Anda di halaman 1dari 3

Ileana Vulpescu:

"Scrisoare catre un cunoscut"

'Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când
îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi
timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut
explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-au schimbat, cu-aceeaşi
încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când
n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină.
Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de
ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi
murit.Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”,
există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă,
omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din
vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât
picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi,
descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.Am fost pedepsită, ca să-
mi continui explicaţia, fiindcă am trăit o ficţiune. Omul n-are dreptul să
trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască
decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc
aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: „scrie numai ceea ce poţi semna, fă numai
gesturile pe care le poţi face faţă de alţii”.Iar noi doi ne-am închipuit că ne
putem sustrage controlului, judecăţii. Nu ne-am gândit niciodată că un singur om
ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a ştiut de legătura noastră, deci
nimeni n-a putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară.Mie mi s-a-ntâmplat ca
tuturor oamenilor care trăiesc o ficţiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam
că eşti, iar tu, nerespectând legile conspiraţiei, mi te-ai arătat şi-aşa cum
eşti. N-ai nici o vină şi nici măcar n-am să-ţi fac vreun reproş pentru „aşa cum
eşti”. Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum: descopeream în tine lucruri comune
cu fostul meu bărbat şi cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de care fugeam, de
care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în
altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Îţi repet, n-ai nici o vină; vina e-a mea
că iubeam un om care nu exista.Şi s-a ivit şi-acea lipsă de proporţii de care de
asemenea fugeam: toată viaţa am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori.
Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi
pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esenţială între noi doi. Tu îţi păstrezi
totdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărţit de tine fiindcă pentru mine dragostea
noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu
celelalte părţi ale vieţii tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la cârciumă
să bea două paharede vin şi e-n stare să stea până dimineaţă fără să guste dintr-
al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un beţiv fără judecată. E
vina mea, bineînţeles. Tu cunoşti acea dreaptă măsură a lucrurilor pe care eu n-o
cunosc. Tu ai respect faţă de îndatoriri şi de instituţii pe care eu nu-l am. Te
porţi cu nevasta pe care n-o iubeşti sau cel puţin aşa-mi spuneai mie, ca şi când
ai adora-o. De fapt, ar merita-o din plin. Nu mi-a făcut niciodată plăcere s-o
văd, fiindcă era soţia ta, se bucura de tine, omul care-şi fi vrut să fie numai al
meu. Acum, când împrejurările mă fac s-o văd mereu, nu reuşesc deloc să-i descopăr
vreun defect de caracter sau măcar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-
autoflagelează, cum te laudă, şi-mi dau seama că eşti revelaţia ei, a-ntregii ei
vieţi. Pe cine minţeai? Nu mă pot opri nici acum să mă-ntreb. Ai intrat în viaţa
mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede
semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai.
Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat.
Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi
despre dragostea noastră.E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la
lumina zilei te poate face fericit.Îmi spui că m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am
vrut şi-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls,
când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate
omenească, nu feminină. Tu ţi-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ţi-ai văzut de
nevasta şi copiii tăi, eu am uitat că mai există şi alte fiinţe pe lume afară de
tine. Nu-ţi fac nici o clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o
dragoste măsurată, mi-ai dat atât cât credeai că mi se cuvine, eu ţi-am dat tot.
Tu n-aveai niciodată timp pentru mine; săptămâni întregi, din 24 de ore ale zilei,
nu găseai două minute măcar să mă chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce să mai
fac eu cu timpul tău! Trăim viaţa ca şi când am fi o specie eternă. Nu ne gândim
niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine şi că tot ceea
ce e al nostru azi, mâine poate fi cenuşă. Iartă-mi aceste „consideraţii”
generale.O dată, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, să te-ntreb de ce
mă laşi să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care ştii atât de bine
să ţi-o faci tăioasă şi excedată: „De ce nu te uiţi într-o oglindă ca să-ţi dai
seama că orice bărbat ar fi fericit şi măgulit lângă tine, cu tine, şi-ai să-
nţelegi că-ntr-adevăr n-am timp”. Chiar dacă te-aş putea ierta pentru vorbele
astea, n-am să le uit niciodată. Dacă mi-ai fi spus: „Eşti cea mai frumoasă din
bordel, aşa că n-avea grijă, când trec pe-acolo tot pe tine te iau” ar fi-nsemnat
acelaşi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodată în minte să te raportez la alţi
bărbaţi ca să-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dăm seama că
dezamăgirea este echivalentă cu un omor. M-ai omorât din imprudenţă. N-ai nici o
vină. Fiindcă nu ştiai ce faci. Faţă de Dumnezeu oamenii au însă o mare
infirmitate: nu iartă celor care nu ştiu ce fac.N-am fost niciodată lacomă, nici
de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de
sufletul şi de trupul tău. Nu mă mulţumeam cu ce-mi ofereai, îţi ceream. Ca o
cerşetoare. Nu m-am gândit nici o clipă că e nedemn să cerşeşti. Am fost lacomă,
şi Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, şi mai ales m-ai pedepsit tu, singurul
meu Dumnezeu.Tu n-ai nici o vină.N-aveai niciodată timp. Cât de puţin am stat de
vorbă împreună: nu cred că mai mult de 20 de ore şi cred că măcar 15 dintre ele,
de faţă cu alţii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nici o legătura
cu noi. Când eram singuri, în acele atât de puţine dăţi, îmi spuneai lucruri şi
mai indiferente, despre spitalul tău, despre greutăţile meseriei, despre ele pe
care ţi le făceau oamenii. Le ascultam, mă interesau fiindcă făceau parte din
viaţa ta. Judecata rece care s-a cuibărit mai târziu în mine îmi spunea că
lucrurile astea ar putea să figureze şi-ntr-o fişă de cadre sau într-un raport de
activitate. Nu mi-ai spus niciodată de ce nu-ţi iubeai nevasta, pe cine-ai iubit,
ce te nemulţumea, ce ţi-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, răspicat, şi
mi-l repetai cu grijă, din vreme-n vreme: „Nu ţi-am promis niciodată nimic şi ar
fi criminal să-ţi promit ceva”. Am o bună memorie afectivă. Ar fi ajuns să-mi spui
o singură dată. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ţi-am cerut şi nici nu ţi-aş fi
cerut. Mă durea că nici dorinţa de-a fi putut să-mi promiţi vreodată ceva n-o
aveai. Îmi dădeai, involuntar poate, de-nţeles că locul meu era la marginea vieţii
tale. E vina mea că ducându-mă la spectacol cu bilet de strapontină aş fi putut ca
un domn de pe-un fotoliu să-mi spună măcar că-i pare rău că nu-mi poate da
fotoliul lui. N-ai schiţat nici un gest de regret că stăteam pe strapontină. De
fapt, aşa e bine: să n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poţi schimba. Te
purtai într-un fel care să mă descurajeze, e vina mea că n-am vrut să înţeleg, că
m-am încăpăţânat. Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E bina mea că m-am mulţumit
cu fărămituri de la ospăţul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce
vină ai tu că-n mintea mea bucătăria a strălucit ani de zile sub lumina orbitoare
care se revărsa în mii de curcubeie prin ţurţurii de cristal ai unui imaginar
candelabru!Singura dăruire totală între doi oameni e-n pat, aşa-mi spuneai. Poate
că şi-acolo ai făcut economie de mijloace ca să respecţi principiul de-a nu mă
angrena decât cu măsura în viaţa ta. Iartă-mă, am spus o răutate. Uneori, aş vrea
atât de mult să te fac să suferi, dar nu cu vorbe, cu fapte. Aş vrea să mă
iubească un bărbat şi să-l iubesc şi eu, iar tu să ştii şi să vezi, să fac şi să
spun tot ce-ar putea să te doară mai mult, o durere de care să te zvârcoleşti. Şi
mai mult decât asta, aş vrea s-ajung ziua când goală şi culcându-mă cu-acest om
să-mi spună cineva că vii tu în cameră şi eu să m-acopăr cu un cearşaf şi să spun:
ei şi, dar nu „bonne mine contre mauvaise fortune”, ci din toată inima mea
repopulată de altă fiinţă şi de alte imagini. Iar sunt vinovată faţă de mine, iar
alunec în ficţiuni, nu mi-a fost de-ajuns una!Tu n-ai nici o vină.Îţi fac un
singur reproş. Când mi-ai legat viaţa de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine,
fiindcă vieţile noastre au mers paralel, şi-atât, mă cunoşteai de ani de zile, şi
dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ai fi trebuit s-o f aici.
Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporţională cu valoarea
obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de
nenorocită cu-această proporţionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când
ştiai că-ţi păstrezi totdeauna ultimii doi lei?Şi-acum vreau să-ţi cer ceva, ca
unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce ştii foarte
bine că n-a murit. Ajută-mă
să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea
mai frumoasă ficţiune.M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung
niciodată la drojdiile urei.Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai
plâng şi-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă şi tu, o
zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă,
incinerează-mă, sfârşeşte cu mine. Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri
şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi."

Anda mungkin juga menyukai