,
care îndrumă şi zoreşte sufletul spre mântuire, vei birui
întru puterea Duhului Sfânt, prin rugăciune si cerere,
MARCU ASCETUL 327

vitejeşte şi bărbăteşte pe cei trei uriaşi mai sus pomeniţi


ai vrăjmaşilor spirituali. Prin amintirea cea prea bună,
cea după Dumnezeu, socotind totdeauna „câte sunt ade-
vărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt
curate, câte sunt cu nume bun, fie că e virtute, fie că
e laudă", 1 vei alunga dela tine uitarea atotpăcătoasă;
prin cunoştinţa luminată şi cerească vei nimici neştiinţa
pierzătoare a întunerecului; iar prin râvna atotvirtuoasă
şi prea bună, vei scoate afară nepăsarea trândavă, care
lucrează în suflet păcatul necredinţii în Dumnezeu, înră-
dăcinat acolo. De vei câştiga aceste virtuţi, nu prin
simpla voinţă a ta, ci cu puterea lui Dumnezeu şi cu
conlucrarea Duhului Sfânt, prin multă atenţie şi rugă-
ciune, vei putea să te izbăveşti de cei trei uriaşi mai
'nainte pomeniţi ai celui viclean. Căci armonia cunoştinţii
adevărate cu amintirea cuvintelor lui Dumnezeu şi cu
râvna cea bună, când va fi silită să stăruie în suflet,
prin harul lucrător, şi va fi păzită cu grijă, va şterge din
el urmele uitării, ale neştiinţii şi ale nepăsării trândave
şi le va reduce la nefiinţă, iar pe urmă va împărăţi
în suflet harul, întru Domnul nostru Iisus Hristos, căruia
fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor, Amin.
1) Filipeni 4, 8.
Diadoch al Foticeei
Vieaţa şi scrisul lui
Sub numele lui Diadoch al Foticeei e cunoscută o scriere
de cuprins duhovnicesc, împărţită într'o sută de capete. Încă din
veacul 7, Sf. Maxim Mărturisitorul şi Sofronie din Ierusalim
citează din această scriere şi il socotesc ca autor pe Diadoch,
episcop de Foticeea. Acesta nu poate fi decât acel Diadoch, epi-
scop al Foticeei din Epirul vechiu, care la anul 458 semnează
împreună cu alţi ierarhi o scrisoare către împăratul Leo I, anun-
ţându-i moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de
monofiziţi.1
Altceva nu se ştie despre vieaţa acestui ierarh, care a tre-
buit să fie un mare ascet şi un adânc cunoscător al tainelor vieţii
mistice, după cum rezultă din scrierea sa amintită, care s'a bu-
curat de o deosebită preţuire în timpul de după el, cum arată
mulţimea manuscriselor în cari s'a păstrat.
Dela el a mai rămas şi o «Vedere",2 în care, în forma unui
dialog purtat în vis între el şi Ioan Botezătorul, se discută asupra
problemelor în legătură cu vederea lui Dumnezeu pe pământ şi
în vieaţa viitoare.3
1) J. D. Mansi, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, Flo-
renţa 1757—1764, vol. VII, 619.
2) "Ορασις τοΟ άγίου Δ ι α δ ό χ ο υ έπισκόπου Φ ω - α κ η ς τί|ς ' Η π ε ί ρ ο υ ,
ed. de Justinos Bitbynos in Ν έ α Ζ'.ών 6 (vol. 9; Ierusalim 1909) ρ. 247—251,
O ediţie mai b u n ă : W. N. Beneşevici, „Viziunea" lui Diadoch, episc. Foticeei
în Epir (Memoriile Academiei Imperiale de Ştiinţe din St Petersburg. Seria a
VIII-a. Clasa Istoric-filosofică, vol. VIII Nr. 11, St. Petersburg 1908. In ruseşte;.
3) Dela Diadoch a mai rămas si o predică „Despre înălţarea Domnului
nostru Iisus Hristos", Migne P. G. 65, 1114—1148. „Cuvântarea contra Arie-
nilor P. G. 65, 1149—1166, fiind din v. IV, nu e a lui Diadoch.
D I A D O C H A L FOTICEEI 329

Scrierea lui amintită în 100 capete nu e tipărită in Patro-


logia lui Migne, decât într'o traducere latină,1 măcar că un text
grec al ei fusese publicat încă în 1782 la Veneţia, în Fi-
localia.2
Această scriere este un tratat complet asupra vieţii duhov-
niceşti, scris de un om care a practicat-o. Ea ne lămureşte mai
bine decât multe volume groase despre duhul în care se trăia în
lumea monachală. Ea ne arată că în vremea sinoadelor ecume-
nice şi a marilor certe hristologice, nici învăţătura despre trăirea
creştină nu era lipsită de dispute. Scrierea aceasta are şi o parte
polemică, în care respinge învăţături greşite.
După Diadoch scopul vieţii duhovniceşti este unirea sufle-
tului cu Dumnezeu prin dragoste (cap. 1-2). El face deosebirea
între „chipul" lui Dumnezeu în om şi „asemănarea" cu El.
(Cap. 4, 88). Prin păcatul strămoşesc „chipul" dumnezeesc s'a
întinat, s'a spălăcit. Harul Botezului curăţă „chipul", îl spală de
întinăciunea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem şi „ase-
manarea". Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră;
lucrarea aceasta a harului încă n'o simţim. „Asemănarea" începem
să o câştigăm pe măsură ce ne sporim sforţările noastre pentru
o vieaţă virtuoasă şi o atingem deplin când a crescut în noi
dragostea de Dumnezeu în mod covârşitor. Abia după ce am
sporit în „asemănare", în dragoste, ni se face şi harul „simţit''.
„Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde
în adâncul minţii. Dar îşi acopere prezenţa faţă de simţirea minţii.
Din moment ce începe insă cineva să iubească pe Dumnezeu
cu toată hotărîrea, o parte din bunătăţile harului intră în comu-
niune într'un chip tainic cu sufletul prin simţirea minţii. Căci pe
măsură ce sporeşte sufletul, şi darul dumnezeesc îşi arată dulceaţa

1) Migne P. G. 65, 1167—1212 Traducerea latină e făcută de Fr. Tur-


rianus la 1570 şi are ca titlu: „Capita centum de perfecţiona spirituali".
2) Textul acesta, reprodus în ed. 2 a Filocaliei (Atena 1893), vol. I, pg.
140—164, e întitulat: „ A ό γ ο ς άσκητικός, διηρημένος είς ρ ' κ ε φ ά λ α ι α π ρ α κ -
τικά γνώσεως και διακρίσεως π ν ε υ μ α τ ι κ ή ς " . Traducerea românească am
făcut-o după el, neavând la îndemână textele mai critice editate de C. Popov
şi J. Ε Weiss-Liebersdorf. Ediţia lui C. Popov a apărut în 1903 la Chiev, iar
a lui Weiss-Liebersdorf in 1912 la Leipzig, în „Bibliotheca Teubneriana".
330 FILOCALIA

sa mintii" (cap. 77).Două bunuri ne aduce nouă sfântul har al


Botezului renaşterii, dintre cari unul covârşeşte pe celalalt în chip
nesfârşit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înoeşte chiar în apă
şi luminează toate trăsăturile sufletului,adică„chipul",îndepărtând
toată sbârcitura păcatului nostru. Iar celalalt aşteaptă ca să înfăp-
tuiască împreună cu noi, ceea ce este „asemănarea". Când începe
deci mintea să guste întru multă simţire dulceaţa Prea Sfântului
Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească aşa
zicând peste chip, asemănarea" (cap. 88).
Prin această deosebire Diadoch vrea să combată Masalia-
nismul. Pentru acesta harul şi experienţa prezenţii harului erau
identice. Abia această experienţă este o dovadă că omul este
eliberat de păcat şi de diavol. De aceea, preţuind exclusiv rugă-
ciunea, ca mijloc al experierii harului,nesocoteau taina Botezului
ca mijlocitoare a harului care şterge, fără să avem conştiinţa,
păcatul din noi. Cei ce combăteau Masalianismul(mai ales Marcu
Ascetul şi Diadoch al Foticeei), preţuind ca şi adversarii lor
trăirea mistică a harului, trebuiau să distingă „chipul" lui Dum-
nezeu, de „asemănarea" cu Dumnezeu, pentru a putea distinge şi
harul Botezului, care restabileşte acest chip fără să ne dăm noi
seama, de trăirea conştientă a harului, care realizează treptat
„asemănarea" nu numai prin rugăciune, cum ziceau Masalienii,
ci prin sforţările cu voia spre toată virtutea.
Porniţi pe calea deprecierii Botezului şi a harului nesesizat
de conştiinţă, dăruit prin această taină, Masalienii afirmau că
Botezul nu alungă pe diavol din sufletul omului, aşadar nu şterge
nici păcatul cu totul, ci in omul botezat sălăşlueşte şi harul şi
păcatul, şi Duhul Sfânt şi diavolul.
Această teorie o respinge Diadoch, arătând că, dacă până
la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul, dela Botez înăuntrul
lui se sălăşlueşte harul, iar diavolul e scos afară. De aci înainte
sufletul este influenţat de har dinăuntrul său;iar diavolul îl influ-
enţează numai dinafară, prin mustul trupului şi prin simţurile lui.
„Unii au născocit că atât harul cât şi păcatul, adică atât Duhul
adevărului cât şi duhul rătăcirii se ascund în mintea celui ce
se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele
bune, iar cealaltă îndată spre cele protivnice. Eu însă am înţeles
DIADOCH AL FOTICEEI 331

din dumnezeeştile Scripturi şi din însăşi simţirea mintii că înainte


de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune dinafară
iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate
ieşirile mintii înspre dreapta. Dar din ceasul în care ne renaştem,
diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm
că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, aşa
după Botez stăpâneşte asupra lui adevărul. Lucrează, ce e drept,
Satana asupra sufletului şi după Botez, ca şi mai înainte, ba de
multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu
harul, să nu fie, ci învăluind oarecum mintea în fumul dulceţu-
rilor neraţionale, prin mustul trupului" (cap. 76). Cu alte cuvinte,
până nu se sălăşlueşte harul în adâncul sufletului, lucrează chiar
din el dracii cei mai subţiri, oprindu-l dela dorirea binelui şi
îndemnându-l la patimi sufleteşti. Dar după ce se sălăşlueşte harul
în minte, vin la rând dracii mai materiali, cari aţâţă trupul spre
patimi trupeşti, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul
(cap. 81). „Harul lui Dumnezeu se sălăşlueşte în însuşi adâncul
sufletului. De aceea din însuşi adâncul inimii simţim oarecum
izvorînd dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El.
Iar dracii de aci înainte se mută şi se încuibează în simţurile
trupului, lucrând prin firea uşor de influenţat a trupului asupra
celor ce sunt încă prunci cu sufletul... De aceea harul, prin
simţirea minţii înveseleşte trupul cu o bucurie negrăită la cei
ce sporesc în cunoştinţă; iar dracii, prin simţurile trupului robesc
sufletul, îmbiindu·l, ucigaşii, cu sila spre cele ce nu vrea, când
ne află mai ales umblând fără grijă şi cu nepăsare pe calea cre-
dinţii" (cap. 79).
Vieaţa duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. „Ni-
menea nu poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se
teme mai întâi de El întru simţirea inimii" (cap. 16). Prin frică
începe să se cureţe sufletul de păcate.Dar chiar înainte de aceasta
trebue să se desfacă de grijile lumeşti. Până ce sufletul e nepă-
sător şi dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când
începe să se cureţe cu multă luare aminte, atunci simte frica de
Dumnezeu ca pe un medicament al vieţii. Curăţindu-se astfel tot
mai mult, ajunge la dragostea desăvârşită, in care nu mai este
frică, ci nepătimire (cap. 17). „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu,
332 FILOCALIA

crede cu adevărat în El şi împlineşte cu evlavie poruncile. Iar


cel ce crede numai şi nu este în iubire, nu are nici credinţa,
pe care crede că o are" (cap. 21).
După curăţirea de patimile trupeşti, lucrare în care rol mare
are ascultarea şi înfrânarea, trebue să se facă şi curăţirea minţii
de gânduri rele, lucru care cere o liniştire a minţii. „Cei ce se
nevoesc trebue să-şi păzească pururea cugetul neînviforat, ca
mintea deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune şi trimise
de Dumnezeu să le aşeze in cămările memoriei, iar pe cele urîte
şi drăceşti să le arunce afară din visteriile firii" (cap. 26). „Dar
numai Duhul Sfânt poate curăţi mintea cu adevărat. Căci stra-
lucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac
arătate în minte micile şi întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci
se şi slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă şi slăvită. De
aceea zice Apostolul: „Duhul să nu-l stingeţi"1 (cap. 28).
Curăţindu-se mintea, se pune în lucrare simţirea ei, care
este un organ prin care mintea se rapoartă la cele nevăzute şi
dumnezeeşti, ca simţurile trupului la cele văzute (cap. 24, 30).
„Simţirea aceasta a minţii", sau a „inimii", sau a „sufletului",
nu trebue înţeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu.
„Nimenea să nu nădăjduiască, auzind de simţirea minţii că i se
va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că
cel ce şi-a curăţit sufletul simte printr'o gustare negrăită mângă-
ierea dumnezeească, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute.
Pentrucă acum umblăm prin credinţă, nu prin vedere, zice
fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo
lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu primească
nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăj-
maşului" (cap. 36, vezi şi 37, 38), „Că mintea, când începe să
fie lucrată cu putere de lumină dumnezeească, se face întreagă
străvezie, încât îşi vede în chip îmbelşugat lumina sa, nimenea
nu se îndoeşte. Căci aşa devine când puterea sufletului birueşte
cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într'o formă
oarecare, fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăj-
maşului, ne învaţă limpede dumnezeescul Pavel,spunând că acela
se preface in înger al luminii" (cap. 40).

1) I Tesaloniceni 5, 19.
DIADOCH AL FOTICEEI 333

Dar înaintarea aceasta în vieaţa duhovnicească, spre nepă-


timire, dragoste şi vedere tainică, nu se face fără lupte. „Când
mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci şi Satana
mângăie sufletul printr'o simţire dulce, în timpul odihnei de
noapte, când vine ca o adiere de somn uşor peste el". Ceea ce
ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este
numele Domnului Iisus. „Dacă deci mintea va fi aflată ţinând în
amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus şi se va folosi
ca de o armă de numele acela preasfânt şi preamărit, va pleca
amăgitorul viclean" (cap. 31, 32),
Cu cât se îmbogăţeşte sufletul mai mult de darurile lui
Dumnezeu, cu atât „îngădue Domnul mai mult să fie supărat de
draci, ca să înveţe tot mai mult să facă deosebire între bine şi
rău şi să se facă mai smerit" (cap. 77).
Diadoch are comună cu mulţi scriitori din Răsărit teoria
deosebirii dintre „teolog" şi „gnostic". Teologul este propovădui-
torul, cuvântătorul tainelor dumnezeeşti, care a primit darul cu-
vântului, al învăţăturii, care e totodată şi darul înţelepciunii. Spre
deosebire de el, gnosticul a primit darul „cunoştinţii", al unirii
cu Dumnezeu şi al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este
mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii
mistice, departe de orice grijă (cap. 7-11).
„Poate nota cea mai surprinzătoare a acestei scrieri, zice
Villen-Rahner (Op. c. 223), este că vieaţa duhovnicească apare
dela început până la sfârşit ca o „trăire" şi că la orice pas se
vorbeşte de „experienţă"... Aceasta e o caracterizare justă. Nu
tot aşa de potrivită este însă observaţia că „Diadoch aparţine
teologiei de sentiment, direcţia pietăţii răsăritene, a cărei formă
decăzută extremă este Masalianismul". Trăirea mistică de care
vorbeşte Diadoch nu poate fi identificată pur şi simplu cu o
stare sentimentală, împreunarea celor două cuvinte „simţirea
minţii" este o dovadă îndestulătoare despre acest adevăr.1

1) Pentru ştirile biografice şi bibliografice am folosit opera citată a lui


Bardenhewer (vol. IV, Fr. i Br. 1924, pag. 186—189) şi pe cea a lui Viller-
Rahner (pag. 216—228).
FERICITUL DIADOCH
Episcopul Foticeii
Definiţii1
1. Definiţia credinţii: cugetare nepătimaşă despre
Dumnezeu.
2. Definiţia nădejdii: călătoria mintii spre cele nă-
dăjduite.
3. Definiţia răbdării: stăruinţa neîncetată de a vedea
cu ochii înţelegerii pe Cel nevăzut, ca văzut.
4. Definiţia neiubirii de argint: a vrea să nu ai bani,
aşa cum vrea cineva să aibă.
5. Definiţia cunoştinţii: a te uita pe tine când te
gândeşti la Dumnezeu.
6. Definiţia smeritei cugetări: uitarea atentă a ispră-
vilor tale.
7. Definiţia nemânierii: dorinţă multă de a nu te
mânia.
8. Definiţia curăţiei: simţire pururea lipită de Dum-
nezeu.
9. Definiţia iubirii: sporirea prieteniei faţă de cei
ce ne ocărăsc.
10. Definiţia desăvârşitei desfătări în Dumnezeu: a
socoti bucurie tristeţea morţii.

1) Filocalia greacă, ed. II, vol. I, ρ. 140.


Al aceluiaşi
CUVÂNT ASCETIC,
despre vieaţa morală, despre cunoştinţă şi
despre dreapta socoteală duhovnicească,
împărţit în 100 de capete1

Fraţilor, oricărei vederi (contemplaţii) duhovniceşti


să-i premeargă credinţa, nădejdea şi dragostea,
dar mai ales dragostea. Căci acelea ne învaţă
să nesocotim bunătăţile văzute; iar dragostea ne leagă
sufletul însuşi de bunătăţile lui Dumnezeu, adulmecând
printr'o simţire a minţii urma Celui nevăzut.
2. Singur Dumnezeu e bun prin fire. Dar şi omul
se face bun prin Cel cu adevărat bun, dacă îşi cultivă
modurile vieţuirii. Din această stare nu se mai poate
schimba, când sufletul, prin cultivarea binelui, a ajuns
în Dumnezeu aşa de mult, cât poate vrea cu puterea
care lucrează în el. Căci zice: „Fiţi buni şi milostivi,
ca Tatăl vostru cel din ceruri".2
3. Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin
fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă
cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu
are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel
ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea ne-
1) Textul grec ed:tet in Filocalia greacă, ed. II, vol. I, ρ 140—164. O tra-
ducere latină în Migne. P. G 65, col. 1167—1212. La traducerea noastră am
folosit ţi acest text latin.
2) Luca 6, 36.
336 FILOCALIA

contenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne


deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui,
decât deprinderea răului. Fiindcă cel dintâi este, pe
când cel de al doilea, nu este, decât numai în faptul
că se face.
4. Toţi oamenii suntem „după chipul" lui Dumnezeu ;
dar „după asemănare" nu sunt decât aceia, cari prin
multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu.
Când deci nu suntem ai noştri, atunci suntem asemenea
Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta
însă nu va ajunge cineva, de nu-şi va convinge sufletul
său să nu se mai lase vrăjit de slava vieţii uşoare.
5. Libertatea voinţii se arată în voirea sufletului ra-
ţional, care e gata să se mişte spre orice ar vrea. Pe
aceasta să o convingem să fie gata numai spre bine,
ca prin amintirile cele bune să nimicim totdeauna po-
menirea răului.
6. Lumina cunoştinţii adevărate stă în a deosebi
fără greşeală binele de rău. Căci atunci calea dreptăţii,
atrăgând mintea spre Soarele dreptăţii, o duce la lumina
nesfârşită a cunoştinţii, ca pe una care caută de aci
înainte cu îndrăsnire dragostea. Trebue deci să smulgem
într'o pornire nemânioasă dreptatea dela cei ce îndrăsnesc
să o necinstească. Căci râvna evlaviei îşi arată biruinţa
nu urând pe cineva, ci mustrându-l.
7. Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă sim-
ţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvo-
reşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se înde-
letniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu.
Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă.
Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea
lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna
cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru
a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea
care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dum-
nezeu.
DIADOCH AL FOTICEEI 337

8. Nici cel ce nu este încă luminat nu se cade să


se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din
belşug de lumina bunătăţii Preasfântului Duh să nu în-
ceapă a cuvânta. Pentrucă lipsa luminii aduce neştiinţă;
iar belşugul nu îngădue să se vorbească. Căci sufletul
fiind atunci beat de dragostea către Dumnezeu, vrea să
se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin ur-
mare numai cel ce tine mijlocia iluminării, trebue să pur-
ceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură
dărueşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălu-
cirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăeşte întru
credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă pe alţii
să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoştinţii,
aşa cum plugarul care se osteneşte, trebue să se împăr-
tăşească el mai întâi din roade.
9. Atât înţelepciunea, cât şi cunoştinţa, cât şi cele-
lalte daruri dumnezeeşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh
Sfânt. Dar fiecare din ele îşi are lucrarea sa deosebită.
De aceea unuia i s'a dat înţelepciune, altuia cunoştinţa
întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul.1 Cunoştinţa
leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu în-
deamnă sufletul să cuvinteze despre lucruri. De aceea
unii dintre cei ce petrec în vieaţa monahală sunt luminaţi
de ea în simţirea lor, dar la cuvinte dumnezeeşti nu vin.
Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă şi înţelep-
ciune, în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta
descopere însăşi lucrarea cunoştinţii, prin dragoste. Fiindcă
cea dintâi obişnueşte să lumineze prin trăire, a doua
prin cuvânt. Dar cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea
multă, când lipsesc cu desăvârşire grijile; iar înţelep-
ciunea o aduce meditarea fără slavă deşartă a cuvin-
telor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu care o dă.
10. Când facultatea impulsivă (mânia) a sufletului
se porneşte împotriva patimilor, trebue să ştii că este
vreme de tăcere, căci este ceas de luptă. Iar când vede

1) I Cor. 12, 8.
338 FILOCALIA

cineva că starea aceasta de nelinişte a ajuns la linişte,


fie prin rugăciune, fie prin milostenie, să se lase mişcat
de dragostea cuvintelor, asigurând însă prin legăturile
smeritei cugetări aripile mintii. Căci până nu se sme-
reşte cineva foarte prin dispreţuirea de sine, nu poate
grăi despre măreţia lui Dumnezeu.
11. Cuvântul duhovnicesc păstrează sufletul celui
ce-l grăeşte pururea neiubitor de slavă deşartă. Căci
mângăind toate părţile sufletului prin simţirea inimii, îl
face să nu mai aibă trebuinţă de slava dela oameni.
De aceea îi păzeşte pururea cugetarea fără năluciri, pre-
făcând-o întreagă în dragoste de Dumnezeu. Dar cuvântul
înţelepciunii lumeşti îl îndeamnă pe om pururea spre iu-
birea de slavă. Căci neputând mângăia şi satisface pe
cei ce-l grăesc, prin experienţa simţirii, le dărueşte plă-
cerea laudelor, fiind el însuşi o plăsmuire a oamenilor
iubitori de slavă. Vom cunoaşte deci fără rătăcire această
înrâurire a cuvântului lui Dumnezeu, dacă vom cheltui
ceasurile când nu grăim, în tăcere lipsită de griji şi în
pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu.
12. Cel ce se iubeşte pe sine, nu poate iubi pe
Dumnezeu. Dar cel ce nu se iubeşte pe sine, din pri-
cina bogăţiei covârşitoare a iubirii lui Dumnezeu, Îl iu-
beşte pe Dumnezeu, fiindcă unul ca acesta nu caută
niciodată slava sa, ci pe a lui Dumnezeu. Căci cel ce se
iubeşte pe sine caută slava sa. Iar cel ce iubeşte pe Dum-
nezeu, iubeşte slava Celui ce l-a făcut pe el. Fiindcă e
propriu sufletului simţitor şi iubitor de Dumnezeu să caute
pe de o parte pururea slava lui Dumnezeu în toate porun-
cile pe cari le împlineşte, iar pe de alta să se desfăteze
întru smerenia sa. Căci lui Dumnezeu I se cuvine slavă,
pentru măreţia Lui, iar omului smerenie, ca prin ea să
ajungem să fim ai lui Dumnezeu. De vom face aceasta
şi noi, bucurându-ne întocmai ca Sfântul Ioan Boteză-
torul de slava Domnului, vom începe să zicem neîncetat:
„Acesta trebue să crească, iar noi să ne micşorăm".1
1) Ioan 3, 30.
DIADOCH AL FOTICEEI 339

13. Ştiu pe cineva, care iubeşte aşa de mult pe


Dumnezeu, plângând totuşi că nu-l poate iubi cât vrea,
încât sufletul lui este necontenit într'o astfel de dorinţă
fierbinte, că Dumnezeu se slăveşte în el, iar el este ca
şi când n'ar fi. Despre sine nu ştie ce valoare are, iar
laudele cuvintelor nu-l îndulcesc. Căci din multa dorire
a smereniei nu-şi cunoaşte vrednicia sa, ci slujeşte lui
Dumnezeu după rânduiala preoţilor. Iar din multa iubire
de Dumnezeu îşi ascunde amintirea vredniciei, îngropând
cu smerenie undeva în adâncul dragostei de Dumnezeu
lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii, ca
să-şi pară în cugetarea sa totdeauna o slugă netrebnică,
fiind cu totul străin de vrednicia sa, prin dorul după
smerenie. Acest lucru suntem datori să-l facem şi noi,
fugind de orice cinste şi slavă, pentru covârşitoarea bo-
găţie a dragostei Domnului, care ne-a iubit aşa de mult
pe noi.
14. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu întru simţirea
inimei, acela este cunoscut de El. Căci în măsura în
care primeşte cineva în simţirea sufletului dragostea lui
Dumnezeu, în aceeaşi măsură ajunge în dragostea lui
Dumnezeu. De aceea unul ca acesta nu încetează să se
dorească după lumina cunoştinţii cu o dragoste aşa de
puternică, încât să-şi simtă topindu-se până şi tăria oa-
selor, ne mai ştiindu-se pe sine, ci fiind prefăcut întreg
de dragostea lui Dumnezeu. De unul ca acesta putem
spune şi că este în vieaţa aceasta şi că nu este. Căci
petrecând în trupul său, călătoreşte, datorită dragostei,
afară din el, mişcându-se necontenit cu sufletul către
Dumnezeu. Arzând cu inima neîntrerupt de focul dra-
gostei, s'a lipit de Dumnezeu prin puterea neslăbită a
unui mare dor, ca unul ce a ieşit odată pentru totdeauna
din iubirea de sine pentru dragostea de Dumnezeu: „Căci
dacă ne-am ieşit din minte, zice, este pentru Dumnezeu,
iar de suntem cu mintea întreagă, este pentru voi". 1

1) II Cor. 5, 13
340 FILOCALIA

15. Când începe cineva să simtă cu îmbelşugare


dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească şi pe aproa-
pele întru simţirea duhului. Şi aceasta este dragostea
despre care grăesc toate Sfintele Scripturi. Căci prietenia
după trup se desface foarte uşor când se găseşte o cât
de mică pricină. Pentrucă nu a fost legată cu simţirea
duhului. Dar în sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dum-
nezeu, chiar dacă s'ar întâmpla să se producă vreo su-
părare, totuşi legătura dragostei nu se desface dintr'ânsul.
Căci aprinzându-se pe sine însuşi din nou de focul dra-
gostei lui Dumnezeu, îndată revine iarăşi la starea cea
bună şi cu multă bucurie primeşte dragostea aproapelui,
chiar dacă a fost ocărît sau păgubit mult de către acela.
Pentrucă acest suflet topeşte în dulceaţa lui Dumnezeu
amărăciunea iscată de gâlceavă.
16. Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu
din toată inima, dacă nu se va teme de El mai întâi
întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi în-
muindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la dragoste
lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dum-
nezeu în chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile
lumeşti. Căci numai când ajunge mintea la linişte multă
şi la negrijă, o strâmtorează frica de Dumnezeu, cură-
ţind-o întru simţire multă de toată grosimea pământească,
ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui
Dumnezeu. Astfel frica este o stare proprie a drepţilor
cari încă se curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu
dragoste. Iar dragostea desăvârşită este proprie drepţilor
curăţiţi deplin, în cari nu mai este frică. „Căci dragostea
desăvârşită, zice, scoate afară frica". 1 Dar de amândouă
au parte numai drepţii, cari lucrează virtuţile cu ajutorul
Duhului Sfânt. De aceea zice Scriptura într'un loc:
„Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui"; 2 iar în alt
loc: „Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii Lui".3 Prin acestea
îmvăţăm limpede că frica de Dumnezeu este proprie

1) I Io. 4, 18 2) Ps 34, 10. 3) Ps 31, 24


DIADOCH AL FOTICEEI 341

drepţilor ce se curăţesc încă, fiind împreunată, cum s'a


zis, pe jumătate cu dragoste; iar dragostea desăvârşită
e proprie drepţilor curăţiţi, în cari nu mai este gândul
vreunei temeri, ci o ardere neîncetată şi o alipire a
sufletului de Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt.
Căci s'a zis: „Lipitu-s'a sufletul meu de Tine şi dreapta
Ta m'a sprijinit".1
17. Ranele primite de trup, dacă s'au înăsprit şi
s'au umplut de murdărie, nu simt lucrarea leacului: dar
după ce sunt curăţite, simt lucrarea leacului, ajungând
prin el la tămăduire desăvârşită. Aşa şi sufletul: câtă
vreme e neîngrijit şi acoperit în întregime de lepra vo-
luptăţii, nu poate simţi frica lui Dumnezeu, chiar dacă
i-ar vesti cineva neîncetat judecata înfricoşată şi aspră a
a lui Dumnezeu. Dar când începe să se curăţească cu
multă luare aminte, simte frica lui Dumnezeu ca pe un
leac adevărat al vieţii, care mustrându-l, îl arde ca
înfr'un foc fără durere. Pe urmă, curăţindu-se treptat,
ajunge la curăţirea desăvârşită, sporind în dragoste pe
măsură ce se micşorează frica din el. În felul acesta
ajunge la dragostea desăvârşită, în care, cum am zis,
nu mai este frică, ci nepătimirea deplină, produsă de
slava lui Dumnezeu. Să avem deci ca laudă neîncetată,
mai presus de toate laudele, întâi frica lui Dumnezeu,
apoi dragostea, care este plinirea legii desăvârşirii în
Hristos.
18. Sufletul care nu s'a izbăvit de grijile lumeşti,
nu iubeşte nici pe Dumnezeu cu adevărat şi nu dispre-
ţueşte nici pe diavolul cum trebue. Căci grija vieţii îi este
ca un acoperământ, care îl împovărează. Din această
pricină mintea nu-şi poate cunoaşte dreptul de judecată
asupra acestor fel de lucruri, ca să dea fără greşeală
hotărârile judecăţii sale. Deci în toate chipurile retragerea
din lume e folositoare.
19. Ţine de sufletul curat cuvântul fără pismă,
râvna fără răutate şi dragostea neîncetată faţă de
1) Ps 63. 9
342 FILOCALIA

Domnul slavei. Atunci şi mintea îşi potriveşte cumpenele


sale cu exactitate, fiind de faţă în cugetarea sa ca în
cel mai curat loc de judecată.
20. Credinţa fără faptă şi fapta fără de credinţă
vor fi la fel de lepădate. Căci credinciosul trebue să-şi
arate credinţa, aducând Domnului fapte. Pentrucă nici
părintelui nostru Avraam nu i s'ar fi socotit credinţa
spre dreptate, dacă nu ar fi adus pe fiul său ca rod al ei.
21. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, acela crede tot-
odată cu adevărat şi săvârseşte faptele credinţii cu
evlavie. Iar cel ce crede numai şi nu este întru dra-
goste, nu are nici credinţa însăşi, pe care socoteşte că
o are. Căci crede cu o minte uşuratică ce nu lucrează
sub greutatea plină de slavă a dragostei. Drept aceea,
credinţa lucrătoare prin dragoste este marele izvor al
virtuţilor.
22. Când cercetăm adâncul credinţii, se turbură,
dar când îl privim cu dispoziţia simplă a inimii, se în-
seninează. Căci adâncul credinţii fiind apa uitării re-
lelor, nu rabdă să fie cercetat de cugetări iscoditoare.
Să plutim deci pe aceste ape cu simplitatea înţelegerii,
ca să ajungem la limanul voii lui Dumnezeu.
23. Nimenea nu poate iubi sau crede cu adevărat,
dacă nu se are pe sine însuşi pârîş al său. Căci când
conştiinţa noastră se turbură prin mustrările ce şi le
face, nu mai e lăsată mintea să simtă mireasma bunu-
rilor supralumeşti, ci îndată e cuprinsă de îndoială: pe
de o parte doreşte acea mireasmă cu ardoare pentru
experienţa lor anticipată prin credinţă, pe de alta nu o
mai poate prinde cu simţirea inimii prin dragoste, din
pricina deselor împunsături ale conştiinţii mustrătoare.
Dar curăţindu-ne pe noi înşine printr'o atenţie mai fier-
binte, vom câştiga ceea ce dorim în Dumnezeu, dobân-
dind o şi mai deplină experienţă.
24. Precum simţurile trupului ne mână spre cele ce
ni se arată bune oarecum cu sila, tot aşa obişnueşte să
ne călăuzească simţirea mintii spre bunurile nevăzute, după
DIADOCH AL FOTICEEI 343

ce a gustat odată din ele. Căci fiecare se doreşte tot-


deauna după ceea ce e înrudit cu sine: sufletul ca ne-
trupesc, după bunurile cereşti, iar trupul ca pământ, după
desfătarea pământească. Deci la experienţa simţirii ne-
materiale vom ajunge fără rătăcire, dacă vom subţia
materia prin osteneli şi dureri.
25. Însăşi lumina sfintei cunoştinţe ne învaţă că sim-
ţirea naturală este una, dar e împărţită în două lucrări,
din pricina neascultării lui Adam. Deci una şi simplă
este şi lucrarea Duhului Sfânt, coborâtă în acea simţire.
Dar pe aceasta nimenea nu o poate cunoaşte, decât
numai cei ce s'au lepădat cu bucurie de plăcerile vieţii,
pentru nădejdea bunurilor viitoare, şi au veştejit toată
dorinţa simţirilor trupeşti prin înfrânare. Mintea acelora,
mişcându-se cu toată puterea numai spre acele bunuri,
datorită lipsei de griji, simte întâi ea în chip negrăit
bunătatea dumnezeească. Pe urmă împărtăşeşte şi tru-
pului din bucuria sa, pe măsura înaintării sale, având
un dor nemărginit de-a se mărturisi. „Căci întru El a
nădăjduit, zice, inima mea şi am fost ajutat; şi a înflorit
trupul meu, şi cu voia mea mă voiu mărturisi Lui".1
Bucuria adevărată ce se revarsă atunci în suflet şi în
trup este o înştiinţare neînşelătoare despre vieaţa cea
nestricăcioasă.
26. Cei ce se nevoiesc trebue să-şi păstreze cuge-
tarea pururea neturburată, ca mintea deosebind gându-
rile ce trec prin ea, pe cele bune şi trimise de Dum-
nezeu să le aşeze în cămările amintirii, iar pe cele în-
tunecoase şi drăceşti să le arunce afară din jitniţele firii.
Căci atunci când marea e liniştită, pescarii văd până în
adâncuri, încât nu le scapă aproape niciunul din peştii
cari mişună acolo. Dar când e turburată de vânturi,
ascunde în negura turburării ceea ce lasă cu prisosinţă
să fie văzut când e liniştită şi limpede. Meşteşugul celor
ce pun la cale vicleşugurile pescăreşti nu mai are atunci
1) Psalm 287. (Septuaginta ; in rom., ed. Sf. Sinod 19Î4).
344 FILOCALIA

nicio putere. Aceasta se întâmplă să o păţească şi mintea


contemplativă, mai ales atunci când dintr-o mânie ne-
dreaptă se turbură adâncul sufletului.
27. Sunt foarte putini aceia cari îşi cunosc cu de-a-
mănuntul toate greşalele lor şi a căror minte nu e răpită
niciodată dela pomenirea lui Dumnezeu. Căci precum
ochii noştri cei trupeşti, când sunt sănătoşi pot vedea
toate, până şi ţânţarii cari sboară în aer, dar când sunt
acoperiţi cu albeaţă sau de niscai urdori, chiar dacă
vine înaintea lor vreun lucru mare nu-l văd decât foarte
şters, iar pe cele mici nici nu le prind cu simţul vederii,
tot aşa şi sufletul, de îşi va subţia cu luare aminte coaja
care i-a venit din iubirea de lume, va socoti chiar şi cele
mai mici greşeli ale sale, ca foarte mari şi va vărsa
neîncetat lacrimi peste lacrimi cu multă mulţumire. Căci
s'a spus: „Drepţii se vor mărturisi numelui Tău".1 Dar
de va stărui în dragoste de lume, chiar dacă ar săvârşi
vreo ucidere, sau altă faptă vrednică de mare pedeapsă,
o va privi foarte liniştit, iar celorlalte greşeli nu le va
da nicio însemnătate, ci le va socoti adeseori ca isprăvi.
De aceea nu se va ruşina netrebnicul nici chiar să le
apere cu căldură.
28. Numai Duhul Sfânt poate să curăţească mintea.
Căci de nu va intra Cel puternic să dezarmeze şi să
lege pe tâlhar, nu se va slobozi nicidecum prada. Deci
se cade ca prin toate şi mai ales prin pacea sufletului
să dăm odihnă Duhului Sfânt în noi, ca să avem sfeş-
nicul cunoştinţii luminând în noi totdeauna. Căci răspân-
dindu-şi el neîncetat lumina în cămările sufletului, nu
numai că se fac arătate în minte acele mici şi întune-
cate atacuri (momeli) ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind
date pe faţă de lumina aceea sfântă şi slăvită. De aceea
Apostolul zice: „Duhul să nu-l stingeţi!",2 adică nu
lucraţi, sau nu gândiţi cele rele, ca să nu întristaţi bu-
nătatea Duhului Sfânt şi să vă lipsiţi de sfeşnicul acela

1) Psalm 140, 14. 2) I Tesaloniceni 5, 15.


D I A D O C H AL FOTICEEI

ocrotitor. Căci nu se stinge Cel veşnic şi de vieaţă fă-


cător, ci de-l vom întrista se va depărta dela noi, lăsând
mintea înceţoşată şi neluminată.
29. Precum am mai spus, ştim că nu există decât
o singură simţire naturală a sufletului, căci cele cinci se
deosebesc după trebuinţele trupului nostru, cum ne în-
vaţă Preasfântul şi de oameni iubitorul Duh al lui Dum-
nezeu. Dar ea se împarte în tot atâtea părţi câte feluri
de mişcări sufleteşti există, din pricină că mintea s'a
făcut lunecoasă în urma neascultării. Astfel o parte din
ea e dusă de laturea pătimaşă a firii noastre, şi de
aceea simţim plăcere de bunătăţile vieţii. Altă parte se
îndulceşte adeseori de mişcarea raţională şi mintală a
firii noastre, întru cât mintea noastră doreşte să alerge
spre frumuseţile cereşti, când petrecem în curăţie. Dar
când vom dobândi deprinderea de a nesocoti bunurile
din lume, vom putea să unim şi pofta pământească a
sufletului cu dorinţa lui raţională. Iar de acest lucru ne
va face parte împărtăşirea de Duhul Sfânt. Căci dacă
n'ar lumina dumnezeirea Lui cu putere cămările inimii
noastre, n'am putea să gustăm binele cu o simţire ne-
împărţită, adică cu toată afecţiunea sufletului.
30. Simţirea minţii constă în gustarea precisă a
realităţilor distincte din lumea nevăzută. Căci precum
prin simţul gustului trupesc, când se află în stare de
sănătate, deosebim fără greşală cele bune de cele rele
şi dorim cele bune, tot aşa mintea noastră, când începe
să se mişte în deplină sănătate şi fără griji, poate să
simtă din belşug mângăierea dumnezeească şi să nu mai
fie răpită niciodată de contrarul aceleia. Şi precum
trupul, gustând din dulceţurile pământeşti, experiază fără
greşeală simţirea lor, aşa şi mintea, când se află dea-
supra cugetului trupesc, poate să guste fără să se înşele
mângăierea Duhului Sfânt. („Gustaţi, zice, şi vedeţi că e
bun Domnul"') şi să păstreze amintirea gustării neuitată

1) Psalm 34, 9.
346 FILOCALIA

prin lucrarea dragostei, încât să-şi poată da seama fără


greşeală de cele ce-i sunt de folos, după Sfântul care
zice: „Şi aceasta mă rog, ca dragostea voastră să pri-
sosească tot mai mult şi mai mult, în cunoştinţă şi sim-
ţire, ca să preţuiţi cele ce sunt de folos".1
31. Când mintea noastră începe să simtă harul
Preasfântului Duh, Satana caută şi el să ne mângăe
sufletul printr'o simţire la aparenţă plăcută, aducând
peste noi, în vremea liniştirii de noapte, o adiere ase-
menea unui somn foarte uşor. Dar dacă mintea va fi
găsită ţinând în pomenire fierbinte sfântul nume al
Domnului Iisus şi va folosi preasfântul şi slăvitul nume al
Lui, ca pe o armă împotriva înşelăciunii, se va depărta
amăgitorul viclean. Însă de aci înainte se va aprinde
statornic împotriva sufletului. Iar urmarea va fi că mintea
cunoscând cu de-a-mănuntul înşelăciunea celui viclean,
va câştiga si mai multă experienţă în a deosebi aceste
două lucrări.
32. Mângăierea cea bună vine sau în vreme de
veghe a trupului sau ca o arătare în somn a vreunui
bun viitor; însă numai când cineva, stăruind în pome-
nirea fierbinte a lui Dumnezeu, s'a lipit de dragostea
Lui. Iar mângăierea amăgitoare vine, cum am spus,
totdeauna ,când cel ce se nevoeşte e furat de o toropeală
uşoară, amestecată cu o jumătate de pomenire a lui Dum-
nezeu. Cea dintâi, ca una ce e dela Dumnezeu, îndeamnă în
chip vădit sufletele nevoitorilor spre dragoste, umplându-le
de multă bucurie. Cea de a doua, obişnuind să învălue
sufletul într'o adiere amăgitoare, încearcă să fure prin
somnul trupului simţirea minţii sănătoase, care păstrează
pomenirea lui Dumnezeu. Deci dacă mintea se va afla,
cum am spus, stăruind cu luare aminte în pomenirea
Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la părere a
vrăjmaşului şi se va porni cu bucurie la războiul împo-
triva lui, având la îndemână ca armă, pe lângă har,
experienţa dobândită.
l) Filipeni 1, 9
DIADOCH AL FOTICEEI 347

33. Se întâmplă uneori că sufletul se aprinde spre


dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o mişcare neşo-
văelnică şi lipsită de năluciri; el atrage atunci oarecum
şi trupul în adâncul dragostei aceleia negrăite, fie că
aceasta se întâmplă în vremea de veghe, f i e , cum am
zis, când cel care e stăpânit de lucrarea sfântului har
ajunge în stare de somn. Atunci el nu mai cugetă la
nimic, decât la aceea spre ceea ce e mişcat. Când i se
întâmplă aşa ceva, trebue să ştie că aceasta este lu-
crarea Duhului Sfânt. Căci îndulcindu-se atunci întreg
de acea dulceaţă negrăită, nu mai poate cugeta la nimic
altceva, fiind copleşit de o bucurie adâncă. Dar dacă
mintea, aflându-se sub o astfel de lucrare, zămisleşte
vreo îndoială sau vreun înţeles întinat, şi se foloseşte
de sfântul nume spre a se apăra de cel rău, şi nu
numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebue
să înţeleagă că acea mângăiere cu înfăţişare de bucurie
este dela înşelătorul. Bucuria aceasta este lipsită de
calitate şi de intimitate, fiind produsă de vrăjmaşul care
vrea ca sufletul să preacurvească. Căci atunci când vede
mintea lăudându-se cu experienţa simţirii sale, el îmbie
sufletului anumite mângăeri bune la aparenţă, ca acesta,
distrat de dulceaţa aceea moale şi umedă, să nu poată
cunoaşte amestecul celui viclean. Din aceasta să cu-
noaştem, prin urmare, Duhul adevărului şi duhul înşelă-
ciunii. Căci este cu neputinţă să guste cineva cu sim-
ţirea din dulceaţa dumnezeească, sau să experieze prin
simţire amărăciunea dracilor, dacă nu s'a umplut de
încredinţarea că harul s'a sălăşluit în adâncul minţii, iar
duhurile rele petrec împrejurul mădularelor inimii, —
lucru care dracii nu vreau să fie niciodată crezut de
oameni, ca nu cumva, ştiind aceasta sigur, să se înar-
meze împotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu.
34. Alta este dragostea naturală a sufletului şi alta
cea care vine în el dela Duhul Sfânt. Cea dintâi e mo-
derată şi e pusă în mişcare şi de voinţa noastră, atunci
când vrem. De aceea e şi răpită cu uşurinţă de duhurile
348 FILOCALIA

rele, când nu ţinem cu tărie la hotărârea noastră. Ceea-


laltă aşa de mult aprinde sufletul de dragostea către
Dumnezeu, încât toate părţile lui se lipesc de dulceaţa
negrăită a acestei iubiri, printr'o afecţiune de o simpli-
tate infinită. Căci mintea, umplându-se atunci de lucrarea
duhovnicească, se face ca un izvor din care ţâşnesc
dragostea şi bucuria.
35. Precum se linişteşte marea turburată când se
varsă untdelemn în ea, furtuna ei fiind biruită de cali-
tatea aceluia, aşa şi sufletul nostru se umple de o linişte
fericită când se toarnă în el dulceaţa Duhului Sfânt, Căci
se lasă biruit cu bucurie de nepătimirea şi de dulceaţa
negrăită care-l umbreşte, potrivit cu Sfântul care zice:
„Suflete al meu, supune-te lui Dumnezeu".1 De aceea,
ori câte întărîtări ar încerca atunci dracii să aducă în
suflet, el rămâne fără mânie şi plin de toată bucuria.
Dar la această stare nu va veni şi nu va rămâne cineva,
fără numai dacă îşi va îndulci sufletul său neîncetat cu
frica lui Dumnezeu. Pentrucă celor ce se luptă, frica
Domnului Iisus le dă un anumit fel de curăţie. Căci „frica
Domnului, zice, e fără prihană; ea rămâne în vecii
vecilor". 2
36. Auzind despre simţirea minţii, nimenea să nu
creadă că i se va arăta slava lui Dumnezeu în chip
văzut. Căci zicem că sufletul simte, când e curat, printr'o
anumită gustare negrăită, mângăierea dumnezeească,
dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. „Fiindcă
acum umblăm prin credinţă şi nu prin vedere", cum
zice fericitul Pavel.3 Deci dacă i se va arăta vreunuia
dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo lumină, fie vreo fi-
gură în chip de foc, fie vreun glas, nicidecum să nu
primească o astfel de arătare. Căci este o înşelăciune
vădită a vrăjmaşului, care a amăgit pe mulţi prin ne-
ştiinţă, făcându-i să se abată dela calea adevărului. Noi
însă ştim că până ce petrecem în trupul acesta stricăcios,

1) Psalm 61, 15 (LXX). 2) Psalm 19, 10. 3) Π Cor. 5, 7.


DIADOCH AL FOTICEEI 349

suntem departe de Dumnezeu, adică nu putem să-L


vedem în chip văzut nici pe El, nici altceva din minu-
nile cereşti.
37. Visurile, cari sunt trimise sufletului de iu-
birea lui Dumnezeu, sunt mărturiile neînşelătoare ale
unui suflet sănătos. De aceea nu trec dela o înfăţişare la
alta, nici nu îngrozesc simţirea, nici nu aduc râsul sau
plânsul aşa deodată. Ci se apropie de suflet cu toată
blândeţea, umplându-l de bucurie duhovnicească. De
aceea şi după ce s'a trezit trupul din somn, sufletul caută
cu mult dor să prelungească bucuria visului. Dar în nă-
lucirile aduse de draci totul se întâmplă dimpotrivă. Ele
nici nu rămân la aceeaşi înfăţişare, nici nu arată multă
vreme o formă neturburată. Căci ceea ce nu au dracii din
voie liberă, ci împrumută numai din dorinţa de a amăgi,
nu poate să-i îndestuleze pentru multă vreme. De aceea
spun lucruri mari şi ameninţă cumplit, luându-şi adeseori
chip de ostaşi; iar uneori şi cântă în suflet cu strigăt.
Dar mintea recunoscându-i din aceste semne, când e
curată, trezeşte trupul, iar uneori se şi bucură fiindcă a
putut cunoaşte viclenia lor. De aceea, vădindu-i adeseori
chiar în vis, îi înfurie grozav. Dar se întâmplă uneori că
nici visele bune nu aduc bucurie sufletului, ci aşează
în el o întristare dulce şi lacrimi fără durere. Iar aceasta
se întâmplă celor ce au înaintat mult în smerenia cu-
getării.
38. Am arătat, precum am auzit dela cei ce au
făcut experienţa, deosebirea dintre visurile bune şi cele
rele. Ne va ajunge însă pentru sporirea la cât de multă
virtute, să nu ne încredem nicidecum în nicio nălucire.
Căci visurile de cele mai multe ori nu sunt nimic alt-
ceva decât chipuri ale gândurilor, sau, precum am zis,
batjocuri ale dracilor. Chiar dacă ni s'ar trimite vreodată
de către bunătatea lui Dumnezeu vreo vedere şi n'am
primi-o, nu s'ar supăra pentru aceasta preadoritul Domn
Iisus pe noi. Căci ştie că facem aceasta' pentru vicle-
şugurile dracilor. De sigur, deosebirea arătată mai înainte
350

este precisă. Dar se întâmplă că sufletul, întinându-se pe


nesimţite, din pricină că furat de vreun gând (lucru de
care cred că nimenea nu e cruţat), nu mai poate di-
stinge precis şi crede celor cari nu sunt bune, ca şi
cum ar fi bune.
39. Să luăm următoarea pildă pentru înţelegerea
lucrului: o slugă e chemată de stăpân, noaptea la poarta
curţii, după o lipsă îndelungată; dar ea necunoscându-l
precis, nu-i deschide uşa, căci se teme ca nu cumva
înşelând-o asemănarea glasului, să se facă pierzătoare
a lucrurilor ce i-au fost încredinţate de stăpân. Domnul
acesteia, nu numai că nu se va mânia pe ea când se
va face ziuă, ci o va învrednici de multe laude, fiindcă
a socotit că şi vocea stăpânului este înşelăciune şi n'a
voit să piardă lucrurile lui.
40. Nu trebue să ne îndoim că atunci când mintea
începe să se afle sub lucrarea puternică a luminii dum-
nezeeşti, se face întreagă străvezie, încât îşi vede cu
îmbelşugare propria ei lumină. Căci aceasta se întâmplă,
zice, când puterea sufletului pune stăpânire asupra pati-
milor. Dar că tot ce i se arată într'o anumită formă, fie
ca lumină, fie ca foc, se întâmplă din uneltirea vrăj-
maşului, ne învaţă limpede dumnezeescul Pavel, zicând că
acela se preface în chipul îngerului luminii.1 Prin ur-
mare nu trebue să se apuce cineva de vieaţa ascetică
cu nădejdea aceasta, ca nu cumva să afle Satana prin
aceasta sufletul gata pentru răpire; ci cu nădejdea ca
să ajungă numai să iubească pe Dumnezeu cu toată
simţirea şi convingerea inimii, ceea ce înseamnă: din
tot sufletul, din toată inima şi din tot cugetul.2 Căci
cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la
această stare, a ieşit din lume, chiar dacă este în lume.
41. Se ştie că ascultarea este bunul cel dintâi în
toate virtuţile începătoare, fiindcă nimiceşte părerea de
sine şi naşte în noi smerita cugetare. De aceea, celor
1) II Cor. 11, 14. 2) Luca 10, 27
DIADOCH AL FOTICEEI 351

ce stăruesc în ea cu bucurie, li se face intrare şi uşă


spre dragostea lui Hristos. Pe aceasta nesocotind-o Adam,
s'a rostogolit în adâncul iadului; şi pe aceasta iubind-o
Mântuitorul, în scopul mântuirii, a ascultat până la cruce
şi moarte pe Părintele Său. Iar făcând aceasta, nu s'a aflat
întru nimic mai prejos de măreţia Sa. Căci stingând vina
neascultării omeneşti prin ascultarea Sa, a adus iarăşi la
vieaţa fericită şi veşnică pe cei ce vieţuesc în ascultare.
Prin urmare aceasta trebue să se îngrijească să o aibă
în primul rând cei ce pornesc lupta cu părerea de sine,
adusă de diavolul. Căci mergând aceasta înainte, ne va
arăta fără rătăcire toate cărările virtuţilor.
42. Înfrânarea este un nume de obşte, care se
adaugă la numele tuturor virtuţilor. Deci cel ce se
nevoeşte trebue să se înfrâneze în toate. Căci precum
oricare mădular al omului, chiar dacă e dintre cele mai
mici, de va fi tăiat, face urîtă întreaga înfăţişare a
omului, fie cât de mic mădularul care lipseşte, tot aşa
cel ce neglijează chiar şi numai o singură virtute, strică
toată frumuseţea înfrânării, fără să ştie. Se cuvine deci
să ne ostenim nu numai pentru virtuţile trupeşti, ci şi
pentru cele cari pot curăţi omul nostru cel dinlăuntru.
Căci ce folos va avea cel ce-şi păzeşte trupul feciorelnic,
dacă sufletul şi-l lasă să desfrâneze cu dracul neascul-
tării? Sau cum se va încununa cel ce s'a înfrânat dela
lăcomia pântecelui şi dela toată pofta trupească, dar
n'a avut grijă de închipuirea de sine şi de iubirea de
slavă şi n'a răbdat nici cel mai mic necaz, care e măsura
cu care se va măsura lumina dreptăţii celor ce au
împlinit faptele dreptăţii în duh de smerenie?
43. Cei ce se nevoesc trebue să urască toate
patimile neraţionale în aşa fel, încât să le ajungă ura
faţă de ele o adevărată obişnuinţă. Dar înfrânarea de
mâncări trebue să o păzească în aşa fel, ca să nu
câştige careva vreo scârbă faţă de vreuna din ele. Acesta
ar fi un lucru vrednic de osândă şi cu totul drăcesc.
Căci nu ne înfrânăm dela ele, fiindcă ar fi vrednice de
352 FILOCALIA

ocară (să nu fie), ci, ca depărtându-ne de multele mân-


cări, să pedepsim cu dreaptă măsură mădularele aprinse
ale trupului; apoi, ca să avem destul prisos ca să-l putem
da săracilor, drept semn al dragostei adevărate.
44. A mânca şi a bea din toate cele puse înainte,
mulţumind lui Dumnezeu, nu este ceva care se împotri-
veşte canonului cunoştinţii. Căci toate, zice, erau bune
foarte.1 Dar a te înfrâna cu bucurie dela cele multe
şi dulci, este un lucru şi mai potrivit cu dreapta soco-
teală şi cu cunoştinţa. Însă n'am putea dispreţui cu bu-
curie lucrurile dulci de aici, dacă n'am gusta cu toată
simţirea şi încredinţarea dulceaţa lui Dumnezeu.
45. Precum trupul îngreunat de mulţimea mâncărilor
face mintea molâe şi greoaie, fot aşa când e slăbit de
prea multă înfrânare face partea contemplativă a sufle-
tului, posomorită şi neiubitoare de cunoştinţă. Deci mân-
cările trebue să se potrivească cu starea trupului. Când
trupul e sănătos, trebue să fie chinuit atât cât trebue,
iar când e slăbit, să fie îngrijit, dar cu măsură. Căci
cel ce se nevoieşte nu trebue să-şi slăbească trupul decât
atâta cât trebue ca să-i înlesnească lupta, ca prin oste-
nelele trupului şi sufletul să se curăţească după cuviinţă.
46. Când dracul slavei deşarte se aprinde puternic
împotriva noastră, luând ca motiv venirea vreunor fraţi,
sau a oricărui alt străin la noi, bine este să lăsăm cu
acest prilej ceva din asprimea dietei noastre obişnuite.
Prin aceasta vom face pe drac să plece fără ispravă,
ba mai de grabă plângându-şi încercarea neisbutită. Tot-
odată vom împlini cu dreaptă judecată legea dragostei,
păzind în aceeaşi vreme taina înfrânării nedesvăluită,
prin pogorământul ce l-am primit.
47. Postul are în sine laudă, dar nu la Dumnezeu.
Căci este numai o unealtă, ducând spre cumpătare pe
cei ce vreau. Deci cei ce se nevoiesc nu se cade să se
fălească cu el, ci să aştepte numai cu credinţă în Dum-
1) Gen. 2; 31
DIADOCH AL FOTICEII 353

nezeu sfârşitul după care o doresc. Căci meşterii nici-


unui meşteşug nu se laudă cu uneltele lor, ca şi când
ar fi rezultatul meşteşugului lor, ci aşteaptă fiecare să
isprăvească lucrul de care s'a apucat, ca din el să arate
destoinicia meşteşugului lor.
48. Precum pământul udat cu măsură face să ră-
sară cu cel mai mare spor sămânţa curată semănată în
el, dar înnecat de multe ploi aduce numai spini şi mă-
răcini, aşa şi pământul inimii, de vom folosi vinul cu
măsură, va scoate la iveală, curate, seminţele ei fireşti,
iar pe cele semănate de Duhul Sfânt în ea le va face
să răsară foarte înfloritoare şi cu mult rod; dar de o
vom scălda în multă băutură, va preface în spini şi mă-
răcini toate gândurile ei.
49. Când mintea noastră înnoată în valurile băuturii,
nu numai că vede în somn cu patimă chipurile zugrăvite
de draci, ci işi plăsmueşte şi în sine anumite vederi
frumoase, îmbrăţişând cu foc nălucirile sale, ca pe nişte
amante. Căci înfierbându-se mădularele ce servesc la
împreunarea trupească de căldura vinului, mintea e silită
să-şi înfăţişeze vreo umbră plăcută a patimei. Se cuvine
deci ca folosindu-ne de dreaptă măsură, să ne ferim
de vătămarea ce vine din lăcomie. Căci dacă nu s'a
născut în minte plăcerea, care să o împingă spre zugră-
virea păcatului, ea rămâne întreagă lipsită de năluciri
şi, ceea ce-i mai mult neafemeiată.
50. Cei ce vor să-şi înfrâneze părţile trupului cari
se umflă, nu trebue să umble după băuturile drese, pe
cari meşterii acestei născociri le numesc aperitive, fiindcă
deschid drumul spre pântece belşugul de mâncări. Căci
nu numai calitatea lor e vătămătoare pentru trupurile
celor ce se nevoiesc, ci şi însăşi amestecarea lor pro-
stească răneşte foarte tare conştiinţa temătoare de Dum-
nezeu. Ce-i lipseşte doar vinului, ca să fie muiată asprimea
lui prin amestecarea cu felurite dulcegării?
51. Domnul nostru Iisus Hristos, învăţătorul acestei
sfinţite vieţuiri, a fost adăpat cu oţet în vremea patimilor
354 FILOCALIA

de către cei ce slujeau poruncii diavoleşti, ca să ne


lase (îmi pare mie) o pildă învederată despre dispoziţia
ce trebue să o avem în timpul sfinţitelor nevoinţe. Căci
nu trebue să se folosească, zice, de mâncări şi băuturi
dulci, cei ce se luptă împotriva păcatului, ci să rabde
mai de grabă, fără şovăire, acreala şi amărăciunea luptei.
Dar s'a mai adăugat şi isop în buretele ocării ca să ni
se arate deplin modul în care ne putem curăţi. Căci
acreala este proprie nevoinţelor, iar curăţirea e proprie
desăvârşirii.
53. Nimic nu te împiedecă să chemi doftorul la
vreme de boală. Căci trebuia ca experienţa omenească
să dea odată naştere acestui meşteşug. De aceea au şi
existat leacurile, mai înainte de a fi aflate. Dar nu trebue
să ne punem nădejdea vindecării în ei, ci în Iisus Hristos,
Mântuitorul şi Doftorul nostru cel adevărat. Iar aceasta
o spun celor ce urmăresc ţinta înfrânării în chinovii şi
în cetăţi, pentru faptul că nu pot să aibă neîncetat cre-
dinţa lucrătoare prin dragoste, datorită împrejurărilor ce
li se întâmplă; dar şi pentru ca să nu cadă în slava
deşartă şi în ispita diavolului, din cari pricini unii dintre
ei se laudă adeseori că nu au trebuinţă de doftori. Dacă
însă cineva îşi duce vieaţa retrasă în locuri mai pustii,
numai între doi sau trei fraţi de acelaşi fel, să se lase
pe sine cu credinţă numai în grija