Modelul suedez al statului bunastarii. Fundamente, ascensiune si declin.

Knut Rexed – Secretar de stat in Ministerul Finantelor,

Ditrector General al Agentiei Suedeze de Management Public
Rezultat al unei guvernari social democrate, aproape neintrerupte in ultimul secol in Suedia, modelul suedez al “statului bunastarii” a fost, fara dubiu, una dintre
cele mai de success realizari a valorilor social-democrate prin experimente macroeconomice. Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, Suedia a fost laboratorul in
care experimentele macroeconomice au fost puse in practica pentru a realiza ideologia social-democrata. Rezultatul acestor experimente a fost ceea ce denumim
astazi „modelul suedez al statului bunastarii”.
Aceasta lucrare isi propune sa defineasca si sa puna in discutie particularitatile modelului suedez si doreste sa identifice elementele centrale care explica succesul
ei rapid. Vom pune apoi in discutie cauzele care au dus la declinul acestui model in ultimii treizeci de ani, cu referiri in special la internationalizarea pietelor de
afaceri si a celor financiare (adica procesul pe care il definim azi ca „globalizare”). In sfarsit, vom face o scurta prezentare a unui punct de vedere deosebit decat
cele ale autorilor la care am facut referire.

Fundamentele modelului suedez al “statului bunastarii”

Cum se poate defini „modelul suedez al statului bunastarii”? Probabil cea mai buna descriere este aceea de „incercare de a creea egalitatea si cresterea economica
prin combinarea solidaritatii politicii salariale unioniste (union wage policy) si politicile guvernamentale interventioniste atat pe piata muncii cat si pe cea de
capital.”[1] Din 1950 si pana in 1970, modelul suedez al bunastarii a reusit cu succes sa isi indeplineasca promisiunile legate de somaj scazut, inflatie scazuta si o
relativa egalitate a distributiei bunastarii in ciuda limitelor structurii economice capitaliste.
Valorile social-democratiei suedeze au fost definite de catre Ernst Wigforss, si transpuse in practica prin modelul Rhen-Meidner. Ernst Wigforss a fost probabil cel
mai influent teoretician social-democrat pe care l-a avut Suedia secolului XX. Ministru de Finante al Suediei din 1932 pana in 1949, Wigforss a pus bazele
politicilor social-democrate de dupa Razboi. Ideologia sa combina 3 factori importanti: revizuirea marxismului, idealurile social-democrate si teorii pentru
atingerea scopurilor social-democrate prin utilizarea mecanismelor statale. Wigforss a respins teoria caderii capitalismului si a inevitabilei transformari a societatii
in socialism. De asemenea a criticat marxismul ca nefiind nici stiinta, nici un sistem etic valid. Dimpotriva, pentru Wigforss, socialismul era doar un ideal care
trebuie implementat. Astfel, transformarea societatii intr-una fara clase urma sa fie atinsa nu prin revolutie, ci prin mijloace graduale si pasnice, in cadrul
procesului democratic. Respingand ipoteza unei eventuale prabusiri a capitalismului, precum si cea a revolutiei, Wigforss a identificat valorile de baza ale
socialismului – precum egalitatea, cooperarea si solidaritatea – ca factori care promovau socialismul ca moral superior societatii capitaliste. Valori precum
egalitatea, libertatea, securitatea, eficienta si solidaritatea erau pentru teoreticianul suedez mijloace prin care se putea construi o societate dreapta, care sa
compenseze inegalitatile dure pe care capitalismul are tendinta de a le produce. Ultimul factor care constituia ideologia lui Wigforss se refera la teoriile lui despre
felul in care trebuie folosit statul in atingerea idealurilor social-democrate. Metodele propuse de Wigforss sunt: controlul social al investitiilor si sustinerea unui
„stat al bunastarii”. In viziunea sa, investitiile erau concentrate in mainilor catorva persoane private. In consecinta, el a sustinut utilizarea statului pentru a preveni
investitiile private peste granita – politica pe care Suedia avea s-o puna in practica in viitorul nu foarte indepartat – pentru a stimula investitiile in industria interna.
Nu in ultimul rand, referindu-se la statul bunastarii, Wigforss l-a imaginat in combinatie cu o politica de impozitare progresiva si o piata de munca activa, care
urmau sa preintampine saracirea populatiei, cat si sa stopeze somajul si sa asigure redistribuirea nationala a resurselor.[2]
Asa cum am aratat mai sus, la sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial, social-democratia suedeza, alesese calea revizuirii marxismului, in sensul reformarii
capitalismului intr-un sistem egalitarist. Dar prin acceptarea si actiunile intreprinse in granitele stricte ale sistemului capitalist, social-democratii suedezi au fost
pusi in fata unei mari probleme: lupta cu inflatia si somajul, doua forte potential-distructive, care sunt caracteristicile inerente ale sistemului capitalist. Cum la
sfarsitul anilor 40 Suedia abandonase metodele nationalizarii industriei private si a inghetarii salariilor pentru a combate somajul si inflatia, social-democratia din
acest stat se afla in cautarea unei strategii economice care sa puna in practica teoriile lui Wigforrs. Iar aceasta nu a intarziat sa apara. In 1951 doi economisti, Gosta
Rhen si Rudolf Meidner, membrii ai Confederatiei Sindicatelor (LO) au furnizat solutia care va deveni cunoscuta sub numele „Modelul Rhen-Meidner”[3]
Ideea de baza a acestui „model” a fost aceea ca, prin implementarea dictonului „salariu egal la munca egala” in toate sectoarele de activitate, era posibil pentru LO
nu numai sa promoveze idealurile egalitariste ale miscarii sindicale, dar si sa asigure o modernizare a economiei prin fortarea companiilor ineficiente ori sa
rationalizeze ori sa se inchida, in timp ce simultan se asigura expansiunea firmelor eficiente. Obiectivele „modelului Rhen-Meidner” de a atinge angajarea totala a
fortei de munca (full employment), de a combate inflatia si de a asigura o societate relativ egalitarista, presupuneau implementarea politicilor care stau la insasi
baza „modelului suedez”: politici fiscale si monetare restrictive, in combinatie cu politica salariala bazata pe negocierea centralizata (centralized bargaining)[4].
In opinia celor doi economisti, „angajarea totala a fortei de munca” putea fi atinsa in mare prin mecanismele „statului bunastarii”. Astfel, statul era chemat sa
introduca o „politica a pietei muncii active” (active labour market policy), ceea ce ar fi transformat sectorul public in cel mai mare angajator, iar guvernul ar fi fost
automat implicat in mobilitatea fortei de munca. Guvernul suedez urma sa stabileasca programe de recalificare, compensatii pentru someri si sa asigure mobilitatea
geografica a fortei de munca.
Pentru problema inflatiei, cei doi propuneau doua cai de rezolvare: prima se referea la impozitarea puterii de cumparare atat a consumatorilor cat si a industriei
private, cu speranta scaderii cererii, cea de-a doua se referea la un sistem national de negociere colectiva infaptuit, de Uniunea Sindicatelor (LO) si industriasii
privati. In acest sistem centralizat, LO avea sa negocieze cresteri salariale uniforme, la nivel national, in timp ce industriasii privati trebuiau sa garanteze ca aceste
crasteri salariale aveau sa se situeze sub cresterea productivitatii si a inflatiei.
Aplicarea in tocmai a acestor politici prevazute de „modelul Rhen-Meidner” a dat rezultate neasteptate. Practic intre anii 1950-1970, „anii de aur” ai „modelului
suedez” si ai social-democratiei suedeze, Suedia a reusit sa tina somajul sub 2% - un procent foarte rar intalnit intr-o economie capitalista, cresterea productivitatii
a fost una dintre cele mai rapide din lume, produsul intern brut era comparabil cu cel al tarilor puternic industrializate din Europa de Vest, in 20 de ani au fost
create peste un milion de locuri de munca, iar standardul de viata al suedezilor era printre cele mai ridicate din lume.[5] Putem afirma astfel ca, fara doar si poate,
anii de aur ai „modelului suedez al statului bunastarii” au fost adusi, nu doar de prosperitatea economica ci si de valorile social-democrate, care-si gaseau
transpunerea in realitate. Ca un alt exemplu, atat de functional era dictonul „salarii egale la munca egala” incat, intr-o perioada de numai 5 ani (1960-1965),
diferentele salariale dintre femei si barbati, care erau de 25%, au fost reduse la 0%!
Ca o concluzie, putem spune ca anii de aur ai modelului suedez de bunastare au prezentat lumii o societate capabila sa atinga o economie eficienta si in continua
dezvoltare, in acelasi timp mentinand o implicare a unui „stat al bunastarii” de dimensiuni considerabile. Practic, modelul suedez din aceasta perioada a oferit o
alternativa viabila intre economiile centralizate si libertatea pietelor neo-liberala. In acel moment parea ca, social-democratia suedeza, prin munca intr-un sistem
economic capitalist si printr-un proces democratic, reusise in sfarsit sa-si atinga scopul declarat de catre Ernst Wigforss, acela de a reforma pasnic societatea
capitalista intr-un sistem egalitarist!

Decaderea „modelului suedez al statului bunastarii”

Din nefericire miracolele tin doar trei zile...Incepand cu anii 70 valorile social-democrate ale solidaritatii si egalitatii au fost supuse atacului alternativelor neo-
liberale ale descentralizarii si a competitiei de piata. In urma unei riguroase analize, majoritatea autorilor consultati au fost de acord cu identificarea a trei cauze ale
declinului social-democratiei suedeze si a “statului bunastarii” conceput de aceasta: devierea sindicatelor de la planul social-democrat adoptat in 1951, competitia
intre sindicate, internationalizarea pietelor de afaceri si financiare. Le vom analiza pe fiecare in parte in limita spatiului disponibil:
Ceea ce era o data piesa de temelie a „modelului suedez de bunastare”, anume sistemul de negociere salariala colectiva, a inceput sa se deterioreze pe la mijlocul
anilor 1970. Asa cum am aratat mai sus, negocierea colectiva trebuia sa asigure ca eventualele cresteri salariale sa ramana sub nivelurile relative ale cresterii
productivitatii. In acest mod, firmele suedeze ramaneau competitive pe plan extern si, pe baza de consecinta, erau intr-o pozitie economica care le permitea sa tina
sau sa angajeze mai multi salariati. Modelul era benefic pentru ambele parti, dar in perioada amintita a inceput sa dea rateuri, cresterile salariale devenind
disproportionate in comparatie cu cresterea productivitatii.[6]
Pe de alta parte, tranzitia Suediei de la o economie bazata pe industrie la una bazata pe servicii, a dus la cresterea numarului sindicatelor „white-collar” –
functionari si personal cu pregatire calificata din sectorul public, sindicate care nu se mai aflau sub „umbrela” LO. Cresterea numarului acestora si a numarului
membrilor acestora si competitia directa cu sindicatele afiliate LO s-a aflat printre principalele motive pentru care salariile au crescut mai repede decat
productivitatea. La nivel ideologic, pluralitatea nou constituita de actori aflati in competitie, a creat un mediu bazat, nu pe valorile social democrate ale solidaritatii

1
muncitoresti si a ale egalitatii salariale, ci un cadru neo-liberal al concurentei si al solutiilor de piata![7]
Deficitul bugetar a dus la indepartarea politicilor de capital si a celor protectioniste semnaland astfel o orientare tot mai neo-liberala in politica social-democratilor.
Prin indepartarea controalelor regulatorii de capital guvernul a permis fortelor de piata sa dicteze politicile legate de acesta, indepartandu-se de doctrina lui
Wigforss. In combinatie cu prabusirea „negocierii colective”, deregularizarea financiara a distrus la randul ei una dintre principalele reusite ale social-democratiei
suedeze: abilitatea de a-si impune controlul asupra pietelor de munca si capital.
Lovitura finala a dat-o insa procesul „globalizarii”, definit aici ca o crestere a internationalizarii firmelor – corporatiile multinationale –, integrarea si
internationalizarea pietelor financiare mondiale. Asa cum majoritatea autorilor sunt de acord[8] globalizarea a reprezentat cea mai importanta provocare a social-
democratiei in secolul trecut, si in special a social-democratiei suedeze. Trans-nationalizarea firmelor suedeze a dus la investitii masive in afara granitelor Suediei,
iar firmele suedeze au angajat tot mai mult personal ne-suedez, ceea ce a dus la cresterea somajului in interior. Mai mult decat atat, in conditiile internationalizarii
pietelor, Suedia s-a confruntat in 1990 si cu prima criza monetara importanta din istorie. Astfel trans-nationalizarea a contribuit si mai mult la slabirea sindicatelor
in interiorul tarii, rezultand o erodarea continua a bazei de suport tradionale a social-democratiei. Trans-nationalizarea a actionat si impotriva scopului „modelului
suedez” de „angajare totala a fortei de munca”. Miscarea slujbelor si a investitiilor in arena internationala, in afara Suediei, nu a reprezentat altceva decat slujbe
pierdute in cadrul economiei interne.
Criza financiara de care am amintit mai sus a lasat si ea rani adanci in corpul statului bunastarii, asa cum il vazuse social-democratia suedeza. Actiunile guvernului
sunt acum sub supravegherea pietei globale de capital. Deciziile in domeniul politicilor economice trebuie sa tina cont de reactiile pietelor. Asa cum a demonstrat
si criza financiara suedeza, actorii financiari de pe piata globala sunt forte potential distructive si letale pentru un regim social-democrat. Daca luam in considerare
si faptul ca, in conditiile aderarii la UE, Banca Centrala Europeana, impreuna cu piata financiara, sunt acum principalii determinanti ai politicii fiscale si monetare
suedeze, putem trage concluzia, alaturi de o serie de analisti ai fenomenului suedez, ca declinul modelului suedez si eventualul sau colaps pot fi vazute ca un
triumf de moment al neo-liberalismului asupra social-democratiei.
Departe de a ne pronunta cu un verdict definitiv asupra acestui aspect al disparitiei „modelului suedez”, remarcam doar, in loc de concluzie, ca „modelul de stat al
bunastarii instaurat de social-democratia suedeza” este, indubitabil, cea mai mare realizare a valorilor social-democrate, obtinute pe calea unei coordonari macro-
economice si a unui regim politic democratic. Modelul s-a dovedit a fi un enorm succes pentru primii 20 de ani ai implementarii sale si s-a dovedit eficient in
asigurarea unei inflatii scazute, a unui grad mare de angajare a fortei de munca, si a distributiei relativ egale a bunastarii.

O opinie separata: Sven Steinmo - „The Welfare State and the Global Economy: The Swedish Case Up Close”

Analizand „modelul suedez”, autorul arata ca acesta ocupa un loc special in literatura academica si in imaginatia populara pentru urmatoarele doua motive: 1.
modelul suedez a fost vazut ca exemplul arhetipal al socio-corporatismului; 2. Suedia este cunoscuta drept tara cu cel mai scump „stat al bunastarii” din lume.
Autorul sustine ca este important sa distingem intre institutiile care iau deciziile si marimea „statului bunastarii”. „Desi aceste 2 fenomene sunt relationate, ele
trebuie intelese separat. Prima trebuie inteleasa ca „un model al luarii deciziilor” (decision making model), iar al doilea ca un rezultat al politicilor (policy
outcomes)”[9].
Modelul suedez – inteles ca un model al luarii deciziilor, dupa cum am aratat mai sus – are la baza un regim propriu de luare a deciziilor care a fost pentru inceput
centralizat excesiv. Reprezentantii celei mai mari confederatii sindicale (LO), cea mai mare federatie a angajatorilor (SAF) si guvernul – care in esenta ei era
reprezentata de elita Partidului Social Democrat (SAP) – se intalneau cu regularitate si in principal pentru a negocia deciziile importante pentru dezvoltarea
viitoare a economiei politice suedeze.
Este evident ca acest sistem de conducere era unul profund elitist. O trasatura cheie a acestui model, arata autorul, este masura in care un grup relativ mic de lideri
ai intereselor economice din societate se intalneau si intocmeau planurile economice ale tarii. Un tel explicit al politicii suedeze, era – asa cum am aratat anterior –
mentinerea investitiilor in interior si cresterea productivitatii precum si a competitivitatii internationale a firmelor suedeze. Politicile de impozitare au fost insa
piatra unghiulara a „intelegerii” (deal) dintre social-democrati – muncitorii sindicalisti – capitalul organizat. Pentru partea lor, marii exportatori aveau sa fie
sustinuti cu stimulente financiare, chiar si cand socialistii se aflau la putere. In acelasi timp sindicatele muncitorilor aveau sa fie sustinute cu strategii salariale
stricte, care aveau sa-i avantajeze pe muncitorii platiti prost. Cealalta parte a acestei „intelegeri corporatiste” se referea la tolerarea sindicatelor mari, tolerarea uni
stat puternic, rata angajarilor avea sa fie foarte ridicata , iar cand schimbarile economice aveau s-o ceara, muncitorul si familia sa aveau sa fie compensati pe de-a-
ntregul petru schimbarile structurale. Pentru a favoriza sindicatele au fost introduse si o serie de politici legate de: asigurari si educatie. Cu toate acestea, arata
Sven Steinmo „in ciuda a ceea ce majoritatea intelege prin „stat al bunastarii”, modelul decizional suedez nu a implicat in mod necesar un „stat al bunastarii” mare
– si nici impozite ridicate pentru a-l sustine! Pentru a fi sigure, programele „statului bunastarii” erau parte ale compromisului dintre capitalul de forta de munca si
stat, asa cum erau in oricare stat capitalist avansat, iar in primele decade in care acest model decizional a fost aplicat, Suedia nu a avut un nivel impovarator al
impozitelor!”[10]
Autorul identifica la randul sau ca „inceput al sfarsitului” inceputul anilor 70, mai exact greva minerilor din nordul Suediei (Kiruna) din 1969. Elementul
exceptional al acestei greve este reprezentat de faptul ca greva a fost orientata impotriva organizatiilor sindicale si a aliatilor lor politici din Stockholm, ceea ce-i
permite autorului sa se intrebe ironic: ce fel de social-democratie este aceea impotriva careia muncitorii insisi simt ca trebuie sa faca greva?! Sven Steinmo sustine
in acest moment ca acest moment – 1969 – a dus la reanalizarea situatiei, atat in interiorul partidului cat si in interiorul confederatiei sindicale (LO): sindicatele au
devenit astfel mai putin intelegatoare si au inceput sa ceara, pe de o parte salarii mai mari de la angajatori, iar pe de alta parte mai multe subventii din partea
statului, combinate cu politici fiscale redistributive. Ca raspuns la criza, si partidul s-a simtit dator sa faca ceva schimbari: in 1974 a modificat constitutia cu scopul
de a face democratia suedeza mai directa si mai corespunzatoare cu asteptarile cetatenilor. Abia in acest moment, „statul bunastarii” a inceput sa se dezvolte, prin
cresterea numarului de programe publice subventionate de stat. Dar cresterea numarului acestor programe a crescut si numarul angajatilor din sectorul public. Iar
acesti angajati nu erau organizati in confederatia sindicala LO, ci si-au creat propriile sindicate. Semnificatia acestei schimbari este ca Suedia – care fusese o data
recunoscuta pentru sistemul ei foarte cenrtralizat al „negocierii salariale” si pentru structura sindicala foarte unita si disciplinata – isi dezvolta acum o structura
sindicala foarte fragmentata. Ironia consta in aceea ca, o consecinta a construirii unui „stat mare al bunastarii” a fost ... subminarea solidaritatii muncitoresti in
Suedia! Mai mult decat atat, daca muncitorii din sectorul privat erau dispusi sa accepte o restrangere salariala pentru ca slujbele lor depindeau de competitivitatea
internationala, noul puternic sindicat al lucratorilor din sectorul public, nu cunostea astfel de constrangeri pentru a-si tempera cererile. In fata cresterii inflatiei,
guvernul suedez a gasit o metoda disperata si anume aceea de a devaloriza moneda nationala. Rezultatul a fost acela ca „modelul suedez” s-a prabusit atunci cand,
datorita in mare parte presiunilor interne, angajatorii si sindicatele au devenit incapabile sa ajunga la o intelegere legata de moderatia salariala. Astfel modelul
corporatist in sine s-a prabusit: daca in trecut aceste „elite” credeau ca pot sa gestioneze economia nationala cat mai eficient si in interesul tuturor, acum erau tot
mai convinse ca aceasta gestiune nu mai este posibila. Unde mai demult se credea ca exista o colaborare intre partenerii pietei de munca, acum nu mai erau decat
„grupuri de interese”[11] Criza de incredere intre partenerii sociali, a dus si la o criza de incredere printre votanti. Rezultatul acestei neincrederi a fost acela ca
social-democratii au fost debarcati de la putere.
Dupa debarcarea social-democratilor, coalitia de centru-dreapta instalata la putere nu a putut renunta la programele de asistenta sociala, promovate de guvernul
anterior, pe fondul crizei economice care a lovit Suedia la inceputul anilor 90. Cum dupa 3 ani de esecuri, guvernul nu imbunatatise situatia economica, ba
dimpotriva, datoria publica crescuse ingrijorator... analistii s-au grabit sa declare ca „statul suedez al bunastarii” a murit!
Reveniti la putere, social-democratii au ales o solutie neasteptata: au marit taxele si impozitele! In loc sa se sufoce, economia suedeza a inceput brusc sa prospere.
Somajul a inceput sa scada, bugetul a inceput sa aiba surplus, investitiile au crescut ca in anii de aur! Toate acestea in timp ce programele publice erau in continua
derulare. Decizia cea mai ciudata a fost ca dupa depasirea crizei economice, guvernul social-democrat nu a redus nivelul taxelor, ci a marit subventiile acordate
programelor sociale de protectie a copilului si ... a inceput sa achite datoria publica.
Aici este adevarata curiozitate a modelului suedez contemporan, curiozitate relevata de autorul de mai sus: desi nivelul de impozitare este de 60% suedezii nu se
revolta impotriva acestuia! Ceea ce pare de nexplicat in fata non-suedezilor, poate fi lamurit prin psihologia acestui popor: „majoritatea suedezilor cred in mod
sincer ca au o gramada de avantaje pentru taxele ridicate pe care le platesc! [...] Trebuie subliniate si implicatiile politice ale faptului ca peste 65% din suedezi
primesc in mod direct subsidii publice din partea guvernului lor!”[12]
O alta curiozitate o reprezinta faptul ca, in ciuda taxelor si impozitelor foarte ridicate, investitorii si capitalistii nu au parasit Suedia, asa cum era de asteptat.
Practic acestia nu-si urmeaza „interesul personal si gandirea rationala”. Ceea ce se uita, spune autorul, este faptul ca un „stat puternic al bunastarii” ajuta finantarea
unui standard de viata pe care taxele individuale scazute nu-l pot asigura cu usurinta, iar suedezii sunt foarte constienti de acest lucru.

2
Sven Steinmo arata ca Suedia a avut in ultimii ani o dezvoltare economica remarcabila, ceea ce i-a permis sa subventioneze programele sociale in care se afla
angrenata. Problemele insa par sa vina din viitor: ca in toate democratiile avansate, imbatranirea populatiei va insemna cresterea beneficiarilor programelor sociale
si scaderea numarului contribuabilor. Cresterea numarului minoritatilor nationale din Suedia poate constitui la randul ei o problema daca acestea nu se vor adapta
la dispozitia indigenilor de a plati taxe foarte ridicate. Dar pentru moment, aceste probleme nu sunt mai pregnante decat in alte democratii de factura neo-liberala.
Autorul concluzioneaza ca: „Modelul suedez” – inteles ca institutii de decizie corporatiste, politici salariale solidare, politicile de compromis – este posibil sa fi
murit. Dar ambitia si suportul politic pentru o politica egalitarista si pentru un „stat al bunastarii”, foarte dezvoltat, precum si pentru taxe si impozite care sa-l
sustina, raman in continuare foarte ridicate....in ciuda doctrinelor neo-liberale preponderente in lumea de azi.[13]

Bibliografie:

Jason Coronel – Foundations, Decline and Future Prospects of the Swedish Welfare Model: From the 1950’s to the 1990’s and Beyond, DePaul University, 2002 –
http://lilt.ilstu.edu/critique/spring2002docs/jcoronel.htm
Torben Iversen – The Choises for Scandinavian Social-Democracy in Comparative Perspective, Oxford Review of Economic Policy, vol 14, no.1, 1998 –
http://www.people.fas.harvard.edu/~iversen/PDFfiles/OXREP1.pdf
Mary Hilson – Social Democracy - http://www.homepages.ucl.ac.uk/~ucmgmah/social-democracy.doc
Nicholas Aylott – After the Divorce: Intra – Party Power and Organisational Change in Swedish Social Democracy, SPIRE, Keele University, UK, 2001 –
http://www.keele.ac.uk/depts/spire/Working_Papers/KEPRU/KEPRU%20Paper1.pdfm
Kimberly Earles - The Gendered Effects of the Reregulation of the Swedish Welfare State, Issue #36, Vol 18, No. 2, 2004 -
http://www.sdonline.org/35/thegenderedeffects.htm
Christopher S Allen – Social Democracy and Capital Investment:A Democratic Left Option in Western Europe?, Department of International Affairs, School of
Pblic and International Affairs, University of Georgia, 2oo4 - http://www.arches.uga.edu/~csallen/sd-g-ci.pdf
Sven Steinmo – Bucking the Trend. The Welfare State and the Global Economy: The Swedish Case Up Close, University of Colorado, 2001 –
http://stripe.colorado.edu/~steinmo.pdf

NOTE:

[1] A se vedea: Jason Coronel – Foundations, Decline and Future Prospects of the Swedish Welfare Model: From the 1950’s to the 1990’s and Beyond, DePaul
University, 2002, p. 1 – http://lilt.ilstu.edu/critique/spring2002docs/jcoronel.htm
[2] Pentru o expunere mai amanuntita a se vedea: Jason Coronel – Foundations, Decline and Future Prospects of the Swedish Welfare Model: From the 1950’s to
the 1990’s and Beyond, DePaul University, 2002, p. 2 – http://lilt.ilstu.edu/critique/spring2002docs/jcoronel.htm; Torben Iversen – The Choises for Scandinavian
Social-Democracy in Comparative Perspective, Oxford Review of Economic Policy, vol 14, no.1, 1998, p 60 –
http://www.people.fas.harvard.edu/~iversen/PDFfiles/OXREP1.pdf si Mary Hilson – Social Democracy, p 2, http://www.homepages.ucl.ac.uk/~ucmgmah/social-
democracy.doc
[3] Modelul a fost prezentat la Congresul Sindicatelor, in lucrarea intitulata “Sindicatele si Angajarea totala” (Trade Unions and Full Employment) si a constituit
din acel moment strategia de management a economiei capitaliste in Suedia.
[4] Pentru o expunere amanuntita a “modelului Rhen-Meidner a se vedea: Jason Coronel – Foundations, Decline and Future Prospects of the Swedish Welfare
Model: From the 1950’s to the 1990’s and Beyond, DePaul University, 2002, p. 3 – http://lilt.ilstu.edu/critique/spring2002docs/jcoronel.htm; Torben Iversen – The
Choises for Scandinavian Social-Democracy in Comparative Perspective, Oxford Review of Economic Policy, vol 14, no.1, 1998, p 60-61 –
http://www.people.fas.harvard.edu/~iversen/PDFfiles/OXREP1.pdf, Christopher S Allen – Social Democracy and Capital Investment:A Democratic Left Option in
Western Europe?, Department of International Affairs, School of Pblic and International Affairs, University of Georgia, 2oo4, p23-24 -
http://www.arches.uga.edu/~csallen/sd-g-ci.pdf
[5] Jason Coronel – Foundations, Decline and Future Prospects of the Swedish Welfare Model: From the 1950’s to the 1990’s and Beyond, DePaul University,
2002, p. 4 – http://lilt.ilstu.edu/critique/spring2002docs/jcoronel.htm, Torben Iversen – The Choises for Scandinavian Social-Democracy in Comparative
Perspective, Oxford Review of Economic Policy, vol 14, no.1, 1998, p 61 – http://www.people.fas.harvard.edu/~iversen/PDFfiles/OXREP1.pdf
[6] T. Iversen explica in lucrarea sa cum s-a produs acest process: Pentru angajatori, in special cei din sectoarele de productie, politicile salariale solidare au
inceput sa fie vazute ca o piedica in atingerea unei mai mari flexibilitati a productiei precum si a unei competitivitati mai ridicate pe plan international. Ca atare, au
gasit ca este imperativ ca salariile si conditiile de munca ale angajatilor lor profesionisti sa creasca. Drept raspuns, statul s-a vazut nevoit sa creasca asistenta si
compensatiile pentru ceilalti angajati. Cum compensatiile nu au mai putut fi acoperite, deficitul nu a intarziat sa apara. (Torben Iversen – The Choises for
Scandinavian Social-Democracy in Comparative Perspective, Oxford Review of EconomicPolicy, vol 14, no. 1, 1998, p. 62-64 --
http://www.people.fas.harvard.edu/~iversen/PDFfiles/OXREP1.pdf )
[7] Concurenta dintre sindicate a dus si la o scindare in interorul principalei confederatii a sindicatelor din Suedia, LO. Acest aspect s-a situate si el printre cauzele
declinului „modelului suedez”. Practic ce s-a intamplat? Pe fundalul unei crize economice si al aparitiei unor competitori la nivel sindical, LO a convins guvernul
social-democrat sa le impuna angajatorilor sa se consulte cu angajatii in privinta deciziilor manageriale si sa impuna o politica care presupunea crearea unor
„fonduri ale salariatilor” (wage-earner funds), prin care firmele mari erau obligate sa treaca o parte a profitului lor sub controlul sindicatelor. Politicile au atras
nemultumirea angajatorilor, fapt care s-a vazut la alegerile din 1976, cand social-democratii pierdeau puterea dupa o perioada de 44 de ani! Adevaratul rau insa s-a
produs in momentul in care, sindicatele „white-collar”-ale celor care lucrau in sectorul public, au inceput sa negocieze propriile mariri salariale. Statul s-a gasit
implicat astfel intr-un conflict de munca, nu ca supraveghetor ci ca angajator. In aceasta situatie, pe fundalul celor aratate mai sus, a cresterii deficitului bugetar si
a inflatiei, statul s-a vazut nevoit sa recurga la o masura disperata: inghetarea preturilor si a salariilor. Nemultumirea sindicatelor a crescut, LO s-a scindat din
cauza crizelor interne, guvernul a demisionat iar social-democratii au pierdut alegerile. Anii de aur luasera sfarsit! (Pentru o expunere detaliata a acestui proces de
erodare a se vedea: Nicholas Aylott – After the Divorce: Intra – Party Power and Organisational Change in Swedish Social Democracy, SPIRE, Keele University,
UK,2001, p.4-6 – http://www.keele.ac.uk/depts/spire/Working_Papers/KEPRU/KEPRU%20Paper1.pdfm
[8] A se vedea in acest sens: Jason Coronel – Foundations, Decline and Future Prospects of the Swedish Welfare Model: From the 1950’s to the 1990’s and
Beyond, DePaul University, 2002, p. 3 – http://lilt.ilstu.edu/critique/spring2002docs/jcoronel.htm; Torben Iversen – The Choises for Scandinavian Social-
Democracy in Comparative Perspective, Oxford Review of Economic Policy, vol 14, no.1, 1998, p 60-61 –
http://www.people.fas.harvard.edu/~iversen/PDFfiles/OXREP1.pdf. Pentru o opinie diferita a se vedea: Kimberly Earles - The Gendered Effects of the
Reregulation of the Swedish Welfare State, Issue #36, Vol 18, No. 2 part 5 - http://www.sdonline.org/35/thegenderedeffects.htm
[9] Sven Steinmo – Bucking the Trend. The Welfare State and the Global Economy: The Swedish Case Up Close, University of Colorado, 2001, p. 2 –
http://stripe.colorado.edu/~steinmo.pdf
[10] Sven Steinmo – Bucking the Trend. The Welfare State and the Global Economy: The Swedish Case Up Close, University of Colorado, 2001, p. 4 –
http://stripe.colorado.edu/~steinmo.pdf
[11] Sven Steinmo – Bucking the Trend. The Welfare State and the Global Economy: The Swedish Case Up Close, University of Colorado, 2001, p. 6-12 –
http://stripe.colorado.edu/~steinmo.pdf
[12] Pentru o expunere detaliata a se vedea: Sven Steinmo – Bucking the Trend. The Welfare State and the Global Economy: The Swedish Case Up Close,
University of Colorado, 2001, p. 16-18 – http://stripe.colorado.edu/~steinmo.pdf
[13] Pentru o expunere detaliata a concluziilor vezi: Idem p. 19-22.

3
Sistem politic

Suedia este o monarhie constituţionalã. Parlamentul este unicameral. Primul ministru şi parlamentul (Riksdag) cu 349 membri sunt aleşi pentru perioade de patru
ani, prin vot direct şi reprezentare proporţionalã.

Rege (din 1975) este Carl Gustaf al XVI-lea, care îndeplineşte astãzi numai funcţii ceremoniale, în calitate de Şef al Statului. Toate funcţiile politice ale regelui au
fost transferate Purtătorului de Cuvânt al Parlamentului. Carl XVI Gustav al Suediei, al cărui nume complet este Carl Gustaf Folke Hubertus Bernadotte (născut pe
30 aprilie 1946), este fiul lui Gustav Adolf al Suediei (1906-1947) si al Sybillei de Saxe-Coburg-Gotha (1908-1972); este nepotul direct al Regelui Gustav VI
Adolf al Suediei. Carl XVI Gustav al Suediei s-a căsătorit cu Silvia Sommerlath pe 19 iunie 1976, având trei copii:

1. Prinţesa Victoria, Ducesa de Västergötland (n. 1977)

2. Prinţul Carl Philip, Duce de Värmland (n. 1979)
3. Prinţesa Madeleine, Ducesa de Hälsingland si Gästrikland (n. 1982).

Prinţesa Victoria este moştenitoarea Coroanei Suedeze ca prim născut al Regelui Carl XVI Gustav.

Sistemul politic este unul parlamentar, cu reprezentare proporţională pe liste de partid. Timp de peste 50 de ani Partidul Social Democrat Suedez (Sveriges
socialdemokratiska arbetareparti (Partidul Social Democrat al Lucrătorilor din Suedia), cunoscut popular ca Socialdemokraterna sau SAP) au dominat sistemul
politic, guvernând în total timp de 47 de ani, cu numai 3 întreruperi (1976-1982, 1991-1994 şi 2006-) din 1950 până astăzi.

Partidele de dreapta, la guvernare din 2006, sunt grupate într-o alianţă (Allians för Sverige - "Alianţa pentru Suedia") şi sunt cunoscute popular ca "Partide
burgheze" - Borgerliga partier, acest termen neavând în niciun fel conotaţii negative. Acestea sunt "Partidul Moderat" (Moderata samlingspartiet, pop.
Moderaterna sau "m"), de orientare liberal-conservatoare; "Partidul Popular Liberal" (Folkpartiet liberalerna, pop. Folkpartiet sau fp), de orientare liberală cu
elemente social-liberale; Partidul de Centru (Centerpartiet, sau c) de orientare centrist-agrară, cu elemente liberale şi "Creştin-Democraţii" (Kristdemocraterna sau
kd).Pe lângă SAP şi Alianţă, mai există două partide, Partidul Mediului - Verzii (Miljöpartiet de gröna, mp), de orientare ecologistă, respectiv Partidul de Stânga
(Vänsterpartiet, v), fostul partid comunist, actualment democrat-socialist. Aceste două partide nu au fost niciodată în guvern, deşi au sprijinit SAP cât timp aceştia
au fost la guvernare.

Ziarele sunt în general partinice unei orientări politice - astfel, ziarele serioase (cunoscute ca "ziare de dimineaţă" precum Dagens Nyheter) sunt de dreapta, pe
când tabloidele (sau "ziarele de seară" precum Aftonbladet) sunt predominant de stânga. Cum o mare parte din suedezi citesc zilnic câte un ziar din ambele
categorii, majoritatea sunt expuşi punctelor de vedere venind din ambele tabere.

Viziunea suedeză asupra statului implică tratamentul echitabil şi egalitarist, cu servicii sociale puternice şi universale în contextul unei economii puternice, bazate
în cea mai mare parte pe piaţa liberă şi capital privat, fără intervenţia statului, dar taxată substanţial (pentru sprijinirea serviciilor sociale) a fost implementată mai
ales între 1950 şi 1960. Această viziune (folkhemmet - în traducere liberă "casa tuturor", numită uneori şi modelul suedez) a fost preluată şi de alte ţări nordice,
rămânând şi astăzi o parte principală a politicii suedeze. Statul este conceput ca un sprijin pentru oameni în toate fazele vieţii, fiind dator să asigure, în mod gratuit,
tuturor servicii sociale cât mai bune, indiferent de venituri, sau clasă socială. În schimbul acestor servicii rezidenţii plătesc taxe mari - care însă se întorc înapoi sub
forma a diverse pachete de asistenţă socială (şcolarizare, spitalizare, pensie, formare continuă, chirii subvenţionate).

Alegerile sunt deosebit de importante pentru suedezi, participarea politică fiind considerată foarte importantă (peste 30% sunt membri în
diverse partide şi peste 80% sunt membri în diverse sindicate). La alegerile legislative şi locale (organizate la fiecare 4 ani), peste 80% din
alegători sunt prezenţi la vot, foarte mulţi participând anterior în organizarea campaniei electorale şi în realizarea platformelor politice.
Participarea la vot şi dezbaterile civilizate sunt considerate de majoritatea cetăţenilor ca fiind esenţiale pentru democraţie, încălcarea
regulilor sau a civilizaţiei discuţiilor fiind privită ca un gest puternic nedemocratic şi reprobabil. Mai mult, viaţa politică nu se limitează numai
la alegerile "mari" - în Suedia se organizează alegeri şi la niveluri mai mici, precum alegeri bisericeşti (în fiecare parohie) sau alegeri
universitare (în care profesorii şi studenţii votează pentru alegerea conducerii, senatului şi consiliilor), în care Vagabond de lux în Suedia

Autor: Oana Crăciun

Suedezii fără un acoperiş deasupra capului primesc de la stat 1.000 de euro lunar, cât leafa unui director român din sistemul public. Se adaugă un consilier
personal, o casă şi un job.Dacă Stockholmul ar fi capitala României, şi nu a Suediei, 3.500 de „oameni ai străzii” ar invada, zilnic, oraşul. Acest lucru nu se
întâmplă însă dintr-un motiv simplu: spre deosebire de noi, suedezii au grijă de „homleşii” lor: îi adună de pe străzi în centre spe ciale, care pot fi adăposturi tempo
rare de zi şi de noapte sau apartamente în care se pot recupera. Iar condiţiile „de cazare” din centrele suedeze ar putea părea un lux chiar şi pentru românii cu
venituri medii. În plus, vagabonzii Suediei primesc şi câte 1.000 de euro lunar, un consilier personal de reabilitare şi chiar o casă şi un job, pentru a putea începe o
viaţă nouă. Astfel de servicii sunt oferite însă de un stat european cu zeci de ani de experienţă în domeniul asis tenţei sociale. „E drept că, acolo, oamenii ajung să-
şi piar dă casa pentru că s-au apucat de droguri şi de alcool sau pentru că şi-au pierdut, pur şi simplu, minţile. Şi, mai puţin, aşa cum se întâmplă în România: din
cauza sărăciei sau pentru că ar fi dat de gustul unei vieţi «la limită», dar fără obligaţii, în care banii se câştigă uşor, întinzând mâna la colţul străzii sau spălând
parbrize la semafor”, susţin specialiştii.

Cu 20 de ani mai evoluaţi

Potrivit statisticilor, Suedia avea, anul trecut, aproximativ 18.000 de persoane fără adăpost, dintre care o cincime în capitala regatului, Stockholm. Deşi la noi nu
există o astfel de cuantificare, cifrele vehiculate de organizaţiile nonguvernamentale ne plasează mult sub nivelul Suediei. În plus, mare parte dintre vagabonzii
noştri, peste 1.700 de copii şi adulţi, se „înghesu ie” în Bucureşti. Diferenţa de sistem explică însă de ce ai noştri se văd zilnic, în intersecţii, în marile centre cu
atracţii turistice sau în mijloacele de transport în comun, iar ai lor, nu. „Trendul în Suedia e ca fiecare om să aibă un acoperiş deasupra capului, de aceea nu o să-i
prea vedeţi pe străzi”, explică Mija Bergman, managerul centrului privat „Bostället” („locul unde se stă” - n.r.), care ţine de „Stockholm Stadsmission”, o asociaţie
veche de 150 de ani.Bergman, care are o experienţă de peste 20 de ani în asistenţă socială, spune că, la ei, oamenii străzii au probleme severe de adicţie, cu
alcoolul şi drogurile, sau au probleme mentale pe termen lung, în timp ce „în alte ţări există alte tipuri de vagabondaj, cultural sau economic”.
Potrivit acesteia, cei care ajung în centru primesc o alocaţie socială de stat de 1.000 de euro pe lună şi găzduire în apartamente special amenajate, unde plătesc o
chirie de doar 200 de euro lunar, cel puţin de trei ori mai mică decât pe piaţa liberă. În plus, unii au şi propria pensie, de 500-600 de euro. Ajutorul acordat nu se
opreşte însă aici. „Municipalitatea trebuie să le găsească o locuinţă şi un job, după ce ies din programul de reabilitare”, adaugă specialistul.
4
Bucătării complet utilate şi canapele de la Ikea

La Bostället funcţionează un centru de găzduire pentru 20 de bărbaţi, un adăpost de zi pentru băr baţi, numit „Urşii”, un adăpost de zi pentru femei, numit „Tigrii”,
şi 30 de apartamente. Mija Bergman arată că cele mai eficiente în reabilitarea persoanelor fără adăpost s-au dovedit a fi centrele care se bazează pe oferirea de
consiliere. Şi vorbim despre centre dotate modern, cu multe camere cochete, canapele asortate cu perdele şi perne de decor, toate purtând marca autohtonă Ikea, cu
LCD-uri şi bucătării com plet utilate.„Arată aşa cum şi-ar dori oricine să-i arate casă. (...) Scopul nostru este însă să-i convingem să se mute la casa lor, altfel
acesta va deveni un tip de viaţă. Aici nu mai au tehnici de supravieţuire şi se vor întoarce la noi ori de câte ori ceva nu merge”, adaugă specialistul. Dincolo de
condiţiile demne de o casă modernă, nu doar decentă, aceşti oameni - care la un moment dat au intrat într-un impas ce i-a dus mai întâi în şomaj (pierderea casei, a
familiei) şi, ulterior, la vagabondaj -, sunt numiţi aici „clienţi”. În traducere, fiecare are parte de un consilier care stă cu el pas cu pas, pentru a-l recupera.

„Există un contract de îngrijire, semnat de asistentul social şi «omul străzii», care prevede o serie de obligaţii şi drepturi ale ambelor părţi. Pe de-o parte, asistentul
trebuie să identifice problemele «clientului», să-i ofere găzduire în centru şi să-l ajute să-şi rezolve problemele psihice, mintale sau economice, după caz. În
schimb, vagabonzii trebuie să respecte o serie de reguli de bază: nu au voie să aducă în centru droguri sau alcool şi nici să fie violenţi sau să-i ameninţe pe ceilalţi”,
explică managerul centrului. Cei care încalcă regulile sau se întorc la vechile obiceiuri de consum nu vor mai fi primiţi în centru două zile, perioadă văzută ca
„timp de reflecţie”. „Când se întorc, au loc discuţii cu toate persoanele afectate de greşelile lor, de la vecini şi rude la colegii din centru. E o strategie de includere,
spre deosebire de clasica strategie, învechită, de excludere a lor. (...) Oamenii străzii nu doar că au aici o viaţă normală, dar sunt învăţaţi să aibă din nou o viaţă
socială şi sunt pregătiţi pentru un loc de muncă”, conchide Annelie Edren, specialist al aceluiaşi centru.

18.000 de „oameni ai străzii” sunt înregistraţi în Suedia "Trebuie să se simtă ca acasă, în siguranţă. (...) Trebuie să le explici, să-i convingi de ce e mai bine în
centru decât pe stradă. E nevoie de consilieri adevăraţi. La noi se simt bine-veniţi, nu ameninţaţi. În plus, noi mai avem o tehnică: nu vorbim niciodată cu ei
când sunt beţi, ci când ies din beţie.", Mija Bergman, specialist suedez

„Prin comparaţie, suedezii au o experienţă de 30 de ani de luptă cu problema persoanelor fără adăpost şi un PIB de 16 ori mai mare.

BOGAŢII, LOVIŢI ŞI EI DE CRIZĂ

Oamenii străzii, lăsaţi fără tratament şi în regatul nordic

Anul acesta, criza a generat probleme şi în sistemul de asistenţă socială suedez, chiar dacă, spre deosebire de alte state, aici s-a manifestat mai puţin agresiv.

„Concret, acum, celor care sunt găsiţi pe stradă li se pune în vedere de la început: «Aveţi de ales: vă lăsaţi de droguri sau veţi ajunge într-un adăpost de stat,
deoarece nu mai avem bani pentru tratament. Mi se face rău când văd că trebuie să ne întoarcem în timp cu 20 de ani, din cauza crizei!”, explică specialistul.
Potrivit acestuia, un alt efect dăunător al crizei economice este faptul că primăria din Stockholm „le găseşte acum mai greu o casă proprie celor care au terminat
programul de reabilitare”.

Dupa ce au votat-o timp de sapte decenii, scandinavii si-au luat adio de la celebra "solutie minune" social-democrata.Cine sunt romanii care au reusit sa-si
construiasca o cariera in UE inca dinainte de aderarea tarii noastre? Cum au reusit sa sparga barierele culturale si sa se impuna intr-o lume straina si, de multe ori,
reticenta fata de ei? Care a fost pretul pe care l-au platit pentru a ajunge din niste emigranti anonimi personalitati recunoscute in tarile-gazda? Acestea sunt doar
cateva dintre intrebarile la care "Evenimentul zilei" incearca sa raspunda prin campania "Descopera Europa", pe care o demaram astazi.

"Mediocritatea confortabila", acceptata timp de 70 de ani

O tara sofisticata, oarecum abstracta din cauza distantei si a culturii diferite. Totusi, statul scandinav gazduieste deja peste 20.000 de romani, veniti in valuri
succesive. Ei au avut ocazia sa experimenteze pe pielea lor celebrul "model suedez. Descris in cartile de economie ca o teorie in centrul careia se afla "statul
bunastarii", modelul suedez se traduce, in principal, printr-un model centralist, concentrat pe o protectie sociala asidua, care insa nu stimuleaza initiativa privata si
evolutia financiara: sistemul de impozitare este progresiv, plecand de la o taxa de baza de 30a, la care se adauga o taxa aditionala de 25a, atunci cand venitul anual
brut depaseste 300.000 de coroane suedeze (aproximativ 28.000 de euro).Acest model este sustinut de social-democratii care au dominat guvernarile inca din 1932
- coalitiile de dreapta reusind sa castige doar alegerile din 1976, 1979 si 1991. Anul 2006 a dovedit insa ca suedezii au devenit exasperati de doctrina stangista -
scrutinul a fost castigat de o alianta de centru-dreapta.

"Nu mori de foame, dar statul iti spune ce sa faci"

Unul dintre romanii cu cariera solida descoperiti de EVZ in Suedia, Agatha Murgoci, doctorand in finante la Universitatea din Stockholm, ne-a descris felul in care
"modelul suedez" influenteaza viata de zi cu zi: "Nu mi se pare ca e modelul cel mai fericit. Totul e foarte centralizat. N-ai grija ca mori de foame. Ai o suma
maxima pe care o platesti pe medicamente si la doctor. Ce e mai mult de atat e subventionat de stat. Dar exista monopol pe farmacii, exista monopol pe cumparat
alcool, statul iti spune intotdeauna ce trebuie sa faci"."e un stat centralist, care e prea protector. Am colegi harnici, dar am si colegi lenesi, care stiu ca nu trebuie sa
se chinuiasca prea mult pentru ca statul nu-i va lasa se chinuiasca prea mult".
Doctorandul roman ne-a prezentat si o fateta suprinzatoare pentru un sistem care se mandreste cu toleranta fata de coruptie: "Procedura socialista stimuleaza
grupurile de interese. Exemplul cel mai clar este piata imobiliara. Exista un numar foarte mare de apartamente care sunt in posesia statului si le inchiriaza la un
pret foarte mic. Cand cumperi dreptul de inchiriat, il cumperi pe 20 sau pe 50 de ani. Numai ca trebuie sa stai la coada 20-30 de ani. Cand un copil se naste, parintii
il pun la coada, pentru ca atunci cand are 20 de ani sa aiba unde sa se mute. Apartamentele pe care le poti cumpara fara sa stai la coada sunt mult, mult mai scumpe
sau sunt afara din oras. Bineinteles ca in zona cu chirii controlate de stat stau foarte multi stabi, exista si probleme de felul asta".

Mica "spaga suedeza"

Anul trecut, un incident a demonstrat ca nici Suedia nu este imuna la coruptie: 18 sefi ai intreprinderii de stat ce detine monopolul distributiei alcoolului,
Systembolaget, au fost gasiti vinovati de luare de mita: 20.000 de euro, primiti de la girantul importatorului Vin-Tradgaart si de la secretarul acestuia - condamnati
si ei in proces. Acest proces a fost primul dintr-o serie de sase, considerate in presa suedeza cel mai mare scandal de coruptie din ultimii ani. In total, 77 de
responsabili de magazine de bauturi alcoolice au fost acuzati ca au acceptat calatorii luxoase, degustari in cadru privat si alte cadouri, pentru a promova
preferential anumite produse.N-ai grija ca mori de foame.

Esential

5
Radiografie de tara

> Denumirea oficiala: Regatul Suediei

> Forma de organizare: monarhie constitutionala, sustinuta de democratie parlamentara

> Regele: Carl Gustaf al XVI-lea

> Prim-ministru: John Fredrik Reinfeldt (Partidul Moderat)

> Data aderarii la UE: 1 ianuarie 1995

> Moneda oficiala: coroana suedeza

> Produsul intern brut in 2006: 285 de miliarde de dolari

> Venitul brut mediu pe cap de locuitor in 2006: 31.600 de dolari

> Populatia estimata la recensamantul din 2006: 9.110.972 locuitori

> Numarul de emigranti romani, potrivit estimarilor oficiale: peste 20.000

> Principalele orase: Stockholm (capitala), Goteborg, Malmo, Uppsala

> Principalele domenii de activitate economica: industria forestiera, energetica si metalurgica

> Forta sindicala: printre cele mai ridicate din Europa, 80a dintre angajati sunt membri in uniuni sindicale

> Branduri reprezentative: Volvo, Ikea, Scania, H&M, Ericsson, Electrolux

> Preturi reprezentative pentru viata de zi cu zi: tarif taxi - 5 euro/km; o paine - 2,5 euro; o camera la hotel - incepand de la 70 de euro

> Personalitati de referinta in cultura: Alfred Nobel (inventatorul dinamitei), August Strindberg (scriitor si pictor), Selma Lagerlof (scriitoare), Anders Celsius
(astronom), Ingmar Bergman (regizor), Greta Garbo, Ingrid Bergman (actrite), ABBA (muzicieni).

PARTICULARITĂŢI ALE SISTEMULUI ADMINISTRATIV ÎN SUEDIA

Conform Constituţiei intrate în vigoare la 01.01.1975, Suedia este o monarhie constituţională ereditară.
Suedia este aşa cum am prezentat mai sus o monarhie constituţională cu o formă parlamentară de guvernare.

Constituţia suedeză adoptată în anul 1978 se bazează pe trei legi fundamentale:

Legea referitoare la modalităţile de guvernare, elaborată în 1974;
Legea pentru succesiune, datând din anul 1810;
Legea libertăţii presei, elaborată în 1949.
In 1991 a fost introdusă a patra lege fundamentală, aceea referitoare la libertatea de exprimare.
Autoritatea legislativă

Constituţia se bazează pe un sistem de norme pentru fiecare nivel ierarhic.

O lege fundamentală poate fi promulgată doar după ce au fost elaborate două variante decizionale ale ei Următorul nivel în cadrul ierarhiei este ocupat de legile
ordinare, pentru care este cerută doar o singură decizie a Rinksdag-ului. O lege ordinară nu poate fi amendată ori abrogată decât de o alta lege ordinară. Din 1971,
Parlamentul (Riksdag) a fost constituit dintr-o singură cameră cu 349 de locuri, din care 310 sunt ocupate de reprezentanţi ai districtelor electorale existente, iar 39
sunt rezervate partidelor, proporţional cu rezultatele obţinute în alegeri. Parlamentul are un Prezidiu format dintr-un Purtător de Cuvânt propriu (Talman) şi alţi trei
purtători de Cuvânt ai Deputaţilor. Purtătorul de Cuvânt, ca şi coordonator al activităţii Parlamentului, provine din rândurile membrilor Partidelor Politice.

Propunerile pentru discuţia în Parlament pot fi introduse de către Guvern sau de către membrii parlamentului.

Toate propunerile se transmit în paralel la Comisiile sau Comitetele Parlamentare, unde sunt discutate în prealabil. Imediat ce Comitetul sau Comisia a încheiat
această activitate de analiză propunerea este discutată în plen, în şedinţă.Se aşteaptă ca membrii Cabinetului să susţină propunerile lor în discuţiile din plen.
Miniştrii, în mod normal, nu iau parte la dezbaterile care au loc pe marginea propunerilor formulate de unul sau altul dintre membri. Pentru a îmbunatăţi
exercitarea funcţiei de control, care este foarte importantă, Parlamentul poate introduce votul de cenzură ceea ce conduce la o rediscutare şi reavizare a
propunerilor lansate de miniştri sau de către Guvern în ansamblul său. Autoritatea executive.În Suedia există o diviziune clară a responsabilităţii centrale între
Cabinetul Miniştrilor şi Agenţii sau Birouri Responsabilităţi importante sunt atribuite guvernelor locale, respectiv Municipalităţii şi Consiliilor de la nivel de
district.

6
Guvernul Central

Biroul Primului Ministru (Statradsberedningen) este format din aproximativ 55 de persoane şi este divizat în două:
Unitatea de Informare Politică şi Consultanţă reuneşte reprezentanţi politici, organizaţi potrivit unor principii clare.
Departamentul de Legislaţie este format din persoane fără orientare politică şi se implică în toate procedurile constituţionale şi legale, precum şi în
derulareaCompetenţa formală pentru toate deciziile guvernamentale revine Cabinetului, care are o responsabilitate colectivă.

Cabinetul în prezent este format din 13 miniştri, fără Primul Ministru.

Membrii Cabinetului sunt de obicei membri ai Parlamentului.

În timpul derulării activităţii lor în cadrul birourilor ministeriale, parlamentarii îşi menţin locurile lor în Parlament, sau sunt reprezentaţi de altcineva.Membrii
Cabinetului au întâlniri foarte dese, şi în fiecare joi desfăşoară şedinţe în plen într-un cadru formal în care se iau şi decizii. Şedinţele plenare ale Cabinetului sunt
conduse de Primul Ministru. Cabinetul fundamentează decizii referitoare la politica guvernamentală, în timp ce alte probleme minore sunt discutate separat de
către miniştri sau în cadrul unor grupuri mici recunoscute formal de către Guvern. Cooperarea strânsă între membrii Cabinetului asigură un înalt nivel de
coordonare a politicii şi permite formarea unei viziuni sistemice asupra proceselor de management şi de execuţie din administraţie.

Grupurile consultative

Tradiţia suedeză pentru abordarea problemelor pe termen lung (gândirea pe termen lung) este susţinută de un sistem flexibil şi pluralist. Managementul public
cuprinde grupuri şi instituţii de cercetare, care îşi desfăşoară activitatea pe langă diferite universităţi. Un astfel de exemplu este Divizia pentru Politică din cadrul
Ministerului Finanţelor. Această divizie prezintă o previziune pe termen mediu a economiei suedeze la fiecare trei ani. Alte două grupuri sunt organizate ca birouri
permanente: Institutul Naţional de Cercetări Economice (KI) şi Statisticile Suedeze (SCB).Al treilea grup care derulează procese de analiză şi previziune pe termen
lung este organizat ca o comisie reunită temporar sau ca un grup expert. Este vorba despre: Grupul de Experţi în Finanţe Publice (ESO).

Guvernul are şi posibilitatea apelării la comisii (comitete) de informare (consultare) şi anchetă. Acestea sunt formate din membrii ai Parlamentului, reprezentanti ai
conducerii, ori alte organizatii interesate in problema analizată, experti in stiinte ori reprezentanţi ai grupurilor administrative. Numărul total de persoane implicate
în astfel de activităţi nu este mai mare de zece. Fiecare raport al comisiilor este trimis către ministrul responsabil şi către agenţiile administrative şi organizaţiile
nonguvernamentale, pentru o analiză. Orice organizaţie, indiferent de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, este liberă să transmită propriile opinii către
ministerul de resort.Materialul prezentat este analizat şi poate reprezenta o bază pentru formularea propunerilor guvernamentale către Parlament.Aplicarea acestei
proceduri consumă adesea destul de mult timp, însă este considerată un mijloc eficient de desfăşurare a activităţii unui guvern democratic.Astfel se oferă partidelor
din opoziţie şi organizaţiilor sociale care iau parte în mod direct/indirect la elaborarea deciziilor politice, ocazia de a informa Guvernul înainte ca acesta să ia o
decizie.Personalităţi cu funcţii de conducere în industrie, comerţ sau în alte domenii pot fi invitate să participe la discuţiile care au loc în cadrul
Comisiilor/Comitetelor de Consultare.

Conducerea Centrală

Începand din decembrie 1991, Ministerul Finanţelor are responsabilităţi depline pentru administraţia publică.
Componentele structurale din subordinea acestui minister sunt:Agenţia pentru Dezvoltare Administrativă şi
Biroul Naţional de Revizie Contabilă. Cele două au atribuţii pentru implementarea reformelor în toate domeniile managementului public până la nivelul
Agenţiilor.Două Agenţii au responsabilităţi pentru managementul resurselor umane Agenţiile Suedeze de Statistică. Ministerul Finanţelor are un rol important în
problema resurselor umane. Agenţia Naţională pentru Angajaţii Guvernamentali (SAV) din subordinea Ministerului Finanţelor este responsabilă pentru contractele
colective şi pentru implementarea noii politici de personal în sectorul public. În Suedia, Ministerul Finanţelor este organul cu responsabilitate centrală pentru
coordonarea procesului de dezvoltare a tehnicii informaţionale în sectorul public.

Ministerele - Departamentele

Ministerele sunt, de regulă, de dimensiuni mici, unele nu depăşesc 200 de persoane. Miniştrii au ca sarcină principală participarea la procesul de fundamentare a
politicii Guvernului. Ei iau decizii şi pregătesc propunerile care urmează a fi transmise pentru discuţie în Parlament. Alte decizii sunt luate de agenţiile
independente din subordinea ministerelor şi de grupurile constituite la nivelul districtelor. Un alt motiv pentru care ministerele sunt mici ca dimensiune este rolul
important jucat de numeroasele comisii şi comitete care operează alături de ele. Există în prezent aproape 200 de astfel de comitete şi comisii care au activitate
permanentă.În prezent există 13 ministere cu un număr aproximativ de 1700 angajaţi, fără Ministerul Afacerilor Externe care reuneşte aproximativ 800 persoane.

Alte grupuri

Câteva sute de Agenţii şi Birouri de Stat de diferite tipuri formează serviciul public în care îşi desfăşoară activitatea aproximativ 234000 de angajaţi dacă includem
şi domeniul apărării naţionale. În afara acestor grupuri există 80 - 90 birouri centrale şi agenţii care sunt incredinţate cu putere decizională de către Guvern. Ex:
Biroul Naţional de Sănătate şi Bunăstare, Biroul Naţional de Taxe, Agenţia Naţională de Învăţământ, Biroul Naţional pentru Agricultură, Biroul Naţional pentru
Protecţia Familiei, Construcţia de Locuinţe şi Planificare, Biroul Naţional al Poliţiei etc. Toate acestea sunt independente, sunt conduse de câte un director general
numit de către Guvern pentru şase ani şi înaintează Guvernului propuneri pentru dezbatere.

Conducerea centrală şi locală

Guvernul Central este reprezentat la nivel regional prin Birourile Administrative de District (lansstyrelse) conduse fiecare de către un Guvernator numit de Guvern
pe şase ani. Ceilalţi membri ai Birourilor Administrative de District sunt numiţi de Consilierii districtului. Sarcina principală a acestora este să reprezinte Guvernul
central, în special ‚în problemele de planificare regională, de coordonare şi de administrare la nivel de district.În plus, câteva Agenţii Centrale au birouri regionale,
adesea chiar la nivel de district, care sunt conduse de către Guvernatorul Districtului. Consilierii districtului (landsting) şi municipalităţile sau comunele (kommun)
joacă un rol important în sectorul public. La acest nivel îşi desfăşoară activitatea aproximativ 70% din personalul care lucrează în sectorul public. Există, de
asemenea, 286 de districte municipale, conduse de către un Consiliu ales. Reprezentanţii acestora au dreptul de a percepe taxe pe venit şi a oferi diverse servicii.