ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI

FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

PROIECT GLOBALIZARE

Ascensiunea ţărilor BRIC

Barbu Cătălina
Lazăr Alina
Popa Doiniţa Adriana
Ascensiunea tarilor BRIC

BRIC nu reprezintă o organizaţie politică sau economică. BRIC este un acronim care a
fost creat de către economiştii companiei de analiză financiară Goldman Sachs in anul 2003
pentru a desemna un grup de economii emergente-Brazilia,Rusia,India şi China ,un viitor bloc
economic foarte puternic.
Interesul captat de aceste ţări s-a datorat mărimii lor şi creşterii economice foarte
rapide,cota lor de piaţă ajungând să fie semnificativă:mai mult de 40% din populaţia lumii
aparţine acestor ţări, 37% având doar India şi China singure. Apoi, ele se află de pe acum printre
cele mai mari zece economii privind paritatea puterii de cumpărare şi deţin mai mult de 30% din
rezervele monetare ale lumii.

Fig. 1 Evoluţia BRIC până în 2050

Fig. 2 Rezerve valutare străine ca parte din PIB în țări în curs de dezvoltare, 2000-07
 În ceea ce priveşte studiul întreprins de către Goldman Sachs, aceste patru ţări,dacă ar
continua să se dezvolte conform calculelor realizate, ar putea ocupa primele poziţii în
clasamentul mondial în următorii 40 de ani, reuşind astfel să depăşească pe cele mai dezvoltate 6
ţări din lume.
Dacă în anul 2007 primele 6 economii occidentale produceau 65% din PIB-ul global,
peste 20 de ani se estimează că Vestul va ajunge să producă sub 50% iar ţările care vor domina
lumea vor fi cele BRIC. Astfel, se estimează că în 2025 cele mai importante 8 economii vor
fi:SUA, China,India,Japonia,Germania,Marea Britanie,Franţa şi Rusia.
Apoi, prăbuşirea sistemului financiar din Statele Unite a generat o recesiune care a lovit
deopotrivă Occidentul,dar şi economiile BRIC,diminuând semnificativ creşterea globală. Însă,
acestea din urmă vor continua să crească mai repede decât economiile G7. De exemplu,dacă
înainte de criză China creştea de 3 ori mai repede decât economia americană,astăzi creşte de 5 ori
mai repede.
În ceea ce priveşte pârghia Occidentului faţă de statele BRIC, aceasta este capitalismul,
prosperitatea puterilor emergente depinzând practic de integrarea în economia globală.
Ceea ce mai trebuie specificat este că ţara cu cele mai mari rezerve,cu cel mai mare
potenţial al pieţei,din acest grup este China,ea având şi drept de veto atunci când vine vorba de
orice iniţiativă a BRIC. De asemenea, ea este şi parteneră SUA.

1.1.Brazilia
Progresele economice înregistrate de către Brazilia prin drumul parcurs de la tranziţia la
democraţie de la sfârşitul anilor 80, inclusiv crizele economice din 1990 şi1994, nu pot fi negate
la fel ca şi creşterea economică care este dublată de autoinsuficienţa energetică atinsă în 2007.
Însă, ea a investit încă din vremea guvernelor militare (1964-1985) în energii alternative,
producând etanol obţinut din trestia de zahăr şi folosindu-l ca substitut pentru petrol, mai ales în
industria automobilă. Mai mult, Brazilia este prezentată adesea drept următorul furnizor de
resurse alimentare al lumii, fiind o superputere agricolă, singurul posibil impediment în calea
realizării acestui lucru fiind schimbările climatice. Apoi, recenta descoperire de petrol subacvatic
s-a alăturat culturilor de energie alternativă şiprefigurează o transformare în plus a rolului acestei
ţări.
 Brazilia, ca lider mondial în contextul atenţiei din ce în ce mai mari acordate la nivel
global dezvoltării în acord cu mediul, nu se prezintă foarte bine. Au fost criticate, în special,
culturile de energii alternative pentru că utilizează îngrăşăminte extrem de nocive pentru sol,
problemă care va trebui de asemenea să o rezolve, ceea ce a şi început să facăprin Planul de
Dezvoltare Susţinută a Amazonului iniţiat de guvernul Lula.
Cu o populaţie de aproximativ 190 de milioane de locuitori şi cu o creştere demografică
importantă şi prevăzută a fi destul de stabilă şi în viitor, Brazilia este nu numai prima economie a
Americii Latine, dar se prefigurează şi ca un actor economic global din ce în ce mai important şi
de acum încolo.
Ca lider regional, ea acţionează ca mediator între regimurile pro-Washington(Columbia)
şi cele din “noua stângă” ( Venezuela, Bolivia, Nicaragua, Ecuador). În acelaşi timp, Brazilia este
şi una din porţile de intrare ale Rusiei în America Latină în numele multipolarităţii. Însă, nu
numai Rusia dar şi China tatonează terenul latino-american. Deşi toate analizele remarcă
hegemonia americană încă nepericlitată, este cert că cele două superputeri, China şi Rusia,
consideră America Latină o zonă extreme de interesantă atât economic,cât mai ales politic.
Deşi este un lider regional şi se afirmă ca putere mondială în devenire, Brazilia rămâne o
naţiune latino-americană şi una dintre cele mai inegalitare societăţi. Disparităţile regionale în
interiorul ţării rămân importante, triunghiul format de statele Sao Paulo, Bello Horizonte şi
Brasilia fiind asemănat cu un fel de "Belgie aflată în mijlocul Indiei". În acest sens, orice creştere
economică, oricât de spectaculară, va trebui să fie profitabilă pentru populaţia braziliană în
întregul său. Celelalte ţări identificate drept puteri emergente (RIC),cu o creştere importantă în
continuare, nu sunt nici ele exemple de democraţie în sensul dat de Occidentul creştin şi nici
societăţi lipsite de clivaje economice şi sociale extreme; ba chiar am putea spune că reprezintă
exact contrariul. Ce pare a se prefigura acum este dorinţa acestor ţări de a se face auzite mai
răspicat.

1.2.Rusia
Rusia s-a transformat dintr-un actor slab al politicii internaţionale într-o ţară care şi-a
recâştigat statutul de putere regională devenind un competitor important pentru UE sau China şi
care îşi manifestă ambiţia de a deveni o mare putere. Transformarea actorului Rusia este
explicabilă prin acţiunea conjugată a doi factori: schimbarea leadership-ului politic şi reformele
iniţiate de acesta, valorificarea resurselor energetice.
În iulie 2000, prin discursul cu privire la starea naţiunii, Vladimir Putin atenţiona asupra
celor mai importante probleme cu care se confruntă statul rus: starea proastă a populaţiei
(sărăcie), corupţia, sistemul de taxare împovărător şi criminalitatea. În opinia luiPutin, toate
aceste probleme reprezentau cauza pentru care Rusia, "dependentă de împrumuturile
internaţionale", era ameninţată de pericolul de a se transforma "într-o ţară de lumea a treia".
Soluţia propusă de preşedintele rus era o "politică de întărire a statului"pentru că aceasta era
singura modalitate de a asigura prosperitatea Rusiei. În practică,reţeta putiniană a însemnat
reformarea sistemului bancar (cu scopul prevenirii falimentelor în masă) şi a celui judiciar,
măsuri sociale, naţionalizarea sectorului energetic, centralizarea administraţiei. Efectele
politicilor noilor lideri de la Kremlin au dus la creştereaspectaculoasă a PIB-ului rusesc la o
medie estimatăde Economic Intelligence Unit la 6,9% pe an în perioada 1999-2007, mărirea
salariilor şi a pensiilor, reducerea la jumătate anumărului de şomeri (intre 1992 şi 1998, PIB-ul
Rusiei înregistrase o scădere medie de 6,8% pe an). Măsurile de reformă promovate la nivel intern
explică doar în parte ascensiunea economică a Rusiei, care se datorează, într-o măsură mai mare,
creşterii exporturilor de gaze şi petrol. Potrivit datelor publicate de Banca Centrală a Rusiei, între
1999 şi 2007,exporturile Rusiei au înregistrat o creştere de 400%, ajungând de la 75,5 miliarde de
dolari la 355 miliarde de dolari. Livrările de petrol şi gaz au reprezentat 67% din totalul
exporturilor ruseşti.
Creşterea masivă a exporturilor a determinat sporirea rezervelor pe care statul rus le are în
străinătate de la 12,5 miliarde de dolari în 1999 la 476 miliarde dedolari în 2007. Rusia are cea
mai mare întindere teritorială din lume, cele mai mari rezerve de gaz natural la nivel mondial (la
care se adaugă resurse importante de petrol şi minereuri), o populaţie numeroasă (locul 7 în
lume). Din punct de vedere militar, puterea Rusiei înseamnă o armată numeroasă, o tehnologie
insuficient modernizată şi al doilea arsenal nuclear din lume (cea mai mare parte a acestuia
datând din perioada sovietică).

1.3.India
Momentul care a dat startul creşterii puterii Indiei s-a produs în 1991, când statul a decis
deschiderea economiei pentru investitorii străini. Reţeta aplicată de autorităţilei ndiene diferă în
mod fundamental de cea folosită de Rusia. Regimul politic promovat de New Delhi este
democraţia, iar creşterea economică nu s-a bazat pe exportul de resurse energetice. Creşterea
puterii economice a Indiei s-a datorat, în special, dezvoltării industriei serviciilor care, potrivit
Ministerului de Statistică de la New Delhi contribuie în proporţie de peste 50% la PIB-ul Indiei.
Datele furnizate de această instituţie arată căceilalţi doi mari contributori la bugetul statului
indian sunt sectoarele manufacturier (26,2%) şi agricol (19,7%). Dezvoltarea industriei serviciilor
a antrenat un salt important alPIB-ului Indiei care s-a dublat în perioada 2002-2007, crescând,
potrivit Global Insight, dela 25 miliarde de rupii la 50 miliarde de rupii. Potrivit Organizaţiei
Mondiale a Comerţului expansiunea industriei serviciilor a avut ca efect şi creşterea exporturilor
din acest sector dela 4,9 miliarde de dolari în 1990 la 56 miliarde de dolari în 2005.
La fel ca şi Rusia sau China, India beneficiază de câteva avantaje din punct de vedere
geopolitic: un teritoriu vast (al şaptelea stat din lume) şi o populatie mare (peste un miliard de
locuitori, locul 2 în lume după China).Armata Indiei este a treia ca mărime dinlume (după SUA şi
China). Tot în domeniul militar, statul indian se poate lăudacu un arsenal nuclear important
dezvoltat pe fondul competiţiei nucleare cu Pakistanul, stat vecincu care se află în dispută pentru
provincia Kasmir din 1947. India este un rival important pentru China şi Rusia în cursa pentru
supremaţia regională în Asia.
Însă, imaginea Indiei, ca stat în plină ascensiune,este umbrită de sărăcia în care trăieşte
populaţia din zonele rurale şi de faptul că cei mai mulţi dintre indieni (două treimidintre bărbaţi,
potrivit National Sample Survey Organization) lucrează în agricultură. În 2007, un raport al FMI
arăta că în ultimii 15 ani, în India s-au creat foarte puţine locuri demuncă din cauza cerinţei pieţei
de muncă pentru calificări superioare şi a legislaţiei restrictive promovate de autorităţi. Populaţia
Indiei reflectă discrepanţe majore între tinericare studiază la Universităţile din Calcutta sau New
Delhi şi care se pregătesc pentru adeveni specialişti cu calificare superioară şi cei care trăiesc în
zonele rurale fără a avea acces la resursele de apă sau la electricitate.

1.4.China
Dacă actualele tendinţe se menţin, China va avea asupra lumii un impact mai mare decât
orice alt stat iar până în 2025 va fi a doua economie a lumii, putând să devină cel mai mare
importator de resurse naturale dar şi cel mai mare poluator.
 China devine un actor geopolitic important nu doar în Africa, America de Sud,Orientul
Mijlociu, dar şi în Asia Centrală. În acest sens a fost creată Organizaţia de Cooperare de la
Shanghai formatădin 6 state membre (China, Rusia, Kazahstan,Kirghistan, Tadjikistan şi
Uzbekistan) şi care pare să capete din ce în ce mai mult conturul unui bloc politico-militar care
vizează contrabalansarea influenţei Statelor Unite în spaţiulAsiei Centrale. Organizaţia de
Cooperare de la Shanghai mai este cunoscută şi sub denumirea informalăde NATO al Estului.
Consiliul National de Informaţii al SUA estimează că o eventuală restructurare a prezenţei SUA
în zonă ar putea transforma acest NATO al Estului în principalul format de gestiune a dinamicilor
geopolitice din spaţiulAsiei Centrale. Pe plan regional, China s-a implicat în formalizarea unor
ample aranjamente instituţionale precum forumul ASEAN + 3 (reunind statele ASEAN la care se
adaugă China, Japonia şi Coreea) şi Summitul Asiei de Est, elementul comun tuturor acestor
iniţiative fiind acela că exclude SUA.
China este o putere nucleară semnificativă (are între 100 şi 200 de focoase nucleare),
dispune de o armată activă de 2,3 milioane de oameni, cu un buget de cheltuieli destinat apărării
situat între 97 şi 139 de miliarde de dolari, în condiţiile unui PIB total de 3.249 de miliarde de
dolari (în 2007). Rezervele valutare ale Chinei sunt astăzi impresionante, în 2008 ajungând la
aproape 2.000 de miliarde de dolari. Parte din aceste sume au fostorientate spre fonduri
guvernamentale de investiţii (SWF -Sovereign Wealth Funds) şi care, la nevoie, pot suplini criza
de lichiditate a sistemului financiar occidental. Consiliul Național de Informaţii al SUA
anticipează că, în timp, fondurile guvernamentale de investiţii, controlate de economiile BRIC,
vor ajunge să pompeze în pieţele emergente maimulţi bani decât FMI şi Banca Mondială la un
loc, ceea ce ar putea conduce la o formatarea logicii de structurare a alianţelor în spaţiul relaţiilor
internaţionale.
Însă, deschiderea Chinei spre lume conduce la transformarea rapidă a acestei țări, dar și la
schimbarea profundă a lumii însăși. Dezvoltarea industrială și infrastructurală a Chinei generează
cel puțin următoarele seturi de consecințe:
A.Fiind intensivă în resurse, dezvoltarea economică a Chinei are un impact puternic asupra
cererii mondiale de materii prime. China este cel mai mare consumator de metale al lumii ( a
consumat 32% din oțelul, 25% din aluminiul, 23% din cuprul și 18,0% din zincul lumii, în 2006)
și cel mai mare importator mondial de minereu de fier, oțel, cupru, staniu,zinc, aluminiu, nichel.
China este totodată și cel mai mare consumator mondial de cărbune, ciment, grâu, carne de porc
și al doilea mare consumator de petrol al lumii, după SUA. De asemenea, potrivit prognozelor
IEA (International Energy Agency), după anul 2010 această țară va deveni cel mai mare
consumator de energie al lumii.
B.În aceste condiții, China își afirmă tot mai decis pretențiile privind participarea sa la
managementul și proprietatea asupra resurselor naturale ale lumii. Ea își asigură acoperirea
necesităților de consum de resurse printr-o politică inteligentă de acorduri pe termen lung și de
investire a imenselor sale rezerve valutare în regiuni bogate în zăcăminte din Asia, America
Latină, Australia și Africa. Uneori, pentru a obține accesul, China sprijină ridicarea economică a
țărilor subdezvoltate dar înzestrate cu resurse, contruind în economiile lor replici ale propriului
său model de dezvoltare.
Astfel, spre exemplu, în februarie 2007, președintele Hu Jintao a anunțat crearea unei
zone economice speciale pe model chinezesc (subvenții la export, scutiri de taxe, investiții în
infrastructură rutieră, feroviară, navală) în Zambia. Este doar unul din pașii prin care China
transferă modelul său de dezvoltare în întreaga Africă, construind “noduri”economice legate de
restul lumii prin șosele, căi ferate și navigabile. Zambia va fi ”nodulindustrial” care va asigura
Chinei cupru, diamante, staniu și uraniu, în schimbulinvestițiilor acesteia în infrastructură.
A doua zonă specială va funcționa în Mauritius, unde se va crea un „nod comercial”prin
care 40 de firme chinezești vor căpăta acces preferențial la o piață comună cuprinzând20 de state
membre din estul și sudul Africii.
A treia zonă economică specială, probabil în Dar es Salaam, Tanzania, va fi un „nod de
navigație”. Pentru alte două investiții asemănătoare concurează cu Nigeria, Liberia și Insulele
Capului Verde. Pe măsură ce creează aceste zone economice speciale, China va construi mii de
kilometri de șosele și linii de cale ferată ce vor tăia în lung și în lat continentul african, investind
astfel cu mult mai mult decât au facut-o vreodată puterile coloniale. Ajutând statele africane să se
dezvolte prin investiții și credite ieftine, Chinaschimbă regulile jocului pe acest continent și își
consolidează poziția de jucător dominantpe piețele globale ale resurselor naturale și ale materiilor
prime.
C.China nu este, însă, numai un mare consumator de resurse naturale și materii prime, ci ea
devine tot mai mult și un mare consumator de bunuri industriale și un jucător important pe unele
dintre piețele globale ale acestor produse. China este deja cel mai mare consumator mondiale de
îngrășăminte chimice, de telefoane mobile, de frigidere și televizoare, iar în ultimii ani ea nu mai
cumpără numai produsele unor firme vestice, ciîncearcă să cumpere firmele cu totul, într-o
expansiune care se află abia la debut, dar exhibă mult dinamism.
D.Începând cu anul 2000, liderii chinezi au inițiat o strategie de expansiune pe piețele
internaționale întemeiată pe stimularea firmelor, cu precădere de stat, să facă investiții externe.
Iar una din motivațiile acestei strategii gurvernamentale este intenția de a dezvoltași de a
promova pe plan internațional mărcile chinezești.
E.Influența Chinei nu este exercitată numai prin impactul asupra cererii mondiale pentru anumite
mărfuri, ci și prin influența asupra ofertei mondiale. Invadarea pieței globale cu produse mai
ieftine de producție chineză contribuie la reducerea nivelului prețurilor pe piețele respective,
determină efortul concurenților de a deveni competitivi, mărește puterea de cumpărare a
consumatorilor și accesul lor la aceste produse. Deasemenea, ea influențează substanțial și
prețurile mondiale. Astfel, potrivit analiștilor de la Goldman Sachs, numai în intervalul ianuarie
2003-ianuarie 2008, prețurile mondiale alemetalelor au crescut cu 180%, iar cele ale energiei cu
170%, în bună măsură datorită cererii Chinei.
Pe fond, însă, China rămâne un gigant cu picioare de lut. Nivelul său de prosperitate
economică depinde de integrarea în "marea pace capitalistă", de pieţele occidentale.Începând din
1967, apogeul revoluţiei culturale chineze, peste 300 de milioane de oameni au intrat în clasa
mijlocie, iar astăzi există un spaţiu semnificativ care nu este controlat deguvern. Totuşi, sute de
milioane de oameni trăiesc încă la limita sărăciei. Pe parcursul a 40de ani, China a evoluat,însă,
într -o direcţie care serveşte profund intereselor Occidentului.Este în interesul nostru ca China să
continue să crească, să progreseze, să-şi sporească nivelul de prosperitate economică. Fiind
dependentă de prosperitatea pieţelor, China va avea un interes fundamental în menţinerea
sistemului care îi asigură bunăstarea, astfel că nu va fi tentată să conteste statu-quo-ul fără
a risca propria sinucidere.
Atunci când pui un jaguar, un urs, un tigru și un panda laolaltă, te poți aștepta la
unspectacol pe cinste, dar în nici un caz nu vei avea parte de o viață liniștită.Aceasta este
metafora folosită de Financial Times pentru a ilustra apropierea dintre patru state despre care
analiștii economici afirmă că și-au revenit deja din criza economică.
Statele BRIC -Brazilia, Rusia, India și China-au devenit țările cu cea mai rapidă
dezvoltare a piețelor din lume. Și, în timp ce majoritatea puterilor economice încep să se pună
încet pe picioare după actuala criză economică, cele patru state își croiesc rapid drumul spre
lumină.
China a reacţionat la criză cu o creştere a creditului dirijat de stat. Băncile aflate
înproprietatea statului au primit ordin să furnizeze linii de credit şi împrumuturi
masiveîntreprinderilor de stat, pentru a le determina să angajeze mai mulţi lucrători, să
producămai multe bunuri, să-şi facă stocuri mai mari de mărfuri şi să-şi majoreze
capacitatea.Fiecare provincie a ţării îşi îndeamnă acum băncile să crediteze fără socoteală
companiiledeţinute de stat, pentru a-şi spori producţia de oţel, ciment, aluminiu, automobile şi
alte bunuri ale industriei grele. Numai că statul chinez are deja o supraabundenţă de capacitateîn
aceste domenii.
Graţie acestui boom al investiţiilor publice şi private, China beneficiază acum de o
infrastructură care-i depăşeşte gradul de dezvoltare: are o grămadă de aeroporturi noi, dar care
stau goale, precum şi şosele şi autostrăzi cu foarte puţine maşini. De asemenea, asistăla o creştere
demenţială a dezvoltărilor imobiliare, care va conduce inevitabil la osupraabundenţă de imobile
rezidenţiale şi comerciale. Chiar dacă urbanizarea şi creşterea economică vor pune în cele din
urmă la treabă cu folos aceste îmbunătăţiri de infrastructură şi proprietăţi imobiliare, oferta
începe să depăşească mult cererea. Din păcate, unele dintre aceste distorsiuni sunt o consecinţă a
faptului că preţurile terenurilor nu se stabilesc în mod adecvat, la un nivel dictat de piaţă; statul
continuă să controleze oferta.
Parte din creditul care inundă acum economia chineză se îndreaptă spre alteîntrebuinţări,
tot atât de neproductive, printre care achiziţii speculative, prin supraîndatorare, de mărfuri,
acţiuni şi active imobiliare. Ceea ce are potenţialul de-a se transforma într-un balon periculos,
ducând în cele din urmă la o semnificativă corecţie înjos a preţurilor pentru active. Autorităţile îşi
dau seama de această posibilitate,iar preţurile în creştere pentru energie, alimente şi proprietăţi
imobiliare le-au determinat să contracteoferta monetară şi de credit, în speranţa de-a ajunge la o
aterizare lină.
China ocupă o poziţie paradoxală, în anul 2010. Deşi programele de stimulare economică
instituite în anul precedent au împins creşterea înapoi spre nivelul de 9 la sută,economia ţării n-a
reuşit încă să facă pasul necesar dinspre un accent pe exporturi, sprebizuiala pe consumul privat.
În China, consumul rămâne blocat la un meschin 36% din PIB,comparativ cu cele 70 de procente
din PIB ale Statelor Unite. Indubitabil căexistă o aurită cale de mijloc între aceste două cifre, dar
deocamdată China nu s-a obosit prea tare să se apropie de ea.Alte probleme se poate să dea mari
bătăi de cap Chinei în anii care vin. Ţara însăşi creşte în două ritmuri diferite: zonele urbane de
coastă care depind de exporturi avanseazămai repede decât zonele rurale din partea centrală şi din
cea vestică. Mai mult decât atât,creşterea economică din toate regiunile a fost urmărită prin
nesocotirea fără nicio chibzuinţă a mediului natural, ducând la o poluare care desfigurează
peisajul şi provoacă probleme de sănătate deloc neglijabile pentru milioane de chinezi. În sfârşit,
sistemul politic autoritarist, care pare să fie incapabil să tolereze orice fel de opoziţie, precum şi
neastâmpărul crescând din rândul minorităţilor etnice, s-ar putea să înghesuie nori negri la
orizont.
Celelalte state membre ale elitei BRIC se confruntă cu un set diferit de provocări. În
comparaţie cu China, India are o democraţie plină de însufleţire, un stat de drept mai puternic şi o
atitudine mai justă în ce priveşte protejarea drepturilor de proprietate. Dar democraţia are şi bune,
şi rele: slăbiciunea coaliţiilor de guvernare din India a încetinitritmul necesarelor reforme
economice structurale. Printre acestea se numără reducerea deficitelor bugetare de la nivelul
central şi de la cel al statelor componente, diminuarea cheltuielilor guvernamentale ineficiente şi
reformarea sistemului de taxe şi impozite.
Şi alte reforme liberale se cer instituite. Intervenţia statului în economie trebuie să fie
restrânsă; labirintul birocratic al hârtiilor şi aparatul funcţionăresc peste măsură de umflat trebuie
mult reduse. Pieţele muncii rămân prea rigide şi trebuie să fie liberalizate; la fel ar trebui să se
întâmple şi cu comerţul exterior şi cu restricţiile privind investiţiile străinedirecte. Spiritul
întreprinzător trebuie să primească mai multă încurajare, ca şi investiţia încapital uman şi în
programe de calificare. Deşi India a făcut unele progrese pe acestefronturi, riscul ca reformele să
aibă loc prea încet n-a dispărut, amplificând decalajul dintre iepurele chinezesc şi ţestoasa
indiană.
Situaţia Braziliei este şi ea diferită. Aici avem de-a face cu o economie dinamică, având o
grămadă de resurse naturale, un sistem financiar sofisticat şi un sector de producţie avansat, care
ar putea susţine un ritm robust de creştere vreme îndelungată. Dar chiar şi în cele mai favorabile
perioade dintre toate–anii dintre 2004 şi 2007, când media creşterii din celelalte ţări BRIC a
depăşit 8 şi chiar 10 la sută –, rata de creştere braziliană a rămas mult în urmă, sub 4 la sută.
Administraţia lui Luiz Inácio Lula da Silva merită să fie creditată cu aplicarea unor
politici macroeconomice solide–un deficit bugetar scăzut şi o bancă centrală
independentă,hotărâtă să menţină un nivel scăzut al inflaţiei –, dar mai sunt încă multe de făcut.
Pentru a aduce rata de creştere peste 6 la sută, viitorul preşedinte va trebui să găsească o soluţie la
lipsa fondurilor pentru plata pensiilor; să reducă cheltuielile guvernamentale şi taxele care pot
prejudicia enorm luarea deciziilor economice; să stimuleze creşterea calificării forţei de muncă,
prin investiţii în educaţie şi formare profesională; să îmbunătăţească şi să extindă infrastructurile
prin proiecte de parteneriat între sectorul public şi cel privat –în paralel cu păstrarea unor politici
sociale progresiste care să reducă treptat inega lităţile de avere şi venit.
Recenta criză economică a expus un posibil impostor, în cadrul grupului
BRIC.Slăbiciunea economiei Rusiei –în particular, gradul înalt de supraîndatorare al băncilor şi
corporaţiilor ei–a fost o vreme mascată de mana cerească a creşterii preţurilor la petrol şi gaze
naturale. După ce a crescut cu 8 la sută în 2008, economia Rusiei s-a contractat cu un la fel de
aiuritor 8 la sută, în anul următor.
În fapt, economia Rusiei constă dintr-un singur sector oarecum sănătos –petrol şi
gaze care fluctuează odată cu preţul acestor resurse. Ea trebuie să se diversifice, dar pentru
aceasta ar fi nevoie de privatizarea întreprinderilor aflate în proprietatea statului, deliberalizarea
economiei, de o reducere a scriptologiei care îngreunează enorm înfiinţarea societăţilor
comerciale, şi de măsuri energice de combatere a corupţiei tentaculare din sectorul privat. Chiar
şi sectorul energiei trebuie să fie liberalizat. Din nefericire,investitorii străini rămân reticenţi faţă
de ideea de-a băga bani în nişte mijloace de producţie care riscă în final să fie expropriate sau
naţionalizate.
Rusia are destule alte probleme care ar trebui s-o descalifice din „liga BRIC“.
Infrastructura sa este veche şi părăginită, iar sistemul politic, disfuncţional şi corupt.Populaţia sa
se micşorează rapid, iar problemele grave de sănătate –alcoolismul fiind primul care-ţi vine în
minte când e vorba de Rusia –au împins în jos speranţa de viaţă, la nişte niveluri îngrijorătoare.
Deşi Rusia continuă să deţină cel mai mare arsenal nuclear din lume şi continuă să aibă un loc
permanent în Consiliul de Securitate al ONU, ar merita să fie aşezată „mai mult în dric, decât în
BRIC“.
De fapt, alte câteva ţări ar fi probabil mai îndreptăţite să pretindă un loc în BRIC,
chiar dacă aceasta ar însemna să mai adăugăm câteva litere la acest acronim. Dat fiind potenţialul
de care dispune, există argumente mult mai puternice pentru includerea Coreeide Sud în clubul
BRIC– sau BRICC, dacă vreţi. Coreea de Sud este o putere economică sofisticată şi înalt
tehnologizată: inovatoare, dinamică şi cămin al unei forţe de muncă binecalificată. Unica sa mare
problemă este pericolul ca „sora“ ei din miazănoapte, Coreea de Nord, să se prăbuşească şi s-o
inunde cu refugiaţi flămânzi.
Turcia ar merita şi ea să fie cuprinsă în cercul interior. Această ţară are un sector bancar
robust, o piaţă internă înfloritoare şi o populaţie numeroasă, care continuă săcrească, un sector
întreprinzător cu multă glagore şi un avantaj comparativ în producţia cuconsum intensiv de
muncă. Legăturile sale se întind spre Europa (cerere de aderare la NATO şi de intrare în UE), dar
şi spre Orientul Mijlociu şi spre Asia Centrală.
Posibil ca Indonezia să fie cel mai vajnic candidat din tot plutonul. Cel mai mare stat
musulman din lume se poate lăuda cu o clasă mijlocie în expansiune rapidă, cu un climat politic
stabil şi tot mai democratic şi cu o economie care a eclipsat mare parte din Asia, în ciuda
pagubelor produse de recesiunea globală. Din punctul de vedere al Statelor Unite,Indonezia
prezintă o alternativă mai degrabă atrăgătoare la Rusia, care se ia din ce în ce la întrecere cu
Venezuela cine să strige mai tare că „America e în declin“.
Indonezia a dat dovadă de rezilienţă nu doar ca economie, ci şi ca naţiune. Are opopulaţie
extraordinar de diversă şi de larg răspândită geografic, trăsături care s-ar putea să ridice dubii
asupra capacităţii sale de a parcurge tranziţia către o economie de clasămondială. Şi totuşi, ţara a
lăsat în urmă greaua moştenire a unei dictaturi militare, reuşindsă depăşească o mulţime de
piedici care i-au răsărit în cale. Deşi criza financiară asiatică din 1997, tsunamiul din 2004 şi
apariţia radicalilor islamici i-au provocat cu toatele mari pagube, Indonezia continuă să se mişte
înainte într -un ritm remarcabil.
Cu toate că PIB-ul pe cap de locuitor al Indoneziei rămâne scăzut în comparaţie cu cel al
altor ţări aspirante la statutul BRIC, potenţialul de care dispune este impresionant.Această ţară
depinde mult mai puţin de exporturi decât suratele sale asiatice,iar pieţele sale de cherestea, ulei
de palmier, cărbune şi alte active au atras importante investiţii străine. Guvernul de la Jakarta, în
paralel, a luat ferm taurul de coarne împotriva corupţiei şi s-a mişcat bine în privinţa atacării
problemelor structurale. Până şi tendinţele demografice favorizează Indonezia, care, cu 230 de
milioane de locuitori, ocupă deja al patrulea loc în lume după populaţie, cât Germania şi Rusia la
un loc.
Toată tevatura care se face pe seama BRIC-urilor–sau a BIIC-urilor ori BICC-
urilor– reflectă o tendinţă importantă pe termen lung: ascensiunea unei diversităţi mai mari de
economii de piaţă emergente care posedă putere economică, financiară şi comercială. Cu câţiva
ani în urmă, Lawrence Summers afirma că integrarea Chinei şi a Indiei în economia globală –cu
aproape 2,2 miliarde de „chindieni“ alăturându-se forţei de muncă a lumii şi pieţelor mondiale –
este cel mai semnificativ eveniment din ultimul mileniu de istorie a omenirii, după Renaşterea
italiană şi Revoluţia industrială.
Cum se va desfăşura mai departe această piesă, rămâne de văzut. China, India şi
celelalte economii emergente din fruntea plutonului se confruntă toate cu partea lor dedificultăţi
şi vor fi nevoite să aplice nişte reforme foarte specifice pentru a intra în etapaurmătoare. Dar,
după toate probabilităţile, majoritatea vor sfârşi prin a juca un rol tot mai însemnat în economia
globală, în anii care vin.

Concluzii

În concluzie, BRIC, reprezentând 15% din economia mondială şi 40% din populaţie, nu
este un grup tocmai unit. Două democraţii, o democraţie autoritară şi un stat comunist nu pot
avea pretenţia că împart aceleaşi valori. Astfel, India şi China sunt atât concurenţi strategici cât şi
aliaţi, însă India nu priveşte tocmai cu încredere faptul că cealaltă ţară are oarmată numeroasă.
Apoi, Rusia este un mare exportator, în timp ce China importă foarte mult.Totuşi prima
ţară urmăreşte cu atenţie cum influenţa Chinei în Africa sporeşte pe zi ce trece.Brazilia, în
schimb, nu se află într-o competiţie atât de strânsă cu toate cele trei ţări, dar este situată într-o
zonă nu prea potrivită.
Între ţările BRIC sunt foarte puţine lucruri în comun. Fiecare are destinul ei, caracterul ei
şi le va fi mult mai greu să se înţeleagă între ele decât separat cu Vestul.China depinde de SUA şi
de Europa când vine vorba de exportul manufacturii, Rusia vinde petrol, gaze natural şi alte
resurse naturale, Brazilia se bazează pe exportul de produse agricole în timp ce creşterea
economică a Indiei se bazează mai mult pe piaţa internă.
Bibliografie
1. Carbaugh, R., International economics,Thomson South-Western Press, Canada,2006.
2. Cârstea, G., Starea lumii 2006. China şi India, Editura Tehnică, Bucureşti, 2008.
3. Kirițescu, Costin, Piața Chinei-provocări și oportunități pentru România șiUniunea Europeană ,
Ed. Expert, București, 2009
4. Tian, X., Managing international business in China, Cambridge University Press, United
Kingdom, 2007.
5. Wolf, Martin, China changes the whole world, Financial Times
6. bric-investment.com
7. www.foreignpolicy.com
8. www.wikipedia.com
9. ***International trade statistics 2009
10. ***Dreaming with BRICs: The Path to 2050
11. ***How solid are the BRICs?