CUPRINS

CAPITOLUL 1. STRATEGIILE DE POLITICĂ MONETARĂ ÎN

CONTEXTUL CRIZEI ACTUALE / 3

1.1. STRATEGIA DE ŢINTIRE A INFLAŢIEI / 4

CAPITOLUL 2. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN ANUMITE CRIZE

FINANCIARE ŞI ECONOMICE ACTUALE / 7

2.1. CARACTERISTICI ALE CRIZEI DIN S.U.A. ŞI EUROPA / 7

2.2. CARACTERISTICI ALE CRIZEI DIN ROMÂNIA / 8
2.3. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN CONTEXTUL CRIZEI DIN SUA / 11
2.4. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN CONTEXTUL CRIZEI DIN JAPONIA / 12
2.5. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN CONTEXTUL CRIZEI DIN FRANŢA / 13

BIBLIOGRAFIE
CONCLUZII

1
 CAPITOLUL 1. STRATEGIILE DE POLITICA MONETARĂ ÎN
CONTEXTUL CRIZEI ACTUALE

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul
căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie. Importanţa politicii
monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preţurilor, la care
se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea
îndeplinirii acestor obiective revine băncii centrale, care deţine monopolul în formularea şi
transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.
Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în
acelaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creşterea economică
durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăţi. Pentru atingerea
acestor obiective, la nivelul fiecărei ţări, sunt identificate instrumentele care să conducă la cele
mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor,
politica monetară, politica valutară şi politica comercială.
Dintre strategiile standard, numai ţintirea cursului de schimb şi ţintirea inflaţiei sunt
utilizate în prezent de noile state membre UE din Europa Centrală şi de Est. Ţintirea agregatelor
monetare a pierdut susţinerea pe care o avea în aceste ţări, situaţie întâlnită în trecut şi în
majoritatea ţărilor dezvoltate, în urma dezintegrării relaţiei anterior stabile dintre agregatele
monetare şi inflaţie; această evoluţie este legată în special de remonetizarea accelerată, care s-a
manifestat după ce inflaţia a coborât la niveluri moderate, sectorul bancar a fost privatizat, iar
fluxurile de capital liberalizate.
Economiile de dimensiuni mai reduse tind să prefere ancorele de curs de schimb,
respectiv regimuri de tip „consiliu monetar” în Bulgaria, Estonia şi Lituania sau ‘’hard peg’’ în
Letonia. Celelalte ţări au optat pentru aranjamente de curs de schimb mai flexibile, de la regimuri
de curs de schimb cu flotare liberă în Polonia şi regimuri cu flotare controlată în Republica Cehă
şi în România până la o bandă de fluctuaţie a cursului de schimb de tip ERM II în Ungaria,
asociindu-le cu adoptarea strategiei de ţintire a inflaţiei.
În cadrul regimurilor de tip „consiliu monetar” politica monetară este setată pe „pilot
automat”, în timp ce băncile centrale care practică regimuri de ţintire a inflaţiei utilizează în mod

2
activ instrumentele de politică monetară disponibile şi trebuie să adopte cu regularitate decizii
complexe în vederea minimizării funcţiilor lor de pierdere.

1.1. STRATEGIA DE ŢINTIRE A INFLAŢIEI

Această strategie a fost implementată în anul 2005, după ce a fost luată în

considerare pentru prima dată în anul 2001, atunci când aceasta a fost menţionată
în Programul Economic de Preaderare ca opţiune majoră a băncii centrale.
Principalele motive care au stat la baza acestei opţiuni au fost următoarele:
• necesitatea realizării unei dezinflaţii sustenabile, inclusiv din perspectiva
convergenţei cu UE;
• relaţia instabilă dintre agregatele monetare şi inflaţie;
• faptul că un regim de curs de schimb ancorat la o altă valută este extreme de
riscant în condiţiile unui trend de apreciere determinat de procesul de
convergenţă şi ale unei deschideri progresive a contului de capital.
Strategia de politică monetară a BNR – ţintirea inflaţiei – este în strânsă conexiune cu
criza financiară actuală şi cu problemele cu care ţara noastră se confruntă.
Opţiunea pentru adoptarea ţintirii inflaţiei ca strategie de politică monetară a fost
justificată de necesitatea realizării unei dezinflaţii sustenabile. Implementarea strategiei de ţintire
a inflaţiei nu a fost uşoară nici înainte de apariţia crizei financiare şi dominanţa fiscală, intrările
masive de capital, poziţia de debitor net a BNR faţă de sistemul bancar şi mecanismul de
transmitere a politicii monetare s-au combinat, astfel că, între 2005 şi 2007, au existat perioade în
care anticipaţiile inflaţioniste şi aprecieri accentuate ale monedei au coexistat. Aceasta a ridicat o
dilemă serioasă pentru banca centrală. Creşteri ale ratei dobânzii, necesare pentru a aduce
anticipaţiile în linie cu ţinta de inflaţie, atrăgeau şi mai multe capitaluri străine, apreciind
nesustenabil leul.
Odată cu declanşarea crizei financiare în iulie 2007, o parte dintre aceste condiţii a
dispărut. Astăzi BNR tinde să fie creditor net al sistemului bancar, iar intrările de capital străin s-
au atenuat în mod semnificativ. Dar aceasta nu simplifică implementarea politicii monetare.
Dimpotrivă, criza financiară a sporit volatilitatea pe pieţele monetară şi valutară şi tinde să
amplifice încetinirea activităţii economice. Pe de o parte, reducerea finanţărilor externe şi
existenţa dezechilibrelor externe mari au declanşat deprecierea leului, care alimentează inflaţia şi

3
face necesară o rată a dobânzii relativ înaltă. Mai mult, cei cu datorii în euro şi alte valute, şi
astfel sistemul financiar, sunt vulnerabili la o depreciere semnificativă a leului. Pe de altă parte,
rate mai înalte ale dobânzii ar tinde să frâneze creşterea economică şi, mai mult, ar crea costuri
pentru cei ce au datorii, riscând să destabilizeze sectorul financiar. În aceste condiţii apare
problema delicată a compromisului dintre obiectivele politicii monetare: asigurarea stabilităţii
preţurilor şi asigurarea stabilităţii financiare. Eficienţa politicii monetare în atingerea acestui
obiectiv este însă limitată dacă nu există stabilitate financiară. Unul dintre principiile
macroeconomice de bază afirmă că fricţiunile pe plan financiar influenţează în mod substanţial
ciclul de afaceri. Astăzi, pe plan mondial, acest lucru este foarte evident. Băncile centrale ale
lumii încearcă să menţină stabilitatea financiară şi să evite recesiunea şi depresiunea economică.
Experienţa României arată că stabilitatea financiară prezintă o importanţă deosebită
pentru stabilitatea preţurilor. Pe bună dreptate, România a fost criticată pentru întârzieri în
dezinflaţie. Acestea s-au datorat reformelor structurale insuficiente. Ţara noastră a realizat o rată
medie de dezinflaţie de 5,8 puncte procentuale pe an în perioada 2000-2007, în paralel cu
menţinerea stabilităţii sistemului financiar. Dar dacă BNR ar fi suplinit acest deficit de reforme
prin creşteri mai abrupte ale ratelor dobânzii situaţia financiară a firmelor şi a gospodăriilor s-ar
fi deteriorat. Şi astfel s-ar fi deteriorate stabilitatea financiară a sectorului bancar. În final, însăşi
ritmul dezinflaţiei ar fi fost, probabil, mai mic decât cel realizat. Lecţia care trebuie învăţată este
aceea că, pe termen lung, incapacitatea menţinerii stabilităţii financiare nu poate să conducă
decât la o reinflamare a inflaţiei.
Prin adoptarea ţintirii inflaţiei s-a optat să se facă cât mai mult loc pieţei în stabilirea
cursului de schimb. Totuşi, au fost situaţii când fluctuaţiile leului au fost cu mult în afara
limitelor justificate de fundamentele cursului de schimb. Aşa a fost cazul de mai multe ori în
intervalul 2004-2007, când au existat intrări masive de capital şi leul s-a apreciat foarte mult. Aşa
s-a întâmplat, în anumite perioade, şi după declanşarea crizei financiare internaţionale actuale,
inclusiv în 2009. Acestea au fost motivele pentru care s-a adoptat o flotare controlată a cursului
de schimb, ceea ce nu înseamnă că se intervine în piaţa valutară în mod discreţionar.
Politica BNR privind intervenţiile pe piaţa valutară a fost ghidată de filozofia conform
căreia o volatilitate înaltă a cursului de schimb este dăunătoare atât pentru obiectivul privind
inflaţia, cât şi pentru sănătatea financiară a sectorului real şi a celui financiar. Cu această

4
filozofie, BNR a promovat un curs de schimb flotant, care i-a permis atât să utilizeze valenţele
pieţei libere şi să descurajeze comportamentele speculative, cât şi să evite aprecierile excesive.
Criza financiară actuală a introdus o inversare abruptă a trendului de apreciere a leului, cu
importante episoade de volatilitate. Aşa cum, în trecut, intrările de valută au supraapreciat leul cu
mult peste nivelul indicat de factorii fundamentali ai cursului de schimb, astăzi reducerea
finanţării externe şi incertitudinea tind să determine deprecieri ale leului nejustificate de factorii
fundamentali ai cursului de schimb.
Rezervele cumpărate pe piaţa valutară în momentele de supraapreciere servesc astăzi
pentru intervenţii pentru calmarea deprecierii leului.
Banca centrală trebuie să asigure, menţinându-şi strategia de ţintire a inflaţiei, apropierea
treptată a ratei inflaţiei de nivelurile compatibile cu îndeplinirea criteriului de la Maastricht
privind stabilitatea preţurilor. Odată ce inflaţia redusă a fost consolidată, se vor crea condiţii
favorabile pentru îndeplinirea sustenabilă a criteriilor de convergenţă nominală privind rata
dobânzii pe termen lung şi stabilitatea cursului de schimb. Totodată, implementarea unei politici
fiscale prudente va susţine sustenabilitatea finanţelor publice. În aceste condiţii, există
posibilitatea ca România să intre în zona euro la orizontul anului 2014.

5
 CAPITOLUL 2. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN ANUMITE
CRIZE FINANCIARE ŞI ECONOMICE ACTUALE

2.1. CARACTERISTICI ALE CRIZEI DIN S.U.A. ŞI EUROPA

Criza financiară şi economică actuală pare să fie fără precedent în ultima jumătate de
secol. Recesiunea economică se extinde în SUA, Europa şi Japonia şi se conturează a fi mult mai
dureroasă decât căderea economică din 1981-1982. O masivă scădere a încrederii atât la nivelul
sectorului de afaceri, cât şi la nivelul consumatorilor, ambele răspunzând prin restrângerea
cheltuielilor, este în plină derulare.
Guvernul Statelor Unite şi unele guverne din Europa, încercând să refacă stabilitatea, au
naţionalizat părţiale sectoarelor lor financiare într-o măsură care contrazice înseşi bazele
capitalismului modern. Întreaga lume pare astăzi că îşi schimbă cursul, îndreptându-se către o
perioadă în care rolul statului va fi mai mare, iar cel al sectorului privat va fi mai mic. Aceasta va
fi probabil cea mai dramatică consecinţă a crizei actuale.
Cauza profundă a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creată de principalele
bănci centrale ale lumii şi de dorinţa ţărilor exportatoare de petrol şi gaze de a limita aprecierea
monedei. De asemenea, a existat o suprasaturare cu economisiri, generată de integrarea
crescândă în economia globală a unor ţări (China, Asia de Sud-Est în general), cu rate mari de
acumulare, dar şi de redistribuirea globală a avuţiei şi a veniturilor către exportatorii de bunuri
tari (ţiţei, gaze naturale etc.).
În SUA şi în unele state din Europa, guvernele şi băncile centrale au răspuns prin:
• îmbunătăţirea lichidităţii;
• acordarea de garanţii guvernamentale pentru împrumuturi;
• recapitalizarea instituţiilor financiare; garantarea celor mai noi emisiuni de către bănci
asigurate; prevenirea colapsului dezordonat al întreprinderilor mari interconectate;
• cumpărarea de acţiuni în bănci; reduceri coordonate ale ratelor dobânzii.

6
 Deşi astfel de măsuri au fost puse în aplicare, după 17 luni de la declanşarea
turbulenţelor, piaţa a rămas netransparentă, ceea ce a amplificat criza financiară şi a facilitat
trecerea ei în sectorul real al economiei, mai întâi în SUA, apoi şi în alte ţări dezvoltate.
În SUA instituţiile financiare pot fi împărţite în două categorii: bănci tradiţionale ce se
supun reglementărilor şi oferă asigurare pentru depozitele atrase (plafon 100.000 $) şi instituţii
financiare supranumite "shadow banks” ce furnizează lichiditate adiţională în economii, nu se
supun aceloraşi reguli stricte, nu oferă asigurare pentru banii atraşi şi care îşi constituie capitalul
pentru investiţii prin operaţiuni de vânzări reversibile (reverse repo, banca oferă ca şi colateral
instrumente financiare pentru a obţine capital) şi împrumuturi garantate prin alte active
financiare.
Fenomenul este următorul: în perioade de creştere a aversiunii faţă de risc, de criză,
‘’shadow banks’’ se confruntă cu o scădere a lichidiăţii cauzate de retragerea investitorilor, fapt
ce în cazul lichidităţilor atrase de băncile tradiţionale nu se întamplă (sunt garantate într-un
anumit plafon de FED).
În perioada de boom a creditării, precursoare crizei actuale, aceste instituţii au beneficiat
de ratinguri foarte bune din partea agenţiilor Moody’s, Standard and Poor’s si Fitch şi în ciuda
creşterii gradului de îndatorare, a transparenţei reduse, acestea s-au bucurat de finanţări la rate de
dobândă scăzute, reuşind să genereze rezultate foarte bune şi să crească în dimensiune. Această
creştere a lichidităţii ‘’hadow banks’’ a continuat până în primăvara anului 2007, moment în care
au început problemele pe piaţa imobiliară americană, iar aceste instituţii financiare au început a
întâmpina în cascadă probleme de retragere a lichidităţilor din partea investitorilor. Astfel, pe
masura ce aversiunea faţă de risc a crescut, investitorii au început să vândă instrumentele
financiare emise de shadow banks şi au refuzat să le mai finanţeze activitatea.

2.2. CARACTERISTICI ALE CRIZEI DIN ROMÂNIA

Efectele crizei financiare internaţionale s-au extins şi asupra economiei României. Totuşi,
din punct de vedere al impactului direct, sistemul bancar a fost puţin afectat întrucât nu a fost
expus la active toxice, precum şi datorită măsurilor prudenţiale şi administrative adoptate de-a
lungul timpului de către Banca Naţională a României.

7
 Indirect însă, criza financiară internaţională şi mai ales consecinţa ei evidentă –
recesiunea din ţările dezvoltate – se extinde asupra economiei româneşti pe mai multe canale.
Pe canalul comercial, încetineşte creşterea exporturilor sau chiar le reduce. Pe canalul
financiar, limitează accesul la finanţare externă, şi astfel restrânge volumul creditării, şi
generează dificultăţi în serviciul datoriei externe private. Pe canalul cursului de schimb,
reducerea finanţărilor externe s-a reflectat în deprecierea monedei naţionale. Pe canalul
încrederii, a avut loc o retragere a investitorilor din ţările est-europene. Aceasta a avut drept efect
manifestarea pe piaţa monetar-valutară a unor momente de panică şi atacuri speculative, precum
cel din luna octombrie din România, care a făcut necesară intervenţia BNR. În sfârşit, pe canalul
efectelor de avuţie şi bilanţ, are loc deteriorarea activului net al populaţiei şi al companiilor, ca
urmare a ponderii ridicate a creditelor în valută (corelate cu deprecierea leului) şi a scăderii
preţurilor activelor mobiliare şi imobiliare de la valori speculative, nesustenabile (de tip
“bubble”).
În România, răspunsul la efectele adverse ale crizei nu poate fi similar celui formulat de
unele state europene sau celui din SUA. Există câteva diferenţe între economia românească şi
aceste economii, care nu permit copierea pur şi simplu a pachetelor de măsuri dezvoltate acolo.
În esenţă, este vorba despre faptul că economia românească are un deficit de cont curent mare,
care indică dependenţa acesteia de finanţarea externă. Avem de ales între reducerea ordonată a
acestui deficit sau în reducerea lui de către piaţă în condiţiile actuale de tensiune şi neîncredere,
cu consecinţe dramatice pentru cursul de schimb şi pentru creşterea economică.
Bugetul pe 2009, constituie un prim pas lăudabil, în special datorită alocării unor fonduri
relative ridicate pentru investiţii care au potenţialul de a crea “spilover effects” asupra celorlalte
sectoare din economie. Pe măsura transpunerii sale în practică, se va crea posibilitatea relaxării
treptate a politicii monetare. Astfel, o combinaţie suboptimală existentă în ultimii ani (politici
bugetare şi salariale laxe, respectiv o politică monetară foarte “strânsă”) va putea fi înlocuită cu o
combinaţie optimală în care toate politicile (bugetară, salarială şi monetară) să aibă un grad
similar de restrictivitate şi să îndrepte activitatea economică spre muncă şi productivitate. În plus
faţă de aceasta, guvernul mai poate contribui la ameliorarea percepţiei investitorilor străini prin
măsuri precum îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie a fondurilor europene şi înlocuirea astfel,
într-o anumită măsură, a finanţării externe private cu finanţare externă publică sau prin crearea

8
de noi locuri de muncă în domenii insuficient valorificate (infrastructură, turism, agroalimentar),
care să preia, treptat, rolul de motor al creşterii economice.
În general, încheierea unor acorduri de finanţare cu organisme internaţionale, începând cu
Comisia Europeană şi Banca Europeană de Investiţii, care să compenseze diminuarea sensibilă a
intrărilor de capital privat este binevenită. Un pericol pentru aplicarea acestei strategii coerente
de ajustare ordonată a dezechilibrului extern îl constituie prognozele din ce în ce mai pesimiste
elaborate de diferite instituţii privind creşterea economică din România în anul 2009 şi care merg
până la a anticipa o creştere negativă. Pericolul constă în aceea că factorul politic, dând crezare
acestor prognoze, ar putea să trateze problema emoţional, adoptând măsuri de relaxare fiscală şi
salarială, care nu ar face decât să agraveze criza.
În ceea ce o priveşte, Banca Naţională a României rămâne consecventă în proiecţia sa de
creştere economică pentru anul 2009, având următoarele argumente:
• ponderea mai redusă a exporturilor în PIB comparativ cu alte state Central şi Est-
Europene, care au prognozată totuşi o creştere pozitivă în 2009;
• gradul mai scăzut de intermediere financiară (credit neguvernamental ca proporţie în
PIB), care implică, o contracţie mai mică a economiei datorate canalului financiar;
• faptul că România are o balanţă energetică aproape echilibrată, nefiind nici în situaţia
ţărilor mari importatoare de energie (majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est),
nici în situaţia ţărilor mari exportatoare de energie din estul continentului, care suferă ca
urmare a reducerii preţului petrolului;
• flexibilitatea cursului de schimb, care permite ca o parte din şocurile exogene să se
disipeze asupra variabilelor nominale (curs de schimb), decât să afecteze economia reală;
• volumul mare de fonduri structurale (inclusiv cele aferente anilor fiscali 2007 şi 2008)
care pot fi atrase de România, conform regulii t+2.

Un alt set de argumente privind menţinerea creşterii economice în teritoriu pozitiv

porneşte de la analiza componentelor PIB (consumul, investiţiile şi exportul net):

• în ceea ce priveşte consumul, nu trebuie neglijat stimulentul fiscal injectat în economie în

ultimele luni ale anului 2008, echivalent cu aproximativ 3 procente din PIB şi care îşi va
produce efectele în economie în lunile următoare;

9
 • tot în privinţa consumului, reducerea la un sfert a preţului petrolului faţă de vara anului
2008 este echivalentă cu un masiv stimulent pentru consum. A nu se uita că preţurile
combustibililor (benzina şi motorina) sunt cu 15 la sută mai mici în prezent decât acum
opt-nouă luni, în pofida deprecierii semnificative a leului faţă de dolar, care a avut loc
între timp;
• în ceea ce priveşte investiţiile, o bună parte din investiţiile private care nu se vor mai face
în 2009 vor fi înlocuite cu investiţii publice, dacă structura bugetului aprobat va fi
confirmată în practică;
• cu privire la exportul net, există toate şansele ca el să aibă o contribuţie negativă în
scădere la creşterea PIB: chiar dacă exporturile totale vor scădea, importurile totale vor
scădea şi mai mult în acest an.

2.3. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN CONTEXTUL CRIZEI DIN SUA

Întrucât perioada anilor 1988 – 1998 a fost marcată de crize sau dificultăţi bancare în
numeroase ţări, este interesant de a analiza în ce măsură politicile monetare au contribuit la
ameliorarea sau accelerarea acestor crize.
Astfel, SUA au înregistrat o gravă criză a caselor de economii în anii 1980, iar la
începutul anilor 1990 o criză de dimensiuni a băncilor comerciale, soldate cu numeroase
falimente.
Criza caselor de economii a fost declanşată prin punerea în aplicare a unei politici
monetare restrictive, de luptă contra inflaţiei, ceea ce a condus la situarea ratelor de dobândă pe
termen scurt la niveluri foarte ridicate. Au rezultat, astfel, pierderi considerabile; costul
resurselor a crescut mai repede comparativ cu randamentul utilizărilor pe termen lung şi cu ratele
fixe de dobândă. Casele de economii au lichidat atunci activele lor, al căror preţ s-a diminuat
considerabil. Astfel, 10% din numărul caselor de economii au înregistrat falimente între 1979 şi
1992. Acesta a fost primul pas al crizei. Politica monetară n-a fost orientată către reglementarea
sistemului bancar, astfel ca s-a manifestat, în continuare, criza bancară, care a înregistrat
paroxismul între 1988 şi 1990. Până în 1993 un număr de peste 1500 de bănci au falimentat, ca
urmare a creşterii considerabile a riscurilor bancare. Pentru a pune capăt unei asemenea situaţii
bazate pe rate de dobândă scăzute, ceea ce a permis lupta împotriva crizei, băncile au restabilit

10
marjele de dobândă, ceea ce a evidenţiat faptul că dispunând de o anumită poziţie pe piaţă au
găsit repede drumul spre însănătoşire.
În Europa de Nord o violentă criză bancară s-a manifestat între anii 1988 şi 1993, cazul
Suediei fiind reprezentativ.
Factorii ce au contribuit la acest fenomen au fost:
• dereglementările din anul 1985;
• creaţia monetară bazată pe credite;
• politica fiscală care a încurajat îndatorarea.

Astfel, a rezultat o puternică şi speculativă creştere a preţului activelor, ceea ce a antrenat

o concurenţă acentuată între grupurile financiare, concretizată în scăderea marjei de dobândă şi o
puternică majorare a riscurilor de credit. Criza a izbucnit în anul 1989, cu efecte asupra preţului
imobilelor; criza imobiliară s-a manifestat puternic în anii 1991 şi a provocat falimente în
ansamblul economiei şi repercusiuni puternice asupra băncilor. Totalul pierderilor cumulate între
’89 şi ’92 a înregistrat 8% din PIB. În septembrie 1992, guvernul suedez a decis un plan de
salvare a sistemului financiar însoţit de o “injecţie” masivă a banilor publici şi o modificare a
politicii monetare, care a permis băncilor modificarea marjei de dobândă.

2.4. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN CONTEXTUL CRIZEI DIN JAPONIA

Criza japoneză a început în 1991 când marile bănci s-au aflat în dificultate, situaţii care se
explică prin următorii factori:
• operaţiuni speculative, traduse printr-o acumulare puternică de creanţe de slabă calitate în
bilanţurile bancare şi prin scăderea preţului activelor care s-a manifestat cu începere din
1989.
În timpul speculaţiilor bursiere, băncile au acumulat plus valoare asupra activelor, iar la
sfârşitul anilor ’80 profiturile bancare proveneau din plus valoarea asupra titlurilor şi din dobânzi
(1/3), în timp ce politica monetară restrictivă reducea puternic marjele ratei de dobândă.
Această politică monetară restrictivă a contribuit la căderea bursei cu 60% între 1989 şi
1992, şi la izbucnirea crahului bursier cu începere din 1992. Preţurile terenurilor au scăzut cu
50% în august 1992 şi cu mai mult de 60% în 1993. Autoritatea publică a pus în aplicare politici

11
macroconomice monetare şi fiscale favorabile restabilirii băncilor şi au favorizat operaţiunile de
restructurare a băncilor aflate în dificultate. După anii ’95 au fost angajate şi fondurile publice în
salvarea băncilor, în pofida opoziţiei populaţiei şi au fost lăsate să falimenteze câteva bănci, ceea
ce nu era specific tradiţiei japoneze.
Politica monetară îndeplineşte un rol important prin aceea că permite practicarea unor
rate de dobândă pe termen scurt apropiate de zero, în special pentru a ajuta băncile să-şi
restabilească rentabilitatea şi să se reducă sprijinul bugetar. O asemenea politică, dacă se
menţine, permite băncilor să “digere” progresiv creanţele lor în pierdere şi plus valoarea asupra
activelor imobiliare şi mobiliare. Dacă ratele de dobândă se majorează, antrenând o recădere a
preţului activelor, atunci băncile pot reintra în criză.

2.5. ROLUL POLITICII MONETARE ÎN CONTEXTUL CRIZEI DIN FRANŢA

În centrul crizei bancare franceze s-a aflat supracapacitatea sectorului bancar, precum şi
dificultatea băncilor de a gestiona riscul de credit. Deteriorarea calităţii creditelor este rezultatul
crizei imobiliare, la care se adaugă efectul recesiunii şi ratele de dobândă ridicate. Aici,
autorităţile au îndeplinit rolul de organisme de ultim resort de organizare şi salvare a instituţiilor
aflate în dificultate. Contrar altor ţări, redresarea băncilor nu s-a putut baza pe politica
macroeconomică. Politica monetară a rămas restrictivă iar ratele pe termen scurt nemodificate,
ceea ce a permis băncilor să-şi reconstituie marjele de dobândă şi să relanseze cererea de credite.
Rezultă că politica monetară a îndeplinit şi îndeplineşte un rol important în declanşarea şi
gestionarea crizelor bancare. Cu excepţia Franţei, după anul 1987, generalizarea politicelor
monetare conjuncturale pentru limitarea riscului sistemic, au favorizat creşterea speculativă a
preţurilor activelor bursiere şi imobiliare şi a stimulat îndatorarea agenţilor economici, ceea ce a
creat sursa unor dificultăţi bancare ulterioare. Mai târziu, aceste politici monetare au devenit
restrictive şi au contribuit la declanşarea crizelor. În final, ele s-au generalizat fiind pe larg
utilizate pentru a acompania măsurile bugetare de restructurare şi însănătoşire a băncilor.

Politica monetară intervine la două niveluri pentru ieşirea din criză:

a) la nivelul intervenţiilor pe care banca centrală la efectuează ca împrumutător de ultim rang;
b) la nivelul măsurilor macroeconomice.

12
 Referitor la primul nivel se remarcă următoarele aspecte:
Apariţia unei crize bancare necesită o intervenţie de urgenţă a autorităţilor şi constă în
aporturi de lichiditate pe termen scurt, pentru a evita falimentul băncii, declanşarea unei panici
sau contagiunea altor bănci. Banca centrală îndeplineşte rolul său de ultim împrumutator, fie prin
deschiderea unei linii de credit, fie prin scontare sau organizarea refinanţării băncilor aflate în
dificultate. Făcând acestea, banca centrală evita ca băncile să înregistreze pierderi, ca urmare a
cererilor de retragere a depozitelor clienţilor şi permite reînnoirea creditelor ajunse la scadenţă şi
ai căror debitori au ajuns în imposibilitatea de rambursare.
La nivelul măsurilor macroeconomice trebuie evidenţiat caracterul lor mai discret decât
al măsurilor bugetare, fiind imposibil de evaluat transferul asupra sistemului bancar.
Scăderea ratei de dobândă permite relansarea economică şi a activităţii de creditare,
ameliorează situaţia debitorilor şi evită falimentul acestora, limitează scăderea activelor
mobiliare şi imobiliare în bilanţul băncilor. De asemenea, permite băncilor să “digere” criza
chiar dacă întârzie restructurările care par inevitabile.
Pe plan intern, rolul politicii monetare se realizează prin reglarea cererii de monedă de
schimb şi de plată. Dar reglarea respectivă nu este un scop în sine. Printr-o asemenea măsură se
urmăresc stabilitatea preţurilor, deplina ocupare a forţei de muncă, expansiunea economică etc.
Pe plan extern, politica monetară şi mişcările externe de capitaluri sunt de natură dublă.
Pe de o parte politica monetară poate să caute încurajarea intrărilor sau ieşirilor de capitaluri
pentru reechilibrarea balanţei de plăţi. Pe de altă parte, ea încearcă să găsească modalităţi de a
suporta presiunile valutare din exterior atunci când mişcările de capital se derulează speculative.
Bineînteles, se recurge la această politică dacă autorităţile monetare naţionale nu au putere
notabilă de a evita astfel de presiuni.

13
 CONCLUZII

În S.U.A., în ţările Europei de Nord şi în Japonia, politicile macroeconomice au jucat un

rol determinant în ieşirea din criză. În mare parte, ca urmare a unei politici monetare
conjuncturale, băncile solvabile au regăsit prosperitatea şi au reuşit să gestioneze crizele.
În celelalte ţări europene, autorităţile monetare au fost “paralizate” de necesitatea
realizării criteriilor de la Maastricht şi n-au acceptat modificări în politicile macroeconomice.
Deşi această criză generalizată a survenit mai întâi în Statele Unite, acestea nu au fost
singurele afectate de şocurile şi prăbuşirea încrederii consumatorului. Multe ţări, care sunt atât
pieţe dezvoltate, cât şi pieţe emergente, au înregistrat de curând creşteri nerealiste în pieţele
activelor. Preţurile imobiliare au crescut rapid datorită unor cauze la baza cărora nu au stat numai
principiile de bază ale ţărilor ca Irlanda, Regatul Unit, şi Australia conform FMI (2008), în timp
ce ţări cum ar fi China şi Rusia au înregistrat, înainte de criză, nivele ameţitoare pe pieţele lor de
acţiuni, generate de frenezia speculaţiilor.
Integrarea financiară şi holdingurile transnaţionale de fonduri mutuale, fonduri
speculative, sucursalele băncilor ţărilor dezvoltate, şi companiile de asigurări au perpetuat
perturbările şi a contribuit la propagarea colapsurilor preţurilor activelor în ţările din Uniunea
Europeană şi în alte ţări.
Pierderea locurilor de muncă, şi alte indicii sugerează că Statele Unite probabil au intrat
deja în recesiune, iar FMI şi Banca Mondială prognozează actualmente o creştere de doar 0,1
până la 0,2 la sută pentru acest an în SUA (Fondul Monetar Internaţional 2008; Previziunile
Băncii Mondiale). De asemenea, creşterea din Zona Euro şi din Japonia se va reduce drastic,
potrivit previziunilor FMI, creşterea PIB-ului va fi de doar 0,2 şi respectiv 0,5 la sută în acest an,
iar prognozele cele mai recente ale Băncii Mondiale sunt şi mai pesimiste. Previziunile mai
recente legate de sectorul privat sunt cel puţin sumbre, iar în anumite cazuri mult mai pesimiste.
În plus, criza va avea un efect negativ major asupra investiţiilor în pieţele emergente. Ne
aşteptăm ca toate sursele externe principale de fonduri de investiţii să scadă drastic în cursul
primului val de efecte. Investiţiile de portofoliu vor scădea, deoarece teama mai mare de riscuri
determină menţinea capitalului pe pieţele interne. Deşi, în mod istoric, investiţiile directe străine
au dovedit o elasticitate mai la şocuri, ne aşteptăm să scadă şi ele. În plus, ţările în curs de

14
dezvoltare care vor putea avea acces la capital vor plăti dobânzi mai mari, din cauza exodului
spre pieţe mai sigure şi a aversiunii mai mari pentru riscuri.

15