INSTITUTUL HYPERION CUPRINS

Institutul Român De Studii Transdisciplinare şi Cercetări în

domeniul Ştiinţei Universale 1. Introducere
INSTITUTUL DELPHY CENTRUL ARTEMIS 2. Aspecte privind conceptul şi managementul calităţii vieţii – Aurelian Burcu, Alina
Institutul pentru Dezvoltare Umană Centrul pentru Managementul Calităţii Oros, Dora Avesalon, Nicoleta Chiş
şi Comunitară Vieţii şi Condiţiei Umane
3. Geneza modernităţii: pilda fiului risipitor - Alexandra & Gabriel Pop
4. Discriminarea femeii în limbaj – Ancuţa Lăcrimioara Chiş
Coodronatori: 5. Educaţia paideică: model de inginerie a dezvoltării umane – Aurelian Burcu,
Alexandru Burcu
AURELIAN BURCU ALEXANDRU BURCU
6. Structura socială românească între trecut şi viitor – Mihai Cucerzan
7. Ghid practic pentru proiectarea postului şi dezvoltarea resurselor umane – Edit
Nemeti
8. Ataşamentul şi separarea: aspecte importante în pregătirea asistenţilor maternali
profesionişti – Mihaela Bălaj

FACTORI DETERMINANŢI AI CALITĂŢII VIEŢII: 9. Cercul Literar de la Sibiu – o lecţie de supravieţuire culturală – Florentina
Răcătăianu
EDUCAŢIA, RELIGIA, CULTURA, MEDIUL DE
10. Abuzuri comise asupra femeilor în Gulagul românesc – Graţian Cormoş
AFACERI, VALORILE SOCIO-UMANE
11. Comunicarea non-verbală – Raluca Motoc
12. Alcoolismul – Monica Tempea
13. Religia. Atribut al gândirii? – Emilia Gersak
14. The world of Gondal – Ramona Poenaru
15. La Brosteni – Inessa Baban
16. Cum să învingem teama de eşec – Ruxandra Pestriţu
17. Feminităţi funeste în mitologia greacă mitologia greacă – Adriana Stan
18. La litterature française au moyen age – Carmen Iga, Maria Ciubăncan
19. Aspecte privind astrograma lui Motzart – Alin Pop
20. Dezvoltări fenomenologice în opera lui Camil Petrescu – Codruţa Porcar
21. Dezadaptarea la adolescenţi – Cornelia Crişa
ARGONAUT
2005 22. Criza dorinţei şi asceza laică în anorexie – Ana Ionesei
23. Aspecte teoretice şi practice privind aplicarea graţierii – Daciana Lavinia Miclea
24. Premise pentru un nou model de incubator de afaceri – Aurelian Burcu, Ştefan
Neamţiu, Leontina Moldovan

Trăim într-o lume reactivă… Noi ca oameni petrecem o mare
parte din timp reacţionând la stimuli exteriori; aceştia putând
fi:comportamentul şefilor, subordonaţolor, colegilor, familiei,
prietenilor; reacţionând la acţiunea forţelor care în mod
subtil ne modelează gândirea, ne indică ce să mâncăm, cu ce
să ne îmbrăcăm, cum să ne petrecem timpul, cum să ne
cheltuim banii, cum să ne trăim viaţa. Cea mai mare parte a
timpului trăim cum ni se impune, fără măcar să ne dăm
seama şi suntem cuprinşi de invidie atunci când citim despre
cineva care a sfidat orice convenţie şi a plecat într-o
călătorie în jurul lumii, sau şi-a urmat visul şi a reuşit
împotriva tuturor vicisitudinilor.
Andrew Floyer Acland
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
INTRODUCERE
Tratează oamenii ca şi cum ar fi acolo unde ar fi trebuit să ajungă
şi astfel îi ajuţi să devină ceea ce sunt capabili să fie.
Goethe
Dezvoltarea continuă a fiinţei umane, la nivelul individual şi colectiv
(social) ne aduce, la începutul noului mileniu, în postura de a putea observa
cu mai mare claritate acest curent al evoluţiei ce poartă cu sine şi
transformă necontenit tot ce ţine de existenţa noastră umană, deopotrivă
interioară şi exterioară. Omul contemporan ajunge astfel în punctul de
maturizare a fiinţei sale, în care este în măsură a-şi conştientiza rostul său –
şi rosturile lumii în care trăieşte – a-şi asuma condiţia, demnitatea şi
responsabilitatea corelative societăţii de care aparţine, dar, mai mult şi mai
important decât oricând în istorie, omul contemporan, tot mai intens, devine
stăpânul propriului său destin, făurindu-şi o viaţă şi o lume în acord cu
dorinţele sale şi cu exigenţele condiţiei specific umane. Astăzi omul
trasează propria sa devenire la nivel cosmic şi modelează dezvoltarea liberă
a personalităţii sale prezente. Aşa cum arăta Tudor Muşatescu: “omul nu e
numai o fiinţă care se naşte, mănâncă, doarme, se înmulţeşte şi moare, ca
toate celelalte fiinţe; omul nu e numai o fiinţă care, cu şiretlicuri ori cu
brutalitate, călcând şi strivind pe alţii caută să-şi cucerească un loc la
ospăţul vieţii. Omul e o fiinţă ce, deşi e uneori mai puţin înarmată pentru
izbândă, spre deosebire de toate celelalte vieţuitoare, năzuieşte ca în această
oglindă a conştiinţei cu care a fost hărăzit să cuprindă o cât mai mare parte
a lumii în care trăieşte – o fiinţă care cu această scânteie de dumnezeire
caută să pătrundă bezna de taine şi îndoieli care-l împresoară”.
Pentru că “la intersecţia dintre universul creaţiei umane şi cel al creaţiei
naturale se defineşte statutul omului de fiinţă cosmică, supraordonat
calităţii sale de fiinţă bio-psiho-socială şi spirituală. Principiul universal al
rezonanţei holografice ne sugerează posibilitatea că omul care cunoaşte,
creator este, oricând în măsură să surprindă şi să înţeleagă adevăruri tot mai
subtile ale existenţei universale, la a căror afirmare contribuie prin propria
sa existenţă de fapt. Unitatea ontologică a fiinţei creatoare, manifestată
între multiplele nivele ale existenţei sale este singura în măsură să răspundă
opţiunii epistemologice de înălţare în grad, de la <<Cosmosul mic>> la
<<Existentul Absolut>>care cuprinde în sine tot”. Şi de aceea – continuă
autorul citat “un om care crede în existenţa unei ordini universale dacă
observă tulburarea unei ordini parţiale [la nivelul societăţii sau a vieţii sale
individuale], va căuta să restabilească ordinea parţială în conformitate cu
4
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
principiile ordinii universale. El nu va fi filosof – căci filosofia se naşte din
îndoiala în existenţa unei ordini şi năzuinţa ei de a o construi – ci
reformator, pentru care principiile ordinii universale sunt bine stabilite,
deci programul său de acţiune e fixat de la început în temeiul acestor
principii.” (Traian Stănciulescu)
* Revoluţia Iluministă şi Revoluţia Socialistă – avea menirea de a-l ajuta pe
Această stare de maturizare a omului contemporan, complexul de
aptitudini, competenţe, abilităţi pe care le are încă din naştere mult mai
dezvoltate decât în perioadele anterioare în istoria speciei, această lume
care îl solicită necontenit punându-i la încercare întreaga sa capacitate,
iscusinţă şi motivaţie pentru supravieţuire, fac din el un adevărat atlet, un
campion al existenţei sale proprii. Astăzi, în competiţia vieţii – ca în orice
competiţie – omul-atlet contemporan se regăseşte, în faţa probelor,
obstacolelor şi încercărilor, absolut singur, bazându-se doar pe sine însuşi,
pe ceea ce el este, ceea ce ştie şi ceea ce poate.
Şi la fel ca în orice competiţie, şi în cea a Vieţii, nu există decât două
categorii de finalişti: învingătorii şi cei care pierd. Învinge totdeauna acela
care, în orice clipă a vieţii lui trăieşte cu rostul împlinit, fiind ceea ce
trebuie să fie, făcând ceea ce trebuie să facă, înflorind, rodind şi dăruind
lumii şi vieţii prinosul recoltei fiinţei sale intime. Fiindcă numai în
Anotimpul Culesului pomul roditor se simte cu rostul împlinit şi numai
acum existenţa sa devine cu adevărat Sărbătoarea Bucuriei Vieţii. Iar pentru
omul învingător, această sărbătoare se petrece în fiecare moment al
existenţei sale.
Învinşi vor fi, de aceea, numai cei ce trec prin viaţă şi prin lume fără
să-şi descopere, asume şi manifeste rostul lor ca fiinţe umane.
Dar omul contemporan nu-şi poate permite decât condiţia de
învingător. De aceea, el aruncă acum cârjele vechi şi aleargă, pe propriile-i
picioare, spre sine însuşi: victoria finală.
Iată de ce în arena vieţii de astăzi, toate instituţiile sociale de odinioară
încep a-şi pierde valoarea. Fiindcă omul contemporan are nevoie de un
singur lucru: de un Antrenor; de cineva care să-i arate cum, iar apoi să-l
lase a se antrena singur; să-l sprijine şi corecteze din când în când, dar mai
ales să-i ofere metode, tehnici eficiente prin care să-şi crească, dezvolte şi
optimizeze capacităţile proprii şi unice. Omul contemporan are nevoie de
cineva care să-l înveţe cum să învingă, iar pentru aceasta nu se dau nici
cunoştinţe, nici reţete, ci un singur lucru: arta strategiei: managementul.
Pentru că tot ce are nevoie omul, astăzi mai mult ca oricând, pentru a realiza
împlinirea în viaţă şi în lume este să devină managerul propriei sale existenţe.
Iarăşi arta managementului vieţii şi condiţiei sale nu o poate deprinde
nici din şcoală, nici din clinicile de terapie, nici numai prin antrenarea pe
5 6
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
făgaşul înţelepciunii autentice şi prin transpunerea acesteia în coordonatele
vieţii individuale. Cele două instituţii numite, sunt, de fapt, extremele unei
realităţi – viaţa socială a omului contemporan – între care acesta îşi trăieşte
agonia des-fiinţării.
Căci dacă iniţial Şcoala – în baza celor două mari revoluţii:
om să se descopere pe sine, să se cunoască în profunzimea fiinţei sale şi de
asemenea să cunoască universul în care trăieşte spre a se regăsi ca parte
constituentă organic a acestuia, conştientizându-şi astfel locul şi rostul
personal, astăzi sistemul educaţional a devenit piesă de muzeu: o maşinărie
uriaşă, vetustă, ruginită şi mai ales stearpă. Ea nu face decât să intoxice
fiinţa umană cu poluţiile sale raţionaliste şi nicidecum să-i ofere un sprijin
în dezvoltarea personală pe calea vieţii. Ba mai mult, prin tonele de teorie şi
invenţii utopice, inadaptate şi chiar false, ea împiedică omul chiar de la
începutul drumului său, ademenindu-l pe căi total greşite. Oferindu-i cele
mai fascinante himere despre sine şi despre viaţă, distrăgându-l mereu de la
aflarea adevăratei sale identităţi şi îndoctrinându-i toată existenţa sa cu
discursuri demagogice şi îndemnuri către cele mai nenaturale scopuri.
De aceea omul de astăzi este total abătut de la natura sa. Aşa cum arăta
Rousseau încă de acum două veacuri: “nu mai găsim în sufletul omenesc fiinţa
care se poartă întotdeauna după principii certe şi invariabile, nu mai găsim
cereasca şi majestuoasa simplitate pe care i-a imprimat-o Creatorul lui, ci
contrastul diform între pasiunea care crede că raţionează şi intelectul în delir”.
Omul de astăzi este o maşinărie inventată de o societate bolnavă; o
maşinărie sinistră. Şi atunci a fost absolut firesc să apară clinicile de
terapie. Ca cea mai mare şi puternică dovadă a monstruozităţii lumii în care
trăim. Căci sănătatea oricărui organism – deci şi a celui social – se
raportează la numărul celulelor sale bolnave, a celor ce necesită reparaţii
uneori capitale.
*
Dar Omul contemporan vrea să pună capăt acestei agonii. El
pregăteşte ceea ce Rogers numea „revoluţia liniştită”. Omul contemporan
îşi vrea înapoi viaţa şi identitatea furate de lume; îşi vrea înapoi devenirea
personală şi împlinirea de sine, răpite de către Societate.
Omul contemporan este un supravieţuitor. Singur, în 6 miliarde de
exemplare. Tot ce i-a rămas este visul, speranţa şi voinţa crescută în lunga
încrâncenare cu lumea. Acestea sunt armele lui pentru cea de-a treia
revoluţie: regăsirea de sine.
*
Tot ceea ce-i mai necesită omului contemporan este un cadru, un loc,
cineva de la care să înveţe managementul vieţii sale personale. Şi, poate,
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
să-l sprijine din când în când, până deprinde complet această tehnică şi să-l
îndrume uneori atunci când riscă să se abată prea mult de la „calea de
mijloc”. Pentru că managementul vieţii personale nu este o reţetă şi nici o
tehnologie; reprezintă o artă ce valorifică potenţele şi abilităţile creatoare
ale înfăptuitorului ei. De aceea şi fiecare traseu, fiecare destin vor fi
absolut unice, ele transpunând în lumea obiectivă unicitatea creatoare a
artistului, iscusinţa, deprinderile şi talentul său de a întrebuinţa forţele
fiinţei sale şi forţele naturii, în combinaţii originale, toate conlucrând la
edificarea templului existenţei sale în lume şi viaţă.
* mesajelor, asupra locului pe care ar putea să-l ocupe în sistemul propriu de
Având în vedere că, în momentul actual omenirea are un bagaj extrem de
valoros în materie de cunoaştere şi înţelepciune – din păcate insuficient
cunoscut şi tocmai de aceea prea puţin aplicat – volumul de faţă se constituie
totodată şi într-un îndrumar, deschizător de viziune spre înţelegerea la un nivel
superior a necesităţii utilizării acestui bagaj, prin revenirea la textele
fundamentale ale umanităţii din ultimele 4-5 mii de ani, prin transpunerea
acelor cunoştinţe în forme noi, adoptate şi proprii satisfacerii necesităţilor de
progres ale omului contemporan şi lumii prezente.
Considerând impropriu a discuta aici progresul istoric al conceptelor
prezentate, cât şi fundamentarea lor în realitatea practică, facem trimitere la
acei autori şi acele cărţi care, la diverse momente în devenirea lumii au
realizat aceste lucruri. Ele se racordează la înţelepciunea universală şi
costituie farurile călăuzitoare ale fiecărei civilizaţii istorice, în demersul
acesteia de a sprijini (potrivit necesităţilor specifice) împlinirea de sine a
omului în viaţă şi în lume. Chiar dacă astăzi ele poposesc în anticariate şi
biblioteci prăfuite de uzul ignoranţei umane, în goana după consumul
mateirei şi energiei, credem că va veni o zi în care vor fi din nou scoase la
lumină şi puse în faţa lumii spre a o îndruma către orizonturile noii sale
deveniri. Până autnci ele se lasă descoperite numai omului; lumea încă
rămâne un agent profan şi porfanator.
De aceea lăsăm posibilitatea cititorului de a avea acces direct la
informaţiile cuprinse în respectivele volume (căutându-le şi descoperindu-
le prin efort şi credinţă personală), precum şi libertatea (şi totodată datoria!)
de a le trece prin filtrul propriei personalităţi, de a recepta în spiritul
propriei sale fiinţe ceea ce îi este necesar şi folositor aici şi acum, dar mai
ales de a putea, potrivit capacităţii de înţelegere şi pătrundere personală, să
integreze aceste aspecte în sistemul propriu de orientare în viaţă şi în lume.
Căci fiecare lucru ce ne întâmpină pe drumul Vieţii are menirea de a
preda o lecţie, de a transmite un mesaj Călătorului. Şi, deşi, mesajul este acelaşi
(ţinând de condiţia existenţială şi unică a respectivului lucru) el se exprimă prin
7 8
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
mii de voci în mii de feluri, câte unul pentru specificul, înţelesul, necesitatea şi
unicitatea fiecărui Călător în parte.
„E rău – zicea Platon – să nu cunoşti nimic. Dar cu mult mai rău este să
ştii multe lucruri, însă prost înţelese şi greşit învăţate.” Căci ele devin cele mai
ademenitoare capcane şi căi sigure spre rătăcirea drumului [propriu şi] drept,
ducând în final la pierderea sensului vieţii şi a rostului propriu.
De aceea rugăm cititorul să nu privească în grabă informaţiile şi toate
lucrurile ce-i ies în Cale, ci aplecându-se profund asupra lor să le supună
unei analize atente, reflexive şi introspective; să mediteze asupra sensurilor
valori, asupra rostului şi utilităţii pe care o au în viaţa personală. Pentru că
nimic nu este întâmplător şi tot ceea ce ni se dă este cel mai necesar lucru
pentru progresul la momentul respectiv.
Să nu ne irosim timpul dedicat minunatei experienţe a Faptului de a Fi,
căutând adevăruri absolute ori legi imuabile. Totul este în continuă
transformare la nivel cosmic. Astfel încât adevărul, legile, valorile,
principiile, obiectivele, noi înşine, nu suntem decât perspective ce se
schimbă cu fiecare pas realizat mai departe pe drumul progresului nostru
individual. Ele se înfăţişează fiecăruia într-un chip anume şi secret; numai
fiinţa lui cea mai profundă îl poate cunoaşte – şi nimeni altcineva. Dar acest
chip în fiecare zi, cu fiecare pas, se schimbă, se transfigurează. Trebuie
deci, ca înainte de orice altceva să învăţăm – nu atât a cunoaşte – cât a re-
cunoaşte, mereu, clipă de clipă, chipurile adevărurilor absolut
individuale, care ne luminează calea personală aducându-ne spre noi
orizonturi, pe noi trepte de emancipare şi progres.
De aceea înainte de a căuta valori adevărate în sine, să descoperim şi
urmăm valori utile şi necesare dezvoltării fiinţei noastre: acum şi mereu, la
fiecare pas, pretutindeni pe unde trece Drumul Vieţii Personale.
*
Volumul de faţă ridică dezbaterii publice anumite aspecte esenţiale –
credem noi – ale realităţii ce defineşte calitatea vieţii, deopotrivă umane şi
comunitare. Desigur la o primă impresie, problemele prezentate pot părea
“binecunoscute” şi, desigur, re-cunoscute de toată lumea. Dar să nu uităm
că, pe de o parte a re-cunoşte şi a cunoşte sunt lucruri cu totul diferite; iar
pe de alta chiar simplul fapt al diagnosticării şi înţelegerii aspectelor
definitorii pentru satisfacerea trebuinţelor umane, nu înseamnă că ele au şi
fost actualizate în acest fel. De aceea mesajul trimis de autorii prezentului
volum se constituie şi într-un semnal de alarmă, urmat imediat de
disponibilitatea arătată în acest fel de a converti vorbele în fapte şi
conceptele în realităţi palpabile, deopotrivă utile omului şi comunităţii.
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Deşi ne-am declarat dintotdeauna împotriva articolelor scrise de dragul
conferinţleor şi înălţimii tribunelor – câteva zeci de pagini de “vorbe desenate”
nu rezolvă probleme ale omenirii – şi am luat mereu atitudine în vederea
trecerii de la cuvinte (simple sintagme sonore) la fapte practice, utile şi
dezinteresate, aşa cum era poate firesc (e grav de constatat o astfel de realitate)
pentru societatea românească, din păcate, deopotrivă şi în egală măsură
instituţiile şi cetăţenii (individual sau în organizaţii ale societăţii civile) se pare
că nu au reuşit să parcurgă evoluţia de la stadiul primar al individualizamului
egocentric (personal sau de trib) la cel a individualităţii puse în serviciul unor
perspective mai înalte privind dezvoltarea comunitară.
În România încă nu s-a reuşit a se înţelege că omul nu poate progresa decât
în sânul unei comunităţi; că valorile de bază ale libertăţii capitaliste implică
deopotrivă responsabilităţi şi fapte practice pe măsură; că înseşi aceste valori s-
au născut din reforma religiei continentale, care a amintit omului statutul şi
condiţia sa specifică: aceea de trimis al Divinităţii pentru ca în această lume, să
alăture propriile competenţe şi eforturi celorlalţi semeni ai săi, astfel ca
împreună să poată aduce pe pământ mult promisul eden pe care numai
populaţiile primitive îl mai cerşesc de la înaltul cerurilor.
Totuşi am considerat că a sosit momentul ca – deşi trăim înconjuraţi de
această ambianţă socială refractară progresului şi profund egocentrică – să
arătăm că există şi altfel de oameni, că dincolo de demagogiile politice,
marketingul comercial şi campaniile mediatice, românii de astăzi (europenii
de mâine) ştiu cum şi sunt dispuşi să participe la ridicarea nivelului de
calitate a vieţii individuale şi comunitare prin acţiuni concrete.
Mesajul acestui volum se doreşte şi o chemare la unirea eforturilor, la
sprijin reciproc şi consecvent; unii au cunoştinţele, alţii experienţa, alţii
resursele financiare sau materiale; mulţi pot deţine pârghii logistice
semnificative. Dar cel mai important dintre toate ingredientele progresului este
– credem noi – disponibilitatea sinceră de a acţiona, de a pune în lucru propriile
vaori în folosul tuturor.
Am dorit totodată să arătăm că această deschidere spre dimensiunea
evolutivă a proceselor sociale nu ţine nici de nivelul de pregătire profesională,
nici de epoca istorică în care s-a format aceasta, nici măcar de vârstă, sex,
religie, apartenenţă etnică sau grupuri sociale. Dorinţa de progres, nevoia de
evoluţie personală şi de dezvoltare comunitară reprezintă aspecte native ale
fiinţei umane, poate mai importante decât hrănirea sau reproducerea, dar cu
siguranţă mult mai puţin luate în considerare.
Este nevoie în primul rând de sinceritatea fiecăruia în faţa propriei
conştiinţe în a recunoaşte aceasta; apoi este imperios necesară trezirea la
realitate, ieşirea de sub imperiul “vieţii de consum” (al cărui de fapt, singur
consum este fiinţa umană în sine). Şi nu în ultimul rând este nevoie de
9 10
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
curajul de a chema la transformare, într-o societate în care toţi şi toate sunt –
prin sedimentele istoriei – statornicite în imobilitate. Am spus transformare
pentru că reforma nu poate fi aplicată decât la societăţi funcţionale; nu poţi
peteci o haină putredă; trebuie schimbată în primul rând stofa. Acest lucru
dorim în să-l subliniem cu prioritate. Reconstrucţia pe temelii viciate – şi să
nu uităm că singura temelie a oricărei societăţi sunt oamenii – nu poate duce
decât spre dezastrul prăbuşirii întregului edificiu social în cea mai gravă
mocirlă existenţială: lipsa de valoare, de virtute, de acţiune – în fond de
proprie existenţă. Este situaţia în care se află populaţia spaţiului românesc de
un deceniu şi jumătate; oamenii au împrumutat corpul ruinelor în timp ce
sufletul celor mai mulţi bântuie undeva între infernul disperării şi somnul
ultim al des-fiinţării.
Pe de altă parte însă, aşa cum recunoştea Maryleen Ferguson: “nimeni
nu se poate schimba din afară; fiecare stă de pază la o uşă a sufletului său
care nu se poate deschide decât pe dinăuntru”. Această lege este deopotrivă
aplicabilă omului şi societăţii (în fapt un suflet colectiv). Iată de ce
considerăm că “integrarea în Uniune” ne poate ajuta tot atât de mult cât şi
“integrarea în Absolut”! Nu ajutorul venit din afară – bani, bunuri,
tehnologii, pieţe, locuri de muncă etc – ne poate sprijini să progresăm ca
indivizi şi ca societate, ci numai calitatea oamenilor către care se îndreaptă
toate aceste resurse. Calitatea vieţii nu are nimic de-a face cu volumul sau
cantitatea resurselor – materiale, culturale, spirituale etc – posedate, ci în
primul rând cu managementul acestora, fapt ce nu se poate realiza decât
de către oameni pregătiţi în acest sens să fie ei înşişi în primul rând valori
umane de interes comunitar.
Civilizaţia chineză din vechime (de la care societăţile umane actuale vor avea
multe de învăţat pentru viitorul devenirii lor) considera că universul, statul,
familia, viaţa personală se conduc după aceleaşi mari principii ale ordinii
cosmice. Tradus în limbajul nostru occidental, am putea spune că nu poţi fi un
bun administrator al treburilor ţării şi comunităţii dacă nu eşti în egală măsură
un bun părite, un om virtuos şi o persoană în procesul dezvoltării de sine.
Nu este nevoie de sfinţi pentru a face ca societatea şi cetăţeanul să
progreseze spre o viaţă şi o condiţie superioară; dar se cer oameni cu roluri
sociale (şi fiecare are un rol, oricât de scurt) care aspiră şi trudesc pentru
desăvârşirea lor ca fiinţe.
Prezentul volum este un manifest şi un omagiu adresat acestor Oameni!
Coordonatorii
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Avem nevoie de o nouă gnoză universală, care să ofere o
viziune unificatoare a ştiinţei, religiei şi filosofiei, capabilă
să producă necesara reconciliere dintre minte şi inimă,
înnoind în întregime sensul şi perspectivele vieţii umane, o
viziune la care omul poate accede printr-o profundă
căutare interioară a divinului, a sursei unice, absolute de
coştiinţă-materie-energie, trecând printr-o completă
metamorfoză a fiinţei. O gnoză care să insiste asupra
unităţii lumilor dincolo de aparenta lor multiplicitate,
fiecare fiind supusă unui set de legi care-i menţine
armonia dinamică, asupra succesiunii infinite a
unviersurilor, într-un proces de evoluţie progresivă a
coştiinţei, o înţelegere capabilă să vindece rupturile
istoriei şi să trezească în oameni sensul aventurii lor
planetare, într-o perioadă ce ameninţă să devină
dramatică. Iar sensul nu poate fi decât regăsirea şi
recunoaşterea în toate cele, în primul rând în sufletele
noastre individuale, a Principiului Divin, Etern,
Omniprezent, Nelimitat, Imuabil.
Tiberiu Brăileanu
11
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ASPECTE PRIVIND
CONCEPTUL ŞI MANAGEMENTUL CALITĂŢII VIEŢII
Omul şi muntele se aseamănă, dar cu deosebirea că
prin munţii săi pământul încearcă să se ridice la cer,
pe când prin oameni, cerul coboară pe pământ.
William Shakespeare
1. Aspecte introductive
Toate sistemele vii, inclusiv omul, există şi evoluează datorită schimburilor
permanente şi specifice cu mediul înconjurător. Prin mediu înconjurător definim
complexitatea de forţe care aparţin următoarelor dimensiuni: cosmos, natură-
ecosistem (incluzând în afară de fiinţele vii factorii abiotici: energii, materie,
procese etc), societate (societatea sau biosul, prin aceasta înţelegând deopotrivă
societatea formată din membrii aceleiaşi specii, cât şi cea compusă din
convieţuirea simbiotică a membrilor mai multor specii). În acest sens vom folosi
pentru ultimul tip de societate conceptul de comunitate. Prin conceptul de
schimburi specifice înţelegem transferurile între specii şi mediul abiotic, precum
şi între membrii diverselor specii, potrivit cu necesităţile particulare derivate din
compelxitatea şi gradul de evoluţie al fiecărei specii.
Obiectul transferurilor (schimburilor) între fiinţe îl constituie
resursele, adică acele esenţe (substanţe, conţinuturi) prin care sunt
satisfăcute trebuinţele naturale, conform regulilor grilei piramidale∗. În
conceptul universal de resurse includem deopotrivă suporturile materiale şi
energetice, cât şi conţinuturile acestor suporturi. Desigur deocamdată este
destul de dificil pentru “instrumentele” de măsură ale ştiinţei oficiale să
înregistreze (opereze) diferenţa dintre (de ex.) suportul astral al unui
sentiment şi conţinutul afectiv (de afectivitate) al acestuia, sau dintre
substanţa mentală purtătoare a unui gând şi gradul/nivelul (amplitudinea)
de evoluţie (“morală”, cauzală sau pur şi simplu “intelectuală”) a lui.
Motivul se datorează şi faptului că obiectul investigaţiei ţine de nivele
superioare de organizare a realităţii, pe când instrumentele tehnologice de
măsură de care dispune omenirea în prezent aparţin dimensiunii materiei
fizice şi celei energetice.
Toate fiinţele reprezintă sisteme deschise, adică având deopotrivă
necesităţi de a dărui, cât şi de a primi resurse. Atât specificul resurselor, cât şi
modalităţile sub care se realizează cele două acte definitorii ale schimbului
(primirea şi dăruirea) ţin de doi factori determinanţi şi concomitenţi:
∗
Pentru detalii recomandăm a se vedea A. Burcu Piramida trebuinţelor umane
fundamentale, Fundaţia Mercur, 2002
12
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
• necesităţile interne ale fiinţei (în funcţie de specie, grad de
individualizare, nivel de evoluţie, trebuinţele personale etc)
• necesităţile extene ale ecosistemului
Prin legile naturale care gestionează progresul general în lumea vie,
aceste necesităţi se află totdeauna în echilibru. Dacă am privi natura ca o
vastă scenă, am putea observa că există un regizor (sau un întreg aparat
regizoral) care ştie când, pe cine, unde, cum, cu ce (şi aşa mai departe) să
trimită pe scenă pentru ca piesa să decurgă în mod corespunzător, după
cerinţele progresului şi dezvoltării continue (aspect dealtfel recunoscut şi
aplicat de toate marile civilizaţii ale omenirii, mai puţin cea tehnologică
actuală). Acest principiu este pe deplin valabil atât în lumea naturii (şi a
universului, desigur, dar nu face obiectul studiului nostru), cât şi în
societatea umană şi satisface necesitatea universală privind dezvoltare
plenară a speciilor şi fiinţelor.
În baza acestui principiu şi cu aplicare la societatea umană, vom
înţelege că rolurile şi actorii sociali sunt astfel aleşi încât fiecare fiinţă
umană să poată beneficia de optimul de resurse necesare bunei sale evoluţii
(dezvoltări individuale), sens şi motiv pentru care, per ansamblu, întreaga
regie socială să îndeplinească deopotrivă următoarele funcţiuni:
• să permită existenţa necesarului de resurse pentru fiecare fiinţă
umană, potrivit cerinţelor sale particulare de bună dezvoltare,
atât ca persoană cât şi ca fiinţă (adică să poată îndeplini
misiunea sa existenţială proprie condiţiei sale umane)
• să realizeze schimbul (transferul) corespunzător (optim)
între producători şi consumatorii de resurse
• să gestioneze resursele în acord cu principiile progresului
(ex. motivaţia persoanei umane de a face se poate naşte fie
din satisfacerea unei anumite trebuinţe şi astfel deschiderea
perspectivei spre accesarea celei superioare, fie din lipsa
satisfacerii, prin efortul de a realiza acest lucru)
Pentru ca o anumită fiinţă să “intre în joc”, adică să participe la
procesele dezvoltării (progresului universal), are nevoie de motivaţii.
Motivaţiile determină/nasc scopuri, iar scopurile produc (concep) mijloace.
Mijloacele accesează resursele, iar acestea duc la satisfacerea trebuinţelor.
La nivelul majorităţii speciilor, procesul evoluţiei (motivarea) se
realizează prin intermediul forţelor interne inconştiente (instinctuale)
coordonate de ceea ce noi am numit Modelatorii Evoluţiei, sau în vechil
limbaj, spiritul speciei∗. În specia umană motivaţiile devin conştiente, adică
∗
Am preferat noţiunea plurală de Modelatori ai Evoluţiei, întrucât este vorba de o serie
întreagă de forţe (şi fiinţe) care veghează şi acţionează din alte dimensiuni transcendente
13
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
dobândesc statul de scopuri propriu-zise iar la un rang superior idealuri. La
celelalte specii mobilurile motivaţionale sunt suficiente (lor li se adaugă de
fapt un complex de forţe străine acestora, care acţionează dintr-o altă
dimensiune, dar pe care fiinţle la aceste nivele le resimt ca şi cum ar veni
din interiorul lor; sub o altă formulă de exprimare des uzitată în secolul
XIX am putea spune că în fiinţă acţionează spiritul speciei).
În cazul omului, însă, mobilul principal al progresului îl constituie o
combinaţie de factori mai amplă: cee ce noi am numit Împlinirea de Sine şi
care presupune ca modalitate de realizare următoarea ecuaţie ce va fi
explicitată mai jos: IS = 3 ME + 9TF + 4 DV + Ni + Am
Împlinirea de sine reprezintă o stare superioară de vibraţie a Conştiinţei
în armonie cu Ordinea Universală si ea se realizează numai atunci când
fiinţa umană îşi îndeplineşte sarcinile/misiunile existenţiale asumându-şi
rolul ce l-a primit în marea regie a vieţii şi conştientizându-şi rostul ca parte
într-o piesă deopotrivă socială şi cosmică, ce trebuie jucată. Totodată,
având o structură psihică devenită complexă prin mecanismele evoluţiei
socio-istorice, omul actual are nevoie de o varietate întreagă de satisfacţii,
pentru fiecare dintre ungherele sufletului său. De aceea împlinirea de sine
presupune plenitudinea de satisfacţii prin care se acoperă trebuinţele
individuale ale fiecărei componente interne a psihicului uman; şi
deopotrivă ale tuturor.
În ecuaţia dată, factorii arătaţi au următoarele semnificaţii:
- (3ME) este factorul definitoriu pentru misiunea existenţială potrivit
condiţiei sale specific umane. Omul contemporan are în această lume o
întreită îndatorire: 1. de a se perfecţiona pe sine dând curs dezideratului
evoluţiei cosmice a tuturor formelor de viaţă; 2. de a sprijini celelalte fiinţe
(din regnul uman sau alte regnuri) coparticipante la simbioza planetară, în
procesele propriei lor dezvoltări şi 3. de a juca rolul scenic primit în această
lume, în realitatea socială, prin programul destinului indiviudal şi cu
sprijinul forţelor divine.
- (Ni) reprezintă natura individuală a fiinţei umane, adică acea structură
internă a sistemului psihic ce conţine toate elementele particulare şi
definitorii pentru identitatea individuală a unei anumite fiinţe. Dând curs în
mediul exterior naturii sale individuale, fiinţa umană se simte nu numai
autentic liberă, ci plenar actualizată, sau cum am spune mai simplu:
împlinită. În esenţă pentru oricare dintre fiinţele vii, indiferent de specie,
împlinirea condiţiei lor existenţiale se realizează prin exprimarea plenară în
lumii materiale, pentru ca fiecare specie să evolueze potrivit cu necesităţile optime
deopotrivă ale naturii acelei specii cât şi ale ecosisteului din care face parte integrantă.
14
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
mediu a naturii individuale; numai pentru om însă împlinirea acestei
condiţii ţine, aşa cum am văzut şi de realizarea conştientă a unei anumite
misiuni existenţiale.
- (9TF) indică cele 9 categorii de trebuinţe fundamentale activate (din
totalul de 12) ale grilei piramidale Maslow-Delphy: 1-fiziologice, 2-de
siguranţă, 3-ambientale, 4-sociale, 5-de cunoaştere, 6-de valorizare
personală, 7-de creaţie, 8-de identitate personală şi respectiv 9-spirituale.
Grila piramidală a trebuinţelor fundamentale acţionează în fapt ca un
catalizator şi totodată filtru al resurselor necesare unei anumite fiinţe, la un
moment dat şi în fiecare moment al existenţei sale.
- (Am) adaptarea al mediu, este factorul managerial care garantează
accesul la resursele necesare prin deprinderea şi adoptarea modalităţilor/
strategiilor celor mai eficiente de existenţă în limitele unei realităţi anume
la un moment dat (practic un mediu existenţial) şi de “vânătoare” a
resurselor (găsirea modalităţilor de acces spre aceste resurse, prin
multitudinea de obstacole, de blocaje etc). (Am) este factorul de navigaţie,
de management eficient.
- 4DV reprezintă cele 4 dimensiuni ale vieţii fiinţei umane în lume.
Omul contemporan este o fiinţă de o deosebită complexitate; pentru
creştere şi dezvoltare (ca fiinţă şi ca persoană) el are nevoie de o
multitudine de resurse, care trebuie să fie specifice (adaptate) nu numai
cantitativ, ci şi calitativ, adică să provină din anumite dimensiuni ale
existenţei. Aceste 4 mari dimensiuni sunt următoarele:
a) viaţa materială: - cuprinzând raporturile şi acţiunile fiinţei umane ce
tind spre actualizarea trebuinţelor primare, în special (cele fiziologice, de
siguranţă şi ambientale), precum şi cele ce depăşesc strict aceste nevoi, urcând
şi spre altele, superioare, dar păstrând, cu toate acestea o legătură fermă cu ceea
ce numim în mod comun: materie, energie, resorturi fiziologice. Astfel, aici vor
fi incluse capitolele vieţii vizând, spre exemplu achiziţiile de bunuri (case,
maşini, instrumente, obiecte etc.); investiţiile; afacerile; profesiunea şi locul de
muncă; tot ceea ce ţine de avere şi proprietate, de folosinţa şi utilizarea
„energiei”, în sensul ei generic: acela de resursă exterioară care întreţine,
perpetuează şi îmbunătăţeşte existenţa individului, a grupurilor (popoare,
triburi, formaţiuni de interese etc.) sau speciilor.
b) viaţa socială: - cuprinde toate aspectele prin care omul se
raportează la mediul în care trăieşte, precum şi la fiinţele conlocuitoare ale
acestuia. Vizează în special satisfacerea Trebuinţelor de pe nivele 4,5 şi 6,
adică acelea de sociabilitate, comuniune, de a dărui şi primi afecţiune, de
integrare şi apartenenţă, de comunicare, de investigare, descoperire şi
cunoaştere, de libertate şi orizont, de valorizare proprie şi demnitate/ stimă
de sine, de statut şi valoare socială etc.
15
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Desigur vor fi incluse aici, deci, acele capitole ale vieţii unei persoane
ce se referă la raporturile de filiaţie şi rudenie, raporturile de cuplu şi
familie, raporturile de muncă, cele de grup; cele ce ţin de conjuncturi şi
cerinţe sociale (profesiuni şi demnităţi publice, războaie ori conflicte,
schimburi culturale, manifestări de orice natură publică etc.).
Tot la capitalul vieţii sociale se încadrează şi opiniile, credinţele,
optica individuală asupra vieţii, curentele, doctrinele, ritualurile şi practicile
(nu doar religioase) pe care persoana umană le împărtăşeşte, indiferent că le
exteriorizează/ manifestă public într-o măsură mai mare ori mai mică.
c) viaţa privată: - cuprinde toate aspectele (trăiri, gânduri, acţiuni,
fenomene, intreprinderi etc.) prin care fiinţa umană se raportează la sine
înseşi, spre a se descoperi şi cunoaşte, spre a găsi adevărata sa identitate şi
măsură, precum şi locul şi rostul său în univers, deopotrivă cu sensul
întregii Existenţe, a tot ceea ce întâlneşte în viaţa sa.
La acest capitol întâlnim toate frământările omului în căutarea
rosturilor existente universale şi, în cadrul acesteia, a celei personale.
Căci cea mai mare trebuinţă a fiinţei umane actuale este aceea de a
avea o „axis mundi”, o ordine a cosmosului propriu organizată după
principii care să-i permită deopotrivă atingerea unei stări de bine atât în
interiorul acestui cosmos personal, cât şi atunci când iese şi îl raportează pe
acesta la o Ordine mai mare – societate, natură, spirit - la Cosmosul ce
cuprinde în sine totul.
d) viaţa spirituală: - reflectă raporturile fiinţei umane cu sensurile
profunde ale realităţii prezente, cu ceea ce stă în spatele lucrurilor şi face
posibilă existenţa şi manifestarea a toate câte sunt: Marea Fiinţă, indiferent
cum ar fi ea denumită într-un limbaj sau altul (Fiinţa Primă, Zeus,
Dumnezeu, Allah, Isis etc.). Pentru că limbajul nu ne poate spune nimic
despre Aceasta; el nu poate decât să îndrepte privirea sufletului uman spre a
o percepe singur, întocmai precum degetul ce arată spre lună serveşte doar
ca indicator, fără a comunica ceva despre obiectul arătat.
Raportul cu Marea Fiinţă se trăieşte de către fiecare făptură umană în
profunzimea cea mai adâncă a sufletului său şi se experimentează clipă de clipă
în multitudinea realităţilor ce o înconjoară. Căci fiecare lucru, fiecare formă de
viaţă particulară, fiecare fiinţă este în întregime pătrunsă de Fiinţa Fiinţelor.
2. Noţiuni centrale şi aspecte definitorii privind calitatea vieţii
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), calitatea vieţii
depinde de: calitatea mediului înconjurător (CMI), de calitatea mediului
16
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
comunitar (CMC) şi de respectarea tuturor cerinţelor definitorii pentru
condiţia umană (CU).. (Prescurtările ne aparţin fiind utile în continuare)
Dar să vedem, pe rând, fiecare dintre aceste concepte ce câmp de acoperire
şi semnificaţii poate cuprinde.
Calitatea reprezintă caracterul unui lucru prin care acesta satisface în
mod specific şi adaptat cerinţele absolut particulare ale utilizatorului.
Viaţa este totalitatea necesităţilor şi cerinţelor ce trebuie îndeplinite
pentru ca natura individuală a unei anumite fiinţe să se poată exprima
plenar în mediul său specific de existenţă conform condiţiei cosmice şi
ecologice proprii acelei specii. Am văzut însă că pentru fiinţa umană,
exprimarea plenară a naturii sale individuale se realizează printr-un proces
mult mai complex decât cel întâlnit la celelalte specii, proces ce presupune
intervenţia unei serii întregi de factori şi condiţii, toate acestea incluse în
noţiunea fundamentală a împlinirii de sine.Condiţia umană. Condiţia
umană reprezintă manifestarea plenară a fiinţei umane (FU) în cadrul
societăţii şi totodată satisfacerea integrală a statutului de fiinţă cosmică,
natural-ecologică (şi biologică), individual-unică, socială, cultural-istorică.
Aşadar condiţia umană reprezintă, chiar statutul de fiinţă cu atributele de
mai sus, indiferent că este sau nu recunoscut şi respectat de către societate
la un moment dat istoric. Condiţia umană este un dat de la natură, faţă de
care societatea poate avea numai două atitudini: nerecunoaştera ei (ceea ce
s-a întâmplat cel mai adesea în istorie, pentru diverse categorii sociale) şi
respectiv recunoaşterea, respectarea şi sprijinirea exprimării plenare de
către fiinţa umană a condiţiei sale natural-existenţiale1.
Calitatea vieţii, în aceste condiţii, reprezintă aptitudinea unui mediu
existenţial de a oferi unei fiinţe posibilitatea realizării împlinirii de sine.
Pentru fiinţa umană însă acest concept suportă două conotaţii, derivate
din specificul aparte al acesteia. Spre deosebire de reprezentanţii tuturor
celorlalte specii care depind fundamental în existenţa lor de mediul de
existenţă extern şi de resursele acestuia, fiinţa umană în schimb, pe
parcursul evoluţiei sale dobândeşte grade tot mai înalte de emancipare de
sub tutela factorilor externi. Prin condiţia sa cosmică – aceea ce creator de
realităţi – fiinţa umană participă la două procese concomitente de
transformare a mediului existenţial: primul vizează modificările realizate
asupra şi în mediul exterior, iar cel de-al doilea posibilitatea ca fiinţa umană
să edifice un alt tip de mediu, de data aceasta itnerior, în realitatea sa
subiectivă, aparţinătoare propriului sistem psihic. În felul acesta omul
descoperă misiunea sa de bază specifică propriei condiţii: aceea de a deveni
1
Pentru detalii recompadăm a se vedea şi A. Burcu Fundamentele consilierii în
managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane, Ed Mega, 2004
17
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
propriul său creator, adică, altfel exprimat, de a participa activ, conţtient
prin forţe prorii la modelarea devenirii individuale, în acord cu procesle
evoluţiei vieţii la nivel cosmic. Iată de ce, pe măsură ce fiinţa umană (atât
ca individ, cât şi ca specie) urcă pe trepte tot mai înalte ale dezvoltării,
dependenţa sa de mediul extern şi de resursele acestuia se reduce progresiv,
necesarul existenţial în materie fiind acoperit de realităţile pe care fiinţa
umană le structurează în interiorul ei şi de resursele ce astfel reuşeşte a le
produce ea înseşi în aceste realităţi interioare.
Iată de ce vom observa că având două medii existenţiale complementare
din care poate obţine resursele necesare progresului ca fiinţă, şi cum nici
una dintre acestea nu poate fi exclusiv la stadiul actual al dezvoltării speciei
umane, rezultă că indicele împlinirii de sine, calitatea vieţii umane, aşadar,
va depinde de factorii definitorii pentru ambele aceste realităţi. Marele
avantaj, însă, constă în faptul că fiinţa umană poate crea reţete personale de
combinare a factorilor, în funcţie de posibilităţile reale de obţinere a
resurselor: fie din mediul exterior, fie din cel interior. În acest sens, de
fiecare dată când un anumit tip de resursă existenţială nu se poate procura
din mediul extern vom înţelege că fiinţa umană are capacitatea de a o
produce în meidul său intern, în propriul său sistem psihic.
Pe de altă parte vom observa că aptitudinea unui mediu existenţial
exterior de a oferi unei anumite fiinţe umane deopotrivă posibilitatea
manifestării plenare a naturii sale individuale precum şi optimul necesar de
resure, este una abstractă. Practic este în primul rând necesar ca fiinţa
umană să fie ea înseşi capabilă de a identifica şi accesa aceste resurse. Din
acest punct de vedere, există din nou o diferenţă fundamentală între om şi
celelalte fiinţe. Acestea din urmă se nasc practic cu această capacitate
precum şi cu aproape toate aptitudinile (şi cea mai mare parte din
cunoştinţele) necesare procurării acestor resurse. Pentru celelalte fiinţe,
cunoştinţele sunt un dat al speciei care se transmite fiecărui membru, un fel
de memorie colectivă la un nivel superior de dezvoltare, numită instinct.
Tot ce mai are de făcut fiecare individ, o dată ce s-a născut în mediul
existenţial, este să treacă în revistă, să dezvolte şi apoi să menţină mereu în
formă aceste abilităţi naturale de procurare a resurselor.
În cazul fiinţei umane, din nou datorită condiţiei sale specifice, aceea de
modelator activ al propriei deveniri, acest sprijin natural al instinctului nu
funcţionează. Practic fiecare om, în baza libertăţii sale (fără de care nici nu
am putea vorbi de participare prin forţe proprii la evouţia individuală), are
opţiunea şi îndatorirea de a învăţa de la zero toate aspectele necesare
adaptării la mediul existenţial în vederea procurării resurselor. În plus, fiinţa
umană va fi necesar să înveţe şi procesele de structurare a mediului intern şi
de producere a resurselor personale, aspect denumit autodezvoltare. Pe lângă
18
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
toate acestea, libertatea umană definitorie, creează şi posibilitatea ca omul să
trăiască în medii externe artificial modelate, adică transformate prin
intervenţia proprie. În aceste condiţii, fiecare fiinţă umană nou născută va
trebui să înveţe şi despre procesele de organizare şi funcţionare a acestor
medii astfel modelate, pentru a avea şanse deopotrivă de procurare a
resurselor, precum şi de exprimare a naturii individuale.
Dacă la celelalte fiinţe exprimarea propriei naturi (a speciei) se realizează
spontan, fără efort din partea individului, în cazul fiinţei umane ea necesită
deopotrivă un efort semnificativ de autodescoperire (omul trebuie să se cunoscă
mai întâi pe sine însuşi), de identificare a habitatelor din mediul exterior care îi
oferă cea mai amplă posibilitate de manifestare, de evitare a pericolelor şi
înlăturare a obstacolelor ce pot bloca exprimare propriei naturi şi aşa mai departe.
Practic omul şi lumea (ceilalţi semeni, singurele fiinţe ce pot interveni în
modelarea mediului existenţial) se află într-o continuă interacţiune: lumea
schimbă mereu mediul prin existenţa şi manifestarea ei, iar omul trebuie să
identifice mereu noi strategii de orientare în condiţiile acum scimbate. Practic,
societatea umană (şi nu mediul natural, pentru celelalte fiinţe) este o junglă, un
haos relativ (îmblânzit de anumite convenţii stabilite prin evoluţia istorică) în
care fiecare fiinţă umană trebuie să-şi găsească aproape singură locul cel mai
propice supravieţuirii, dezvoltării şi optimei împliniri personale. În aceste condiţii
se justifică necesitatea unui sistem care să-i permită fiecărei fiinţe umane
intersate, să deprindă arta de a reuşi, sau exprimat în termeni ştiinţifici,
managementul eficient al calităţii vieţii individuale.
Am definit anterior opţiunea noastră prentru conceptul de comunitate,
sau mediu comunitar aşa cum este precizată sintagma în definiţia OMS, aici
urmând numai a ne reaminti că, întrucât fiinţa umană este parte a unui
ecosistem planetar complex, este necesar a include în conceptul de
comunitate deopotrivă fiinţele, procesele şi mecanismele exterioare
ecosistemului social. Astfel încât considerăm că definiţia în discuţie se
structurează în jurul următoarelor ecuaţii:
• CV = CU + CMC + CMI pe care o putem numi şi ecuaţia standard a
procesului privind calitatea vieţii (unde semnificaţia factorilor este
următoarea: CV – calitatea veiţii, CMC – calitatea mediului
comunitar, iar CMI – calitatea mediului încojurător)
• CU = FU + 3ME ecuaţia descriptivă a statutului fiinţei umane
(factorii semnificând: CU – condiţia umană, FU – fiinţa umană, 3ME
– misiunea existenţială a fiinţei umane în această lume)
• IS = 3ME + 9TF + 4DV + Ni + Am – ecuaţia definitorie pentru
rostul tuturor proceselor societăţii umane: realizarea unui standadr
superior de calitate a vieţii, aspect ce este asigurat în condiţiile în
19
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
care fiecare fiinţă umană şi toate deopotrivă pot actualiza (satisface)
potrivit cerinţelor individuale toţi factorii ecuaţiei împlinirii de sine
(factori care au fost explicitaţi anterior).
În concepţia noastră calitatea mediului comunitar (CMC) înseamnă în
fapt dezvoltarea comunitară (DC) iar CMI nu se poate obţine practic decât
în condiţiile educării, integrării şi armonizării omului cu procesele,
raporturile (legile) şi fiinţele mediului ecologic.
Pe de altă parte observăm că factorii (Ni) – exprimarea liberă a naturii
individuale – şi (Am) – armonizarea cu mediul în măsură a putea obţine resursele
necesare propriei dezvoltări în condiţiile date – nu se pot realiza practic decât în
momentul şi condiţiile în care avem depotrivă îndepliniţi şi factorii DC şi CMI.
DC însă nu înseamnă o societate dezvoltată, ci o societate care aspiră şi
trudeşte pentru a se dezvolta; adică se străduieşte pe toate palierele
existenţei sale interne şi externe să facă a fi mai bine pentru membrii săi
componenţi. Dar o astfel de societate realizează îndată că este necesar a se
pune de acord, a se integra şi armoniza cu realităţile cosmice şi ecologice
(practic nu putem vorbi de procese ecosistemice dacă nu luăm în
considerare dimensiunea cosmică a existenţei). Această societate realizează
că este parte a unui întreg şi că, spre a beneficia de un standard superior de
bine, este necesar să se manifeste după anumite coordonate date de
structurile funcţionale ale întregului, din care face parte organic şi
funcţional. Mediul spiritual (raporturile cu zeii – indiferent cum s-ar numi
ei – sau altfel esprimat, sacralizarea vieţii) şi mediul ecologic, natural, sunt
realităţile instrumentale, acelea care sprijină şi direcţionează (călăuzesc)
societatea pe calea progresului ei. Constatăm astfel că în conceptul calitate
a vieţii împlinirea de sine se constituie prin facotrii componenţi într-un
veritabil nucleu definitoriu. De aici rezută ca şi consecinţă un fapt deloc
neglijabil: şi anume chiar dacă societatea nu urmăreşte neaparat împlinirea
de sine a individului, ci doar dezvoltarea sa (adică un bine generic pentru
toti) prin porcesele de organizare a vieţii arătate, în mod automat se
realizează şi factorii care compun împlinirea de sine. Acest aspect a fost
afirmat în mod constant de toate curentele de gândire şi acţiune din cele
mai vechi timpuri (de la stoicii romani încoace) dar cu deosebire aplicat
începând cu Revoluţia Iluministă în toate mişcările sociale care au investit
în dezvoltarea umană. Omul vine pe lume cu drepturi şi îndatoriri de la
natură (divinitate); el are de jucat un rol pe scena vieţii sociale, iar în acest
sens aduce cu sine propriile “daruri” de oferit lumii: aptitudini, calităţi etc.
Îndatorirea de bază a societăţii este ca prin mecanismele şi isntituţiile sale –
în spcial prin intermediul educaţiei – să sprijine fiinţa umană în procesul
dezvoltării personale maxime, să-l ajute a se cunoaşte pe sine, a identifica
20
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ce poate să ofere lumii dar şi ce lucruri din această lume îi oferă împlinirea
în viaţă, a descoperi apoi locul cel mai potrivit în care acest schimb de
resurse al omului cu lumea să se realizeze echitabil şi perfect benefic pentru
ambii actori. Omul potrivit la locul potrivit se spunea. Pentru că fiinţa
umană este asemeni unui arbore: societatea are îndatorirea să-i ofere
condiţiile cele mai potrivite cu natura sa indiviudală şi unică, pentru a
creşte şi înflori, întrucât este bine ştiut că pe cât de frumoase şi înmiresmate
sunt florile sale în anotimpul creşterii, pe atât de bogate şi îmbietoare vor fi
şi roadele în anotimpul maturităţii.
* teroetice pentru ca fiecărui membru să-i fie satisfăcută într-un grad
Omul este o fiinţă care nu poate trăi şi nu se poate dezvolta decât în
comunitate. În concepţia noastră comunitatea este compusă deopotrivă din
oameni şi raporturile dintre ei (societatea) cât şi din celelalte fiinţe şi
mediul ecologic. Deci prin comunitate noi înţelegem aspectul ei superior,
cosmic, teologic2 şi implicit ecologic. Iar această structură pentru a se
fundamenta organic şi funcţional (pentru a fi închegată şi viabilă) trebuie să
aibă la bază fundamentele sacralităţii vieţii. Legătura dintre om şi
comunitate se fundamentează o serie întreagă de aspecte, dintre care la loc
de frunte se situează următoarele:
• Natura ontologică a fiinţei umane: ca parte a unui întreg, ca celulă
a marelui organism al vieţii. Cu cât fiinţa este mai avansată, cu atât
sinele său individual resimte mai puternic această apartenenţă la
întreg, ceea ce îl determină să aibă nevoi splimentare în a căror
realizare acţiunile sale şi întreaga manifestare sunt îndreptate spre
celelalte fiinţe
• Destinul său ca fiinţă umană, adică programele de dezvoltare şi
exersare a rolurilor sociale pe scena existenţei în palnul fizic
• Mediul care creează resursele necesare satisfacerii trebuinţelor
sale specifice condiţiei umane
• Obiectivele personale, necesare dezvoltării individuale, care pot fi
realizate numai în mediul complex alături de celelalte fiinţe
2
Trebuie să operăm distincţia între, pe de o parte teologie, ca ştiinţă despre divinitate şi
despre evoluţia vieţii la nivel cosmic şi totodată practică intensivă destinată dezvoltării
anumitor fiinţe umane (existentă în aproape aceeaşi formulă în toate marile civilizaţii
istorice cunoscute ale Terrei) şi pe de altă parte religie, ca o combinaţie de cunoaştere
(voalată, adică ştiinţă de popularizare) şi practică extensivă (mai mult prin ritualuri)
destinată marii mase a populaţiilor şi care, în consecinţă a fost adaptată deopotrivă nivelului
de înţelegere şi puterii de aplicare (de punere în practică) a acestora. Acesta este motivul
principal pentru care în decursul istoriei specia umană a avut practic o singură teologie dar
atâtea religii câte necesităţi de evoluţie s-au manifestat la diverse epoci istorice şi potrivit
specificului diferitelor popoare.
21
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
De aceea omul şi lumea îşi au destinele îngemănate; nici una nu poate
progresa fără progresul concomitent al celeilalte. Calitatea vieţii umane
depinde aşadar de calitatea vieţii celorlalte fiinţe coparticipante la simbioza
ecosistemului planetar.
Calitatea veiţii comunitare, însă, nu reprezintă suma standardului de
calitatea a vieţii indivizilor ce o compun. Pe de o parte întrucât comunitatea
nu este suma membrilor ei, ci rezultanta combinaţiei sinergice de factori; si
pe de alta întrucât standardul de calitate se determină subiectiv. Aceasta
înseamnă că, deşi în mod obiectiv ar putea fi îndeplinite toate condiţiile
semnificativ această cerinţă de calitate a vieţii, totuşi per ansamblu, însă, să
nu se realizeze sinergia necesară la nivelul întregii comunităţi.
Calitatea vieţii este aşadar un deziderat existenţial, deopotrivă
individual şi comunitar. Dar ea nu se realizează (de multe ori) în cursul
unei vieţi umane decât în anumite procente, întrucât nici împlinirea de sine
nu este obţinută decât parţial. La întrebarea dacă se poate obţine împlinirea
de sine totală în viaţa umană socială, răspunsul nostru este ferm DA. Însă
acest lucru nu poate fi realizat (nu stă în putinţa) omului ca entitate, ci ţine
de o complexiatate de factori, dintre care, cei mai importanţi sunt cei socio-
organizatorici. În organizarea – mai corect – managementul comunitar stă
până la urmă toată măreţia sau decăderea fiinţei umane.
Există desigur şi excepţii: adică oameni care nu au nevoie de lume spre a
realiza împlinirea de sine. Ei s-a unumit de-a lungul istoriei: călugări, pustnici,
mistici, asceţi etc. Dar să ne reamintim două lucruri de o importanţă capitală: 1. în
ecuaţia împlinirea de sine sunt multipli factori de natură socială (acei factori care
condiţionează o fiinţă umană de alte fiinţe umane – pentru omul mediu social,
întâlnit actualmente pe pământ, marea majoritate a trebuinţelor fundamentale sunt
satisfăcute datorită complexelor interacţiuni cu ceilalţi) şi 2. misiunea existenţială a
majorităţii fiinţelor umane este strâns legată de evoluţia în sine a vieţii planetare;
adică în destinul acestora sunt înscrise programe, roluri, participări la acţiuni ce
vizează modificări ale decorurilor lumii terestre. Chiar şi fiinţe dintre cele mai
avansate la şcoala evoluţiei, devin , în acest fel legate în mod direct de destinul şi
devenirea realităţilor lumii sociale. Dacă, să spunem aşa, Sf Petru nu ar fi primit ca
misiune să înfiinţeze o religie şi o biserică, probabil că ar fi putut reliza relativ uşor
împlinirea de sine, întrucât în ecuaţia sa la capitolul “misiune existenţială” nu ar fi
existat această sarcină de a se lupta cu forţele lumii; nu ar fi fost obligat să realizeze
adaptarea la o lume înapoiată faţă de cerinţele sufletului său şi într-un fel toxică
pentru acesta. Ar fi putut să trăiască în pustiu, ca celelalte fiinţe umane evoluate din
timpul său şi să nu se amestece cu „mizeria” lumii sociale. Situaţia este
asămănătoare oricărui domeniu de activitate: este uşor să vorbeşti de la tribuna
academică despre lucratul pământului, creterea copiilor sau îngrijirea celor
22
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
suferinzi, dar se dovedeşte o veritabilă încercare să realizezi faptic acest lucru, să te
murdăreşti cu materiile din universul în care anumite fiinţe îşi duc existenţa, iar tu
eşti chemat – tocmai în calitate de confrate mai mare – să le sprijini, veghezi şi
îndrumi creşterea, dezvoltarea şi împlinirea lor naturală. În acest sens viaţa
cunoscută a lui Isus a fost cu adevărat un mesaj şi un exemplu pentru ceea ce
trebuie să fie condiţia umană în mileniile ce au urmat. Oricât de evoluat ar fi cineva
ca elev la şcola universului, mereu se munceşte; unele munci nu sunt nici cele mai
curate, nici cele mai fericite. Am mai arătat cu altă ocazie3 că împlinirea de sine nu
exclude suferinţa. Împlinirea de sine este o stare ce se trăieşte la nivel de
Conştiinţă; or conştiinţa se bucură cel mai tare nu atunci când nu suferă, ci în
momentul în care suferinţa sa a fost temelia pentru noi creaţii al căror fruct serveşte
creşterii şi dezvoltării altor fiinţe ori realităţi comunitare.
CV ca indicator care arată în ce măsură se realizează procesul IS
(împlinirii de sine), nu depinde de factori precum: tehnoloige, statut social,
anumite drepturi (de fapt marea parte a drepturilor omului), de cantitatea de
resurse material-energetice (bogăţie cum se numeşte astăzi) etc. ci numai de
resursele (cantitate şi calitate) care satisfac necesităţile fundamentale ale
fiinţei umane. Deducem de aici că progresul tehnologic este un factor
neutru în raport cu CV, că în fapt el doar pune la dispoziţie unele
isntrumente pentru satisfacerea anumitor tipuri de trebuinţe, dar că nu
asigură împlinirea acestora, ci dimpotrivă, poate submina într-o oarecare
măsură acest proces. Pentru că în economia proceselor vieţii umane trebuie
să existe un echilibru constant între forţele interne ale omului şi forţele
externe de care acesta dispune. Până acum omenirea s-a concentrat pe
maximizarea forţelor externe în detrimentul celor interne I de aici a rezultat
corupţia prinn dominarea materiei asupra apiritului. Însă trebuie să
înţelegem că forţele externe sunt deosebit de complexe, că ele nu sunt
numai materie şi energie (aşa cum le cunoaştem acum în civilizaţia actuală)
ci că deopotrivă reprezintă şi formţe spirituale. Vechile civilizaţii lucrau cu
aceste forţe spirituale ale elementelor (ale universului înconjurător) motiv
petntru care lumea lor nu era mai puţin evoluată tehnologic decât cea
actuală, ci reprezenta o alternativă. Această altenativă care face ca luma
noastră să constituie o exceţie, asigura corezpondenţa între categoria de
forţe externe şi interne utilizate, ambele fiind forţe spirituale. Astfel încât
nu se punea problema corupţiei sau dominării uneia de către cealaltă,
realizându-se mult mai uşor echilibrul între om şi mediu sau cosmos.
La toate nivelele ecosistemului vieţii, optimul funcţional presupune
“curgere” continuă, constantă, fără blocaje, a fluxului de resurse de la
3
A se vedea A. Burcu Fundamentele consilierii în managmeentul calităţii vieţii şi condiţiei
umane, Ed. Mega, 2004
23
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
producători la consumatori. Societatea (organizarea umană actuală) însă
abătându-se de la respectarea acestor principii, a deturnat coerenţa acestui
flux atât în propriul sistem, cât şi (din ce în ce mai mult) în cele vecine prin
orientarea spre activităţile cu specific de consum de resurse.
În demersul său de realizare a factorilor ecuaţiei împlinirii de sine, omul
produce şi totodată consumă resurse. Legile naturale ale vieţii aplicate sistemului
social uman asigură fiecărei persoane (în societate) locul în care aceasta poate cel
mai bine să realizeze factorii ecuaţiei de mai sus. Numai că organizarea socială
actuală blochează circuitul natural şi viabil al resurselor, astfel încât în anumite
sectoare sociale există surplus, iar în altele deficit. Surplusul de resurse creează
viciile. Deficitul lasă trebuinţele fundamentale nesatisfăcute împiedicând fiinţele
să se alimenteze (şi astfel dezvolte) şi totodată împiedicându-le să producă alte
resurse care ar fi necesare celorlalte fiinţe umane.
Resursele, pe de altă parte, sunt din gama tuturor categoriilor de trebuinţe
activate în prezent la omul contemporan (de la cele material-energetice, până
la cele spirituale). Procesul de producere a resurselor este, în fapt, ceea ce s-a
numit dintotdeauna creaţie umană. Aceasta în condiţiile în care se respectă
regulile proceselor evolutive: anume că fiecare om vine pe lume pentru a
ocupa un loc şi a îndeplini un rost pe care el şi numai el le poate realiza la
momentul istoric respectiv. Fiecare fiinţă umană este unică şi irepetabilă, iar
societatea umană ca ecosistem în sine şi ca parte a unui sistem şi mai mare se
compune nu din alăturarea tuturor indivizilor săi, ci din acţiunile sinergice ale
acestora. Societatea umană este o reţetă în care fiecare fiinţă umană
reprezintă un ingredient abslout necesar. Fiecare om plasat la locul potrivit,
realizând factorii ecuaţiei împlinirii de sine, va consuma resursele produse de
ceilalţi semeni şi va crea el însuşi produse, în cantităţile şi de calităţile aşa fel
reglate (potrivite) în mod natural prin procesele evlouţiei încât nu vor exista
nici surplusuri, nici deficite de resurse.
Însă într-un mediu orientat spre dezvoltare, un mediu comunitar (în
accepţiunea integratoare pe care o dăm comunităţii), conceptul de <consum
de resurse>, de aceea, nu este aplicabil. Într-un astfel de mediu nici o resursă
nu se consumă, ci ele se investesc în mod creator şi productiv, prin
combinaţii sinergice spre a produce noi resurse de o cantitate şi calitate
superioare. De fapt acest proces asigură evoluţia socială (sau ceea ce se
numeşte progres). Dar întrucât conceptul de <investire> este prea materializat
prin utilizarea sa largă în domeniul economicului (în general), vom prefera
noţiunea de <aplicare a resurselor>. Totalitatea proceselor de aplicare a
resurselor creează fluxurile de resurse. Viteza de dezvoltare/ progres a unei
comunităţi depinde esenţial de viteza de rulare a acestor fluxuri şi de calitatea
procesului de flux. Prin proces de flux înţelegem optima distribuţie a
resurseleor între producători şi utilizatori. Observăm din start că nu importă
24
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
atât de mult calitatea iniţială a resurselor cu care o comunitate porneşte în
procesul ei de dezvoltare. Dacă cerinţa de constanţă a fluxului şi calitatea
procesului de flux este menţinută, orice comunitate care proneşte chiar de la
stadiul epocii de piatră are toate şansele să urce la standarde înalte de calitate
a resurselor. Altfel exprimat, calitatea se creează pe parcurs şi îşi are originea
în calitatea oamenilor pe care comunitatea îi sprijină în dezvoltarea lor
personală. Trebuie doar respectate cele două cerinţe de flux amintite, care
derivă din voinţa de evoluţie şi din virtutea (calitateae) managementului pe
care o comunitate le exprimă. Credem că istoria ultimelor mii de ani
dovedeşte valabilitatea acestor principii; toate popoarele le-au recunoscut şi
aplicat au reuşit să atingă nivele înalte de realizare socială pentru majoritatea
membrilor lor, indiferent de epoca istorică şi independent de cantitatea de
resurse iniţiale. Tot ceea ce a contat a fost ţelul propus de a investi în
dezvoltarea umană şi un management eficient. Însă datorită faptului că nu au
avut în vedere constanţa fluxului de resure şi repartiţia lor echilibrată,
standardele atinse (mai înalte sau mai puţin înalte) nu au putut fi păstrate în
timp. Pe de altă parte constanţa fluxului de resurse nu a putu fi menţinută (şi
nu poate nici în ziua de astăzi) întrucât în ecuaţiile DC nici o comunitate nu
ia în considerare toţi factorii arătaţi în formulele de mai sus.
Calitatea vieţii este un indicator aplicabil tuturor categoriilor de fiinţe la
care putem identifica trebuinţe fundamentale piramidale superioare celor
bazale (primelor trei nivele). Aceasta întrucât , chiar dacă nu sunt încă
individualizate (adică să aibă o personalitate proprie, în condiţiile
comparabile cu cea umană), aceste fiinţe pot realiza împlinirea de sine nu
numai ca specie, ci într-o măsură mai mare sau mai mică şi în calitate de
individ. Chiar şi în mediul natural propriu de viaţă al unei specii, putem
vorbi de o calitate a vieţii mai înaltă sau mai redusă, atunci când factori
externi, perturbatori alterează unele sau altele dintre coordonatele acestui
mediu. Pe de altă parte, dacă prospectăm cerinţele dezvoltării pentru o altă
specie decât cea umană putem constata cu uşurinţă două aspecte:
- prin contactul cu o specie superioară se pot crea premizele
accelerării evoluţiei unei specii inferioare, chiar dacă mediul său ideal de
viaţă suferă modificări şi implicit calitatea vieţii speciei inferioare este
alterată; acest lucru însă are caracter numai temporar, adică exprimat în
termeni umani, se sacrifică binele de azi pentru un bine mai mare mâine
- omul este cel mai important agent/ sursă de stimulare a evoluţiei
altor specii, prin intervenţia asupra condiţiilor de viaţă naturale ale acestora
şi, deci, implicit prin transformarea calităţii vieţii. Dar această transformare
nu este obligatoriu să fie negativă. Cel mai bun exemplu îl constituie
animalele din gospodărie: ele au fost scoase din mediul natural de viaţă şi
introduse în altul artificial (desigur nu în totalitate), care poate avea două
25
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
forme de impact: impact negativ, atunci când fiinţa-animal este exploatată,
neurmărindu-se decât interesele proprii ale stăpânului, sau respectiv impact
pozitiv, când animalul este respectat ca fiinţă-în-sine în primul rând şi abia
apoi ca lucru utilitar pentru stăpân. În acest sens sunt şi noile legislaţii la
nivel mondial (inclusiv legea zootehniei din România) privind standardul de
calitate a vieţii animalelor care trăiesc în gospodăria sau compania omului.
Mai mult chiar se realizează un proces relativ lent de mutaţie la nivel de
mentalitate socială în ceea ce priveşte raporturile de egalitate între fiinţe
indiferent de specie. Complexitate extraordinară a mediului şi mentalităţilor
sociale actuale se poate observa şi din faptul că pot coexista în aceeaşi
comunitate părinţi care îşi privesc şi tratează copii din punctul de vedere al
utilităţii acestora pentru primii (modul arhaic, patriarhal) cu oameni care
privesc până şi animalele de companie ca membri cu drepturi egale în familie
(desigur egalitatea în drepturi ţine cont de necesităţile naturale proprii fiecărei
specii, dar are ca obiectiv mereu starea de mai bine).
3. Managementul calităţii vieţii: concept şi principii ale sistemului
În secţiunile anterioare am putut urmări sensurile de bază ale unor
concepte definitorii pentru procesul calităţii vieţii. Am constatat în egală
măsură că pentru a atinge scopul esenţial al calităţii vieţii – adică realizarea
împlinirii de sine a fiinţei umane – este necesară existenţa unui factor
managerial - (Am) adaptarea la mediu – care să cuprindă strategiile optime
de obţinere a resurselor necesare actualizării celorlalţi factori ai ecuaţiei.
Sau mai simplu exprimat, fiinţa umană pentru a simţi plenitudinea de
satisfacţie de pe urma existenţei sale în lume, este necesar să aplice anumite
strategii pentru prcurarea resurselor necesare acestor satisfacţii. Aceste
strategii sunt cuprinse în ceea ce se numeşte în mod comun management.
Managementul, în sens general, reprezintă un set de principii, norme,
tehnici şi metode de combinaţie, pe criteriul opimei eficienţe, a tuturor
resurelor necesare atingerii obiectivelor vizate.
Managementul calităţii vieţii, în contextul dat, poate fi definit ca fiind
ansamblul de principii, norme, tehnici şi metode (deci deopotrivă ştiinţă
fundamentală şi aplicativă = inginerie) prin care se urmăreşte modelarea
mediului comunitar pentru aducerea sa la standardele optime care să
permită realizarea IS de către fiecare fiinţă umană conlocuitoare).
Managementul calităţii vieţii (MCV) reprezintă deopotrivă o tehnologie
cât şi un model în devenire continuă, fiind necesar a se adapta mereu în pas
cu cerinţele evolutive ale fiinţei umane. Sarcina şi esenţa modelului MCV
este tocmai faptul de a crea un mediu universal, din care fiecare fiinţă umană
să poată obţine resursele specifice pentru nevoile absolut personalizate.
26
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Mediul este creat din oameni, instituţii, organizaţii şi raporturi. Am arătat
mai sus că fiinţele umane sunt astfel plasate pe scena raporturilor sociale
încât să realizeze optimul de producţie-consum resurse, adică să existe un
echilibru ecologic durabil. Or tocmai instituţiile, organizaţiile şi raporturile
statornicite de oameni vin să perturbe acest echilibru, care în lipsa
intervenţiei acestora s-ar realiza în mod natural. Anticii au observat că o
cetate (un grup social) este cu atât mai dezvoltată sub aspectul binelui (al
calităţii superioare a vieţii fiecărui om) cu cât managementul cetăţii (întreaga
organizare şi funcţionare) este mai apropiat de democraţie. Democraţie
înseamă în fapt că puterea aparţine omului; nu statului, regelui, partidelor sau
grupurilor (organizaţiilor de orice fel); este tocmai ceea ce am arătat şi noi.
Pentru ca o societate să poată constitui mediul în care calitatea vieţii să-i
fie posibilă fiecăruia dintre oamenii care o populează, trebuie ca
managementul acelei societăţi să le fie încredinţat tocmai lor. Şi mai trebuie
ca raporturile pe care oamenii şi le stabilesc între ei să nu perturbe nici ele
echilibrul ecologic; deci este necesar ca aceste raproturi să fie în acord cu
ceea ce am numit condiţia cosmică a fiinţei umane (iluminiştii o numeau
condiţia naturală, divină etc). Această condiţie nu poate fi respectată prin
puterea legii sociale, sau prin impunere din afară. Legile exterioare există ca
metode de sprijin, de corijare şi de suplinire a lipsei ori imaturităţii legilor
interiore, cele întipărite la nivel de Conştiinţă. Dar la nivel de conştiinţă legile
se întipăresc numai ca urmare a parcurgerii experienţelor de învăţare-
dezvoltare existenţială, adică a procesului şcolii cosmice de evoluţie. La
nivelul societăţii umane acest proces este continuat (şi realizat în mod
specific planului fizic terestru) de către şcoala socială. Deci este necesar ca
însuşi sistemul educaţional al societăţii să fie armonizat (integrat) în procesul
educaţional cosmic. Nu ne aşteptăm ca toţi elevii-oamenii, să fie la acelaşi
nivel de înţelegere dintr-o dată; de aceea poliţia legilor externe va coexista
încă o perioadă cu poliţia legilor interne (ale Conştiinţei individuale). Doar că
stabilirea şi aplicarea legilor externe, sociale, nu mai reprezintă un atribut al
organizaţiilor sau instituţiilor şi nici nu mai constituie raporturi interumane.
Ci aplicarea legilor externe reprezintă un raport al omului cu sine însuşi, al
celui care a încălcat o valoare socială (perturbând armonia ecosistemului) cu
sine, în sensul că prin acea încălcare şi-a dovedit lui însuşi că este încă
insuficient de puternic spre a se ridica la nivelul acelei valori, dar îşi doreşte
aceasta, fapt ce îl determină a intensifica pregătirea/ dezvoltarea sa ca fiinţă.
Omul în raporturile cu societatea se va purta întocmai precum sportivii
actuali: atunci când se dovedeşte învins de un standard îşi intensifică
antrenamentul pentru a-l atinge. În viaţă ca şi în sport totul este o problemă
absolut personală, a fiecăruia cu sine însuţi, cu propriile limite. Ceilalţi
membri ai societăţii umane nu pot face decât un singur lucru în acest sens: să
27
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
acorde tot sprijinul de care este fiecare capabil, pentru a ajuta pe fiecare spre
a se depăşi pe sine însuşi. Acest mediu propice calităţii normale a vieţii poate
fi realizat, de aceea, numai în momentul în care raporturile dintre oameni se
statornicesc pe aceste baze, iar instituţiile şi organizaţiile transferă toate
prerogativele fiecărei fiinţe uamen individuale. Mai trebuie numai ca şi
fiecare om, indiviudal, să fie în măsură a înţelege (nu a făptui)
responsabilităţile ce-i revin. Nu trebuie ca toţi oamenii să fie sfinţi pentru a
nu greşi, ci este necesar numai ca toţi să înţeleagă importanţa implicării, a
participării personale la binele tuturor precum şi întreaga ecuaţie a IS (în
special cele 3ME şi Am). Cei mai înşelepţi, cei mai maturi la şcoala evoluţiei
universale vor suplini prin munca şi puterea lor eventualele lipsuri naturale
ale celor mai mici; mai trebuie numai ca aceştia din urmă să înţeleagă acest
lucru şi să participe din proprie iniţiativă al procesul dezvoltării lro personale.
Pentru că numai cu oameni care sunt implicaţi în preocesul dezvoltării
personale (încă o dată, ei nu trebuie să fie sfinţi! pentru aceasta) se poate
constitui un mediu ecosistem armonic, în care CV să fie o realitate. Cu cât
acel mediu va număra mai multe fiinţe umane dezvoltare, cu atât standardul
de CV va fi mai ridicat. Dar trebuie să înţelegem că realizarea unui standard
de CV este posibilă cu orice fel de oameni, în condiţiile de mai sus: să
înţeleagă rostul lor în lume (ecuaţia IS) şi să se implice activ în propria
dezvoltare personală. Până la urmă standardul de calitate a vieţii este şi un
indicator pentru nivelul de maturitate al unei comunităţi, de responsabilitate
al acesteia, aspecte ce nu trebuie confundate cu evoluţia. Elevii din clasa a
doua pot dovedi o mai mare maturitate şi responabilitate şcolară (sunt
conştienţi de ce se află la şcoală, participă la lecţii, îşi fac temele, îndeplinesc
ceea ce învaţă, sunt ordonaţi, disciplinaţi etc) decât cei din clasa a zecea care
chiulesc, fac gălăgie în clasă, nu respectă profesorii, nu-şi fac temele etc.
Fiecare fiinţă umană care se naşte în aceată lume are capacitatea de a înţelege
toate componentele IS. Ţine de specificul fiecărei specii în lumea naturii de
a-şi înţelege (sau mai corect de a putea conştientiza) propria condiţie
existenţială. Dar dintre toate speciile numai la cea umană acest lucru poate fi
ascuns; aspect care s-a şi întâmplat în istoria recentă (a ultimelor milenii) prin
pervertirea raporturilor şi crearea instituţiilor.
Particularitatea unică a fiinţei uamne este că ea poate fi învăţată orice, ea poate
fi modelată să devină contrar naturii sale. Instrumentul modelării umane îl
constituie educaţia: atât împotriva naturii, cât şi pentru sprijinirea dezvoltării
umane în conformitate cu natura şi condiţia sa cosmică. Dar o astfel de educaţie
trebuie să fie paideică şi nesistemică. Toate sistemele în timp devin structuri
închise cu tendinţa de conservare şi autocentrare (nu mai satisfac nevoile celor
pentru care au fost create să slujească, ci tind să se folosească de resursele
acestora pentru propriile nevoi). Sistemele din obiect/ instrument devin stăpâni.
28
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Una dintre soluţiile viabile de rezolvare a situaţiilor de acest gen, este
emanciparea integrală a fiinţei umane prin educaţie. Dar nu orice tip de
educaţie, ci numai aceea care are caracter profund paideic, întrucât educaţia
paideică este o cale, nu un sistem. O cale liberă, fără limite şi unică şi
personalizată pentru fiecare fiinţă umană în parte. Educaţia paideică4 este o
cale ce se naşte şi evoluează o dată cu cel ce merge pe ea. Nu este un lucru
predeterminat (altfel ar fi un sistem), ci o creaţie ce se prezintă ca o prelungire
în mediul extern a înseşi esenţei şi evoluţiei fiinţei umane. Educaţia paideică
este instrumentul şi procesul în continuă devenire de sine, care ajută fiinţa
umană ca, fiind ceea ce este să devină ceea ce este natural să devină, în
conformitate cu statutul şi condiţia sa cosmică. Numai astfel de fiinţe umane
pot crea o comunitate în care armonia ecosistemului să poată realiza optimul
schimb simbiotic de resurse, pentru asigurarea calităţii vieţii.
Calitatea vieţii reprezintă indicatorul de implementare a unui
management eficient al vieţii şi condiţiei umane. De aceea MCV are două
dimensiuni foarte diferite una de alta:
- MCV individual care se realizează de către fiinţa umană independent
de comunitate, prin actualizarea tuturor factorilor ecuaţiei IS. Pe baza acestui
management, fiinţa umană va putea realiza împlinirea de sine în aproape orice
tip de mediu, şi de aceea procedura MCV individual este aplicabilă fiinţei umane
şi lumii contemporane. Ea este de fapt instrumentul perincipal prin care omul
bun într-o lume rea să poată nu doar supravieţui, ci să-şi atingă scopul său
existenţial: şi anume, urmărind steaua călăuză a împlinirii de sine, să realizeze
obiectivul central al dezvoltării individuale5.
- MCV comunitar se realizează prin actualizarea factorilor ecuaţiei
dezvoltării comunitare: DC = DU + EP + M (flux), unde factorii
reprezintă: DC – dezvoltarea comunitară, DU – dezvoltarea umană, EP –
educaţia paideică, iar M (flix) – managementul de flux al resurselor. Rolul
central îl au în acest context factorii EP şi M(flux) care asigură crearea şi
distribuţia echitabilă a resurselor în cadrul unui sistem comunitar autentic
construit pe alte baze ontologice, care să ia în calcul natura cosmică a
fiinţei umane, precum şi apartenenţa şi responsabilităţile ei faţă de
ecosistemul universal. Pe baza MCU comunitar se trasează cadrele
dezvoltării întregii societăţi şi al trecerii ei pe nivelul superior de realitate:
4
Pentru detalii facem trimitere la seria de volume deja amintită care tratează tematica
educaţiei paideice: Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice, Psihologia educaţiei
paideice şi respectiv Elemente de psihosociologia educaţiei paideice, A. Burcu & col,
Argonaut, 2005-2006
5
Detalii privind sitemul de consiliere în managementul calităţii vieţii se pot regăsi în trilogia
A. Burcu & col.: Fundamentele consilierii în managmentul calităţii vieţii, Abilităţile
consilierului… şi respectiv Centrul de consultanţă, Ed Mega,2004
29
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
acela al comunităţii. Pentru aceasta în primul rând este necesară investiţia
în dezvoltarea umană, prin ridicarea nivelului de înţelegere şi asumare a
condiţiei, responsabilităţii şi identităţii de ordin cosmic al fiinţei umane.
Însă omul şi lumea îşi au destinele îngemănate, aşa cum o arată şi ecuaţia
aferentă, fapt pentru care nu se poate schimba independent nici unul dintre
factori, ci toţi trebuie să meargă împreună şi deodată: adică deopotrivă să
dezvoltăm omul, dar şi să schimbăm rosturile organizării sociale6.
Desigur că aspectele precizate până aici privind calitatea vieţii
individuale şi comunitare nu pot fi realizate fără respectarea unui set de
principii, dintre care noi am considerat, pentru sistemul managerial al
calităţii, ca fiind la loc de frunte următoarele:
1. calitatea vieţii reprezintă satisfacţia pe care o resimte fiinţa
umană; aceasta este determinată de două categorii de factori: interiori
(împlinirea de sine) şi exteriori (factorii de mediu, sau cum am denumit mai
sus, dezvoltarea comunitară); de aceea îi sunt aplicabile două modele: unul
de esenţă, în sensul că reprezintă gradul de realizare a IS şi altul de formă
(management) în sensul că ea indică în ce măsură un anumit mediu
comunitar permite realizarea dezvoltării umane (conform cu necesităţile
dezvoltării umane). Aceste modele nu sunt nici contradictorii, nici
complementare; ele afirmă acelaşi lucru în esenţă, dar sub forme diferite;
formele diferite de exprimare sunt necesare pentru identificarea
instrumentelor individuale, respectiv comunitare de realizare a unui nivel
ridicat de calitate a vieţii. În baza acestui principiu, calitatea vieţii nu este
nici subiectivă, nici obiectivă, ci are un caracter integrator, cuprinzând
toate coordonatele existenţei umane, începând cu fiinţa înseşi şi
terminând cu mediul comunitar.
2. pentru a fi durabilă, calitatea trebuie urmărit a fi realizată
chiar de la început, prin poriectarea integrală a vieţii individuale, de
preferinţă de la vârste; în situaţia persoanelor mature (înaintate în vârstă),
se poate “rectifica” pe parcurs, dar în fapt această rectificare este tot o
reproiectare. În acest sens, aşa cum am mai afirmat, sistemul de
management al calităţii vieţii porpus de noi (şi prezentat în volumele
precizate anterior) vine să suplinească lipsa de implicare (mai mare sau mai
mică) a societăţii în a sprijini omul – indiferent de vârstă – să realizeze
6
Detalii privind dezvoltarea umană şi comunitară, precum şi rolul central al educaţiei
paideice în acest proce, pot fi obţinute atât din volumele trilogiei anterior amintite, precum şi
din volumele A.Burcu & col: Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice, Psihologia
educaţiei paideice şi respectiv Elemente de sociologia educaţiei paideice, Ed Argonaut,
2006
30
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

dezideratul existenţial numărul unu al său: de a atinge practic împlinirea de BIBLIOGRAFIE

sine în viaţă şi în lume, aici şi acum.
1. Aurelian Burcu – Psihologia Fiinţei.Psihologie ecologică a
3. principiul “zero defecte”, adică trebuie realizat totul bine de personalităţii Fundaţia Mercur, 2000
prima dată şi de fiecare dată
2. Aurelian Burcu & col. – Fundamentele ontologice ale educaţiei
4. măsura principală a calităţii (a standardului de calitate) o paideice, Ed. Argonaut, 2005
reprezintă costurile în suferinţă suportate de fiinţa umană, atât la nivel
3. Aurelian Burcu – Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Ed.
indiviudal, cât şi colectiv
Mega, 2004
5. fiecare dintre aspectele ce însoţesc existenţa individuală
4. Aurelian Burcu & col – Managementul calităţii vieţii şi condiţiei
contribuie semnificativ la contrarea standardului de calitate; nici un lucru, oricât
umane: centrul de consultanţă, Ed. Mega, 2004
de mic nu este suficient de nesemnificativ pentru a nu fi luat în calcul în
procedura de proiectare şi pe parcursul implementării programelor, atât de către 5. Aurelian Burcu - Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane:
consilieri, individual pentru o anumită persoană, câ şi de către societate la nivel fundamentele consilierii, Ed. Mega, 2004
colectiv 6. Aurelian Burcu - Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane:
6. previziunea şi luarea în calcul a factorilor viitori ce vor abilităţile consilierului, Ed. Mega, 2004
influenţa calitatea (chiar dacă aceştia nu se manifestă în prezent)
7. Clubul de la Roma – Să ieşim din epoca risipei:raport, Ed.Politică,
7. calitatea şi nivelul acesteia sunt influenţate de cauze şi nu de Bucureşti,1983
efecte. (Aceste ultime două principii considerăm că nu mai au nevoie de nici un
comentariu, fiind larg răspândite practic în multiple domenii ale vieţii.) 8. Gheorghe Coman – Economia mediului, Ed.<Dimitrie
Cantemir>,Tg.-Mureş,2000

Prof.univ. Aurelian Burcu 9. Al Gore – Pămîntul în cumpănă:ecologia şi spiritul uman, Ed

Preşedinte, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Tehnică, Bucureşti,1995
Cluj-Napoca 10. Petru Pânzaru – Condiţia umană din perspectiva vieţii cotidiene,
Albatros, 1981
Dora Avesalon 11. Petru Pânzaru – Viaţa sub privirile filosofiei şi ale ştiinţelor moderne,
Cercetător ştiinţific, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică “Mercur”, Cluj-Napoca Arbatros, 1985
Alina Oros 12. Elena Zamfir – Incursiune în universul uman, Albatros, 1989
Cercetător ştiinţific asociat, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi 13. Basarab Nicolescu – Ştiinţa, sensul şi evoluţia, Cartea Românească,
Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca 1996

Psih. Nicoleta Chiş 14. Mircea Duţu – Ecologie: filosofia naturală a vieţii, Ed. Economică,
Cercetător ştiinţific, Institutul Hyperion, Cluj-Napoca 1999

31 32
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Singur între toate fiinţele, omul îşi etalează în acelaşi timp
dezastrul natural faţă de existenţă şi o imensă dorinţă de a
exista; el dispreţuieşte viaţa şi se teme de neant. Aceste
instincte diferite îi împing necontenit sufletul spre
contemplarea unei alte lumi şi religia îl duce acolo. Religia nu
reprezintă, deci, decât o formă particulară a speranţei şi ea
este la fel de firească pentru inima omului ca speranţa însăşi.
Doar printr-o aberaţie a inteligenţei şi printr-o violenţă
morală îndreptată împotriva propriei naturi, oamenii se
îndepărtează de credinţele lor religioase; o înclinaţie de
neînfrânt îi aduce înapoi. Lipsa de credinţă este un accident;
doar credinţa este starea permanentă a umanităţii.
Alexis de Tocqueville
33
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
GENEZA CULTURALĂ A MODERNITĂŢII
pilda fiului risipitor: salvarea omenirii din dragoste de fii a Tatălui
iubitor întru mântuire
I. Religia într-o eră globalizată; căutări şi regăsiri în divin
“Un nor nu ştie de ce se deplasează exact în direcţia în care se deplasează şi cu viteza
cu care se deplaseaz. El simte un impuls … acesta este locul în care
trebuie să merg acum. Dar cerul ştie motivele şi modelele
din spatele tuturor norilor; şi tu vei şti de asemenea, atunci
când te vei ridica pe tine însuţi suficient de sus
pentru a vedea dincolo de toate
orizonturile.”
Richard Bach
“Religia s-a globalizat cea dintâi. Reprezentări şi viziuni religioase se află
de multă vreme în competiţie globală. Pe de altă parte, spre religie se îndreaptă
încrederea şi aşteptările majorităţii oamenilor. Religia este reazem în epocile de
schimbare profundă a condiţiilor vieţii oamenilor. Religia a rămas resursa de
motivare pentru comportamente în situaţii dificile.”7
Astfel, într-o societate în care e de la sine înţeles că ceea ce generic
numim necazuri, neputinţe, tragedii, nu ne ocolesc, din ce în ce mai mulţi
oameni îşi pun nădejdea în Dumnezeu şi prin credinţă găsesc soluţii.
Fiecare dintre noi râvnim la o lume în care nimeni nu suferă de foame, de
frig, de nedreptate; însă o astfel de lume nu există şi nici nu a existat
vreodată. Suntem loviţi din toate părţile de neputinţă, de război, de tragedii,
de calamităţi naturale, de crize politice, economice, sociale sau de alte
evenimente care ne marchează viaţa şi îşi îşi pun amprenta pe ceea ce
numim viaţa noastră, traiul de fiecare zi.
Nikos Kazantzakis oferea în una dintre cărţile sale soluţii la situaţia
existentă, considerând că : “… În sufletul omului continuă să existe
foamea, nedreptatea şi întunericul. Lucrurile pe care le vezi nu sunt
fantasme, poţi să sufli cât vrei, nu se vor risipi, sunt făcute din carne şi
oase, pipăie-le; există! Auzi un strigăt în văzduh? Ele strigă. Ce strigă?
Ajutor! De la cine? De la tine, de la fiecare om. Ridică-te! Datoria noastră
nu e să punem întrebări, ci să ne prindem cu toţii de mâini şi să urcăm
împreună.”8
Însă trebuie să ştim că nu noi suntem cei care îl găsim pe Dumnezeu.
Nici Dumnezeu propriu zis nu ne caută. El întotdeauna ne aşteaptă. Şi, deşi
7
Andrei Marga, „Religia în era globalizării”, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj – Napoca, 2003, p. 9
8
Nikos Kazantzakis, „Raport către El Greco”
34
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
“datoria noastră nu e să punem întrebări, ci să ne prindem cu toţii de mâini
şi să urcăm împreună”, mai trebuie să ştim că drumul pe care îl parcurgem
spre Dumnezeu, întru Dumnezeu, spre mântuire, este întotdeauna un drum
individual. Desigur, fiind călători prin lume, există mereu tovarăşi de drum.
Ei te pot însoţi, te pot îndruma uneori, însă adevăratul tău drum nu-l poţi
găsi ( / pirde) decât tu. Astfel, Richard Bach spunea: “Lumea / Este caietul
tău de exerciţii, / în paginile căruia / tu îţi faci adunările. / Ea nu este
reală, / cu toate că tu poţi / să exprimi realitatea / acolo dacă doreşti. /
Eşti de asemeni liber / să scrii nonsensuri , / sau nimicuri, sau să rupi /
paginile.”9
Acelaşi autor consideră de asemenea că: “Pentru a trăi / liber şi fericit
/ trebuie să sacrifici / înlănţuirea. / Nu este întodeauna un / Sacrificiu
uşor.”10
II. Pilda fiului risipitor; salvarea omenirii din dragoste de fii a Tatălui
iubitor întru mântuire; căci toţi suntem fii lui Dumnezeu, poporul Lui
“Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,
pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” – Ioan 3: 16
Evanghelia dupã Luca. Capitolul 15, versetele de la 11 la 32:
11. El a mai zis: "Un om avea doi fii.
12. Cel mai tânãr din ei a zis tatãlui sãu: "Tatã, dã-mi partea de avere, ce mi
se cuvine." Si tatãl le-a împãrtit averea.
13. Nu dupã multe zile, fiul cel mai tânãr a strâns totul, si a plecat într-o
tarã depãrtatã, unde si-a risipit averea, ducând o viatã destrãbãlatã.
14. Dupã ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în tara aceea, si el a
început sã ducã lipsã.
15. Atunci s-a dus si s-a lipit de unul din locuitorii tãrii aceleia, care l-a
trimis pe ogoarele lui sã-i pãzeascã porcii.
16. Mult ar fi dorit el sã se sature cu roscovele, pe care le mâncau porcii,
dar nu i le da nimeni.
17. Si-a venit în fire, si a zis: "Câti argati ai tatãlui meu au belsug de pâine,
iar eu mor de foame aici!
18. Mã voi scula, mã voi duce la tatãl meu, si-i voi zice: "Iatã, am pãcãtuit
împotriva cerului si împotriva ta,
19. si nu mai sunt vrednic sã mã chem fiul tãu; fã-mã ca pe unul din argatii
tãi."
9
Richard Bach, „Iluzii”
10
Richard Bach, idem
35
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
20. Si s-a sculat, si a plecat la tatãl sãu. Când era încã departe, tatãl sãu l-a
vãzut, si i s-a fãcut milã de el, a alergat de a cãzut pe grumazul lui, si l-a
sãrutat mult.
21. Fiul i-a zis: "Tatã, am pãcãtuit împotriva cerului si împotriva ta, nu mai
sunt vrednic sã mã chem fiul tãu."
22. Dar tatãl a zis robilor sãi: "Aduceti repede haina cea mai bunã si
îmbrãcati-l cu ea; puneti-i un inel în deget, si încãltãminte în picioare.
23. Aduceti vitelul cel îngrãsat si tãiati-l. Sã mâncãm si sã ne veselim;
24. cãci acest fiu al meu era mort si a înviat, era pierdut, si a fost gãsit." Si
au început sã se veseleascã.
25. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit si s-a apropiat de casã, a
auzit muzicã si jocuri.
26. A chemat pe unul din robi, si a început sã-l întrebe ce este.
27. Robul acela i-a rãspuns: "Fratele tãu a venit înapoi, si tatãl tãu a tãiat
vitelul cel îngrãsat, pentru cã l-a gãsit iarãsi sãnãtos si bine."
28. El s-a întãrâtat de mânie, si nu voia sã intre în casã. Tatãl sãu a iesit
afarã, si l-a rugat sã intre.
29. Dar el, drept rãspuns a zis tatãlui sãu: "Iatã, eu îti slujesc ca un rob de
atâtia ani, si niciodatã nu ti-am cãlcat porunca, si mie niciodatã nu mi-ai dat
mãcar un ied sã mã veselesc cu prietenii mei;
30. iar când a venit acest fiu al tãu care ti-a mâncat averea cu femeile
desfrânate, i-ai tãiat vitelul cel îngrãsat."
31. "Fiule", i-a zis tatãl, "tu întotdeauna esti cu mine, si tot ce am eu este al
tãu.
32. Dar trebuia sã ne veselim si sã ne bucurãm, pentru cã acest frate al tãu
era mort, si a înviat, era pierdut si a fost gãsit."”11
“Pilda relatată de evanghelistul Luca (singurul care o relatează) în
capitolul 15:11-32, cunoscută ca şi Pilda Fiului Risipitor, este considerată
cea mai frumoasă şi mai profundă pildă care a fost spusă de Domnul Isus.
Pilda este considerată de unii cercetatori ai Bibliei ca fiind "Evanghelia din
Evanghelie". Ea a fost spusă de Domnul Iisus ca răspuns la acuzaţia
fariseilor şi a cărturarilor că El "primeste pe păcătoşi şi mănâncă cu ei"
(Luca 15:2). Ei erau supăraţi, indignaţi, pentru că Domnul Iisus era
înconjurat de o mulţime de vameşi şi păcătoşi. Acuza lor reprezenta un
adevăr, dar Domnul Iisus le-a explicat, prin intermediul acestei pilde, că El
acceptă compania acestor oameni pentru a-şi putea împlini îndatorirea
pentru care venise pe pământ, şi anume, "să caute şi să mântuiasca ce era
11
Biblie, Noul Testament, Luca 15: 11-32
36
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
pierdut", şi nu pentru că ar fi de acord cu felul lor imoral de viaţă.
Mântuitorul dorea să le arate şi acestora nevoia şi posibilitatea schimbării
vieţii lor prin credinţă şi pocainţă”.12 Căci “Fiul Omului n-a venit să judece,
ci să mântuiască!”, “Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să
fie viu!”, “N-am venit pentru cei drepţi, ci pentru păcătoşi!”, “Nu cei
sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi!”, “Veniţi la Mine toţi cei
osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni!”, “Pe cel ce vine la Mine nu-l voi
scoate afară!” Iar prin jertfa de la Golgota fiecare dintre noi am fost
răstigniţi împreună cu Hristos, iar omul cel nou (considerat a fi născut din
nou, după cum Iisus a biruit moartea, prin biruinţa lui, şi noi biruim
păcatul) trăieşte acum prin Hristos, schimbat în tot ceea ce însemna pentru
el viaţa pe care a dus-o până atunci, care e acum una nouă. Deşi este o
încercare grea, pe care puţini reuşesc să o ducă până la capăt (“Intraţi pe
poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la
pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. / Dar strâmtă este poarta, îngustă
este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. – Matei 7: 13,
14”), Iisus ne mai spune că “toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu” –
Matei 19: 26, pentru a ne da nădejdea că prin credinţă vom avea sprijin. El
este alături de noi.
Astfel ne este deschisă o portiţă spre cer, deschidere care a devenit
posibilă doar prin jertfa de la Golgota, jertfă prin care sunt spălate păcatele
întregii omeniri. Căci cine poate sta drept în faţa lui Dumnezeu? Însăşi
Scriptura spune că nu există nici măcar un om care să nu fi păcătuit
niciodată, nici măcar unul şi că cu toţii suntem lipsiţi de slava lui
Dumnezeu; totuşi, Dumnezeu, îndurându-se ca un Tată iubitor de copiii săi,
şi-a trimis Unicul Fiu, pentru ca oricine va crede în El, să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică. Umanităţii, din dragoste de om, îi este promisă veşnicia
(viaţa veşnică).
Căci, într-adevăr, din pilda fiului risipitor, ceea ce impresionează
profund este dragostea tatălui, (însuşi Iisus ne-a spus: “Şi care tată dintre
voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da o piatră? Ori, dacă cere un
peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? / Sau, dacă cere un ou, să-i dea o
scorpie? / Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor
voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor
ce I-L cer”13), dragoste care indiferent de ce face fiul, nu-l părăseşte
niciodată; de fapt, dragostea, aşa cum ne arată cuvântul lui Dumnezeu,
“…este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu
pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie ,/ nu se poartă
12
www.crestinul.org
13
Biblia, Noul Testament, Luca 11: 11 – 13
37
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău ,/ nu
se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, / acopere totul, crede
totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. / Dragostea nu va pieri niciodată.”14
“Fiul risipitor este însă un om obişnuit, un om ca mulţi alţii, un om care
s-a depãrtat de bine şi s-a scufundat în rele, un om care nu a ţinut seama de
tatãl sãu dar care, când a ajuns la necaz, şi-a adus aminte cã are un tatã.
Poate cã lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul
risipitor: şi-a adus aminte cã are un tatã. Când a plecat, nu i-a pãsat cã are
un tatã! Când a rãtãcit, nu ştim cât s-a gândit cã are un tatã. Dar când a
ajuns într-o situaţie grea, şi-a adus aminte cã are un tatã! A ştiut despre tatãl
sãu cã este aşa cum trebuie sã fie un tatã, cã are inimã de tatã.”15
Se consideră că pilda fiului risipitor poate fi împărţită în cinci părţi:
1. “A avea”
2. Prima tristeţe: Plecarea departe. “Departele”
3. Trezirea
4. Întoarcerea, - Învierea şi Viaţa
5. A doua tristeţe: fratele Fiului16
1. “A avea”
“Tată, dă-mi partea ce mi se cuvinte din avere”; în acest fel “Pilda se
întinde între două repere fundamentale ale ideii şi actului de a avea: a avea
în sens omenesc, în care avutul material poate fi divizat către mai multe
persoane şi a avea în sens dumnezeiesc, antinomic: avutul, prin substanţa sa
dumnezeiască, este inepuizabil, deci în faţa lui diviziunea devine un act fără
sens, iar prin relaţia sa dumnezeiască cu “posesorii” se oferă cu infinita
generozitate lor, - infinita generozitate şi infinirea dumnezeiască în
substanţă permiţând posesiunea acestui avut de către oricât de mulţi
posesori în acelaşi timp, fără pericolul (şi teama implicită) că el s-ar putea
epuiza sau că unul dintre posesori s-ar putea bucura în exclusivitate de
anumite părţi ale avutului în detrimentul celorlalţi: în faţa dumnezeirii şi a
infinirii ei, - mai exact – în momentul în care infinirea este dumnezeiască –
ideea de împărţire îşi pierde sensul, aşa cum ideea de posesiune exclusivă
îşi pierde sensul, fiidcă inepizabilitatea avutului dumnezeiesc permite
tuturor celor cărora aceasta se împarte să-l primească în întregime.”17
Dar orice avere, orice lucru, prin natura lui, nu poate să fie decât ceea
ce este: un lucru. Iar lucrurile prin substanţa lor sunt consumptibile.
14
Biblia, Noul Testament, 1 Corinteni 13: 4 – 8
15
www.nistea.com
16
http://www.observatorul.com – Nedi Gavriliu -
http://observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=853
17
idem
38
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Consumându-şi substanţa, rămâi bineînţeles la fel cum ai fost de la început:
gol. Gol pe dinăuntru. Şi ceea ce nu ştie fiul este că lumea nu îţi poate oferi
ceea ce cauţi. Ceea ce cauţi se găseşte în primul rând înăuntrul sufletului
tău, iar până când nu ştii ce ai în suflet şi încotro te îndepţi, lumea e un
tărâm pierdut. Doar pentru Dumnezeu lumea este creatie, în care uneori
(aici depinde de oameni) se poate desfăta. Creaţia devine împlinită doar
întru oamenii care reuşesc să-l găsească pe Dumnezeu, astfel fiind împlinită
şi misiunea lui Hristos pe pământ, aceea ca prin jertfa sa să fim mântuiţi,
prin sângele lui care ne spală păcatele, făcându-ne curaţi şi astfel putându-
ne apropia de cer. Fără jertfa sa, într-adevăr, absolut nimeni nu ar fi putut
sta în faţa lui Dumnezeu drept, căci cu toţii păcătuim. Iar păcatul ne
îndepărtează de cele cereşti. Lumea, cu toate ale sale constituie un
impediment în mersul omului spre cele sfinte, constituind multe ispite şi
pricini spre păcat. Însă dacă dincolo de lume, reuşeşti să fii în părtăşie cu
Dumnezeu, lumea e doar locul în care aştepţi trecerea spre divin, întru
mântuire, spre o nouă viaţă cerească.
Însă la momentrul în care fiul îşi cere averea de la tatăl său, acesta nu
ştia acest lucru; probabil nici nu vroia să ştie, nu se gândea nici măcar
încotro merge şi ce îşi doreşte să găsească în lume – vroia doar să plece în
lume; e un adevăr general valabil că omul începe să se gândească şi la
altceva în afara lui doar în momentul în care îl ajunge necazul (va fi şi cazul
fiului care se risipeşte prin lume); abia atunci îşi aduce aminte că are un
Tată. Un Tată iubitor, care îl aşteaptă, cu o incumensurabilă şi
inconsumabilă dragoste.
“Pilda Fiului Risipitor începe cu perspectiva omenească pe care o are
fiul, - “Tată, dă-mi (partea din avere) ce mi se cuvine”, fiul risipitor
nedepăşind orizontul omenesc al termenilor posesiunii singulare şi
exclusiv[ist]e, - vrea, omeneşte, o parte (nu înţelege că poate avea întregul) –
o parte care să fie NUMAI A LUI, - bucuria de a avea e dublată şi exultată de
satisfacţia posesiunii exclusive, - o să aibă ceva ce n-o să mai fie a nimănui,
şi se termină cu perspectiva dumnezeiască a părintelui său: “Fiule, tu
totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt”(căci într-adevăr tatăl nu
se limitează la lucruri, la avere, el trăieşte în şi prin dragoste, atât pentru fiul
risipitor, cât şi pentru fratele său). “Tatăl pune dăruirea fără limite, infinitatea
iubirii sale, în termenii infinirii temporale: el se exprimă la “prezentul
dumnezeiesc” – “tu totdeauna eşti cu mine”, între tată şi fiu există o
contopire, într-un anumit sens perihoretică, de care fiul ne e conştient, - tatăl,
în iubirea lui fără margini, extinde contopirea sa cu fiul, a avutului, până
dincolo de marginile timpului, - tatăl nu percepe şi nu gândeşte timpul în
limitările lui, se pulverizează; din această perspectivă, el îşi întinde generos
39
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
fiinţa şi avutul (“toate ale mele” – include şi fiinţa tatălui), în plinătatea şi
totalitatea lor, dincolo de timp, în faţa fiului”.18
Posesiunea pe care doreşte să o aibă fiul asupra averii, este îndeplinită
de tatăl iubitor, doar că nu-i oferă fiului ceea ce caută (imediat ce averea se
consumă, el va ajunge într-un impas). Crede că lumea care stă deschisă în
faţa lui, care trebuie cutreierată îi va găsi un loc al lui, iar mijlocul – averea,
îi va oferi privilegiul sau metoda prin care să se integreze în lume. Doar că
lumea nu îşi croieşte drum în sufletului omului după aceste reguli. A fost
creată să îşi ducă mersul altfel, neţinând cont de individualitatea sau de
sufletul călător, căutător de drum. Tatăl, la cealaltă extremă, nu doreşte
vreo posesiune. El se dăruie. Aşteaptă. Este stăruitor în dragostea lui. Plin
de speranţă. Iar iubind, nu aşteaptă nimic în schimb. Pentru el lumea,
averea, lucrurile nu reprezintă vreo esenţă. Cred că de aceea în momentul în
care fiul îşi cere partea de avere, nici măcar nu resimte pierderea ei. Însă a
pierdut mult mai mult. A pierdut un fiu. Însă în dragostea lui, acesta nu este
un prilej de a-şi pierde sentimentele pe care le are faţă de fiul său pierdut
printre oameni, într-o lume care tatăl ştie că nu-i va oferi răspunsuri; nici
măcar nu va apuca să simtă confortul. Pentru că confortul în lume nu este
dat doar de belşugul desfătărilor, al hranei, al îmbrăcămintei. Şi sufletul are
nevoie de hrană. Însă lumea nu este un izvor de unde să poţi să de adăpi
atunci când eşti însetat. Iar Iisus Hristos ne spune prin Cuvântul lui
Dumnezeu aceasta, arătându-ne totodată şi mijlocul prin care putem să
dobândim viaţa (nu fără ajutorul lui Dumnezeu) “Omul nu trăieşte numai
cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” – Matei 4: 4;
“Nu vă strângeţi comori pe pământ unde le mânâncă moliile şi rugina, şi
unde le sapă şi le fură hoţii; / Ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le
mânâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. / Pentru
că unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră” – Matei 6: 19-
21; “Şi ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde
sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletului său?”; “Nu vă
îngrijoraţi, cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu
privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. / Viaţa este mai
mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. / Uitaţi-vă cu
băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară,
nici grânar: şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi
decât păsările! / Şi-apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să
adauge un cot la lungimea vieţii lui? / Deci, dacă nu puteţi face nici cel
mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte? / Uitaţi-vă cu
băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes: totuşi să spun că
18
ibidem
40
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei. / Dacă
astfel îmbracă Dumnezeu iarba, care astăzi este pe câmp, iar mâine va fi
aruncată în cuptor, cu cât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin
credincioşilor?” . 19Aşadar, ne este arătată calea prin care să putem
dobândi comoara vieţii. Iar Tatăl iubitor are comoara. El este plin de
dragoste, de mărinimie, de înţelegere şi de bunătate.
2. Plecarea departe. “Departele”
“Una dintre marile tentaţii – în fapt, ispite – e aceea a plecării departe.
Omul se mişcă permanent între centriped şi centrifug: mişcat din adânc de
nostalgia asemănării pierdute cu Dumnezeu şi de neliniştea trezitoare din
somnul raţiunii pe i-o dă Chipul lui Hristos pe care-l poartă pe sine şi atras,
pe de altă parte, năucitor şi năuc de instinctul de a se depăşi, care în afara
credinţei în creează doar dubii şi negură, omul alege câteodată acea
variantă a transcenderii de sine care, în loc de Dumnezeu, îl are la capăt pe
Marele Anonim: omul alege să se transceandă pe sine mişcându-se către un
orizont impersonal, pentru omul căzut setea de transcendent nu mai
înseamnă neapărat existenţa unei Persoane în inima şi în spatele acestui
transcendent, – omul “autonom” alege transcendentul anonim, căzând în
mirajului / ispitei gândului ca un transcendent lipsit de persoană”.20
Fiul risipitor, o dată ce şi-a luat partea din avere ce îi aparţinea, “a
plecat departe”. A plecat departe spre a se regăsi, pentru a-i da existenţei
sale efemere un sens, pentru a găsi partea de lume în care să se simtă acasă.
Însă ţinta sa nu este prea bine definită. El a plecat doar departe, un loc
incert, fără semnificaţia unui cămin. Acel departe presupune doar un loc
îndepărtat, undeva, într-un spaţiu nedefinit. Nu-ţi poţi găsi sinele, într-un
spaţiu nedefinit, neidentificat. Trebuie ca mai întâi să ai un loc. Să cauţi un
loc. Căutarea presupune încercări de găsire. Or, fiul nu şi-a definit spaţiul în
care vrea să se să identifice, să aibă un sens, un rost numai al lui, o
împlinire fără de care lumea nu-i va oferi decât veşnicele cutreierări de
colo-colo.
“Departe nu are ca substanţă decât neantul. De aceea în ţara de departe
foamea e inevitabilă: neantul nu poate hrăni pe nimeni, – şi nici nu vrea; se
hrăneşte doar pe sine. Momentul foametei din pildă nu e întâmplător –
odată “digerată” averea fiului, neantul Departelui intră în criză. Odată
dispărută substanţa provenientă din Tatăl, asistăm la o criză a firii:
foametea. Întreaga fire intră, fără să fie conştientă de asta, în aşteptarea
19
Biblia, Noul Testament, Luca 12: 22-28
20
Petre Ţuţea, Tratat de antropologie creştină, Teatrul seminar
41
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Pâinii Vieţii, a Trupului, a Sângelui dumnezeiesc, care avea să apară odată
cu Întruparea Dumnezeului celui Viu”.21
Astfel foamea, într-o lume a neantului, a vidului, a goliciunii de sens,
apare ca una dintre formele / crizele ce lovesc firea (putea să fie vorba şi
despre alte crize / forme ce lovesc firea: despre boală, sau frig, calamităţi
naturale etc.), elemente care te trag înapoi spre lumea din care provii.
Foamea în acestă pildă nu e totuşi întâmplătoare. Pentru că hrana spirituală
odată consumată, fiind obişnuit cu ea (chiar dacă provenea de la tatăl său,
ea exista; chiar dacă fiul nu era demn de ea, totuşi, din dragoste de fiu, tatăl
i-o dăruia, fără a aştepata nimic în schimb, plin de dragoste – căci cine
poate sta drept în faţa Tatălui?), produce dorinţa de a o redobândi, de a te
hrăni din nou spiritual. Iar fără hrană, nu poţi trăi. Astfel, fiul este acum
într-un mare impas, într-o profundă criză din care nu ştie cum să iasă. Deşi
fiul a căutat o portiţă spre libertate, el ajunge într-un cerc închis, fără hrană,
fără casă, fără filiaţie. Depărtarea nu i-a adus ceea ce orbecăind prin
întuneric, căuta. Întunericul nu poate să-ţi ofere calea de ieşire, calea spre
împlinire. Doar mergând pe cărarea luminoasă, în lumină, poţi ajunge la
calea adevărată. Deşi te costă trudă, suflet şi dragoste, alături de speranţă –
pentru că nu de puţine ori cei care caută calea, se lovesc de tot felul de
piedici şi de neputinţe pe drum; ei însă au puterea şi dorinţa de a merge mai
departe, astfel încât nu renunţă, oricâte obstacole li s-ar ivi în drum.
La cealaltă extremă, stă tatăl care are toată dragostea care-l însoţeşte şi
care îi dă speranţă. Iar pentru dragoste nu există departe. Sentimentele nu
cunosc oprelişti, nu cunosc limitări; nici măcar nu le putem stăpâni; ele ne
stăpânesc. Însă atunci când trăieşti în lumină ele nu pot decât să-ţi
încununeze aşteptările şi viaţa. Întru mântuire. Chiar dacă Tatăl a rămas cu
ochii în depărtare, căutându-şi fiul prin întuneric, el nu este lipsit de
speranţă. Pentru că dragostea ce-l copleşeşte nu-l lasă să întrevadă bezna,
neputinţa şi neîmplinirea. El rămâne stăruitor, în lumină. Aşteaptă plin de
speranţă întoarcerea fiului pierdut. Speră că de undeva, din lume, fiul se va
întoarce acasă, acolo unde îi este locul. Cu ochii cercetând zarea, el stă de
veghe, sperând, plin de dragoste şi încredere întoarcerea fiului său. Pentru
că un tată iubitor, nu renunţă, chiar dacă există tristeţi care l-au lăsat
aşteptând în prag.
3. Trezirea
Iubirea Tatălui îi va da fiului puterea de a vedea lumea aşa cum este;
abia acum, fiul are ochii larg deschişi. Şi ce întrezăreşte fiul cu ochii încă
suferinzi de noua lumină ce se iveşte în zorii trezirii din întuneric?
21
http://www.observatorul.com
42
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Iubirea Tatălui.
“Iubirea Tatălui e în el şi dincolo de el. Natura transcendentă, divină a
Iubirii Tatălui o face atotputernică, – Iubirea nu e vulnerabilă la neantul
lacom al Departelui. Ea continuă să sălăşluiască în Fiu, şi în momentul în
care el pierde tot, ea e tot ce i-a rămas: abia în acel moment el reîntâlneşte
această Iubire, – purgatoriul depărtării l-a adus din nou în faţa ei: sentimentul
(şi faptul) filiaţiei nu e pierdut definitiv, fiindcă a sălăşluit în tot acest timp în
Tatăl.
Trezirea fiului are loc în momentul căderii din starea de om: ajunge să-
şi dorească mâncarea porcilor. Ieşirea din iubirea părintelui său echivalează
până la urmă cu ieşirea din condiţia de om, cu căderea sub această condiţie.
Atunci se trezeşte în el “adâncul” (Pr. Galeriu): “Tată, am păcătuit la
cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” – momentul
trezirii are două componente majore: 1. Filiaţia revine în realitatea fiului –
el se adresesează din nou cu “Tată”, – e din nou fiul tatălui său; 2. Păcatul
faţă de tată e exprimat în acelaşi timp cu păcatul faţă de cer, – în fiul Tatăl
său nu e separat de cer, – păcătuirea faţă de Tată e păcătuire faţă de cer, –
TREZIREA FIULUI SE PETRECE ÎN REGISTRU DIVINO-UMAN, –
fiul POATE să vadă din nou, în Iubirea Tatălui şi datorită ei, Cerul –
dumnezeirea. Sentimentul vinei şi căinţei nu se opresc la nivelul relaţiei
omeneşti dintre tată şi fiu: căinţa îl vindecă pe fiu de orbire” (părintele
Staniloae: “căinţa de face transparent la Dumnezeu”).22
În Treptele desăvârşirii, Neagoe arată fiului său care sunt paşii spre a-
l găsi pe Dumnezeu (veacul al XVI – lea): “Că mai întâi de toate, este
tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi pângere, iar
plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele
ce vor să fie, iar această socoteală face dragoste, iar dragostea face sufletele
să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de
Dumnezeu”.
Astfel, odată ajuns în situaţia omului căzut, dar conştient de căderea sa,
fiul începe analiza sa interioară. Iar prin analiza sa interioară, doreşte să ia
măsuri, întrevede portiţe prin care ar putea să iasă din întuneric. Însă
întunericul îl apasă încă, şi îi este destul de greu să se desprindă de el. Apare
căinţa care deschide o nouă poartă spre cer. Însă el ştie situaţia în care se află;
ştie că este robul păcatului, ştie că a păcătuit, că a umblat în întuneric.
Punându-se în situaţia unei reîntoarceri, se consideră nevrednic de a se mai
numi fiu al tatălui său. Condiţia de fiu o consideră nemeritată, nedemnă de el.
Speră că tatăl său îl va primi înapoi, măcar ca argat (în casa tatălui său chiar
şi argaţii au acces la hrana provenită de la tatăl). Flămând (nu doar fizic,
22
idem
43
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
pentru că a pierdut totul), prin conştientizarea condiţiei sale, doreşte să se
reîntoarcă acasă.
Desigur, din poziţia în care se află, fiul nu poate întrezări puterea şi
intensitatea dragostei Tatălui. El speră iertarea, însă consideră că locul său
nu mai poate fi acelaşi. A încălcat reguli, şi-a părăsit locul, a abandonat
casa părintească (probabil că noi, oamenii, nu avem puterea de a vedea
întru totul dragostea unui tată, a lui Dumnezeu; probabil că pentru noi,
iertarea ar presupune un oarecare effort – pentru unii destul de mare (de
exemplu, fratele fiului risipitor) pe care nu toţi am fi dispuşi să-l facem).
Însă dragostea Tatălui este infinită, necondiţionată şi veşnică.
4. Întoarcerea – Învierea şi Viaţa
“Când era încã departe, tatãl sãu l-a vãzut, şi i s-a fãcut milã de el, a
alergat de a cãzut pe grumazul lui, şi l-a sãrutat mult.
Fiul i-a zis: "Tatã, am pãcãtuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai
sunt vrednic sã mã chem fiul tãu." 23
Astfel, tatăl îşi vede fiul venind, încă de departe. El aleargă în faţa lui
şi îl sărută mult. Este evident că tatăl îl aştepta de mai multă vreme, cu
ochii în zare, în speranţa reîntoarcerii fiului pierdut. De aceea îl vede încă
de departe. Şi nu numai că îl vede din depărtare (de fapt, îl vedea
dintotdeauna, chiar pierdut în întunecimea lumii), ci aleargă înaintea lui. Ca
un tată iubitor ce este, nu aşteaptă ca fiul să vină, să-şi ceară eventual
iertare, să-l iscodească, ci în dragostea lui, aleargă înaintea lui, cade la gâtul
fiului şi îl sărută. Dintre cei doi, tatăl este cel care aleargă; fiul se simte
vinovat, mâhnit; nu îndrăzneşte să se comporte ca un fiu. Deşi şi-a venit în
fire pentru a veni acasă, nu consideră că mai poate fi fiu.
Deşi în această pildă vedem că fiul nu a făcut fapte de pocăinţă, ci că
doar “venindu-şi în sine şi cunoscându-şi starea jalnică în care ajunsese prin
depărtarea cu părintele său a atras asupra sa mila şi îndurarea Părintelui său
care cu atâta bucurie şi cu prăznuire l-a primit. Cu adevărat, smerenia şi
pocăinţa iartă multe păcate şi fără alte fapte bune. Ce fapte bune putea să
facă tâlharul răstignit alături de Hristos, când mâinile şi piciorele lui erau
legate? Dar strigarea lui din inimă i-a fost de ajuns: Pomeneşte-mă,
Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta (Luca 23: 42). Iar Mântuitorul
îndată i-a răspuns: “Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23:
43)”.”24
23
Biblia, Noul Testament, Luca 15: 21-22
24
http://paginiortodoxe2.tripod.com – Predică la Duminica a XXXV-a după Rusalii (a
Fiului risipitor); Despre adevărata pocăinţă şi despre milostivirea lui Dumnezeu
44
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
În bucuria sa, tatăl nu numai că îţi primeşte fiul cu braţele deschise, ci îi
redă fiului privilegiile pierdute: „aduce-ţi repede haina cea mai bună şi
îmbrăcaţi-l cu ea”, semnul îmbrăcării fiind acela că face din nou parte din
familia lui Dumnezeu, „puneţi-i un inel în deget”, ca semn al autorităţii, şi
de asemenea „încălţăminte în picioare”, ca o dovadă a bunăstării.
Îmbrăcarea, ca simbol, reprezintă schimbarea omului vechi, cu cel nou,
semnificând învierea şi viaţa. Astfel, în Biblie, ni se spune: „Căci voi aţi
murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos Dumnezeu. / De aceea,
omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţenia,
patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli. / Dar acum
lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de
clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. / Nu vă
minţiţi unii pe alţii , întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele
lui, / şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă,
după chipul Celui ce l-a făcut. / Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici
tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici
slobod, ci Hristos este totul şi în toţi. / Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui
Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare,
cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă
unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul
pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. / Dar mai presus de
toate acestea, îmbrăcati-vă cu dragostea, care este legătura
desăvârşirii”.25 Astfel îşi îmbracă Tatăl iubitor fiii săi. Şi nu numai că îi
îmbracă, îi primeşte înapoi în casa părintească, şi se veseleşte cu ei, de
bucuria reîntoarcerii. Astfel, tatăl din pildă, în marea sa bucurie, bucurie
firească de altfel la un tată, pentru că „fiul meu era mort, şi a înviat; era
piedut, şi a fost găsit”, îşi primeşte fiul cu mare sărbătoare: cere să se taie
viţelul cel gras, pentru a se veseli şi bucura cu toţii, pentru a-şi manifesta
fericirea reîntoarcerii fiului său. Căci fiul său era, mort, şi iată că acum este
viu, fiul său a fost pierdut, dar iată că a fost regăsit. Ce bucurie mai mare
putea să aibă Tatăl, care a stat cu ochii pironiţi în zare, aşteptându-şi fiul,
plin de speranţa reîntoarcerii, care iată că s-a produs?
În Geneză, ne este prezentat Isaac, care avea doi fii: Iacov şi Esau.
Tatăl dorea să-şi binecuvinteze unul dintre fii, iar în alegerea sa, a fost ales
Esau. Iacov însă, ajutat de mama sa, reuşeşte să-şi înşele tatăl şi să
primească binecuvântarea în locul lui Esau (Biblia ne arată cum Esau este
trimis la vânătoare de tatăl său, pentru a-i pregăti vânatul să-l mănânce,
după care îi spune că îl va binecuvânta; mama fiilor, care doreşte ca
binecuvântat să fie Iacov, aude cererea tatălui, îi pregăteşte acestuia
25
Biblia, Noul Testament, Coloseni 3: 3-5, 8-14
45
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
mâncare şi îl trimite pe Iacov, îmbrăcat în hainele lui Esau şi acoperindu-i
trupul cu pielea iezilor). Fiul risipitor este în aceeaşi situaţie. Astfel, el este
fiul cel neascultător, care iese din voia tatălui, hoinăreşte prin lume, însă
tatăl îl iartă, şi îl îmbracă într-un om nou. La fel suntem cu toţii în faţa lui
Dumnezeu. Astfel, prin jertfa lui Iisus, ne este dată o haină nouă, albă,
curată. Desigur, suntem aceeaşi oameni, dar prin credinţă şi căinţă, Hristos
ne spală păcatele. În Geneză, şi Isaac i-a spus fiului: „Glasul este glasul lui
Iacov, dar mâinile sunt ale lui Esau”. Totuşi, Iacov a primit binecuvântarea.
Tot aşa va fi şi la Judecata de Apoi: astfel, glasul ne va fi al nostru, dar
îmbrăcămintea ne este acum dată de Iisus Hristos. El ne-a oferit o haină
nouă. Însă trebuie să ţinem cont că nu doar titlul de fiu al lui Dumnezeu sau
haina care ne-a fost dăruită ne face pe noi, oamenii să ne simţim şi să fim
într-adevăr fii ai lui Dumnezeu. Fiii lui Dumnezeu, trebuie ca prin viaţa lor
trecătoare prin lume, să aducă roadă pământului şi cerului, pentru a putea fi
copii ai lui Dumnezeu. Hristos ne-a spălat păcatele, însă mântuirea ne-o dă
roada adusă pe pământ, comportamentul nostru. Astfel, cum am putea ştii,
dacă fiul risipitor, chiar iertat de tatăl, va fi mântuit? Aceasta depinde
exclusiv de el. Tatăl nu va putea să-l mântuiască, el a putut însă să-l ierte şi
să-l primească înapoi în casa părintească cu o mare dragoste şi dor.
5. A doua tristeţe: fratele Fiului
Fratele fiului risipitor nu poate însă înţelege sentimentele de dragoste
ale tatălui. Astfel el nu poate înţelege cum tatăl şi-a putut ierta cu atâta
uşurinţă fiul risipitor, fiu care l-a dezonorat şi i-a produs atâta suferinţă.
Cum a putut tatăl să fie atât de bun cu fiul care i-a produs atâta durere,
suferinţă şi aşteptare, deci comportându-se cu tatăl atâta rău? Prin
înţelegerea eronată a sentimentelor tatălui, fiul cel mare nu doreşte nici
măcar să intre în casă, să participe la sărbătoarea din familie organizată de
tatăl iubitor.
Fiul cel mare nu doreşte nici măcar să-şi vadă fratele, acum schimbat
complet, un om plin de regrete, umilit şi plin de căinţă pentru tot ce a făcut.
El nici măcar nu a îndrăznit să se numeacă fiu, atunci când a hotărât să se
întoarcă acasă. Se mulţumea să fie un simplu rob în casa tatălui, condiţia de
fiu considerând-o nemeritată şi fără posibilitate de realizare.
Însă fiul, în mâhnirea şi jignirea sa, nu vede dincolo de toate lucrurile,
sentimentele tatălui său. Tatăl îi spune: “Fiule, tu totdeauna eşti cu mine, şi
tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru
că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit”. Aşadar,
prin bucuria şi veselia tatălui pentru fiul risipitor, nu înseamnă cu nu-l
iubeşte şi pe fiul cel mare. Tocmai că toate ale sale sunt ale fiului său, iar
acesta este întotdeauna cu el. Prilejul de bucurie este dat de reîntoarcerea a
46
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ceea ce a fost mort şi pierdut; deci cum putea tatăl să nu te bucuri de înviere
şi de regăsire? Însă în tristeţea lui nefirească, fiul cel mare nu vede
dragostea tatălui.
Fiul cel mare vede numai munca şi truda (“de atâţia ani îţi slujesc”) pe
care a dus-o an de an, însă nu vede că munca prestată a fost în primul rând
în folosul său, pentru că tatăl îi spune că toată averea sa îi aparţine lui, deci
munca a realizat-o în primul rând pentru sine şi ea nu are cu nimic de a face
cu dragostea manifestată de tatăl.
Însă fără dragoste, viaţa este searbădă, o zilnică luptă şi muncă
istovitoare fără nici o bucurie, fără nici o împlinire sufletească. Şi fără de
ea, oricât de bogat ai fi, totul este o zădărnicie şi goană după vânt.
În ura sa, fratele cel mare îi reproşează tatălui că pentru el nu a dat
petreceri pentru a se veseli cu prietenii lui, însă când a venit “acest fiu al
tău, care a mâncat averea cu femeile desfrânate”, bucuria este fără seamăn,
lucru de neînţeles pentru fratele cel mare. El nici măcar nu-l numeşte frate
pe cel întors în familie (familie din care făcea şi el parte), numindu-l doar,
acest fiu al tău (iar nu fratele meu). Prin ura sa, el nu poate ierta, înţelege şi
sărbători.
Ceea ce nu poate înţelege fratele cel mare este de fapt, dragostea. E
firesc, pentru că nu iubea. Iar fără dragostea, căutarea noastră e fără sens.
Iar iertarea este de-a dreptul imposibilă. Cum să poţi ierta pe cineva, dacă
sentimentul care te încearcă nu de decât ura? Însă un tată, oricât de jos ar fi
fiii săi, oricât de mare ar fi bezna în care trăieşte fiul său, şi oricât de
departe ar fi de el, ne aşteaptă în prag, cu braţele deschise spre îmbrăţişare,
cu dragostea care “acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă
totul” (1 Corinteni 13: 7). Ne aşteaptă acasă, cu haina cea mai bună,
bucurându-se şi veselindu-se de întoarcerea fiilor pierduţi pe cărările vieţii.
De altfel, în Epistola lui Luca, Iisus ne spune: “Tot aşa vă spun că va fi
mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât
pentru nouăzeci de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă”.26
Deci sărbătoarea pentru cel pierdut şi regăsit, mort dar înviat, este pe
deplin justificată. Iar bucuria ce îţi umple sufletul plin în dragoste, nu mai
are nevoie de cuvinte.
Însă, de multe ori, lumea în care trăim, este plină de fraţi risipitori sau
de fraţi ai lui. Horia Aramă, într-o poezie, zugrăveşte acest lucru astfel:
“Risipitori suntem, bunii mei fraţi / Noi timpu-l semănăm ca pe cuvinte / pe
orice sol ne iese înainte; / dăm la sătui cât şi la-nfometaţi / şi- atât în sânge
26
Biblia, Noul Testament, Luca 15: 7
47
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ne-a pătruns risipa / c-am şi uitat cum se măsoară clipa. / Iar anii cad
ghilotinaţi.” (1965)27
În Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri: 1929 – 1947, Constantin Noica
priveşte viaţa creştinului dincolo de Cuvânt, învăţătură sau dogmă, “pe
măsura de totdeauna a omului.” Astfel polii vieţii sunt consideraţi de Noica
a fi: fiul risipitor şi fratele său. “Între aceste două capete se petrece viaţa
noastră creştină, cu triumfurile, dar mai ales cu impurităţile sale”.28
“Fiul risipitor greşeşte pentru că ignoră. Nu cunoaşte încă pe Dumnezeu
şi, într-un sens, se ignoră pe sine. Pleacă în lume ca să se caute. Ca să-L
caute. Va păcătui mult? Da, va fi numai păcat: sete, curiozitate, ardere. Dar
norocul său e tocmai că ignoră. Tot păcatul lui de rătăcitor prin lume ţine de
neştiinţă, adică de nevinovăţie. De aceea tatăl îl iartă. Şi cine ştie dacă
Dumnezeu nu-l mântuie?
Fratele fiului risipitor greşeşte pentru că ştie. Cunoaşte pe Dumnezeu şi
se cunoaşte pe sine. Trăieşte după poruncă; de i se va porunci mult, se va
supune mult. Dar ştie că se supune. Ştie că este numai supunere. Tot
păcatul lui de fiinţă stătătoare şi ascultătoare stă în aceasta – că, alături de
faptă, are şi cunoaşterea faptei sale. Cum poate fiul risipitor primi ceva de
la tatăl, când el, fratele care se ştie bun, n-a primit încă totul? De aceea tatăl
nu-l răsplăteşte. Şi cine ştie dacă Dumnezeu îl mântuie?”29
Astfel, atât fiul risipitor cât şi fratele său, sunt impuri. Doar că fiul
risipitor greşeşte din ignoranţă, din neştiinţă, din nevinovăţie. Cu toţii
încercăm să căutăm acel ceva care ne va salva, care ne va da un alt sens,
sens pe care nu încetăm să-l căutăm, indiferent câte piedici se vor ivi în
drum. Doar că fiul risipitor a căutat în întuneric, într-o lume în care nu-ţi
poţi găsi individualitatea prin mulţime. Salvarea e a fiecăruia, e personală, e
interioară, e intimă. Cine dintr-o lume întreagă îţi poate salva sufletul? Sau
cine poate să ghicească, să intre în tumultuoasa sferă a sufletului altuia,
spre a putea într-adevăr găsi acolo toate temerile, tenebrele, sentimentele şi
dorinţele noastre? Şi cum ne va putea altcineva salva? Doar noi, individual
ne putem regăsi şi salva.
Fratele fiului însă, s-a găsit. Impur cum este, se cunoaşte. Ştie care este
rostul lui şi ce anume face şi caută în această lume. El ascultă; e supus.
Munceşte. Acesta este rostul pe care el l-a făurit. Încearcă să se comporte
după norme, după reguli. Însă care este regula care guvernează sufletul? Şi
cum poţi, conform unor norme, reguli, practici să te regăseşti? Pentru că
27
Horia Aramă, Fiul risipitor nu se mai întoarce, Editura Hasefer, Bucureşti, 2004
28
Constantin Noica, Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri: 1929 – 1947, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 269
29
Constantin Noica, idem, p. 269
48
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
suntem cu toţii diferiţi. Chiar existând o “regulă de aur”, ea nu poate să
funcţioneze pentru o întregă lume. Iar munca şi truda cu care se înjugă fratele
fiului, cred că nu este decât o fugă de el, o evadare; încearcă să iasă, să se
regăsească, confomându-se unor norme. El spune: “Iată, eu îţi slujesc ca un
rob de atâţia ani”, însă nu înţelege că tatăl nu-i cere de fapt aceasta. În fond,
munceşte pentru sine, pentru averea personală. Ceea ce îi lipseşte fratelui este
dragostea; cu siguranţă, dacă dincolo de truda şi de munca sa, el ar putea iubi,
ar fi salvat. Însă ura îl ţine departe de uşa care dă spre poarta vieţii veşnice.
Uşa va sta pururi închisă atâta timp cât încă el nu va putea iubi. (“Căci din
prisosul inimii vorbeşte gura” – Matei 12: 34 – prisos care însă fratele fiului
încă nu l-a cunoscut, nu l-a dobândit; de aceea vorbele lui sunt atât de aspre
la adresa tatălui; el se simte trădat, atunci când el este, alături de fratele său,
iubit de tatăl – “toate ale mele sunt ale tale”; toate, mai puţin dragostea, pe
care tatăl deşi îl copleşeşte cu dragostea lui, fratele nu o poate simţi; pentru
că el nu iubeşte).
Însăşi Scriptura ne spune, prin intermediul Domnului Iisus Hristos care
sunt cele dintâi porunci: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. / Aceasta este cea dintâi, şi
cea mai mare poruncă. / Iar a doua, asemeni ei, este: “Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi.” / În aceste două porunci se cuprinde toată
Legea şi Proorocii.”30
Însă fratele fiului nu cunoaşte dragostea. El nu iubeşte. El este prins în
respectarea unor norme (este bine să muncesc), însă nu numai că nu-şi
iubeşte aproapele, nu-şi iubeşte nici măcar însuşi fratele. De aceea nu
înţelege nici dragostea tatălui. Oricum, în general dragostea este un
falsificator de valori; ea nu ţine în fond de valoare, nu poţi măsura valoarea
atunci când iubeşti. Dragostea este în fond un imbold al inimii. Iar nu
întotdeauna cei pe care îi iubeşti sunt demni de iubit; iubeşti pur şi simpu;
nu există raţiune pentru a iubi. Fratele fiului risipitor nu ştia însă, şi mai
mult, nu simţea, inima lui nu era deschsă. De aici toată deznădejdea şi
mâhnirea lui, în fond fără temei.
“Ce-i face pe fraţi atât de vii? Poate dublul acela instinct, despre care
spunea odată Keyserling că însufleţeşte toată existenţa noastră ca oameni:
Foamea originară şi Frica originară. Căci fiul risipitor stă sub semnul foamei; e
înfometat de lume, de noutate, de cheltuire. Iar fratele fiului risipitor stă sub
semnul fricii; se teme să nu piardă, se teme să rişte, se teme să dea. Şi iată-i pe
amândoi, faţă în faţă, după ce unul a ocolit lumea şi celălalt şi-a îngrijit propria
sa grădină – iată-i acum, ca două feţe ale vieţii înseşi.
30
Biblia, Noul Testament, Matei 22: 37-40
49
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Nu-i vedeţi pe ei, peste tot? Mi se pare, câteodată, că-i pot vedea şi-n
Marta şi Maria. Marta e ursuză, închisă, vrednică, fireşte, nemulţumită ca
fratele. Şi Maria e risipitoare ca fiul. Dar destinul fiului risipitor e să se piardă
în acţiune, pe când Maria se pierde în contemplaţie. E, între ei, toată distanţa de
la spiritul masculin la spiritul feminin. Încolo însă – sunt aceeaşi.
E o întreagă lume în fiul risipitor şi fratele său. Şi e atât de plină viaţa de ei,
încât nici unul nu poate fi judecat etic. Fratele bun încorporează etica; dar
singur fiul risipitor ar putea scrie una. Căci etica e o simplă perspectivă asupra
vieţii, şi creştinsmul-viaţă nu s-a acoperit niciodată cu o singură perspectivă.
Parabola fiului risipitor e parabola fiului şi a fratelui.
E parabola celor doi copii, care sunt copiii pământului.”31
Desigur, dacă fratele fiului risipitor trecea peste morala existentă în lume,
peste norme, reguli de altfel impuse, şi reuşea să stea singur cu sine şi să
caute răspunsuri în inima sa, cu siguranţă lucrurile stăteau altfel. Lumea ar fi
putut prinde pentru el un alt sens, un contur; în fapt, sens, pentru că până
atunci deşi credea că-l găsise, totul s-a prăbuşit o dată cu reîntoarcerea
fratelui său din lume.
Nici fiul însă nu şi-a găsit un loc în lume. Pentru că el nu şi-a definit
spaţiul unde vrea să ajungă, scopul, obiectul căutării. Negăsind nici un sens
în lume, “îi rămâne să-şi dea el unul, dar s-a deprins prea mult să fugă de
toate, spre a se gândi la aşa ceva. Maladia lui este lipsa, de care nu e nici
măcar conştient, a generalului […]. Dacă ar fi ştiut de vreun general prin care
să se împlinească, ar fi putut rămâne acasă, ori ar fi plecat în căutarea lui
anume; şi chiar dacă nu l-ar fi găsit, ar şti măcar pentru ce ajunge să păzească
porcii. Dar el nu ştie, în materie de general, decât de cel de acasă, pe care l-a
părăsit, şi de aceea, în clipa în care are nevoie de ocrotirea unuia, se întoarce
la ai lui. S-ar fi putut întâmpla să trăiască în palate, în loc să păzească porcii;
el tot s-ar fi întors, dacă era cinstit cu sine. Căci e bolnav, în plină tinereţe şi
vlagă. Şi-a purtat maladia peste tot în lume, şi acum se întoarce să sufere mai
departe, dar sub alinarea părintească, măcar. Totuşi, nici lui, nici fratelui, care
suferă de altă maladie, tatăl (generalitatea familiei) nu le va putea da mai
mult decât alinarea.”32
Cu toate că amândoi au încercat să-şi găsească un sens în lume, nici
unul nu l-a găsit. Pentru că lumea deschisă înaintea ochilor noştri nu ne dă
niciodată răspunsuri (doar eventual, întrebări). Tot ce căutăm se află de
fapt, înlăuntrul nostru, iar nu în lume. Lumea e doar spaţiul în care ne
încununăm regăsirea. Însă nu are deloc de a face cu ea. Toată viaţa unui
31
Constantin Noica, idem, p. 270
32
Constantin Noica, Şase maladii ale spiritului contemporan, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993, p. 42-43
50
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

creştin se desfăşoară în fapt între el şi Dumnezeu; nu a fost niciodată între

el şi lume (ci doar între Dumnezeu şi intimitatea noastră). BIBLIOGRAFIE:
“Dar mai există pentru noi lume? Mai există Dumnezeu? Dacă el
înseamnă ceva, nu poate fi decât intimitatea noastră, acel “ce e mai adânc în • Biblia (Vechiul Testament şi Noul Testament)
noi decât noi înşine”. Iar acum un asemenea gând nu te trimite îndărăt, la • Constantin Noica, Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri: 1929 – 1947,
lume şi Dumnezeul bisericii, ci te îngroapă mai mult în tine, unde e şi Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
puţinătate, şi plinătate.” 33 • Constantin Noica, Povestiri despre om. După o carte de Hegel,
Aşadar, doar în “puţinătate” dar “plinătate” putem să ne regăsim. E Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980
un exerciţiu individual, care ne priveşte pe fiecare în parte. Doar căutându-l • Constantin Noica, Şase maladii ale spiritului contemporan, Editura
pe Dumnezeu putem să-l şi găsim. El cu siguranţă ne aşteaptă. Depinde de Humanitas, Bucureşti, 1997
noi să ne împlinim. • Horia Aramă, Fiul risipitor nu se mai întoarce, Editura Hasefer,
Care dintre noi suntem fiul risipitor şi care dintre noi fratele său (pilda Bucureşti, 2004
nu oferă o soluţie de mijloc: eşti fie fiul risipitor, hoinărind prin lume, fie • Andrei Marga, Religia în era globalizării, Editura Fundaţiei pentru
fratele său ascultător, însă cu inima împietrită)? Studii Europene, Cluj – Napoca, 2003
În lumea în care trăim, cu toţii suntem fie “fii risipitori”, fie “fratele său”,
• Richard Bach, Iluzii. Pescăruşul Jonathan Livingstone
fie “fii întorşi acasă”, la Tatăl iubitor, care ne aşteaptă cu o infinită dragoste.
• Petre Ţuţea, Tratat de antropologie creştină, Teatrul seminar
Într-o lume globalizată (în care există foamete, nedreptăţi, boală, crize
• Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco
economice, politice, războaie, într-o lume în care se caută o speranţă) spre
religie se îndreaptă aşteptările celor mai mulţi oameni. E şansa noastră de a
SITE-URI:
ne întoarce acasă, nu ca robi, ci ca fii. Şi e un privilegiu dumnezeiesc să te
poţi numi şi să te poţi simţi cu adevărat fiul lui Dumnezeu. Pentru că odată
cu sacrificiul de la Golgota, Isus Hristos a adus mântuire întregii lumi, nu • http://www.observatorul.com
doar unui popor ales. Căci Iisus a venit pentru fiecare om; înaintea Lui • www.goecities.com
suntem acum cu toţii poporul lui Dumnezeu, fiii săi. Şi desigur, a venit în • www.adevărul.org
special pentru cei care au trebuinţă de El, pentru cei păcătoşi, nu pentru cei • www.nistea.com
drepţi. Dar oricum, cine se poate considera drept în faţa lui Dumnezeu? • www.ierodianonvisarion.ro/predici/index.php
În speranţa regăsirii, reîntoarcerii acasă, fie ca Dumnezeu să îndrepte • http://paginiortodoxe2.tripod.com
paşii întregii lumi spre mântuire. • www.ucenici.ro
Am ales o temă religioasă datorită impactului deosebit de important pe • www.creştinul.org
care o are religia în societate, iar pilda fiului risipitor o consider • www.noul-ierusalim.ro
reprezentativă pentru fiecare om şi de asemenea un fundament pentru
culturalitatea modernă.

Cerc.şt.Alexandra Pop
Institutul Hyperion, Cluj-Napoca

Ing.dipl.Gabriel Marius Pop

Director executiv, Centrul Artemis, Cluj-Napoca

33
Constantin Noica, Povestiri despre om. După o carte de Hegel, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1980, p.220
51 52
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

DISCRIMINAREA FEMEII ÎN LIMBAJ

Dacă judeci oamenii nu mai ai timp să-i şi iubeşti.

Maica Tereza

Evidenţierea capcanelor lingvistice prin care se realizează discriminarea

Adevărata sărbătoare este atunci când un suflet admiră
un alt suflet, precum şi în momentul în care devine el
însuşi capabil de admiraţie, chiar fără a avea cine să-l
contemple.
Azir
femininului în limbaj, constituie una dintre temele predilecte ale discursului
feminist. Nu voi aminti teorii ale discriminării, căci ele reies mai cu seamă
din exemplificările următoare; ceea ce este evident este faptul că toţi suntem
conştienţi de aceste diferenţe, dar nu le teoretizăm, părându-ni-se „normale”,
iar ceea ce este prea normal sau prea banal, nu mai atrage atenţia.
Pentru a concretiza introducerea, pornesc analiza de la două texte reliefând
pentru început discrepanţa lingvistică a diminutivării substantivelor masculine
şi feminine:
Am stat la o cafea cu un vecin care este poştăruţ. El m-a îndrumat spre
cabinetul unui doctoruţ foarte competent. Casieruţul cabinetului medical este
un bun prieten de-al lui. L-am rugat pe chelneruţ să ne aducă urgent nota de
plată. Cred că dacă nu aş fi un bun şoferuţ, nu aş mai fi reuşit să ajung atât de
repede la locul respectiv.
Deşi s-au respectat regulile diminutivării în limba română, acest text
poate rămâne doar la nivel de exerciţiu cu conotaţie cel mult ilară.
Am stat la o cafea cu o vecină care este poştăriţă. Ea m-a îndrumat spre
cabinetul unei doctoriţe foarte competente. Casieriţa cabinetului medical
este o bună prietenă de-a ei. Am rugat-o pe chelneriţă să ne aducă urgent
nota de plată. Cred că dacă nu aş fi o bună şoferiţă, nu aş mai fi reuşit să
ajung atât de repede la locul respectiv.
Al dolilea text nu mai pare deloc ciudat. Prin ce diferă cele două texte?
În mod evident, prin formele de masculin şi feminin ale substantivelor
alese. În ambele cazuri, acestea sunt diminutive, dar numai al doilea text în
care substantivele sunt feminine, este recunoscut ca fiind acceptabil, şi asta
nu din motive gramaticale, cum ar fi acela că în limba română substantivele
masculine n-ar suporta diminutivarea (bărbăţel, tinerel, însurăţel, ciobănel –
sunt doar câteva exemple alese la întâmplare, care dovedesc contrariul), ci
din motive mult mai subtile, de ordin social, care fac din limbaj un
instrument al discriminării.
Nomenclatorul meseriilor –în care sunt preferate formele de masculin ale
profesiilor (operator chimist, laborant, inginer), ignorându-se faptul că
multe dintre aceste meserii sunt practicate în mod egal , iar unele
preponderent de către femei. Normal ar fi să apară în nomenclator ambele
forme, de masculin şi de feminin.

53 54
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Modul de adresare în actele oficilale conform recomandărilor gramaticii
este la masculin, chiar dacă se adresează unei femei: doamnă director,
doamnă inginer, doamnă ministru, şi nu aşa cum ar fi logic: doamnă
directoare, doamnă ingineră, doamnă ministră.
În vorbirea uzuală numele unor meserii sunt diminutivate, însă în cazul
în care sunt practicate frecvent de către femei (poştăriţă, chelneriţă, şoferiţă,
casieriţă). Faptul că diminutivarea nu se aplică şi profesioniştilor bărbaţi
(chelneruţ, şoferel, sudorel, casieruţ) dovedeşte că este vorba de o diferenţă
legată de sexul celui care profesează meseria respectivă şi nu de o inocentă
diferenţă, ci de o reală discriminare. (Grunberg, 1997,30)
Diminutivarea aplicată profesiilor atunci când sunt exercitae de femei nu
este, aşa cum s-ar crede o formă de alint, care exprimă simpatia faţă de ele,
ci o formă de diminuare a importanţei lor, un refugiu (inconştient) al
acelora care nu au reuşit să-şi domine resentimentele.
Interesant de observat este faptul că niciodată diminuarea nu se aplică în
cazul autorităţii, adică al acelor meserii şi persoane care au putere socială
şi/sau economică. Nu se spune poliţistică, judecătoriţă, senatoriţă,
avocăţică nici patroniţă, directoriţă, femeiuţă de afaceri. Acolo unde apare
autoritatea, dispare ironia şi dipreţul. Ceea ce spune clar că departe de a fi
inocente, „drăgălaşele” diminutivări aplicate meseriilor când sunt profesate
de către femei sunt o formă de minimalizare a importanţei acestora şi a
muncii lor, şi că este necesară conştientizarea acestui lucru ca un prim pas
spre o adevărată egalitate bazată pe respectul reciproc al celor două sexe.
Limbajul discriminatoriu nu se rezumă doar la aspectele diminutivale ale
limbii, iar în continuare voi puncta cele mai cunoscute tipuri de limbaj
„diferenţiat”. Este vorba de diversele tipuri de discurs considerate a fi cele
mai elevate şi mai răspândite: discursul filosofic, discursul politic, discursul
teologic, limbajul mass-media şi dincolo de acestea, critica feministă a
limbajului pentru a releva faptul că femeia este desconsiderată în tipurile
cele mai frecvente de exprimare. Şi prin acest aspect, cel al limbii,
subordonarea femeii în societate este evidentă.
Dintotdeauna, discursul filosofic s-a manifestat în toată capacitatea sa
misogină (conceptul de misandrinism este aproape necunoscut) ca şi când,
unica preocupare a bărbaţilor ar fi fost aceea de a discredita ideea de
feminitate şi de a subjuga femeia în viaţa socială, culturală, dar mai ales de
a-i opri accesul în politică şi religie, mai precis repugnarea de la funcţiile de
conducere şi de la accesul la celebrarea ritului. Se ştie că aceste elemente
din urmă (politica şi Biserica) sunt cele mai puternice ramuri sociale şi că
prin ele se poate manipula şi controla întreaga populaţie. Prin înlăturarea a
jumătate din numărul competitorilor sociali (femeile) puterea patriahatului a
reuşit milenii la rând să domine, iar filosofii au ţinut mereu tonul
55
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
discriminării. În continuare am selectat câteva „mostre” ale gândirii
filosofice masculine.
Platon şi-a construit o doctrină androcentrică, preluând de la Hesiod
ideea de Terra Mamă, dar a adus şi „contribuţii originale”, în sensul că dacă
la Hesiod, Terra Mamă era generatoare, dând viaţă aerului, focului, cerului,
Platon o prezintă ca fiind un receptacul pasiv, care primeşte forma
elementelor. Ea este redusă la materia primă a metafizicii. Pentru Aristotel,
egalitatea femeilor spartane cu bărbaţii constituie un pericol social, căci,
spune el, astfel şi sclavii ar putea cere drepturi egale. Oricum, pentru a-şi
reliefa şi mai mult frustrarea în faţa puterii feminine, el declară că şi aşa
„femeile guvernează guvernanţii”. Machiavelli îl completează, afirmând că
femeile aparţin acelei categeorii de gen, incapabile să păstreze un secret,
dar cu posibilităţi înnăscute de a trăda, de aceea ar trebui marginalizate din
viaţa politică. Pericolul feminin constă în înclinarea balanţei politice
datorită factorului „ seducţie”; şi pentru John Knox, femeia conducător este
o anomalie. Ioan Gură-de-Aur este de părere că femeia şi bărbatul sunt
ambii imagini ale lui Dumnezeu, dar femeia e doar o reflectare a unei părţi
a imaginii, în timp ce bărbatul e imaginea absolută. Luther a forţat însă
aceste considerente ducând la extrem misoginismul teologic; el spune chiar
şi cum ar trebui să gândească femeia: „Soţul meu este imaginea
adevăratului şi supremului stăpân Cristos”. Edmund Burke dezumanizează
femeia spunând că e doar un animal dintr-un ordin mai evoluat, în timp ce
Pièrre Joseph Proudhon nu prezintă în legătură cu femeia decât celebra sa
alternativă „menajeră sau curtezană”, ea fiind inferioară bărbatului tocmai
datorită non-masculinităţii. Bărbatul e luat astfel de cele mai multe ori ca
etalon şi reper atât raţioanl cât şi comportamental. Ea e doar „celălalt”-
alteritatea, cum au numit-o Levinas şi Rousseau. La capitolul educaţie,
Fénelon François de Salignat de la Mothe îl depăşeşte în afirmaţii
discriminatorii pe Rousseau, afirmând că trebuie neutralizat prin educaţie
pericolul ca femeile să acceadă la libertate şi autonomie. Nietzsche
caricaturizează adeseori femeia. Pentru el, „bărbatul e făcut pentru război,
iar femeia pentru odihna războinicului”, instrumentalizând femeia,
prostituând-o şi arătând astfel că ea este numai un recipient pentru
spermă.(Collin, 2000, 584) Filosofii au reuşit să transpună în opere
conceptul de discriminare, „argumentând” pe cât se poate inferioritatea
femeii. Limbajul filosofic a reuşit să transpună ideatic debilizarea femeilor,
fapt care a dus în timp la asuprirea acestora.
În mod tradiţional, discursul filosofic a dus la legitimarea inferiorităţii
femeilor şi femeiescului (în asocierea femeie-natură, femeie-materie, femeie-
trup, femeie-imanenţă) şi femininului, văzut ca emoţional, iraţional, sensibil,
56
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
dependent. În contrast cu această perspectivă, bărbătescul şi masculinul s-au
asociat cu spiritualul, raţioanlul, inteligibilul, autonomul. (Braidotti, 1991, 153)
Misoginismul a dominat tradiţia filosofică, fie explicit, fie tacit şi subtil.
Mesajul dominant al marilor orientări filosofice, de la cele antice la cele
renascentiste, moderne şi adesea contemporane, este prin excelenţă patriarhal,
de aceea, între feminism şi filosofie relaţiile sunt complexe şi foarte
controversate. Prin urmare filosofia feministă critică sistematic modul în care
au fost prezentate de-a lungul timpului problematicile femeieşti şi feminine
propunând modelele alternative teoretico-explicative şi alternative de orientare
discursivă: de la ideea renunţării la filosofie, tocmai prin faptul că, în genere,
aceasta a contribuit la legitimarea inferiorizării femeilor, la includerea
problematicii femeilor în abordările filosofice existente, până la revalorizarea
felului în care sunt concepute cunoaşterea şi morala, plecând de la
particularităţile experienţelor femeieşti.
Feminismul ca formă a politicii dedicată schimbărilor sociale, combaterii
reproducerii inegalităţilor sistematice dintre bărbaţi şi femei, are un interes
deosebit în domeniul limbii şi genului pornind tocmai de la rolul complex
pe care îl are limbajul, alături de celelalte practici şi instituţii sociale, în
reflectera, crearea şi menţinerea diviziunilor de gen în societate.
Feminismul are menirea de a modifica accesul la numire şi la definire
prin crearea unui nou tip de exprimare sau a schimbării accepţiunii generale
că numai bărbatul ar fi făuritorul Istoriei, femeia fiind doar veriga biologică
a perpetuării elementului creator masculin. Dihotomia creaţie (bărbat)-
procreaţie (femeie) nu mai poate fi considerată ca valabilă şi nici măcar ca
variabilă. Metafora celebră „history” (istorie)=”his story” (povestea lui),
care trebuie actualiuată în „herstory” („her story”, povestea ei), pentru ca şi
al doilea competitor să-şi câştige dreptul de personaj istoric şi nu numai de
mică amprentă autobiografică pe scena societăţii umane.
Astfel, nu se poate vorbi de un limbaj sexist în sine, ci mai degrabă de
sexism în practica lingvistică. Acest sexism la nivelui uzului lingvistic este
de multe ori susţinut de prescripţiile gramaticii normative. Norma
lingvistică românească recomandă folosirea formei de masculin ca generică
pentru numele de funcţii şi poziţii publice indiferent de genul persoanei.
Astfel că acordul între referent şi poziţie, ocupaţie, făcut întotdeauna la
masculin este justificat prin argumentul corectitudinii gramaticale: în limba
română nu este corect doamna ministră, doamna doctoră etc., se spune de
cele mai multe ori. se pierde din vedere însă faptul că norma lingvistică nu
este atemporală şi imuablilă, ea este elaborată de specialişti care au şi ei
prejudecăţile lor, precum şi o rezistenţă mai mică sau mai mare la
schimbare.
57
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Fundamentală pentru studiul limbajului dintr-o perspectiva criticii
feministe este tema „tăcerii şi a excluderii”, care ridică problema găsirii
unei voci autentice cu care femeile să se exprime.
„Vorbirea” şi „tăcerea” sunt metafore puternice ale discursului feminist
menite să ilustreze modurile în care femeilor li se neagă dreptul si
posibilitatea de a se exprima liber. De-a lungul timpului, genurile
lingvistice asociate femeilor (bârfa, flecăreala, scrisorile, jurnalele) sunt
uzaje ale limbii care ţin aproape exclusiv de sfera privată (spaţiul familial,
comunităţile restrânse). Pe de altă parte, femeilor le este de foarte multe ori
redus sau chiar interzis (în diferite culturi) accesul la registre lingvistice de
prestigiu, cum ar fi limbajul ceremonialului religios, retorica politică,
discursul legal, discursul ştiinţific şi poetic etc. Femeilor le este încă
interzisă practicarea oratoriei liturgice în multe religii contemporane.
Tăcerea nu înseamnă exclusiv lipsa accesului la aceste tipuri de discurs; ea
poate fi determinată de autocenzura pe care şi-o impun femeile, de teama
de a nu fi ridiculizate sau ignorate.
Critica feministă a limbajului şi stilistica feministă au acordat studiului
discursului un rol central, demonstrând modul în care microstructurile
limbajului au legătură cu macrostructurile genului social. Sensurile sunt
construite social, ele reflectând concepţiile grupului dominant (în cazul de
faţă, bărbaţii). Modul în care formele lingvistice sunt investite cu sens în
cadrul discursului este un proces social. De exemplu, în opoziţia lingvistică
cavaler/ fată bătrână, care reflectă aceeaşi realitate (persoane care nu sunt
căsătorite), conţine o derogare semantică pentru femei, care are la bază
credinţa sexistă că statutul de necăsătorită este indezirabil pentru femei.
Discursul femeilor, înglobat de multe ori într-un nebulos discurs feminin, a fost
asociat unui limbaj al emoţiilor, al vieţii private, favorizând aluzia, eufemismul mai
degrabă decât concentrarea logică, evitarea oricărei teorii abstracte.
Discursul masculin este asociat de regulă vieţii publice,fiind considerat
logic, abstract şi direct, foarte persuasiv, arie largă de acoperire şi principii
solide abordate, pe când cel feminin- domenilui privat (familie,copii,
probleme personale, probleme care ţin de binele „sufletesc” al
celorlalţi.Dacă femeile au în cele din urmă acces la discursul public,
îndeosebi la literatură şi cultură, atunci se pune problema acceptării
normelor tradiţionale strict masculine cu privire la teme sau modalităţi
stilistice. Unele feministe au propus găsirea unor moduri de a scrie care să
recunoască şi să încerce să exprime „diferenţa” femeilor. Aceastea nu
înseamnă că ele vor scrie despre lucruri diferite sau că vor reface în
totalitate un stil literar ori chiar limba în sine. Pe de altă parte, în anii ’80,
conceptul de „limbaj al femeilor” (women’s language) lansat de Robert
Lakoff s fost amplu dezbătut.( Oakley, 1972, 178)
58
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
În ceea ce priveşte clasica problemă despre „cine vorbeşte mai mult”,
studiile întreprinse relevă fără echivoc faptul că în grupuri conversaţionale
mixte, bărbaţii vorbesc mai mult şi tot ei sunt cei care întrerup mai des.
În România, o mare şi actuală discriminare lingvistică s-a făcut odată cu
instituirea profesiei de asistent maternal prin care se realizează ocrotirea
temporară a copiilor aflaţi în dificultate; se oferă o posibilitate de
reconversie profesională şi de ieşire din şomaj.
Totuşi sunt de semnalat câteva aspecte contradictorii: la nivel de limbaj
nu se realizează acordul de gen (titulatura este „asistent maternal”, iar
starea de fapt arată că doar femeile adoptă o asemenea meserie);
prevederile legale sunt profund discriminatorii: impun diferenţe între
mamele naturale şi cele sociale (ultimele fiind obligate să urmeze cursuri de
formare şi să primească o acreditare; sunt părinţi temporari); diferenţiază
între femei şi bărbaţi în calitate de părinţi (titulatura corectă ar putea fi
„asistent parental”).
La nivelul limbajului, androcentrismul, se recunoaşte prin trei trăsături
esenţiale: ignorarea femeilor, deprecierea şi stereotipizarea. Ignorarea
femeilor este percepută mai ales prin prezenţa normelor gramaticale şi
lexicale, exclusiv masculine, de la pronumele „ei” generic, până la numele
de ocupaţii şi meserii prezente majoritatea la masculin. Limbajul
androcentric afectează şi percepţiile oamenilor cu privire la care meserii
sunt potrivite pentru cele două sexe (de exemplu prezentarea în presa
românească a deputatelor aproape exclusiv cu referinţă masculină:
deputatul Ioana Popescu – reflectă faptul că o femeie care ocupă o
asemenea demnitate este mai degrabă o derogare de la norma masculină, şi
lingvistic şi social). Lingvistic, femeile sunt descrise stereotip ca obiecte
sexuale, dar şi ca personal domestic. Referirile la femei sunt făcute adesea
prin intermediul caracteristicilor lor fizice, ceea ce se întâmplă foarte rar la
bărbaţi: o femeie este adesea descrisă ca „mamă şi soţie devotată”, în timp
ce bărbaţii sunt caracterizaţi drept inteligenţi, activi şi mai ales în contextul
actual românesc „descurcăreţi”. Un alt caz de stereotipizare prin limbaj este
referirea la femei prin intermediul numelor soţilor: „doamna Ion Popescu”
sau chiar a funcţiilor lor (situaţia mai puţin prezentă în româna
contemporană - jenantul, doamna general - pentru soţia generalului).
Feminizarea unor nume de ocupaţii este de multe multe ori percepută
depreciativ: un poet nu are acelaşi statut cu o poetesă, iar o filosoafă are
conotaţii peiorative pe care nu le are un filosof. Procedeul funcţionează
însă şi invers: un steward este folosit ironic în locul mult mai frecventei
stewardese, ocupaţia respectivă fiind percepută în normative
feminine.(Dragomir, 2002, 27)
59
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Discursul politic, prin decretele pe care le legiferează, încurajează
eliminarea femeii din sfera politică, datorită „incapacităţii” organizatorice,
adoptând teza de bază a discursului teologic care spune că femeia are
nevoie de un cap care să o conducă.
S-a eliminat astfel criteriul practic al reprezentabilităţii, căci la jumătate
din populaţia feminină a unei ţări, în structuri de conducere guvernamentale
nu se mai păstreză proporţionalitatea reprezentării. Femeia în viaţa politică
este o raritate impusă, cel puţin la noi de structurile Comunităţii Europene.
Fără această „obligativitate”, societatea nici nu ar sesiza într-un mod clar
lipsa elementului feminin cu responsabilitate decizională. Înainte de 1989,
femeia era obligată să participe ca membră de partid cu drepturi egale la
deciziile legate de comunitate, dar şi aici ca reprezentantă a mamelor
comuniste şi a muncitoarelor. Femeia nu avea un discurs politic. Era doar
participanta cu dublă normă de muncă (serviciu şi acasă). Participarea ei la
viaţa decizională a comunităţii era aşadar o camuflare a egalităţii, fiind cea
mai puţin egală dintre egali.
Discriminarea femeii şi neglijarea în sfera politică sunt forme ale
eliminării voite şi controlate. Mentalitatea tradiţionalistă nu este capabilă să
descopere şi elementul creator din cel de-al doilea sex, iar muţenia femeii
se poate corecta numai prin autodepăşirea complexului de inferioritate.
În ceea ce priveşte accesul femeii la discursul teologic, problema este şi
mai spinoasă, având în vedere caracterul divin normativ masculin al acestui
tip de expunere publică.
Afirmaţia că teologia este o activitate a întregii Biserici, la care fiecare
creştin este invitat să participe nu a fost cu adevărat reflectată de doctrina
oficială perpetuată de elita clericală masculină. Femeile, care constituie
majoritatea credincioşilor fideli ai Bisericii, au fost în mod sistematic
excluse atât de la îndatorirea autoritativă, cât şi de la cea interpretativă a
teologiei, creându-se astfel un limbaj unilateral-discriminativ şi un discurs
liturgic masculin-sexist.
În 1 Corinteni, 14:33-36 li se spune femeilor( nevestelor, cuvântul
grecesc fiind acelaşi) că trebuie sa tacă în orice comunitate religioasă; mai
curând sunt circumstanţe, nu pe deplin detaliate aici, în care femeilor
măritate li se cerea să nu-şi provoace bărbaţii în timpul slujbei religioase
publice,aşa cum de altfel se cerea tuturor „vorbitorilor în limbă”-
„tălmacilor”, femei ori bărbaţi deopotrivă, să tacă: „Dacă nu este cine să
tălmăcească, să tacă în biserică, şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui
Dumnezeu”. Acesta este textul de bază care elimină femeia din actul
liturgic creştin. Rădăcinile sunt evident iudaice, dar acestea trebuie să ie
depăşite şi chiar au fost depăşite de Reformă care introdus posibilitatea
femeii de a lua cuvântul în altar, fapt considerat inadmisibil în catolicism şi
60
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ortodoxie, cel puţin până în momentul actual, iar eventualitatea non-
discriminării participative cultice pare încă destul de îndepărtată.
Cu toate că există şi texte în Biblie care fac o diferenţiere calitativă spre
femeie, acestea par a fi irelevante pentru clerul patriarhal. Evanghelia după
Ioan, de exemplu, se concentrează în special pe indivizi, persoane adesea
numite, printre care femei ale căror vorbe şi fapte sugerează că în cadrul
comunităţii din vremea lui Ioan femeile nu erau cu nimic mai prejos sau
mai puţin apreciate decât bărbaţii, cel puţin în discipolat. Prin cuvântul
femeii samaritence care susţine o dispută teologică cu Isus, un întreg oraş
este convertit (In, 4:7-42). Mărturisirea lui Petru în Matei, 16:16, care-l face
să fie denumit „piatra” pe care se va pune temelia bisericii creştine, apare la
Ioan ca rostită de gura Martei. În 20:14, nu Petru, ci Maria Magdalena este
cea dintâi care aduce vestea Învierii- devenind apostol între apostoli.
Interesant de reţinut este faptul că în Geneza, 16:13-14, o femeie străină
este singura persoană din întreg Vechiul Testament care de fapt îl numeşte
pe Dumnezeu, în loc să-l invoce simplu ca YHWH. Ea este cea care l-a
numit pe cel care a numit bărbatul. Acest pasaj nu este amintit în actul
cultic, iar cei care studiază textele sacre nu sunt prea dispuşi să scoată în
evidenţă acest mic amănunt.
Cu toate acestea, Biserica discreditează în continuare conceptul de
feminitate, aducând ca exemple vechile texte, în care se leagă prea mult de
latura carnală (şi în principal de menstruaţie, pe care o consideră o boală),
decât de cea spirituală a femeii. Concluzia care reiese din aceste rânduri
este că femeia are doar rolul pasiv de ascultătoare a discursului teologic, de
obiect static, invariabil redusă la tăcere.
Femeia din limbajul mass-media este cel mai nou instrument de
proliferare a elementelor discriminative, prin crearea unui model
obiectualizat
Studiile americane şi europene din ultimii 30 de ani au arătat că
imaginea femeilor în televiziune este tributară stereotipurilor de gen şi
practicilor discriminatorii. Se constată că, în general, bărbaţii apar în
programele de televiziune ca având profesii superioare celor ale femeilor;
bărbaţii sunt avocaţi, femeile-secretare; ei sunt medici, ele sunt asistente;
bărbaţii lucrează în firme mari, femeile în magazine.Portretizarea
incompetenţei (ca apanaj al femininului) se extinde de la denigrare la
victimizare şi trivializare. Femeile celibatare care nu se conformează
modelelor tradiţionale de dezvoltare personală, sunt prezentate la televizor
ca victime sigure ale agresorilor. Casnicele, femeile măritate sunt valorizate
pozitiv deoarece televiziunea preferă să încurajeze rolurile tradiţionale.
Astfel, bărbaţii sunt lideri instrumentali, sunt activi, iau decizii acasă şi la
61
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
seviciu, pe când femeile sunt lideri emoţionali, care rezolvă exclusiv
problemele gospodăriei.
Reclamele de televiziune sunt construite pe aceleaşi coordonate sexiste:
le arată pe femei ca fiind dependente de bărbaţi, supuse, transformate în
obiecte sexuale, neînţelegând cum funcţionează nişte aparate foarte simple,
preocupate exclusiv de gospodărie, aşteptând laudele bărbatului venit de la
serviciu ş.a.m.d.
Imaginile şi reprezentările din publicitate sunt construie astfel pe baza
aceloraşi stereotipuride gen. Femeia este prezentată în majoritatea
covârşitoare a situaţiilor ca mamă sau soţie grijulie, protectoare care se
trezeşte noaptea pentru a-i administra soţului picături nazale sau
medicamente indispensabile confortului său; ea prezintă însă şi maşini
„seducătoare” sau ustensile de bricolaj alături de tradiţionalii detergenţi sau
şampoane.
Într-o cercetare esenţială privind publicitatea şi construcţia feminităţii, E.
Goffman evidenţiază unilateralitatea şi devalorizarea femeii prezentate ca:
-inferioară bărbatului
-limitată ocupaţional
-implicată prioritar în spaţiul domestic (fanatică a detergenţilor etc.)
-ritualizând subordonarea prin postură, privire, zâmbet
Cercetările cantitative privind corelarea dintre actorul publicităţii şi
obiectul promovat au evidenţiat corelaţia cvasiregulată între promovarea
produselor alimentare, cosmetice şi de întreţinere a locuinţei cu un personaj
feminin, spre deosebire de produse bancare, calculatoare şi un actor
masculin.
Pe lângă diviziunea sexualizată a practicii jurnalistice (hard news,
apanajul bărbaţilor şi soft news , potrivite pentru femei), se poate remarca o
arhitectură discursivă diferită: concretă, contextualizată, empatică („human
interest”), în cazul jurnalistelor şi abstractă, raţionalizantă, universalistă în
cazul bărbaţilor.
Accentul pus în corespondenţele de ştiri de pe front, de pildă, asupra
victimelor care sunt „femei şi copii inocenţi” este o formă de limbaj sexist
pentru că nu reflectă faptul că şi bărbaţii civili sunt victime ale războiului în
aceeaşi măsură ca şi femeile sau copiii. În plus, asemenea relatări întăresc
stereotipul femeii „victimă predilectă”.
De fapt, statutul de „al doilea sex”, conceptualizat de Simone de
Beauvoir în urmă cu o jumătate de secol, este în continuare activ prin
perenitatea stereotipurilor şi a conservatorismul lingvistic. Strategiile de
marginalizare a experienţei feminine, cu excepţia abjectului (mama
denaturată, vrăjitoarea, femeia adulteră etc.), sunt dublate de variate
macanisme discursive de invizibilizare:
62
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

- utilizarea numelor generice şi numelor de profesii doar la masculin - public-privat

- înlocuirea identităţii profesionale cu cea de gen Aceste abordări dihotomice (dualiste) sunt supuse criticilor şi deconstrucţiei
- strategii de numire indirectă, adiacentă unei personalităţi masculine în cadrul postmodernismului în general şi postmedernismului feminist în
(soţia lui, amanta lui etc.) particular.
- privilegierea indicilor de aparenţă fizică şi statut marital (tânăra blondă Femeii nu îi este alocat în societate decât umilul rol al celei care primeşte
sau tânăra femeie) şi ocultatrea profesiei informaţia, dreptul la cuvânt fiind extrem de limitat. Se proliferează ideea că
Astfel, prin advertising, semnificaţia s-a dezvoltat într-o formă artistică, femeilor le stă mai bine în casă şi că pe de altă parte sunt mai protejate de
făcând din acest domeniu, probabil cel mai popular obiect pentru analiza conflictelele dintre grupuri sau de cele sociale, dar acesta este doar un
semiotică feministă.(Zoonen, 1994, 70) Această analiză a scos în evidenţă paravan al pseudo-protecţiei. Bine ascunsă în mediul casnic, fără posibilitate
faptul că limbajul mass-media trafichează imaginea şi mai ales identitatea de a reacţiana prin cuvânt, femeia este redusă în continuare la nivelul de
femeii, trivializând-o. aspirantă a drepturilor omului. Chiar şi atunci când protestează (grevele din
Problematica subordonării feminine este foarte bine definită atât în învăţământ, domeniu în care femeile sunt cel mai bine reprezentate,de
limbajul genuin cât şi în cel academic. Discrepanţa de percepţie a rolului exemplu) nu stârnesc reacţia promptă a autorităţilor, ca în cazul CFR-ştilor,
femeii în societate se observă analizând filosofia feministă şi filosofia (în minerilor sau transportatorilor care blochează căi de acces, zone economice
general). vitale sau stârnesc furtuni sociale. Femeile care ies să protesteze nu sunt
Patriarhatul şi-a formulat un limbaj discriminativ pe care l-a dezvoltat în ascultate, ci mai curând parodiate şi neluate în seamă. Discursul feminin este
cele mai importante discursuri, reuşind să influenţeze atât atitudinea chiar atât de neimportant sau pur şi simplu, politica în sistem patriarhal este
masculină (de fiinţă primă, identitară), cât şi pe cea feminină (non-fiinţa, învăţată să ignore această voce?
alteritatea). Femeii i s-a vehiculat că ar avea nevoie de un cap care să o
conducă, nefiind altceva decât un animal dintr-un regn mai evoluat, Cerc.şt.drd. Ancuţa-Lăcrimioara Chiş
cuvântător, e drept, dar imposibil de stăpânit prin educaţie şi cultură, ci prin
dresaj. Colaborator al Insitutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy,
Cluj-Napoca
Limbajul androcentric, profund misogin a reuşit de-a lungul timpului
Doctorand Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca; Facultatea de Istorie
exact ceea ce şi-a propus: crearea unui eu (masculin) şi a unui non-eu
şi Filosofie; Secţia Filosofie
(feminin), identificând femininul cu sinea şi masculinul cu sinele. Sinea
este solidară cu firea, este o problemă, sinele este un cuget, el poate fi doar
uman şi poate „lumina” (cunoaşte) sinea. Gândirea filosofică tradiţională
operează cu dihotomii după modelul A – non-A. Cele mai frecvente
dihotomii întâlnite în filosofie sunt:
- sacru-profan
- invariant-schimbător
- creaţie-procreaţie
- transcendenţă-imanenţă
- cultură-natură
- minte-corp
- intelect-sensibilitate
- raţiune-instinct
- adevăr-eroare
- autonom-dependent
- bine-rău
- puternic-slab
63 64
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

BIBLIOGRAFIE

1. Braidotti, Rosi (1991), Patterns of disonance, Polity Press, Cambridge

2. Oakley, Ann (1972), Sex, Gender and Society, Temple Smith, London
3. Magyari-Vincze, Eniko (2002), Diferenţa care contează. Diversitatea social-
culturală prin lentila antropologiei feministe, Editura Fundaţiei Desire, (Cluj-
Napoca)
4. Devitt, Michael (2000), Limbaj şi realitate. O introducere în filosofia
limbajului, Polirom, Bucureşti Schiţa unei teorii a educaţiei este un ideal măreţ şi nu strică
5. Zoonen, Uesbet van (1994), Feminist media studies, Sage Publications, cu nimic dacă nu suntem în stare să-l în făptuim chiar de
London
îndată. Trebuie numai să nu considerăm chiar de la început
6. Bourhis, Richard (1997), Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri,
Polirom, Iaşi
o astfel de idee ca himerică şi să nu o denunţăm ca un vis
frumos, chiar dacă se ivesc piedici în în făptuirea ei.
7. Grunberg, Laura (1997),Gen şi societate. Ghid de iniţiere, (Editura
Alternative), (Bucureşti)
8. Collin, Francoise (2000), Les femmes de Platon a Derrida. Anthologie Emmanuel Kant
critique, Plon, France
9. Spender, Dale (1980), Man made Language, Routledge and Kegan Paul,
London
10. Brădeanu, Adina (2002), Femei, cuvinte şi imagini: perspective feministe,
Polirom, Iaşi
11. Dragomir, Otilia (2002), Lexicon feminist, Polirom, Iaşi

65 66
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
EDUCAŢIA PAIDEICĂ
MODEL DE INGINERIE A DEZVOLTĂRII UMANE
Pentru a converti omul în Om se cade a nu-l amputa ci a-l exprima lui însuşi,
a oferi un ţel aspiraţiilor lui şi un teritoriu energiilor sale.
A transforma înseamnă totdeauna a elibera.
Antoine de Saint-Exupery
1. Conceptul educaţiei paideice
Educaţia a fost dintotdeauna, în toate civilizaţiile lumii, acel domeniu al
vieţii sociale prin excelenţă practic, ce nu şi-a propus a duce bătălia cu
ştiinţele din „înalta societate” spre a urca în loja academicienilor. Mai puţin
interesată deci asupra discursurilor de tribună, educaţia şi-a luat în serios
numele ce-l poartă cu demnitate peste milenii. Etimologic acesta provine
din latinescul educo, educere, termen care în limbajul uzual are deopotrivă
două semnificaţii. În primul rând el desemnează acţiunea de „a scoate din”,
„a ridica”, „a înălţa”, de unde semnificaţia actului educaţional ca
modificare, transformare, susţinere a trecerii de la o stare (primară,
ereditară sau dobândită pe parcurs) la alta, nou-formată, în lanţul
dezvoltării; imprimarea unei direcţii de acţiune dinspre interior în vederea
armonizării conduitei individuale cu normele sociale, ale comunităţii. În
planul al doilea, acelaşi termen indică acţiunea de „a creşte”, „a îngriji”, „a
hrăni” (plante, animale, oameni), iar de aici educaţia a fost înţeleasă ca
activitate de creare a condiţiilor necesare creşterii (fizice, biologice), dar şi
îngrijirii, dezvoltării psihice, morale şi spirituale. (a se vedea E. Joiţa –
„Pedagogia, ştiinţa integrativă a educaţiei”)
În ceea ce priveşte educaţia paideică, aceasta a fost recunoscută încă
din antichitate ca fiind acea educaţie continuă (de la naştere şi pe toată
durata vieţii), formatoare şi transformatoare a fiinţei umane, deopotrivă
filosofie, religie, ştiinţă, inginerie, mod de a trăi şi a se raporta la lume,
semeni şi univers, o practică neîntreruptă a desăvârşirii prin armonizarea
rostului propriu cu toate aspectele existenţei (cosmice, sociale, natural-
ecologice), prin adoptarea conduitei individuale după Ordinea întregului
Cosmos, prin celebrarea Bucuriei de A Fi, de a participa la creaţia
continuă a lumii şi vieţii
Mulţi dintre autorii contemporani, din ţară şi străinătate în ultimele
decenii şi-au orientat cercetările pe înţelegerea fenomenului educaţional în
contextul mai larg al omului ca fiinţă în continuă transformare, dar în acelaşi
timp ca parte constituentă a unor sisteme de o amploare şi complexitate
67
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
deabia de acum întrezărite (sistemul social – Umanitatea, şi cel ecologic –
Natura terestră)
În acest context s-a înţeles tot mai clar, o dată cu ultimele rapoarte
planetare (ale Clubului de al Roma sau ale diverşilor oameni de ştiinţă către
acesta), şi în contextul acutizării crizelor globale (sociale, alimentare,
medicale, ecologice, economice, spirituale etc) faptul că omul joacă rolul
central în acest ansamblu de cauze distructive şi că numai o schimbare
profundă de mentalitae (echivalentă unei “mutaţii genetice la nivel de
conştiinţă” – cum se exprima în anii ’90 Grigore Sion) poate salva planeta
şi specia umană de la autodistrugere.
Or această schimbare dorită nu se poate realiza eficient nici prin
mecanisme politice, nici militare, nici economice şi (paradoxal oarecum) nici
măcar culturale. Fiindcă toate acestea au căzut pradă tentaţiei consumului şi
supraconsumului (specifică ultimelor secole de supraexploatare a resurselor de
orice natură), inclusiv consumului fiinţei umane. Şi pe bună dreptate, societatea
(chiar dacă prin mecanisme mult mai subtile şi mai rafinate) astăzi
întrebuinţează omul, consumându-l, în loc să investească în dezvoltarea lui şi
astfel să culeagă roadele sale perene. Omul actual este alienat, înstrăinat de
natura sa proprie, de condiţia sa autentică şi anume aceea de “Fiu al
Demiurgului” şi în acest statut având misiunea de a parcurge ucenicia
personală modelând universul exterior, pentr ca în cele din urmă să ajungă la
stadiul în care conţtientizează adevărata oepră de creaţie ce se cere din partea
Părintelui său: modelarea de sine, permanentă şi mereu ascendentă, încadrată
armonic şi sinergic în marele flux de viaţă şi ordine cosmică. Propria
dezvoltare ca fiinţă, alături de sprijinirea celrlalte fiinţe în demersul evoluţiei
lor ca specii şi indivizi precum şi participarea pe scena vieţii sociale la
interpretarea rolurilor primite prin destin sau asumate în baza libertăţii umane,
roluri ce se cer puse în slujba progresului universal al vieţii şi fiinţei. Aceasta
este condiţia naturală, cosmică a fiinţei umane.
Însă Omul contemporan reprezintă o piesă componentă într-un mare
mecanism al producţiei şi al consumului. Iar acest lucru a rămas
neschimbat de sute de ani, chiar dacă avem documente globale (tratate,
convenţii, acoduri etc) ce reglemetează drepturi ale fiinţei umane la
autodezvoltare, la mediu înconjurător sănătos, la armonie în familie şi
societate etc şi chiar la fericire (Constituţia Japoniei). S-au realizat paşi
uriaşi pe calea progresului în dezvoltarea umană şi comunitară, ce e drept.
S-au făcut revoluţii sociale, culturale, ştiinţifice, economice – unele
paşnice, altele armate. Au fost sacrificate milioane de vieţi omeneşti pentru
a traduce în viaţă principii renascentiste, iluministe, socialiste, în măsură să
apropie omul de fundamentul condiţiei sale umane, de umanitatea sa
interioară ce trebuie manifestată în comunitate.
68
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Dar un lucru nu s-a întreprins încă: eliberarea autentică a omului de
orice alte forţe străine, exterioare şi, de multe ori îndreptate împotriva
naturii lui; indiferent că acestea au purtat hainele de gală ale unei biserici,
ale unui stat, ale unei democraţii contemporane, ale unei doctrine sau ideal
etc.; toate mai devreme sau mai târziu s-au lăsat corupte de tentaţia de a se
erija, din protector al omului, în stăpânitor al său, punându-i biruri pe
dreptul de a fi şi răpindu-i astfel şansa de a avea acces la chiar propria sa
existenţă.
Singura modalitate de a proteja fiinţa umană de aceste pericole ale
lumii construite de ea înseşi, este să o ajutăm a prelua controlul asupra
propriului destin. Nu putem schimba lumea peste noapte, fiindcă puterea ei
stă în inerţia exersată de sute de ani, în sistemele construite şi bine
implementate. Paradoxul face că nu putem schimba nici omul; “fiecare –
spunea cândva Marylene Ferguson – stă de pază la o uşă interioară a
sufletului, care nu se poate deschide decât pe dinăuntru”.
Pe de altă parte, a schimba lumea (în sensul de a o face mai bună) fără să
schimbăm omul, se numeşte utopie sau eşec social (şi avem suficiente în
istoria noastră socială). A schimba omul fără să transformăm şi lumea pentru
a o adapta la nevoile sale superioare, la condiţia sa existenţială autentică, se
numeşte crimă cu premeditare, întrucât înseamnă să dăm naştere unui
avorton, unei fiinţe nepregătite să trăiască în mediul ostil propriei naturi, aşa
cum este actuala lume. A dezvolta deopotrivă omul şi societatea, dar în afara
ordinii de desfăşurare a proceselor Vieţii, fără a respecta normele simbiozei
universale, drepturile, condiţia şi entitatea celorlalte Fiinţe conlocuitoare ale
Ecosistemului Planetar, a creat criza globală în care se află omenirea
ultimului secol.
Soluţia, din aceste motive, nu poate să vină din partea structurilor
sociale actuale. Fiindcă ea presupune sprijinirea omului în a-şi recunoaşte
statutul ontologic de fiinţă complexă, deopotrivă natural-ecologică (şi,
implicit, biologică), social-istorică, culturală, individual-unică şi spiritual-
cosmică. Presupune deschiderea spre orizonturi care au rămas străine timp
de două milenii civilizaţiei occidentale; presupune un salt de ordin calitativ
pe nivele superioare de realitate şi complexitate, un salt în dimensiunea
transcendentă existenţei planului fizic aşa cum este cunoscut el în prezent.
Iar actualele ştiinţe, precum şi instituţiile sociale născute sub tutela
acestora, nu iau în considerare decât un singur nivel de organizare a vieţii: cel
direct şi imediat sesizabil prin simţurile inferioare ale fiinţei umane. Dacă ar
fi să luăm numai un singur exemplu (înspăimântător dealtfel) este suficient să
ne gândim că în academiile actuale ale societăţii se află încă la loc de cinste
acel curent intitulat “psihologia behavioristă”, care prin neruşinarea de a se
numi “ştiinţă” continuă a corupe atâtea suflete tinere învăţându-le (şi suntem
69
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
în milemiul III !) acel principiu catastrofal pentru istoria civilizaţiei
occidentale: “ceea ce nu se poate palapa nu există”. Adică adio memorie,
afectivitate, raţiune, intutiţie, imaginaţie, credinţă, etc. În fapt toate valorile
superioare ce definesc specificul fiinţei umane (diferenţiind-o astfel de
clelalte regnuri ale naturii).
Înţelegem acum de ce, fără mustrări de conştiinţă, instituţiile
structurate şi populate cu oameni denaturaţi (creaţi conform acestui sistem
de gândire şi credinţe) îşi legitimează drepturi de a trata fiinţele umane
după modelul aplicat animalelor de povară: le iau toate resursele necesare
dezvoltării individuale, lăsându-le numai pe acele necesare refacerii forţei
de muncă pentru a sluji în continuare în condiţii maxime procesului de
exploatare. Am luat numai un exemplu, din erorile ştiinţei (adică tocmai
cea care are misiunea de a merge înaintea omenirii spre a-i deschide noi
orizonturi luminoase către dezvoltare, progres, evoluţie). Însă în egală
măsură păcatele s-au ţinut lanţ (şi continuă să o facă) şi în alte sectoare nu
mai puţin importante ale organizării comunităţii umane: biserica (instituţia
care i-a furat omului religia – calea prin care el poate să ajungă singur la
Dumnezeu), politica, organizarea statală, justiţia şi drepturile omului,
economia, cultura şi, desigur, educaţia.
Soluţia deci nu poate veni (aşa cum s-a întâmplat, dealtfel, de-a lungul
întregului curs istoric al civilizaţiei occidentale), din partea sistemelor şi
instituţiilor sociale actuale; acestea chiar vor lupta să păstreze monopolul
asupra vieţii şi resurselor fiinţei umane. Soluţia astăzi se oferă omului privit
individual; nu maselor, nu colectivităţii. Ci fiecăruia în parte, atunci când
este pregătit să o primească în ungherul tainic al sufletului său. Şi numai
când vor fi suficient de mulţi aceia care să o înţeleagă şi accepte, abia
atunci ea va lua un trup în realitatea socială. Soluţia aceasta poartă numele
secular al educaţiei paideice, chiar dacă astăzi unii o numesc “educaţie
continuă”, iar alţii “educaţie permanentă”. Ea va avea cu prioritate un
chip transpersonal, o atitudine îndreptată spre respectul profund al
valorilor universale ale vieţii (sub toate aspectele acesteia şi la toate
nivelele de organizare), un fundament transdisciplinar şi o bază ferm
ancorată în sentimentul sacru faţă de comunitatea tuturor fiinţelor din
ecosistemul terestru.
Misiunea îndeplinirii sarcinilor implementării acestei realităţii revine, de
aceea, în primul rând cercetătorilor, acele călăuze ale omenirii născute cu
dorinţa existenţială de a merge mereu mai departe, acele păsări ale
Nemărginirii, care deşi îşi au cuibul pe pământ, îşi dedică întreaga viaţă
zborului şi întrecerii cu Orizonturile (noi am descris pe larg condiţia acestora în
cele trei volume dedicate cercetării transdisciplinare, la care facem, de aceea,
70
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
trimitere: « Fundamentele cercetării transdisciplinare », «Psihopedagogia….»
şi respectiv «Managementul….» ).
Dar în egală măsură şi alţi membrii ai comunităţii, care au anumite
capacităţi, înclinaţii, valenţe sau cel puţin dorinţa de a participa la această
misiune sunt chemaţi (şi chiar datori în faţa Comunităţii umane şi a Vieţii) să-şi
alăture efortul personal, resursele şi o parte din timpul lor în acest sens (dincolo
de obligaţiile sociale sau alte activităţi obişnuite).
Pentru a putea gestiona, însă, cu succes deplin, atât activitatea cât şi
rezultatele ce se obţin în cadrul acestui demers, sarcina şi responsabilitaţile
subsecvente nu pot fi asumate decât de structuri organizatorice, specifice, cu
oameni pregătiţi şi capabili să înţeleagă deopotrivă necesitatea şi modalităţile
concrete de valorificare a descoperirilor, cât şi pericolul pe care acestea îl pot
prezenta dacă ajung în mâna unor persoane ignorante, insuficient de mature (la
nivel de conştiinţă) sau dornice de putere (şi ne referim deopotrivă la «omul
simplu din popor », cât şi la guvernanţii, grupuri de putere, medii politice sau
de afaceri etc).
Fiinţa umană şi educaţia paideică trebuie să se întâlnească în perfectă
libertate faţă de orice autoritate, voinţă sau putere exterioară; şi faţă de
oricine ar dori, sub o formă sau alta să preia controlul asupra entităţii,
destinului sau identităţii unice a fiecărei fiinţe umane. Educaţia paideică va
elibera omul de orice tutelă, inclusiv de sub tutela sa însuşi. Omul de ieri va
dispărea pentru a face loc omului de astăzi, mai integru, mai dezvoltat, mai
emancipat în cunoaştere, înţelegere, virtute, simţire şi trăire. Iar acest proces
este necesar a se produce în viaţa fiecăruia şi în fiecare zi!
* “În cadrul societăţii bazate pe cunoaştere – arăta Horst Sieber –
În prezent şi, potrivit cu necesităţile actuale de dezvoltare ale omului
deopotrivă ca fiinţă, cât şi ca personalitate socială, educaţia paideică revine
pe scena vieţii sociale pentru a se constitui din nou în cel mai important
sprijin oferit acestuia, deopotrivă aici şi acum în realitatea imediată şi
concretă, cât mai ales în viitor, în viitorul dorit, imaginat, creat şi
materializat după cerinţele specifice ale fiecărei individualităţi umane.
„Şcoala – arăta Gaston Berger – nu poate avea decât două scopuri: primul
e să dea copilului cunoştinţele generale de care, bineânţeles, va avea nevoie
să se servească: aceasta este instrucţia. Celălalt e să pregătească în copilul
de azi pe omul de mâine: aceasta este educaţia”.
Misiunea educaţiei paideice este cu atât mai importantă cu cât, din
nefericire, realitatea socială i-a dat perfectă dreptate lui Kant când afirma
că: “…nici academiile nu fac educaţia. N-au făcut-o până acum, iar că o vor
face de acum încolo pentru această nădejde nicicând semnele nu au fost
mai slabe decât astăzi. Prin urmare şi organizarea şcolilor ar trebui să
atârne numai de judecata celor mai luminaţi cunoscători. Numai prin
71
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
străduinţa unor persoane cu vederi largi, care au interes pentru binele
universal şi sunt capabile să conceapă ideea unei stări viitoare mai bune,
se poate înfăptui apropierea naturii umane de scopul ei”(s.n.). Fiindcă
într-adevăr trebuie respectat principiul de bază al artei pedagogice enunţat
de acelaşi gânditor: “…. copii trebuie educaţi nu potrivit cu starea
prezentă, ci cu starea mai bună, posibilă în viitor, a genului uman, adică
potrivit cu ideea umanităţii şi cu menirea ei întreagă” (s.n.).
Aşa cum observa Edgar Faure, Educaţia paideică reprezintă “un
proces al fiinţei care, prin diversitatea experinţelor date, învaţă să se
exprime, să comunice, să întrebe lumea şi să devină tot mai mult ea înseşi.
În temeiul ideii că omul este o fiinţă nedeterminată, el nu se poate realiza
decât cu preţul unei permanente ucenicii. Educaţia îşi găseşte locul la toate
vârstele vieţii şi în multiplicitatea situaţiilor şi circumstanţelor existente.
Este globală şi permanentă şi depăşeşte limitele instituţiilor, programelor
şi metodelor care i-au fost impuse de-a lungul secolelor”.
Viaţa sub toate aspectele ei este supusă schimbărilor, explica Elena
Macavei. “Lumea devine de multe ori, de neînţeles, de neacceptat, devine
chiar ostilă, traumatizantă. Cerinţele cunoaşterii şi informării sunt tot mai
mari, aria de cunoaştere cuprinde civilizaţia la nivel planetar. Răspunsuri la
problemele ridicate de fenomenul schimbării în toate domeniile vieţii
sociale se dau indirect prin ameliorarea distanţării educaţiei de spiritul vieţii
moderne, prin repunerea omului în centrul preocupărilor culturii şi
civilizaţiei, prin imperativul educaţiei permanente”.
învăţării îi revine o însemnătate crescândă. Însuşirea conţinututilor clar
definite pierde din importanţă. Tot mai relevante devin procesele
individuale şi flexibile de învăţare, în care se pune accent mai ales pe
însuşirea cunoştinţelor aflate în permanentă schimbare, pe experimentare
directă, pe îmbogăţire şi verificare. Ne aşteptăm la o dinamică a învăţării
care circumscrie diferitele etape ale vieţii şi întreaga experienţă a omului.
Astfel încât, continuă autorul amintit, <instruirea> nu are drept sarcină
principală transmiterea de cunoştinţe, ci sprijinirea celor care învaţă, în
realizarea unor construcţii, respectiv reţele de cunoştinţe. Auzim, vedem,
înţelegem ceea ce putem, ceea ce intră în universul repertoriilor noastre de
cunoştinţe, experienţe şi chiar mai mult decât se spune, se rosteşte, se arată,
pentru că intervine aşteptarea, nevoia noastră diferită de intenţia celuilalt.
Procesul de învăţare este un act de reflectare doar într-o primă instanţă;
învăţarea nu presupune redarea fidelă a realităţii, ci reprezintă o selecţie, o
interpretare, o integrare de semnale, iar scopul rezidă în realizarea unor
acţiuni eficiente.”
72
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
* Este de datoria fiecăruia în parte a cunoaşte aceste forţe şi a le utiliza
Educaţia permanentă este educaţia pentru o lume în schimbare şi
trebuie să devină o dimensiune a întregii vieţi, mai arată Elena Macavei. Ea
cuprinde întregul mod de viaţă şi totalitatea aspectelor acesteia. Educaţia
permanentă răspunde atât necesităţilor interioare de autodevoltare şi
autoîntreţinere, cât şi solicitărilor exterioare pentru a se adapta la
mobilităţile sociale, ritmului accelerat de dezvoltare al societăţii.
De aceea, sublinia Dumitru Salade “educaţia permanentă este un
principiu, o concepţie, un mod de funcţionare a acţiunii educative, sistem
de obiective şi tehnici educative menite să asigure pregătirea oamenilor
astfel ca aceştia să-şi întreţină necontenit capacitatea de autoinstruire şi
autoeducare. Educaţia continuă include toate aspectele formării omului.
Educaţia permanentă trebuie să favorizeze însuşirea de către orice
persoană a ştiinţei de a deveni şi de a se integra social, să permită
adecvarea omului la ritmul de dezvoltare al societăţii în care trăieşte sau
va trăi”.
* mers lin şi armonios, dar mai ales să fie ferită de pericolele catastrofale ale
În altă ordine de idei, dacă e să ridicăm puţin nivelul eminamente
social al care s-au raportat autorii sus-citaţi, pentru a privi omul şi sub
aspectul condiţiei sale cosmice, aşa cum am văzut în secţiunea anterioară,
educaţia paideică are la bază principiul formulat de Laing: “fără Ontologie
(ca ştiinţă despre fiinţă şi despre existenţă) orice ştiinţă este doar o
minciună şi o înşelătorie a fiinţei umane”.
Pentru că, într-adevăr, ea priveşte fiinţei umane ca o parte
componentă a Marelui Flux de Viaţă, aflat într-o continuă transformare
evolutivă, el însuşi plasat la confluenţa unei game complexe şi multiple
de factori şi influenţe a căror rezultantă mereu fluctuantă determină
direcţia şi orientarea dezvoltării viitoare a fiinţei umane.
Aceste forţe se pot împărţi primar în două mari categorii: Forţe ale
vieţii (sau cosmice) care acţionează din exterior după Legile Universale ale
Naturii, şi, respectiv, Forţe proprii, rezultate din exprimarea capacităţilor
intrinseci fiecărei fiinţe în parte, potrivit cu natura proprie, caracterul,
nivelul Conştiinţei (ca standard de evoluţie a fiinţei la Şcoala Devenirii
Cosmice), Trebuinţele Fundamentale şi Funcţiile active ale Sinelui,
configuraţia Ecuaţiei Existenţiale – care ia în calcul şi fenomenele mixte,
derivate din structura de personalitate, temperament, moştenire genetică
(fiziologică şi psihică) etc. (Noi am tratat aceste aspecte în volumele deja
mintite: “Psihologia Fiinţei…”, “Piramida trebuinţelor umane
fundamnetale”, “Fundamnetele consilierii în managementul calităţii vieţii şi
condiţiei umane”).
73
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
constructiv, atât cele interioare (ce trebuie configurate şi dezvoltate
corespunzător), cât şi cele exterioare (spre identificarea momentului celui
mai oportun pentru îndeplinirea fiecărui act al vieţii).
Pentru că în viziunea educaţiei paideice, omul este un corăbier pe
marea devenirii. În baza destinului individual, el şi-a trasat o Călătorie pe
care trebuie să o intreprindă (este misiunea vieţii sale prezente). Pentru
aceasta, înainte de a se lansa, trebuie să fi deprins arta navigaţiei, apoi să-şi
pregătească în toate amănuntele corabia şi echipamentele şi, mai ales, să se
informeze despre stâncile, obstacolele şi vânturile care-l vor întâmpina pe
traseu. Căci toate forţele ce acţionează sinergic asupra fiinţei umane
reprezintă doar oportunităţi şi utilitătăţi, aflate dincolo de bine şi de rău, în
egală măsură a fi la fel de folositoare, pe cât de stânjenitoare. Revine
Corăbierului sarcina de a-şi pune în lucru întreaga măiestrie şi toate
cunoştinţele sale de navigaţie spre a identifica momentul şi mişcarea
potrivită de orientare a velelor, astfel încât corabia Vieţii sale să aibă un
naufragiului.
Acest model de educaţie reprezintă o practică a dezvoltării (deopotrivă
doctrină spirituală, cod de norme în viaţă, tehnici şi metode de
antrenament etc) absolut personalizată, adică structurată după anumite
cadre generale (în acord cu Principiile Universale ce guvernează
derularea sistemică a tuturor proceselor, la toate nivelele de fiinţare şi
manifestare) dar adaptată concomitent la structura – ecuaţia existenţială –
a fiecărei fiinţe manifestate sub forma unei persoane umane istorice, la
momentul/ conjunctura fiecărui act al vieţii şi la trbuinţele/ necesităţile pe
care le întâmpină fiinţa în momentul respectiv şi de a căror satisfacere
depinde starea ei de bună dezvoltare în continuare.
Astfel încât, educaţia paideică are misiunea de a determina cea mai
eficientă astfel de practică a dezvoltării pentru fiecare entitate umană-client
în parte, a-i oferi mai multe posibilităţi de alegere şi a-i asigura “suportul
tehnic”, sprijinul pentru implementarea şi dezvoltarea unei vieţi personale
cât mai împlinite în realitatea istorică a timpului existenţei sale sociale.
Însă pentru reuşita acestui demers trebuie respectate şi îndeplinite
câteva criterii de bază:
1.- o viziune corectă asupra omului, care să permită cunoaşterea a ceea
ce oamenii ştiinţă progresişti (şi Psihologia fiinţei, mai nou apărută pe
scena realităţii sociale) numesc “Fenomenul Uman” (pentru că este un
proces în devenire neântreruptă) în profunzimile cât mai detaliate ale
complexităţii sale.
74
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
2.- cunoaşterea/recunoaşterea de către fiecare om în parte a misiunii
sale existenţiale, a rostului şi îndatoririlor pe care le are de îndeplinit în
această viaţă prezentă
3.- înţelegerea faptului că fiecare viaţă reprezintă doar o zi din marea
şi eterna viaţă a Fiinţei, la fel precum stadiul de om este numai o
perioadă/etapă din procesiunea Vieţii în dezvoltarea ei spre standarde
superioare şi de aceea forţele ce acţionează la un moment dat asupra omului
îşi au cauze şi ramificaţii ce depăşesc percepţiile noastre limitate spaţial şi
temporal
4.- înţelegerea fenomenului uman ca un proces de exprimare a Sinelui
(acel sâmbure de viaţă, esenţă din Esenţa Lumii) pe mai multe planuri de
vieţuire (existenţiale, deci, în primul rând, şi abia apoi spaţiale),
concomitent: Fiziologic, Astral, Mental, Cauzal, Spiritual etc., pe fiecare
dintre acestea fiinţa dezvoltând anumite forţe şi structuri de autocreaţie, din
acţiunea lor sinergică manifestându-se în universul social ceea ce numim în
mod obişnuit Persoana Umană, adică, în sens chiar şi etimologic, “masca”
pe care fiinţa-actor o poartă spre a-şi juca rolul la un moment dat pe Scena
transistorică a Universului.
5.- înţelegerea faptului că în momentul de faţă al evoluţiei procesualităţii
vieţii la nivelul Terrei, îi este lăsată omului libertatea şi îndatorirea,
concomitent cu responsabilitatea creării acestei măşti, cu ajutorul căreia să fie
în măsură a-şi realiza cât mai bine cele trei îndatoriri existenţiale: să-şi
împlinească destinul (rolul), să ajute semenii, şi celelalte forme de viaţă, să se
dezvolte/emancipeze pe sine (ca nivel de fiinţare), în calitate de Elev la
Şcoala Vieţii
* la cunoaşterea factorilor creatori, a forţelor ce concură, clipă de clipă la a
Toate domeniille vieţii şi ştiinţei se guvernaeză după aceleaşi legi şi sunt
structurate conform aceloraşi formule. De aceea, a pretinde că reuşeşte să
cunoască Omul fără a-l privi în cadrul general al Cosmosului, este, pentru o
ştiinţă, echivalentul semnării actului de deces (şi aici, din păcate putem
încadra multe dintre ştiinţele disciplinare ale prezentului). Pentru că omul
este parte constitutivă a întregii Ordinii Universale şi nu numai că nu poate
fi cunoscut ca ceva distinct de Ansamblu, dar el nici ne există decât prin, şi
ca urmare a acţiunii sinergice a tuturor componentelor acestui Întreg.
Iată de ce, pentru cunoaşterea corespunzătoare a ceea ce numim
„fenomenul uman”, orice ştiinţă – o adevărată ştiinţă – este necesar să se
raporteze la această realitate; şi, în plus, ea trebuie:
-să identifice şi să aplice metode atât generale, cât şi personalizate,
de re-cunoaştere a fiinţelor umane
-să ia în calcul toate forţele (interne şi externe) de influenţă şi
contribuţie la crearea Personalităţii şi la manifestarea de ansamblu a omului
75
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
-să stabilească metode universale de implementare în structurile
Psihogramei individuale (amprenta individuală şi unică a fiecărei entităţi
umane), a tuturor resurselor (aptitudini, competenţe, virtuţi, etc) necesare
optimei dezvoltări personale, care să-i permită fiecărei persoane a fi mereu
deopotrivă în armonie cu sine înseşi, cu destinul său individual, cât şi în
congruenţă deplină (pace) cu lumea exterioară, fără a supune propriile
valori individuale riscului de a fi pervertite, denaturate ori distruse în
conflinctul cu realitatea socială a locului şi momentului istoric în care
respectiva persoană îşi desfăşoară existenţa cotidiană .
Până acum toate modelele de psihologii s-au străduit să identifice
diverse părţi constituente ale psihicului uman, dar, de cele mai multe ori au
sfârşit prin a descrie – uneori cu un aer foarte savant şi cu lux de amănunte
– doar manifestările diverse ale fiinţei umane, la momente diferite de timp.
Însă aceste manifestări sunt întocmai precum baloanele de săpun:
fluctuante, efemere, colorate, false. Da, false! Ele nu ne spun mare lucru
despre substanţa ca le-a dat naştere şi nici măcar despre factorii/ condiţiile
de mediu care au favorizat/determinat apariţia/ naşterea şi respectiv
dispariţia lor.
Educaţia paideică actuală şi-a ales ca fundament Psihologia Fiinţei
(cea mai tânără dintre ştiinţele despre suflet – aşa cum ne sugerează şi
etimologia). Psihologia Fiinţei priveşte omul ca întreg şi totodată ca parte
constituentă a marelui lanţ de cauzalităţi şi interdeterminări ce structurează
ordinea cosmică. Fiinţa umană este o creaţie continuă a întegului Univers,
rezultatul acţiunii sinergice a tuturor părţilor constitutive ale acestuia.
Astfel încât pentru a avea o imagine reală a ei, trebuie să pornim tocmai de
face posibil existenţa, şi mai mult, manifestările sale (pe care le descriu
psihologiile clasice). De aceea Psihologia Fiinţei începe demersul de re-
cunoaştere a fiinţei umane de la ceea ce este fiinţa în sine, transcendent
aspectelor specifice gradului/ nivelului de dezvoltare numit „uman”(sau
regnului / stadiului etc) spre a coborî apoi spre manifestarea fiinţei, în orice
plan de evoluţie ar fi aceasta la un moment dat şi, în cele din urmă a se
preocupa de manifestarea ei în planul fizic, de formele fenomenologice sub
care se exprimă fiinţa aici şi care, toate, concurând, dau naştere
extraordinarului (şi prea puţin înţelesului, până acum) complex numit
Personalitate.
Având acest fundament psihologic, educaţia paideică, este deci, în
primul rând, Ontologie, adică ceea ce trebuie să fie: Ştiiţa despre fiinţă şi
despre existenţă.
*
76
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Putem vedea astfel, că prin întreaga sa viziune ontologică şi activitate de
implementare/formare personală pentru viaţă, educaţia paideică
promovează imaginea unui Om Nou, atât la propriu cât şi la figurat,
pornind de la cel vechi (uneori pierdut – şi atunci trebuie ajutat să se
ragăsească mai întâi; de multe ori inexistent – şi atunci trebuie învăţat să se
inventeze de la zero) şi de la mediul său în care trăieşte la momentul
respectiv. Nu se urmăreşte nici schimbarea mediului pentru om, nici
adaptarea omului spre a-i fi mai bine în mediul său, nici mutarea lui în alt
mediu. Tot ce se doreşte este formarea (regăsirea, reconstrucţia,
antrenarea) omului pentru sine însuşi, căci numai omul regăsit şi împăcat
în sine însuşi cu sine însuşi este un om – şi singurul valabil – care cu
adevărat poate dovedi că există şi de fiinţarea căruia se poate bucura atât el
îsuşi cât şi cei ce-l înconjoară: semenii, fiinţele, întreg Universul. De aceea
deviza educaţiei paideice este: „Să redăm Omul, omului !”
Educaţia paideică evită să privească în urmă. Pentru ea, „omul de ieri”
nu există. Tot ceea ce contează este „omul de mâine”! „Ieri”, „Azi”,
„Mâine” nu sunt unităţi temporale, ci dimensiuni psihice, matrici pentru
manifestările de conştiinţă.
De aceea „azi” este dimensiunea spirituală (accentuăm deci, în afara
reperelor spaţio-temporale) în care fiinţa lucrează spre a se edifica pe sine
cea de mâine. Este asemeni urcuşului periculos pe panta abruptă a
muntelui: o singură privire în urmă poate deveni fatală. Astfel încât privirea
rămâne aţintită mereu înainte spre steaua-călăuză a „portretului ideal” pe
care ni l-am creat în cadrul planului de viaţă.
Veţi întreba: bine, dar în felul acesta cum putem evita obstacolele
prezentului sau capcanele/devierile ieşite în cale, dacă noi trăim mereu în
viitor?
Răspunsul este foarte simplu şi reprezintă un veritabil principiu ce
reglementează întreaga organizare şi dezvoltare a Vieţii la nivel Cosmic.
Noi oamenii, în societate, îl folosim într-un număr foarte restrâns de
aplicaţii; de exemplu: mersul pe bicicletă, condusul auto şi uneori
planificarea afacerilor, uitând însă domeniul cel mai important – viaţa
noastră personală şi propria dezvoltare. Deabia o parte dintre practicanţii
căilor spirituale dacă îl folosesc într-o anumită măsură, în special orientările
ascetice devoţionale: ei îşi fixează modelul divinităţii, ca structură ideală
cuprinzând o serie întreagă de virtuţi pe care discipolul se străduieşte să le
întruchipeze în fiinţa sa.
Acesta este Principiul Monadei , ori al Matricii de Manifestare şi
presupune o structură dată după care se creează toate Formele, prin
prelucrarea Esenţelor, de la Macrounivers, până la Microuniversuri: dintre
care unul este Omul însuşi.
77
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
La fel precum Demiurgul, Fiinţa Umană beneficiază de libertatea şi
posibilitatea de „a se construi” pe sine, având în acest sens două variante:
să adauge la întâmplare cărămidă peste cărămidă (într-un talmeş balmeş
specific începătorilor, care – şi tocmai din acest motiv – vor fi supuşi
sprijinului, îndrumării şi modelării forţate de către tendinţele naturii –
Procesatorii dezvoltării fiinţei umane); sau are posibilitatea, de a se
manifesta precum un veritabil arhitect: să-şi traseze mai întâi planurile în
funcţie de natura şi calitatea materialelor de construcţie, să-şi propună
achiziţionarea de noi materiale necesare în funcţie de posibilităţi şi să
edifice întru totul calculat, având ca hartă existenţială Planul propriu de
Dezvoltare, Templul Fiinţei Sale Individuale.
Fiecare zi este la fel de bună pentru a ne naşte. Dar nu fiecare poate fi
„Ziua zero”. Ziua zero este aceea în care ne-am hotărât să fim, să ne
edificăm noi pe noi înşine prin propiul efort, chiar dacă pentru aceasta va
trebui să luptăm cu înreg Universul şi cu Dumnezeu însuşi. Fiindcă El asta
aşteaptă de la noi: Oameni, nu fiinţe adormite! (a se vedea şi parabola
biblică a luptei lui Moise cu Dumnezeu în cort.)
De aceea o altă deviză de principiu împărtăşită de educaţia paideică
este: „Omule! Ridică-te şi mergi!”
2. Ingineria educaţiei paideice
În cele ce urmează prezntăm în sinteză factorii şi cndiţiile procesului intern
privind dezvoltarea umană, transpus de noi în ecuaţii structurale, fapt care
face deopotrivă mai uşoară recunoaşterea şi aplicarea în practică a metodelor
adaptate la individualitatea unică a fiecărei fiinţe umane, dar şi posibilitatea
ca devierile şi opiniile particulare, discordante şi de multe ori opuse (care s-
au manifestat până acum şi în pedagogie, derivând din haosul psihologiei) să
fie ţinute sub control pe viitor. Aceasta nu înseamnă, însă nici cenzura
vreuneo dogme autoritatre şi nici impunerea unei “ştiinţe” oficiale
(academice) în materie. Aşa cum înainte de a descoperi în întregime
pământul şi înainte de a se putea ridica în cosmos pentru a-l privi de sus,
“ştiinţele” oficiale ale societăţii emiteau diverse opinii (unele într-adevăr
ridicole) despre forma acestuia şi mişcările lui în spaţiu (cum ar considera
astăzi un copil din şcoala primară integirtatea mintală a “academicienilor”
acelor vremuri, ne întrebăm?) tot astfel s-a întâmplat şi cu cele două ştiinţe
marcante pentru cunoaşterea şi devenirea umană: psihologia şi respectiv,
pedagogia (aplicaţia sa practică principală – şi naturală, petntru că
psihoterapia reprezintă tocmai dovada eşecului pedagogiei). Aceste ştiinţe s-
78
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
au aflat în stadiul în care era astronomia în vremurile de care aminteam;
astăzi însă a sosit momentul pentru ca , aşa cum astronomia din filosofare
despre lucruri necunoscute să devină o inginerie a zborurilor cosmice, tot
asftfel şi psiho-pedagogia (pentur că de fapt psihologia şi pedagogia sunt cele
două feţe ale aceleiaşi monede) să devină o inginerie a dezvoltării umane.
Mai mult decât atât, considerăm că această inginerie reprezintă cheia nu
numai pentru devenirea omului ca individ, ci şi pentru alte două procese
conexe şi de o importanţă capitală pentru viitorul omenirii: dezvoltarea
durabilă a societăţii umane (deci omul ca grup social planetar) şi respectiv
reîncadrarea fiinţei umane (cu toate manifestările civilizaţiei create) în fluxul
natural al existenţai ecosistemice la nivel planetar şi chiar cosmic. Ceea ce
noi am numite educaţie paideică reprezintă un complex de factori ştiinţifici şi
tehnici, deopotrivă cu o viziune integratoare asupra fiinţei umane şi rostului
ei în univers (ceea ce astăzi există sub forma unor fenomene disparate
numite: religie, filosofie, mistică, şitiinţă, cultură etc), ce pot fi utilizaţi în
socopul progresului social şi individual, după coordonate care elimină riscul
devierilor de la cursul echilibrat al dezvoltării vieţii ecosistemic. Altfel spus
prin intemediul acestei inginerii, atât fiinţa umană cât şi societatea în
ansamblu vor putea accelera procesul evoluţiei şi dezvoltării acestora, în
deplină simbioză cu celelalte forme de viaţă, dar mai ales cu marile principii
care coordonează progresul tuturor formelor de viaţă. În articolul de faţă vom
prezenta doar ecuaţiile ce definesc procesul natural al dezvoltării umane, prin
intermediul acestei inginerii denumite educaţie paideică.
* am numit Lumea de Vis35.
Aşa cum am văzut până aici, educaţia paideică reprezintă o structură cadru
(deci nu un sistem) menită a sprijini fiinţa umană în procesul dezvoltării
individuale. Prin dezvoltare individuală înţelegem acel proces transpersonal
de evoluţie a omului potrivit cu imperativele specifice naturii sale proprii.
Ecuaţia acestui proces de dezvoltare umană se prezintă sub două aspecte
după cum dezvoltarea urmează calea naturală (numită şi comună, prentru că
este cel mai frecvent aplicabilă) sau calea intensificată prin efortul personal al
fiinţei umane (care renunţă la alte aspecte ale existenţei sale, sacrificându-le
în folosul unui progres accelerat).
DU(c) = FU + IS = [S + C + Ni(1) + Ca] + [3ME + 9TF + 4DV +
Ni(2) + Am] – modalitatea naturală
DU (i) = C + Ca + 3ME – modalitatea accelerată
În aceste ecuaţii, factorii au următoarele semnificaţii
- Sinele = reprezintă identitatea cosmică a fiinţei, practic acel
“nucelu de dumnezeire” existent la toate formele de viaţă; el
nu este momentan conştientizat de către omul contemporan
79
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
fapt care face ca acesta să nu producă deocamdată mai multe
efecte (resimţite) decât cele exprimate prin nivelul de
conştiinţă şi trebuinţele fundamentale34
- Conştiinţa = legea, ghidul orientativ, călăuza fiinţei în
raport cu ordinea cosmică şi valorile acestei ordini; în
manifestarea fiinţei umane aceasta se exprimă în principal (dar
nu exclusiv) sub forma a ceea ce numim valori sau imperative
morale
- Ni(1) = natura individuală în sine înseşi; este ceea ce
Rogers a numit “sinele ideal”, adică structura autentică a
fiinţei umane, dar potenţială, în sensul că încă nu este
manifestată în mediul de viaţă social, forma şi gradul acestei
manifestări ţinând de toţi factorii de mediu şi de forţele
modelatoare (ale cosmosului, naturii, societăţii, organizmelor
de lucru ale fiinţei)
- Ni(2) = natura individuală manifestată sau ceea ce Rogers a
numit “sinele real”; între Ni(1) şi Ni(2) pot să existe diferenţe.
Numai un mediu comunitar ideal ar permite fiecărei naturi
umane să se exprime în toată plenitudinea sa. Tocmai de aceea
diferenţa dintre cei doi factori reprezintă punctul forte al
indicelui de calitate a vieţii într-un anumit mediu comunitar.
Conţinutul acestei diferenţe constituie materialul pentru ceea ce
- Caracterul = “sediul virtuţilor”, puterea de pe care fiinţa o
posedă de a acţiona în conformitate cu normele propriei
conştiinţe precum şi de a da curs propriei voinţe, propriilor
decizii, prin opoziţie cu (învingând deci) alte forţe ale
tendinţelor manifestate din mediul existenţial36
- 3ME = factorul de modulare/ descriere a temei existenţiale,
a misiunii fiinţi umane în momentul istoric al vieţii prezente37
- 9TF = cele nouă trebuinţe fundamentale activate la omului
contemporan38; rerezintă factorul de reglare a calităţii şi
34
Recomandăm pentur detalii A. Burcu – Psihologia Fiinţei, Fundaţia Mercur, 2000
35
Pentru acest concept recomandăm A. Burcu – Managementul calităţii vieţii şi condiţiei
umane: fundamentele consilierii, Mega, 2004
36
Pentru detalii privind caracterul recomandăm A. Burcu – Psihologia Fiinţei, Fundaţia
Mercur, 2000 sau Psihologia managerială, Argonaut, 2003
37
idem
80
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
cantităţii de resurse ideale necesare dezvoltării fiinţei umane;
acest factor are şi rolul de catalizator şi de filtru, totodată. El
însă nu poate să împiedice abuzurile şi nici oirentarea fiinţei
spre trebuinţe false (cu aceste aspecte se ocupă C, Ca şi Ni, în
condiţiile unei educaţii corespunzătoare a fiinţei umane)
- 4DV = coordonatele mediului comunitar în care fiinţa
umană este necesar a-şi duce existenţa pentru a procura
optimul de resurse pentru propria sa dezvoltare39
- Am = strategia managerială adoptată pentru procurarea
resurselor; aceasta este în strânsă legătură cu toţi ceilalţi
factori ai ecuaţiei, dar în timp ce ceilalţi factori sunt relativ
ficşi/stabili (în timpul unei vieţi sociale), 4DV în schimb
oscilează permanent.
- FU = fiinţa-în-sine, cu cele patru elemente structurante:
sinele, conştiinţa, natura individuală şi caracterul, care creează
structura internă a sistemului psihic, sau cum se mai numeşte
în limbajul deja consacrat: EU-l individual
- IS = împlinirea de sine, adică acea stare existenţială
resimţită de fiinţa umană atunci când, într-un mediu dat ea
poate deopotrivă a-şi exprima plenar natura individuală
proprie (sau a speciei, în cazul celorlalte vieţuitoare) precum şi
de a obţine plenitudinea de satisfacţii prin care se acoperă
trebuinţele individuale ale fiecărei componente interne a
sistemului psihic; şi deopotrivă ale tuturor40.
Spre deosebire de toate celelalte vieţuitoare, însă, care au naturi comune
indivizilor din aceeaşi specie (ce mici difrenţieri la speciile suprioare: câini,
pisici de exemplu), în cazul fiinţei umane însă, fiecare individ are propria sa
natură, unică şi specifică, deşi în funcţie de nivelul său evolutiv, aceasta poate
avea mai multe sau mai puţine trăsături comune cu ale altor indivizi. Din acest
punct de vedere, putem afirma că fiecare om reprezintă – în optica educaţiei
paideice – o specie în sine, având propriile sale necesităţi ce privesc
dezvoltarea şi starea de bine. De aceea, educaţia paideică înţelege sensul
38
A se vedea şi A.Burcu – Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Fundaţia Mercur,
2002
39
Detalii pot fi obţinute din vol. A. Burcu – Managementul calităţii vieţii şi condiţiei
umane: fundamentele consilierii, Mega, 2004
40
Pentru detalii recomandăm cărţile precizate la notele anterioare
81
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
valorilor dintr-o viziune unificatoare şi trans-dualistă, în sensul în care în
aplicaţiile practice ea se plasează “dincolo de bine şi de rău”, aceste concepte
fiind tratate prin raportare şi particularizare la necesităţile fiecărei fiinţe umane
în parte (desigur în cadrul mai larg al bunei dezvoltări superioare a întregii
specii şi a ecosistemului din care face parte). Altfel spus nu există lucruri rele şi
lucruri bune în sinea lor, ci numai diverse aspecte ale realităţii, utile sau
potrivnice progresului fiinţei la un moment dat în exsitenţa sa.
Acest fapt face ca educaţia paideică să fie totodată o educaţie a libertăţii,
înţeleasă ca un proces ce eliberează fiinţa umană deopotrivă de forţele
exterioare (ale mediului cosmic, natural, social-istoric) precum şi de forţele
interioare (propriile limite, condiţionări), ajutând-o să parcurgă procesul
evoluţiei cu minim de suferinţă şi maxim de eficienţă. Din acest motiv
educaţia paideică reprezintă un veritabil catalizator al progresului fiinţei şi
un management al dezvoltării umane.
Ca proces, educaţia paideică se adaptează fiecărei fiinţe umane în parte,
motiv pentru care omul reprezintă deopotrivă materialul didactic şi frontul
de lucru. Fiecare persoană este deţinătoarea tuturor ingredientelor necesare
progresului fiinţei, pentru că ea primeşte aportul unei serii complexe de
forţe, aparţinând mai multor dimensiuni şi nivele de organizare a lumii vii:
deopotrivă forţele modelatoare exterioare (ale mediilor cosmice, naturale,
sociale precum şi a organismelor utilizate de fiinţa umană în dimensiunea
fizică a realităţii) cât şi a forţelor interioare (puterile Conştiinţei
individuale, virtuţile Caracterului, structura naturii individuale – care naşte
cele două foţe fundamentale: atracţia şi respingerea faţă de elementele
universului existenţial, prin resursele oferite de acestea relizându-se în fapt
progresul oricărei forme de viaţă – şi nu în ultimul rând necesităţile Sinelui,
care se exprimă în exterior sub formula Piramidei Trebuinţelor ce se
manifestă ca un filtru şi catalizator deopotrivă al resurelor din mediu).
Toate fiinţele evoluează datorită accesării resurselor din mediul lor
existenţial care este exterior acestora; este un mediu obiecitiv, ce le
înconjoară, le cuprinde şi în care trăiesc. Pentru fiinţa umană însă, mediul
existenţial are două coordonate: una exterioară, obiectivă (care îi
reaminteşte rudenia evolutivă cu celelalte regnuri) şi o coordonată
interioară, subiectivă, ce se construieşte de către sistemul psihic al fiecărei
fiinţe umane în parte. Pe măsură ce fiinţa umană înaintează în procesul
evoluţiei sale cosmice, balanţa înclină tot mai mult în favoarea coordonatei
subiective, interne a mediului existenţial, şi în defavoarea celei exterioare.
Acest proces face ca omul să fie tot mai puţin dependent demediul în care
82
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
trăieşte ca existenţă biologic exprimată, şi tot mai mult creator al său însuşi
prin aceea că procesul evoluţiei devine conştientizat, iar instrumentele de
lucru sunt tocmai structurile sistemului psihic.
Educaţia paideică sprijină evoluţia fiinţei umane prin aceea că îi oferă
posibilitatea să intervină activ în modelarea mediului său existenţial,
utilizând cu eficienţă sporită şi potrivit unui sistem managerial adaptat
cerinţelor proprii fiecărei fiinţe, toate forţele aparţinând celor două
componente ale acestui mediu: cea exterioară şi cea internă. Datorită
acestei intervenţii active şi calculate a fiinţei asupra forţelor mediului său
existenţial, acesta se transformă dintr-o combinaţie “naturală” (în sensul de
întâmplătoare) a acestor forţe, într-un mediu al dezvoltării, optimizat
special pentru nevoile de evoluţie ale fiinţei în cauză şi armonizat cu
procesele simbiozei cosmice şi ecosistemice.
Educaţia paideică lucrează aşadar cu acest mediu al dezvoltării
individuale (Md) a cărui ecuaţie se înfăţişează după cum urmează:
Md = CN (Gn + Px) + Og + FM (c, n, s, p)
Factorii ecuaţiei au următoarele semnificaţii, despre care se va discuta mai jos:
• CN – cunoaşterea, cuprinzând couă componente: Gnozis (gnoza,
aspectul de inteoriorizare şi conştientizare a informaţiei, depotrivă
cu trăirea plenară a fiinţei privind realităţile astfel cunoscute; practic
a cunoşte şi a trăi o realitate sunt una şi acelaşi lucru în viziunea
gnozei) şi Praxis (aplicaţia practică a cunoaşterii, adică manifestarea
fiinţei în armonie cu realităţile astfel cunoscute)
• Og – reprezintă organismele şi mediile de lucru ale fiinţei umane în
planul fizic: organismul bio-fiziologic, organismul eteric-energetic;
organismul afectiv-astral şi respectiv mediul mental.
• FM – sunt forţele modelatoare manifestate asupra devenirii fiinţei şi
persoanei umane, provenind din dimenisunile: cosmică, naturală, socială
şi respectiv personală, adică cele deţinute şi cultivate de fiinţa umană)
În această ecuaţie factorul cheie este CN (cunoaşterea), care structurează în
fapt componenta internă, subiectivă a mediului de dezvoltare. Toate căile de
evoluţie utilizate de omenire în istoria ei, s-au bazat pe cunoştere (prezentă într-
o varietate de forme), iar pe măsură ce fiinţa umană se ridică (atât ca individ,
cât şi ca specie) pe trepte suprioare de evoluţie, CN va dobândi o pondere tot
mai mare, în detrimentul forţelor venind dinspre organisme şi dinspre mediul
existenţial extern (cosmic, natural, social).
În ecuaţia de mai sus factorul cunoştere are două ecuaţii de prezentare:
83
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
CN = Gn + Px – ecuaţia procesului
CN = C(univ: c, n, s) + C(de sine) + C(aplicativă) + C(managerială)
– ecuaţia conţinutului
Sub aspectul procesului, cunoaşterea suportă deci două componente ce
se împletesc armonic: gnosis şi praxis. Ele sunt cele două feţe ale
cunoaşterii. Gnosis reprezintă informaţia prelucrată la nivel de înţelegere şi
conştientizare prin intermediul mentalului şi a conştiinţei individuale,
având ca finalitate pătrunderea fiinţei de mesajul purtat de această
informaţie (nu doar o semnificaţie raţională, ci o trăire de profundă vibraţie
în armonie cu mesajul personal purtat de acea informaţie). Praxis reprezintă
acel aspect al informaţiei care ajută fiinţa umană să procure din mediul
existenţial (care, am văzut anterior, are două laturi: una externă şi una
internă) resursele necesare precesului dezvoltării individuale, în cantitatea
şi de calitatea necesare şi optime, potrivit cerinţelor specifice fiinţei în
cauză şi fiecărui moment al procesului său de evoluţie. De aceea sub
aspectul conţinutului ecuaţia CN cuprinde acele categorii de informaţii
referitoare la univers (cosmos, natură, societate – incluzând totul, de la
ordinea cosmică şi legile ce guvernează toate fiinţele, până la ecositemul
terestru, societatea umană şi specificul fiinţei umane), la propria fiinţă
(autocunoşterea), la procesele, mecanismele, tehnicile şi mtodele
(strategiile) prin care fiinţa umană să poată obţine resursele necesare din
sferele definite de prina categorie de informaţii.
La rândul său componenta Praxis are de asemena două tipuri de ecuaţii:
Px = Dm + Ds + Dt – ecuaţia conţinutului
Px = PDI + Cth + TUV – ecuaţia procesului
Ecuaţia conţinutului arată că procesul dezvoltării umane constă în
prelucrarea structurilor oferite de primele 3 organisme (bio-energetic; afectiv-
astral, şi respectiv mental), atât prin forţele specifice acestora, cât şi prin forţele
aparţinând realităţilor din mediul exterior (cosmice, naturale, sociale) şi din
mediul interior al fiinţei (S, C, Ca, Ni). Practic cele trei organisme reprezintă
trenul pe care se desfăşoară procesul dezvoltării umane, iar operaţiunile ce se
desfăşoară în aceste medii (mental, afectiv-astral şi bio-fiziologic) reprezintă
adevărate combinaţii alchimice realizate între toate forţele mediului extern, ale
mediului intern şi ale organismelor însele. Rezultatul îl reprezintă ridicarea
nivelului C, îmbogăţirea şi fortificarea Ca cu noi virtuţi şi respectiv extinderea,
dezvoltarea şi îmbogăţirea Ni (practic fiinţa umană începe să simtă tot mai
mult unitatea naturii sale cu cea a altor fiinţe, ca un proces de trăire intensă; ea
84
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
va putea fi capabilă de stări de trăire superioară a acestei unităţi, debutând sub
forma simpatiei şi empatiei, trecând la compasiune şi mai apoi la unificare).
Ecuaţia procesului descrie cele trei categorii de operaţiuni-cheie necesar a
fi aplicate: implementarea PDI – programului pentr dezvoltare individuală
(prin adaptarea programei generale universitare, PUn, la necesităţile particulare
ale fiecărei fiinţe umane); realizarea Catharsisului prin aplicarea unor discipline
(sau disciplinări, în sensul de tehnici, deci, iar nu în sensul academic, de materii
de studiu) specifice pentru fiecare dintre cele trei organisme de lucru ale fiinţei
şi respectiv dezvoltarea şi utilizarea la maxim a TUV- trinomul uman
existenţial (exerciţiul, străduinţa şi atenţia, însoţite de voinţa individuală)41.
Tot din ecuaţia de conţinut a CN rezultă rostul şi importanţa învăţării şi
conştientizării iar din ecuaţia ca proces rezultă rolul disciplinei şi instrucţiei
practic toate cele 4 elemente ale educaţiei sunt ele însele procese utilizate de
FU pentru obţinerea resurselor necesare propriei dezvoltări; orice alte
conţinuturi de CN care nu sunt necesare şi nici măcar utile trebuie declarate
ostile FU42.
* ceea ce numim în mod comun virtute, adică puterea internă a fiinţei, prin
Aşa cum am văzut, dezvoltarea umană include în ecuaţie deopotrivă
împlinirea de sine, cât şi evoluţia ca fiinţă (aşa cum se numea până acum
“evoluţia spirituală”, sau “evoluţia spiritului”). Ecuaţia DU reprezintă
procesul de dezvoltare integrală, armonică a fiinţei umane, pe toate
41
TUV – trinomul uman existenţial poartă acest nume (dat de noi în vol Psihologia
fiinţei.Psihologia ecologică integrativă a personalităţii), întrucât se referă la cele trei mari
forţe, manifestări sau elemente, recunoscute de toate curentele privind dezvoltarea umană
de-a lungul timpului, indiferent de civilizaţie, ca fiind adevărata măsură a fiinţei umane în
lumea manifestată. Restul porceselor: cosmice, naturale, sociale (chiar şi multe aspecte din
destinul vieţii individuale) sunt procesate de alte forţe superioare şi transcendente. Dar
evoluţia individuală a fiinţei umane (şi a fiecărei fiinţe ajunse la gradul conştienţei de sine)
este o sarcină proprie, şi de acceea trebuie realizată prin forţe prorpii. Aceste trei aspecte
reprezintă catalizatorii tuturor forţelor individuale ale fiinţei, elemente care organizează şi
gestionează resursele proprii acesteia după coordonatele unui management eficient. Pe de
altă parte, însă, motorul ce dinamizează întreaga existenţă şi manifestare conţtientă a fiinţei
umane, inclusiv a celor trei factori în discuţie, este voinţa indiviudală. De aceea mereu în
procesele privind dezvoltarea umană prin forţe proprii, voinţa va însoţi mereu cei trei
factori, creând acest paradox lingvistic: trinomul este format din patru elemente.
42
Şi când ne gândim că educaţia oficială pune accent tocmai pe aceste conţinuturi de
cunoaştere, care urmăresc transformarea şi adaptarea fiinţei umane potrivit cerinţelor proprii
sistemului social-politic-economic-militar al epocii istorice în care ea a avut nefericirea de a
se naşte; fiinţa umană fiind astfel denaturată, alienată, înstrăinată de propria natură, tocmai
prin faptul că este învăţată să fie altceva decât ea înseşi, un obiect utilitar pentru nevoile – de
obicei material-energetice – ale diverselor grupuri sociale.
85
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
coordonatele existenţei sale complexe, în planul fizic. De aceea, educaţia
paideică (EP) – cea care este responsabilă de transpunerea în practică a ecuţiei
DU – va urmări o programă adresată celor patru coordonate majore ale
complexului de instrumente utilizate de fiinţa umană în existenţa sa, şi anume:
- dimensiunea fiziologică, incluzând aspectele de bună dezvoltare
şi funţionare a organismului biologic, în strânsă corelaţie cu fluxurile
energetice ale materiei eterice, acea formă superioară de “materie” numită
astăzi energie şi care menţine viaţa în manifestare, aşa cum o cunoaştem
noi actualmente prin intermediul simţurilor, dar şi la nivele deocamdată
transcendente capacităţii de percepţie a acestor simţuri;
- dimensiunea afectivă (sau astrală, după numele organismului ce
deserveşte funcţiile afective) prin intermediul căreia fiinţa umană are
posibilitatea deopotrivă să acceadă la forme de energie superioară (prin
cultivarea anumitor tipuri de arte – aceasta fiind în fapt misiunea de bază a
artei – şi realizarea proceselor contemplative, adică de punere în vibraţie
armonică a sufletului propriu cu dimensiuni superioare ale existenţei
cosmice, din care derivă energia necesară evoluţiei) precum şi să cultive
care reuşeşte să-şi impună voinţa asupra altor forţe ale mediului (indiferent
că acestea acţionează din exterior, sau din interiorul structurilor
componente ale personalităţii umane), forţe care în mod tradiţional au fost
denumite tendinţe şi grupate în funcţie de specificul lor (şi tratamentul
aplicabil) în cele 5 categorii prezentate de noi în vol. “Psihologia Fiinţei”
- dimensiunea mentală incluzând aici nu numai procesele de
cogniţie obişnuită (raţiunea) ci în special prelucrarea mediului mental, în
vederea organizării esenţei acestuia la un nivel superior, proces care s-a
numit în mod tradiţional “puterea minţii”. Prin exerciţii speciale, bazate pe
metode clasice şi moderne de concentrare, meditaţie, vizualizare, fiinţa
umană va putea să utilizeze forţele mentale proprii în vederea modelării de
realităţi. Ne reamintim că la baza fiecărui relităţi stă o matrice-gând, o
ecuaţie care o defineşte şi îi asigură existenţa şi funcţionarea; forţele care
structurează realităţile (cel puţin la nivelul accesibil fiinţei umane – adică
cele în mijlocul cărora îşi duce existenţa ) pot fi prelucrate şi transformate
prin puterea mentalului. Imaginaţia, vizualizarea, meditaţia cu obiect sunt
procesele de prelucrare; concentrarea şi meditaţia fără obiect sunt metode
de întărire, cultivare, sporire a forţelor mentale proprii. Aceste forţe vor fi
utilizarte şi în scopul învingerii tendinţelor (pentru că tendinţele se
manifestă nu numai prin aspectul astral, ci în spatele lor stă de fiecare dată
86
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
o matrice gând; deci adevărata bătălie cu acestea, chiar dacă are urmări în
planul astral, începe şi se duce în special la nivel mental)
- dimensiunea spirituală numită şi cauzală şi care priveşte evoluţia
propriu-zisă a fiinţei prin ridicarea nivelului conştiinţei individuale (numele
venind de la evoluţia spiritului, sau fiinţei-în-sine, care după cum ştim din
volumul amintit, este numai nucleul a ceea ce percepem ca om în lume; restul
sunt medii, vehicule, instrumente pe care fiinţa le are la dispoziţie în vederea
misiunii sale întreite în această lume şi în univers). Dimensiunea spirituală a
educaţiei paideice nu trebuie confundată cu religia; ea cuprinde ca nucleu
starea de conştiinţă a sacrului, care presupune conectarea întregii fiinţe la
ordinea cosmică şi vibraţia în armonie cu aceasta. Formele sub care se
exprimă în realitatea exterioară, socială sunt individualizate potrivit
necesităţilor de dezvoltare personală ale fiecăriu fiinţe în parte. Unii vor avea
nevoie de ritualuri pentru a se menţine în legătură cu dimensiunile
transcendente şi a-şi păsstra conştiinţa trează (după o exprimare din şcolile
antice ale evoluţiei umane); alţii vor adapta programe mai mult sau mai puţin
complexe, (numite în vechime saddhana, practica spirituală) prin care să
parcurgă procesul de ridicare a nivelului propriei conştiinţe (a se vedea şi
modelele călugărilor din antichitatea orientală sau a evului mediu occidental,
precum şi asceţii); alţii se vor orienta spre utilizare chiar a evenimentelor din
viaţa de zi cu zi în societate (prin caritate, sacrificiu de sine, acţiuni de
ajutorare şi sprijin a altor fiinţe – sau chiar prin controlul fiecărui gest, cuvânt
sau gând realizat în cele 24 de ore ale zilei, inclusiv controlul somnului) fără
a-şi construi medii, ritualuri sau programe speciale în acest sens.
Din aceste donsiderente ecuaţia educaţiei paideice ca proces va avea
următoarea formulă:
EP = DU + [O(f+e) + Oa + Om] + CN + Ovi sau în detaliu:
EP = [S + C + Ni(1) + Ca] + [3ME + 9TF + 4DV + Ni(2) + Am]
+ [O(f+e) + Oa + Om] + CN + Ovi +Md
Unde O(…) sunt cele 4 organisme (mediul cauzal fiind inclus în factorul C
(conştiinţa), CN reprezintă conţinutul de cunoaştere în dublu sens: cea necesară
evoluţiei ca fiinţă (deci cunoaşterea locului şi rostului în univers, a proceselor
vieţii, cosmosului, naturii, în vederea realizării propriului program de
dezvoltare precum şi a sprijinirii celorlalte fiinţe în dezvoltarea lor – aspecte
incluse de fapt în alţi factori ai ecuaţiei; într-un cuvânt, cunoaşterea necesară
actualizării tuturor factorilor ecuaţiei – aşa cum s-a arătat anterior) şi cea
necesară existenţei în această lume, adică actualizării factorului Am, necesar
obţinerii resurselor dezvoltării şi realizării IS (împlinirii de sine). (Ovi)
87
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
reprezintă organizarea vieţii individuale, adică “amenajarea” existenţei în
această lume în vederea atingerii obiectivelor propuse (evoluţia individuală,
împlinirea de sine, participarea la anumite realităţi ale acestei lumi: familie,
organizaţii, profesiuni, etc)
Pe baza acestei ecuaţii se realizează programa universală a dezvoltării
(programa Universităţii) şi se particularizează în funcţie de individualitatea
fiecărei fiinţe umane (şi de alţi factori cum ar fi vârsta, puterile proprii,
specificul naturii individuale, organizarea vieţii la un moment dat, opţiunile
de lucru sau de existenţă etc).
Nucleul Programei Universitare indiviudalizate (programa/pregramul
pentru dezvoltare individuală - PDI) îl reprezintă Mediul dezvoltării
individuale (Md), ce se va compune dintr-o multitudine de realităţi
(specifice vieţii individuale a fiecărei persoane, conform factorilor ecuaţiei
DU) dar va mai ţine cont şi de anumite instrumente de lucru, dintre care de
o importanţă majoră sunt raporturile cu celelalte regnuri şi membri
acestora. Există două categorii de fiinţel şi ecosisteme utile dezvoltării
umane. Unele pe care le numim elemente personale, pentru că sunt legate
intim de natura individuală, destinul şi întreaga personalitate (protrivit
ecuaţiei sale) a unui anumte fiinţe umane. Alte elemente însă vor fi numite
elemente universale, pentru că, deşi nu sunt legate de personalitatea unui
om anume, ele produc efecte benefice dezvoltării umane, pentru fiecare
individ în parte. De exemplu, cuiva s-ar putea chiar să-i displacă o anumită
culoare, un mineral, o plantă, animal, sau pur şi simplu să-l lase rece (să nu
resimtă vreo legătură); dar forţa acestor elemente să fie utilă în procesul
dezvoltării, la un moment dat sau altul. De regulă elementele personale au
un loc stabil în mediul de dezvoltare construit, pe când celelalte sunt
pasagere, ocupând dverse poziţii la anumite momente şi pentru anumite
perioade, în funcţie de necesităţişi conjuncturi. (O comparaţie edificatoare
ar fi şi aceasta: maimuţele sau găinile folosesc o scară în special din
plăcere, pentru că ţine de natura lor faptul de a sta cocoţate; pe când un om
sau un câine o folosesc în principal din necesitate, pentru a urca, şi numai
prin excepţie pentru a sta “cocoţaţi”).
*
Scopul final al educaţiei paideice în modulul fundamental (acesta
fiind nu numai cel de bază, dar, din punctul de vedere al fiinţei umane,
singurul esenţial, celelalte două module – modulul special, de aprofundare
a anumitor domenii, şi modulul profesional – privind mai mult implicarea
omului în comunitate şi numai indirect propria dezvoltare; de aceea nu ne
potrim aici asupra lor) este realizarea de către fiecare student în parte a
88
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
trei aspecte (care pot fi privite şi ca paşi, nu neaparat în în ordine
secvenţială, pentru că practic primul şi al doilea se realizează în marea parte
a lor, aproape deodată):
ƒ Programa Universitară Personalizată (ceea ce implică şi
cumularea cunoştinţelor teoretice şi a competenţelor practice
pentru implementare: de ex tehnici de meditaţie, exerciţii
fiziologice etc). Programa este în fapt un program de dezvoltare
pe toată durata vieţii, care începe cu cunoaşterea de sine
(psihograma, ecuaţia Personalităţii) şi apoi determinarea factorilor
ecuaţiei DU, iar în final determinarea tuturor factorilor ecuaţiei
EP personalizate. Acest proces durează diferit de la un student la
altul şi depinde de efortul depus de fiecare. Practic putem spune
că la Universitatea Paideică există Programa Universitară
Generală (ecuaţia EP) şi Programa Personalizată (EP adaptată la
fiecare student, la care se adaugă Md – a se vedea şi mai jos)
ƒ Mediul Dezvoltării Individuale (Md), care include două
categorii de elemente:
- Elemente personalizate, recunoscute prin realizarea
Psihogrami personale43
- Elemente universale, o parte fiind deja în bagajul de
cunoştinţe transmis din vechime, altele ce de vor
descoperi ca urmare a cercetărilor viitoare
ƒ Implementarea şi managementul Programei Personalizate,
adică actualizarea factorilor ecuaţiei EP personalizate, utilizând
elementele şi structura Mediului Dezvoltării Individuale
Sub aspectul unui algoritm logic, paşii metodologiei generale a educaţiei
universitare paideice ar putea fi sintetizaţi şi astfel:
I. Cunoaşterea de sine (Psihograma) şi cunoaşterea fundamentală a
mediului existenţial (cosmic, natural, social)
II. Determinarea factorilor individuali ai ecuaţiei
43
Petntru detalii privind psihograma ca isntrument utilizat în procedurile de cunoaştere a
fiinţei umane, recomadăm volumul nostru Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane:
fundamentele consilierii, Mega, 2004
89
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
EP = [S + C + Ni(1) + Ca] + [3ME + 9TF + 4DV + Ni(2) + Am] +
[O(f+e) + Oa + Om] + CN + Ovi
III. Realizarea Programei Universitare Individualizate (care se mai
numeşte şi Programul pentru Dezvoltare Individuală – PDI), ţinând cont în
afară de elementele de la punctele anterioare, şi de alţi factori din mediul
existenţial, sau de anumite opţiuni ale studentului – fiinţa umană (de ex. pentru
familie, carieră, viaţă ascetică etc) ce vor influenţa atât asupra conţinutului
programei, cât şi a proiectării strategiei de implementare. PDI urmăreşte
actualizarea tuturor factorilor ecuaţiei EP; aceasta este regula generală a
programei universitare. Prin excepţie, la cei ce urmăresc în principal o evoluţie
sprirituală intensivă, anumiţi factori vor fi “sacrificaţi”, în beneficiul celor
vizaţi în acest sens (C, Ca), practic persoana renunţând la realizarea împlinirii
de sine în această lume. Astfel ecuaţia va fi următoarea:
PDI = DU + Og + CN + Ovi + FM (c+n+s+i)
IV. Proiectarea (individualizarea) Mediului pentru Dezvoltare
Individuală (Md), ţinând cont deopotrivă de cele două categorii de
elemente constituente arătate, precum şi de factorii de mediu precizaţi la
punctul anterior şi apoi completarea ecuaţiei, care va avea acum forma
finală (unde FM sunt forţele modelatoare aparţinând celor patru
dimensiuni ale realităţii: cosos, natură, societate şi individualitatea fiinţei
umane în cauză):
PDI = PUn+ FM = DU + Og + CN + Ovi + Md + FM (c+n+s+i)
V. Implementarea şi managementul PDI şi Md. Practic programa
universitară personalizată, sau PDI, va fi aplicat tot restul vieţii; pe parcurs va
necesita adaptări, şi transformări sau, în funcţie de conjuncturi şi de evoluţia
personală a studentului. La fel şi Md va suferi transformări în acest sens.
În sinteză, putem spune că educaţia paideică lucrează cu următoarele
definiţii şi ecuaţii de lucru:
ƒ EP = DU + Og + CN + Ovi – educaţia paideică în calitate de concept
90
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ƒ PUn =EP + Md = (DU + Og + CN + Ovi ) + Md – EP aplicată, ca
procedură/programă universitară
ƒ PDI = PUn + FM (c+n+s+i) = EP + Md + FM (c+n+s+i) = (DU +
Og + CN + Ovi ) + Md + FM (c+n+s+i) – programul pentru
dezvoltare individuală, reprezentând programa universitară a
educaţiei paideice adaptată la specificul unei anumite fiinţe umane,
În ecuaţia desfăşurată necesară proiectării, avem următoarea desfăşurare de
factori:
PDI = [S + C + Ni(1) + Ca] + [3ME + 9TF + 4DV + Ni(2) + Am] +
[O(f+e) + Oa + Om] + CN + Ovi + Md + FM (c+n+s+i)
Factorii tuturor acestor ecuaţii trebuie priviţi în devenire continuă; ei sunt
statici numai în formă, în locul pe care îl au în ecuaţii. În ceea ce priveşte
conţinutul intern, aceşti factori se vor schimba permanent în funcţie de nevoile
de dezvoltare a fiinţei aplicante.
Putem defini în acest context educaţia paideică drept acel model de
educaţie care permite fiecărei fiinţe umane să dobândească deopotrivă
cunoştinţele, competenţele şi sprijinul (sub forma mentoratului) necesare
pentru a-şi constitui propria porgramă universitară (care include mediul
dezvoltării individuale), pentru ca pe baza acesteia şi beneficiind de
selecţia forţelor (şi conjuncturilor) mediului existenţial, să fie în măsură
a proiecta, implementa şi actualiza mereu propriul program de dezvoltare
ca fiinţă.
O distincţie esenţială între educaţia paideică şi cea clasică o reprezintă
faptul că prima include cunoştinţele şi competenţele practicate de cealaltă,
dar în plus oferă deopotrivă o altă viziune, integrală asupra acestor
cunoştinţe; apoi alte cunoştinţe şi parctici pentru dezvoltarea fiinţei umane,
pornind de la disciplinarea şi purificarea celor trei medii (organisme – care
sunt practic principalele instrumente sau vehicole puse la dispoziţia fiinţei
umane pentru evoluţie) şi mergând până la realizarea unui program special
pentru dezvoltare, adaptat la necesităţile istorice (de timp, loc, conjuncturi
sociale şi transformări) ale fiecărui student: şi anume faptul că doreşte sau
nu să îmbine existenţa socială cu practica dezvoltării sale ca fiinţă. În
91
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
funcţie de propria sa alegere, studentual are la dispoziţie două mari sisteme
(sau combinaţii între acestea):
• Sistemul practicii intensive pentru dezvoltare, având la bază
ecuaţia restrânsă a EP; faţă de ecuaţia generală, acest sistem nu cuprinde
factorii care vizează realizarea IS şi utilizarea forţelor modelatoare sociale,
adică sunt excluşi următorii factori: 4DV, Am, Ni(2), FM(soc)
• Sistemul universal (sistemul-cadru) care combină existenţa socială
cu practica dezvoltării fiinţei umane, având la bază ecuaţia universală a EP
aplicate, care include pe lângă factorii programei universitare şi forţele
modelatoare, şi care se concretizează în ceea ce numim Programul
Dezvoltării Individuale44, după ecuaţia:
PDI = PUn (EP aplicată) + FM (c+n+s+i) = DU + Og + Ovi + Md +
CN + FM
În opinia noastră, în etapa actuală a fiinţelor umane din societate, nu
putem considera nici unul dintre sisteme ca fiind general în raport cu
celălalt. Mai mult chiar, datorită factorilor complecşi ai existenţei sociale,
prcum şi ai destinelor fiecărei fiinţe umane în parte, credem că studenţii vor
fi determinaţi (cei mai mulţi) să realizeze reţete combinate între cele două
sisteme (care implică şi moduri de viaţă diferite) pe care le vor varia pe
parcurs, înspre una dintre extreme sau înspre cealaltă. Practic cele două
sisteme reprezintă polii între care fiinţa umană îşi va modula permanent
programul dezvoltării individuale.
Prof.univ. Aurelian Burcu
Preşedinte al Insitutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy,
Cluj-Napoca
Prof. Gr.I Alexandru Burcu
Colaborator al Insitutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy,
Cluj-Napoca
44
A se vedea seria celor trei volume de bază, dedicate managementului calităţii
vieţii şi condiţiei umane: “Fundamentele consilierii în managementul…”,
“Abilităţile consilierului…”, “Centrul de consultanţă”, Ed Mega, 2004
92
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Fluturele nu este o negaţie a omizii; este desăvârşirea ei.
Această continuitate a vieţii care scapă conştiinţei
adormite a plantei, omul a ştiut s-o descopere. Ea îi apare
în istorie de îndată ce nu mai caută simpla succesiune a
evenimentelor, ci urmele eforturilor lui încăpăţânate şi
manifestarea intenţiilor lui profunde.
Gaston Berger
93
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
STRUCTURA SOCIALĂ
ROMÂNEASCĂ ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR
Nici unul dintre noi nu va realiza nimic valoros în viaţă până când nu va asculta
de acea voce interioară pe care n-o poate auzi decât el.
R.W.Emerson
I. Clasele sociale
Subiectul „clase sociale” este în general un subiect complex;
compexitatea creşte atunci când se întreprinde o analiză a claselor sociale
într-o societate aflată în transformări profunde, cum este cazul societăţii
româneşti în perioada de după anul 1989. Perioada postcomunistă
românească trebuie să facă faţă atât transformărilor politice, economice,
sociale şi culturale cât şi reconsiderării unor concepte precum cel de clasă
socială. Reconsiderarea unor concepte are loc în contextul existenţei unor
multitudini de puncte de vedere care includ şi puncte de vedere proprii
perioadei comuniste, eventual cu unele retuşuri care nu afectează fondul.
Clasele sociale se originează în fenomenul stratificării şi al
inegalităţii. Deşi stratificarea este un fenomen universal prezent de la
societăţile primitive până la cele dezvoltate, ea a fost abordată ştiinţific
începând cu secolul XVIII; discutarea surselor acesteia a dus şi la abordarea
claselor sociale.
Principalele probleme care ar trebui abordate pentru analiza claselor
sociale sunt: definiţia propriu-zisă; condiţii necesare pentru existenţa claselor
sociale, clasele sociale şi diferitele etape ale istoriei; dispunerea claselor;
conştiinţa de clasă; interesele de clasă; relaţiile dintre clasele sociale.
Referitor la clasele sociale, se impune precizarea că nu există o
definiţie universal acceptată a acestora. Totuşi în sociologie există două
mari direcţii de definire a claselor sociale: marxistă şi weberiană.
Deşi conceptul de clasă socială are un rol fundamental în concepţia lui
Marx, nu este prezentă o tratare sistematică a acestui concept în lucrările
lui, ceea ce generează o anumită dificultate a prezentării coerente a
acestuia. Din perspectiva problematicii claselor sociale, principalele repere
ale concepţiei lui Marx sunt: clasele şi diferitele faze ale istoriei; dispunerea
ierarhică a claselor; definirea claselor sociale în societatea industrială
modernă; condiţii necesare pentru existenţa unei clase; relaţiile dintre clase
şi evoluţia acestora în contextul dezvoltării capitalismului.
La Marx, clasele sociale sunt definite de poziţia lor în cadrul sistemului
economic, respectiv din perspectiva proprietăţii: „Cei ce posedă doar
propria forţă de muncă, proprietarii de capital şi proprietarii de pământuri
ale căror surse de venit sunt respectiv salariul, profitul şi renta funciară,
94
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
deci muncitorii, capitaliştii şi proprietarii de pământ formează cele trei mari
clase ale societăţii moderne bazate pe modul de producţie capitalist”
(„Capitalul”, vol. III). Acest text a fost interpretat uneori în sensul că cele
trei clase sunt definite prin sursa veniturilor; dar, de cele mai multe ori,
interpretarea dată a fost aceea că cele trei surse de venituri sunt definite în
relaţiile dintre producători şi mijloacele de producţie. Marx a afirmat şi
faptul că societatea buegheză a simplificat antagonismele de clasă, tinzând
să se scindeze în două clase opuse, respectiv burghezia şi proletariatul.
La Marx, pentru ca o clasă să existe este necesară o identitate a
modurilor de viaţă, relaţii cvasipermanente între indivizi, conştiinţa identităţii
lor şi conştiinţa antagonismului. Spre exemplu, referindu-se la micii
agricultori şi la rolul lor în evenimentele din Franţa de la mijlocul secolului
XIX, el spune: „Micii agricultori constituie o masă largă ai cărei membri
trăiesc în condiţii asemanatoare, fără însă a intra în relaţii complexe unii cu
alţii...... În măsura în care milioane de familii trăiesc în condiţii de existenţă
care le separă modurile de viaţă , interesele şi cultura de cele ale celorlalte
clase şi le aşează într-o poziţie ostilă faţă de acestea din urmă, ele formează o
clasă.” Este afirmată aici, ca şi în alte analize, ideea unor relaţii conflictuale
între clase şi a luptei de clasă, specifice de altfel concepţiei marxiste asupra
claselor. Manifestul Partidului Comunist începe cu „Istoria tuturor
societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă.”
În analizele unor situaţii istorice concrete, Marx identifică structuri de
clasă complexe ale societăţii burgheze şi face afirmaţii referitoare la rolul
diferitelor segmente de clasă; analizând Franţa de la mijlocul secolului
XIX, Marx afirmă că „tăria acestei ordini burgheze rezidă însă din clasa de
mijloc”, ale cărei afaceri sunt industria şi comerţul („Optsprezece Brumar
al lui Ludovic Bonaparte”).
Sub impactul desfăşurării reale a istoriei, care a infirmat previziunile
lui Marx cu privire la evoluţia capitalismului, postmarxiştii au nuanţat
teoria marxistă, în timp ce marxismul a fost acuzat de determinism
economic excesiv şi obiective militante. Pentru postmarxişti, proprietatea
nu mai este unicul criteriu de stratificare socială; fără a renunţa la ideea
dispariţiei capitalismului, unii postmarxişti au făcut distincţia între clasele
specifice capitalismului şi care vor dispărea odată cu acesta şi clasele care
vor supraveţui în socialism, respectiv noile clase de mijloc care au apărut în
capitalism. Conflictul dintre clase este abordat în manieră diferită de Marx:
este acceptată situarea conflictului în centrul societăţii dar şi faptul că
evoluţiile secolului XX au infirmat originea conflictului de clasă în
raporturile de producţie, sursa structurală a conflictului fiind distribuirea
inegală a autorităţii (în sens weberian). În alte abordări, conflictul nu mai
95
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
apare automat pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, ci declanşarea
lui este dependentă de strategia actorilor sociali.
Complexitatea postmarxismului, inclusiv din perspectiva analizei
capitalismului şi a structurii de clasă, este evidenţiată prin diversitatea
punctelor de vedere ale postmarxiştilor de diferite orientări, de la ortodoxi
şi extrema stângă radicală până la tentative de reconstrucţie din temelii a
marxismului. Din cea din urmă categorie face parte şi Jurgen Habermas. El
consideră că marxismul continuă să aibă o anumită valoare în sensul că
ajută la întelegerea funcţionării capitalismului , dar îl respinge pe trei
direcţii: 1)tendinţa evoluţionistă; 2)economicismul; 3)tendinţa ce a percepe
socialul exclusiv prin prisma dominării. Pentru Habermas, „societatea
burgheză” „înseamnă depolitizarea relaţiei de clasă”. În „capitalismul
organizat” sau „bazat pe intervenţia statului”- care urmează capitalismului
liberal - relaţiile de producţie se repolitizează dar nu se restabileşte forma
politică a relaţiei de clasă; anonimizarea politică a relaţiei de clasă este
depăşită de anonimizarea socială. Structurile capitalismului târziu pot fi
înţelese ca reacţie împotriva crizei endemice. Pentru respingerea crizei
societăţile capitaliste târzii, dirijează toate forţele social-integratoare spre
locul conflictului, pentru a-l menţine în latenţă şi concomitent pentru a
satisface revendicările politice ale partidelor muncitoreşti reformiste.
Habermas consideră că ţarile capitaliste cele mai evoluate au reuşit în
deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial să menţină în stare
latentă conflictul de clasă alături de controlarea diferitelor aspecte ale crizei
economice, dispersându-le asupra „cvasigrupurilor” (consumatori, elevi,
bolnavi, vîrstnici etc.) sau asupra „grupurilor naturale cu grad redus de
organizare”. „Prin aceasta, identitatea socială a claselor a fost dizolvată iar
conştiinţa de clasă fragmentată. Compromisul de clasă închis în structura
capitalismului tîrziu îi face (aproape) pe toţi participanţii şi participanţi şi
afectaţi în una şi aceeaşi perioadă.”
*
A doua mare direcţie de definire a claselor sociale este cea weberiană.
Ca şi Marx, Weber consideră proprietatea ca o categorie fundamentală a
poziţiei de clasă dar, spre deosebire de Marx, apreciază că analiza
aprofundată a claselor nu trebuie să se oprescă la proprietate. Modelul
explicativ al lui Weber poate fi înţeles prin cunoaşterea accepţiunii pe care
el o dă mai multor concepte: structură socială, situaţie de clsă, clasă socială,
clasă economică, situţie de stare (strat, status), stare, societate de clase,
societate de stare (strat, status). Structurile sociale sunt sisteme de relaţii
sociale. Prima structură socială este structura de clasă. Situţia de clasă este
determinată economic şi se defineşte prin poziţia indivizilor faţă de
proprietatea materială şi faţă de condiţiile de existenţă ale vieţii lor
96
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
materiale. Clasele economice sunt reuniuni de indivizi în raport cu şansele
lor de a dispune de bunuri materiale şi servicii. Proprietatea este criteriul
fundamental de definire a claselor economice care nu trebuie reduse la
mărimea acesteia sau la modurile în care se obţin veniturile. Proprietatea
este o relaţie socială şi, deci, un grup poate fi definit ca o clasă numai prin
raportare la celelalte grupuri sociale. Pentru definirea claselor sociale,
criteriul economic este completat de mişcarea liberă a persoanelor, care pot
aparţine din punct de vedere economic unor clase diferite, precum şi de
continuitatea istorică - „succesiunea generaţiilor”. Clasa socială este un
produs al interacţiunii claselor economice; o clasă economică poate deveni
o clasă socială dacă permite mobilitatea membrilor ei (între clase
economice şi între generaţii). Pentru ca o clasă economică să devină clasă
socială, trebuie ca indivizii să reacţioneze într-o manieră raţională, cu un
scop, să conştientizeze contrastele dintre şansele de viaţă ca rezultat al unui
mod de distribuţie a proprietăţii sau ca rezultat al structurării ordinii
economice. Pentru trecerea unei clase economice în clasă socială, mai sunt
necesare condiţii culturale şi ideologice. Ordinea de status se referă la
prestigiu şi presupune o viaţă comunitară continuă şi un minimum de
consens cu privire la anumite norme şi valori. Ierarhia status-urilor se
întemeiază pe judecăţi de valoare făcute de membrii comunităţii.
Dacă Weber delimitează structura de clasă de structura de status, alţi
autori le-au integrat. În acest sens, clasa socială este un strat de oameni cu o
poziţie similară într-un continuum de status social. Dar clasele sociale nu
sunt simple grupări de status, apartenenţa la o clasă fiind determinată de
naştere, bani, ocupaţie şi educaţie. Conştiinţa de clasă este un determinant
al clasei, dar cu o importanţă mai mcă decât ceilalţi determinanţi. Clasa este
în mod esenţial un mod de viaţă.
La alţi autori, clasa este abordată din perspectiva explicită a stratificării,
componentele stratificării fiind considerate a fi clasa, status-ul şi grupul:
grupul trimite la putere, status-ul la prestigiu iar clasa la economic.
Semnificaţia clasei sociale se regăseşte în şanse de viaţă, stil de viaţă şi
pattern-uri instituţionale.
* educaţionale, slăbirea frontierelor sociale, creşterea mobilităţii şi implicit
Punctele de vedere româneşti semnificative cu privire la clasele sociale
din prima jumătate a secolului XX aparţin lui Virgil Madgearu, Petre
Andrei şi Mihail Manoilescu; pentru fiecare dintre ei, analiza claselor
sociale este integrată analizei formării şi evoluţiei capitalismului românesc.
Pentru Petre Andrei, clasele sociale presupun o situaţie comună,
raporturi şi condiţii de viaţă identice sau asemănătoare, membrii săi să aibă
anumite reprezentări colective şi conştiinţă de clasă, interese comune,
limbaj specific, mod comun de a fi şi a simţi; bogăţia nu creează singură
97
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
clasele dar ajută la transformarea lor. P.Andrei admite inegalitatea claselor
iar lupta de clasă nu este un principiu absolut, între clase putând exista
diferite raporturi. Pentru „timpurile noi” (societatea românească
interbelică), identifică burghezia capitalistă (clasa superioară), micii
burghezi, respectiv ţăranii cu pământ, meseriaşii şi comercianţii (clasa
mijlocie) şi proletariatul (clasa de jos).
La V. Madgearu, clasele sunt o comunitate de interese izvorâte din
formaţiunea economică existentă la un moment dat; clasele se originează în
repartiţia inegală a averii şi a venitului, fără ca acestea să fie singurele
caracteristici ale unei clase sociale. Autorul admite existenţa
antagonismelor de clasă care generează în anumite conjuncturi conştiiţa de
clasă; aceasta, la rândul ei, înseamnă cunoaşterea intereselor proprii
specifice şi a antagonismelor existente. Madgearu recunoaşte existenţa
luptei de clasă, fiecare clasă fiind supusă continuu transformărilor atât în
structura sa proprie cât şi în raporturile cu celelalte clase.
Mihail Manoilescu consideră clasa socială un grup care durează peste
generaţii păstrându-şi constante anumite caractere economice, sociale şi
psihologice; proprietatea asigură continuitatea unei clase dar ideea de clasă
socială nu se reduce la ideea de proprietate; proprie claselor este
stratificarea ierarhică; ideea de clasă evocă şi implică o funcţie naţională
proprie, generală şi supraprofesională.
În prezent, pe plan mondial este prezentă ideea dispariţiei claselor
sociale. În acest sens, Bourdieu şi Wacquant deplâng renunţarea la o serie
de concepte, printre care şi cel de clasă socială, ca rezultat al
„imperialismului simbolic”. Ideea dispariţiei claselor sociale a fost
exprimată pentru prima dată de Robert Nisbet în deceniul şase al secolului
trecut; ideea era suţinută de: a) difuziunea puterii şi de destructurarea
comportamentelor politice în straturile sociale; b) pe plan economic, de
existenţa unor indivizi care nu corespund clar nici unui sistem de clase,
precum şi de difuziunea proprietăţii în straturile sociale; elevarea nivelului
de viaţă şi de consum care duce la dispariţia straturilor clar reperabile. Prin
urmare avem de-a face cu micşorarea inegalităţilor economice şi
slăbirea structurării claselor, slăbirea conflictualităţii dintre clase şi
diminuarea conştiinţei de clasă.
Răspunsul dat acestui punct de vedere este acela că există încă inegalitate
economică semnificativă, chiar dacă este dificil de stabilit indicatorii necesari
măsurării inegalităţilor iar datele statistice în acest sens pot fi insuficiente. Cu
toate dificultăţile şi limitele, cercetările efectuate în Franţa, spre exemplu,
demonstrează persistenţa claselor sociale.
98
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Analiza perioadei comuniste serveşte analizei temeinice a perioadei
postcomuniste din perspectiva structurii de clasă; structura de clasă a
perioadei post comuniste se formează pe baza structurii de clasă preluată de
la perioada comunistă.
Trecerea la comunism a fost diferenţiată de la ţară la ţară, prin perioadă
şi context internaţional, prin căile de trecere, prin specificul fiecărei ţari. De
aceea esenţa unică a regimului comunist a permis şi existenţa unor
particularităţi ale ţărilor cu regim comunist. În particularităţile trecerii la
comunism, în particularităţile perioadei anterioare comunismului şi în
particularităţile fiecărui regim se originează astăzi majoritatea
diferenţierilor dintre fostele ţari comuniste.
România face parte din categoria ţărilor cu sistem comunist de
”ocupaţie” în care a fost implementat modelul stalinist. Înainte de
instaurarea comunismului, România era o ţară predominant agrară dar cu o
industrie care începuse să se formeze la sfârşitul secolului XIX şi să se
dezvolte în perioada interbelică. Exista o structură de clasă corespunzătoare
stadiului de dezvoltare economico-socială: burghezie, clasă mijlocie,
ţărănime şi proletariat, cea mai numeroasă fiind ţarănimea.
După preluarea deplină a puterii de către cominişti în anul 1947, toate
măsurile care au fost luate au avut o anumită coerenţă, cel puţin în punctele
sale esenţiale; unul dintre acestea a fost crearea unei noi structuri de clasă.
Aceasta s-a format atât ca urmare a măsurilor economice care au fost luate
dar şi prin impunerea fermă a unui deziderat ideologic care includea şi o
anumită structură de clasă: trebuia desfiinţat regimul burghezo-moşieresc,
trebuia desfiinţată exploatarea bazată pe proprietatea privată inegal
distribuită, trebuia distrusă vechea structură de clasă constituită din clase
exploatatoare şi clase exploatate, iar în noua societate trebuia să existe două
clase, respectiv clasa muncitoare (cu rol conducător) şi ţărănimea devenită
ulterior „cooperatistă”. Formarea structurii de clasă comunistă a fost un
proces dirijat, conştient.
Primul instrument de formare a noii structuri de clasă a fost etatizarea
vieţii economice; desfiinţând proprietatea privată, a fost distrus primul
fundament al vechii structuri de clasă. Fiind o ţară majoritar agrară, măsurile
luate în agricultură erau fundamentale pentru noul regim, implicit pentru
structura sa de clasă. Prin reforma agrară din anul 1945 s-a limitat
proprietatea la 50ha, expropriindu-se proprietăţile de peste 50ha (18,8% -
respectiv 1,4 milioane ha); din structura de clasă dispar aşa-zişii moşieri dar
persistă stratificarea corespunzătoare noii structuri a proprietăţii, deşi
diferenţele sunt atenuate de micşorarea limitei maxime de proprietate admise.
În anul 1948 au fost înfiinţate Staţiunile de Maşini şi Tractoare, iar în
martie 1949 s-a hotărât începutul procesului de „colectivizare” a
99
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
agriculturii, respectiv formarea Cooperativelor Agricole de Producţie. Prin
urmare, în România, începînd cu anul 1945, a avut loc mai întîi
transformarea structurii proprietăţii private agrare, apoi transformarea
naturii proprietăţii agricole şi reorganizarea agriculturii pe bazele noii
structuri a proprietăţii agrare în care proprietatea „cooperatistă” era
predominantă. În limbajul specific perioadei, din totalul populaţiei
ocupate, populaţia ocupată în sectorul socialist din agricultură reprezenta în
anul 1950 – 4,3% iar în anul 1960- 90,1%. După finalizarea procesului de
comunizare a agriculturii se apreciază formarea la sate a unei noi clase
sociale, omogene, respectiv „ţărănimea cooperatistă”. În realitate situţia era
mai nuanţată. A continuat să existe un strat de proprietari agicoli
individuali (cca. 9%). În al doilea rând, existau patru segmente de populaţie
a căror existenţă se desfăşura pe baza agriculturii şi care domiciliau în
mediul rural: 1) ţăranii cu gospodărie individuală; 2) stratul cel mai
numeros al ţăranilor cooperatori; 3) muncitorii agricoli care trăiau din
munca în Întreprinderile Agricole de Stat; 4) muncitorii de pe maşinile
agricole, care lucrau în cadrul Staţiunilor de Maşini şi Tractoare. În al
treilea rând, s-a format o anumită diferenţiere şi în cadrul ţărănimii
„cooperatiste”; s-au constituit două straturi: 1) stratul cel mai numeros al
lucrătorilor agricoli necalificaţi, executanţi şi deresponsabilizaţi; 2) stratul
celor cu anumite răspunderi organizatorice care s-au folosit de ele pentru a-
şi însuşi din producţia CAP-ului o parte mult mai mare decat li se cuvenea;
acest strat este „chiaburimea roşie” şi constituie produsul specific al
agriculturii comunizate; lor li s-a adăugat personalul calificat din
agricultură, respectiv funcţionari, tehnicieni, ingineri, medici veterinari.
Treptat şi reprezentanţii stratului cel mai numeros au învăţat să obţină mai
mult sau mai puţin incorect un surplus de produse (prin furturi şi
aranjamente) constrânşi de insuficienţa produselor obţinute prin munca lor,
datorită exemplului altora şi ca efect al “proprietăţii nimănui” care era de
fapt CAP-ul.
Procesul de transformare a clasei ţărăneşti, care a devenit în fapt
predominant lipsită de proprietate şi o forţă de muncă necalificată şi
executantă, a fost însoţit de o scădere numerică datorită dezvoltării
sectorului industrial şi a atragerii de forţă, ambele în forme specifice
perioadei comuniste.
Naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, de
asigurări şi transport la 11 iunie 1948 este începutul desfiinţării proprietăţii
private în industrie şi întregeşte procesul dispariţiei unei clase sociale,
respectiv burghezia. Precizăm că folosim termenul de burghezie în
accepţiunea lui M. Manolescu, care considera burghezia ca fiind stăpâna
instrumentelor de muncă şi organizarea activităţii economice naţionale şi
100
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
mai ales a producţiei de orice fel. În România, pe măsura integrării marii
proprietăţi agricole în capitalism, marii proprietari de pământ nu au mai
fost o clasă distinctă, integrându-se în burghezie. Eterogenă profesional,
burghezia controlează toate sectoarele vieţii economice. Burghezii propriu-
zişi erau, în opnia lui Manolescu, marii industraşi, marii comercianţi,
bancherii, marii proprietari rurali, rentierii şi proprietarii de imobile urbane
precum şi inginerii şi economiştii care exercitau funcţiuni economice
private. Cu toate dificultatea identificării lor cu exactitate, Manolescu
apreciază că în 1941, în România, erau aproximativ 22.500 de burghezi
propriu-zişi; alături de ei mai existau aproximativ 100.000 de pseudo-
burghezi care completează şi ajută pe burghezii propriu-zişi.
Revenind la perioada instaurării comunismului în România,
naţionalizarea din iunie 1948, ca şi celelalte naţionalizări care au urmat (în
alte domenii), au avut ca efect şi ditrugerea clasei mijlocii; naţionalizările
nu au fost făcute din necesităţi de eficientizare sau de dezvoltare ci din
raţiuni ideologice.
Formarea şi dezvoltarea rapidă şi forţată a industriei socialiste a dus
la formarea principalei clase a comunismului – clasa muncitoare. În 1950 în
România erau înregistraţi 1.222,9 mii de muncitori, din care 640,4 mii în
industrie; în 1985 numărul total al muncitorilor ajunge la 6.084,4 mii, din
care 3.171,7 în industrie.
Un alt segment de populaţie care a fost supus transformării (unele
straturi aparţinând de proletariat, altele de clasa mijlocie) au fost muncitorii
din mica industrie şi meşteşugarii. Atelierele meşteşugăreşti şi mica
industrie particulară sunt evidenţiate în statisticile oficiale în primele două
decenii de comunism (cu scăderea considerabilă a sectorului), pentru ca
apoi să dispară din statisticile oficiale.
O situaţie asemănătoare se înregistrează la comerţ, care în mai puţin de
un deceniu şi jumătate devine în totalitate “comerţ socialist” format din
“comerţ de stat” şi “comerţ cooperatist”.
Corelat cu tipul de proprietate, investiţiile realizate oglindesc dispariţia
proprietăţii private în sectorul economic şi reducerea ei drastică la
domeniul strict al vieţii personale, atenţia foarte redusă acordată aşa-zisului
sector cooperatist şi concentrarea pe extensia sectorului de stat. În sectorul
cooperatist de fapt toţi cei ce lucrau erau lipsiţi de proprietate, nu aveau
iniţiativă economică, rezultatele muncii lor nu erau expresia modului în
care “au condus afacerea”, fiind simpli executanţi ca şi cei din sectorul de
stat. În acest context nici interesele nu se deosebeau semnificativ de
interesele celor ce lucrau în sectorul de stat.
Politica salarială a statului comunist a ţinut sub control nivelul
retribuţiilor şi mai ales diferenţele dintre acestea.
101
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Se poate concluziona că în jurul anilor 1960 – 1965 se formase
structura de clasă specifică regimului comunist prin desfiinţarea proprietaţii
private şi prin corelarea marimii şi diferenţei dintre salarii. Intervenţia prin
dimensiunea economică în sensul de mai sus a fost întregită de propaganda
regimului pentru care nu existau decât două clase (clasa muncitoare şi
ţărănimea cooperatistă) şi pătura intelectualităţii.
O perspectivă din care poate fi abordată structura de clasă este relaţia
structură de clasă– modernizare. Despre perioada comunistă s-a spus şi se
mai spune şi astăzi că a fost o perioadă de modernizare şi, implicit,
structura de clasă este expresia stadiului de modernitate al societăţii
româneşti, este efect al modernizării în general şi al celei româneşti în
special (inclusiv în perioada comunistă).Fără a intra în detaliul analizei
modernizării în general şi a celei româneşti în special(inclusiv în perioada
comunistă) voi face cateva consideraţii cu privire la modernizarea din
perioada comunistă şi relaţia cu structura de clasă din aceeaşi perioadă.
Abordarea modernizării în perioada regimului comunist a fost
simplificată prin reducerea acesteia numai la anumite aspecte.
Există în mod cert modernizarea specifică “socialismului real”, dar
specificitatea acesteia a fost mai puţin analizată ştiinţific prin comparaţie
explicită cu modernizarea specifică altor sisteme politice. Structura de clasă
a României din perioada regimului comunist nu este rezultatul dezvoltării şi
modernizării ci s-a format înainte de a începe propriu-zis dezvoltarea şi
modernizarea cu specific comunist; configuraţia structurii de clasă din
perioada comunistă a pornit de la un deziderat ideologic care a fost pus în
practică prin măsuri de forţă. Regimul comunist şi-a configurat mai întâi
structura de clasă (dorită) înainte de a începe dezvoltarea şi modernizarea:
au dispărut clasele sociale sau segmente ale acestora într-o singură zi printr-
o hotărâre a unei plenare a partidului comunist. Iar configuraţia sructurii de
clasă a fost controlată pe toată durata regimului comunist. Prin dezvoltare şi
modernizare, s-a consolidat structura de clasă corespunzătoare ideologiei şi
impusă încă de la începutul regimului comunist. Iar această consolidare s-a
realizat şi sub forma unei reaşezări numerice, respectiv creşterea numerică
a clasei muncitoare (ca urmare a industrializării forţate) şi reducerea
numerică a ţărănimii. La aceste considerente se mai poate adăuga analiza
dezvoltării diferitelor sectoare economice (mai ales serviciile dar şi
agricultura si industria) pentru a ne da seama de stadiul de modernizare a
societăţii româneşti din perioada comunistă.
Pentru ilustrarea specificităţii de clasă în perioada comunistă, este necesară
analiza fenomenului de omogenizare/diferenţiere şi relaţiile dintre clase.
Omogenizarea este o componentă intrinsecă a ideologiei comuniste,
este un obiectiv al politicii într-un stat cu regim comunist. Iar acolo unde
102
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
regimul comunist a îmbrăcat forme extreme (cum a fost cazul României),
omogenizarea este mult mai vizibilă atât din punctul de vedere al
obiectivelor politicii cât şi din punctul de vedere al faptului real.
Au existat şi fenomene reale de diferenţiere dar acestea au fost
permanent controlate, ţinute în frâu; oricum diferenţierea nu putea sa
crească atât timp cât proprietatea privată fusese desfiinţată, mărimea
salariilor a fost controlată, ţăranii s-au transformat într-o masă de lucrători
agricoli şi erau “retribuiţi” după numărul de zile-muncă, iar restul
populaţiei era în cea mai mare parte salariată a statului; extinderea
condiţiilor de locuit la bloc în mediul urban şi oferta de produse cu un
sortiment redus au contribuit la accentuarea omogenizării şi nu a
diferenţierii. Nivelul de educaţie şi ocupaţia asigurau însă un anume grad
de diferenţiere. În timpul regimului comunist nu s-a vorbit însă (şi nu s-a
scris) despre fenomenul diferenţierii specific comunist, respectiv formarea
unui strat de indivizi cu funcţii de conducere, cu responsabilităţi politice
care se diferenţiau de restul societăţii cel puţin prin accesul nelimitat la
bunuri şi servicii, la ceea ce producea “poporul”. Despre acest strat nu s-a
putut vorbi decât după căderea regimului comunist. Faptul că s-a aflat într-
o poziţie privilegiată s-a văzut în perioada postcomunistă, prin accederea la
situaţii şi poziţii de vârf.
Regimul comunist a introdus în România în circuitul discursului
politic pentru “mase” ceea ce altă dată era mai degrabă o problemă a
teoriticienilor, respectiv ideea luptei de clasă. Fundamentul teoretic era
abordarea conflictualistă a relaţiilor dintre clase specifică marxismului.
Când regimul a fost realmente consolidat, în jurul anului 1960, s-a
considerat ca s-a intrat în faza desăvîrşirii construcţei socialismului,
desăvârşire care a continuat până în anul 1970 când a început “făurirea
societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Societatea nu mai are acum
clase sociale opuse, clasa muncitoare are rolul conducător, acţiunea tuturor
claselor, categoriilor şi grupurilor sociale este convergentă, se afirma
“unitatea indisolubilă a clasei muncitoare, a ţărănimii, a intelectualităţii şi a
celorlalte categorii sociale muncitoare”, se întăreşte concordanţa de interese
fundamentale dintre clase şi categorii. Dincolo de aceste formulări (oficiale
şi ale sociologilor) se impun câteva întrebări: între clasele societăţii de tip
comunist, chiar şi la începuturile edificării comunismului, exista un conflict
fundamental? Exista un interes identificabil pentru fiecare clasă? Pentru
România raspunsul se cere dat cu referire explicită la cele două intervale de
timp, respectiv până în anii 1964 şi pentru intervalul 1964-1989.
Înainte de instaurarea regimului comunist, nu se ajunsese la situaţia ca
indivizii să considere că soarta lor depinde de clasa căreia îi aparţine, nici
pentru reprezentanţii clasei muncitoare (în ciuda unor acţiuni greviste ale
103
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
acestora) nici la nivelul ţărănimii, care, aşa cum remarcau analiştii
perioadei, nu avea conştiinţă de clasă. Pentru instaurarea regimului
comunist nu s-a dus nici o luptă şi soarta fiecărui individ a depins de clasa
căreia îi aparţinea din perspectiva claselor favorizate de comunism şi a
claselor declarate de comunism ca fiind „duşmani”, asa cum stabilea
ideologia specifică, fară convingerea tuturor indivizilor că într-adevăr aşa
este. După consolidarea regimului comunist prin facilitarea trecerii de la
clasa ţărănească la clasa muncitoare şi la intelectualitate, sentimentul că
soarta personală depinde de clasa căreia îi aparţii nu putea exista.
În ceea ce priveşte necesitatea violenţei pentru obţinerea de avantaje
sau rezultate necesare concurenţei dintre grupuri, în România regimul
comunist nu a fost instaurat prin violenţă împotrivă de acest tip iar după
instaurarea acestuia autorităţile au folosit forme specifice de violenţă
împotriva unor clase şi categorii sociale pentru distrugerea structurilor
politice, sociale şi economice ale vechiului regim în numele mai ales al
clasei muncitoare.
Referitor la necesitatea ca indivizii să se simtă legaţi mai mult de clasă
decât de comunitatea naţională, drept condiţie a existenţei luptei de clasă,
nimeni cu simţul responsabilităţii nu poate afirma că în România exista la
instautarea comunismului un asemenea sentiment decât poate pentru câteva
zeci sau sute de persoane, dar nu acestea din urmă au instaurat comunismul
în România ci au fost doar instrumente ale noului regim. După instaurarea
noului regim , clasei muncitoare şi ţărănimii le-a fost inoculată ideea că
ameliorarea soartei lor depindea exclusiv de modificarea organizării sociale
prin metode violente. După instaurarea regimului comunist între clasele
specifice nu exista o rivalitate pe fond economic; nici măcar la finalul
regimului nu au fost puse în discuţie relaţiile dintre clase, revendicări
economice specifice unor clase sau alte probleme de fond ale organizării
sistemului.
II. Postcomunismul şi restructurarea de clasă în România
Analiza şi interpretarea transformărilor postcomuniste a generat
dezbateri şi emiterea unor puncte de vedere.
Denumirea perioadei este diferită de la autori la autori: „societăţi
postcomuniste”, „capitalism postcomunist”, „capitalisme de peroferie” ş. a.
Diferă şi evaluarea modalităţilor de tranziţie la capitalism pe care le
adoptă fostele ţări comuniste: „tranziţie prin imitaţie”, „dependenţă de
cale”, „capitalism prin proiect”, „dependenţă de trecut”, „dependenţă de
viitor”. Ţinta acestei uriaşe schimbări sociale este pentru unii capitalismul,
104
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
pentru alţii - a treia cale. În opinia unor analişti, în spaţiul postcomunist
există fie „capitalism fără capitalişti” fie „capitalişti fără capitalism”.
În unele abordări, elitele au avut o importanţă foarte mare în procesul
de transformare postcomunistă, în alte abordări este respinsă
supraestimarea importanţei elitelor în dauna analizei acumulării de capital,
a relaţiilor de clasă şi a forţelor globale transformatoare.
Transformările postcomuniste în relaţie cu naţionalul sunt abordate fie
prin minimalizarea naţionalului, fie printr-o concentrare pe originile
naţionale diferite ale colapsului comunist.
Analiza modului de formare a capitalismului pleacă de la forma clasică
de tranziţie de la feudalism la capitalism şi de la afrmarea dinamicii diferite
a naşterii capitalismului după comunism.
Este analizat rolul particularităţilor trecutului precomunist, a stadiului
de dezvoltare a capitalismului în momentul instaurării comunismului, a
orientărilor ideologice semnificative.
Pentru postcomunism şi formele sale de evoluţie o importanţă
covârşitoare o are comunismul atât prin trăsăturile sale esenţiale, comune
tuturor statelor cu regim comunist cât şi particularităţile acestuia din fiecare
ţară. Pentru analiza structurii de clasă au importanţă două caracteristici
fundamentale ale comunismului: 1) socializarea proprietăţii; 2) rolul
primordial al capitalismului politic.
Alături de importanţa trăsăturilor comune, esenţiale ale comunismului, au
o mare importanţă pentru postcomunism şi structura sa de clasă
particularităţile comunismui din fiecare ţară fostă comunistă, respectiv
încercările sau non-încercările de reformare a „socialismului real” şi rolul
anumitor elite în acest sens. În Europa Centrală s-au făcut de timpuriu
încercări de reformare, socialismul reformat fiind o etapă în istoria comunistă
a acestor ţări din anii 1960-1989. Consecinţa a fost formarea „economiei
secundare, creşterea rolului capitalului economic şi „formarea unei mici
burghezii socialiste cu care birocraţia de stat ajunge la un modus vivendi”.
Creşterea rolului capitalului economic, achiziţionarea sa şi implicit generarea
inegalităţilor economice au fost evidente mai ales în Ungaria şi Polonia. Deşi
proiectul reformist, de redefinire a socialismului, de „raţionalizare a
economiei redistributive” a eşuat în Europa Centrală au rămas economia
secundară, posibilitatea angajării în activităţi specifice pieţei, „noii agenţi”
localizaţi între o mică burghezie şi proletariatul clasic. Promotoarea
reformării sistemului a fost elita tehnocrată care ulterior s-a aliat cu
intelectualii lideri de opinie şi cu dizidenţii pentru căderea sistemului. În
Europa de Est, inclusiv în România, elita tehnocrată nu s-a evidenţiat prin
acţiuni reformatoare. După unele încercări timide de deschidere din anii
1965-1970, România a rămas cu un grad înalt de etatism şi de dirijism; iar
105
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
puţinii intelectuali disidenţi nu s-au manifestat prin acţiuni de anvergură şi
consecvente cu efect de cădere a regimului comunist.
Transformarea societăţilor după căderea regimurilor comuniste a
început în momente diferite (deşi probabil istoria va consemna anul 1989 ca
anul căderii comunismului), în modalităţi diferite şi se desfăşoară în
contexte interne specifice. Rezultatul cu nuanţe diferite şi cu particularităţi
semnificative, deşi la nivel declarativ se doreşte peste tot o aconomie de
piaţă performantă şi democraţie. Pe de altă parte integrarea în Uniunea
Europeană va aduce o uniformizare din acest punct de vedere.
Alături de trecut elementele prezentului au un rol hotărîtor în
configuraţia postcomunismului: capacitatea clasei politice de a construi
modele eficiente de transformare, rolul elitelor culturale şi predispoziţia
populaţiei de a înţelege şi de a accepta modelele propuse.
Modelele de traziţie postcomuniste imaginate de tehnocraţi şi oameni
politici s-au diferenţiat şi după ritmul lor: terapie de şoc sau terapie
graduală. Adoptarea uneia sau a alteia diferenţiază atât partidele din
interiorul fiecărei ţări cât şi ţările între ele.
În procesul de transformare postcomunistă România are anumite
particularităţi. În perioada regimului comunist a existat un înalt grad de
etatism şi dirijism. România nu a cunoscut etapa socialismului reformat. În
perioada imediat următoare căderii regimului comunist nu au existat
proiecte teoretice coerente şi credibile pentru transformarea societăţii. Nici
populaţia nu a fost pregătită pentru transformările care au urmat; în general
s-a dovedit că exista la nivelul unei părţi însemnate a populaţiei o puternică
internalizare a normelor şi valorilor comuniste. S-a format o nouă clasă
politică formată din membrii fostei nomenclaturi comuniste de rang doi-
trei, cei ce aspiraseră să intre în vechea nomenclatură de partid şi care
aveau funcţii minore în organizaţiile locale de partid, directori ai
intreprinderiloe aconomice, specialişti cu studii superioare şi intelectuali
care care nu avuseseră funcţii de conducere şi politice semnificative sau
deloc, precum şi reprezentanţi ai vechilor partide istorice din perioada
anterioară regimului comunist. Imediat după căderea regimului comunist
obiectivul transformărilor a fost confuz. Treptat confuzia şi nehotărîrea
clasei politice s-au diminuat sub presiunea a doi factori: 1) situaţia reală din
economie şi scăderea accentuată a nivelului de trai; 2) dorinţa de integrare
în Uniunea Europeană.
Pentru identificarea structurii de clasă din România de astăzi trebuie
pornit de la consideraţii de ordin teoretic adaptate la societatea românească
de astăzi. Clasa socială este una din formele de expresie ale stratificării
sociale şi se formează ca urmare a faptului că în societate există inegalitate,
diferenţiere şi ierarhizare.
106
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Clasa socială are o dimensiune economică dar nu se reduce la acesta, ea
fiind mult mai complexă decît gruparea după criterii economice. Criteriile
economice de diferenţiere sunt veniturile, proprietatea şi averea
(acumulările). Pentru diferenţierea claselor sociale la criteriul economic se
adaugă ocupaţia, educaţia, sistemul de valori, mentalităţile, limbaj şi forme
de expresie proprii, stilul de viaţă. Clasa socială înseamnă şi şanse de viaţă
specifice, şanse care rezultă din ocupaţie, educaţie, stil de viaţă, din poziţia
pe piaţa capitalistă şi/sau din situaţia moştenită.
Clasa socială înseamnă durată şi continuitate peste generaţii, chiar dacă
toate clasele se află într-un proces permanent de transformare în interiorul
lor şi în relaţiile cu alte clase, proces care poate duce la dispariţia unor clase
şi la apariţia altora în anumite perioade istorice. Clasa socială este
conştientizată, resimţită de indivizii care o compun; indivizii aparţinând
unei clase se văd şi se tratează ca egali.
Fenomenul fundamental cu implicaţii în restructurarea de clasă în
perioada post-comunistă este schimbarea naturii proprietăţii. În acestă
perioadă are loc trecerea de la o societate cu socializare cvasitotală a
proprietăţii la o societate în care proprietatea privată îşi recaştigă
importanţa. Insist asupra sublinierii că proprietatea este componentă a
dimensiunii economice a clasei sociale dar nu este unicul criteriu economic
de definire şi diferenţiere a claselor sociale, după cum nici dimensiunea
economică în general nu este unicul criteriu de definire şi diferenţiere a
claselor sociale.
De fapt, când menţionez proprietatea în analiza restructurării de clasă
din România postcomunistă, mă refer la: a) schimbarea naturii proprietăţii
şi implicaţiiele asupra rerstructurării de clasă; b) diferenţieri în ceea ce
priveşte repartiţia proprietăţii private; relaţia tipuri de proprietate-ocupaţii-
clase sociale.
În România shimbarea naturii proprietăţii are efecte profunde şi vizibile
datorită faptului că nu s-a dezvoltat în perioada comunistă o economie
secundară ca precursoare a economiei de piaţă postcomuniste, aşa cum s-a
format în ţările comuniste din Europa Centrală. Proprietatea privată
determină schimbarea caracteristicilor vechilor clase sociale şi formarea
unor noi clase. Repartiţia proprietăţii private este un element cheie în
structurarea noilor inegalităţi ce fundamentează noua structură de clasă. În
România de astăzi sunt caracteristice acumularea de proprietate - pentru
unii, menţinerea în posesie a proprietăţii dobândite în mare parte prin
retrocedări după căderea comunismului - pentru alţii, lipsa posibilităţii de
dobândire de proprietate pentru o mare parte a populaţiei. În România,
astăzi, nu se poate vorbi despre diminuarea rolului proprietăţii în structura
de clasă şi din acest punct de vedere ne întoarcem la o fază a capitalismului
107
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
pe care societăţile occidentale dezvoltate au depăşit-o. Întoarcerea nu este
însă totală căci alte fenomene, specifice societăţii capitaliste dezvoltate, se
alătură proprietăţii în determinarea structurii de clasă.
Shimbările în statutul profesional sunt consecinţa directă a schimbării
naturii proprietăţii şi au efect direct asupra restructurării de clasă. Pe
ansamblul ţării este semnificativ faptul că predomină salariaţii (cu o
scădere constantă dar moderată a ponderii lor) iar ponderea persoanelor cu
statut profesional specific unei economii de piaţă (chiar şi în formare),
respectiv lucrător pe cont propriu, lucrător familia şi patron, a înregistrat o
creştere constantă dar modestă. Structura populaţiei ocupate după statutul
profesional este diferenţiată de la o activitate la alta a economiei: lucrătorii
pe cont propriu au cea mai mare pondere în agicultură (48 %), patronii sunt
prezenţi mai nales în comerţ (8%) şi în reţeaua de hoteluri şi restaurante
(peste 4%) iar salariaţii sunt prezenţi în proporţie de 82% în comerţ şi peste
90% în celelate domenii de activitate. Expresie a dezvoltării sectorului
privat este şi creşterea ponderii salariaţilor din acest sector: în 1995
ponderea salariaţilor din sectorul privat era de 12%; în anul 2003 ponderea
acestora ajunsese la aproape 40% din totalul salariaţilor; concomitent
ponderea salariaţilor din sectorul public a scăzut de la 835 în anul 1995 la
47% în anul 2003.
Modificările structurii populaţiei ocupate, ca urmare a reducerii
activităţii în unele domenii şi a apariţiei unor sectoare de activităţi, au
efecte directe asupra restructurării de clasă cel puţin prin reducerea
numerică a unor clase sociale şi formarea unor segmente ale unor (noi)
clase sociale. În România postcomunistă industria şi-a redus drastic
acvitatea, au apărut noi domenii de activităţi (financiar-bancar, de asigurări,
tranzacţii imobiliare ş.a.), iar agricultura a atras mai multa persoane
comparativ cu perioada anterioară datorită retrocedării pământurilor
agricole, lipsei de mecanizare pe micile proprietăţi, migraţiei spre sate a
unei părţi din disponibilizaţii din industrie construcţii şi ale domenii şi
datorită insuficienţei locurilor de muncă din mediul urban. Toate aceste
fenomene au determinat modificări ale structurii populaţiei ocupate:
creşterea populaţiei ocupate în agricultură, scăderea la jumătate a populaţiei
ocupate în industrie şi construcţii, ocuparea unei părţi a populaţiei în noi
domenii de activitate.
Schimbările ocupaţionale, cu efect asupra restructurării de clasă, au
avut loc pe trei direcţii principale: a) schimbări de volum şi de pondere a
unor ocupaţii; b) schimbări în conţinutul diferitelor ocupaţii şi a modului
lor de exercitare; c) o nouă structură ocupaţională în cadrul ocupaţiilor.
Pentru societatea românească cea mai semnificativă schimbare o reprezintă
scăderea numerică a muncitorilor în general şi a muncitorilor din industrie
108
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
în special. Schimbările în conţinutul diferitelor ocupaţii şi profesii sunt
determinate mai ales de trei factori: schimbările în natura proprietăţii,
nevoia de eficientizare a activităţilor, schimbările din structura
profesională. Schimbările din structura profesională presupun apariţia de
noi profesii şi interesul diferenţiat pentru profesii în funcţie de cererea de
pe piaţa muncii şi retribuirea lor. Expresie a acestor fenomene este şi
structura elevilor şi a studenţilor pe diferite profile şi grupe de specializări:
reducerea populaţiei şcolare şi a reţelei de unităţi din învăţănântul
profesional, creşterea reţelei de unităţi şi a populaţiei şcolare
corespunzătoare pentru calificări postliceale şi superioare, creşterea
numărului de studenţi mai ales la specializările economice, juridice şi
universitar-pedagogice, concomitent cu scăderea ponderii studenţilor la
specializările tehnice.
Nu în ultimul rând, inegalităţile economice care s-au format după 1989
contribuie la formarea unei noi structuri de clasă şi la repoziţionarea
indivizilor în cadrul noii structuri de clasă în formare. Când spun inegalităţi
economice am în vedere trei tipuri de inegalităţi: 1) inegalităţi de venituri;
2) inegalităţi de proprietate; 3) inegalităţi de acumulare.
După 1989 în România a avut loc accentuarea inegalităţilor,
diversificarea inegalităţilor (după criterii) şi o reconfigurare a inegalităţilor.
Între inegalităţi, inegalităţile economice sunt fenomenul cu impactul social
cel mai mare şi, în acelaşi timp, dimensiune fundamentală a restructurării
de clasă. În analiza inegalităţii de venituri trebuie să se pornească de la
sursa veniturilor (în corelaţie cu populaţia activă/populaţia inactivă, cu
populaţia ocupată pe sectoare de activitate, pe grupe de ocupaţii şi în
funcţie de statutul profesional) şi de semnificaţia diferitelor surse de venit
cu relevanţă la nivelul restructurării de clasă. O atenţie specială trebuie
acordată distribuţiei veniturilor salariale, veniturilor din proprietăţi şi
veniturilor din activitatea de întreprinzător. Ponderea acestor tipuri de
venituri este expresia transformărilor socio-economice, inclusiv cele
referitoare la clasele sociale. În România s-a produs trecerea de la o
sociatate salarială de tip comunist la o sociatate de traziţie postcomunistă în
care, la nivelul întregii populaţii, veniturile provenite din libera iniţiativă
cunosc o dinamică lentă, ponderea veniturilor din libera iniţiativă nu este
semnificativă iar proprietatea are un rol modest în furnizarea veniturilor
(„Calitatea Vieţii în Romînia, Editura Expert”, 2002). Din perspectiva
analizei restructurării de clasă este importantă însă identificarea grupării
persoanelor cu venituri exclusive sau predominante din libera iniţiativă şi
din proprietate. În ceea ce priveşte salariile, problemele care se pun sunt
atât cele legate de inegalitatea acestora cât şi cele legate de locul lor în
structura surselor de venit; în perioada comunistă politica salarială a avut la
109
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
bază ideea menţinerii unor diferenţe minime între salarii; după 1989 s-au
mărit deferenţele salariale şi s-a produs o ierarhizare nouă a domeniilor de
activitate din perspectiva salarizării. Inegalităţile salariale care s-au produs
au generat repoziţionarea salariaţilor între ei şi a lor în general în raport cu
celelalte categorii de populaţie grupate după statutul profesional.
Proprietatea privată şi tipurile ei, distribuţia proprietăţii private în
calitate de proprietate privată ca sursă de venit directă sau indirectă,
proprietate privată ca expresie a unor venituri şi proprietate privată ca
element determinant al stilului de viaţă sunt modalităţi de abordare a
proprietăţii private în contextul analizei structurii de clasă.
Nu în ultimul rînd, inegalitatea de acumulare este un alt tip de
inegalitate economică care contribuie la stratificarea de clasă. Inegalitatea
de acumulare se structurează pe cinci niveluri: 1) bunuri de folosinţă
îndelungată; 2) casă, teren intravilan, pămînt arabil, păduri; 3) alte bunuri
de valoare (opere de artă, bijuterii de valoare ş.a.); 4) cont în bancă; 5)
firme, societăţi comerciale etc. Inegalităţile de acumulare au ca sursă atît
inegalităţile de venituri cât şi cele ce derivă din moştenire. Pe scurt,
inegalitatea de acumulare este inegalitatea de avere.
După 1989 România a început tranziţia la democraţie şi economie de
piaţă; cel puţin aceasta este caracterizarea celor mai mulţi cercetători,
vehiculată în presă, exprimată oficial şi adoptată de majoritatea populaţiei;
este mai rar formulată ideea explicită că în România, ca şi în celelalte foste
ţări comuniste din Europa, are loc trecerea la capitalism. De aici şi prima
comparare cu prima formare a capitalismului, comparare care generează
analize şi dispute, inclusiv cu referire la structura de clasă specifică
capitalismului.
Compararea cu tranziţia de la feudalism la capitalism este un demers
ştiinţific interesant, dar cred că se impune să nu fim prizonierii pattern-ului
vest-european de formare a capitalismului şi a structurii de clasă
corespunzătoare. Integrarea în Uniunea Europeană are un rol important în
formarea capitalismului postcomunist, dar nici acest fapt nu va anula
particularităţile.
În România postcomunistă concomitent se constituie economia de piaţă
şi se produce o restructutare de clasă. În cadrul structurii declasă în
formare, alături de componentele noi care se formează, vechile clase se
repoziţionează. Repoziţionarea vechilor clase, respectiv clasa muncitoare şi
ţărănimea, se produce paralel cu dobândirea unei noi identităţi la ţărănime
şi cu o profundă criză de identitate încă în desfăşurare la clasa muncitoare.
Atât clasele vachi în transformare cât şi cele noi în formare învaţă noile
roluri de clasă. Învaţă care le sunt îndatoririle şi privilegiile, cum se
îndeplinesc îndatoririle şi cum se solicită privilegiile; toate dobândesc
110
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
treptat atitudini şi aşteptări proprii rolurilor. Într-o societate în transformare
rapidă învăţarea noilor roluri de clasă se produce uneori în contexte confuze
iar învăţarea întîmpină dificultăţi; uneori se produc eşecuri în învăţarea
noilor roluri şi pot apărea conflicte între noul rol de clasă şi alte roluri.
Dificultăţile de învăţare a noilor roluri sunt identificabile atât la noile clase
în formare cât şi la cele vechi în transformare. Dificultăţile sunt chiar
dramatice acolo unde s-a produs o declasare (cazul clasei muncitoare).
Perioada postcomunistă nu este numai un proces de trecere de la
comunism la capitalism ci şi un proces de modernizare sau de „relansare a
modernizării” (D. Sandu). Din punct de vedere psihologic (schimbare
fundamentală a valorilor şi atitudinilor) în societatea românească este
prezent un amestec de modern şi nemodern, dar fiind în mod evident în
desfăşurare procesul de modernizare. Din punct de vedere intelectual
(estinderea cunoştinţelor, răspândirea acestora prin pregătire superioară,
tehnologie informatică, comunicaţii de masă) există un proces de
modernizare limitată precum şi o polarizare: pe de o parte extinderea
accesului la cunoştinţe (exprimat şi prin creşterea numărului de studenţi),
pe de altă parte creşterea abandonului şcolar la nivelul şcolar obligatoriu,
înzestrarea scăzută cu calculatoare şi utilizarea redusă a internetului.
Reducerea drastică a sectorului industrial nu a fost însoţită, până în prezent,
de formarea unei industrii performante, de pătrunderea tehnologiilor înalte
şi de dezvoltarea sectorului serviciilor. Urbanizarea (un alt atribut al
modernizării) este blocată în România, a crescut migraţia oraş-sat iar
condiţiile de viaţă din mediul rural sunt încă predominant tradiţionale.
Ponderea mare a populaţiei din medilu rural şi ocuparea ei mai ales cu
agricultura (de subzistenţă) este un alt aspect al blocării procesului de
modernizare sau de desfăşurare lentă. Modernizarea lentă influenţează
procesul restructurării de clasă prin menţinerea unei clase ţărăneşti
numeroase, printr-o clasă de jos numeroasă (rezultată mai ales din cei fără
loc de muncă, fără ocupaţie, fără educaţie), prin împiedicarea formării unor
segmente ale clasei de mijloc şi prin transformarea lentă a clasei
muncitoare (devenită în mare parte pauperă).
Pe de altă parte, modernizarea poate produce şi unele efecte negative
mai ales atunci când se produce mai rapid şi în primele ei etape, respectiv
confuzie valorică, indivizi neadaptaţi şi neasimilaţi, creşterea indivizilor
declasaţi, creşterea numărului indivizilor cu un nivel de trai scăzut,
creşterea dacalajului dintre bogaţi şi săraci, imposibilitatea satisfacerii
aspiraţiilor înalte pentru toţi cei ce le au, creşterea insatisfacţiei şi regretul
după regimul trecut.
111
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
În acest context general socio-economic, apreciez că structura de clasă
în formare în România este compusă din: clasa de sus, clasa de mijloc,
clasa muncitoare, ţărănimea şi clasa de jos.
Clasa muncitoare de astăzi este continuatoarea clasei muncitoare din
perioada comunistă. În intervalul 1945-1990, evoluţia clasei muncitoare din
România a înregistra atît asemănări cît mai ales diferenţe semnificative faţă
de clasa muncitoare din Europa de Vest. Fenomenele comune se referă la
deplasarea masivă a ţărănimii spre oraşe şi industrie, creşterea
semnificativă a femeilor în cadrul muncitorimii, apariţia unor noi ramuri
industriale, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă pentru muncitori, creşterea
nuvelului de trai al acestora, creşterea nivelului de şcolaritate şi apariţia
muncitorului navetist.
Fenomenele diferenţiatoare sunt rezultatul politicii economice specifice
unui stat comunist. Lipsa şomajului a fost realizată mai ales prin
redistribuirea veniturilor pe ramuri economice, prin creşterea artificială a
locurilor de muncă, prin repartizarea forţată la diferite locuri de muncă.
Aceste procedee artificiale de ocupare s-au situat pe o bază economică tot
mai fragilă începînd cu sfîrşitul anilor ’70. Atuci când în Europa de Vest
numărul şi importanţa muncitorilor din industrie a scăzut, în ţările
comuniste (inclusiv în România), numărul şi importanţa muncitorilor din
industrie a continuat să crească. Când în Europa de vest noile tehnologii au
luat un avînt deosebit, în România - ca şi în celelalte state comuniste -
introducerea noilor tehnologii a stagnat începând cu sfârşitul anilor ’70. De
fapt, vechea structură industrială a fost conservată în România; sectorul
serviciilor nu s-a dezvoltat; conştiinţa muncitorească a continuat să existe la
acceaşi intensitate atunci când în Europa de Vest aceasta era un semn al
înapoierii economice, sociale şi politice. În România, conservarea clasei
muncitoare în forme specifice primei jumătăţi a secolului XX a fost mai
evidentă comparativ cu situaţia din ţările Europei Centrale datorită tipului
de conducere politică de tip stalinist chiar şi în ultima parte a perioadei
comuniste. Acest fapt va avea consecinţe negative asupra clasei muncitoare
în perioada postcomunistă în contextul transformărilor ce au avut loc.
După 1989 a început procesul de disoluţie a vechii clase muncitoreşti
din perioada comunistă; viitorul acesteia este incert şi depinde de
dezvoltarea ţării în general şi în viitor şi de tipul de dezvoltare, de tipul de
activităţi economice care se vor consolida; nu este exclusă nici dispariţia
acestei clase prin absorbţia ei de alte clase sociale. Procesul de disoluţie
este anunţat în anii 1991-1992 prin începutul scăderii importanţei şi forţei
clasei muncitoare; ca urmare a declinului în care intră industria şi sectorul
construcţiilor - unde se găsea cea mai mare parte a muncitorilor - numărul
acestora începe să scadă continuu şi îşi face apariţia şomajul. Sectorul
112
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
privat care începe să se dezvolte începând cu anul 1991, nu a putut să
absoarbă muncitorii disponibilizaţi din sectorul de stat. Vechea clasă
muncitoare intră într-o profundă criză de identitate concomitent cu
începutul unui proces de deprivilegiere a ei. Răspunsul clasei muncitoare a
fost asocierea sindicală şi manifestarea conştiinţei muncitoreşti ca fenomen
întîrziat al sfîrşitului secolului XX. La început răspunsul şi manifestările
clasei muncitoare se înscriu în logica conflictului de clasă de tip marxist; a
fost singura manifestare de acest tip din perioada postcomunistă: muncitorii
se vedeau o forţă, în pericol de a-şi pierde privilegiile, care se manifesta
ostil faţă de patroni şi capitalism şi care se credea capabilă să răstoarne prin
forţă guverne. Dar continuarea procesului de transformări politice şi
economice, criza economică, formarea sectorului privat, constiturea şi
punerea în funcţie a macanismalor democratice de dialog social au redus
din intensitatea conflictului iar muncitorii s-au văzut în situaţia de a lupta
pentru supravieţuire concomitent cu pierderea sentimentului că sunt o forţă
de temut. Procesul de adaptare a clasei muncitoare la noua realitate politică,
economică şi socială a fost şi este dificil. Modul în care au fost recrutaţi în
perioada comunistă, cum au fost calificaţi, angajaţi şi menţinuţi la locurile
de muncă, precum şi modul în care au fost retribuiţi au făcut din muncitorol
o clasă străină de competiţie, deresponsabilizată, imobilă profesional.
Clasa muncitoare moştenită de la perioada comunistă a suferit în
postcomunism un proces de segmentare, segmente ale ei putînd fi astăzi
regăsite în actuala clasă muncitoare, în clasa mijlocie, în ţărănime şi în
clasa de jos. Actuala clasă muncitoare este formată din segmente ale vechii
clase muncitoare şi din cei ce au intrat în clasa muncitoare după 1990.
Vechea clasă muncitoare era dominată numeric de muncitorimea
industrială; aceasta a avut cel mai mult de suferit după 1989 prin reducerea
ei numerică şi prin scăderea nivelului de trai. Clasa muncitoare de astăzi s-a
înnoit cu cei ce au devenit muncitori după 1989 şi mai ales în a doua parte a
intervalului postcomunist scurs pînă în prezent; acest segment nou are
comportamente şi atitudini eliberate de nostalgia trecutului, acceptă mai
uşor munca în condiţiile economiei de piaţă şi activează predominant în
activităţi extraindustriale. Sursa principală de venituri pentru membrii
clasei muncitoare este salariul, la care se adaugă activităţi ocazionale şi
autoconsumul (a cărei sursă o reprezintă terenurile agricole şi gospodăria
ţărănească moştenite).
În ceea ce priveşte relaţiile cu alte clase nu se pune problema unor
relaţii conflictuale; au fost semnale ale unor relaţii tensionate între
muncitori şi patronate, tensiune care a rămas punctuală; în aceste stări
tensionate s-au manifestat deficienţe ale învăţării noilor roluri de clasă atît
113
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
pentru muncitori cît şi pentru patroni, dar eliminarea sau reducerea
tensiunilor sunt, în egală măsură, expresia segmentării conflictelor şi
efectul rezolvării lor prin mijloace specifice democraţiei, respectiv dialogul
şi negocierea.
Analiza ţărănimii în perioada postcomunistă obligă la o scurtă
incursiune în istoria acestei clase din perioada comunistă.
În perioada regimului comunist a avut loc segmentarea proprietăţii:
proprietatea privată (a ţăranilor „cu gospodărie individuală”), proprietatea
cooperatistă (ceea ce făcea parte din C.A.P.-uri) şi proprietatea de stat (ceea
ce făcea parte din I.A.S.-uri). Fiecărui tip de proprietate îi corespunde un
segmant al celor ce se ocupau cu agricultura: ţăranii cu gospodărie
individuală, ţăranii cooperatori şi muncitorii agricoli.
Concomitent s-a produs segmentarea muncii agricole, respectiv
separarea muncii agricole manuale (efectuată de ţăranul propriu-zis) de
munca mecanizată (efectuată de”mecanizatori” - tractorişti, lucrători pe
combine etc.). Mecanizatorul a fost considerat un segment al clasei
muncitoare, alături de mucitorul agricol din I.A.S.
În perioada comunistă, agricultura era făcută de „ţăranii cu gospodărie
individuală”, ţăranii cooperatori (lucrători manuali), mecanizatori şi de
muncitorii agricoli din I.A.S. Cel mai numeros segment era al ţăranilor (lucrători
manuali) din C.A.P. În agricultura cooperatisră şi de stat, au mai lucrat specialişti
şi funcţionari. Din perpectiva familiilor, în agricultură au lucrat familii de ţărani
şi familii mixte; dintre acestea din urmă trebuie menţionate în mod special
familiile în care femeia era „ţărancă” (lucra în C.A.P) iar capul de familie era
muncitor în oraş, fiind navetist între sat şi oraş. Cei ce au fost percepuţi ca ţărani
au fost în mod cert ţăranii cooperatori prestatori de muncă manuală şi ţăranii cu
gospodărie individuală; la nivelul percepţiei individuale au un statut incert (dar în
mod sigur superior) mecanizatorii.
După 1989 are loc procesul de recompunere a clasei ţărăneşti, dispărând
segmentarea după tipul de proprietate. Segmentele principale care constituie
noua clasă ţărănească sunt foştii ţărani cooperatori, ţăranii cu gospidărie
individuală şi mecanizatorii. Treptat vor mai intra în clasa ţărănească majoritatea
foştilor muncitori navetişti disponibilizaţi şi foşti muncitori din industrie,
construcţii etc. deveniţi şomeri şi care vor opta pentru întoarcerea în localităţile
de origine şi pentru ocuparea cu agricultura care le asigură cel puţin hrana.
Aceste segmente care recompun ţărănimea nu reprezintă nici totalitatea
populaţiei care se ocupă cu agricultura, nici totalitatea populaţiei rurale. Numărul
straturilor populaţiei rurale variază de la o localitate la alta în funcţie de mărimea
acesteia şi de dezvoltarea ei. Din perspectiva ocupării cu agricultura, se mai
ocupă cu agricultura, în sens de cultivarea pământului propriu, meseriaşi,
fucţionari, intelectuali, pensionari. Ţăranul, în sens clasic, domiciliază în mediul
114
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
rural, se ocupă exclusiv cu agricultura care este sursa sa de existenţă şi care
cultivă pământul cu ajutorul membrilor familiei sale. Nu este exclus ca, datorită
insuficienţei pămîntului agricol propriu un ţăran să muncească la alţi ţărani , în
asociaţiile agricole sau în sectorul de stat.
Un loc diferenţiat în structura populaţiei care se ocupă cu agricultura îl
ocupă: 1) proprietarii care au mai mult de 5ha., care folosesc forţă de muncă din
afara familiei şi care pot obţine venituri peste necesarul familiei; 2) arendaşii;
aceste două categorii reprezintă clasa de mijloc rurală.
Pentru a completa eterogenitatea populaţiei care este proprietar agricol
amintim că aceasta domiciliază în mare parte în mediul rural dar un segment
domiciliază în mediul urban: sunt foştii proprietari cărora li s-a restitut pământul
după 1989 sau urmaşii acestora.
După 1989 ţărănimea a crescut numeric datorită reducerii numărului
locurilor de muncă din oraşe (mai ales în industrie şi în constructii).
În decursul istoriei s-a făcut frecvent afirmaţia că ţărănimea este o clasă
conservatoare; pentru România postcomunistă afirmaţia este injustă cel puţin
parţial; relaţia cu urbanul (prin membrii familiei domiciliaţi în oraşe), şi
televiziunea îl fac pe ţăranul de astăzi mai deschis la noutate; şi din punctul de
vedere al ocupaţiei sale, ţăranul român este în egală măsură constrâns şi dispus la
schimbare şi modernizare; un rol important în modernizarea agriculturii şi a
ţărănimii îl are demersul de aderare la Uniunea Europeană.
Din punct de vedere al definirii şi al segmentelor componente clasa de
mijloc are destul de multă imprecizie. Delimitarea ei pleacă de la considerente
economice dar nu se rezumă la ele, având valori proprii, comportamente politice
peoprii, stiluri de viaţă proprii. Totuşi clasa de mijloc nu este omogenă, de unde
şi nevoia segmentării ei - în unele cercetări- în clasa de mijloc-sus, clasa de
mijloc şi clasa de mijloc-jos; eterogenitatea rezultă nu numai din dimensiunea
economică ci şi din structura ocupaţional-profesională.
Interesul pentru clasa de mijloc se originează în două probleme: 1)
identificarea grupurilor, categoriilor, profesiilor şi ocupaţiilor care contribuie la
funcţionarea capitalismului şi la funcţionarea acestuia; 2) necesitatea evitării
scindării societăţii în bogaţi şi săraci atât din nevoia de echilibru şi stabilitate
socială cât şi pentru echitate în societate. Încă din secolul XIX clasa (clasele) de
mijloc sunt prezente în analizele sociale; Marx amintea despre clasa de mijloc
analizând mişcările revoluţionare din Franţa anilor 1848-1849: tăria acestei
ordini burgheze rezidă însă din clasa de mijloc ale cărei afaceri erau industria şi
comerţul.
Preocuparea pentru clasa de mijloc (identificare şi rol) a continuat pe tot
parcursul secolului XX în timp ce şi structura clasei de mijloc s-a schimbat de la
o fază istorică la alta.
115
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
La mijlocul secolului XX în spaţiul euroatlantic a apărut zona capitalistă şi
democratică în vest şi zona ţărilor „socialiste” în est. În spaţiul economiei de
piaţă şi al democraţiei, în a doua jumătate a secolului XX au avut loc
transformări semnificative inclusiv din perspectiva structurii de casă.
Transformarea capitalismului s-a manifestat şi prin modificarea componenţei
clasei de mijloc. Referitor la clasa de mijloc începe să fie pusă sub semnul
întrebării relaţia cu proprietatea privată. Dezvoltarea condiţiei de angajat
(salariat) şi profesionalizarea muncii au generat schimbări în structura clasei de
mijloc. În deceniile cinci-şase ale seculului XX, Mills constata apariţia în
societatea americană a unei noi clase de mijloc formată din non-proprietari care
desfăşoară o muncă non-manuală („gulerele albe”); aceştia au aceleaşi condiţii
de viaţă cu muncitorii („halatele albastre”) dar au alte stiluri de viaţă; trimiterea la
muncitori se face în contextul în care nivelul de trai al acestora crescuse iar
condiţiile de viaţă se schimbaseră radical în sens pozitiv. În timp ce vechea clasă
de mijloc era formată din fermieri, oameni de afaceri şi „profesiile libere”, noua
clasă de mijloc este forată din funcţionari, manageri, comercianţi şi „noile
profesii birocratizate” (specialişti cu studii superioare, specialişti).
În România postcomunistă s-a remarcat invocarea insistentă a necesităţii
formării clasei de mijloc; de fapt cei mai mulţi dintre susţinătorii acestei idei
asociază clasa de mijloc cu proprietatea mijlocie, cu intreprinzătorul mediu. De
fapt în România de astăzi trebuie să se formeze acel segment bal clasei de mijloc
care reprezintă pe proprietarul mijlociu, pe întreprinzătorul mediu. La fel de
important este şi obiectivul evitării pauperizării segmentelor profesionale
salariale care prin natura muncii, valori şi comportamente aparţin clasei mijlocii.
Şi, însfîrşit, este necesară formarea unei clase mijlocii cât mai numeroasă (cu
toate segmentele sale). Clasa mijlocie ar trebui să conţină atât segmentele
tradiţionale (legate de proprietatea privată şi de iniţiativa privată) cât şi
segmentele noi ale clasei mijlocii: manageri, specialişti, funcţionari etc.
Dar există astăzi în România clasă de mijloc? Pentru a răspunde la această
întrebare este nevoie să se analizeze următoarele probleme: a) agenţii sociali care
prin caracteristici şi funcţii ar putea constitui clasa de mijloc; b) poziţiile pe care
le ocupă aceşti agenţi sociali în calitate de actori de clasă; c) instituţiile prin
intermediul cărora se manifestă segmentele clasei de mijloc; d) valorile care
caracterizează clasa de mijloc.
În analiză plec de la ipoteza că în societatea românească de astăzi este în curs
de desfăşurare procesul de constituire aclasei de mijloc. A doua ipoteză este că
există două surse care generează clasa de mijloc: proprietatea privată şi
profesionalizarea muncii. Societatea romănească postcomunistă nu se află în
situaţia de a genera o clasă de mijloc exclusiv din proprietatea privată pentru că
are segmente formate din profesionalizarea muncii încă în perioada comunistă şi
care sunt candidate la formarea clasei de mijloc; dar societatea românească nu
116
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
poate ignora nici efectele formării şi dezvoltării sectorului privat, inclusiv din
perspectiva structurii de clasă. Clasa de mijloc românească se constituie atît din
agenţi sociali „vechi” (formaţi în perioada comunistă şi care s-au adaptat la noua
realitate economică) cât şi din agenţi sociali noi.
Problema veniturilor trebuie asociată clasei de mijloc prin adaptarea la
situaţia specifică a României. Există segmente ale clasei de mijloc în formare
care au un nivel al veniturilor ce corespunde imaginii „clasice” asupra clasei de
mijloc dar există şi alte segmente care din punct de vedere al veniturilor se află
într-o situaţie de pauperizare temporară ca urmare a stării economiei româneşti.
În societatea românească, datorită faptului că procesul de transformare
economică şi socială este în curs de desfăşurare, compoziţia clasei de
mijloc nu este decisă.
Accesul limitat la proprietate, relaţiile de proprietate neconsolidate,
cadrul legislativ şi instituţional în permanentă schimbare, nivelul de trai
scăzut sunt aspecte ale contextului in care se derulează procesul de formare
a clasei de mijloc.
Din perspectiva capitalismului în formare sunt interesant de analizat
segmentele clasei de mijloc care se originează în proprietatea privată.
Delimitarea proprietăţii mijlocii ridică probleme în condiţiile în care trebuie să se
aibă în vedere specificul fiecărui domeniu din perspectiva valorii resurselor sale
şi a posibilităţii de valorificare a acestora în condiţiile României. Un segment des
invocat al clasei de mijloc este reprezentat de antreprenor. Dar nu numai în
folosirea curentă ci şi din perspectivă istorică termenul antreprenor este imprecis.
D. Sandu consideră că „Antreprenorul nu este o realitate ci un tip ideal care se
regăseşte în realitate în grade diferite şi în configuraţii comportamentale diferite”.
El identifică antreprenorii efectivi, antreprenorii prin intenţie şi antreprenorii prin
dorinţă. Primii antreprenori provin din cei ce au avut relaţii sociale utile în
perioada comunismului. Semnele de mare relevanţă pentru comportamentul
antreprenorial sunt obţinerea de profit şi investiţiile. Pe baza cercetărilor
intreprinse, D. Sandu afirmă că în agricultură semnele comportamentului
antreprenorial sunt legate de prezenţa luării în arendă, a vînzării, a investiţiilor, a
folosirii tehnologiilor moderne şi a intenţiilor de a investi şi în viitor.
Antreprenorul este cel ce transformă gospodăria ţărănească în fermă.
După prima tranziţie la capitalism, chiaR şi atunci când predomina încă o
agricultură arhaică, o preocupare majoră a oamenilor de ştiinţă români a fost
analiza trecerii la capitalism, formarea burgheziei, rolul marii burghezii în
societatea românească.
Astăzi, cînd societatea românească traversează a doua tranziţie la
capitalism, încă nu s-au cristalizat preocupări şi cărţi majore referitoare la
ceea ce se poate numi „noua mare burghezie” sau „noii capitalişti”.
Cercetătorii s-au refugiat mai ales în analiza ţărănimii şi a clasei de mijloc.
117
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Marii proprietari, segment de bază al clasei de sus, sunt lăsaţi în seama
presei care analizează subiectul în manieră proprie, din perspectiva
acumulării averilor. Şi tot presa, prin publicarea listei celor o sută cei mai
bogaţi oameni din România, ne atrage atenţia că există un strat de sus al
societăţii, o clasă de sus în curs de constituire.
Dar pe cine reprezintă clasa de sus? Din perspectiva relaţiei status-clasă
socială, clasa de sus reprezintă pe toţi cei ce se grupează în jurul unui punct
maxim pa scala de status, care se văd şi se tratează unii pe alţii ca egali. Ei
au cele mai mari venituri din societate şi stiluri de viaţă proprii.
Din perpectiva veniturilor sau a averilor, nu cunosc să se fi făcut o
evaluare a intervalelor de mărime în care să se încadreze clasa de sus. Lista
celor mai bogaţi o sută de români, publicată de revista Capital în 2006, îi
plasează pe aceştia în intervalul cuprins între 10 milioane şi un miliard de
dolari. Nu ştim cât se coboară sub 10 milioane de dolari pentru membrii
clasei de sus, considerând că cei o sută cei mai bogaţi reprezintă numai un
segment al clasei de sus. Domeniile în care primii zece cei mai bogaţi sunt
activi şi îşi obţin banii sunt: petrol şi gaze, bănci, imobiliare, asigurări,
construcţii, industrie, comerţ, mass-media, agricultură. Sursa capitalurilor
de început ale celor mai mulţi dintre ei nu este clară şi reprezintă o
problemă controversată. Nu vreau să invoc exclusiv concluziile presei, care
oricum nu acoperă un număr suficient de mare de cazuri şi nu poate avea
aceeşi manieră de abordare ca cercetarea sociologică.
Cu siguranţă că pe lângă acei o sută cei mai bogaţi români,
întreprinzători în diferite domenii şi cu maximum de succes, cine mai face
parte din clasa de sus? În mod cert se adaugă şi alţi întreprinzători de
succes, chiar dacă ei nu fac parte din segmentul superior al clasei de sus.
Aproape cert mai fac parte bancherii, managerii marilor firme, marii
avocaţi de succes. Nu ştim dacă se mai pot adăuga mari medici cu realizări
profesionale excepţionale, unii dintre reprezentanţii elitei intelectuale – cel
puţin pentru segmentul inferior al clasei de sus.
Drd. Mihai Vasile Cucerzan
Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială
Colaborator, Insitutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy,
Cluj-Napoca
118
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

BIBLIOGRAFIE:

1. x x x Sociologie (Coordonatori T. Rotariu, P. Iluţ). Editura Mesagerul,

Cluj- Napoca, 1996
2. x x x Tratat de sociologie (Coordonator Raymond Boudon). Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997
3. Giddens, A. – Sociologie. Editura Bic All, Bucureşti, 2000
4. Fundaţia pentru o societate deschisă. România. – Eurobarometrul rural
România, decembrie 2002 (www.Gallup.ro)
5. Roth, A. – Modernitate şi modernizare socială. Editura Polirom, Iasi,
2002
6. x x x Anuarul statistic al României, 2004
7. Pasti,V.; M. Miroiu; C.Codiţă – România: starea de fapt. Editura Nu există sursă mai bogată de satisfacţii decât aceea de a
Nemira, Bucureşti, 1997
8. Karnoouh, Claude – Românii. Tipologie şi mentalităţi. Editura
te simţi opera propriei tale personalităţi şi sculptor al
Humanitas, Bucureşti, 1977 propriei tale fiinţe.
9. Sandu, D. - Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2000
10. Sandu, D. - Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie. Ed
Polirom, Iaşi, 2005 Vasile Pavelcu
11. Nouss, A. – Modernitatea. Editura Paralela 45, Bucuresti, 2000

119 120
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

GHID PRACTIC PENTRU PROIECTAREA POSTULUI ŞI Ierarhice : Director General, Director Executiv, Director Economic,
DEZVOLTAREA RESURELOR UMANE Director Producţie, DirectornComercial
Funcţionale : Cu toţi angajaţii societăţii, foşti angajaţi, şefi de birouri şi
E bine să ai multe abilităţi, dar abilitatea
de a descoperi abilităţi la alţii e mai valoroasă decât toate.
secţii, directori, precum şi persoane care doresc să se angajeze în cadrul
Elbert Hubbart societăţii, inspectori ai ITM, etc. Redistribuirea temporară pe alte posturi de
muncă este posibilă numai în cazuri de forţă majoră şi pe baza unei instruiri
SECŢIUEA I. ÎNTOCMIREA UNUI JOB DESIGN: CRITERII ŞI prealabile, cu acordul scris al conducerii.
ASPECTE FUNDAMENTALE E. Relaţii de competenţă şi semnătură:
Job Design sau Fişa postului integrează conţinutul muncii, calificarea şi o utilizează resursele financiare ale companiei în scop de recrutare de
remunerarea, pentru fiecare post, astfel încât să coreleze necesităţile personal, în limitele de buget convenite
angajaţilor cu cele ale organizaţiei. Se întocmeşte mai ales pentru o poate recruta personal propriu în limitele bugetului
personalul care desfăşoară activitate intelectuală, complexă care nu poate fi
riguros normată prin număr de produse sau operaţii, normă de servire, o o decide asupra treptelor individuale de remunerare/ salarizare, în
anumită categorie de lucrări rutine. conformitate cu grila în uz
Aspectele şi criteriile luate în considerare pentru aceste categorii sunt: o poate penaliza personalul cu abateri grave de la normele de
identificarea, definirea şi descrierea în primul caz, respectiv diferitele conduită cuvenite
aptitudini, identificarea sarcinilor şi responsabilităţilor, semnificaţia
atribuţiilor posturilor, autonomia, mecanisme de control.
III. SARCINILE SI RESPONSABILITĂŢILE POSTULUI DE MUNCA:
I. DEFINIREA POSTULUI
• Planifică, organizează şi supervizează activităţile de resurse umane
DENUMIREA POSTULUI: DIRECTOR DE RESURSE UMANE • Organizează şi coordonează întreg procesul de recrutare şi selecţie de
POZITIA IN COR : - personal pentru posturile vacante, aprobate de conducerea întreprinderii
OBIECTIVUL SPECIFIC AL POSTULUI:
• Asigură anunţarea la AJOFM a locurilor vacante, precum şi în presă, în
Aplicăppoliticandelpersonallancompaniei
Asigurănnecesarulndenpersonalhalndepartamentului incinta întreprinderii şi stabileşte data concursului
Asigură un cadru definitoriu pentru menţinerea unor relaţii bune între • Participă la trierea CV-urilor, intervievarea şi testarea candidaţilor şi se
conducere şi angajaţi asigură de corecta desfăşurare a concursurilor scrise; comunică
Întocmeşte rapoarte privitor la situaţia personalului din departament rezultatele candidaţilor, făcând parte din comisia de încadrare şi
promovare a personalului
II. INTEGRAREA ÎN STRUCTURA ORGANIZATORICĂ:
• Asigură interpretarea corectă şi aplicarea politicilor de personal ale firmei
A. Postul imediat superior: Directorul general adjunct
B. Postul imediat inferior: Inspectorii de personal, contabil, inspector • Urmăreşte şi răspunde de activitatea de stimulare a personalului, prin
protecţia muncii şi protecţie civilă, maistru instructor atelier şcoală premii şi sancţionarea persoanelor, conform normelor legale şi
C. Subordonări: prevederilor CCM
Arenînnsubordine:nInspectoriindenpersonal
• Planifică şi coordonează orientarea noilor angajaţi pentru a facilita
Estenînlocuitnde:nInspectorndenpersonal
integrarea acestora în organizaţie, urmărind la anumite perioade evoluţia
Înlocuieste pe: nu este cazul
D. Relaţii:
121 122
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
acestora, din punct de vedere a performanţelor profesionale şi
adaptabilitatea acestora la cerinţele societăţii
• Elaborează Programul de instruire conform solicitărilor şefilor de
compartimente şi răspunde de organizarea cursurilor de perfecţionare
interne si externe, conform acestuia
• Ţine evidenţa documentaţiei necesare a activităţii biroului, privind
salarizarea, asigurările sociale, fluctuaţia de personal, angajări,
promovări, transferuri, plecări din societate
• Controlează activitatea de evidenţă a carnetelor de muncă, înregistrarea
tuturor actelor la ITM, a contractelor individuale de muncă, prestări
servicii, evidenţa concediilor medicale, pontajul, verifică corecta
întocmire a dosarelor de pensionare, conform legislaţiei în vigoare
• Coordonează realizarea şi implementarea unui sistem de evaluare a
performanţelor profesionale ale angajaţilor
• Coordonează activitatea de reactualizare a fişelor de post
• Coordonează activitatea de evidenţă militară, apărare civilă şi BDS,
precum şi pe cea de protecţie a muncii
• Realizează şi raportează o serie de situaţii cerute de conducerea
societăţii, privind structura personalului pe diverse categorii de vârstă,
sex, socio-profesionale, fluctuaţia de personal, absenteismul, cauzele
acestora, etc.
• Coordonează activitatea de organizare la nivel de societate, urmărind
modificările în structură la organigramă şi RI
• Participă la soluţionarea conflictelor de muncă şi plângerilor angajaţilor
şi menţine o legătură strânsă cu reprezentanţii sindicatelor
• Elaborează proceduri de lucru în cadrul biroului, privind principalele
activităţi de resurse umane (recrutare şi selecţie, planificarea resurselor
umane, instruire, evaluarea performanţelor profesionale) şi se asigură de
respectarea acestora de către întreg personalul biroului
• Rezolvă prompt cererile venite din partea celorlalţi angajaţi şi le tratează
nediscriminatoriu
• Cooperează cu ceilalţi angajaţi ai biroului şi ai societăţii, colaborează cu
onestitate cu acestia
123
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
• Menţine la standardele unei bune funcţionări, aparatele din dotare şi
anunţă orice defecţiune Oficiului de Calcul
• Execută calitativ şi la termen sarcinile de serviciu
• Păstrează confidenţialitatea rezultatelor obţinute
• Veghează la respectarea normelor de tehnica securităţii muncii
• Respectă normele de securitate, impuse de societate
• Se achită la timp de toate responsabilităţile ce-i revin pe domeniul
financiar-contabil
• Respectă programul de lucru, conform normelor interne ale societăţii
• Respectă metodologiile de lucru ale domeniului său de activitate şi
procedurile de sistem şi de lucru, existente în cadrul societăţii şi urmăreşte
ca întreg personalul din subordine, să le cunoască şi să le respecte
• Analizează periodic indicatorii calităţii proprii compartimentului şi
urmăreşte implementarea acţiunilor corective
• Efectuează instructajul periodic, în domeniul protecţiei muncii şi PSI
• Urmăreşte repartizarea elevilor practicanţi, pe locuri de muncă
• Realizează studii de previziune privind dinamica Departamentului de
Resurse Umane din cadrul companiei
• Consiliază managerii privitor la relaţiile cu angajaţii, problemele juridice
ale negocierilor cu liderii sindicali etc.
• Consiliază managerii pentru perfecţionarea pregătirii profesionale
• Stabileşte un contact permanent cu reprezentanţii angajaţilor
• Supervizează respectarea normelor de protecţia muncii şi comunicarea
rezultatelor controalelor managerilor
• Supervizează întreţinerea bazei de date a angajaţilor
• Participă în echipa de expertizare a accidentelor de muncă
Prezenta fişă conţine sarcini minime, alte probleme apărute în cadrul
sectorului pe care îl conduce urmând a fi rezolvate operativ astfel încât
rezultatele activităţii personalului pe care îl are în subordine să fie în
concordanţă cu cerinţele sarcinilor de producţie.
124
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
IV. CONDIŢIILE MATERIALE ALE MUNCII
-calculator
-telefon
-fax
-xerox
V. PREGĂTIREA NECESARĂ POSTULUI:
De bază : Facultatea de Psihologie sau Facultatea de Ştiinţe Economice sau
Politehnica
De specialitate: specializare în psihologia muncii şi organizaţionale dobândite
prin absolvirea Facultăţii de Psihologie, Masterat în Managmentul Resurselor
Umane sau Psihologia MunciinşinOrganizaţională
Cursuri speciale: de legislaţia muncii
VI. EXPERIENŢA NECESARĂ OCUPĂRII POSTULUI:
Postul de Director de personal poate fi ocupat de orice persoană cu o
pregatire corespunzatoare şi care are cel puţin 3 ani vechime în domeniu.
VII. ACOMODAREA CU CERINŢELE POSTULUI DE MUNCĂ
1.Pentrunonpersoanăndebutantănînnprofesien6nluni
2. Pentru o persoană experimentată, acomodarea cu postul se realizează în 3 luni
VIII. COMPETENŢELE LOCULUI DE MUNCĂ:
• cunoaşte şi respectă prevederile din Manualul de Asigurarea Calităţii
• cunoaşte prevederile Contractului Colectiv de Muncă
• cunoaşte prevederile Contractului Individual de Muncă
• cunoaşte şi respectă prevederile Regulamentului de Organizare şi
Funcţionare
• cunoaşte şi respectă prevederile Regulamentului de Ordine Interioară
• posedă experienţă şi capacitate profesională corespunzatoare postului
• cunoaşte activitatea şi legislaţia în vigoare specifică compartimentului
• trebuie să posede cunoştinţe de psihologie organizaţională şi diagnoză
• cunoaşte un editor de text pe calculator
• trebuie să ştie să opereze cu o bază de date (Excel, FOX, Access)
• trebuie să ştie să utilizeze programul Power Point
125
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
• trebuie să cunoască un program statistic de prelucrare a datelor (SPSS,
Statistica, Statview)
• cunoaşte legislaţia de personal în vigoare
• posedă cunoştinţe şi deprinderi de editare texte, operare cu o bază de
date, statistică
• posedă aptitudini de interelaţionare, capacitatea de a înţelege
comportamentul uman, de a conduce şi de a motiva oamenii
• posedă aptitudini de planificare, organizare şi control al activităţii de
luare de decizii, iniţiativă
X. CONDIŢIILE POSTULUI DE MUNCĂ
1. Program : 8 ore; se pot face şi ore suplimentare când situaţia solicită
acest lucru
2.nNaturanmuncii:nmuncanestenatâtnindividualăncâtnşindengrup
3. Deplasări: obişnuit, deplasările privesc aria de acoperire a companiei.
Uneori, unele acţiuni organizate de companie presupun deplasări la distanţe
mai mari.
XI. SALARIZARE:
Salarizarea este în conformitate cu prevederile interne ale societăţii.
DIRECTOR GENERAL,
OCUPANTUL POSTULUI,
SECŢIUNEA A II-A: ANALIZA PENTRU PERSPECTIVĂ A
POSTULUI ŞI PRECIZAREA ÎMBOGĂŢIRII ÎN VIITOR A
ATRIBUŢIILOR POSTULUI RESPECTIV
În primul rând trebuie verificat dacă există o ofertă de forţă de muncă
pentru posturi asemănătoare cu cele proiectate. Analiza trebuie să ţină
seama de adecvarea optimă a persoanei la post, nu doar dacă posturile pot fi
ocupate. La fel ca şi sarcinile individuale care trebuie examinate, posturile
trebuie privite ca întreg pentru a se verifica dacă ele constituie o mulţime
rezonabilă de sarcini sau nu. Un pericol este acela ca gama de sarcini să fie
prea vastă din punctul de vedere al nivelului de pregătire solicitat; sau de a
cuprinde un relativ redus volum de muncă reclamând pricepere şi
126
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

înţelegere, şi o mare cantitate de muncă rutină care nu solicită persoana în ƒ capacitate de învăţare rapidă
planul pregătirii de specialitate. ƒ seriozitate şi sociabilitate
Problema cu ocuparea unor astfel de posturi este aceea că persoanele ƒ abilităţi de comunicare şi negociere
deosebit de capabile pot fi plictisite şi subutilizate în contextul rutinei ƒ punctualitate, operativitate, responsabilitate
postului. Iar persoanele care fac faţă cu succes aspectelor de rutină ale ƒ o bună organizare a muncii
activităţii sale nu are cunoştinţe sau deprinderi suficiente pentru a se achita
de aspectele mai complexe ale muncii. 2. Înclinaţii utile şi ineficiente în personalitatea proprie
Cel mai important lucru pe care îl face un manager pentru subalternii a) Aspecte utile:
săi este să le stabilească sarcinile, pe cât posibil, astfel încât ele să fie • Comunicativitate, aspect prietenos
stimulative şi apoi să ajute la îndeplinirea lor. • Flexibil
În mod ideal salariatul şi postul sunt reciproc adecvaţi, astfel încât • Convingător
individul îşi realizează propriile nevoi motivaţionale, atunci când • Decis, energic
îndeplineşte cerinţele patronului. Această adecvare se poate realiza fie • Sigur de sine
înainte ca oamenii să fie angajaţi, fie prin modificarea structurii posturilor • Adaptabil, capacitate de învăţare rapidă
existente, fie pe ambele căi. Prin îmbogăţirea postului majorăm nivelul de
• Precis
răspundere asociat unui post fie modificând structura răspunderilor în
• Ambiţios
cadrul postului, fie adăugând un nou nivel de răspundere, fie pe ambele căi.
• Dinamic
Structurarea sau restructurarea posturilor poate necesita un volum
important de efort complex de proiectare. Într-o fabrică structura postului • Serios
este determinată în cea mai mare măsură de înzestrarea tehnică şi de • Organizat
condiţiile de lucru. • Iniţiativ
• Creativ
• Rezistent la stres
SECŢIUNEA A III-A: PERSOANLITATEA ANGAJATULUI • Înţelegător
ECONOMIST • Imaginaţie şi spirit creativ
• Simţ de răspundere
1. Aptitudini şi trăsături de caracter necesare unui economist. • Simţ organizatoric
a) cunoştinţe şi aptitudini • Abilităţi analitice bune
• Studii superioare economice • Abilităţi de negociere, de vânzare
• Experienţă în domeniu sau în contabilitate b) Aspecte ineficiente:
• Cunoştinţe operare calculator- Microsoft Office (Word, Excel), • Orientat către atingerea obiectivelor
Internet • Lipsa persistenţei
• Cunoaşterea unei limbi străine (engleză) • Lipsa încrederii în sine/propria iniţiativă
• Operare program WinMentorconstituie avantaj • Neconvingător
• Cunoaşterea limbii maghiare constituie avantaj • Indecis
• Permis de conducere categoria B constituie avantaj • Neprezentarea lucrurilor mai puţin avantajoase într-o
b) trăsături de caracter formă avantajoasă
ƒ ambiţie • Neseriozitate
ƒ dinamism • Dilatoriu
ƒ spirit de echipă
127 128
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

3. Verificarea aptitudinilor utile unui economist:
• Interviu- În cadrul interviului prezentăm cazuri reale în care
persoana trebuie să rezolve probleme cu care se confruntă pe
parcursul activităţii de economist. Candidatul ne descrie ideile
cum ar rezolva sarcina într-o perioadă scurtă de timp în mod
eficient.
• Test de personalitate- putem testa intuiţia şi elemente de
raţionamente formale
• Testarea aptitudinii profesionale: atât calităţile personale ale
individului, cât şi posibilitatea dezvoltării unor deprinderi.
Testele de acest gen consider cel mai eficient, fiindcă cu
ajutorul acestora aflăm nişte calităţi şi trăsături temperamentale
care determină aptitudinile profesionale a individului.
În locul directorului executiv, directorul departamentului de
producţie/de vânzări/financiar contabil/marketing este promovat în funcţia
de director executiv. Dacă în acest caz a fost promovat pe postul de director
executiv şeful contabil, contabilul 1 este promovat în ierarhie, pe baza unor
indici de performanţă şi a recomandărilor şefilor şi colaboratorilor direcţi.
Urmând ca pentru postul acestuia din urmă să fie racolata o resursă externă.
Recrutarea din angajaţii proprii prin promovare este o sursă utilă , când
firma dispune de angajaţi capabili . Un mare avantaj al recrutării interne
este că candidaţii proveniţi din interiorul organizaţiei deţin mai multe
cunoştinţe privind practicile organizaţionale, ceea ce permite reducerea
timpului de integrare şi de acomodare pe post. În acest sens, în organizaţie
trebuie să existe un sistem corect de evaluare a performanţelor, precum şi
întocmirea unei baze de date privind calităţile, aptitudinile, experienţa şi
capacitatea fiecărui angajat.

SECŢIUNEA A V-A: RESURELE UMANE ÎN ROMÂNIA

SECŢIUNEA A IV-A: GLISARE ÎN ORGANIGRAMĂ, EFECTUAREA
PROMOVĂRII PERSONALULUI CU ACEASTĂ METODĂ 1. Principalele dificultăţi pentru ocuparea deplină şi o utilizare
eficientă a resurselor de muncă în România.
Director executiv
- Lipsa unui sistem adecvat de orientare şcolară şi profesională
- Lipsa unei concordanţe între sistemul de învăţământ şi nevoile
concrete ale economiei
Director de Director de Director Director de - Existenţa unei mentalităţi nepotrivite faţă de pregătirea
producţie vânzări financiar-conatabil marketing profesională ţi faţă de eficienţa procesului de instruire şi educaţie,
faţă de posibilităţile de utilizare practică a deprinderilor şi
cunoştinţelor dobândite
- Selectarea personalului pe baza unor acte (ex: diplomă), şi nu prin
cunoştinţele acumulate.
Şef de atelier 1 Agent 1 Şef contabil Analist 1 - Practicarea nepotismului
- Nu se acordă posibilitate de dezvoltare tinerilor absolvenţi.
- „Rezistenţa” la recalificare şi policalificare a unor categorii
Şef de atelier 2 Agent 2 Contabil 1 Analist 2 profesionale (mai ales muncitori) şi „excesul” fără utilitate practică
la alte categorii, cum ar fi tinerii care fac 2-3 facultăţi , masterat,
doctorat, specializări şi nu-şi găsesc loc de muncă din lipsa
Şef de atelier 3 Agent 3 Contabil 2 Analist 3
experienţei sau vechimii.
- Dezavantajarea persoanelor peste 40 de ani.
- Discriminarea pe motive de vârstă, sex, naţionalitate, posibilităţi
materiale
- Lipsa comunicării între şef şi angajaţi, între angajaţi.
129 130
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

- Lipsa colaborării între angajaţii diferitelor departamente, când este 4) Desfăşurarea recrutării şi selecţiei prin valorificarea resurselor interne şi
vorba de muncă în grup. a celor externe
- Nesiguranţa locului de muncă 5) Evaluarea rezultatelor obţinute corespunzător gradului în care s-a
- Motivarea insuficientă a personalului asigurat resursa umană necesară activităţii normale a organizaţiei
- Condiţii de muncă inacceptabile
- Nerespectarea subordonaţilor Firma: S.C. RADIX S.R.L.
Nume Post: Asistent comercial Departament: Vânzări
Subordonat al: Sef al departamentului de vânzări Subordonează: -
2. Remedii pentru impedimentele existente în momentul de faţă. Motiv pentru recrutare: promovarea angajatului actual
Surse de recrutare: alte firme, universitati cu profil economic pe plan local
- Crearea unui mediu de lucru plăcut Data limită angajare: 2.03.2006
- Asigurarea unor condiţii de lucru care nu împiedică desfăşurarea Training: în cadrul firmei
Altele: atenţie distribuită, amabilitate
activităţii angajaţilor, ci ajută la atingerea obiectivelor companiei. Renumeratie
- Organizarea unor programe de pregătire şi dezvoltare profesională. Salar: 600 RON Negociabil până la: 800 RON
- Eliminarea atmosferei de şef subordonat şi realizarea unui mediu Alte beneficii: bonuri de masă
prietenos, de colegi.
- Respectarea fiecărui individ în cadrul firmei, ascultarea Specificaţie
Esenţial De dorit Puţin important
observaţilor, sesizărilor făcute de angajaţi şi aprecierea ideilor, care persoană
favorizează dezvoltarea companiei. 1. Atribute fizice
- Selectarea candidaţilor pe baza cunoştinţelor şi aptitudinilor Vârstă Da
dobândite, în loc de sex, vârstă, etc. Sănătate Da
- Constituirea unui sprijin de tipul clinicilor medicale unde pe Prezentabil Da
parcursul studiilor universitare sau liceale tinerii să dobândească 2. Calificări
Liceu Da
cunoştinţe utile în activitatea practică, lucrând efectiv, aşa cum
Universitate Da
lucrează studenţii la medicină şi clinici. Aceasta ar presupune ca
Masterat Da
personalul didactic să aibă sarcini efective într-o activitate de Cultura Da
afaceri, în care studenţii să fie implicaţi mai mult decât în practica generală
efectuată în sistem clasic. 3. Inteligenţă Da
- Alcătuirea listelor cu numărul de locuri disponibile la fiecare 4. Iniţiativă Da
facultate să se efectueze în colaborare cu Direcţia Muncii şi 5. Aptitudini
Protecţiei Sociale. Dactilografiere Da
Telefonie Da
Tehnice Da
SECŢIUNEA A IV-A: EXEMPLE PRACTICE
6. Caracteristici speciale
1. Plan de recrutare a forţei de muncă la S.C. RADIX S.R.L. Lucru în Da
echipa
Un plan de recrutare a forţei de muncă trebuie să includă următoarele etape: Om de bază Da
1) Calculul nevoilor directe de persoane Diponibil la Da
mutări
2) Adoptarea unei decizii de recrutare
3) Stabilirea responsabilităţilor şi a procedurii adoptate

131 132
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Proceduri de recrutare
1. Şeful de departament completează formularul împreună cu 4. Întocmirea unui CV pentru postul de asistent comercial la S.C.
serviciul resurse umane RADIX S.R.L.
2. Aprobarea din partea directorului de sucursală
3. În momentul alegerii candidatului formularul se actualizează şi se
retrimite spre aprobare directorului Németi Edit
Procesul de recrutare Cluj-Napoca, 400541, Aleea Peana, nr.18
1. Analiza resurselor interne pentru descoperirea unor eventuali candidaţi E-mail: edit_nemeti@yahoo.com
Tel: …………………….
viabili.
2. În cazul în care pasul 1 eşuează:
2.1. Anunţarea postului vacant în media locală Date personale
2.2. Marketingul postului la instituţiile de învăţământ local
2.3. Primirea, validarea şi selecţia iniţială a C.V.-urilor Data naşterii: 23.02.1983
2.4. Organizarea interviurilor Locul naşterii: Miercurea-Ciuc
2.5. Ordonarea candidaţilor în funcţie de potrivirea cu fişa postului
2.6. Negocierea salariului şi a condiţiilor de muncă până în momentul Studii
în care unul dintre candidaţi este recrutat
3. În cazul în care pasul 1 reuşeşte: Oct. 2005-Jul. 2006 Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
Facultatea de Stiinţe Economice şi Gestiunea
3.1. Modifică organigrama firmei
Afacerilor
3.2. Determină posturile care vor rămâne vacante Studii Masterate Specializarea: Managementul
3.3. Decide dacă este nevoie de personal adiţional sau trebuie făcută o Dezvoltării Afacerilor
reproiectare a posturilor
ept. 2001-Jun. 2005 Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
3. Anunţ publicitar pentru postul de asistent comercial Facultatea de Business
Economist -specializarea Asistenţă Managerială
S.C. RADIX S.R.L.
angajează Experienţă profesională
ASISTENT COMERCIAL
Cerinţe: mai 2005 : Expo Transilvania –Expoziţia de maşini Cluj-Napoca-
Oferte: Reprezentant Vânzări
• Experienţă în domeniul comercial
• Abilităţi de comunicare noiembrie 2004: Simpozion în cadrul Centrului Internaţional de
• Capacitatea de a lucra în echipă Congrese şi Conferinţe EUROPA, Cluj-Napoca -
• Bune cunoştinţe de operare PC Contactarea clienţilor si prezentarea produselor.
• Pachet salarial atractiv
octombrie 2004: Stagiu de practică din Management-Marketing la S.C. AMI
• Mediu de lucru plăcut
S.R.L., Miercurea-Ciuc- Întocmirea unui studiu de
• Posibilităţi de promovare management-marketing al firmei.
Aşteptăm CV-urile la nr. de fax: 266.418 int.12 unie-octombrie 2004: Muncă sezonieră work&travel la High Hampton Inn &
Sau la adresa de e-mail: resurseumane@radix.ro Country Club, Nord Carolina- Servirea amabilă şi
Pentru informaţii suplimentare apelaţi la 209.908 int.8 promptă a clienţilor.
133 134
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

mai 2004: Expo Transilvania - Expoziţia de maşini Cluj-Napoca- 5. Întocmirea unei scrisori de intenţie pentru postul de asistent
Reprezentant Vânzări comercial la S.C. RADIX S.R.L.
iulie 2003: Stagiu de practică în contabilitate financiară la S.C. RADIX
S.R.L. Ciceu– Înregistrări contabile, întocmirea bilanţului. Németi Edit
8. ianuarie 2006
Cluj Napoca
1997-2001: Reprezentant de vânzări AVON Aleea Peana, nr.18,
Cluj-Napoca
Tel.0040/742/627322
Activităţi extracurriculare:
S.C. RADIX S.R.L.
iunie-iulie 1999: restaurarea altarelor şi icoanelor în biserica din Mihăileni Str. Gurghiu nr.18.
Cluj Napoca
iulie-august 2000: Restaurarea altarelor şi icoanelor în biserica din Nădejdea Departamentul de Resurse
Umane
Limbi străine

L Citire Vorbire Scriere

Stimate/ă Domn/Doamnă,
i
m Prezenta scrisoare reprezintă o dovadă a dorinţei mele de a ocupa în
b
viitor un post de asistent comercial în cadrul prestigioasei companii pe care
a
Engleză Foarte bine Bine Bine o reprezentaţi.
Germană Bine Nivel începător Bine
Sunt proaspăt absolventă a Facultăţii de Business specializarea
Foarte bine Foarte bine Foarte bine
Maghiară Asistenţă Managerială din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“.
Am îndrăznit să vă scriu deoarece, deşi sunt la început de drum în
Abilităţi construirea carierei, ştiu că firma dumneavoastră acordă sprijin tinerilor
• Utilizarea calculatorului - Microsoft Office (Word,
Excel, Power Point, Acces), Microsoft Outlook, Internet dornici să se afirme şi să îşi perfecţioneze aptitudinile.
• Permis de conducere categoria B Pregătirea pe care am primit-o în timpul facultăţii mi-a oferit o bază
Aptitudini teoretică solidă, pe care am încercat mereu să o completez cu experienţa
ƒ ambiţie
ƒ dinamism practică din cadrul companiilor ale căror membră activă am fost (în acest
ƒ spirit de echipă sens vezi CV-ul ataşat). Aptitudinile dezvoltate până acum, precum şi
ƒ capacitate de învăţare rapidă
ƒ seriozitate şi sociabilitate cunoştinţele acumulate în domeniul economic de care dispun, aş dori să le
ƒ abilităţi de comunicare şi negociere
pun la dispoziţia companiei pe care D-voastră o reprezentaţi, în schimb

135 136
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
primind posibilitatea de a le desăvârşi pe termen lung într-o instituţie de
prestigiu internaţional, alături de persoane tinere şi foarte bine pregătite.
Dacă parcursul meu profesional vă va reţine atenţia (în urma
parcurgerii CV-ului ataşat scrisorii), aş fi onorată să particip la un interviu.
Vă rog Domnul/Doamnă să agreaţi expresia respectului meu celui mai
distinct.
Cu stimă,
Németi Edit
6. Organizarea unui interviu de angajare la firma S.C. RADIX S.R.L.
a) Aspecte prealabile
- Crearea comisiei de selecţie şi evaluare, membrii acestora sunt:
directorul general al firmei, psihologul firmei, reprezentantul departamentului
de resurse umane.
- Studierea informaţiilor disponibile –în acest scop ar trebui distribuite
documentele formale de descriere a postului şi angajaţilor (fişa postului,
C.V. –uri candidati, Scrisoare de intenţie, formulare de aplicare etc). Acest
studiu ar trebui să se termine cu crearea unui portret robot al candidatului
ideal, bazat nu numai pe date despre post dar şi pe profilele candidaţilor
disponibili.
- Pregătirea planului de interviu: în acest caz se va merge pe un
interviu structurat, motiv pentru care trebuie stabilit un plan exact al
interviului. Trebuie create întrebări şi analizate posibilele răspunsuri.
- Alocarea de timp suficient pentru intervievarea candidaţilor.
- Asigurarea caracterului confidenţial-birou corespunzător rangului
funcţiei, asigurarea că nu vor exista întreruperi.
- Pregătirea spaţiului de desfăşurare a interviului: este important ca
spaţiul de desfăşurare a interviului să creeze o impresie pozitivă asupra
candidatului (efectul de halo). În acest scop se va folosi sala de şedinţe.
137
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
- Asigurarea întâmpinării adecvate a candidatului. Determinarea
duratei şi a altor aspecte legate de confortul candidatului. Durata interviului
trebuie să permită desfăşurarea fără presiune de timp a interviului (în acest
caz 45 de minute).
b) Pregătirea intervievatorului şi a candidatului pentru interviu.
În cazul intervievatorului pregătirea pentru interviu ar trebui să conţină:
¾ Studiul actelor de candidatură
¾ Selectarea persoanelor care vor fi invitaţi la interviu
¾ Alegerea locului şi timpului potrivit pentru interviu
¾ Studiul fişei postului vacant
¾ Crearea portretului robot al angajtului adecvat
¾ Definirea informaţiilor care trebuie obţinute de la candidaţi şi
care trebuie comunicate candidaţilor
În cazul intervievatului pregătirea pentru interviu trebuie să conţină:
¾ Studiul anunţului publicitar, cerinţele referitoare la postul
vacant (aptitudini, studii)
¾ Studiul firmei (profil, structură, cultură) pentru a determina cât
mai bine tipicul interviului şi a evita factorul de surpriză
¾ Studiul domeniului de activitate al firmei
¾ Alegerea imbracamintii si definirea unui limbaj corporal
adecvat
7. Stabilirea unui program de pregătire iniţială şi unul de pregătire
continuă, respectiv specializare, perfecţionare pentru salariaţii firmei
Plan de pregătire iniţială:
-Modificarea aptitudinilor generale
o Cursuri de limbi străine (în special engleză). Trebuie să se
ajungă la nivel mediu.
o Cursuri de informatică. Trebuie să se însuşească cunoştinţele
de bază pentru operarea calculatorului. Pachetul Office:Word,
Excel, Acces
o Curs program de contabilitate: WinMentor
-Învăţarea procedurilor necesare desfăşurării operaţiilor
138
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

o Instruirea la locul de muncă. Cel mai bine ar fi observarea 3. O perioadă de 10-15 ani de activitate managerială la nivel mediu şi mare
unuia dintre angajaţi mai vechi şi studierea documentelor şi pentru familiarizarea cu problemele managementului în echipe medii si
normelor interne mari.

Plan de pregătire continuă: Resurse necesare:

-Modificarea aptitudinilor generale
o Cursuri de marketing şi relaţii cu publicul
o Cursuri de perfecţionare a abilităţilor de comunicare
-Învăţarea procedurilor necesare desfăşurării operaţiilor
o Seminarii periodice de prezentare a produselor şi tehnicilor noi
introduse în bancă
8. Întocmirea unui program de dezvoltare a propriei cariere
1. Situaţie materială bună pentru a putea lua decizii de carieră care să dea
roade pe termen mediu şi lung fără a fi preocupat de siguranţa zilei de
mâine.
2. Cursuri si seminarii de pregătire profesională. De preferinţă ar trebui să
fie cursuri recunoscute internaţional care să se materializeze într-o diplomă
sau certificat.
3. Acces la resurse importante pentru dezvoltarea profesională şi păstrarea
legăturii cu cele mai noi dezvoltări din domeniul de activitate (biblioteci
virtuale, reviste de specialitate etc)

Fişa de planificare a carierei: Ec. Edit Németi

Cencetător ştiinţific, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică “Mercur” Cluj-Napoca
Nume: Németi Edit
Data: 30.01.2006 Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, “Delphy”,
Postul ocupat în prezent: asistent comercial Cluj-Napoca

Principalele responsabilităţi ale postului: interacţiunea cu clienţi,

prezentarea produselor firmei, înregistrarea comenzilor

Perioada de planificare a carierei (nr. de ani): 20

Obiectivele carierei:

Situarea într-un post de conducere important la o companie multinaţională.

Înfiinţarea şi dezvoltarea unei afaceri proprie.

Paşi necesari pentru atingerea obiectivelor:

1. O perioadă de 3-4 ani de experienţă la nivelele cele mai joase ale

ierarhiei pentru familiarizarea cu procedurile dintr-o firmă.
2. O perioada de 4-5 ani de încercări şi experienţe în posturi de conducere
cu responsabilitate redusă pentru familiarizarea cu rigorile unui post de
management.

139 140
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Creatorul de vise ştie cum să-ţi îndrume căutarea, dar nu-ţi
va propune răspunsul…Creatorul de vise te va ajuta să-ţi
recunoşti geniul personal, sau, altfel spus, cel fără de care
nu vei fi tu însuţi în nici o clipă a vieţii tale. Caută un
creator de vise în preajma ta şi vei sfârşi prin a-ţi găsi unul.
Alain Houel
141
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ATAŞAMENTUL ŞI SEPARAREA
aspecte importante în pregătirea asistenţilor maternali profesionişti
Fie-ţi milă de alţii: trăieşte frumos, învaţă mult, creează bine – trebuie să spui
fiecărui om tânăr. Alţii au nevoie de împlinirea ta la fel de mult ca tine.
Constantin Noica
Majoritatea celor ce au intrat în contact cu copiii dintr-un Centru de
Plasament, nu de puţine ori s-au întâlnit cu întrebarea: ”Tu ştii de ce nu am
eu părinţi?” Este o întrebare care te face să ramâi fară cuvinte, neputând să
spui unui copil că a fost nedorit de părinţii săi, a fost abandonat. Aceşti
copii nu-şi doresc cu ardoare mâncare, haine, căldură sau alte facilităţi ale
lumii moderne, ei îşi doresc ceva mult mai simplu…sau mai complicat – „o
familie, o familie pentru totdeauna!”,asa cum spun ei.
Din păcate puţini copii adoptabili sunt adoptaţi, acest lucru având cauze
multiple, dar prin legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului s-a instituit o nouă masură de protecţie specială a
copiilor şi anume plasamentul.
Art.58, alin.1 din legea nr. 272 prevede: ”plasamentul copilului constituie
o măsura de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi
dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la: o persoană sau familie; un
asistent maternal; un serviciu de tip rezidenţial”.
Art.58, alin.2 spune că: persoana sau familia care primeşte un copil în
plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către
Direcţia Generală de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului cu privire la
garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească
pentru a primi un copil în plasament.
Se poate spune ca în ultima perioada în România a luat naştere o nouă
profesie şi anume: asistent maternal profesionist. Ca orice profesie, cea de
asistent maternal profesionist trebuie să fie precedată de o pregătire
prealabilă, precum şi de o evaluare cu privire la garanţiile morale şi condiţiile
materiale pe care viitorul asistent maternal le pune la dispozitia copiilor.
“Asistentul maternal profesionist este persoană fizică, atestată în
condiţiile prezentei hotărâri, care asigură prin activitatea pe care o desfăşoară
la domiciliul său creşterea, îngrijirea şi educarea, necesare dezvoltării
armonioase a copiilor pe care îi primeşte în plasament sau în încredinţare”.
(Art.1 H.G. 217/1998). În relaţia sa cu copilul asistentul maternal profesionist
trebuie să respecte trei principii:
142
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
1. Să ocrotească copilul, asigurându-i un loc în căminul sau şi
egalitate în drepturi cu ceilalţi copii din familie şi creându-i
condiţii corespunzătoare de dezvoltare fizică şi psihică;
2. Să favorizeze integrarea copilului în cartier, şcoală şi comunitate;
3. Să asigure educaţia copilului, respectându-i istoria şi
personalitatea, familia biologică, tradiţiile.
Asistentul maternal profesionist trebuie să dea dovadă de unele abilităţi şi
trăsături de personalitate printre care:
a. Responsabilitate;
b. Seriozitate;
c. Afectivitate;
d. Răbdare, înţelegere;
e. Capacitate de comunicare şi relaţionare;
f. Spirit de observaţie;
g. Adaptabilitate.
Dacă nivelul de pregătire iniţial nu este atât de important în aceasta
profesie, trăsăturile de personalitate menţionate sunt foarte importante,
începând cu responsabilitatea şi seriozitatea, dar în aceeaşi masură cu
afectivitatea şi înţelegerea , fiindcă oriunde este crescut şi îngrijit un copil
trebuie să existe dragoste şi capacitate de a dărui.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului a iniţiat în
anul 2005 mai multe programe, dintre care unul se referă la: formarea de
asistenţi maternali profesionişti pentru protecţia în regim de urgenţă a
copiilor între 0-2 ani separaţi de familie, prin:
• promovarea drepturilor copilului între 0-2 ani, separat de familie,
de a fi îngrijit în familia asistentului maternal profesionist pentru
protecţia în regim de urgenţă.(Art. 60 din legea 272 prevede că:
”Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi
dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul
acestuia într-un serviciu de tip rezidenţial fiind interzis”)
• prevenirea abuzului şi neglijării copilului între 0-2 ani;
• monitorizarea evoluţiei copiilor cu vârsta cuprinsă între 0-2 ani
aflaţi în protecţie în regim de urgenţă la asistenţi maternali
profesionişti şi elaborarea planului individualizat de protecţie care
să aiba drept finalitate reintegrarea în familia biologică, familia
extinsă şi adopţia naţională;
143
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
• prevenirea spitalizării prelungite şi nejustificate a copiilor 0-2 ani
părăsiţi de familie în unităţiile sanitare. (Revista “În Interesul
Copilului”,nr.1/2005,pag.3-4)
Plasamentul copiilor la asistenţi maternali, deşi este o măsură cu
caracter temporar, permite copilului să crească şi să se dezvolte într-un
mediu familial, fiind o alternativă la instituţionalizare. Mediul familial
oferit de asistenţii maternali permite o continuitate şi o îngrijire
individualizată a copilului. Deşi nu este “o familie pentru totdeuna”,
familia asistentului maternal poate să-i ofere copilului un mediu securizant,
pregătind copilul pentru reintegrarea în familie sau pentru adopţie.
Pentru a deveni asistent maternal profesionist, legea prevede o pregătire
şi o evaluare prealabilă. Programa analitică a cursurilor de formare
profesională pentru asistenţii maternali profesionişti cuprinde sesiuni
obligatorii ţi optionale susţinute de către asistenţii sociali, medici şi
psihologi. Aceste sesiuni au un rol de formare, evaluare şi informare cu
privire la diferite aspecte legate de creşterea şi dezvoltarea copilului, rolul
asistentului maternal profesionist în sistemul de servicii precum şi alte
aspecte legate de drepturile si obligaţiile asistentului maternal profesionist.
Una dintre sesiunile tratate în cursurile de formare profesională a
asistenţilor maternali profesionişti se referă la “Ataşament şi separare”. În
cele ce urmează voi trata aceasta tema.
Ataşamentul poate fi definit ca o legătură afectivă, de durată cu un
individ specific. (A.Birch,2000,pag.45)
Atkinson, Atkinson (2000, pag.114) defineşte ataşamentul ca tendinţa
copilului de a căuta apropierea anumitor persoane şi de a se simţi protejat în
prezenţa acestora.
Promotorul teoriei ataşamentului este John Bowlby. Acesta teorie
spune ca eşecul copilului de a-şi forma o legătură cu una sau mai multe
persoane în primii ani de viaţă este legată de inabilitatea de a dezvolta
relaţii personale apropiate, intime, la maturitate (Bowlby,1973) – Atkinson,
Atkinson, 2002, pag. 579-580.
În 1951, Bowlby spunea că copiii care au crescut în instituţii prezentau
frecvent apatie, tulburări de comportament şi nu prezentau vreun interes
faţă de o interacţiune socială.(A.Birch,2000,pag.46)
Se poate spune că acest lucru se datorează lipsei unei relaţii de
atasament stabile, care să-l facă pe copil să se simtă protejat.
Schaffer si Emerson au observat comportamentul de ataşament a unui
număr de 16 copii în situaţii de familie. Ei au observat că:
• primul ataşament faţa de o persoana particulară a apărut în jurul
vârstei de 7-8 luni;
144
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
• majoritatea copiilor au format ataşamente şi cu alte persoane în
afara de mama. (A.Birch, 2000, pag. 50-51)
De aici putem concluziona că orice persoana care oferă mai multă
stimulare şi interacţiune, poate deveni obiect de ataşament, chiar dacă ea nu
asigură şi hrana copilului respectiv.
Ataşamentul copilului faţă de persoana care l-a îngrijit în primul an de
viata are funcţia de a oferi securitatea necesară explorării mediului şi
constituie baza relaţionării de mai târziu.
Teoria ataşamentului evidenţiază faptul că protecţia copilului este
scopul primar al dezvoltării, scop care depinde de calitatea legăturilor
dintre părinte şi copilul său, în sisteme comportamentale reciproce.(Dr.
V.O.Stan, 2002). Bowlby spunea că dezvoltarea comportamentului de
ataşament este strict legată de experienţa actuală cu părintele.
Mary Ainsworth (1978) a evaluat ataşamentul bazat pe securitate a unui
copil de 12-18 luni, folosind ca procedeu “situaţia străină”. În urma acestei
evaluări copiii pot fi împarţiţi în funcţie de tipul de ataşament pe care îl
dezvoltă astfel:
• Copii cu ataşament bazat pe securitate: aceşti copii explorează
în prezenţa mamei, sunt afectaţi de absenţa ei, caută apropiere,
interacţiune sau contact corporal;
• Copii cu ataşament bazat pe insecuritate, evitant/anxios: aceşti
copii nu par afectaţi de absenţa mamei; evită apropierea sau
interacţiunea cu aceasta; o ignora la revenirea ei în camera sau o
întâmpina ocazional;
• Copii cu atasament bazat pe insecuritate, ambivalent: aceşti copii
sunt anxiosi după despărţirea de mama, sunt afectaţi în timpul
separării; ambivalenţi când caută şi evită simultan contactul cu mama;
• Copii dezorientaţi: manifestă deseori comportamente
contradictorii, dezorientate, comportamente caracterizate prin
mişcări şi reacţii incomplete, uneori circumspect faţă de o persoana
străină, uneori faţă de mamă. (A.Birch, 2000, pag.53-54)
Există o legătură între tipurile de ataşament atribuite copilului şi
comportamentul mamei. S-a constatat că, copiii care dezvoltă un ataşament
caracterizat de securitate plângeau mai puţin şi aveau mame mai sensibile şi
mai responsive la nevoile acestora; mamele copiilor cu ataşament
anxios/evitant tindeau să nu raspundă la semnalele sociale ale copiilor şi
deseori se comportau într-o maniera rece, de respingere; mamele copiilor
cu ataşament ambivalent sunt inconsecvente în răspunsurile lor la nevoile
copiilor, uneori răspunzând cu căldură, alteori ignorând semnalele sociale
ale acestora. (A.Birch, 2000, pag.56)
145
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Ceea ce rezultă de aici este faptul că formarea ataşamentului bazat pe
securitate este determinat de sensibilitatea mamei la nevoile copilului.
Dacă în copilaria mică ataşamentul se caracterizează prin căutarea
proximităţii şi securităţii, la vârsta şcolară ataşamentul este caracterizat prin
aprobare socială şi afecţiune, aceste trăsături fiind interiorizate de copil.
Nevoia de ataşament face parte din nevoile de baza ale fiintei umane, este
înnăscută şi are drept scop supravieţuirea.
Pentru ca un copil să-şi dezvolte ataşamentul faţă de o persoana (în special
mama) este nevoie de stimuli pozitivi care sunt transmişi nonverbal: miros
specific, figura umană, gustul laptelui, contact corporal uman - toate acestea
au o importanţă maximă în primele 5 săptămâni. Aceşti stimuli vin din partea
persoanei care îngrijeşte copilul, asigurând acestuia confort, calm, plăcere.
Astfel aceasta persoană devine o referinţă constantă şi are semnificaţia de bază
sigură de ataşament la care copilul revine în caz de percepere a necunoscutului
ca un potenţial pericol. (Dr. V.O.Stan, 2002, pag.47)
Până la vârsta de 18 luni, copilul explorează având ca bază sigura de
plecare legătura de ataşament.
S-a sugerat că în primul an de viaţă copiii n-ar trebui să fie deprivaţi de
contactul cu mama în timpul unei perioade sensibile particulare, când
relaţia primară de ataşament este în formare. (A.Birch, 2000, pag.66)
În urma unui studiu retrospectiv pe 44 tineri delincvenţi Bowlby a
constatat că delincvenţa juvenilă este o dovadă a neajunsurilor pe care le-a
produs perioada privării materne şi că separarea copiilor mici de mamele
lor, chiar şi temporară ar putea avea astfel de efecte.(Nicky Hayes, Sue
Orrell, 1997)
In urma separării copilului de persoana faţă de care şi-a format
ataşamentul, acesta resimte o durere profundă. Fiecare proces dureros prin
care trece copilul include trei faze (Iolanda Mitrofan, 2003, pag.147-149):
durerea de început, durerea acută şi durerea subsidiară. Fazele se desfăşoară
una după alta şi include, la rândul lor mai multe componente. Copiii trec
prin aceste faze la fiecare pierdere suferită, oricât de mică ar fi aceasta.
În cazul durerii de început (timpurii), cele mai comune reacţii includ
negarea (disocierea, hiperactivitatea, iritabilitatea, protestul), alarma şi
panica.Toate aceste reacţii pot determina stress şi iritabilitate. Conştient sau
inconştient, negarea este un mecanism care ajută la prevenţie, evitare şi
reducerea anxietăţii. Ajută la suprimarea acelor emoţii care ne fac să ne
simţim vulnerabili, la conservarea energiei necesare următoarelor faze. În
această fază, nu este un lucru neobişnuit ca, pentru câteva momente,
pierderea să fie pur si simplu uitată.
Un efect al pierderii îl reprezinta disocierea. Mulţi copii par a se mişca
prin viaţă ca nişte roboţi, zâmbind şi răspunzând unor iluzii. Ei spun că se
146
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
simt ca şi cum n-ar fi în contact cu ei înşişi. Aceasta experienţă de disociere
poate dura de la câteva ore pâna la câteva luni. E posibil ca în acesta perioadă
copilul să arate foarte puţin interes pentru tot ceea ce este în jurul său, să pară
rupt de realitate, suspendat în timp şi spatiu, să evite conversaţiile şi orice
contact interpersonal, să se retragă din activităţiile sociale.
Regresia este o alta caracteristică ce poate însoţi durerea. Ea poate
include de asemenea manifestări mai speciale:
• loviri
• muşcături
• murdărirea hainelor
• creşterea activităţii orale (îşi sug degetele sau părul, muşcă hainele,
creioanele)
Unii copii pot exprima faptul că au nevoie de mai multă securitate
devenind mai posesivi decât de obicei. Oricât de iritabil este acest tip de
răspuns la pierdere al copilului, aceasta nu este, de obicei, o alegere
conştientă a lui.
Regresia poate fi o parte a procesului de vindecare după pierdere pentru
majoritatea copiilor. Deşi nu trebuie sa fie duri cu copilul, părinţii trebuie
să-şi impună deciziile cu fermitate.
Distragerea, devierea şi hiperactivitatea sunt alte reacţii comportamentale
la pierdere. Copiilor începe să le displacă să se joace singuri şi cer compania
altei persoane.Unii încep să fie preocupaţi de problemele celorlalţi.
Etapa secundară a procesului de jelire include câteva componente: dor
şi căutare, tristeţe, teamă, anxietate, vinovăţie li ruşine, experienţa
dezorganizării şi disperării şi, în final începerea procesului de reorganizare.
Fiecare fază ajuta copilul să depăşească pierderea prin acceptarea a ceea
ce s-a întâmplat şi prin începerea procesului de refacere şi reaşezare
sufletească.
Cercetările indică faptul că sentimentele de ambivalenţă şi conflictele
interioare contradictorii legate de persoana pierdută, complica procesul
durerii, extinzând perioada de timp necesară refacerii.
Copiii trebuie să ştie că sentimentele şi reacţiile lor sunt comune şi
normale în situaţiile de durere, ca reîntoarcerea la creativitate implică durere
şi că nu există cale de a scurta toate acestea, întreg procesul trebuind să fie
parcurs. Este foarte important pentru copil să simtă că se află în centrul
preocupărilor adultului şi că experienţa sa are valoare în ochii acestuia.
Mesajele de genul ”sentimentele tale sunt importante pentru mine şi îmi voi
face timp să le ascult” trebuie date cât mai des cu putinţă.
Cel mai important moment este acela al începerii procesului de refacere
şi vindecare.
147
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
După o vreme în care au experimentat toate sentimentele şi trăirile
normale în asemenea momente, copiii se hotărăsc să revină la o viaţă care
să le asigure creşterea şi dezvoltarea personală. Începe parcurgerea
drumului bunăstării fizice şi psihice. Aceasta înseamnă abandonarea
trecutului şi trăirea în prezent şi viitor. Pe acest drum există multe
obstacole, greutăţi, popasuri, reîntoarceri, dar lucrurile vor evolua în sens
pozitiv. Are loc integrarea celor întâmplate în sfera a tot ceea ce este bun în
viaţa celui care a suferit pierderea.
Separarea poate avea efecte de scurta durată cât şi de lunga durată.
Efectele de scurtă durată se referă la răspunsul imediat al copilului la o
experienţă de deprivare. Aceasta poate lua forma protestului, disperării sau
detaşării. De asemenea poate aparea retardare de dezvoltare sau încetinirea
procesului de dezvoltare, în special al limbajului şi responsivităţii sociale.
Efectele separării de lungă durată sunt observate mai târziu, fie urmând o
scurtă perioadă de separare, fie după o separare prelungită.
Rutter concluzionează că:
• majoritatea efectelor de lungă durată ale aşa numitei ”deprivări
maternale” se datorează mai degraba lipsei de ceva (privare) decât
oricărui tip de pierdere (deprivare);
• eşecul de a stabili legături cu oricine, nu doar cu mama, în perioada
copilăriei timpurii reprezintă principalul factor în apariţia “psihopatiei
fară afect”;
• disonanţa în familie şi absenţa unei relaţii stabilite cu un părinte sunt
asociate cu delincvenţa şi comportamentul antisocial de mai târziu;
• absenţa stimulării şi a experienţelor de viaţa necesare sunt
responsabile de retardarea intelectuală;
• doveziile obţinute nu susţin opiniile lui Bowlby cu privire la
importanta specială a legăturii formate cu mama. Principala legătură
nu trebuie să fie cu părintele biologic şi nu neapărat cu o femeie.
Rutter sublinia importanta stabilirii unor relaţii ale copilului cu alte
persoane, în special cu tatăl. (A.Birch, 2000, pag.69)
Atât deprivarea maternă cât şi separarea copilului de persoana faţă de
care şi-a format legătura de ataşament, are efecte negative care împiedică
dezvoltarea armonioasă a personalităţii lui.
Cu toate efectele sale negative, separarea este de cele mai multe ori
inevitabilă, dar dacă asigurăm copilului de timpuriu un mediu securizant,
efectele negative ale separării ar putea fi diminuate. Aici intervine rolul
asistentilor maternali care în urma unei pregătiri prealabile pot oferi
copilului condiţiile necesare unei bune dezvoltări.
148
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Consider că este foarte important discutarea acestor teme în cadrul BIBLIOGRAFIE

cursurilor de formare a asistenţilor maternali profesionişti pentru o mai
1. Ann Birch, 2000, Psihologia dezvoltări, Ed.Tehnica, Bucuresti;
bună informare a modului de formare a unei legături de ataşament,
importanţa acestui ataşament pentru dezvoltarea ulterioară a copilului 2. Dr. V.O. Stan, 2002, Ataşamentul şi sisteme comunitare în sănătatea
precum şi pentru înţelegerea durerii copilului, durere provocată de procesul mentală, Ed.Eurobit, Timişoara;
pierderii şi separării. 3. Iolanda Mitrofan (coord.), 2003, Cursa cu obstacole a dezvoltării umane,
Ed.Polirom, Iaşi, 2003;
As. soc. Mihaela Bălaj
4. Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
Cerc. şt. asociat, Insititutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, 5. Nicky Hayes, Sue Orrell, 1997, Introducere în psihologie, Ed.All
Delphy, Cluj-Napoca Educational, Bucureşti;
6. Programa analitica a cursurilor de formare profesională pentru asistenţii
maternali profesionişti;
7. R.L.Atkinson, R.C.Atkinson, 2002, Introducere în psihologie,
Ed.Tehnica, Bucureşti;
8. Revista ”In interesul copilului”, Nr.1, Anul 2005.

149 150
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Omul nu este o fiinţă posesivă, stăpânitoare, ci una
contemplativă. Bucuria existenţială se naşte şi creşte pe
măsură ce ochii sufletului admiră tot mai de aproape
frumuseţile vieţii, iar paşii fiinţei noastre se apropie din ce
în ce mai mult de ele. Orice frumuseţe atinsă în zbor de
aripa sufletului uman devine trup împietrit în cimitirul
trecutului. Omul este o fiinţă-în-devenire, o fiinţă-în-
perspectivă. Frumuseţile vii ale vieţii sunt acelea ce merg
mereu înaintea noastră.
Azir
151
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
CERCUL LITERAR DE LA SIBIU
- O LECŢIE DE SUPRAVIEŢUIRE CULTURALĂ-
Toţi oamenii sunt copii ai timpului. Dar numai unora
timpul le este părinte şi îi poartă mereu în amintire.
Azir
„Naşterea Cetăţii-simbol este o operaţie dureroasă: ea presupune,
implicit, consumarea până la anulare a cetăţii-obiect.(...)
Oraşul ideal este un mit al sfârşitului. El ilustrează o postistorie: pietrele
dislocate prin drama existenţei sunt reclădite conform unui nou ritm, care
va dicta nu numai perfecţiunea ”spaţiului” dar şi pe cea a „vieţii” (...)
Cetatea ia fiinţă printr-o dublă opoziţie: prin raportare la Paradis (este
imaginea Paradisului , reflectată dincolo de timp) şi prin raportare la istorie
(este depăşirea, abolirea istoriei).
O dimensiune a acestui spaţiu e timpul. (...)
Între utopie şi cetatea fortificată există adesea o perfectă suprapunere. Şi
aceasta pentru că, simbolic sau nu, utopia este o fortăreaţă”. 45
La sfârşitul anului 1940, Sibiul devine spaţiul de refugiu al
Universităţii „Regele Ferdinand” din Cluj.Treptat, el va deveni, printr-un
fel de conversie alchimică, un spaţiu securizat metaforic împotriva
istoriei.”Cetatea–obiect” (Sibiul real dar şi Clujul pierdut) o dată anulată,
„naşterea Cetăţii-simbol” se impune ca imperativă soluţie soteriologică.
Sibiul cerchiştilor este un text- fortăreaţă, o utopie, artefact estetic, manifest
pentru abolirea istoriei şi a temporalităţii opresive.
„ În plin dezastru al istoriei concrete se năştea o lume a ”frumosului”
absolut, esenţial aristocratică, cu apetituri pentru boema rafinată, de salon
spiritual. Sibiul este perceput ca un refugiu atemporal, un spaţiu securizant,
nu atât al individului, cât al culturii însăşi. El devine un topos fantasmatic
al urbanului ideal şi compensator.(...) Oraşul devenise un model cultural, un
spaţiu în care cultura majoră era posibilă. Cerchiştii realizează aici
conştiinţa ofensivei fecunde a esteticului, precum şi a unui centru elitar
iradiant, cu un gust artistic rafinat, în opoziţie atât cu tradiţionalismul
provincial al Nordului, cât si cu balcanismul trivial al Sudului.”46 . Pentru I.
Negoiţescu, valoarea Sibiului stă în seducţie.
45
Victor Ieronim STOICHIŢĂ, Efectul Don Quijote. Repere pentru o hermeneutică a
imaginarului european, trad. de Ruxandra Dumitrescu, Gina Vieru, Corina Mircau, Ed.
Humanitas, 1995, p.15.
46
Petru POANTĂ, Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Clusium,
1997, p.33.
152
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Departe de istoria dezlănţuită, Cercul îşi revendică drept coordonate
pentru o circumferinţă simbolică, un spaţiu şi un timp regresive .
„ Sibiul este cetatea umbrelor.” Şi despre umbra timpului vorbea, cu
precădere, Radu Stanca. „Lucrurile sunt toate topite în umbră. Faptele sunt
toate încolăcite unele în altele. Istoria trece dintr-o încăpere într-alta fără să
închidă în urmă-i uşi. Între oameni, corespondenţele se suprapun, între
vârste, limitele dispar. Totul trece printr-o zodie a sa - zodie specială, sui-
generis, zodie sublimă. O zodie în care stăpânesc umbrele. Nimic nu e
definitiv limitat, nici un contur nu e tras până la urmă, nici un sunet
complet încheiat. Pe deasupra Sibiului pluteşte un cer special, care face din
bătrâni tineri, din tineri bătrâni, din moderni nişte medievali, din medievali
nişte existenţe prezente, vii.”47
Fiind mai degrabă un spaţiu al morţii (indicat de motivul funerar al
umbrelor- reflex – simulacru al lucrurilor), al mortificării timpului real,
istoric, reversibil, Sibiul - atanor al unei sensibilităţi specifice, promovează
sub aspect temporal, una dintre legile emblematice ale cercului:
reversibilitatea sau legea eternei reîntoarceri. Spaţiu ideal al simultaneităţii
(postmoderne?) , această cetate utopie a rezistenţei esteticului a catalizat, ca
reacţie secundă, ideologia cerchiştilor, născută într- o deliberată izolare de
presiunile lumii reale. Barocul reactivat provoacă, pentru început, asumarea
unei gesticulaţii subsecvente. De aici, ca strategie poetică, adoptarea
posturii „ corydoneşti”, ostentative a cerchiştilor.
„Deşi elementul coercitiv al peisajului e grădina, (ca natură îmblânzită,
constrânsă la artificial, ca artefact- n.n.), totuşi elementul cel mai
impresionant e zidul” 48 Zidul, ca limită între închis şi deschis, ca spaţiu
ambvivalent al lui inăuntru şi al lui afară, ca memorie a unei consacrări.
Numai Sibiul, ca timp spaţializat, palimpsest, putea cataliza doctrina plină
de „ bogăţie orizontal - intertextuală şi vertical - culturală” a cerchiştilor.
„Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere
În care e un mort. Pe partea dreaptă
Am zidurile surde de tăcere
Pe partea stângă, inima-nţeleaptă.
În jur văd numai porţi, şi-n porţi ferestre,
Iar în ferestre ochi care mă-ngheaţă.
Intru-n Sibiu domol ca-ntr-o poveste
În care port viziera peste faţă.”
47
Radu STANCA, Aquarium. Eseuri programatice.Selecţia textelor şi cuvânt înainte de Ion
Vartic, Ed. îngrijită de Marta Petreu, Apostrof, 2000, p. 91.
48
Ibidem, p. 91.
153
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
(Nocturnă)
Oraş labirint, al deschiderii succesive (porţi, ferestre, ochi ), Sibiul este
construit la modul textual (ca o poveste), poveste ce necesită însă o lectură
filtrată, oarecum obstaculată (cu „viziera peste faţă”).
„Stradalele mă-nghit dintr-una-ntr- alta,
Iar scările mă urcă şi coboară,
De nu mai ştiu:biserica e-n balta
Cerului larg sau ceru-n ea coboară.” (Nocturnă)
Construit pe o dimensiune strict temporală, cetatea- fortăreaţă a
spiritului îşi anulează structurile spaţiale. Ca într-o pictură a lui Dali,
acestea se lichefiază, încetează a mai fi „fenomene blocate” şi devin
fenomene în desfăşurare.
*
„Căci aceasta e lecţia lui Orfeu: poezia, cu incantatoriile ei eficienţe ,
transmiţându-se pe sine, dă lumii şi fiecăruia dintre noi toate dimensiunile
existenţei , din noaptea fiinţei, în lumina plină a nefiinţei ”49.
Din relaţia poetului cu această „geografie spirituală”, topos cultural în
care a fost convertit Sibiul, se va naşte, ca soluţie la disoluţia lumii,
balada.”În fond, medievalismul oraşului, de natură barocă, e un construct
estetic, actualizat prin filiera romantismului german. El devine, cumva
firesc, substanţa baladescului”- observa Petru Poantă50
Resuscitarea baladescului, ca tip specific de soteriologie, recuperarea
unui arhetip cultural, acel nucleu axiologic al tuturor virtualităţilor literare
(în concepţia lui Goethe), este una din dimensiunile sintezei spirituale spre
care tindeau cerchiştii. „ Spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului nostru, se
întâmplă, după Radu Stanca, o mutaţie culturală, care impune un stil
diferenţiat de cel tradiţional. Împrejurările social-politice determinaseră în
etapa anterioară preponderenţa unui stil istoric, legat de existenţa imediată,
mereu periclitată a neamului. Dominanta istoricistă era prezentă în artă, în
literatură, în lingvistică, în drept şi filosofie, oricare din aceste discipline
ilustrându-se prin efortul de a-şi defini obiectul, dar şi de a proteja, prin
mijloacele ştiinţei şi ale dialogului polemic fiinţa naţională în vremuri de
nenoroc ”. O dată cu apariţia unui nou peisaj cultural, „din înfruntările pro
şi contra tradiţionaliste s- a născut, alături de stilul istoric, un stil care
49
Ion NEGOIŢESCU, Însemnările unui cosmopolit, Ed. Îngrijită de Dan Damaschin,
Colecţia „Cercului Literar de la Sibiu”, Ed. Paralela 45, p.16.
50
Petru POANTĂ, op. cit., p. 94.
154
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ţinteşte spre sinteşă, stilul filosofic.”51 Trei sunt textele teoretice care
circumscriu, complementar, problematica baladei şi a baladescului:
Resurecţia baladei, Ceva despre tristeţe, Versul ultim.
Epurată de „complexitatea de semnificaţii pe care o implica poezia-
semnificaţia mitică, magică, eroică, religioasă, morală”, în căutarea
nucleului poetic „pur”, abstras oricăror contingenţe , poezia a eşuat prin a-şi
revela sieşi neantul. „Poetul a luat purul drept neant.52” Soluţia la această
criză,53 soluţie propusă în descendenţa teoriei axiologice, este reactivarea,
în sensul ideii capodoperei, a poeziei – corolă de semnificaţii simbolice. „O
operă de artă va fi cu atat mai aptă de a purta titlul de capodoperă , cu cât
semnificaţia ei axiologică va fi mai complexă. Exclusivitatea estetică nu
duce la capodoperă”54. Contextul la care se raportează Radu Stanca în
teoria epuizării lirismului în estetism, i. e. purism, este, mai puţin contextul
românesc şi, mai degrabă, o raportare la situaţia europeană, a
modernismului aproape consumat.
Nicolae Manolescu sintetizează, de altfel, peisajul poeziei române de la
începutul deceniului 5 :” Poezia modernă îşi consumă treptat energiile
înainte şi în anii celui de-al II-lea război. În anii 30 asistăm la epuizarea
epigonică a modernismului, (mai ales a aceluia de descendenţă barbiană),
iar după 1940 la o recrudescenţă a avangardismului. Conflictul dintre ele
cunoaşte, între 1945 şi 1947 ultima bătălie a epocii moderne propriu- zise.
Istoricizarea poeziei moderne, sub cele două înfăţişări ale sale, este un fapt
aproape cert la mijlocul deceniului 5.”55 Ca „replică dată ermetismului şi
purismului,”56 poeţii de la Albatros vizau de-poetizarea, resurecţia estetică
fiind dublată de o resurecţie socială, prin descoperirea unui nou limbaj. „
Cercul literar, în schimb, se va forma în orizontul altei mentalităţi, care
aparţine unui Nord aristocratic. Sudului anarhic, violent şi pătimaş i se vor
opune ordinea, bunul gust, gratuitatea şi rafinamentul.”57 Cercul literar
„încearcă să revitalizeze poezia nu întorcând- o la viaţă, la izvoarele ei
51
Vasile FANACHE, Eseistul Radu Stanca, în Întâlniri (Critică şi istorie literară), Ed.
Dacia, 1976, pp.19-20.
52
Radu STANCA, op. cit., p. 109.
53
Într- o scrisoare către Nicolae Balotă datată 19 mai 1955, I. Negoiţescu întreba şi se
întreba : „Crezi, deci, că singura soluţie a crizei în care se află cultura modernă, a
autonomiei valorilor, a pluralismului axiologic, cultură ajunsă, după tine, la epuizare, la un
sfârşit, s-ar afla într-o barbarie nouă, dar şi într-o nouă perioadă cultică?” (Nicolae
BALOTĂ, Caietul albastru, , Timp mort 1954- 1955, Remember, 1991- 1998, Ed. Universal
Dalsi, 2000, p.84)
54
Radu STANCA, op. cit., p. 109.
55
Nicolae MANOLESCU, Despre Poezie, Ed. Cartea Românească, 1987, p.227.
56
Ibidem, p.92.
57
Ibidem, , p 92.
155
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
sociale şi morale, ci la nişte izvoare lăuntrice, dar vechi şi părăsite : epicul,
dramaticul istoricul. Balada şi legenda , poemul dramatic sau naraţiunea
evocatoare înlocuiesc formele lirice predominante înainte. Lirismului i se
caută astfel un conţinut obiectiv”58
Astfel, salvarea conţinutului se face prin salvarea unei forme. Avatar
istoric al mitului, balada este cea destinată revelării bogate a lumii, „nu un
atac adus chiagului imponderabil al liricului, ci tocmai o nouă emancipare a
esenţialului împotriva neantului, a substanţei împotriva haosului.”59
Dar, „a propune într- o artă poetică programatică o resurecţie a baladei,
nu însemna o întoarcere la forme desuete ale poeziei. Poeţii grupului de la
Sibiu aveau conştiinţa foarte modernă a imposibilităţii unei comunicări
naiv- imediate prin poezie, a ambiguităţii structurale a liricii.”60
Astfel, resurecţia baladei „nu înseamnă întoarcere la forme desuete , ci
acordarea formelor câştigate cu formele ce sunt în curs de a fi câştigate.”61
În plus, balada se conformează legii dedublării, a travestirii pe care o
presupune actul poetic. „Structura ei funcţională este aceea a echivocurilor.
De aceea trebuie găsită mereu o formă corespunzătoare acestei naturi
ambigue.” Dupa observaţia lui Şt. Aug. Doinaş, „ Baladescul cuprinde toate
acele forme ale poeziei în care liricul – refuzându- se ca simplă expresie
directă a unei stări afective – recurge la forma indirectă a unei travestiri,
travestire care aşază continuu poetul îndărătul personajelor sale, înlocuieşte
confesiunea prin naraţie, şi – utilizând toate efectele expresiei lirice – le
organizează într- o desfăşurare dinamică, bazată pe conflict şi replică.”62
Balada înseamnă, de asemenea, recuperarea nucleului dramatic conţinut de
o „situaţie poetică”. Astfel, poezia se naşte din poezie, iar „situaţiile
poetice” sunt culese din spaţiul culturii, şi nu al realului. Poezia devine,
astfel, creaţie palimpsestică, intertext. De aici, din această plurivalentă
deschidere culturală, din acest dialog perpetuu pe care poezia îl stabileşte în
relaţia sa cu celelalte texte, cu ceilalţi topoi literari, dificultatea (generată,
desigur, de o perspectivă eronată) a încadrării obstinate a poeziei
cerchiştilor într-un curent tutelar. S-au emis diverse ipoteze : neo-
clasicismul, barocul, romanticul (în speţă cel german, în descendenţa
Goethe- Schiller), manierismul, modernismul, postmodernismul. Dar, aşa
cum observa şi Petru Poantă, preluând o terminologie din Melancolia
descendenţei a Monicăi Spiridon, creaţia poetică a cerchiştilor (în speţă a
58
Idem, Metamorfozele poeziei, Metamorfozele romanului, Ed. îngrijită de Mircea Mihăieş,
Ed. Polirom, 2003, p.94.
59
Radu STANCA, op. cit., p. 110.
60
Nicolae BALOTĂ, Labirint, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970, p 339.
61
Radu STANCA,op. cit., p. 114.
62
Ştefan Augustin DOINAŞ, Lampa lui Diogene, Ed. Eminescu, 1970, p. 81.
156
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
baladiştilor) este una de tip cratilic”specificat prin conştiinţa succesoratului,
prin melancolia descendenţei.”63
Cel de-al doilea text care circumscrie teoretic problematica baladescului
este Ceva despre tristeţe. Pornind de la ipoteza „insuficientului creator”
(Goethe), Radu Stanca identifică tristeţea (tipic poetică) drept loc de
convergenţă a tuturor sentimentelor în declin.
„Tristeţea nu este altceva decât o stare sufletească oarecare în declin.
Ura în declin e tristeţe. Bucuria în declin e tristeţe. Iată de ce marile pasiuni
sunt întotdeauna pândite de tristeţe; pentru că la limita lor inferioară stă
mereu aceeaşi matcă esenţială a oricărui afect tensional: tristeţea, adică
echilibrul, adică unitarul. ”64
Stare de echilibru afectiv, tristeţea este şi categorie estetică pentru
poezie, unde poate apărea sub trei aspecte : ca atmosferă, ca principiu care
poetizează şi ca obiect poetic propriu- zis.
Transferată în zona baladescului, (în special a baladelor lui Radu
Stanca) tristeţea devine un „modus operandi” în text. Tristeţea este o
categorie estetică cultivată deliberat, prin urmare, un simulacru afectiv,
estetizat. De aici impresia travestirii discursului liric, gesticulaţia teatrală,
ornamentul afectiv, convenţiile lăsate la vedere. Această tehnică a punerii
în scenă a unui sentiment are tocmai rolul şi efectul paradoxal de a simula
spontanul. În descendenţa lui Edgar Allan Poe, Radu Stanca aduce, în
Versul ultim, un elogiu al categoriei formei în poezie.
„În economia de ansamblu a poeziei lirice, categoria formei reprezintă,
întotdeauna, un joc dialectic între aspectul exterior al înlănţuirii verbale şi
năzuinţa expresivă a limbajului literar.(...)
Modalitatea dialectică a formei lirice realizează, astfel, prin felul cum
suprapune cătuşele stereotipe ale formei fixe pe tensiunea liberă şi
nestăpânită a năzuinţei expansive, ceea ce constituie farmecul
neaşteptatului, al surprinzătoruluii în limbajul poetic (...).Poetul uzează,
pentru a se realiza pe sine, de un truc. El se supune de bunăvoie unei forme
fixe, coercitive, dar în cardrul acestei forme, el introduce în limbajul utilizat
o dezordine rebelă.” În acest context, „versul ultim este una dintre
realizările cele mai caracteristice ale „poantei lirice”. „În versul ultim,
spiritul caută întotdeauna soluţionarea poeziei”65. În fapt, pledoaria pentru
versul ultim este o pledoarie pentru ludic, pentru poezia ca înscenare a unei
63
Monica SPIRIDON, Melancolia descendenţei: o perspectivă fenomenologică asupra
memoriei genetice a literaturii, Ed. a II-a, Polirom : „Am numit, aşadar, cratilism, acea
nostalgie a originilor care îmbibă toate palierele literaturii de nevoia tiparelor primordialeşi a
principiilor întemeietoare de sens.” (p.54)
64
Radu STANCA, op.cit., p. 26.
65
Ibidem, p. 33.
157
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
emoţii, pentru subminarea coerciţiei date de formă, ca în teoria lui Goethe
referitoare la „forma lăuntrică” a unei opere. Forma poeziei „e ca piatra
misterioasă a alchimiştilor , e vasul şi materia pe care o conţine, e foc şi
ceea ce îngheaţă”66 Forma nu este , deci, un dat exterior operei, ci principiul
ordonator lăuntric, care generează un nucleu ideatic („foc”) şi cristalizează
ideea („îngheaţă”). Analizând mitologia lirismului la Eta Boeriu, în Analize
şi sinteze, I. Negoiţescu propunea şi o altă perspectivă asupra fascinaţiei
cerchiştilor pentru formă şi dialog intertextual : „Adânca propensiune spre
fenomenul de cultură, luat în sine, s- a manifestat la poeţii Cercului literar
şi ca pasiune de a transpune în limba română versuri ce alcătuiau un
corespondent spiritual, ca astfel să- şi exercite în plan obiectiv propria
singurătate ( Radu Stanca – a zăbovit asupra dramaturgiei lui Schiller,
Ioanichie Olteanu asupra poematicii intelectualiste a lui Osip Mandelstam,
iar Doinaş şi Negoiţescu împreună asupra lui Hölderlin sau Hugo von
Hofmannsthal), pasiune nu fără consecinţe în gustul lor pentru formă,
pentru canoane menite deseori să precipite delirul sensibil (s.n.).”67
*
Întâlnit pentru prima dată la Virgiliu, Corydon, un păstor de o frumuseţe
seducatoare (s- a spus ca ar fi o „persona” asumată de poet), devine eroul
celui mai faimos poem despre homoerotism din literatura latină, Egloga a
doua, sau Egloga lui Corydon. El reapare la André Gide, într-un eseu scris
sub forma a patru dialoguri socratice dintre narator şi Corydon, un fost
medic ce pregăteşte un text intitulat În apărarea pederastiei. În Corydon,
care a starnit la data apariţiei lui o seamă de controverse, text declarat de
critici oarecum marginal din perspectiva relevanţei estetice, dar considerat
de autor ca fiind cel mai important, Gide regândeşte cultura hegemonică
Occidentală, examinând influenţa civilizatoare pe care homosexualitatea a
avut - o în societatea greacă. Corydon devine, pentru Cercul Literar de la
Sibiu, un simbol emblematic al poetului şi al poeziei. În 1916, Bacovia
spunea „Sunt cel mai trist din acest oraş.” În 1943, Radu Stanca propune un
alt registru : „Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.” „La începutul
„coborârii sale , Orfeu este un estet rafinat, decadent, un om de lume. E un
poet tardiv, un modern din faza agonică a modernităţii. Ştie prea bine că
arta sa este un gest inutil, act gratuit, că e mai degrabă speculaţie decât
expresie directă. [...] Trecerea sa „dincolo” este cea de la condiţia estetului,
la cea a artistului. Poetul trece de la poezia ca gest gratuit, la poezia cultică,
de la sterilitatea poetului tardiv, la o fecunditate originară. În primul Orfeu
66
Apud Gabriela GAVRIL, Cercul literar de la Sibiu.De la Manifest la Adio, Europa!,
Radu Stanca, I. Negoiţescu, Şt. Aug. Doinaş, Ion D. Sârbu, Fides, 2000, p. 29.
67
I. NEGOIŢESCU, Analize şi sinteze, Ed Albatros, 1976, p. 83
158
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
întrevăd ceva din figura lui Radu Stanca, aşa cum l-am cunosut la Sibiu , în
1943, în perioada în care clama „Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.”68”
Balada Corydon se recomandă, aşa cum observa şi Petru Poantă, drept
„manifest existenţial - estetic al „omului cerchist” , imagine extremă a
proiectelor sale fantasmatic- deformatoare. (...) Nimic nu putea fi mai
şocant în Sibiul anilor 40 , decât această imagine monstruos- estetizantă a
fiinţei umane. Ea nu satisface, bineînţeles, toate disponibilităţile afective şi
ideologice ale grupării cerchiste dar îi polarizează cel puţin impulsurile
estetizante, manierist- dandyste. Altminteri , ca persoane civile, membrii
Cercului aparţin onorabilei intelectualităţi burgheze ardeleneşti, extrem de
mândră de vitalitatea tradiţiei ei recente. Scriitorii (...) sunt în genere de
dreapta: dandysmul lor, când există, nu depăşeşte nostalgia unui anume
aristrocratism, nu se manifestă ca revoltă împotriva clasei originare. Ca
fenomen social, el are un sens pozitiv- citadin, anti- rural şi anti- provincial.
De aceea a şi putut fi confundat cu principiul elementar al autonomiei
esteticului. Interesant e că substratul „bizar”, „extravagant” al Cercului l-
au intuit chiar opozanţii lui. Sintagma anatemică „esteţii din Ardeal”
denunţa, inconştient, nu atât o ideologie literară, cât o metafizică a
„creatorului ” însuşi. Contemporanii clasicizanţi simt acţiunea
„deformatoare” a cerchiştilor, însă, în lipsa unei educaţii estetice adecvate,
o divulgă drept erezie politico- ideologică.”69
Aşa cum observa şi I. Vartic, „în condiţiile socio- politice ale deceniului
5, voinţa manieristă de a şoca se limitează, aproape integral, la programul
estetic.”70 Dacă Negoiţescu e cel care se camuflează în pasiunea pentru
„ideea” manieristă, Stanca e cel care plăsmuieşteb figura manieristă,
archimboldiană a literaturii noastre. „ I. Negoiţescu - observă criticul -
aparţine tipologiei omului şi artistului manierist, configurată de Hocke:
componenta feminină, artificialul, anti- naturalul, labilitatea nervoasă,
individualismul acut, sciziunea interioară, impulsul către deformare,
melancolia, egocentrismul, rebeliunea contiună, subiectivismul, erotismul
invertit, plăcerea de a se travesti, dandysmul. (...)În esenţă, manierismul are
cultul exacerbat al diferenţei. El vrea mereu să producă stupefacţie, atât
prin comportamentul social, cât şi prin creaţia sa. Îşi dezvăluie scandalos
intimitatea, în aceeaşi măsură în care se travesteşte, căci autenticitatea sa
stă în extravaganţă.” „Corydon” pare un elogiu adus artificialităţii.
„Trecerea prin burg (...) devine echivalentul unei intrări în scenă. (...)
68
Nicolae BALOTĂ, Caietul albastru, p.105
69
Petru POANTĂ, op. cit., p.31
70
I. VARTIC, în Prefaţă la Straja dragonilor, Biblioteca Apostrof, epilog de Ana Mureşan,
Ed. îngrijită şi prefaţată de I. Vartic, 1994, p 6.
159
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Monologul joacă rolul oglinzii, în faţa căreia, spunea Baudelaire, dandy-ul
e condamnat să trăiască. Este dovada narcisismului, dar şi a neliniştitoarei
absenţe a celuilalt, a alterităţii în funcţie de care fiinţa se poate cu adevărat
defini.”71 De altfel, formula pe care Baudelaire o propunea dandysmului
este adecvată şi apariţiei Cecului în contextul literaturii române : „ultima
zvâcnire de eroism în vremuri de decadenţă.” Adriana Babeţi, în studiul său
consacrat Dandysmului, atrăgea atenţia asupra semnificaţiei oglinzii şi a
dialecticii suprafaţă – profunzime : „... acolo, în oglindă, se consumă unul
dintre cele mai neaşteptate paradoxuri. În modernitate, catoptricul e zona
dublului sens, aşa cum îl trăieşte Alice, „În ce sens? În ce sens?” (...) Sau
cum îl defineşte Valéry, scriind celebra propoziţie : „pielea – suprema
profunzime.” Sau cum îl teoretizează Michel Foucault, Jacques Lacan,
Gilles Deleuze, Roland Barthes, Julia Kristeva, Jacquees Derrida şi, până la
urmă, un întreg program al postmodernităţii, sugerând nu că dincolo de
suprafaţă s- ar afla o profunzime, ci că ea, suprafaţa, este profunzime.(...)
Dacă acceptăm că Dandysmul este una dintre formele de manifestare a
moderintăţii, atunci şi în cadrul său dihotomiile tradiţiei metafizice
(aparenţă/ esenţă, unu/ multiplu, suflet/ trup) sunt neutralizate.”72 Ovidiu
Cotruş observa : „Poate că însuşi dandysmul nu este decât o formă minoră
de decadentism, sau, ca să folosim terminologia baudelairiană, de
satanism.” În ceea ce priveşte masca, pentru decadent, aceasta este un semn
al excepţiei, o (în analiza lui I. Vartic la Mateiu Caragiale) „mărturie
plastică a fiinţei sale posedate de frumos.”(Iar Corydonul lui Radu Stanca
poartă toate stigmatele ipostaziate ca ornamentaţie a acestei posesiuni).
„Dandy-ul de la finele secolului 19 până după primul război mondial
poate fi interpretat şi ca hieroglifă a modernităţii, în toate ipostazele sale,
inclusiv în cea postmodernă, ale cărei principii dandysmul le conţine.”73
Adriana Babeţi vede dandy- ul ca figură anticipatorie a modernităţii târzii,
fapt ce confirmă unul dintre paradoxurile modernităţii: hipeinvestirea eului
merge mână în mână cu „dezafectarea marilor sisteme de sens”. În noul
veac, dandysmul este „hârtia de turnesol, revelatorul subtil al feţelor
modernităţii...”. „ Pe de o parte sunt încă vii ecourile decadentismului, cu
tot ceea ce adusese acesta, atât ca tendinţă specifică oricărui final de ciclu
istoric : degradare a structurilor sociale, morale, crepuscul al uneilumi,
agonie a unui sistem, criză generală a valorilor, cât şi ca program estetic de
la finele veacului 19 şi începutul secolului 20 : negativitate, cult violent al
inovaţiei, spirit rafinat şi „corupt”, devitalizare, exacerbare a formei.
71
Gabriela GAVRIL, op. cit., p.36
72
Adriana BABEŢI, Dandysmul: o istorie, Polirom, 2004, p. 165.
73
Ibidem, p. 176
160
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Stilistic se înregistrează pe această filieră, ceva paradoxal : o nostalgie a
clasicului.- Un neoclasicism „frenator”, oarecum compensatoriu pentru
excesele modernităţii, coexistă într-unul şi acelaşi autor, într- una şi aceeaşi
operă, cu forme de o modernitate radicală, devastatoare. Recuparearea
mitologiei greco- latine pe toate meridianele „noului stil” poate să
surprindă un ochi neavizat.”74 E ceea ce autoarea numeşte „dandysm
neoclasic”, înclinaţia pentru un anacronism delicat.
Cultivând cu adevărat o poetică subsumată „phantasiei”, Radu Stanca
pare a urmări finalitatea pe care şi- o însuşiseră ca program manieriştii: „E
del poeta, il fin, la meraviglia”. Miza fantasticei puneri în scenă din
Corydon este surprinderea uimirii, căci, „cei care, fascinaţi, îl privesc, sunt
ei, de fapt, cei priviţi.”Fantezia lui Radu Stanca trebuie înteleasă aşa cum
intuise şi Doinaş75, în sens baudelairian, drept „ capacitate de a produce
irealul.”(„Corydon, în înfăţişarea sa , de un exhibiţionism baroc, construind
o pavăză pentru fiinţa sa intimă, atât de greu de definit: om sau floare,
sau”numai un turn rătăcit între case.”76”) O cheie a baladei o dă chiar
Negoiţescu, referentul implicit al lui Corydon, în fragmentul de proză [Din
Jurnalul lui Paul], în care echivalează gratuitatea voluptăţii artei de
voluptatea gratuită a iubirii : „ Citesc în Pascal : „ Les riviéres sont des
chemins qui marchent et qui portent ou l'on veut aller.” Şi aceasta , din
întâmplare, când am terminat lectura lui Corydon, în care Gide dă un
impuls puternic elocinţei sale asupra amorului fără nume, prin încrustrări
pascaliene.(...) Teza lui Corydon, e cea a moralismului pederastiei. (...) În
fiecare dintre ele [amorul hetero sau homo], omul caută farmecul actului
gratuit: voluptatea.Această voluptate stă la îndemâna întregii specii, spre
bucuria într- adevăr unică şi de esenţă cosmică a fiecărui om, identică
aceleia a actului artistic, ce tot din voluptate (s.n.) se întrupează, însă
rămâne apanajul unor aleşi, care pot trăi această ipostază.” 77 „...nimeni nu
va îndrăzni gestul de refuz artei, cea mai „monstruoasă” aberaţie sexuală,
lipsită total de obiect şi finalitate, întrupată numai din jocul imagistic, din
atingerile ideale.(s.n.)” Şi conchide : „Ce semnificativ trebuie să fie faptul
că acest autor e singurul clasic, stăpân al unui perfect echilibru interior, în
mijlocul epocii sale decadente.”78 Negoiţescu însuşi îşi surprinde un profil
decadentist : „Dacă e adevărat că eram deosebit de sensibil la deformarea
(defăimarea) naturii şi la extravaganţă, nu e însă mai puţin adevărat că
74
Ibidem, p. 94
75
Ştefan Aug. DOINAŞ, Lampa lui Diogene, Ed. Eminescu, 1970p. 82
76
Ibidem, p.84
77
I. NEGOIŢESCU,Primăvara elveţiană şi alte proze, Ed. Paralela 45, Ed. îngrijită de
Ioam Milea, 1993, p.127
78
Ibidem, p. 128
161
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
trăiam profund şi sincer tot ceea ce se chema – atât de impropriu –
„decadent” şi ceea ce constituia fondul meu autentic.”79 Se declară atras de
Picasso, „ale cărui monstruozităţi mă făceau să mă înfiorez de plăcere.”,
totul convergând , deci, spre „decadentismul meu cosmopolit.” Dintre cele
trei ipostaze ale eului criticului, „ego”, „alter ego” şi „alter nego”, ultima
delegându- se ca sinteză simbolică ( negativă) a primelor două.Tot
Negoiţescu e cel care a caracterizat poate cel mai plastic spiritul baladesc al
lui Radu Stanca: distanţare fină, filtrare estetică, orgie imaginativă, ironie
crepusculară.
*
Fabuloasa călătorie a lui Faust şi Mefisto în trecut, până în Grecia antică
are drept scop ca Faust să trăiască iubirea absolută, cunoscând- o pe Elena.
Euphorion devine, în acest context, întrupare a setei de absolut. Etimologic,
„euphorion ” înseamnă „purtătorul de bine”, fiind o creaţie artificială,
asemenea homununcului creat de Wagner, demonstrându-şi imposibilitatea
ontologică, efemeritatea. Dacă acest Euphorion goethean 80, însumând
„spiritul grecesc, apolinic şi fausticul modern al europeanului, adică
dinamismul, avântul nesăbuit” e „mânat spre dezastru”, sortit pieirii,
deoarece preponderent se dovedeşte caracterul tumultuos, iraţional modern,
idealul cerchiştilor vizează „acel Euphorion iniţial al lui Goethe, în care s-
au armonizat ordinea, măsura, regula grecească şi fausticul – romanticul
germanic.” Nicolae Balotă oferă, deloc în contradicţie cu viziunea lui
Negoiţescu, o altă interpretare a lui Euphorion : „... cu totul altfel decât în
viziunea mai veche a Cercului literar, Euphorion era pentru mine un simbol
al morţii şi transfigurării artei şi a artistului.”81 „Faust, construcţie poetică
finală a unui eon poetic, cuprinde un „cântec” asupra destinului, morţii şi
transfigurării lui Euphorion.(...) Euphorion e întrupare a Geniului, apariţie
efemeră căutând să evadeze dintr- o lume profană în cea sacră a originilor
şi destinului său.” Consemnat al tainei, „ el întrupează taina naşterii
Poeziei.” „Faun neanimalic, el e o figură ambiguă : elementar naturală şi în
acelaşi timp pur spirituală, unind mediatul cu imediatul.” „Poeţii sunt
priviţi, în spaţiul romantic, după chipul şi asemănarea misticilor medievali,
drept fiinţe ce îşi ies , neîncetat, din „fire”.Mitic, Euphorion e un fiu al
79
Nu întâmplător, Negoiţescu ţine să explice: „Ceea ce pare teatralitate celor dimprejurul
meu, e singurul fel adevărat în care pot trăi.”(Un roman epistolar, p. 70)
80
În Însemnările unui cosmopolit, Negoiţescu reamintea identificarea goetheana a lui Byron
cu imaginea tragică a lui Euphorion: „Goethe s- a entuziasmat de figura lui Byron, al cărui
destin l- a imortalizat , ca simbol, în tragica apariţie a lui Euphorion.”
81
Nicolae BALOTĂ, Euphorion, Eseuri, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Cartea
românească, Bucureşti,1999 ,p. 94.
162
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Focului. Poezia se naşte, într- un sens, din poezie; arta se naşte din
descompunerea artei.”82
Proiectul euphorionic al cerchiştilor pare a descinde, în perfectă
coerenţă din noul stil al secolului, stilul filosofic, cel care ţinteşte spre
sinteză, de care vorbea Radu Stanca. Revelaţia euphorionistă a sintezei vine
din revelaţia imperativului schillerian al artei, al frumosului cu finalitate
morală. „Unei creaţii, ca să fie într- adevăr o mare creaţie, nu- i ajunge doar
valoarea estetică, din ea trebuie să se reverse o reală bogăţie axiologică.”83
„Euphorionismul e poate ultima soluţie de europenism. Existenţialismul e o
copilărie, un ţipăt isteric, o agonie...Naturalismul răsăritean: o agonie a
romantismului, ca şi existenţialismul. (...) Nu vom mai fi coada unui ism
occidental, ceea ce au făcut românii mereu în suta lor şi jumătate de ani de
„civilizaţie”.(...) După cum spune Spengler, civilizaţia urmează unei
culturi. Rolul nostru este de a face să urmeze civilizaţiei de „împrumut ” a
românilor, o cultură euphorionistă.”84 Şi, în altă parte : „Toate decăderile
romantice contemporane, semne ale crizei şi dezastrului, cum naturalismul
şi suprarealismul etc. sunt consecinţele acelei rupturi din Euphorion. Noi
propunem restaurarea goetheană. Poezia Cercului e pe această linie. Iar
delimitările noastre între genuri şi între valori au acest sens.”85 Prin ţelul
asumării celor două modele simbolice ale spiritului european(apolinicul şi
fausticul), cerchiştii vădesc” conştiinţa fecundă a descendenţei culturale, a
cărei finalitate este ambiţia sintezei, sinteză fundamentată într- un mit
livresc, acela al goetheanului Euphorion”86 disociindu- se tacit de teoria
lovinesciană a sincronismului, „dovedind o abordare circumspectă a
spiritului veacului”, depăşindu-l, de altfel, dintr- o perspectivă mai înaltă,
aceea a „nostalgiei arhetipului cultural”. „ Negoiţescu nu propune de fapt
restaurarea unui clasicism doctrinar, ci nişte modele modele „clasicizante”,
care au ca numitor comun europenitatea, respectiv universalitatea,
dobândită prin amploarea axiologică.”- observă Petru Poantă.
„Euphorionismul este utopia culturală a Cercului literar, dar una
retroactivă, recuperatoare. Criticul vizează marile goluri din cultura română
(goticul, clasicismul şi barocul), „restaurarea goetheană” însemnând
recursul la un model clasic, la o tradiţie literară europeană.”87 „...E o
82
Ibidem, p.305.
83
Vd. art. Perspective, din Revista Cercului literar, an I, nr. 1, Ianuarie, 1945, p.4.
84
I. NEGOIŢESCU, Radu STANCA, Un roman epistolar, Ed. Albatros, 1978, p 46.
85
Ibidem, p.41.
86
Petru POANTĂ, op. cit., p. 84
87
Ibidem, p.89 “La un asemenea nivel al „afilierii generice”, prioritatea o deţine atitudinea
creatoare, dar una care nu mizează pe originalitatea naturală, ci pe scenariul devierilor
paradigmatice (pe reprezentările „teatrale ” cu metamorfozele şi dedublările lor aferente)”
163
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
acţiune de recuperare şi implantare în literatura română a unor constante
esenţiale, o acţiune de reordonare şi europenizare a ei.(...) Euphorionismul
înseamnă o întoarcere la mari valori ce au primit o clasicitate absolută, deci
la un spirit al europenismului care funcţiona ca normă estetică, morală,
ontologică. Euphorionismul reprezenta , deci, o cale de acces deocamdată
potenţială, către ethosul occidental...”88
Pe lângă baladă, ca întruchipare a euphorionismului, teatrul era formula
prin care se putea actualiza, plenar şi semnificativ, proiectul cerchiştilor,
tocmai datorită complexităţii axiologice ce decurge din statutul acestuia de
„artă totală”. Conceptul resuscitat era tragicul, nu numai ca „ o categorie
estetic- existenţială prin care creaţia unui popor devine într- adevăr
majoră”89, ci ca semn al unei mutaţii a valorilor estetice, generată de o
epocă devenită tragică. Dacă drama privea individualul, tragedia reflectă
totalul. „în dramă eroul plânge”, „în tragedie eroul deplânge”90. Iată de ce,
problema tragicului se revelează a fi „ o problemă de timp, nu de formă”.91
Ideea tragicului îşi avea sursele în estetica lui Schiller şi în general în
„idealismul utopic ” al Sturm-und-Drang – ului. În corespondenţa dintre cei
doi prieteni, care reactivau, peste timp, prietenia goethe- Schiller,
Negoiţescu era convins că tragediile lui Radu Stanca urmau să compenseze
fericit un deficit al culturii româneşti, absenţa unui clasicism. „Îmbrăţişând
cauza umanităţii, eroul tragic se eliberează prin moarte de tragedia lui,
având conştiinţa precisă a acestei eliberări. Moartea lui este, de fapt, un act
de vitalitate, căci ideea de om iese întotdeauna victorioasă în lupta
tragică”92 Pentru Cercul Literar de la Sibiu, rememorează Doinaş 93,
„problematica tragicului a constituit, poate, obiectul teoretic cel mai
îndelung dezbătut: (...) noi vedeam în tragic o dimensiune fundamentală a
vieţii şi artei.” Doinaş însuşi s- a arătat preocupat de esenţa tragicului, în
lucrarea Tragic şi demonic din 1948, lucrare ce ar fi constituit teza de
licenţă în Filosofia culturii la Lucian Blaga, „dacă disciplina şi profesorul
n- ar fi dispărut în 1948.”: „... excursul meu de- a lungul istoriei tragediei –
care trebuia să dovedească justeţea ideii personale, că evoluţia genului are
loc prin treptata reducere a tragicului şi prin neîncetata potenţare a
88
Ion VARTIC, Trei schiţe de portret, în Prefaţa la I. NEGOIŢESCU, Straja
dragonilor,Biblioteca Apostrof, epilog de Ana Mureşan, Ed. îngrijită şi prefaţată de I.
Vartic, 1994I. Negoiţescu, Straja dragonilor, , p.14.
89
Petru POANTĂ, op. cit., p.128
90
Radu STANCA, op. cit. 178
91
Ibidem, p. 175
92
Radu STANCA, „Tragedia şi modalitatea ei scenică în perspectiva actualităţii”, în op.
cit., p. 181.
93
Şt. Aug. DOINAŞ, „Tragic şi demonic”, în Lectura poeziei, 1980, p123.
164
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
demonicului, că dacă lumea antică e un univers al tragicului în care se
manifestă forţe demonice, lumea noastră, în schimb, e un univers străbătut
de demonii cu caracter tragic, - s- a oprit înainte de Sofocle.” Pentru
Doinaş, „tragicul nu se poate înţelege în afară de problematica destinului”,
iar „destinul trebuie înţeles ca ceva care se opune necesităţii cauzale, deci
în sensul unui concept care contrazice conceptul de lege”. „...Desigur că
impresia de tragic se află complet anihilată într-un cosmos monist şi
mecanic în care se exprimă o fatalitate oarbă, într-un cosmos în care
nimicirea eroului ar fi ori accident, (...) ori lege absolut necesară.(...) Pentru
ca tragicul să existe, lumea trebuie să cunoască libertatea”
Retrospectiv, în 1995, Ştefan Aug. Doinaş puncta sintezele culturale
vizate de cerchişti: „Patru au fost sintezele pe care am năzuit să le realizăm.
În primul rând, o simbioză clarificatoare între o primă direcţie critică-
conţinută prin raportare la Junimea maioresciană, şi o altă direcţie
creatoare, inspirată din cenaclul „Sburătorului ” lovinescian.În al doilea
rând, similitudinea demersurilor tradiţionale şi moderne din istoria culturii
noastre, înţelese ca unic şi fertil metabolism al spiritualităţii româneşti în
plină afirmare de sine (...). În al treilea rând, am încercat să fim universali,
rămânând în mod necesar fideli geniului nostru naţional, convinşi că orice
dechidere spre lume trebuie pusă în valoare printr- un ethos propriu.(...)În
fine, ne- am străduit să stabilim un raport de o inegalabilă frumuseţe : acela
al echivalenţei între om şi creator, de echilibru între etic şi artistic.”94
„Ca simbol bogat şi cerchist”, notează Balotă, preluând sintagma lui
Negoiţescu, „Euphorion reprezenta o exacerbare a facultăţilor creatoare, un
mod paroxistic de a exercita creativitatea în condiţiile exterioare cele mai
vitrege ale interzicerii ei. Pentru Negoiţescu, perioada aceea a lecturilor
filosofice, perioadă în care îi scria lui Radu Stanca, în legătură cu
Euphorion : „ eu numai pentru el mă pregătesc”, nu era una de revoltă
avangardistă. Dimpotrivă, Euphorion nu se pregătea să fie o nouă
avangardă. De la începuturile sale, compunând Povestea tristă a lui Ramon
Ocg, tânărul Negoiţescu practicase , fără să ştie, un fel de suprarealism. (...)
Pentru Negoiţescu, Euphorion era de cea mai pură esenţă clasică. Visul său
euphorionic viza fundamentarea clasicismului românesc. Formulele prin
care- l circumscrie ca „restaurare goetheană”, „realism clasic”, „realism
ideal” şi altele se înscriu într-un program năzuind spre o „clasicitate
absolută”. (... ) Ca şi goetheanul Euphorion, fiul lui Faust şi al Elenei,
născut din conjuncţia spiritului antic cu cel modern, şi acest Euphorion
purta însine destinul înălţării, al zborului în preaînalt şi al prăbuşirii înainte
de împlinire. Era ceva utopic, icarian în idealul acesta, menit să se
94
Şt. Aug. DOINAŞ, în „Secolul 21”, Publicaţie periodică de sinteză, nr. 1-6, 2003, p.162
165
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
destrame”. Euphorion, conchide Balotă, a fost „copilul florilor noastre
onirice” care „ se hrănea din proiecţia noastră în absolut.” „ Nu, nu s-a
născut acel Euphorion comun. Sau dacă s-a născut, a murit tânăr, o dată cu
tinereţea noastră. Ceea ce germinase deja în fiecare din noi, dar avea să dea
rod şi mai ales să iasă la iveală mult mai târziu, erau lucrările noastre
individuale, ce depăşeau simbolul care străjuise cândva, într-un timp
revolut, geneza lor.”95
*
Corydoni în aparenţă, Euphorioni în esenţă …
În încercarea de a proiecta o estetică abisală, Gustav René Hocke
distingea, între arhetipurile spiritului european polaritatea dată de
sublimarea clasică, pe de o parte, şi dezvăluirea manieristă, pe de altă
parte, de formă dar şi de reversul ei în negativ, deformarea. Într-un mod
subtil, Cercul de la Sibiu pare a se inscrie pe coordonatele acestei duble
miscari, dar intr-un raport răsturnat al aparenţei şi al esenţei : ostentaţie,
dandysm, meraviglia, dionisiac, coridonism, la suprafaţă, - sinteză,
clasicism, echilibru, appolinic, euphorionism, în adâncime. S- a observat, în
mişcarea de coagulare a cercului, o translaţie de la atitudinea ideologică a
Manifestului, la programul utopic al euphorionismului ulterior, de la „ Dacă
însă pe aceasta [valoarea estetică ] n-o cuprinde , ea e nulă ca operă de artă”
la „..unei creaţii, ca să fie într-adevăr o mare creaţie, nu-i ajunge doar
valoarea estetică, din ea trebuie să se reverse o reală bogăţie axiologică”.
„Faţă de Manifest, euphorionismul constituie o schimbare semnificativă
de accent: (...). Programul clasicist preconizat ar trebui să repudieze
subiectivul, or acesta din urmă poate fi totuşi regăsit în euphorionism. Căci
în ecuaţia euphorionistă aflăm întotdeauna modelul (măsura clasică) şi
deformarea lui în subiectiv (fausticul, romanticul german), aşadar, nu un
nou clasicism, ci un manierism, unul al clasicismului”96 N. Balotă, atestă şi
el existenţa unei astfel de mutaţii în definirea cerchiştilor: „Dacă în
Manifestul Cercului literar de la Sibiu din 1943, Negoiţescu pleda pentru
disocierea tranşantă dintre valori şi, în special, pentru disocierea valorii
estetice de celelalte valori, denunţând confuzia dintre ideea estetică, cea
etică, cea etnică, promovând primatul esteticului, ceva mai târziu, în ceea
ce am numit deceniul euphorionic (1946- 1955), ideea pe care o
împărtăşam cu toţii, pe care Nego o repeta deseori, era aceea că viziunea
noastră estetică trebuie să fie o viziune morală. Contradicţiile între
Negoiţescu din Manifesctul Cercului literar şi cel euphorionic, sau dintre
95
Nicolae BALOTĂ, op. cit., p. 38
96
Ion VARTIC, în op.cit., p.15
166
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

acesta şi cel de mai târziu considerat un paladin al esteticului pur? Da şi nu. BIBLIOGRAFIE
Contradicţiile nu lipsesc în devenirea noastră. (...) Dar, referitor la
contradicţia dintre disocierea necesară a valorii estetice de celelalte valori şi 1. BABEŢI , Adriana, Dandysmul: o istorie, Polirom, Iaşi, 2004, 432 p.
conjugarea ei nu mai puţin necesară cu valoarea morală, trebuie să remarc 2. BALOTĂ, Nicolae, Caietul albastru, Timp mort 1954- 1955, Remember,
că acea disociere- pusă de cerchişti sub semnul tutelar al lui Maiorescu, s- a 1991- 1998, Ed. Universal Dalsi, 2000
3. BALOTĂ, Nicolae, Euphorion, Eseuri, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed.
produs în faţa confuziei dintre planurile politice şi cele culturale. Confuzia
Cartea românească, Bucureşti,1999, 699 p.
fusese evidentă în exaltarea etnicului, a naţionalismului din epoca 4. BALOTĂ, Nicolae, Labirint, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970, 430 p.
războiului, şi urma să fie cu atât mai vădită în subordonarea până la 5. CORDOŞ, Sanda, Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în
subjugare a culturii de către politicul monstruos hipertrofiat din epoca literatura română şi rusă a secolului al XX- lea, Ed. a II- aadăugită, Biblioteca
comunistă.”97 Apostrof, Cluj, 2002, 284 p.
De la Corydon, „manifestul existenţial estetic al „omului cerchist”, 6. CROHMĂLNICEANU, Ovid S., HEITMANN, Klaus, Cercul Literar de la
imagine extremă a proiectelor sale fantasmatic- deformatoare” 98, la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane, Universalia, Bucureşti, 2000,
Euphorion, imagine utopică a sintezei spiritului european, scindat între 431 p.
măsura apolinic- grecească şi exaltarea romantic- faustică, mişcarea e 7. DOINAŞ, Şt. Aug., Lampa lui Diogene, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970, 367
iluzorie; ea nu presupune saltul pe care îl ipostaziază geometric spirala, ci p.
8. DOINAŞ, Şt. Aug., Lectura poeziei: urmată de Tragic şi demonic, Cartea
coexistenţa, regăsibilă în imaginea geometrică a cercului. Definit din
Românească, Bucureşti, 1980, 501 p.
perspectiva celor două imagini tutelare (Corydon şi Euphorion), Cercul ni 9. DOINAŞ, Şt. Aug., Orfeu şi tentaţiile realului, Ed. Eminescu, Bucureşti,
se revelează ca un Ianus Bifrons. „Dincolo de Appolon sau Dionysos, sau 1974, 285p.
Orfeu, - spirite tutelare ale poeziei – lirica modernă este voinţă de 10. GAVRIL, Gabriela, Cercul literar de la Sibiu.De la Manifest la Adio,
obscuritate şi voinţă de revelare”- observa N. Balotă. Pentru noua Europa!, Radu Stanca, I. Negoiţescu, Şt. Aug. Doinaş, Ion D. Sârbu, Fides,
paradigmă, implică şi explică autorul, figura tutelară ar trebui să fie 2001, 256 p.
Hermes – „mesager al zeilor, protector al explorărilor, cel care deţine 11. HOCKE, Gustave René, Manierismul în literatură, Alchimie a limbii şi artă
cheile, care închide sau deschide, dublul crepuscul al serii şi al dimineţii; combinatorie esoterică; Contribuţii la literatura comparată europeană, în
este interpretul ordinelor „de sus”, zeu teopomp al cuvântului şi elocinţei, rom. de Herta Spuhn, prefaţă de N. Balotă, Ed. Univers, 1977
dar şi herald al infernului, zeu psihopomp conducând sufleteşle sau 12. MANOLESCU, Nicolae, Despre poezie, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1987, 248 p.
readucându- le din cele „de jos”.”99
13. MANOLESCU, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1968, 140 p.
14. NEGOIŢESCU, I., Alte însemnări critice, Cartea Românească, Bucureşti,
Drd. Florentina Răcătăianu 1980, 224 p.
Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere 15. NEGOIŢESCU, I., Analize şi sinteze, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976, 314 p.
16. 18. NEGOIŢESCU, I., Despre E. Lovinescu, Colecţia „Cercul Literar de la
Claborator, Institutul Român de Studii Transdisciplinare şi Cercetări în Sibiu”, ediţie îngrijită şi note de Dan Damaschin, Ed. Paralela 45, 1999, 127 p.
domeniul Ştiinţei Universale, Hyperion, Cluj-Napoca 17. 19. NEGOIŢESCU, I., Din însemnările unui cosmopolit, Ed. îngrijită de D.
Damaschin, Colecţia „Cercul Literar de la Sibiu”, Ed. Paralela 45, 1999
18. 20. NEGOIŢESCU, I., Istoria literaturii române, Ed. a II-a, Dacia, Cluj,
Vol. I, 450 p.
19. NEGOIŢESCU, I., Ora oglinzilor: pagini de jurnal, memorialistică, epistolar
şi alte texte cu caracter confesiv, Dacia, Cluj, 1997, 196 p.
20. NEGOIŢESCU, I., Primăvara elveţiană şi alte proze, ed. îngrijită de Ioan
97
Nicolae BALOTĂ, op.cit, p. 38. Milea, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999, 134 p.
98
Petru POANTĂ, op. cit., p.29 21. NEGOIŢESCU, I., Straja dragonilor, epilog de Ana Mureşan, Ed. îngrijită şi
99
Nicolae BALOTĂ, op. cit., p58 prefaţă de I. Vartic, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, 224 p.
167 168
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
22. NEGOIŢESCU, I.,STANCA, Radu, Un roman epistolar, Ed. Albatros, 1978
23. REGMAN, Cornel, Dinspre „Cercul literar” spre „Optzecişti”, Cartea
Românească, Bucureşti, 1997, 303 p.
24. Revista Cercului Literar, Restituire integrală a publicaţiei, Ed. îngrijită de D.
Damaschin, prefaţă de Petru Poantă, Dacia, Cluj, 2002
25. Secolul 21, Publicaţie periodică de sinteză, nr. 1-6, 2003, editată de Uniunea
scriitorilor din România şi Fundaţia Culturală Secolul 21
26. SPIRIDON Monica, Melancolia descendenţei : o perspectivă fenomenologică
asupra memoriei genetice a literaturii, Ed. a II- a, Polirom, Iaşi, 2000, 264 p.
27. STANCA, Radu, Aquarium. Eseuri programatice, Selecţia textelor şi cuvânt
înainte de I. Vartic, ed. îngrijită de Marta Petreu, Biblioteca Apostrof, Cluj,
2000 Oamenii, fiecare în parte, trebuie să vegheze singuri, în
28. STANCA, Radu, Versuri, Îngrijirea ediţiei, prefaţă, note şi comentarii de
Monica Lazăr, Dacia, Cluj, 1980 mod continuu. Să-şi descopere frica şi credinţa. Oamenii
29. VARTIC, I., Radu Stanca. Poezie şi teatru, Ed. Albatros, Colecţia sunt învăţătorii unii altora, iar de aceea devenirea
„Contemporanul nostru”, 1978, 198 p. impersonală este o virtute ce se trage din aceea că fiecare
om are să înveţe pe celălalt. Cât de repede vom învăţa
asemenea lecţii, tot atât de repede vom fi liberi. Suferinţa
nu este necesară dezvoltării; ea rezultă din valoarea legii
etice şi morale aplicate. Dar fără suferinţă oamenii nu s-ar
trezi din „somnul colectiv al sufletelor lor“.

Ulm Spineanu

169 170
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ABUZURI COMISE ASUPRA FEMEILOR ÎN GULAGUL
ROMÂNESC
Lumea e periculoasă nu din cauza acelora care fac răul pe pământ,
ci din cauza acelora care văd răul produs şi nu fac nimic pentru a-l stopa.
Einstein
Voi încerca în continuare enumerarea/descrierea principalelor abuzuri
săvârşite asupra deţinutelor politice în penitenciarele din România. Majoritatea
acestor practici utilizate de organele de represiune comuniste: bătaia, insulta,
foamea, frigul, munca grea etc. sunt comune atât bărbaţilor, cât şi femeilor care
au traversat infernul concentraţionar românesc. Un loc aparte îl ocupă traumele
specifice, abuzurile de gen: cele împotriva maternităţii şi cele sexuale – direct
raportabile la condiţia femeii în Gulagul românesc.
I. Bătaia şi insulta
Bătaia şi insulta au reprezentat dintotdeauna cele mai primitive forme
de agresiune. În infernul concentraţionar din România, bătăile surveneau cu
regularitate în faza anchetei, când persoanele arestate preventiv erau silite
prin forţa să depună mărturii care să le confirme apartenenţa la categoria
“duşmanilor poporului”. Interogate şi torturate (aceste două acţiuni nu pot
fi imaginate separat), femeile acuzate trebuiau, într-un final, să subscrie la
propria condamnare. O anchetă-tip se desfăşura în felul următor: deţinuta
era scoasă din celulă, i se fixau pe ochi ochelarii negri care împiedicau
orice vizibilitate şi astfel era condusă pe coridoarele închisorii către biroul
anchetatorilor. Aici urmau ore întregi de hărţuire, joaca “de-a şoarecele şi
pisica”, alternanţa anchetatorilor brutali cu cei, în aparenţă, blânzi, fals-
serafici, care doreau să te convingă spre „binele” tău.
Profilul anchetatorilor îi demască drept birocraţi indiferenţi, care
râvnesc să obţină prin orice mijloace răspunsuri incriminatoare. Cel
interogat îşi pierde în faţa acestor judecători neînduplecaţi, dimensiunea
umană, el rămâne, “un caz” adică “o listă de întrebări care trebuie puse şi
de răspunsuri care trebuie obţinute”. (Madeleine Cancicov, Le cachot de
marionettes, p. 84.)
Anchetatorul Siminei Mezincescu corespunde acestui profil psihologic
al anchetatorului-birocrat sau inchizitor. El a încercat în finalul anchetei să
o constrângă pe Simina Mezincescu să semneze o declaraţie
autoincriminantă pentru a putea fi încadrată juridic cu o pedeapsă mult mai
mare. Iată cum relatează această femeie condamnată în procesul
intelectualilor, procedurile „convingătoare” utilizate asupra ei: „Cuprins de
171
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
furie m-a luat şi m-a dat cu capul de pereţi pînă a căzut tencuiala şi s-au
văzut cărămizile”. (Stelian Tănase, Anatomia mistificării, p. 275.)
Mărturiile Elisabetei Rizea din Nucşoara – cea care a fost omul de legătură
al grupului “Haiducii Muscelului” din zona Făgăraşului – denunţă abuzurile
săvârşite asupra ei la interogatorii, unde a fost agăţată cu coada împletită de un
cârlig din tavan, până i-a fost smuls părul de pe cap: “Mi l-au smuls, doamnă şi
cică să tac. Da poţi să taci, doamnă? Nu pot, nu pot! Îmi vine să zbier ca o
vacă, prin cîte am trecut… (plînge)”. (Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Povestea
Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, p. 86.) În urma
bătăilor primite în cursul anchetelor Securităţii, Elisabeta Rizea nu mai putea să
primească nici măcar ajutorul medical strict necesar, deoarece întreg corpul îi
era tumefiat: “pe unde băgai seringa ieşea sînge”. (Ibidem, p. 58.)
O altă deţinută descrie cu exactitate întregul ritual violent al anchetelor.
Scenariul bătăilor era instrumentat de agenţii Securităţii în scop persuasiv şi
devenise o procedură curentă, pe care au resimţit-o deţinutele din toate centrele
de anchetă: “În anchetă am avut parte de bătăi groaznice, bătăi înfiorătoare, m-au
bătut rău de tot. Odată apare un bărbat voinic care m-a făcut bandită şi m-a luat la
bătăi. M-au spânzurat, m-au legat de mâini şi de picioare cu un cablu şi mi-au
băgat o bâtă între genunchi şi mâini. Mă băteau la tălpi, m-am trezit pe jos plină
de sânge, aveam o hemoragie mare de tot, aveam 41 temperatură”. (Andrea
Dobeş, Mărturii despre drama femeii române în perioada 1950-1964, p. 218.)
Adriana Georgescu a avut parte de bătăi inumane – dată cu capul de pereţi
şi biciuită cu o mânecă umplută cu nisip – înaintea procesului, pentru a fi
convinsă să depună mărturie împotriva partidelor istorice şi a cabinetului
Rădescu. Ca o consecinţă a loviturilor îndurate cu scop persuasiv în pivinţele
Securităţii, la proces, Adriana Georgescu are viziunea unei inevitabile
dedublări posttraumatice: “Am impresia că mă văd din exterior, asistând la
scenă. Nu eu ajung în faţa mesei tribunalului, nu eu deschid gura ca să-mi arăt
dinţii care se clatină, se mişcă; nu eu apuc mâna preşedintelui ca să-l fac să-mi
pipăie craniul plin de cucuie, nu eu îmi trag liniştită mâneca rochiei ca să-i arăt
râia şi braţul tumefiat şi vânăt. Sunt eu, nu sunt? Sinceră să fiu, nu mai ştiu”.
(Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul, p. 130-131.)
Anchetatorii încearcă să o persuadeze pe Lena Constante prin diverse
procedee aparţinând aceluiaşi registru al violenţei fizice: biciuire, smulgerea
unor şuviţe din păr etc.
Există, însă, şi foste deţinute politice care nu au stat sub incidenţa violenţei
fizice. Conform mărturiilor Lucreţiei Jurj, femeile nu au fost bătute în
închisoare, poate doar lovite accidental. Este adevărat că violenţa fără
precedent a anchetelor s-a diminuat treptat după judecarea şi condamnarea
femeilor acuzate, care deveniseră acum un caz “clasat” pentru regim. Or,
gândirea instrumentală a opresorilor comunişti era prin excelenţă pragmatică,
172
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
fundamentată pe parametrii eficienţei. Aşa că bătaia a fost înlocuită cu alte
forme de depersonalizare: foamea, frigul sau abuzurile sexuale.
Insultele au fost cealaltă constantă care le-a însoţit pe femei începând de la
arestare şi anchetă, şi continuând pe tot parcursul detenţiei. La Securitatea din
Oradea gardienii, care o scot la apel pe Lucreţia Jurj, i se adresează în următorii
termeni: “Hai, mişcă bandită! Hai, du-te… scroafă!”. (Cornel Jurju şi Cosmin
Budeancă, “Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre
rezistenţa anticomunistă din Munţii Apuseni (1948-1958), p. 183.)
Dintre apelativele folosite pentru insultarea deţinutelor amintim: “târfă”,
“curvă”, “căţea”, “scorpie”, “bandită”, “scursoare”, “broască râioasă”. Maiorul
Maromet, comandantul închisorii de la Jilava le categoriseşte pe deţinutele
aflate în subordinea sa: “borfaşe”, “criminale”, “pleava societăţii”, iar unul
dintre doctorii spitalului unde era internată Elisabeta Rizea “glumeşte”
spunându-i: “iapă împiedecată” datorită bolii de picioare căpătată în detenţie.
Bătaia şi insulta au fost utilizate cu scopul înjosirii individului, al
depersonalizării şi al persuadării acestuia, încercându-se transformarea lui într-
un “robot”, o marionetă care să funcţioneze la ordinele regimului. Destrămarea
interioară, axiologică ar fi dizlocat astfel un teren “viran” propice manipulării şi
creării omului nou, efect pe care mizau membrii aparatului de represiune:
“Rochia mea e murdară şi ruptă. Aş vrea să râd dar, şi în interiorul meu, mă
simt murdară şi ruptă”. (Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul, p. 129.)
II. Foamea, frigul şi munca grea
Aceste trei elemente au contribuit decisiv la desfigurarea fizico-psihică a
femeilor încarcerate.
Regimul alimentar inconsistent era compus în general din pâine (adesea,
mucegăită), arpacaş plin de gâze, mămăligă, supe străvezii în care cu greu
puteai “pescui” o bucată de zarzavat, fasole râncedă ş.a. De multe ori deţinutele
erau “servite” cu mâncare alterată, de care nici animalele din curtea închisorii
nu s-ar fi atins: “Odată mâncarea mirosea atât de rău, încât paznica ce
supraveghea împărţirea se legase cu batista la nas… Altădată ni s-au dat
celebrele “jumări” cât palma, în care mişunau viermi… ”. (Micaela Ghiţescu,
Am făcut parte din “lotul francez”…, p. 40.)
Absenţa unui regim alimentar echilibrat a condus la numeroase
boli specifice: gastrită, ulcer, scorbut, pelagră şi alte forme grave de
avitaminoză. La venirea primăverii deţinutele din închisoarea Văcăreşti
culegeau firele de iarbă din curte în timpul plimbării zilnice şi le presărau în
ciorba de la prânz pentru a suplini lipsa legumelor proaspete. Efectul cel mai
profund îl constituie permanenta stare de foame indusă deţinutelor, foame care
conducea treptat la dezumanizare, precum în cazul unei văduve de general care
fură pâinea de pe patul Lenei Constante, în timpul unei pane de curent.
173
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Dezumanizarea prin înfometare este confirmată şi de Dorina Potârcă,
care povesteşte cum, primind pachet de acasă, a servit-o pe o colegă de
celulă cu ouă fierte: “Am rămas încremenită. A băgat tot oul întreg în gură
şi l-a mâncat cu coajă cu tot”. (s.m., Dorina Potârcă, Lotul soţiilor de
demnitari (fragmente), p. 76.) Dorinţa autoarei de a reliefa aspectul original
(de sinistru) al situaţiei conduce la o expresie tautologică de antologie: “tot
oul întreg”.
Autosugestionarea nu le asigura femeilor încarcerate întotdeauna rezistenţa
psihologică. Senzaţia de foame, amăgită prin diverse modalităţi, revenea în
forţă, frustrant de reală şi de necontrolat: „Doar foamea n-o putem potoli, ne
chinuieşte crunt şi fără răgaz; foamea şi dorul; dar spre ruşinea mea, parcă
foamea primează. Îmi închipuiam pe atunci că foamea nu se poate uita
niciodată; acum, după mai mult de trei decenii, îmi dau seama că aveam
dreptate, foamea, în primul rând, apoi umilinţa nu se pot uita” (Dina Balş,
Drumuri pustiite, p. 74.)
O practică care se regăseşte în toată memorialistica de detenţie este furtul
de produse alimentare din stocurile închisorii de către personalul angajat.
Gardience, miliţieni, bucătari nu se sfiau să fure slănina din supă sau cel mai
adesea să micşoreze porţia zilnică a deţinutelor. Directoarele de închisori
rămân cunoscute drept cele mai eficiente „hoaţe” de alimente: prin rotaţie
trimiteau la carceră – unde raţia zilnică era redusă drastic – toată populaţia
închisorii pentru contravenţii „inventate”, cu scopul de a-şi însuşi o parte din
hrana lor. În câteva luni „economiile” realizate pe spatele deţinutelor se
ridicau la sume fabuloase. Bucătăresele alese dintre deţinute trebuiau să
admită furtul “slăninii din supă”, în caz contrar îşi pierdeau privilegiile. Un
alt abuz, mai rar ce-i drept, consta în “taxarea” pachetelor primite de către
deţinute de la rude. În alte cazuri, deţinutelor li se dădea mâncare sărată, iar
apoi erau lipsite complet de apă.
În condiţiile muncilor grele de la Canal, porţia de mâncare, chiar
mărită, nu le furniza deţinutelor energia necesară subzistenţei. De fapt
munca istovitoare te priva de orice fel de satisfacţii (spirituale, alimentare,
financiare). La propriu, Canalul a fost “mormântul burgheziei”, aşa cum o
atestă şi Maria Arsenescu-Buduluca, care făcea parte dintr-un detaşament
de muncă forţată de aici: “Am împins roabe de fier, încărcate până la refuz,
pe distanţe apreciabile. Am fost trimisă şi la Valea Carasului, unde am
cules bumbac. Era greu, mâinile îmi sângerau, dar totul mi s-a părut
minunat faţă de ceea ce avea să urmeze, închisoarea Târgşor”. (Maria
Arsenescu-Buduluca, Sunt soţia “teroristului” Gheorghe Arsenescu, p. 53.)
Frigul era insuportabil la Miercurea-Ciuc sau la Târgşor, aşa încât
aceeaşi Maria Arsenescu ajunge să o invidieze pe doamna Răşcanu care “îşi
dădea sufletul în chinuri spasmodice”. (Ibidem, p. 54.)
174
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
III. Igiena corporală
Depersonalizarea impusă de regim a îmbrăcat diverse forme, unele vizând
şi sfera curăţeniei corporale. În acest sens regimul a “patentat” tortúri
originale: interzicerea lenjeriei intime, a obiectelor personale sau limitarea
accesului la apă de spălat. Se ştie că hârtia igienică era un obiect prohibit în
închisorile comuniste, socotită drept un “lux capitalist”. După ce îşi făceau
nevoile, toate la unica tinetă din celulă, deţinutele se puteau spăla cu apa
conţinută într-o sticluţă, iar la sfârşit întrebuinţau “logica”. Această “logică”
era o bucată de cârpă, provenită dintr-o haină ruptă. Fiecare deţinută avea
“logica” ei, fireşte, dar nu se ştie de ce se numea aşa. Tineta era izolată cu o
pătură pusă drept paravan. Iarna, apa din lighean îngheţa şi, probabil, multe
femei nu aveau curajul să se spele după ce întrebuinţau tineta.
Pentru a face faţă necesităţilor cotidiene, femeile şi-au confecţionat
rudimente de lenjerie intimă, ca acelea descrise de Annie Samuelli: “Astfel,
o fâşie îngustă de prosop cusută în partea de sus forma un fel de centură ce
susţinea chiloţii. La deschiderea din faţă era o butonieră. Aceasta se
închidea cu un nasture pe partea opusă. Era sistemul cel mai sigur, în pofida
jenei produse de stomacurile care se umflau şi dilatau după fiecare masă”.
(Annie Samuelli, Gratiile despărţitoare, p. 184.)
În urma împrejurării tragi-comice a pierderii şi regăsirii chiloţilor în
timpul unui marş, miliţianul, care le supraveghea îi cere lui Annie Samuelli
să depună obiectul ascuns în buzunar:
“ – Domnule… erau chiloţii mei.
Hohotele de râs ale fetelor l-au înfuriat.
– Scoate-i afară, arată-i.
Am întins cu promptitudine obiectul ofensator. La prima vedere nici nu
puteau fi recunoscuţi ca fiind chiloţi”. (Ibidem, p. 190)
Rareori femeile au avut curajul de a protesta faţă de abuzurile de acest
gen, asemeni Elisabetei Rizea: “Domnule, doamna şefă de cameră, zic, are
patu cum îl vedeţi că e, săpunu cari ni să dă să ne spălăm corpu spălăm cu
el pă jos, că ne pune ea, da noi sîntem femei şi trebuie să ne spălăm. I-am
dat drumu, aşa, fără ruşine”. (Nicolau Irina, Theodor Niţu, Povestea
Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, p. 98.)
Nu lipsurile de după cel de-al doilea război mondial au determinat
economisirea săpunului şi a apei, ci tendinţa sadică de umilire a “duşmanilor
poporului”, reduşi de gândirea propagandistică la clişeul: ei nu sunt oameni. Cu
toate că existau destule duşuri, femeile de la Miercurea-Ciuc erau silite să facă
duş câte două deodată, tocmai pentru a le sili la o promiscuitate dureroasă:
“Din fericire, răstimpul consacrat igienei fiind foarte scurt, nu ne da
posibilitatea de a analiza sânii fleşcăiţi, fesele căzute, burţile hidropice şi alte
frumuseţi, pe care fiecare le-ar fi dorit ascunse, dacă pudoarea, şi ea, nu ar fi
175
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
fost interzisă în puşcărie”. (Lena Constante, Evadarea imposibilă.
Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961, p. 77.)
Toate abuzurile săvârşite vizând igiena corporală a deţinutelor au fost
cauţionate de conducătorii Gulagului românesc în scopul umilirii şi abrutizării
treptate, aspecte evidenţiate şi de Oana Orlea: “Nu aveam nici măcar o batistă
cu care să mă şterg. Este de neimaginat cât poţi suferi din pricina lipsei acestor
obiect banale. Şi ei o ştiu. Totul e perfect controlat. A merge în anchetă,
murdară, nepieptănată, iar pentru femeile mai în vârstă, cu sânii căzuţi, cu părul
pe jumătate vopsit, pe jumătate crescut alb în timpul detenţiei, este atât de
umilitor, încât, dintr-un foc, rezistenţa scade”. (Oana Orlea, Ia-ţi boarfele şi
mişcă!, p. 19.)
Depersonalizarea a fost, aşadar, impusă subtil şi prin interzicerea
posedării obiectelor proprii, familiare şi indispensabile oricărui individ:
pieptene, unghieră, ac şi aţa, batistă, hârtie igienică, prosop etc. Penuria era
întreţinută nu numai în scopul de a-l ţine în murdărie fizică, ci şi de a-l
reduce pe deţinut la o stare de animalitate, de primitivism, printr-o rupură
cu sistemul obiectelor şi, implicit cu formele culturii, la care aceste obiecte
făceau trimitere în mod direct.
IV. Asistenţa medicală
Întârzierea acordării ajutorului medical de specialitate a constituit una
dintre cele perverse forme de ucidere cu încetinitorul din închisorile comuniste:
niciodată temnicerul nu venea pe loc, atunci când unei deţinute i se făcea rău,
iar dacă vecinele de celulă băteau cu pumnii în uşă, cerând asistenţă medicală,
gardianul spunea doar: „Imediat!” şi revenea peste câteva minute ca să afle
despre ce e vorba. Era o neglijenţă “conştientă” şi asumată pe calea
exterminării „duşmanilor poporului”. Cu cât mureau mai repede, cu atât era
mai bine şi mai ieftin pentru regim.
Uneori doctorul nu exista sau nu mai apărea deloc. În aceste situaţii-limită,
supraveghetorii infernului, împreună cu personalul medical s-au dovedit la
înălţimea vocaţiei de asasin pe care o vădea regimul comunist: imuabili în
dispreţul faţă de viaţa celor pe care trebuiau să îi îngrijească conform
jurământului hipocratic, procedau asemeni doctoriţei Ana Creţeanu, deţinută ea
însăşi, şi care conştientiza faptul că ”trimiţînd femei atît de bolnave la muncă
grea, în acele condiţii, le osîndea la moarte sigură. Dar se spunea despre ea că-
şi vînduse conştiinţa pentru a fi lăsată să lucreze înăuntru, la căldură, iar nu
afară, în frig ca celelalte”. (Sabina Wurmbrand, Nobleţea suferinţei, p. 132.)
Prin indiferenţa lor, medicii continuau strădania celorlţi membri ai
aparatului de represiune: securişti, anchetatori, judecători ş.a. privind
exterminarea “duşmanilor poporului”. Până şi cele mai stringente necesităţi
176
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
tipic feminine erau uneori complet ignorate de personalul închisorii. Este
cazul unei femei aflate la ciclu, care putea muri din cauza hemoragiei, înainte
ca doctorul să-şi facă timp să vină în celulă, în ciuda bătăilor în uşă şi a
strigătelor deţinutelor. Un caz exemplar este cel al doamnei Mironovici, care
se plângea constant de dureri de ficat, dar pe care personalul medical al
penitenciarului o ignora complet: “La vremea aceea la Ciuc nu era medic.
Am chemat felcera, pe Iulia, dar a dat din umeri. A doua zi pielea de pe burtă
i-a pleznit pe cicatricea unei vechi operaţii de apendicită şi cam două
kilograme de puroi i-au tâşnit afară”. ( –, Lacrima prigoanei, vol. II, p. 218.)
În cazuri speciale, când unii opozanţi trebuiau neapărat anihilaţi,
comportamentul inuman era direcţionat de către Partid şi Securitate, iar
comandanţii de închisori nu aveau de ales – unora chiar le plăcea această
ipostază. Datorită insuficienţei cardiace şi a dropicii – urmare a lipsei de
vitamine din mâncare, corpul Ecaterinei Bălăcioiu se umplea de lichid
neeliminat, se umfla, iar apa care urcase la plămâni o sufoca. Iată cum proceda
Mariţa “executoarea psihologică” a închisorii pentru a îndeplini ordinele de sus
de a o extermina: “Noapte de noapte, Mamie [Ecaterina Bălăcioiu] tuşea de ţi
se rupea inima auzind-o, iar Mariţa venea la fereastra deschisă şi striga: «Nu
mai tuşi, babo! Nu te mai sclifosi, că nu le laşi să doarmă pe bietele fete»”.
(Monica Sevianu, Mamie, p. 87.) Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost lăsată
să moară, lipsită de asistenţă medicală 480 de zile la rând, pentru că fiica ei,
Monica Lovinescu, aflată în exil refuza o apropiere politică de regimul
comunist din România. Cum s-a putut ca o femeie – inspector şcolar general –
în vârstă de 70 de ani să fie tratată cu sarcasm în loc de medicamente? Ce
morală ar putea justifica o astfel de crimă? Citez din însemnările Monicăi
Lovinescu despre tratamentul aplicat mamei sale la Jilava: “I s-a dat un regim
special (fără sare şi mai uşor), dar n-a fost îngrijită cum trebuia. I se dădeau
doze mult prea mici şi atunci când celelalte arătau că e bolnavă şi că se umflă,
doctoriţa închisorii de la Jilava spunea: «Lasă, că aşa e ea grasă»”. (Doina Jela,
Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat, p. 52.)
Dar avem şi cazul dentistului de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, omenos
– atât cât îi permite sistemul concentraţionar – care îi scoate Nicolei Valéry cei
doi molari cu ajutorul unui cleşte dezinfectat “cel mai mic pe care îl avea în
trusa sa de bicicletă”. (sic !) (Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii,
închisoare…, p. 164.)
Gândirea instrumentală a comuniştilor a subordonat omul concret unui
concept abstract de colectivitate, în contradicţie cu imperativul moral care
ne îndeamnă să ne tratăm semenii întotdeauna ca scop, şi niciodată, numai
ca mijloc. În comunism s-a procedat exact invers: individul a devenit
întotdeauna doar un mijloc, şi niciodată scop. Ideologia totalitară
indiferentă la oameni şi la valorile vieţii, a reuşit să transforme acordarea
177
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
asistenţei medicale într-o formă terifiantă de exterminare sistematică a
bolnavilor: “Câteva dintre puşcăriaşe au izbit cu pumnii uşa, au strigat:
«Deschideţi! Aici moare un om!» Dar nimeni n-a deschis. De fapt, numai
criminalii de rând sau hoţii aveau dreptul la asistenţă medicală. Şi tot numai
lor li se îngăduia să primească scrisori şi pachete”. (Maria Arsenescu-
Buduluca, Sunt soţia “teroristului” Gheorghe Arsenescu, p. 54).
Comuniştii au propus o reţetă tragică, pragmatică şi economicoasă pentru
rezolvarea problemelor de sănătate în spaţiul concentraţionar –
exterminarea prin indiferenţă: în locul asistenţei medicale – bătăi, foame,
frig ş.a, în locul spitalelor prea costisitoare – gropile comune, unde deţinuţii
asemeni doamnei Răşcanu, “colega” Mariei Arsenescu erau aruncaţi – ca o
ultimă sfidare a dimensiunii lor umane – complet dezbrăcaţi. Există şi aici o
logică: hainele puteau fi reciclate.
În închisorile comuniste alimentaţia zilnică a deţinutelor sfida orice
prescripţie medicală. Regimul nu era interesat de însănătoşirea celor
încarceraţi, nu ţinea cont de necesităţile individuale – deşi comunismul
susţinea ideea de a se lua de la fiecare după posibilităţi şi a se acorda
fiecăruia după nevoi – indiferenţa gândirii pragmatice, instrumentale
devenise regulă, iar grija pentru omul concret o excepţie. Un caz ilustrativ
în acest sens este cel al Siminei Mezincescu bolnavă de ulcer care primea
exact acelaşi regim alimentar ca şi celelalte deţinute: “Îmi amintesc că, la
un moment dat, ni s-au dat, timp de 45 de zile, cartofi deshidrataţi. Erau
foarte buni, dar eu nu puteam să-i mănânc. Fiindcă, după aceea mă
zvârcoleam de durere. Nu mai puteam. Şi timp de 45 de zile am mâncat
suta de grame de pâine pe care ne-au dat-o. Am mâncat coaja de la turtoi,
pentru că miezul nu se putea mânca niciodată. Era crud”. (Stelian Tănase,
Anatomia mistificării, p. 428.)
Acordarea asistenţei medicale s-a îmbunătăţit considerabil în perioada
1962-1964 datorită schimbării de optică a regimului Dej care a dispus
eliberarea treptată a tuturor deţinuţilor politici, în acord cu convenţiile
internaţionale. Simina Mezincescu face parte dintre deţinutele politice care
au trăit ca pe o experienţă inedită, tragi-comică tranziţia de la
comportamentul inuman al doctorului de la Jilava – care refuzase să o
trateze de melenă, lasând-o să execute în continuare muncile comune – la
atitudinea medicilor preocupaţi de cosmetizarea sănătăţii deţinutelor ce
urmau să fie eliberate.
VI. Împreună cu dreptul comun. Diverse umilinţe
Printre formele de abrutizare şi depersonalizare frecvente în spaţiul
concentraţionar românesc un loc de cinste îl ocupă şi coabitarea dintre
deţinutelor condamnate pe motive politice şi cele de drept comun. Această
178
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
coabitare forţată, impusă de politica mechină a regimului a constituit un
atentat la demnitatea deţinutelor politice, care s-au văzut silite să împartă
celulele cu elemente declasate, în marea lor majoritate prostituate – unele
chiar sifilitice incurabil –, hoaţe, ucigaşe, femei fără căpătâi.
“Umorul” pervers al comandantului de la Canal pune în scenă, pe lângă
umilinţe, şi un pericol real – contagierea deţinutelor politice cu sifilis
datorită silitei proximităţi spaţiale cu prostituatele: “– Voi sifiliticelor, luaţi
locul acestor cinsprezece femei din baraca nr. 1. În felul ăsta, politicele vor
sta cu sifiliticele şi vor ajunge şi ele sifilitice. Şi sifiliticele vor deveni
politice. Hai! Executarea!”. (Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii,
închisoare…, p. 157.)
Înghesuiala din trenurile-închisoare şi coabitarea silită a deţinutelor
politice cu hoaţele şi prostituatele ramân locuri comune ale întregii
memorialistici feminine de detenţie100. Îmbinarea acestor două procedee îşi
atingea întotdeauna scopul: exasperarea deţinutelor politice, contaminarea
lor cu un sentiment al murdăriei omeneşti (fizice şi morale) aşa cum
relatează una dintre victime referitor la coabitarea dintre politice şi ţigăncile
de la dreptul comun din bou-vagonul ce le ducea la Canal: “Eram vlăguite
nu atât de căldură, sete şi oboseală, cât de atmosfera abjectă din jur, de
mizeria sufletelor care şi-au pierdut scânteia divină, coborând în rândul
animalelor celor mai puţin evoluate”. (Ştefania-Cezara Solescu, Acolo…
unde nu se văd stelele, p. 44.)
Umilinţele de acest fel erau perfid calculate de către opresori şi
direcţionate în special către anumite persoane, mai susceptibile. Un
exemplu pilduitor în acest sens a fost cel al conferenţiarei Alice Voinescu,
model de verticalitate pentru România acelor ani, care, anume pentru a fi
umilită, a fost silită la compania hoaţelor şi a prostituatelor.
Când lotul Zoei Porsena ajunge la Jilava era tocmai 1
martie. Gardianul Ştefan le introduce într-o cămăruţă plină
de cătuşe: “Toate eram intelectuale, profesoare, juriste, sau
cu diverse studii superioare. Râzând, ne-a spus că alea sunt
mărţişoarele noastre de 1 martie, cătuşele”. (Andrea
Dobeş, Mărturii despre drama femeii române în perioada
1950-1964, p. 226.)
Imobilizate una de alta de către gardian, Lena Constante împreună cu o
colegă de celulă sunt conduse la tinetă de celelalte deţinute, sunt spălate şi
îmbrăcate după terrminarea necesităţilor, în timp ce majoritatea femeilor
100
Pentru o imagine mai complexă a deliciilor coabitării dintre politice şi hoaţe, vezi
exemplele date de Oana Orlea în Ia-ţi boarfele şi mişcă !.
179
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
din încăpere, jenate, încearcă să nu le privească pentru a nu le spori, şi mai
mult, umilinţa.
Dorina Potârca expune cazul doamnei Brătianu – soţia istoricului
George Brătianu –, o femeie cu reflexe de demnitate, care în urma unei
dispute cu un miliţian, exasperată de jignirile acestuia, se dezbracă în pielea
goală, într-o baracă rece, dorindu-şi moartea. Memorialista, colegă cu ea de
infern, concluziona laconic, cu privire la tratamentul aplicat deţinutelor:
“Tortură fizică, tortură psihică şi morală”. (Dorina Potârcă, Lotul soţiilor de
demnitari (fragmente), p. 73.) Pentru a o umili şi mai mult pe această
femeie demnă, responsabilii închisorii o vor pune să cureţe closetele celor
de la dreptul comun.
VII. Naşterea în închisoare. Abuzuri împotriva maternităţii
Fenomenul naşterii în închisorile comuniste a relevat încă o dată stadiul
de dezumanizare al organelor de represiune. Naşterea considerată în toate
culturile drept un miracol, o reînnoire a vieţii, prilej de bucurie ş.a.m.d. a
fost tratată în infernul concentraţionar cu indiferenţă, şi, mai grav, cu
brutalitate criminală.
Conform datelor furnizate de Cicerone Ioniţoiu101, au existat câteva
zeci de cazuri de copii născuţi în Gulagul românesc.
Tratamentul abuziv aplicat femeilor gravide debuta imediat după
arestare cu anchete dure, presărate cu bătăi şi insulte. Copilul nenăscut încă
devenea obiect de şantaj pentru anchetatori, precum în situaţia Ilenei
Samoilă, pe care însuşi Nicolschi o ameninţă: “că-i dă una cu cizma în
burtă, de-i zboară plodul până-n nori”. (Ileana Samoilă, Am născut în
închisoarea Văcăreşti, p. 235.)
Ameninţarea va fi pusă în practică de către alţi anchetatori. În perioada
“dezgheţului” promovat de Hruşciov, basarabeanca Maria Buruiană
demască într-o scrisoare trimisă la data de 1 august 1955 procuraturii
militare din Moscova, crimele împotriva maternităţii, comise de
anchetatori: “Eu, o simplă femeie, multe nu înţelegeam, din care cauză
anchetatorul Ghetman recurgea la măsuri ilegale, inclusiv bătaie, ceea ce a
provocat naşterea prematură şi moartea copilului meu”. (Ion Ţurcanu,
Maria Buruiană, o femeie luptătoare din rezistenţa antisovietică a
basarabenilor, p. 62.)
Dănuţ Iacob, participant la revolta muncitorilor braşoveni din 1987
afirmă – fără a da numele victimei – că bătăile Securităţii din timpul
anchetelor au provocat avortul unei femei arestate pentru implicarea în
101
Cicerone Ioniţoiu, Copii născuţi şi trecuţi prin temniţe, în Cartea de aur a rezistenţei
româneşti împotriva comunismului, volumul I, Editura Hrisovul, Braşov, 1995, p. 283-287.
180
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
evenimentele anticomuniste. (–, Cei care au spu nu. Oponenţi şi disidenţi
în anii ’70 şi ’80, p. 142.)
Nu se prevedea nici o îngrijire specială, nici un supliment nutritiv
pentru deţinutele însărcinate, tratate fără urmă de respect şi înţelegere.
Iuliana Preduţ a fost închisă peste 3 ore într-un WC. Fiind gravidă, i s-a
făcut poftă şi a mâncat mămăliga cu brânză dintr-un closet. În cazul
femeilor însărcinate, îmbunătăţirea condiţiilor de hrană trebuia privită cu
suspiciune, deoarece putea îmbrăca şi forma unei diversiuni, a unei
deghizate dispoziţii criminale. Ileana Samoilă va primi un regim alimentar
mai consistent şi nişte polivitamine, pe care nu le mănâncă ci le aşază pe
pat şi compune cu ele cuvântul MAMA. Acest lucru o salvează pentru că
descoperă printre ele 7 bucăţi de sticlă provenind dintr-o fiolă: “Am chemat
şeful arestului şi l-am întrebat: cine şi de ce vrea să-mi dea să mănânc
sticlă? Cu mine au ce au, dar cu copilul care încă nu s-a născut ce aveau?”.
(Ileana Samoilă, Am născut în închisoarea Văcăreşti, p. 235-236.)
Indiferenţa criminală a personalului închisorii transforma naşterile în
evenimente dramatice – dacă nu chiar tragice –, femeile fiind lipsite de
asistenţă medicală calificată. Într-o astfel de situaţie se recurgea la serviciile
unei moaşe improvizate dintre deţinutele mai experimentate, cu dinţi
puternici, în stare să rupă din câteva muşcături cordonul ombilical!
Din cauza condiţiilor nefireşti în care decurgea naşterea, de multe ori,
copilul sau mama mureau. Pierderea de sarcină era o consecinţă firească a
tratamentului inuman şi a indiferenţei autorităţilor faţă de nou-născut,
mamă şi valoarea vieţii în general. Doar nu era cazul ca fiii şi fiicele
“duşmanilor poporului” să aibă şanse egale de supravieţuire cu descendenţii
proletariatului. La Auschwitz, aceşti nou-născuţi ar fi fost, pur şi simplu,
împuşcaţi în câteva minute de la naştere.
Exemplul deţinutei Coca este emblematic pentru a panorama fidel
implicaţiile acestei optici criminale, reunite în sintagma “abuzuri împotriva
maternităţii”. Coca pierde sarcina, obligată fiind să suporte contracţiile
naşterii (două zile!) în duba care asigura tranzitul deţinutelor de la o
închisoare la alta: “Era caz de cezariană, dar frica domnea peste tot şi o
deţinută nu era om! I-au scos copilul în bucăţi, era un băieţel de 4 kg, îi
şoptise la ureche o soră; ea scăpase cu viaţă, doctorii o predaseră pazei,
bună pentru ca să-şi înceapă pedeapsa. Dar bărbatul ei nu ştia nimic. Avea
doi ani de lagăr, pierduse copilul şi cum avea să apară în faţa lui, cu mâinile
goale? Cine ştie ce visuri şi-o fi făcut?” (Ana-Maria Marin, Prin poarta cea
strâmtă, p. 28.)
În cazul cel mai fericit, când naşterea avea loc la spitalul-închisoare de
la Văcăreşti, venirea pe lume a bebeluşului era acompaniată de picanteriile
şi observaţiile pline de şicane ale miliţienilor. Cu toate că se aflau într-o
181
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
instituţie medicală, mamele nu puteau fi protejate de răutatea gratuită şi
absurdă a gardiencelor. Pentru că acestea nu le dădeau voie să usuce
scutecele şi hăinuţele nou-născuţilor pe soba din salon, femeile au făcut-o
folosindu-se de căldura propriului corp.
Regimul comunist le-a situat pe femeile care au născut în detenţie într-
o situaţie paradoxală: aceea de a aduce pe lume un om liber într-o temniţă.
Ceea ce a dus la un fapt şi mai aberant, frizând absurdul: detenţia, fără vină
şi fără proces a nou-născuţilor.
Ruxandra, fiica Ioanei Hudiţă Berindei, a fost silită să suporte rigorile
legii, rămânând încarcerată primele 9 luni de la naştere, iar fetiţa Ilenei
Samoilă a stat în închisoare împreună cu mama ei un an şi două luni.
Statutul de mamă a canalizat toată iubirea şi atenţia colegelor de detenţie în
scopul îngrijirii copilului nou-născut. Infernul concentraţionar atotprezent a
fost edulcorat prin confecţionarea de scutece şi articole vestimentare, prin
cântece de leagăn ş.a., elemente care ne oferă o imagine mult mai complexă
despre ceea ce a însemnat maternitatea în închisorile comuniste.
Am lăsat intenţionat pentru final două cazuri speciale: al Ioanei Raluca
Voicu-Arnăuţoiu şi al Justinei Preduţ.
Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, fiica lui Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop
–membri componenţi ai mişcării de partizani “Haiducii Muscelului” –, s-a
născut în 1956 la “Râpele cu brazi” un adăpost pe versantul sudic al munţilor
Făgăraş, unde se refugiase o parte din grupul luptătorilor anticomunişti din
Nucşoara. Tatăl ei a fost executat în 1959 la Jilava iar mama, condamnată la
muncă silnică pe viaţă, a murit în închisoarea de la Miercurea Ciuc în 1962.
Ioana fost internată într-un orfelinat şi şi-a putut cunoaşte adevărata identitate
abia în 1990. A scris şi o monografie102 despre grupul de partizani din
Nucşoara, asumându-şi cu mândrie originile.
Pornind de la experienţa Ioanei Raluca Voicu-Arănuţoiu, care nu şi-a
cunoscut părinţii decât după Revoluţie, când ambii erau de mult timp
decedaţi, Lucia Hossu-Longin consideră că ar trebui consfinţit “dreptul ca
toate mamele să aparţină copiilor lor”. (Memorialul durerii, ep. 12.)
Iuliana Preduţ şi Nicolae Preduţ au ilustrat iubirea ce supravieţuieşte
detenţiei. Iuliana Preduţ a fost condamnată la 12 ani de detenţie pentru ajutorul
dat partizanilor din Munţii Făgăraşului. La 28 august 1958 a născut în
închisoarea Văcăreşti o fetiţă pe care a numit-o Libertatea-Justiţia (Luminiţa
Libertatea Justina Preduţ). La naşterea Luminiţei, un sergent i-a spus mamei,
luându-i fetiţa: “Uită-te bine la ea, că n-o mai vezi!’. (Memorialul durerii, ep.
14.) Într-adevăr, după trei luni de la naştere, copilul i-a fost luat şi transferat la
102
Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei,
procesului, detenţiei, Editura Vremea, Bucureşti, 1997.
182
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
orfelinatul Sf. Ecaterina din oraşul Stalin (Braşov). Mai târziu, după
îndelungate demersuri administrative lui Nicolae Preduţ i s-a încredinţat
îngrijirea propriului său copil. Libertatea Justiţia şi-a cunoscut mama abia în
1964 o dată cu decretul de graţiere generală.
Diversele tratamente inumane faţă de naştere au pus în lumină
desconsiderarea vieţii în Gulagul românesc. Toate crimele împotriva
maternităţii s-au săvârşit cu intenţia de a amplifica depersonalizarea
deţinutelor prin alimentarea unui permanent sentiment de vinovăţie, a unor
teribile remuşcări cu privire la soarta copilului purtat în pântece. Preocuparea
pentru viitorul nou-născutului, utilizat uneori după cum am văzut deja, ca
obiect de şantaj, trebuia să redirecţioneze opţiunile politice ale mamelor,
făcându-le mult mai maleabile la anchetele Securităţii.
VIII. Abuzuri sexuale
Categoria abuzurilor cu conotaţie sexuală rămâne de departe cea mai vastă
şi eterogenă dintre modalităţile represiunii. Ponderea pe care au avut-o
abuzurile sexuale printre celelalte mecanisme de dezumanizare poate fi
explicată prin diformitatea relaţiilor de gen stabilite între deţinute şi opresorii
lor masculini (anchetatori, paznici, şefi de lagăre). Membrii aparatului de
represiune au găsit în cadrul exercitării funcţiilor de conducere pe care le
deţineau multiple posibilităţi de exprimare brutală a unei masculinităţi
primitive.
Agresiunile sexuale au îmbrăcat câteva forme principale ramificate
diabolic în fucţie de context, de ilustrarea concretă a relaţiei de gen opresor-
deţinută. Cele mai frecvente agresiuni cu conotaţie sexuală sau de invadare a
intimităţii ilustrate de memorialistica de detenţie feminină sunt:
a) violenţe verbale: insulte şi ameninţări, aluzii, avansuri, ironii şi
porecle, toate cu caracter obscen
b) voyeurism
c) hărţuire fizică, viol
d) metode şi practici de control al fertilităţii
e) percheziţii vaginale
Nivelul incipient
Abuzurile sexuale din prima categorie, acea a violenţelor verbale s-au
exercitat conform Oanei Orlea, fără deosebire de gen: paznici şi gardience
proferau insulte cu referiri sexuale deopotrivă faţă de deţinuţi şi deţinute.
De cele mai multe ori, trivialităţile erau provocate de ipostazele – impuse
de absenţa intimităţii – nud sau semi-nud ale deţinutelor. De aceea mi se par
inseparabile agresiunile verbale de tendinţele voyeuriste ale anchetatorilor
sau ale personalului închisorii. Dezvelindu-se uşor în somn, Lena Constante
183
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
stimulează „criza erotică” a unui gardian-voyeur, care o hărţuieşte verbal
timp de o lună: „Acum de fiecare dată când e de gardă noaptea, mi-e frică să
dorm. Căci el insistă. Mă înfăşor în cearşaf. Ca o mumie. Dar cum să-mi
astup urechile? Cum să nu-i aud obscenităţile, pronunţate cu respiraţia
gâfâită? Are o imaginaţie nemărginită. Un vocabular precis. Îmi este frică de
el. Îmi dă greţuri”. (Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în
închisorile din România, p. 57.) Frumuseţea deţinutelor de la Mislea stimula
grosolăniile paznicilor frustraţi, care le porecleau în batjocură: „Nostres
Dames”. Uneori chiar şi reacţii pur fiziologice precum apariţia unor bube cu
puroi pe faţă erau prilej de aluzii obscene pentru gardian.
Voyeurismul poate fi determinat şi explicat – chiar dacă în parte – şi prin
„beţia puterii” de care sufereau majoritatea opresorilor. Cele mai recente
descoperiri sugerează că starea de excitaţie şi nevoia de posesie fizică este
strâns legată şi amplificată la nivelul inconştientului de dorinţa deghizată de a
face rău celuilalt. Cum să ne mire atunci comportamentul vulgar al
anchetatorilor, comandanţilor de închisori sau a altor opresori frustraţi, care
conştientizau că deţinutele se află într-un fel la discreţia lor, că stă în puterea
lor să le dezbrace sau să le insulte, fără a fi pedepsiţi? Totul făcea parte din
retorica bunului plac şi a forţei brute nelimitate de nici o conştiinţă morală.
Nimeni nu surprinde mai bine acest pattern comportamnetal decât Soljeniţîn
care afirmă sintetic şi tranşant: „Puterea nemărginită ajunsă pe mâinile unor
oameni mărginiţi duce întotdeauna la cruzime”. (Alexandr Soljeniţîn,
Arhipelagul Gulag, vol. II, p. 385.)
Umilită la anchetă printr-un asemenea joc morbid cu tentă deviant-erotică, o
colegă de celulă îi împărtăşeşte lui Annie Samuelli experienţa sa jenantă:
„Ochelarii [mi-]au alunecat puţin şi puteam zări câte ceva între marginea de
cauciuc şi pomeţii mei. O orbire totală ar fi fost mai îndurătoare. Mi-au scos
fusta şi chiloţii. Eram aşa acolo, goală în faţa bestiilor. […] Se uitau la mine cu
priviri neruşinate şi făceau tot felul de glume ordinare, obscene”. (Annie
Samuelli, Gratiile despărţitoare, p. 219.) În timp ce deţinuta în cauză se întreba
dacă anchetatorii aveau de gând să o violeze, a apărut un alt torţionar care
biciuit-o la sânge. Cazul acestei femei oferă o inefabilă sinteză a mecanismelor
de desfigurare fizico-psihică şi morală aplicate deţinutelor în Gulagul
românesc: insultă, abuz cu conotaţie sexuală, bătaie, teroare. Mixajul torturilor
a constituit în sine un mecanism de depersonalizare, cu siguranţă, cel mai
eficient pentru că izbutea să „atace” individul simultan din toate părţile.
Ruxandra Cesereanu, care a radiografiat pertinent şi exhaustiv tortura
politică în secolul XX este de părere că : „Dezbrăcarea victimelor şi nuditatea
lor expusă este o formă de pre-viol, întrucât supliciatorii fac din aceasta o
paradă cu scop umilitor”. (Ruxandra Cesereanu, Panopticum, p. 210.)
184
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
O altă formă de abuz a constituit-o nerespectarea în diferite forme a
dreptului la intimitate. De exemplu, deţinutele erau obligate să-şi facă
necesităţile cu uşa de la baie deschisă, spre deliciul şi batjocura gardienilor:
„– Bine mai arăţi! Parcă ai fi a doua zi după noaptea nunţii. Frumoasă mai
eşti!”. (Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul, p. 88.). Altădată,
paznicul asistă şi face comentarii jenante la coada de femei goale care
aşteaptă să intre la duş. Deţinutele s-au străduit să ignore această formă
frecventă de voyeurism, reuşind uneori – cel puţin în aparenţă – să-şi
blocheze mintea: „În timpul acesta [al duşului], uşa rămânea întredeschisă şi
un paznic mă privea. Întotdeauna. Mă prefăceam că nu-l văd. Totuşi, anumite
gesturi erau greu de făcut în faţa acestor ochi care mă pândeau”. (Lena
Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România,
p. 44.)
Nerespectarea intimităţii individului a constituit în infernul
concentraţionar o normă, nu o excepţie de la regula generală: „Trecem
alături într-o sală de baie. Intră cu mine. Aştept. Aştept să iasă. Nu iese.
Rămâne în picioare şi mă priveşte. Îl rog să iasă. Îmi răspunde că îmi este
absolut interzis să rămân singură, chiar şi acolo. Dar nu face nimic. Să-mi
fac liniştită nevoile. Pe el nu-l deranjează. Nu? Atunci nu mă deranjează
nici pe mine…”. (Ibidem, p. 113.)
Din simplu spectator, paznicul se metamorfoza în agresor sexual, sub
impulsul tentaţiilor stimulate de „obligaţia” lui de a privi acest spectacol
cotidian al curăţeniei corporale.
Uneori, deţinutele obţineau favoruri prin anumite şiretlicuri la care
recurgeau, speculând tendinţele voyeuriste ale gardienilor: o deţinută îşi ridică
fusta ca să i se vadă coapsele prin găurile de la ciorapi, o alta se spală seminud
în faţa vizetei şi va fi recompensată simbolic la masă cu un fir de ceapă etc.
Mihai Şelaru pune în legătură directă tendinţele voyeuriste cu practica
exhibiţionismului, relevând dependenţa primului comportament de al doilea:
„Voyeurismul are relaţii strânse cu exhibiţionismul, relaţii cu a privi şi a fi
privit şi de aceea, strip-tease-ul se pare că este predominant un spectacol
pentru scoptofili decât o tendinţă exhibiţionistă pentru actori”103. O dată cu
voyeurismul paznicilor din infernul concentraţionar asistăm, aşadar, la un
„exhibiţionism” de circumstanţă al victimelor, unul impus, deturnat şi
denaturat pentru că femeilor încarcerate nu le făcea plăcere, ci oroare să fie
asistate de ochii gardianului. Deşi au existat câteva situaţii în care deţinutele
au stimulat prin practici exhibiţioniste comportamentul opresorilor,
exhibiţionismul a funcţionat în spaţiul concentraţionar exclusiv ca o
103
Mihai Şelaru, Comportamentul sexual aberant, Editura Moldova, Iaşi, 1998, p. 130.
185
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
dezbrăcare la ordin, consimţită din raţiuni de securitate personală, nicidecum
ca intenţionalitate erotică.
Violul
Spre deosebire de alte arii concentraţionare (Gulagul siberian,
penitenciarele politice sud-americane), la noi abuzurile sexuale sub forma
violului au rămas nereprezentative. În majoritatea mărturiilor de detenţie,
agresiunea sexuală se mărginea la hărţuire verbală, voyeurism şi, mai rar,
îmbrăca aspectul atingerilor fizice. O legislaţie nescrisă, un fel de cutumă a
regimului acţiona mult mai eficient decât orice dispoziţii legale: „Au fost
cazuri de amor între un securist şi… victima lui, însă, în general se
supravegheau între ei şi asemenea cazuri sfârşeau prin arestarea
securistului”. (Oana Orlea, Ia-ţi boarfele şi mişcă!, p. 20.) Astfel de relaţii
sexuale trebuiau să aibă consimţământul deţinutelor, care se „vindeau”
pentru îmbunătăţirea regimului lor de detenţie. Într-un astfel de context,
Nicole Valéry va respinge avansurile unui paznic insistent, Brânzaru, care
îi promite în schimb, anumite privilegii.
Există, totuşi mărturii mai mult aluzive ale unor abuzuri sexuale
săvârşite în cursul nopţii de către personalul de rând al închisorii, oameni
primitivi, care sub influenţa alcoolului se dedau la acte imorale. Adriana
Georgescu este una dintre puţinele memorialiste din spaţiul românesc care
face aluzie la astfel de situaţii. Aici trebuie făcute două menţiuni:
1. întrebându-l pe unul dintre paznici: „– Asta e închisoare sau
bordel?”. (Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul, p. 92.), Adriana
Georgescu acuză explicit membrii personalului închisorii de violurile
comise asupra colegei sale de celulă – o tânără gravidă pe nume Iulişca. În
următoarele zile, însăşi Adriana Georgescu va avea parte de experienţa
traumatizantă a violului. Ea nu insistă în lucrarea sa de memorialistică
asupra acestei chestiuni, ci doar o sugerează deoarece vrea să protezeje
sensibilitatea cititorilor, şi în primul rând pe a ei înseşi.
2. un asemenea caz de viol a putut avea loc în perioada de debut a
represiunii comuniste revanşarde şi lipsite de limitări juridice sau de altă
natură. Dar, pentru perioada următoare preluării puterii de către comunişti,
violul asupra deţinutelor politice devine inexistent. Absenţa cu desăvârşire
a mărturiilor privind violul în spaţiul românesc de detenţie vine să sprijine
această ipoteză. Nu cred că o falsă pudoare a fostelor deţinute le-ar fi putut
determina să ascundă în masă astfel de abuzuri. Pe de altă parte, modul în
care Dorina Potârcă relatează violul asupra ţigăncilor de la drept comun din
închisoarea ei, ilustrează comparativ respectul de care se bucurau politicele.
186
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Pentru zona fostei URSS există mărturii incriminatoare de genul celor
semnalate de Soljeniţîn, care aminteşte în Arhipelagul Gulag de violurile
care se petreceau în dubele de tranzit spre Siberia, unde femeile
condamnate politic erau lăsate la discreţia deţinuţilor de drept comun sub
ochii nepăsători ai paznicilor. Tot Soljeniţîn relatează despre
comportamentul lubric şi scandalos al responsabililor de lagăr din Siberia.
Grinberg, şeful de la Burepolom atenta sexual la orice deţinută „aterizată”
în lagărul său, iar Podlesnîi, comandantul de la Koicemas obişnuia să
iniţieze „incursiuni nocturne în barăcile femeilor”. (Alexandr Soljeniţîn,
Arhipelagul Gulag, vol. II, p. 385.)
O formă de silnicie perfect asimilabilă violului era hrănirea cu furtunul
– metodă utilizată şi în cazul doamnei Brătianu, care făcea aproape
permanent greva foamei, paradoxal, tocmai ca formă de protest faţă de
abuzurile opresorilor: „Îi deschideau maxilarele cu forţa şi-i turnau lăturile
pe gât. Gura îi era o rană”. (Maria Arsenescu-Buduluca, Sunt soţia
“teroristului” Gheorghe Arsenescu, p. 54.) Lucreţia Jurj, dar şi alte
deţinute confirmă existenţa acestei metode cu rol de îmblânzire a
deţinutelor „recalcitrante”, care persistau în greva foamei. Prin practica
introducerii forţate a unui lichid în corpul victimei – chiar dacă pe cale
bucală – hrănirea cu furtunul se înscrie incontestabil în registrul unui viol.
Controlul fertilităţii
Metodele şi practicile de control al fertilităţii aplicate deţinutelor au
reprezentat grave încălcări ale drepturilor omului cu repercusiuni majore
asupra lor, atât la nivel fizic, cât şi psihic.
Dora Dumitriu, deportată în Siberia, povesteşte cum, pentru a se evita
anumite sarcini nedorite, fetelor li se administrau nişte injecţii dureroase în
piept. Efectele imediate ale acestui tratament erau tumefierea sânilor şi
dispariţia menstrei, iar pe termen lung conducea la sterilitate, dar şi la
reflecţii filosofice: „A fost bine, a fost rău? Nu ştiu. De multe ori, când văd
mizeriile de pe această lume, înclin să cred că este bine aşa,
nemaiexpunând şi o altă fiinţă la suferinţele vieţii”. (Dora Dumitriu,
Deportată în Siberia, p. 168.)
Mărturia Măriucăi Vulcănescu, pe atunci adolescentă, vine să confirme
această practică abuzivă: „Ţin minte, însă, că ne puneau brom în mâncare,
adică a încetat orice ciclu şi asta a fost bine fiindcă ne dădea voie să fim
curate”. (Andrea Dobeş, Mărturii despre drama femeii române în perioada
1950-1964, p. 221.) Încetarea ciclului menstrual putea constitui un prilej de
bucurie pentru deţinute (din raţiuni de igienă), însă procedurile artificiale
folosite au ilustrat o dată în plus gândirea instrumentală a opresorilor,
187
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
preocuparea lor excesivă pentru eficienţă (văzută aici sub forma curăţeniei),
în dauna individului real, cu necesităţile şi trăirile lui interioare.
Acelaşi primat al eficienţei a instrumentat şi umilitoarele percheziţii
vaginale, care stăruie în mintea deţinutelor până în cele mai mici detalii, mult
timp după eliberare. În cazul Aspaziei Oţel Petrescu, o femeie religioasă,
pudică şi mândră, impactul psihologic a fost considerabil. Iar indignarea pe
măsură: „Miliţiencele aveau mănuşi de ginecolog pe mâna dreaptă şi un
castron cu o soluţie de permanganat pentru o aşa-zisă dezinfectare. Cât a fost
de abject, cât a fost de umilitor?! După atâta amar de ani, încă simt revolta
pulsând în toată fiinţa mea; numai un scelerat poate să dea un astfel de ordin: o
închisoare întreagă, sute de femei supuse unei asemenea înjosiri. Ce bombă
dăunătoare comunismului putea fi ascunsă acolo? Şi omul acesta avea soţie şi,
poate, şi fiice. În orice caz, avea o mamă”. (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am
către tine, Doamne..., p. 307.)
Efectele abuzurilor sexuale se regăsesc printre cele mai importante
traume postdetenţie pentru majoritatea deţinutelor care le-au suportat
scenariul. Abuzurile de natură sexuală au contribuit decisiv la
depersonalizarea deţinutelor, inducându-le sentimente de jenă şi inadaptare.
Un alt scop urmărit prin diversele forme de atentat la simţul pudorii
enumerate mai sus a fost şi escaladarea promiscuităţii generale, văzută ca
un aliat care favoriza dominaţia comunistă.
IX. Alte abuzuri
Memorialistica feminină de detenţie consemnează numeroase alte forme
de atentat la limitele fizico-psihice ale deţinutelor. Voi aminti doar câteva
locuri comune ale depersonalizării judicios controlate de membrii aparatului
de represiune: absenţa hârtiei, a creioanelor şi a cărţilor, privarea de
plimbarea zilnică, supravegherea constantă şi inopinată a deţinutelor prin
vizetă, lumina puternică a becului din celulă care nu trebuia stins nici
noaptea, interdicţia de a te întinde pe pat în timpul zilei etc.
Un caz greu încadrabil, dar revelator, îl constituie dispoziţia „originală” a
comandantului închisorii de la Jilava, maiorul Maromet, de a se acoperi
geamurile celulei comune unde erau adăpostite câteva zeci de femei cu
scânduri bătute în cuie ca pedeapsă pentru încercarea de a comunica în Morse
cu celula bărbaţilor. Rezultatul? Cele mai multe femei au leşinat din cauza
lipsei de oxigen. Comandantul nu s-a arătat împresionat şi nu a renunţat la
această formă de tortură, decât atunci când o fostă deţinută de la Auschwitz
familiarizată cu subterfugiile gândirii totalitare, a „recunoscut” că ea avusese
ideea, deşi, în realitate, era complet nevinovată.
Oana Orlea aminteşte de alte abuzuri inumane, absurde, pe care mintea
ei de adolescentă le înregistrase cu mirare: “Au fost cazuri când li s-au pus
188
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
deţinuţilor purgative în mâncare, nu au fost scoşi la toaletă, nefiind ora
programului, şi au fost pedepsiţi pentru că au făcut pe ei, lăsaţi cu hainele
murdare”. (Oana Orlea, Ia-ţi boarfele şi mişcă!)
Dezumanizarea deţinutelor a fost obiectivul principal al tuturor metodelor
şi mecanismelor de tortură utilizate în infernul concentraţionar. Bătaia, insulta,
frigul, foamea, abuzurile şi toate celelalte forme de oprimare vizând limitele
fizico-psihice ale deţinutelor, au avut, în fapt, un singur mobil evident:
depersonalizarea victimelor, haosul moral, destrămarea axiologică ireversibilă.
Constrângerile fizice, psihice şi morale au provocat efecte dezastruoase
asupra femeilor încarcerate. Pe parcursul studiului de faţă am dezvăluit deja,
punctual, câteva dintre efectele represiunii căreia i-au căzut victimă femeile în
închisorile politice din România. La toate acestea se mai adăugă numeroase
alte urmări directe ale traumelor suferite: boli, şocuri psihice, nebunie,
sinucidere, dezumanizare, metamorfoză în brută etc., care vor face obiectul
unui studiu separat.
Drd. Graţian Cormoş
Preşedinte, Centrul Cultural Amphytrion
Drd, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
189
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
BIBLIOGRAFIE
I. Memorialistică feminină de detenţie şi deportare (memorii, jurnale,
romane autobiografice, interviuri de istorie orală)
• Balş, Dina, Drumuri pustiite, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1993
• Betea, Lavinia, Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu Ioana
Berindei, Editura Compania, Bucureşti, 2006
• Cancicov, Madeleine, Le cachot de marionettes. Quinze ans de prison.
Roumanie 1949-1964, cu o prefaţă de Jean Mouton, Editura Critérion, Paris, 1990
• Căliman, Valeria, Exerciţiu de suferinţă, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
2000
• Constante, Lena, Evadarea imposibilă, Editura Fundaţiei culturale române,
Bucureşti, 1993
• Idem, Evadarea tăcută.3000 de zile singură în închisorile din România, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992
• Georgescu, Adriana, La început a fost sfârşitul, ediţia a II-a, revăzută, text
îngrijit de Micaela Ghiţescu, cu o prefaţă de Monica Lovinescu, Editura Fundaţiei
culturale Memoria, Bucureşti, 1999
• Jurju, Cornel şi Cosmin Budeancă, “Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia
Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Munţii Apuseni (1948-1958), cu o
prefaţă de Doru Radosav, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
• Marin, Ana-Maria, Prin poarta cea strâmtă, Editura Gordian, Timişoara, 1993
• Műller, Herta, Animalul inimii, în traducerea Norei Iuga, Editura Univers,
Bucureşti, 1997
• Idem, Regele se-nclină şi ucide, în traducerea lui Alexandru Al. Sahighian,
Editura Polirom, Iaşi, 2005
• Nandriş-Cudla, Aniţa, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1991
• Nicolau, Irina şi Theodor Niţu, Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara.
Mărturia lui Cornel Drăgoi, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993
• Orlea, Oana, Ia-ţi boarfele şi mişcă!. 104 Interviu realizat de Mariana Marin,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1991
• Oţel Petrescu, Aspazia, Strigat-am către tine, Doamne…, cu o introducere de
Ion Coja, Editura Fundaţiei culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000
• Pfeiffer Cunescu, Olga, O călătorie gratuită: români în Gulagul sovietic, cu un
cuvânt înainte de Silvia Colfescu, Editura Vremea, Bucureşti, 2003
• Samuelli, Annie, Gratiile despărţitoare, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, în
traducerea Adinei Arsenescu, cu un cuvânt înainte de Micaela Ghiţescu, Editura
Fundaţiei culturale Memoria, Bucureşti, 2001
104
Volumul a apărut în Franţa, cu titlul, Les années volées: dans le goulag roumain a seize
ans, cu o introducere de Jean-Claude Guillebaud, Editions du Seuil, Paris, 1992.
190
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
• Siupiur, Elena, Siberia dus-întors 73 de ruble, Editura Anima, Bucureşti, 1991
• Spijavca, Elena, Munci şi zile în Bărăgan, cu un argument de Romulus Rusan,
Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2004
• Valéry-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare…, ediţia a II-a, revizuită şi
adăugită, traducere şi postfaţă de Mioara Izverna, cu un cuvânt înainte de Ana Blandiana,
note biografice de Mariana Ionescu, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998
• Voinescu, Alice, Jurnal, ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de
Maria-Ana Murnu, cu o prefaţă de Al. Paleologu, Editura Albatros, Bucureşti, 2002
• Wurmbrand, Sabina, Nobleţea suferinţei105, ediţie îngrijită şi prefaţată de
Teodor Pandrea, Editura Stephanus, Bucureşti, 1992
• –, Lacrima prigoanei. Din lupta legionarelor românce, volum colectiv, cu o
prefaţă de Nistor Chioreanu, Editura Gordian, Timişoara, 1994
• –, Lacrima prigoanei, vol. II, cu o postfaţă de Alexandrina Teglariu Voinea,
Editura Gama, Iaşi, 1997
II. Mărturii în periodice şi volume colective
• Achimescu, Ildico, Frau Herta, în Clujeanul, 21-27 martie 2005, p. 8
• Arsenescu-Buduluca, Maria, Sunt soţia “teroristului” Gheorghe Arsenescu,
în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 8, 1993, p. 50-61
• Baicu, Petre, Convoi de femei, în Petre Baicu, Povestiri din închisori şi
lagăre, Editura Revistei Familia, Oradea, 1995, p. 89-91
• Balş, Dina, Văcăreşti, în România literară, 23, nr. 44, 1 noiembrie 1990, p.
14-15
• Brezu, Constandina, Alice Voinescu, la capăt de drum – file dintr-un jurnal
epistolar, în Analele Sighet 1 – Memoria ca formă de justiţie, Editura Fundaţiei
Academia Civică, Bucureşti, 1995, p. 343-349
• Chele, Ecaterina, Povestea vieţii mele (I, II, III, IV, V), în Magazin istoric,
nr. 1, ianuarie 2005, p. 23-26; nr. 2, februarie 2005, p. 59-62; nr. 3, martie 2005, p.
; nr. 4, aprilie 2005, p. 62-64; nr. 5, mai 2005, p. 82-85
• Ciucă, Marcel-Dumitru, Maria Antonescu – mărturii sub anchetă, în
Magazin istoric, nr. 3, martie 1998, p. 58-63
• Clonaru, Victor, Femeia în rezistenţa anticomunistă, în Analele Sighet 1 –
Memoria ca formă de justiţie, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 1995,
p. 340-342
• Coman, Elena, Mărturia Elenei (Linei) Coman, în Cezar Zugravu, O
antologie a crimei şi terorii comuniste, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2004, p. 55-56
• Idem, “Mi se pare fantastic că nici un istoric nu a stat de vorbă cu mine,
deşi sunt singura supravieţuitoare din procesul Pătrăşcanu”. Interviu realizat de
Marina Spalaş şi inclus în volumul propriu, Întâlniri cu oamenii secolului XX,
Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 2002, p. 8-24
105
Varianta în limba română a volumului The Pastor’s Wife publicat în 1970 în SUA.
191
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
• Ibidem, “Au crezut că vom accepta minciunile din scenariul lui Zilber…”,
p. 25-54
• Diaconu, Aurelia, Urmărit-arestat, în Analele Sighet 7 – Anii 1949-1953.
Mecanismele terorii, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 1999, p. 471-474
• Idem, Viaţa cotidiană la Jilava (mărturiile a trei foste deţinute politice), în
Memoria, revista gândirii arestate, nr. 49, 2005, p. 111-115
• Dumitriu, Dora, Deportată în Siberia, în Memoria, revista gândirii arestate,
nr. 47-48, 2004, p. 161-173
• Frisch, Elisabeta, Mărturii ale deportării, în Memoria, revista gândirii
arestate, nr. 43, 2003, p. 108-113
• Ghiţescu, Micaela, Am făcut parte din “lotul francez”…, în Memoria,
revista gândirii arestate, nr. 7, 1992, p. 36-42
• Idem, „N-am mai avut speranţă... ” (I, II, III). Interviu realizat de Ioan
Lăcustă, în Magazin istoric, nr. 4, aprilie 2003, p. 20-25; nr. 5, mai 2003, p. 44-49
şi nr. 6, iunie 2003, p. 47-50
• Ivaşcu, Geta Matei, Mărturii. File din cartea durerii, în România liberă, 29
noiembrie 1990, p. 8
• Ivănescu, Cezar şi Stela Covaci, Timpul asasinilor: documente şi mărturii despre
viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş, Editura Libra, Bucureşti, 1997
• Jurj, Lucreţia, „Mă duceau şi dimineaţa şi după-amiaza, mă ţineau noaptea
pe un scaun şi se uitau ore în şir, de multe ori fără să te întrebe nimic”. Discuţie106
cu Ovidiu Pecican, Cosmin Budeancă şi Cornel Jurju, în Steaua, 56, nr. 3-4,
martie-aprilie 2005, p. 95-104
• Jurj(-Costescu), Lucreţia, Patru ani de rezistenţă cu arma în mână în Munţii
Apuseni, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 26, 1998, p. 100-105
• Idem, Trebuie să ai curaj, trebuie să spui nu. Interviu realizat de Octavian
Coman, în revista 22, XIV, nr. 766, 9-15 noiembrie 2004, p. 12
• Jurj, Lucreţia şi Ion Gavrilă-Ogoranu, Destine în rezistenţă (I), în volumul
colectiv, Şcoala Memoriei 2003, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti,
2003, p. 77-113107
• Laslău, Catrina Clara, Despre procesul Nunţiaturii Apostolice, în Memoria,
revista gândirii arestate, nr. 26, 1998, p. 109-118
• Lovinescu, Monica, O mărturisire, în Memoria, revista gândirii arestate, nr.
3, 1991, p. 79-80
• Moraru, Frusinica, Femei arestate în anii 1949-1953, în Analele Sighet 7 –
Anii 1949-1953. mecanismele terorii, Editura Fundaţiei Academia Civică,
Bucureşti, 1999, p. 459-470
106
Textul din Steaua reproduce dialogul desfăşurat în cadrul emisiunii Viaţa ca aventură la
CD Radio Cluj pe data de 25 aprilie 2002.
107
Textul Lucreţiei Jurj a fost şi reluat, cu titlul In memoriam Lucreţia Jurj (1928-2004), în
Aldine, supliment al României Libere, 9, nr. 441, 5 noiembrie 2004, p. II.
192
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
• Idem, Femei condamnate în perioada 1953-1960, în Analele Sighet 8 – Anii
1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului, Editura Fundaţiei Academia
Civică, Bucureşti, 2000, p. 348-357
• Nedelcu-Stan Liana, Din închisorile comuniste, în Memoria, revista gândirii
arestate, nr. 28, 1999, p. 90-93
• Nicolae Alexandra, Tragedia tinerei Marta Vasiliu, în Exerciţii de memorie,
editor Romulus Rusan, cu o postfaţă de Ana Blandiana, Editura Fundaţiei
Academia Civică, Bucureşti, 1999, p. 295-297
• Popescu, Verona, “Degeaba i-am ocolit. Şi i-am ocotit. Tot morţi au fost”,
în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 27, 1999, p. 92-93
• Potârcă, Dorina, Lotul soţiilor de demnitari (fragmente), în Memoria, revista
gândirii arestate, nr. 3-4, 2001, p. 65-87
• Rhea, Cristina, Interviu cu Doina Cornea, în Cristina Rhea, 22 de martori la
Destin, Editura Curtea-Veche, Bucureşti, 2000, p. 81-98
• Rizea, Elisabeta, “Şi eu am trecut prin iad”… Interviu realizat de Veronica
Theodoru, în România liberă, 50, nr. 14602, 17 ianuarie 1992, p. 5
• Samoilă, Ileana, Am născut în închisoarea Văcăreşti, în volumul colectiv,
Memoria ca formă de justiţie, Editura Făt-Frumos, Bucureşti, 1994, p. 234-237
• Sevianu, Monica, Mamie, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 3, 1991,
p. 81-89
• Solescu, Ştefania-Cezara, Acolo… unde nu se văd stelele, în Memoria,
revista gândirii arestate, nr. 6, 1992, p. 38-45
• Şerbănescu, Virginia, “Doamna Voinescu, am fost colege…”, în Addenda la
Alice Voinescu, Scrisori către fiul şi fiica mea, ediţie îngrijită de de Maria-Ana
Murnu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1994, p. 176-183
• Ţurcanu, Ion, Maria Buruiană, o femeie luptătoare din rezistenţa
antisovietică a basarabenilor, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 30, 2000,
p. 58-66
• Valéry-Grossu, Nicole, Fericirea pe care am cunoscut-o în închisoare, în
Memoria, revista gândirii arestate, nr. 49, 2005, p. 106-109
• Varlam, Ion, Copii, „duşmani ai poporului”, în Magazin istoric, nr. 12,
decembrie 1995, p. 37-39, 52
• Vlad, Ioana, “Împuşcă-mă! Mai puţin cu o femeie şi o fetiţă în lume!”.
Interviu realizat de Mariana Conovici, în Revista programelor de radio
“Universul”, serie nouă, nr. 2 (402), 15-21 noiembrie 2004, p. 38-40
• Vulcănescu, Măriuca, Un gând de adâncă solidaritate, în Analele Sighet 1 –
Memoria ca formă de justiţie, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 1995,
p. 311-313
• Vultur, Smaranda, Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan,
1951-1956, Editura Amarcord, Timişoara, 1997
• –, Departe, în Rusia, la Stalino. Amintiri şi documente cu privire la
deportarea în Uniunea Sovietică a etnicilor germani din România (1945-1950).
Colaj alcătuit de Hannelore Baier, Editura Intergraf, Bucureşti, 2003
193
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
III. Lucrări de exegeză a regimului concentraţionar şi a represiunii
comuniste (studii, analize, documente, monografii şi sinteze, recenzii)
• Bass, Lois M. şi Heinrich Landolt, Credinţa interzisă, Editura Agape,
Făgăraş, 2002
• Bălan, Ion, Regimul concentraţionar din România: 1945-1964, Editura
Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2000
• Betea Lavinia, Legislaţia antiavort, în Analele Sighet 10 – Anii 1973-1989:
Cronica unui sfârşit de sistem, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2003, p.
284-296
• Budeancă, Cosmin şi Denisa Bodeanu, Rezistenţa armată anticomunistă din
România. Grupul “Theodor Şuşman”. Mărturii, cu un studiu introductiv de Cosmin
Budeancă şi Cornel Jurju, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004
• Cesereanu, Ruxandra, Doamna Gulagului românesc, în Steaua, 45, nr. 6,
iunie 1994, p. 18
• Idem, Femei în infernul concentraţionar (I şi II), în Steaua, 44, nr. 2, februarie
1993, p. 27-28 şi nr. 3-4, martie-aprilie 1993, p. 22-23
• Idem, Femei în infernul concentraţionar (Gulagul românesc), în volumul
colectiv, Prezenţe feminine. Studii despre femei în România, editori, Ghizela Cosma,
Enikö Magyari-Vincze, Ovidiu Pecican, Editura Fundaţiei Desire, Cluj-Napoca, 2002,
p. 439-452
• Idem, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura
închisorilor şi lagărelor comuniste (eseu de mentalitate), ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2005
• Idem, Panopticum. Tortura politică în secolul XX, Editura Institutului
European, Iaşi, 2001
• Idem, Ţara şi partizanii, în Steaua, 44, nr. 11, noiembrie 1993, p. 21
• Cordoş, Sanda, Izbăvitorul trup al cuvintelor108, în Vatra, 23, nr. 4, aprilie,
1993, p. 9
• Ibidem, “În pielea mea de deţinută”, 23, nr. 5, mai, 1993, p. 9
• Ibidem, Vorbind din adăpostul tăcerilor, 23, nr. 10, octombrie, 1993, p. 9
• Ibidem, Prima depoziţie, 23, nr. 12, decembrie, 1993, p. 20
• Cormoş, Graţian, Femei aflate sub incidenţa represiunii politice în perioada
comunistă, în Anuarul de Istorie Orală, Editura Presei Universitare Clujene, Cluj-
Napoca, 2005, p. 341-354
• Idem, Radiografia insuportabilului în detenţia feminină, în Steaua, nr. 6, iunie
2005, p. 23-27
• Idem, Tipologia opresorului în memorialistica feminină de detenţie, în
Familia, nr. 7-8, iulie-august 2005, p. 93-99
108
Cronica a fost preluată în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, volumul II (E-
L), coordonare şi revizie ştiinţifică, Ion Pop, Editura Casei Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
1999, p. 32-34 .
194
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
• Idem, Tipologia opresorului în memorialistica feminină de detenţie, în
Memoria, nr. 51-52, 2005, p. 92-98
• Cornea, Doina, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, Bucureşti, 1991
• Cozea, Liana, Confesiuni ale eului feminin, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005
• Deletant, Denis, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în
România anilor 1965-1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
• Diener, Georges, L’autre communisme en Roumanie. Résistance populaire et
maquis. 1945-1965, Edition L’Harmattan, Paris, 2001
• Dobeş, Andrea, Mărturii despre drama femeii române în perioada 1950-
1964, în Anuarul de istorie orală, vol. IV, Editura Presei universitare clujene, Cluj-
Napoca, 2003, p. 215-231
• Dobre, Claudia, Elisabeta Rizea, un “loc al memoriei” pentru români, în
Memoria, revista gândirii arestate, nr. 46, 2004, p. 76-81
• Dobrincu, Dorin, Formaţiuni de rezistenţă armată anticomunistă în sudul
Moldovei (1945-1958), în Anuarul de Istorie Orală, vol. VI, Editura Presei Universitare
Clujene, Cluj-Napoca, 2005, p. 163-192
• Gavriş, Mihai, Aspecte privind situaţia Bisericii Adventiste din România în
perioada 1965-1989, în Anuarul de Istorie Orală, Editura Presei Universitare Clujene,
Cluj-Napoca, 2005, p. 241-261
• Ioniţoiu, Cicerone, Calvarul femeii române, în Cicerone Ioniţoiu, Cartea de
aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, volumul I, Editura Hrisovul,
Braşov, 1995, p. 185-275
• Ibidem, Copii născuţi şi trecuţi prin temniţe, p. 283-287
• Idem, Nicole Valéry-Grossu. O lumină în bezna exilului românesc, Editura
Fundaţiei culturale Memoria, Bucureşti, 1997
• Ivan, Camelia Duică, Rezistenţa armată din Banat (1949-1952), în Mişcarea
armată de rezistenţă anticomunistă din România (1944-1962), coord. şt. Gh. Onişoru,
Editura Kullusys, Bucureşti, 2003
• Jela, Doina, Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
• Kligman, Gail, Politica duplicităţii. Controlul reproducerii în România lui
Ceauşescu, în traducerea Marilenei Dumitrescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000
• Liiceanu, Aurora, Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi, Editura
Polirom, Iaşi, 2003
• Mungiu-Pippidi, Alina, Politica după comunism: structură, cultură şi
psihologie politică, Bucureşti, Humanitas, 2002
• Orga, Valentin, The woman’s attitudes during the anticommunist resistance
movement, în Anuarul de istorie orală, vol. III, Editura Presei universitare clujene,
Cluj-Napoca, 2002, p. 266-284
• Pasti, Vladimir, Ultima inegalitate. Relaţiile de gen în România, cu o prefaţă
de Mihaela Miroiu, Editura Polirom, Iaşi, 2003
• Pop, Iulia, Lucreţia Jurj – destinul unei vieţi, în Anuarul de istorie orală, vol.
III, Editura Presei universitare clujene, Cluj-Napoca, 2002, p. 43-55
195
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
• Popescu, Adrian, Rezistenţa tăcută, în Steaua, 45, nr. 6, iunie 1994, p. 22-23
• Riţiu, Maria, Biografii exemplare din perioada rezistenţei Bisericii Greco-
Catolice în Nord-Vestul Transilvaniei, în Anuarul de Istorie Orală, Editura Presei
Universitare Clujene, Cluj-Napoca, 2005, p. 211-240
• Rus, Ciprian şi Emanuel Ciocu, Ultimul partizan, în Monitorul de Cluj, 7, nr.
256, 2 noiembrie 2004, p. 8-9
• Soljeniţîn, Alexandr, Arhipelagul Gulag, cu o traducere şi note de Ion Covaci, vol.
II, partea a III-a, cap. 8, Femeia în lagăr, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p. 156-171
• Ibidem, partea a IV-a, cap. 4, Câteva destine, p. 463-474
• Tănase, Stelian, Anatomia mistificării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
• Târziu, Claudiu, A murit un simbol al rezistenţei anticomuniste: Elisabeta
Rizea, în Gardianul, nr. 418, 7 octombrie 2003, p. 16
• Todorov, Tzvetan, Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul
XX, în traducerea lui Traian Nica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996
• Ţurlea, Petre, Procesul organizaţiei „T”, Editura Fundaţiei culturale Libra,
Bucureşti, 2000
• Voicu-Arnăuţoiu, Ioana Raluca, Grupul Arnăuţoiu – noi documente din
arhiva fostei Securităţi, în volumul colectiv Şcoala Memoriei 2003, Editura Fundaţiei
Academia Civică, Bucureşti, 2003, p. 143-180
• Idem, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara.
Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, Editura Vremea, Bucureşti, 1997
• Voinescu, Alice, Scrisori din Costeşti, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi
note de Constandina Brezu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001
• –, Cei care au spu NU. Oponenţi şi disidenţi în anii ’70 şi ’80, Editor
Romulus Rusan, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2005
• –, Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al.
Paleologu, A. Acterian, S. Al.-George, Al. O. Teodoreanu etc., cu un cuvânt înainte de
Florin Constantiniu, Editura Vremea, Bucureşti, 1996
• –, Niculina Mihalache, o româncă martir, în Memoria, revista gândirii
arestate, nr. 22, 1997, p. 46-47
IV. Filme şi site-uri
• Longin-Hossu, Lucia, Calvarul femeii române (I-III), în Memorialul durerii,
episoadele 12, 13 (Nici o lacrimă), 14 (Născuţi în temniţă), difuzate la TVR în perioada
9 iulie –12 august 1992
• Mărginean, Nicolae, Binecuvântată fii, închisoare… (film)
• www.comunism.ro
• www.memoria.ro
• http://revista.memoria.ro
196
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

INSTITUTIONALIZAREA COMPORTAMENTULUI NON-

VERBAL IN INTERACTIUNEA SOCIALĂ
Da, avem nevoie de persoana care cântă în timp ce munceşte!
Anonim

1. Introducere: sociologia dramaturgică (Erving Goffman) şi

sociologia cunoasterii (Peter Berger si Thomas Luckmann)

Lucrarea de faţă îşi propune să explice o problematică a sociologiei

Toate fiinţele umane se nasc cu nevoia de a asculta şi de a
spune poveşti…dar cea mai mare nevoie a lor este aceea
să aibă poveşti incredibile de trăit.
Harvey Cox
interacţioniste, şi anume comportamentele non-verbale, prin prisma
paradigmei sociologiei cunoaşterii; mai precis comportamentele non-
verbale vor fi analizate din punctul de vedere al instituţionalizării lor in
interacţiunea socială.
Cadrul teoretic folosit reflecta sociologia dramaturgică a marelui
interacţionist, Erving Goffman, cu referire la lucrarea „Viaţa socială ca
spectacol” şi la sociologia constructivistă a lui Peter Berger şi Thomas
Luckmann, cu lucrarea „Construirea sociala a realitaţii”. Analizand separat
cele două paradigme observăm că merg pe o linie teoretică şi practică
aparent distinctă în ceea ce privete comportamentul non-verbal.
Analiza dramaturgică a comportamentului non-verbal vizează modul în
care comportamentele non-verbale sunt generate de către actorii sociali, cu
sau fără intenie, în situaţii obişnuite de viaţă, permitand individului să se
prezinte pe sine celorlalţi şi să gestioneze impresiile pe care le lasa acestora
astfel încat prezenţa lui ego în interacţiune să fie favorabilă în ochii lui
alter. Analiza lui Berger si Luckmann se axează în mare parte pe
modalitaţile de cunoaştere în viata cotidiană, (pe interacţiunea socială care
se realizează prin intermediul limbajului verbal şi non-verbal), şi apoi pe
modalitatea de obiectivare a realitaţii sociale şi anume instituţionalizarea.
Scopul lucarii de faţa este de a verifica ipoteza că procesul
instituţionalizării (care va fi explicat in capitolul următor) este aplicabil în
cazul interaciunii sociale şi anume în cazul comportamentelor non-verbale.
Avem ca punct de plecare în analiză urmatoarele interogaţii: care este rolul
comportamentelor non-verbale în interacţiunea socială? cum se realizează
întelegerea reciprocă între actorii sociali în ceea ce priveşte comunicarea
non-verbală? care este procesul prin care unele comportamentele non-
verbale devin patternuri comportamentale?
In continuare, va fi prezentată definirea conceptului de instituţionalizare în
interacţiunea socială.

197 198
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
2. Ce este instituţionalizarea?
In lucarea „ Construirea sociala a realitaţii” , Peter Berger si Thomas
Luckmann realizează o sinteză asupra modului în care actorii sociali construiesc
în viaţa de zi cu zi realitatea în care convietuiesc. Cele mai importante aspecte ale
sintezei sunt capitolul referitor la interacţiunea socială si cel la instituţionalizare,
ca mod de stabilire a ordinii sociale. Voi prezenta pe scurt respectivele capitole
în ordinea în care apar şi în lucrarea mai sus menţionată, insistând mai mult pe
conceptul de instituţionalizare.
Fiind o lucare de sociologia cunoşterii, primul aspect urmărit de autori
il reprezinta „bazele cunosterii în viaţa cotidiană”109, care sunt interacţiunea
dintre indivizi şi limbajul verbal şi non-verbal. Interacţiunea socială
reprezintă sitauaţii de tipul „face to face”, „here and now” care implică
prezenţa a doi sau mai multi indivizi. Prin intermediul interacţiunii sociale,
„subiectivitatea lui ego devine accesibilă lui alter” 110 printr-un complex de
simptome-limbaj verbal şi expresiviate non-verbala. Realizarea interacţiunii
se realizeaza cu ajutorul unor „scheme tipizante”111care nu reprezintă
altceva decat nişte tipare de comportament si actiune care fac posibilă
întelegerea reciprocă a actorilor sociali în momentul producerii
interacţiunii. Schemele tipizante contin detalii despre rolul social (despre
care voi discuta la Goffman) pe care îl are individul, statutul acestuia în
cadrul interacţiunii şi nu în ultimul rând despre semnalele verbale si non-
verbale pe care actorul le emite.
Limbajul non-verbal cât şi cel verbal fac posibilă interacţiunea „faţă in
faţă” într-o lume comună împartăşită de toti actorii sociali; totuşi limbajul
vebal poate fi desprins de situaţiile faţă în faţa pe când limbajul corporal
este dependent de context. Limbajul verbal oferă indicii despre
obiectivitatea individului iar limbajul corporal este un indiciu al
subiectivitătii acestuia. Un concept folosit de Berger si Luckmann este
acela de semnal ( gesturi, miscari corporale), care reprezintă un indicator al
subiectivităţii individului.
Al doilea concept deosebit de important folosit de Berger şi Luckmann,
concept pe care este centrată şi lucarea acesta, este acela de
instituţionalizare. Putem vorbi de instituţionalizare atunci când orice tip de
activitate umană este supusă obisnuinţei, deprinderii şi care se transformă
într-un tipar, fiind uşor recognoscibilă şi uşor reproductibilă în situaţii care
necesită acel tip de activiatate. Instituţionalizarea apare atunci când există
109
Berger, P, Th. Luckmann- Construirea sociala a realitatii, pag. 39
110
ibidem, pag 40
111
ibidem, pag. 42
199
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
„tipizarea reciprocă”(definită mai sus) între cei care interacţionează în
sensul ca acţiunile lor sunt previzibile în mod reciproc. „Tipizarea în
termenii lui Berger şi Luckmann este o instituţie”112, definită ca bun comun
accessibil tuturor membrilor societaţii. Aceste tipizări intrate în obisnuintă
în urma experienţelor comune ale indivizilor controlează comportamentul
uman prin stabilirea de tipare de conduită care se aplică în acţiunea umană
în funcţie de anumite circumsatanţe; deci tipizarea este întotdeauna
dependentă de context.
In sens larg institutionalizarea inseamna control social atat la nivel
micro-social dar mai ales la nivel macro-social. La nivel macro-social,
institutionalizarea vizeaza stabilirea ordinii sociale prin stabilirea de norme,
valori comune, roluri sociale etc. La nivel micro-social institutionalizarea
nu mai are aceiasi valoare ca la nivel macro-social; acesta vizeaza exclusiv
intreactiunile fata in in fata ale invizilor. De exemplu atunci cand in
interactiune exista doi agenti sociali, A si B, acestia vor incepe sa-si joace
rolurile sociale. Fiecare rol social presupune un set de comportamente si
caracteristici specifice( provenite din institutionalizarea lor la nivel macro-
social), ceea ce face din interactiune una previzibila. Totusi in cadrul
interactiunii dintre A si B intervin si elemente neinstitutionalizate care tin
de individualitatea fiecarui actor social. Acestea pot fi legate de
spontaneitatea actorului social, de dispozitia fizica si psihica acestuia si se
manifesta mai degraba in limbajul verbal, dar cu o intensitate mult mai
mare in limbajul non-verbal care se presupune ca este mai putin controlabil
decat cel verbal. Acest lucru nu inseamna nu putem vorbi de
institutionalizare si in cardul comportamentelor non-verbale, lucru desre
care voi discuta in capitolele viitoare.
Deci, institutionalizarea este un proces reglator al controlului social
care permite interactiunea sociala la orice nivel, micro sau macro, si care se
manifesta in „viata cotidiana” sub forma limbajului verbal si non-verbal,
lucru pe care il vom vedea dupa ce vom anliza interactiunea din punctul de
vedere al sociologiei dramaturgice.
3. Comportamentele non-vebale din perspectiva sociologiei dramaturgice
Analiza comportamentului non-verbal vizeaza modul in care
comportamentele non-verbale sunt generate , cu sau fara intentie , in situatii
obisnuite de viata, permitand indivizilui sa se prezinte pe sine in fata
celorlalti si sa gestioneze impresiile pe care le lasa celorlalti contribuind
astfel la o definire favorabila pentru ei a situatiei de interactiune.
112
Beger, Luckmann-Construirea sociala a realitati, pag. 68
200
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Ce se intelegerin limbaj sau comportament non-verbal? Septimiu Chelcea
intelege prin comunicare non-verbala „interactiunea umana bazata pe
transmiterea de semnale prin prezenta fizica si prin comportamenetele acestora
intr-o situatie socio-culturala determinata”113. Ca sa intelegem rolul
comportamentulul non-verbal este necesara o expunere a tipurilor de
comportamente verbale: embleme(miscari care substituie cuvintele),
ilustratori( miscari care acompaniaza vorbirea si o accentueaza), reglatori(
miscari ce semnaleaza sau mentin o schimbare a rolurilor) si expresii faciale.
In lucrarea sa „Viata cotidiana ca spectacol”, Erving Goffman defineste
limbajul non-verbal ca „expresie a atitudinilor, credintelor si emotilor
individului”114 intr-o interactiune umana care are ca si cadru o situatie in
care actorul transmite semnale celorlalti. Bineinteles ca aceste lucruri se
intampla atunci cand „performam” in fata celorlati. Expresia non-verbala a
indiviului este controlabila atunci cand individul foloseste semnale non-
verbale constiente purtatoare de semnificatii si incontrolabila atunci cad
„performerul” transmite accidental semnale –isi piersde controlul asupra
propriului corp, se imiedica, ragaie, casca , se balbaie, pufneste in ras etc.
Deci comportamentele non-verbale mediaza intre interiorul individului si
exterior. Performerul este personajul pe care fiecare dinre noi il joaca
atunci cand se prezinta, pe cat se poate in mod pozitiv, in fata celorlalti si
totodata el este si un producator de impresii.
Printre mai importante concepte folosite de Goffaman in cadrul
sociologiei dramaturgice se afla cel de definire a situatiei (situatia este
decisiva atunci cand are loc o interactiune fata in fata), care se realizeaza
printr-un consens de lucru stabilit de cei care interactioneaza-fiecare stie
cum sa actioneze in functie de situatia in care se afla. Alt concept important
este cel de ritualizare care este legat in mod direct de definirea situatiei;
ritualizarea reprezinta faptul ca orice tip de compotament are un tip de
actiune specifica si gesturi specifice.
Din punctul meu de vedere cel mai imortant concept in sociologia
dramturgica este cel de rol . Rolul jucat reprezinta modul de compotament
verbal si non-verbal pe care un individ si-l insuseste atunci cand intra intr-o
interactiune. Fata (front) reprezinta echipamentul „expresiv satndardizat ,
angajat sau nu de individ in timpul performarii”115iar fata personala
formeaza complexul de expresii faciale, gesturi, tinuta, pe care le
identificam in mod intim cu performerul si ne asteptam in mod natural sa-l
113
Chelcea, Septimiu- Comunicarea non-verbala: gesturile si postura, pag. 34
114
Goffman, Erving-Viata cotidiana ca spectaco,pag. 30
115
Goffman, Erving-Viata cotidiana ca spectaco,pag. 50
201
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
urmeze peste tot. in sesctiunea urmatoare a lucrarii voi analiza si modul in
care rolul se instiutionalizeaza in interactiunea cotidiana.
Atunci cand un actor intra intr-o interactiune acesta se staduieste sa lase
o impresie pozitiva celoralate persoane prezente in interactiune. Goffman
afirma ca acest lucru se poate realiza doar cu ajutorul „artei gestionarii
impresiei”116. Arta gestionarii impresiei presupune in primul rand o anume
responsabilitate expresiva din partea actorului social in sensul de a fi
capabil sa-si controleze foarte bine propriile manifestari fizice si psihice-
gesturi, limaj verbal, tonalitatea vocii, coerenta, emotivitate etc. Controlul
asupra propriului rol se realizeaza atunci cand actorul respecta asa anumita
„disciplina dramaturgica”117-chiar daca atunci cand performeaza un anumit
rol si intra in totalitate in pielea personajului, individul trebuie adopte un
joc de implicare-detasare pentru a nu pierde controlul de care vorbeam mai
sus. Jocul de implicare detasare inseamna ca actorul mentine un echilibru
intre starile sale interioare subiective, expresivitatea gestuala si
manifestarea rolului.
La fel ca si in cazul regizarii unei piese de teatru, actorul socil trebuie
sa planifice in cele mai amanunte detalii.punerea in scena situatiei de
interactiune. De ce trebuie sa se intample acest lucru? Pentru ca atunci cand
un individ se infatiseaza in fata altor indivizi, el proiecteaza in mod
constient sau inconstient o definitie a situatiei de intreactiune. Definitia
situatiei de interactiune contine informatia pe care publicul o detine deja
despre actor(limbaj, tonalitate, coerenta, gesturi, ticuri etc) de la o
interactiune precedenta, rolul propriu-zis pe care actorul in cauza in va juca
impreuna cu toate aspectele legate de decor, spectatori. Atunci cand
performerul isi asuma responasabilitatea de juca un anume rol atunci acesta
trebuie sa satisfaca exigenta situatiei de interactiune data prin respectarea
„normelor” de moralitate la care pana la unrma se restrange interactiunea
dintre indivizi, deorece spune Goffman ca atunci cand performam
suntem”118 niste negustori ai moralitatii”, intotdeuna dorim sa lasa o
impresie pozitiva.
Am trecut in revista aceste aspecte despre interactiunea fata-in -fata
din lucrarea „Viata cotidiana ca spectacol” , deoarece in sectiunea
urmatoare voi supune analizei comoprtamentele non-vebale din perspectiva
institutionalizarii iar pentru a realiza acest lucru este nevoie de o
familiarizare cu conceptele goffmaniene.
116
ibidem, pag 233
117
Goffman, Erving-Viata cotidiana ca spectacol, pag 243
118
ibidem, pag 254
202
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
4. Institutionalizarea compotamentelor non-verbale în interactşune
umană
Acesta sesctiune a lucraii este cea mai importanta deorece aici vor fi puse
fata in fata conceptul de institutionalizare, in sensul lui Berger si Luckmann si
comportamentul non-verbal in sens goffmanian. Institutionalizarea, in viziunea
lui Berger si Luckman, inseamana orice tipizare care se realizeaza in urama unor
experinete comune ale indivizilor. In viata cotidiana , actorii interactioneza
continuu si impart de multe ori aceleasi experiente.
In prima faza putem vorbi de institutionalizarea comportamentelor non-
vebale in viata cotidiana din punctul de vedere al comportamentelor non-verbale
celor mai simple si anume, emblemele care sunt reprezentate de miscari ale
mainilor, in special atunci cand inlocuiesc anumite cuvinte. Avem de exemplu,
semnul OK( inelarul si degetul mare formeaza un cerc) care s-a a devenit atat
de uzual in majoritatea tarilor lumii. Alt exemplu este faptul ca atunci cand doi
barbati se intalnesc isi strang mana unul altuia, un gest tipic masculin. Daca ne
uitam in spatele semnificatiilor acestor doua gesturi putem obesrva ca
habitualizarea si respectiv tipificarea lor s-a realizat datorita faptului ca in timp
indivizii au interiorizat, in cadrul experientei cotidiene, formula de OK, si
respectiv respectul intermasculin, ca apoi sa le materializeze in semne. Acest tip
de institutionalizare este cel mai simplu deoarece cuprinde un numar foarte mare
de indivizi, care folosesc acelesi semne, pretutindeni recognoscibile, in
interactiuni foarte diverse. La acest nivel institutionalizarea vizeaza categoriile de
comportamente non-verbale.
Goffman vorbeste de institutionalizarea „fetelor sociale” prin intermediul
rolurilor jucate de actori119. In cazul de fata, o anume fata sociala, cu tot
echipamentul sau de gesturi, expresii faciale, tinuta, aferenta unui anume rol,
poate poate sa se institutionalizeze atunci cand mai multe roluri impumuta fata
respectiva. De fapt, Goffman afirma ca orice rol sau activiatate are mai multe
fete institutionalizate, stabilite din care actorul trebuie sa aleaga; alegerea
actorului se face din dorinta de a performa sarcina respectiva sau de mentine fata
corespunzatoare acelui rol, chiar daca rolul acela nu e jucat propriu-zis.
Institutionalizarea fetelor sociale da nastere la asteptari specifice, determinate de
rutinele performate. De exemplu, personajele care poarta halate albe por fi
medici, asistente sau bucatari, patiseri; ne putem da seama de rolurile lor atunci
cand sunt prezenti in contextul specific, spitale respectiv patiserii.
Exista, bineinteles si cazuri in care actorul nu alege fata corespunzatoare
rolului respectiv, fapt care se observa atunci cand exista neconcordanta intre
echipamentul expresiv si rolul propriu-zis; avem ca exemplu aici asistenta
119
Goffman, Erving-Viata cotidiana ca spectacol, pag. 55
203
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
medicala, imbracata in halat alb, care consulta pacientii. Datorita rutinizarii unor
comportamente, respectiv roluri sociale, indivizii sunt obisnuiti sa recunoasca
imediat daca fata sociala este corespunzatore rolului jucat de actor. Deci, putem
afirma ca institutionalizarea fetelor sociale este decisiva in interactiunea
cotidiana.
In urma prezentarii tipurilor de institutionalizare, putem distinge cateva
carcteristici principale ale acseteia. Institutionalizarea gesturilor specifice ale unei
persoane , sau cum o numeste Goffman „fata personala”, inseamna
predictibilitate comportamentala, care este extrem de utila pentru alter care
interactioneaza cu ego deaorece acesta, in urma altor interactiuni, cunoaste
reactiile non-verbale ale lui alter si stie la ce sa se astepte din partea acestuia.
O alta caracteristica a institutionalizarii o reprezinta adecvarea
comportamentului verbal sau non-verbal la situatiile de interactiune. Fiecare
situatie de interactiune este limitata de anumite standarde sociale si morale care
trebuie respecatate prin adecvarea comportamentului personal la situatia
marginita de acele standarde. Institutionalizarea anumitor comportamente pentru
fiecare situatie de interactiune il ajuta pe actor sa faca alegerea potrivita pentru a
respecta acele standarde morale.
5. Concluzii
În interactiunea dintre indivizii comunicarea non-verbala este esentiala.
Indiferent ca este reprezentat prin embleme, semne, gestica sau tinuta, limbajul
non-verbal coordoneaza comunicarea cu ceilalti, o faciliteaza si o
accesibilizeaza, facandu-ne cunoscuta subiectivitatea celorlati. Prin
institutionalizarea comportamentelor non-verbale, invidizii umani pot sa
recunosca tipuri de roluri, statuturi soiale si comportamente, in acest fel.
Asadar analiza si decodificarea comportamentelor non-verbale permite
actorilor sociali posibilitatea descoperirii celorlalti. „Vehicule purtatoare de
semne”120, indivizii pot manipula o situatie de comunicare, in primul rand prin
intermediul adecvarii comportamentului non-verbal la rolul pe care il au intr-o
anume interactiune si apoi prin recunosterea si decodificarea comportamentlor
institutionalizate. Respectand aceste „reguli”, actorii pot interactiona cu oricine si
in orice conditii.
Raluca Motoc
Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy,
Cluj-Napoca
120
Chelcea, S- Comunicarea non-verbala in spatiul public, pag 35
204
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
BIBLIOGRAFIE
1. Chelcea, Septimiu, Loredana Ivan, Adina Chelcea-
Comunicarea non-verbal, Comunicare. ro, Bucuresti, 2005
2. Chelcea, Septimiu-Comunicarea non-verbala, Tritonic,
Bucuresti, 2004
3. Goffman, Erving- Viata cotidiana ca spectacol, Comunicare.
ro, Bucuresti, 2003
4. Berger, Peter, Thomas Luckmann-Construirea sociala a
realitatii, Editura Univers, Bucuresti, 1999
Conştiinţa este vocea sufletului, pasiunile sunt vocea
trupului. E de mirare că adesea aceste două limbaje se
contrazic şi atunci pe care să-l ascultăm? Prea adesea
raţiunea ne înşală; am dobândit dreptul de a o respinge;
dar conştiinţa nu se înşală niciodată, ea este adevărata
călăuză a omului; ea este pentru suflet ceea ce instinctul e
pentru corp; cine o ascultă, ascultă Natura şi nu se poate
teme că va rătăci…“

Rousseau

205 206
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ALCOOLISMUL
Cel mai rău lucru legat de xperienţă,
este că ea ne învaţă lucruri pe care nu vrem să le ştim.
Iordache Bota
A. Aspecte fundamentale
Efectul atractiv produs de alcool a fost proslăvit de poeţii tuturor
timpurilor si poate mai bine decât toţi de seninul Horaţiu: “Ce minuni nu
face vinul! El scoate la iveala secretele, justifica si confirma speranţele, îi
dă încredere laşului în bătălie, eliberează îngândurata mintea de povara ei,
inspira În artă. Pe cine nu l-a făcut elocvent un pahar vesel? Pe cine nu l-a
scăpat şi nu l-a eliberat de sărăcia stânjenitoare”.(P. Brânzei, 1979, p.366).
Alcoolismul face parte din tulburările psihice de origine toxica şi este un
termen introdus de medicul suedez M. Huss in 1849. Alcoolismul se
datorează consumului excesiv de alcool, la care se mai adăuga factori ce ţin
de obiceiurile culturale si sociale, de fragilitatea psihologica si fiziologica a
individului, de efectele proprii, de produsul alcool (M.A.Birt, 2001, p.206).
OMS (1952) arată că “alcoolicii sunt băutori excesivi a căror
dependenţă faţă de alcool îi îndreaptă spre un consum respectabil de o
tulburare mentala sau fizica decelabila si afectând comportamentul,
reacţiile sociale si familia, precum si statutul economic al individului”
(M.A.Birt, 2001, p.207).
Substanţele cu acţiune predominant narcotica, aşa cum este si alcoolul,
produc iniţial o stare de beţie cu excitare psihica, după care urmează
slăbirea proceselor corticale cu apariţia stărilor fizice dintre somn si veghe.
Se poate instala fenomenul de obişnuinţa, caracterizat prin necesitatea de a
bea, crescând progresiv cantitatea sau poate apare suferinţa psihica la
întreruperea administrării de alcool (sindromul de abstinenta). Consumul de
alcool timp îndelungat duce la alterarea progresiva a personalităţii
(tulburări de comportament, apariţia stărilor psihotice).
Consumul abuziv de alcool este favorizat de trăsăturile de personalitate,
de tulburările psihice (anxietate, depresie), acesta fiind la originea unor
tulburări psihice multiple. Autorii spun ca personalitatea alcoolicului se
prezintă printr-o constelaţie de trăsături:
• Imaturitate afectiva: incapacitate de a stabili relaţii interpersonale
satisfăcătoare, nevoia de a fii mereu asigurat, control precar al
agresivităţii si impulsivităţii;
• Oralitate: aviditate, exigenta, sensibilitate la frustrare, căutarea
independentei;
207
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
• Masochism: conduite de eşec, sentimente difuze de insatisfacţie,
vinovăţie. (M.A Birt, 2001, p.210).
Alcoolul ingerat se absoarbe la nivelul stomacului pana la 20%, in
funcţie de alimentele consumate, calitatea, cantitatea si concentraţia
alcoolului; absorbţia se produce mai repede daca persoana nu a mâncat.
Metabolizarea alcoolului se face la nivelul ficatului (90%), dar în cazul în
care consumul regulat de alcool depăşeşte 5 ani apar tulburări psihice
diferite si complicaţii somatice. Dezvoltarea dependentei si a tolerantei este
strict proporţionala cu durata consumului si cantitatea de alcool consumata
si se pare ca este legata de alterările funcţiei membranei neuronale.
Absorţia completa a alcoolului ingerat variază de la 2 pana la 6 ore. După
trecere barierei digestive alcoolul difuzează uniform in toate viscerele
organismului având o afinitate crescuta pentru ţesutul cerebral si hepatic.
Deoarece alcoolul se resoarbe repede fără o digestie prealabila, şi aduce un
aport caloric ce poate înlocui alte surse de energie alimentara pana in
proporţie de 50%, cat şi datorita faptului ca in doze mici provoacă o
stimulare a întregului organism, alcoolul e acreditat ca un aliment, deşi in
funcţie de doza si starea iniţiala a organismului, poate provoca evidente
efecte toxice. Alcoolul apare ca un metabolit, care poete fii utilizat
satisfăcător de o persoana adultă, sănătoasă, bine hrănită şi neobişnuită cu
alcoolul,daca nu depăşeşte 1-2g alcool pe kg de corp in decurs de 24 de ore.
Băuturile alcoolice consumate intr-un mod continuu sau episodic, in
cantităţi excesive pot determina tulburări psihice, fizice, comportamentale
ducând la autodistrugerea individului.
In definirea alcoolismului se tine seama de următoarele aspecte:
consumul excesiv si continuu sau periodic de băuturi alcoolice, apariţia
unui fenomen de dependenta, apariţia unor fenomene fizice si psihice
diverse. (R.Jeican, 2001,).
Deşi din anamneza reiese consumul abuziv de băuturi alcoolice pe o
perioada de timp îndelungată şi cu toate ca bolnavul oferă informaţii despre
starea lui psihopatologica, de cele mai multe ori, el nu recunoaşte consumul
de alcool, sau chiar daca-l recunoaşte nu relatează cantităţile consumate
zilnic. De cele mai multe ori se prezintă la medic aparţinătorii bolnavului,
cerând sfaturi pentru a face ceva in vederea stopării acestui comportament.
Alcoolicii sunt indivizi care încalcă frecvent legile, ei sunt agresivi sau
violenţi. Consumul de alcool afectează atât individul cat si societatea,
având implicaţii medicale si juridice. Ei nu-si pot limita raţional consumul
de alcool deoarece: băutura constituie o plăcere; consumul de alcool poate
realiza evadarea din probleme si necazuri; tradiţia băuturilor alcoolice in
grup poate determina dependenta ulterioara.
208
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Tabloul psihopatologic poate fi variat ca aspect (beţie acuta patologica,
psihoze acute si subacute, sindroame de impregnare cronica alcoolica,
forme delirante de alcoolism), oferind o mulţime de date atât pe calea
comunicării verbale, cat si nonverbală. (R. Jeican, 1991,).
Prin examenul psihologic se defineşte gradul de deteriorare psihica si
structura de personalitate, iar examenul somatic se poate referi la: stări
fizice carenţiale, polinevrita, gastrite cronice, hepatite cronice; datele
paraclinice oferă elemente ce ţin de diagnosticarea complicaţilor asociate.
Factorii favorizanţi ai consumului de alcool sunt: familiile
dezorganizate, părinţi alcoolici, stare materiala precara, singurătate, lipsa
familiei, educaţiei, tulburări anxioase, depresive, sau tulburări de
personalitate de tip antisocial. Riscul de producere a alcoolismului la
persoane care au rude de sânge cu aceasta problema, este de 6 ori mai mare
decât la alţi indivizi. Dar, pe lângă imitarea comportamentului celor din jur,
intervin si factori de mediu. In lume sunt aproximativ 62 milioane de
persoane afectate de alcool, si este de remarcat faptul ca la aceste persoane
apare tot mai des tentativa de suicid.
Criteriile pe baza cărora se diagnostichează dependenta de alcool sunt:
• Dorinţa puternica de a consuma băuturi alcoolice
• Aprecierea tolerantei la alcool
• Prezenta in antecedente a fenomenelor de servaj
• Incapacitatea de a controla cantităţile de băutura ingerate
• Activitati centrate pe procurarea de băuturi, cu neglijarea obligaţiilor
sociale si crearea de probleme interpersonale (R. Jeican, 2001, p.191).
B. Formele clinice de alcoolism
Formele clinice de alcoolism au implicaţii medico-sociale diferite
printre cele mai importante numărându-se:
1. Beţia alcoolica obişnuită - provocata voluntar , episodic cu scopul de
a ajunge la o stare agreabila, dar fără a crea dependenta;
2. Alcoolofilia- înclinarea deosebita spre consum de alcool care
conduce in timp la instalarea dependentei si a consumului cronic, indiferent
de cantitatea de alcool ingerata sau de ritmul cronic al ingestiei
3. Alcoolomania cuprinde: intoxicaţia alcoolica acuta, alcoolismul
cronic si psihozele pe care acesta le determina. Se refera la totalitatea
aspectelor psihotice, caracterizate prin alterarea discernământului asupra
propriei persoane si interrelaţiilor sociale, dezvoltate pe fondul consumului
cronic de băuturi alcoolice
Beţia alcoolica obişnuita prezintă preocupare psihiatrica atunci când
209
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
poate genera alcoolofilia si alcoolomania. In cadrul beţiei alcoolice
obişnuite se trece de la excitaţie la depresiune si inhibiţie, care se produc
datorita narcotizării structurilor cerebrale.
Indivizii sunt diferiţi in ceea ce priveşte intoxicaţia alcoolica, in funcţie
de alcoolemie, toleranta, tipul de sistem nervos si starea iniţială a
organismului în momentul ingerării respective.
a) Intoxicatia alcoolica acuta
Aceasta apare după ingestia excesiva de alcool la un nebăutor, sau prin
supraîncărcare la un alcoolic cronic. Stadiile intoxicaţiei alcoolice acute
sunt următoarele:
1. Primul stadiu este caracterizat prin excitaţie psihomotorie de tip
hipomaniacal iar alcoolemia este cuprinsa intre 0,3g% si 1,5g%.
discernământul critic scade repede si progresiv pe toata durata absorţiei (2-
3ore), chiar si la ingerarea unei cantităţi mici de alcool. Pot apare si alte
caracteristici ca: predominanta excitaţiei triste, delirante sau confuzionale
2. Al doilea stadiu este caracterizat prin depresiunea activităţilor
neuropsihice, alcoolemia variază intre 1,5% si 3%. apar tulburări
psihomotorii: limbajul incoerent, tendinţa megalomanică, scade capacitatea
de percepţie, tendinţa de somn, discernământul devine precar.
3. Stadiul trei este caracterizat prin narcotizarea scoarţei cerebrale.
Reflexele condiţionate sunt abolite, limbaj neinteligibil, coordonare motorie
profund perturbata. Intoxicatul cade, nu-si mai controlează sfinterele si
apare somnul profund preanestezic câteva ore.
4. In stadiul patru alcoolemia este de 4-5g% si este caracterizat prin
abolirea reflexelor spinale, pupile imobile, anestezie, puls deprimat,
respiraţie rara, cianoza, hipotermie, transpiraţie vâscoasa. Restabilirea
vitala este compromisa după o coma de12 ore. Moartea se produce la o
alcoolemie de 5g% prin oprirea respiraţiei.
După trezirea din starea de beţie acuta apare amnezia episodului.
Bolnavul prezintă in timpul beţiei halucinaţii vizuale si auditive,
ameninţătoare, scene delirant halucinatorii, idei delirante de grandoare.
Aceasta stare se poate menţine câteva ore si se termina de obicei prin somn.
Criza beţiei acute e favorizata de insolaţie, băutul pe nemâncat, sechele
traumatice ale creierului, suprasolicitare nervoasa.
b) Dipsomania
Dipsomania este numită şi “setea nebuna de a bea”, ingestia
intermitenta, impetuoasa, abuziva de alcool. La început apare ca o
încordare afectiva cu nelinişte, nesiguranţa, iritabilitate si insomnie, acestea
210
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ducând la necesitatea pentru alcool. Primul pahar se bea in sila, apoi se
aprinde starea de necesitate si individul bea cantităţi de alcool pana la
instalarea somnului comatos. Persoana se trezeşte cuprinsa de ruşine si
repulsie fata de alcool. Totul reintra in normal câteva săptămâni sau luni,
apoi apare o alta criza. In perioada consumului individul poate deveni
confuz si săvârşeşte acte antisociale.
c) Tulburarile de sevraj
Aceste tulburări apar atunci când este întreruptă ingestia băuturilor
alcoolice, la bolnavii la care toleranta si dependenta s-au instalat.
Simptomatologia poate apărea la câteva ore după întreruperea consumului
(frecventa mai mare intre 24 si 72 de ore). În servajul necomplicat bolnavul
are insomnie, anxietate, nelinişte.
Din punct de vedere fizic apar: transpiraţii nocturne, tremurături la
extremităţi, tahicardie, congestie faciala, disconfort gastric.
In cadrul servajului complicat poate sa apară din punct de vedere psihic:
dezorientare temporo-spatiala, confuzie, tulburări de atenţie si memorie,
iluzii, halucinaţii mai ales vizuale, sunt anxioşi, agitaţi, se zbat, fug, striga,
uneori sunt agresivi , apar crize de convulsie, trăiri delirante de persecuţi-
urmărire, pot apărea insomnii totale.
d) Sindromul de dependenta cronica alcoolica
Acest sindrom apare datorita consumului frecvent unor cantităţi
variabile de alcool in timp îndelungat, ceea ce duce la dependenta si
tulburări neuropsihice. Apare schimbarea trasatorilor de personalitate, individul
devine irascibil, iritat, indiferent fata de familie si problemele acesteia, apare
gelozia datorita scăderii performantelor sexuale. Apar stări de depresie si
anxietate, care scad după consum, scade atenţia, memoria si concentrarea.
Prezintă tulburări de somn, scade demnitatea fata de familie o data cu creşterea
egoismului sau si a preocupărilor fata de consumul de alcool.
Caracteristicile bolnavilor: dominaţi de dorinţa puternica de a consuma
alcool fără a se putea abţine, toleranta crescuta la consumul de alcool,
având tendinţa de a creste doza cu aceleaşi efecte, prezintă fenomene de
servaj la întreruperea consumului, preocupările sociale si familiare sunt
înlocuite cu cele legate de consumul de alcool.
Alcoolul cronic favorizează apariţia epilepsiei. Deteriorarea psihica
determinata de alcoolismul cronic este reversibila in mare măsura, prin
abstinenta si tratament susţinut.
211
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
C. Psihozele alcoolice
Psihozele care se dezvolta in evoluţia alcoolismului cronic sunt
următoarele:
1. Halucinoza alcoolica Wernicke apare după servaj, bolnavii au
conştiinţa clara, dar au halucinaţii auditive, sunt anxioşi. Halucinaţiile
apar la 48 de ore după întreruperea consumului si dispar in câteva zile
după tratament adecvat.
2. Psihoza Korsacov apare pe fondul consumului cronic de alcool după o
perioada de întrerupere. Bolnavii prezintă tulburări de memorie de
fixaţie, confabulaţii. Conştiinţa si sfera afectiva nu sunt afectate si
exista amnezia evenimentelor trecute. Starea durează câteva luni,
putând evolua spre vindecare, cronicizare, dementa sau exitus.
3. Encefalopatia Gayet-Wernicke, apare la bolnavii cronici. Se
caracterizează prin: agitaţie, halucinaţii, hipertonie musculara
generalizata, simptome neurovegetative centrale de tahicardie,
hipertimie. Starea este grava si necesita internare. Pot rămâne sechele,
iar netratarea poate duce la exitus.
4. Dementa alcoolica apare după mai mulţi ani de consum. Simptome:
memoria, gândirea , atenţia, concentrarea sunt afectate. Apar momente de
confuzie, dezorientare, activitatea este dezorganizata, incoerenta, apar
tulburări importante de comportament. Necesita îngrijire si supraveghere.
Fiecare alcoolic reacţionează la tratament in felul lui, unii se pot vindeca
prin terapie, dar exista persoane care nu căuta ajutor pentru a nu fii
etichetate de societate ca alcoolice si datorita faptului ca nu suporta ideea
de a nu consuma niciodată alcool
In anul 1935 a luat finita Organizaţia Alcoolicilor Anonimi, care are ca
misiune recuperarea persoanelor dependente de alcool, prin tratament
nonmedical. Cred ca aici asistentul social are un rol extrem de important
pentru întărirea motivaţiei pentru schimbare. Se recomanda participarea
bolnavilor la terapie individuala si de grup (în paralel cu abstinenta totala).
Psihoterapia individuala se axează pe creşterea stimei de sine, încrederea in
posibilitatea de a deveni abstinent si de a se reintegra corect in familie,
profesie, societate. Trebuie sa se lucreze si cu familia, care are misiunea de
a susţine bolnavul in efortul sau de a renunţa la alcool. Alcoolicii pot fii
integraţi in programe educaţionale , acolo unde exista.
E. Concluzii
Ca o prima măsură de prevenţie se impune observarea primelor semne
ale bolii. Acest lucru este posibil prin informarea publicului larg, prin
sublinierea gravitaţii acestei boli si felul in care afectează întregul
212
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

organism. O alta măsura de prevenţie poate sa fie educarea tinerilor prin

introducerea in programul didactic a unor prelegeri despre alcoolism si BIBLIOGRAFIE:
efectele sale (începând cu clasa IV-a si V-a), si prin publicitate. Se pot lua
1. M.Alexandru Birt, (2001), PSIHIATRIE, Editura Dacia, Cluj-Napoca
si masuri socio-economice prin reducerea producţiei de băuturi alcoolice,
interzicerea reclamei, etc. 2. P. Brânzei, (1979), ITINERAR PSIHIATRIC, Editura Junimea, Iaşi
Să reţinem deci, că alcoolismul este forma cea mai grava a problemelor 3. P. Brânzei, Aurelia Sârbu, (1981), PSIHIATRIE, Editura Didactica si
cauzate de alcool. El evoluează diferit in funcţie de persoana, deşi Pedagogica, Bucureşti
persoanele afectate sunt conştiente de problemele pe care le au, le este
foarte greu sa se oprească, negându-si situaţia. Alcoolul este o tehnica de 4. Rodica Jeican, (1991), PSIHIATRIE IN SCEME LOGICE, Editura
confruntare cu problemele, persoana neglijându-si obligaţiile fata de Dacia, Cluj-Napoca
familie, prieteni, munca. După părerea mea alcoolismul este o boala grava, 5. Rodica Jeican, (2001), PSIHIATRIE PENTRU MEDICII DE FAMILIE,
care nu poate fii vindecată, fiind necesar sa se intervină mai intens pe Editura Dacia, Cluj-Napoca
combatere si prevenţie.
Pe lângă educaţia care s-ar face în şcoli şi în massmedia o importantă 6. www.e familia.ro
foarte mare o are educaţia primită în mediul familial care influenţează 7. www.medfam.ro
dezvoltarea emoţională şi cognitivă. Şi după cu bine cunoscută este zicala:
„ paza bună trece primejdia rea”. Intervenţia şi prevenţia făcute cu mult
profesionalism din pripă ajunge să salveze multe suflete.

Asist.soc. Tempea Monica

Cerc. şt. asociat, Insititutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară,

Delphy, Cluj-Napoca

213 214
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
N-am văzut niciodată ateismul mângâind lacrimile unei
mirese văduve. N-am văzut niciodată ateismul consolând
mamele singure. N-am văzut niciodată ateismul calmând
spiritul unui tată îndurerat. Şi n-am văzut niciodată
ateismul oferind speranţă celor neajutoraţi, nici iertare
celor înpovăraţi, sau refugiu şi compasiune tuturor celor
care aveau nevoie. Ateismul refuză umanităţii unul dintre
lucrurile pe care sufletul nostru îl doreşte: un răspuns. Am
găsit răspunsul! Este unul şi singurul.
Logan McAdams
215
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
RELIGIA, ATRIBUT AL GÂNDIRII?
Eu cred în fiecare persoană în parte. Fiecare persoana este Isus pentru mine;
şi încât nu este decât un singur Isus, acea persoană
este unică pe lume în acel moment.
Maica Teresa
În „Declaraţia universală a drepturilor omului şi cetăţeanului” din
1789, în articolele 10 şi 11, legea dezlega religia din lanţurile condamnării,
fiind acceptate convingerile religioase de orice natură, cu condiţia ca
acestea să nu tulbure ordinea publică. Persecutarea pe bază religioasă
nemaiavând fundal legislativ, nu se mai poate opri dezvoltarea
multilaterală, aproape incontrolabilă a exploziei diversităţii religiilor
protestante ( luther, calvin, baptiştii, penticostalii, metodiştii ) care,
nemaiputând fi controlate eficient pe calea represiunii, au primit libertate
legală, găsindu-şi adepţi indiferent de aprobarea publică.
Religia a apărut ca o necesitate exprimată a societăţii chiar în
momentul în care omul a început să realizeze însemnătatea vieţii şi
raţiunea de a trăi care trebuia să depăşească acel „aici, şi acum”,
proiectându-şi speranţele într-o lume de după moarte pentru a construi o
continuitate simţită ca necesară firii umane.
Pe parcursul istoriei, religia a cunoscut o multitudine de interpretări şi
s-a „divizat” pe masură ce societatea a simţit o lipsă neacoperită de ceea ce
avea deja. Evoluţia gândirii a adus inevitabil şi o cunoaştere mai profundă
a lucrurilor şi a mediului înconjurător; lumea a învăţat să stăpânească
universul; contextul ştiinţific şi cognitiv fiind diferit de la un secol la altul,
s-a modificat şi suportul moral de care aveau nevoie şi pe care nu-l mai
găseau în textul bibliei. Astfel, au apelat la noi şi noi religii, care
corespundeau din punctul de vedere al dezvoltării societăţii şi mulându-se
perfect pe direcţiile şi nişele lăsate de religia „veche”.
Într-o anumită măsură, religia a contribuit la civilizarea societăţii, fiind
privită ca o „cultură generală” obligatorie tuturor oamenilor (ştim că biblia
era folosită pe vremuri ca „abecedar” în lipsa altor manuale şcolare).
Religia este considerată ca educaţie morală, având în vedere faptul că ajută
la distingerea binelui de rău, ţintind la universalitate.
Ca şi factor social, în comunitate, religia are de asemenea şi rol
economic şi cultural, fiind cea care asigură coeziunea între membrii unei
comunităţi. În mediul rural, de exemplu, religia face parte din tradiţie,
biserica fiind locul de întâlnire şi în acelaşi timp obligaţia interioară de a
216
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
participa la slujba religioasă. Absenţa vreunuia din credincioşi este
observată, şi interogată; acest lucru face ca religia să nu fie doar o
obligaţie interioară ci şi una exterioară impusă de societate, legată de
imagine. În mediul urban, lucrurile sunt privite doar din punctul de vedere
al individului, nemaiexistând „tradiţia”, şi nici sentimentul necesităţii de a-
şi exprima orientarea religioasă în vreun fel (există o mai mare diversitate
de religii – în contrast cu simplitatea omnidirecţională din mediul rural);
de asemenea, există o înstrăinare la superlativ între membrii unei
comunităţi din mediul urban faţă de cei din mediul rural.
Religia a apărut din incapacitatea oamenilor de a înţelege mediul
înconjurător, iar faptul că există dintotdeauna ne întăreşte convingerea că,
indiferent de stadiul actual al dezvoltării societăţii, există o nevoie de tot
ce include aceasta, în special de suportul moral oferit, religia având ca
scop nemijlocit sufletul, oferind o soluţie pentru vindecarea acestuia.
Descoperirile şi schimbările ce definesc perioada în care trăim şi care
schimbă profund mentalitatea şi felul de a gândi al omului postmodern, se
reflectă şi în religia pe care o alegem şi o susţinem. În acelaşi timp, toate
aceste modificări au repercursiuni în universul mental al oamenilor, găsind
din ce în ce mai multe mistere, din ce în ce mai multe întrebări fără
răspuns, şi aceeaşi problemă eternă a misterului morţii care determină o
nesiguranţă colectivă în viitor. Mintea omenească a început să cuprindă
prin învăluire o diversitate de concepte, mijloace de îmbunătăţire a vieţii,
şi multe altele ce înseamnă confort fizic; însă de confortul psihic al
momentului în care toate acestea îi vor fi luate nu poate trece uşor. Cu cât
mai confortabilă şi plăcută ne este făcută viaţa, cu atât mai mult nu ne
putem despărţi uşor de ea. Şi vom căuta răspunsuri.
În faţa atâtor descoperiri, din punct de vedere ştiinţific, omul face un
pas înapoi din punct de vedere emoţional şi psihologic. Simte că este
singur şi că existenţa lui nu e atât de importantă ca şi pe vremea în care
omul era centrul universului şi stăpânul tuturor celor ce aparţin lumii
noastre terestre. Această multitudine de cercetări ştiinţifice dau dovada
existenţei unor lucruri de cele mai multe ori greu de înţeles şi cu atât mai
mult de stăpânit. Trăind într-un secol în care dezvoltarea tehnologiei
depăşeşte imaginaţia umana, de cele mai multe ori, omul nu poate distinge
între ce este adevărat şi ce este fals în legătură cu anumite tehnologii nou
descoperite, având în vedere că ştiinţa este de multe ori atât de evoluată
încât nu o putem urmări sau înţelege. Ne depăşeşte. În schimb, au început
să apară informaţii cu sursă necunoscută, cu diverse scopuri, în special
comerciale (cum ar fi ziarele) care mediatizează impulsiv o serie de ştiri
şocante care să le aducă tiraje din ce în ce mai mari. Şi nimic nu vinde mai
bine decât fricile, speranţele, dorinţele oamenilor, tot ce înseamna viaţa lor
217
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
spirituală şi sentimentală. Deci, în ziua de azi, peste tot găsim o
agresivitate de informaţii dintre care, de multe ori, ne este dificil să
alegem. Ne este frică de impactul lor asupra viitorului nostru. Iar frica face
parte din sentimentele manipulabile ale naturii noastre umane. Ne trezim
singuri in mijlocul oamenilor care ne sunt străini. Singuri în lumea noastră,
pe care ne-am construit-o şi cu care trăim, realitatea înconjurătoare oferind
puţin, iar acel puţin nefiind constant. Relativitatea e constantul care ne
macină şi care se reflectă şi asupra credinţei religioase.
Ce înseamnă să fii credincios? Nu este vorba de dogmă ci este un
sentiment „crescut”. Să fii religios nu înseamnă să mergi în fiecare
duminică la biserică; înseamnă să crezi, să susţii, să interiorizezi credinţa
şi să o faci să crească cu tine, indiferent de religie. Există două posibilităţi:
ne însuşim o religie existentă sau pe cea a parinţilor, sau construim propria
noastră religie, autosuficientă, care poate conţine părţi dintr-o religie
existentă.
Însă această alegere n-o putem face din copilărie, deoarece religia este
însuşită din şcoală, printre alte materii obligatorii şi „reale” cum ar fi
cititul, scrisul, cultura civică, matematica, ş.a., inspirând sentimentul unei
„obligativităţi” religioase, de care omul nu se mai poate despărţi la fel de
uşor. La acea vârstă se clădeşte credinţa, şi „creşte” cu noi, chiar dacă nu
mai cultivăm sentimentul, acesta rămâne înrădăcinat acolo.
În mod cert, religia ajutǎ la menţinerea stǎrii de bine, cei care au
credinţǎ fiind mai longevivi decât ceilalţi, având un sprijin moral şi
simţind viaţa ca având un scop pe care îl pot îndeplini, şi pentru care
trǎiesc. Spovedania de asemenea contribuie la acel sentiment de
satisfacţie, fiind simţit ca o uşurare a spiritului, practic fiind vorba despre o
“spǎlare” de pǎcate.
Religia are rolul de temperator al educaţiei unei civilizaţii. Ca rezultat,
se observǎ o reprimare a unor anumite porniri, sprijinind educaţia moralǎ
şi fǎcând parte din cei „şapte ani de acasǎ”. Anumite religii abuzeazǎ de
acest efect, ajungând la subordonarea raţionalǎ a credincioşilor manifestatǎ
printr-o supunere oarbǎ. Civilizarea popoarelor migratoare s-a realizat prin
creştinizarea acestora.
Dintotdeauna a existat rivalitatea dintre religie şi ştiinţǎ. De ce ? Pentru
cǎ aveau modalitǎţi diferite de a prezenta realitatea: religia cu Biblia,
ştiinţa cu cercetǎtorii ei. Unii sunt în favoarea religiei, alţii susţin
descoperirile ştiinţei, alţii intercondiţioneazǎ aceste douǎ domenii. Puţini
însǎ, atrag atenţia asupra puterii creatoare a cuvântului şi, implicit a
gândurilor. Oamenii, crezând, transformǎ viitorul - care nu este predestinat
ci se muleaza pe convingerile fiecǎrui om în parte. Nu degeaba o ambiţie
se tranforma în realitate. Şi nu degeaba se spune cǎ „ţi-ai fǎcut-o cu mâna
218
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

ta!”. Credinţa poate transforma un rǎu în bine sau în catastrofǎ. Problemele misiunea pe Pǎmânt, îngeraşii au rolul de a se prezenta judecǎtorului, care
existǎ doar în mintea noastrǎ, sunt un atribut al gândirii. Fericirea e şi ea este conştiinţa – pentru cǎ indiferent de acţiunile pe care le întreprindem,
un caz asemǎnǎtor, fiind de cele mai multe ori o senzaţie indusǎ de creier, conştiinţa ne spune dacǎ facem bine sau rǎu. In funcţie de direcţia în care
o sugestie care-şi gǎseşte justificare şi satisfacţie în momentul în care înclinǎ balanţa conştiinţei, sufletul se poate întoarce la întregirea sufletului
gândul respectiv a fost generat. Religia funcţioneaza într-un mecanism divin din care s-a rupt, sau va rǎtǎci în continuare.
asemǎnǎtor, doar cǎ în plan afectiv, sentimental, fiind generatǎ de credinţǎ.
Credinţa este mobilul religiei, fǎrǎ de care nu poate exista. Emilia Gersak
Întreaga noastrǎ viaţǎ se învârte în jurul credinţelor, percepţiilor, şi Cercetător ştiinţific, Centrul Artemis, Cluj-Napoca
informaţiilor care o construiesc. Puterea credinţei e cea care mişcǎ munţii
şi împinge limitele. Credinţa face totul posibil şi dǎ rǎspuns acolo unde
ştiinţa nu poate rǎspunde. Chiar dacǎ oamenii nu sunt conştienţi de felul în
care personalitatea influenţeaza direct credinţa lor, aceasta iese la
suprafaţǎ, studiindu-i felul de a recepta religia. Fiecare om acceptǎ mai
mult sau mai puţin din ce îi oferǎ religia şi societatea, combinându-le într-
un fel propriu, astfel încât ele sǎ devinǎ viabile. Numai aşa ele pot
alimenta speranţa, care sǎ umple spaţiul dintre prezent şi viitor spre un
necunoscut generator de confuzii şi teamǎ, cum ar fi MOARTEA. Frica de
moarte, golul rǎmas în urma ei, determinǎ omul sǎ-şi punǎ întrebǎri şi sǎ
caute rǎspunsuri. Aceste rǎspunsuri nu le poate da decât biserica,
transformând aceastǎ fricǎ de moarte în sperantǎ, iar pe aceasta în credinţǎ.
Religia s-a format pe fundamentul fricii de moarte şi acesta este
mobilul ei; acesta îi aduce adepţi, care se supun tradiţiei şi dogmelor
impuse de aceasta. Acest lucru se cheama dependenţǎ. Şi ca orice
dependenţǎ, micşoreazǎ facultatea inteligenţei şi capacitatea de exercitare
a liberului arbitru. Religia este sprijinul, stâlpul de care se leagǎ pentru a
gǎsi un scop în viaţǎ – viaţa de apoi, vǎzând viaţa actualǎ ca o trecere
datoritǎ sentimentului de conservare a acesteia. Avem încriptat în gene, ca
şi la toate organismele vii, instinctul de supravieţuire.
Dacǎ ar afla cǎ nu existǎ viaţa de apoi, ce ar face toţi care cred şi sperǎ?
Dacǎ n-ar exista religia, aţi avea destule probe sǎ vǎ convingǎ sǎ
credeţi? Distanţa de la Pǎmânt la Cer este o problemǎ de altitudine sau de
atitudine? Poţi, şi ai dreptul sǎ crezi în ce vrei sau nu? Existenţa lui D-zeu
este un lucru nedemonstrabil. Dacǎ religia venereazǎ MOARTEA? Cum
aţi putea trǎi fǎrǎ refugiu sufletesc? Aţi mai avea credinţǎ…?
Dumnezeu a dat viaţǎ lui Adam rupând o bucatǎ din eternitatea lui.
Aceastǎ suflare divinǎ, printr-o succesiune de diviziuni a ajuns într-o
formǎ nedefinitǎ şi impurǎ, şi în epoca noastrǎ, în proporţii diferite pentru
fiecare om în parte. Aceste diviziuni se numesc suflete şi au rolul îngerilor
pǎzitori. Astfel se explica de ce D-zeu ştie ce facem în orice moment şi cǎ
ne asculta tot timpul. E în noi. Rugǎciunile sunt adresate acelei porţiuni
divine care are grijǎ sǎ ne antreneze în direcţia doritǎ. Dupǎ ce-şi terminǎ
219 220
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

THE WORLD OF GONDAL

Every human being is a question

again addressed to the Spirit of the Universe.
Eminescu

Emily Brontë is well-known for her novel Wuthering Heights, her

poetry being left behind. Not many know that she was first a poet and her
lyrical creation means almost two hundred poems. This unacquitance has a
practical explanation. Her poetry is difficult to interpret; in order to
understand it you need a proper knowledge. Her poetry cannot just be
shadowed by the fact that it is not so refined and worked, it has a value in
itself and what is very important is that it foreshadows a series of elements
that stand at the base of the novel.
Fiecare creaţie consumă din sufletul nostru de azi, dar In this article we will try to learn about her poetry and to find out what
adaugă la sufletul nostru de mâine. Astfel încât dintre toate its relation to the novel is. A ray of light on her poetry will help us to
fructele pământului, omul creator este singurul care understand the tensionate nature of Wuthering Heights and how this tension
arised. Emily’s poetic talent was first discovered by her sister, Charlotte
sporeşte prin epuizare. Brontë, who accidentally discovered a manuscript book of her verse. About
that she related:
Azir “Of course, I was not surprised, knowing that she could and did write
verse: I looked it over, and something more than surprise seized me,- a
deep conviction that these were not common effusions, nor at all like the
poetry women generally write. I thought them condensed and terse,
vigorous and genuine. To my ear, they also had a peculiar music- wild,
melancholy, and elevating.” (Brontë 30-31)
This is the moment when the poetic persona of Emily is revealed and
these three words- wild, melancholy, elevating best describe her
personality. Charlotte saw in her sister a genius and ascertained that her
poetry was different from the poetry of other women. Her view was so
different because, as Margaret Reynolds observes, her genius was
masculine in character (197).
Emily’s poetry is the image of her imaginary world. The world of
Gondal represents the transposition into imaginary of Haworth, her
birthplace and the world that surrounded her actually. Physical and spiritual
elements of Emily’s real world we will find in the world of Gondal and
later on in the world of Wuthering Heights: the moors surrounding the
house, the isolation of that place and the destroying passion of those who
live in those worlds.
The story of Gondal began when Emily was just eight years old. Mr
Brontë brought home a box of wooden soldiers and the children began to
221 222
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
play and write stories about them. They invented Angria, an imaginary
realm situated in Africa. Soon after, Emily and Anne invented their own
imaginary world: Gondal, a realm situated in the Pacific Ocean. The first
mention of Gondal appears in November 1834. There is a series of notes
written by Emily and Anne about every four years. Unfortunately, the prose
literature of Gondal has not survived, only the poetry resisted along the
time. The two young sisters continued to write Gondal for all their lives,
escaping this way from common life and expressing their vision about life.
But the poetry of Emily Brontë is not only about Gondal: some of them
seem not to have any connection with it. Emily herself made a clear
distinction between Gondal and non-Gondal poems by writing them into
different notebooks.
Emily’s poetry was also shaped by literary influences, but these have a
reduced number, considering the isolation of the writer and the preference
for the inspiring nature. In the solitary world of Haworth the children began
to read the books from their father’s library: Milton, Byron, then Scott’s
The Tales of a Grandfather, Aesop’s Fables, The Arabian Nights, and the
most important influence was Blackwood’s Magazine, whose satires and
book reviews provided them with material for their creativity.
As the Reference Guide to English Literature shows, Emily was a
private person and rejected contacts with the world. We can trace very few
influences in her work because her reading was, on her own showing, very
limited, very desultory, and without method. She reproached herself
repeatedly in her diary papers foe the want of regularity in her studies. […]
She had little schooling, falling ill whenever sent from home. (301)
In a study about the Brontë sisters the Romanian critic Zoe
Dumitrescu-Busulenga underlines the contrast between the common world
of the outer existence and the product of their imagination (16). The
children are caught in a game which leads to profound artistic results. The
author observes the gap between the real, dark and unfairly life and the
richness of their imagination (62). The imaginary world is very much
refuge, but this world shapes their creation.
The figure of their family servant, Tabitha Aykroyd, is also important
since she was the source of stories and ballads. The father’s library, the
books received from aunt Elizabeth Branwell as a gift, the stories and the
sung ballads of Tabby, as much as the wooden soldier box, they all
contribute to the creating of Gondal literature. But at the basis of this
imaginary world is what Emily loved the most: the moors and the nature
that surrounded her birth place. The moors that Emily was wondering
together with her brother and sister and her dog, the moors that Emily knew
223
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
so well are never absent from her literary creation. Nature represents her
biggest source of inspiration:
In the cruel seclusion to which fate and misfortune condemned her, she
escapes from the trammels of daily life, and out of her solitary musings, in
the heart of the wild moors, makes up the inner world of her mystic
maidenhood. […] Only in the sad and rough, but pure and beautiful realms
of nature, did she find true consolation. (Legouis, Cazamian 1147)
Her poetry was a way of escaping the ordinary life and she made of it
her personal world. It was not meant to be read by the others, the poetry
was not written for the public. That is why her poetry is difficult,
sometimes, to be interpreted. Her purpose was not to achieve form and
coherence that are necessary when the creation is addressed to the public.
She was free to compose by following her own feelings, that is why her
poetry has powerful intensity. She composed for herself but at the same
time we observed the uneven quality of her poems. Her short life did not
give her the possibility to rework or develop her creation.
Nature was for Emily a fundamental source of inspiration. It is a theme
that bounds all her work together. Nature was all around her and it was also
in her heart. That is why she could not eliminate the natural landscapes
from her creation. Nature appears in her imaginary universe in all its
seasons; the earth, the mountains, the moors with their wild vegetation, the
moon, the stars and the sun are elements the frequently appear in her
poems. Nature was for her not simply a theme, but her main source of
inspiration:
Her intimate knowledge of the moors at all seasons of the years, and of
the wild life inhabiting them, gave her al the stimulus she needed to enrich
her imagination and inspire her writing (Gérin 301).
Climate is very important for the world she invented since the islands
of Gondal and Gaaldine differ so much because of it. These two islands
were contrasting through their landscape: the first one had exotic vegetation
and sky, favorable for a soft living, the other one had tempestuous skies
being correlated to wild temperaments, like those of the world in which
Emily lived. Nature pervades from the first lines of her poems:
The trees are bare, the sun is cold,
And seldom, seldom seen;
The heavens have lost there zone of gold,
And earth her robe of green. (The Bluebell)
Some of her lines describe the Haworth landscape. The next lines
describe it in summer:
The linnet in the rocky dells,
The moorlark in the air,
224
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
The bee among the heather bells
That hide my lady fair. (The linnet in the rocky dells)
and sometimes nature is an evocation of Haworth in winter or autumn:
Loud without the wind was roaring
Through the waned autumnal sky,
Drenching wet, the cold rain pouring
Spoke of stormy winters nigh.
(Loud without the wind was roaring)
Spring or autumn, summer or winter, nature is always charming. The
poet always observes the little things that make the nature fabulous. The
beauty of the earth is an exclamation in the line: “How beautiful the earth is
still” (Anticipation)
Emily’s vision about nature is close to the poetry of Romantics like
Wordsworth and Coleridge. The nature that surrounded her physical and
spiritual life goes beyond the real existence and emerges the territory of her
imagination. The nature from her poetry is a reflection of the nature that
Emily loved in reality.
Her poetry is not only about the physical nature. The poet seldom
crosses the borders of the real world and tries to think what is beyond. She
enters a world that we cannot see: the invisible nature. The poet explores it
through imagination, an element that we will later discuss.
She is also an explorer of the human nature. And what the poet
observes is the dichotomy of the human spirit. The human being struggles
between two poles of existence. Contradictory states and feelings exist at
the same time in the human soul. The human being represents good and
bad, love and hate, life and death at the same time. He is divided between
two contradictory forces. That is why life is a continuous battle.
The pair of feelings represented by love and hate is materialized at the
level of poetry as one of the main themes.
Her poetry reflects a continually state of tension created by this
contradictory pair of feelings. Love affairs are followed by betrayals and
vengeance; love is always accompanied by her opposite: hate.
The principal theme of Gondal poems is the love-hate relationship that
binds a female character to her various lovers. Augusta Geraldine Almeda
is the dominant figure of these poems. She is the Queen of Angora, a
capricious, defiant woman who has several lovers. Julius Brenzaida, king of
Almedore, Fernando de Samara and Lord Alfred Aspin are her rival lovers.
The characters of Gondal poems were the first foreshadowing of the
triangle in her novel: Cathy, Heathcliff and Edgar Linton. They resemble
the characters of the triangle from Wuthering Heights, having the same
characteristics: the uncontrolled passion of the woman, the ruthless
225
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ambition of one man and the weakness of the other. Her poetry first
exposes Emily’s “belief in the indissoluble nature of earthly love” (Gérin
301), an idea that was continued and developed later in her novel. Not even
death can shatter this connection between two complementary souls. Love
goes beyond the limitations of the earthly life.
These conflicts between the two opposite states of feelings make the
world of her poetry to be dominated by continuous tension. It is a tension
that goes to extremes in her novel, and it ends only when life ends.
Love is the force that brings together two people; it is the force that
binds their souls together. But the interesting thing to that is that love and
hate can exist at the same time in one person. The human being proves to
be itself a contradiction.
As Irene Cooper Willis observes, from the passion of love to the
destruction of hate there is only one step: “For love, Emily might have said,
is a very peculiar thing; intense; sacred, if you like to call it so, but when all
is said, atrociously dangerous.” (123-124)
Her poetry analyses a wide range of feelings; except love and hate that
are at the base, there are also excitement, exaltation, terror, mercy. The
same critic says that “she is a supreme poet to those who love undecorated
expression of emotion.” (101)
Another contradictory pair is life and death. In Emily’s vision life is
this way:
In secret pleasure – secret tears
This changeful life has slipped away
As friendless after eighteen years
As lone as on my natal day. (I Am the Only Being)
Life means seldom loneliness, sadness but death is even worse:
But cold-cold is that resting-place,
Shut out from joy and liberty. (Warning and Reply)
“Death! That struck when I was most confiding” is the first line of
the poem Death. Death proves to be cruel. The themes of imprisonment and
death were first explored in Gondal poems.
The soul is in need for freedom – it is a way of escaping is mortal
condition. Freedom is another theme of Gondal poetry. Freedom is the need of
the poet’s spirit. To her imaginary world her soul escapes from the limitations
of the ordinary life. She found adventures actions and substitute that were
lacking in her life. Her poems reveal an extraordinary need for freedom:
And if I pray, the only prayer
That moves my lips for me
Is – “Leave me the heart that now I bear
And give me liberty.
226
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Yes, as my swift days near their goal
Tis all that I implore –
Through life and death, a chainless soul
With courage to endure.” (The Old Stoic)
The alien circumstances such as the distance from her home and from
her family, all the limits that life imposed, increased her need to escape:
whether at home or abroad, the sense of being a spirit inmured in walls
of flesh with little hope of escape haunted her personal and her poetic life
with a ceaseless yearning to break out.
[Essay.23.02.2006 http://librarywebster.edu.datlit.html]
She could not suffer the bound that schools imposed, nor the restrictive
rules. Her soul needed a freedom that only imagination could give it to her.
The image of freedom is the image of her when she is wondering on the
moors, the image of her characters striking for life, the image of the two
children, Heathcliff and Catherine, who run away from the restrictiveness
of home and wonder all day long the moors that surround Wuthering
Heights.
Through her poetry she creates the image of her fierce independence.
She distrusts the conventional creeds. She claims her independent belief in
No coward soul is mine: “O God within my breast, / Almighty, ever –
present Deity!”
Her mystical belief is truly independent from the external world. We
learn that the spirit is free to believe what he wants and to live in liberty.
The spirit is indestructible.
A way of escaping the humdrum reality is through imagination. This
represents another major theme of her poetry. In the poem entitled To
Imagination the poet directly addresses to something belonging to
spirituality: fancy. The poet addresses to the imagination as to a “true
friend”. In a world with no hate and no doubt the three are the masters:
imagination, the poetic persona and Liberty:
So hopeless is the world without;
The world within I doubly prize;
Thy world, where guile, and hate, and doubt,
And cold suspicion never rise;
Where thou, and I, and Liberty,
Have undisputed sovereignty.
Imagination is the hope for a better world, is a chance to escape from
the daily life. The poet writes some of the nouns with capitals. The muse to
whom she addresses is the opposite of Reason. The other concepts that
appear written with capitals are Liberty, Nature, Life and Death. These
227
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
words are the essence of her poetry. Together with Imagination, they
represent the main themes of her poetry.
The poetic persona meets the Benignant Power at evening’s time. In the
quietness of the evening, imagination reveals itself as a “Sure solacer of
human cares, / An sweeter hope, when hope despairs!” (To Imagination).
For Emily imagination is “able to lift the veil of the phenomenal world and
glimpse the spiritual reality which lies behind it.”(Miller 193)
In Plead for Me the poet addresses a personified imagination and
finally concludes:
And am I wrong to worship, where
Faith cannot doubt, nor hope despair,
Since my own soul can grant my prayer?
Speak, God of visions, plead for me,
And tell why I have chosen thee!
The poet consciously follows the imagination, as the Romantics did.
Imagination gives her the power, a power that resides within her. A
visionary moment brings together the poet and the nature, but this moment
cannot last too long: as the sunrise comes the visions disappears. The
evening, the stars and the Romantic symbol of the moon are favorable to
visionary moments. Through imagination the soul liberates itself from all
the constraint and enters the miraculous land of fancy. She begs the stars,
dreams and night to hide her from the hostile light of day.
Some of her poems depict the attractiveness of escape into imaginary
worlds from which she could exclude the people and situations she found
so distasteful:
Yes, as I mused, the naked room,
The flickering firelight died away
An from the midst of cheerless gloom
I passed to bright, unclouded day.
Anyway, the last of her poems, express a battle over the proper use of
the imagination. The poems are often contradictory, but she tries
reconciliation with the world she detested. Her disgust with humanity made
her escape in the world of fancy.
In No coward soul is mine, a poem written at the same time with
Wuthering Heights she demonstrates the confidence she had achieved.
Imagination takes the place of the rebellion, of the conflict. This poem
shows an attempt to link Gondal to the real world.
She joins the subjects of love, nature, religion and death into an
exploration of the nature of Imagination.
Gondal helped Emily in developing her creative imagination and I
think it has a major importance for the novel she was to write later.
228
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Through imagination she attained a mode of vision that is unique and this
vision also shaped her novel.
At the parsonage from Haworth Emily was free to flow from her
domestic responsibilities to the world of Gondal. Every time she was
removed from her home she had no more time to continue the creation of
Gondal stories. Charlotte understood the need of her sister, a need for
sources of imaginary that were her natural environment at Haworth and her
partner of creativity, Anne. Emily was dependent of Yorkshire to free her
creativity and her imagination.
Even if Emily’s poetry is difficult to interpret without a proper
knowledge, it has a major importance since we can trace the origins of the
novel in the Gondal poems.
The poetry comes to a different significance if we consider it a starting
point for the novel. Wuthering Heights reworks a series of themes and
situations that first appeared in the poetry.
When asserting the connection between the poetry and the novel, where
the poetry plays the role of a staring point for the novel, Mary Visick does
not deny the independent value of the poems (5). I think that knowing the
poetry helps us understand how Emily Brontë arrived to write the novel and
how a poet transformed into a novelist. The lyrical material was
transformed into a story: “The story they can be shown to tell is the story of
Wuthering Heights.” (Visick 11)
The poems and the novel share common situations, common characters
and common themes. The later were earlier discussed. And what is the
most important is the same vision that transcends the lyrics and the prose. It
is Emily’s vision upon the world.
With regard to the characters and the situations of the poetry David
Daiches has the same opinion:
Some of these characters and some of the situations in which they find
themselves, remind us vividly of characters and situations in Wuthering
Heights. There are also characters and situations from the stories of great
preachers and great sinners that Emily learned from the mad Methodist
magazine and from oral tradition in Haworth, that have interesting parallels
in the novel.(Brontë 10)
Through the characters of the Gondal lyrics Emily expresses her deep
emotions. Some of these characters are common for the novel too; that is
why, when we read the novel, the resemblance between the characters and
the situation strikes us. Many critics agreed that the novel is somehow a
continuation, a development of the lyric material.
Mary Visick analyses the whole poetry from the perspective of the
novel. The world of Gondal is a foreshadowing of another world:
229
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Wuthering Heights. Long before writing the novel, in the Gondal poems
there were two children who resemble Heathcliff and Catherine when they
were young: “an orphan boy, black of mien, savage in disposition,
passionately involved with a fair girl, his superior in social standing”
(Gérin 301). The mournful boy theme points the recurrent idea of the
friendless, unwanted child who lives in an alien world. Emily Brontë felt an
attraction for orphans and castaways that will take its fullest expression
through the character who will later be called Heathcliff. The child from the
poems and young Heathcliff share the same features and the same destiny:
“Never has his grim fate/ Smiled since he was born.” (The Two Children)
The young girl seems to be the embodiment of the opposite principle:
Child of delight, with sun-bright hair,
And sea-blue, sea-deep eyes!
Spirit of bliss!
Those two characters represent each one what the other one is not.
They are so different and destiny cannot bring them together in harmony:
Wither – soul and blossom!
You both were vainly given;
Earth reserves no blessing
For the unblest of heaven!
Even they are not meant to be together, feelings arise from both of them:
I – the image of light and gladness –
Saw and pitied that mournful boy,
And I viewed – if need were – to share his sadness,
And give to him my sunny joy.
Finally, the poem states a credo that is also at the base of the novel:
“Fate is strong, but love is stronger.” It is the writer’s personal belief in the
“indissoluble nature of earthly love” (Gérin 301). This belief that first
appeared in her poetry was later developed in the novel. The writer shows
us that love is more powerful than fate and not even death can shatter this
feeling. The same passions, the same violent emotions govern the
characters from the poetry and from the novel.
The heroine of the Gondal poems, Augusta Geraldine Almeda, who is
sometimes called Rosina, is a character dominated by tension. She resembles
Catherine, who embodies two opposing forces: one connects her with the
passion of a man; the other makes her enter a relation with another man. Each
of those men represents the opposite of the other one. The woman is caught
between them. It is the same triangle that appears in the novel. As Mary Visick
observes the poem Stars “has some affinity with Catherine’s cry for peace,
with the cruelty of sunlight which in some way is the cruelty of Heathcliff
whom Catherine calls a fierce, pitiless, wolfish man” (36). The poem is “a
230
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
developed symbol for destructive vitality” (Visick 36), the destructiveness of
the passion that commands Heathcliff and Catherine.
The same critic points out three poems that most resemble the novel
through their inmost meaning. They seem to be lyrical echoes of the story.
From the three poems that we will analyse next, Mary Visick considers that
No Coward Soul Is Mine has the most obvious affinities with the novel and
also considers that the poem is “a personal confession of faith - faith in that
vitality with which Catherine identified Heathcliff” (9). In fact, Emily
Brontë wrote this poem while she was working the novel.
In the last of her poems she demonstrated that she achieved clarity of vision.
She has confidence in her inner self: “No coward soul is mine […] And faith
shines equal, arming me from fear.” She addresses to a God within my breast, the
soul present in every human being. She believed in the immortality of the soul:
“Life that in me has rest, / As I Undying Life have power in thee!”. This is
something might almost be called a mystic’s vocation, a communion of
the individual being with the vitality itself which he who has once
experienced most strive to regain and to hold. (Visick 41)
For Catherine, Heathcliff represents vitality itself. He represents something
spiritual that lies inside her and gives her power. She says about him: “Nelly, I
am Heathcliff” which demonstrated their spiritual union. Catherine betrays not
only Heathcliff, not only the love him, but she betrays herself. She renounces at
the vitality within her soul, by betraying the love she felt for Heathcliff. This way
she imprisons her soul, but this does not represent the end.
The next stanza reveals a well-known motif: vanitas vanitatum is
reflected through the “idlest froth of the boundless main”. Everything
perishes but the soul is eternal. This way the poet underlines even more an
idea common to the poem and to the novel: the indestructibility to the soul.
The next stanza reinforces this idea:
Thy spirit animates eternal years,
Pervades and broods above;
Changes, sustains, dissolves, creates and rears.
Expressing her confidence in the idea of immortality, she concentrates
in her lines and amazing pantheistic thinking:
Though Earth and moon were gone
And suns and universe ceased to be
And thou wert left alone
Every Existence would exist in thee.
And then, in her last stanza, she shouts victoriously: “There is no room
for Death!” like some one who discovered the power, the indestructibility
of the spirit and all the misery and the unhappiness of the common life
disappears. Death cannot destroy the spirit. This way, Emily Brontë “makes
231
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
the declaration of faith in the universal nature of the soul inhabiting each
individual” (Gérin 302). It is an idea developed in Wuthering Heights.
Another poem close in its inner meaning and verbal expression to the
novel has the title Remembrance. It is one of her best known poems and it
was written in a high creative period of her life121. Originally it had the title
R. Alcona to J. Brenzaida, as it represents Rosina’s lament for her dead
lover, Julius Brenzaida. Finally it was given the name of its first stanza.
Rosina’s cry for the lost of her lover is associated with Heathcliff’s
mourning for Catherine. The passing time cannot dissolve the sadness of
loosing the beloved person. The first lines induce a tormenting atmosphere.
The word cold is twice repeated and the deep snow, the dreary grave enrich
the significance of this cold, dark, dreary atmosphere. The place that is
here nominated resembles the places nearby Haworth; nature is the same as
in Wuthering Heights: With the mountains, heath and fern leaves, the
brown hills that yearly melt into spring, indeed, with the wild Decembers,
we are in Brontë’s own country as much as in Gondal; here, as often, they
merge; there is no division. (Lewis 1796)
The sharpness of loss is beautified by imagery. This suffering is
temporally situated:
Cold in the earth – and fifteen wild Decembers
From those brown hills have melted into spring:
Faithful, indeed, is the spirit that remembers
After such years of change and suffering!
After all this time the soul is still suffering. Death did not put an end to the
earthly love. Passions were not diminished, the mind is still crossed by desired
and hopes: “Other desires and other hopes beset me,/ Hopes which obscure, but
cannot do thee wrong!”. The same idea, that the other represents your life,
Catherine’s statement that she represents Heathcliff is present in the next lines,
with the difference, that now, the mourner says the same thing: “All my life’s
bliss from thy dear life was given,/ All my life’s bliss in the grave with thee”.
The reference is not to ordinary human love, but to something that goes beyond
the earthly life, the earthly love. It is a love that crosses the barriers of the
physical, of the death. Love represents Emily Brontë’s “way of giving expression
to some all-devouring spiritual experience” (Visick 16).
Emily concentrates in this poem a theme and an atmosphere that are
specifically hers. The lost love, the lament, followed by dark hopes and
pain constructs the elegiac tone of the poem. The same elements constitute
the tragedy of the novel.
121
The poem was written on 3rd March 1845.
232
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Heathcliff’s anguish gets expression in another poem: The Prisoner. From
the beginning we are introduced into some kind of dungeon-grave space. A jail
where the guest are “darkly lodged”, and “confined in triple walls”, a dark
place full of ponderous bars, chill chains, fetters that clench and a vault that
shows a dark sky, this is the place where the body is imprisoned.
In this space there is a captive whose presence seems to be strange. The
striking description of the dungeon is followed by these lines:
The captive raised her face; it was so soft and mild
As sculptured marble saint, or slumbering unwean’d child;
It was so soft and mild, it was so sweet and fair,
Pain could not trace a line, nor grief a shadow there!
Her appearance is in disagreement with the place where she finds
herself, only her voice betrays the suffering she bears inside. She addresses
to a god who is inside her, the immortal god of her inner spirit. The captive
has a vision of release. As in other visionary poems, the revelation takes
place at the time of the night: “A messenger of Hope comes every night to
me,/ And offers for short life, eternal liberty”.
The moment of revelation is accompanied by the same elements which
occur in visionary poems: the night, the wind and the stars create the proper
atmosphere. The moment of revelation is magical, filled with calm, with
music and harmony which gives inner peace to the soul. In this moment
something beyond the external world is revealed, something that is called
“the Invisible”, “the Unseen”. The mystical experience reveals the ideas of
infinity and immortality, common to Emily’s mature poems.
The god whom the prisoner or the poet addresses is an immortal energy
and has nothing to do with the Christian religion. She, who has a vision,
believes in a force that comes from her inner self: it is the “God within my
breast”. It is again the idea of the eternal spirit that inhibits each individual.
In this moment of mystical experience the soul is released, but when
the senses begin to feel again, the moment disappears:
When the ear begins to hear, and the eye begins to see;
When the pulse begin to throb, the brain to think again;
The soul to feel the flesh, and the flesh to feel the chain.
The prisoner is awakened at the cruel reality: she hears the sound of
the fetters, she sees the morbid room and feels the heavy chains. She is
dragged back to the life of the senses. As Visick asserts, the prisoner’s
agony resembles Heathclif’s longing for Catherine (35-36).
Comparing the novel with these three poems we observe a lot of
common elements. The power of love that is not a common experience, the
torment and despair of the loss, the expression through the beloved person
– these all are a part of what we asserted before as “the indestructibility of
233
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
the spirit”. Wuthering Heights develops these ideas and gives coherence to
a story of love and hate, life and death, passion, revenge, despair. All these
elements demonstrate the dependence of the novel on the poems.
Mary Visick states with regard to Jacques Blondel122:
His interpretation of the spiritual importance of the Gondal myth in
Emily Brontë’s development confirms me in my belief that Wuthering
Heights represents a reworking not only of Gondal themes – this has been
recognized for many years – but also of the myth itself.
Emily Brontë’s terminology is religious but her religion is not a
conventional one. As the Reference Guide to English Literature points “she
was a Pantheist, seeing all life as One- the Visible, and the Invisible, the
human, the elemental, the animal and the vegetable all imbued with the
same spiritual forces” (Gérin 301).
Even if her father was a priest and raised his children in the spirit of
Christianity, this was not an impediment in shaping her own belief and
experiencing the sense of infinity and immortality. Her belief and her
mystical experience found expression through her literary creation.
For Emily, God is expressed through her inner essence. There is one thing in
this world that never perishes, that never dies: the human spirit. The indestructible
soul takes the earthly love with it and makes it eternal. In her novel, as in her
poems, she raises some metaphysical problems. Some of these she solves in her
later poems, when she also reaches a clarity of vision, “a mystical vision of a
universe compared to which all life’s pains and joys were meaningless” . She
reaches some subjects that were far from the Victorian literature.
The quality of her poetry makes her one of the most powerful poetry
written in those times. It expresses a vision unique for the epoch. The poet
crosses the barriers of the common world and her imagination penetrates
into the realm of the Unknown.
Emily Brontë’s poetry has an intrinsic value because it reveals a
profound thinking. It is strange, strong and deep at the same time. Her
poems are the work of a genius as her mind attained universal forms of
thought. The importance of the poetry increases if we consider that it
contains the origins of the novel. It also generates a tension that will take
amplitude in Wuthering Heights.
Ramona Poienaru
Lingvist, colaborator al Institutului pentru Dezvoltare Umană şi
Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca
122
Jacques Blondel. Emily Brontë: expérience spirituelle et création poetique
234
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

BIBLIOGRAPHY

1. Brontë, Charlotte. “Biographical Notice of Ellis and Acton

Bell”. Wuthering Heights. By Emily Brontë. London: Penguin
Books, 1965. 30-36.
2. Busulenga, Zoe Dumitrescu. Surorile Brontë. Bucuresti:
Editura Tineretului, 1967
3. Daiches, David. “Introduction”. Wuthering Heights. By Emily
Brontë. London: Penguin Books, 1965. 12-14
4. Galea, Ileana. Victorianism and Literature. Cluj-Napoca:
Dacia, 2000
5. Gérin, Winifred. ”Wuthering Heights”. Reference Guide to
English Literature. 3 vols. Chicago, London: St. James Press, Noi suntem născuţi pentru un motiv anume, dar
1991
6. Leighton, Angela, and Margaret Reynolds. Victorian Women
majoritatea dintre noi nu îl descoperim. Succesul în viaţă
Poets. Padstow: T.J. Press Ltd, 1995 nu are nimic de-a face cu ceea ce ai, ori ceea ce obţii
7. Legouis, Emile, and Louis Cazamian. A History of English pentru tine. Succesul este ceea ce faci tu pentru alţii.
Literature. Great Britain: Aldine Press
8. Lewis, Naomi. ”Remembrance”. Reference Guide to English
Literature. 3 vols. Chicago, London: St. James Press, 1991 Danny Thomas
9. Miller, Lucasta. The Brontë Myth. London: Jonathan Cape,
2001
10. Visick, Mary. The Genesis of Wuthering Heights. Oxford
University Press, 1967
11. Willis, Irene Cooper. The Brontës.

235 236
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
LA BROSTENI
- loc de trecere de la români spre… români -
Când ţi-ai ales o stea, cu greu îţi poţi lua ochii de la ea.
Leonardo da Vinci
Cu siguranţă v-aţi gîndit la Broşteniul lui Ion Creangă…la acel sat de
munte cu ape de cleştar unde şturlubatecul Nică,”copilul universal”
(G.Calinescu) avea să împrumute din rîia de la caprele Irinucăi şi să
provoace atîtea stricăciuni la gospodăria femeii.
Memorabile timpuri, cu fapte petrecute parcă la un început de lume şi
scăpate de sub tirania lui Kronos.
În acelaşi cadru atemporal se plasează şi satul Broşteni, situat pe malul
stîng al Nistrului.Uf, din nou un mal…
În fiecare primăvară mă încearcă o senzaţie bizară întrucăt sunt pusă în
situaţia de a traversa doua maluri:malul Prutului ca să mă întorc în
Basarabia şi cel al Nistrului ca să-mi vizitez rudele din autoproclamata
Transnistria.
Aparent totul se încadrează în limitele normalului şi firescului pînă în
momentul în care trebuie să ma identific la punctul de frontieră prin
prezentarea unui paşaport, aşteptind tradiţionala ştampilă, cu un sentiment
de umilinţă şi furie oarbă.
În acel moment mă taie în creştetul capului fulgerul unor blesteme ca
Arde-i-ar focul! sau Manca-i-ar pămintul! întrebări şi reproşuri adresate
unei Fiinţe însîngerate ce-şi poartă durerile în cele două rîuri, Prut şi Nistru.
Cu riscul de a fi învinuită pentru lipsa de patriotism, azi te condamn,
Moldovă şi te trimit pe banca acuzaţilor.Să înceapă procesul:
Nume şi prenume: Moldova? Basarabia? Republica Moldova?
Anul şi data naşterii: 1359? 1812? 27 august 1991?
Părinţii: nu-mi mai amintesc
Acuzaţie:ucidere din culpă a propriului spirit prin amnezie istorică şi
defăimare a graiului.
Procesul ar dura la nesfîrşit cu probe şi dovezi, cu circumstanţe
atenuante şi alibi, învinuiri şi acuzări aduse de avocaţii lui Kronos, însă ce
rost ar mai avea să învinuieşti pe Cineva şi aşa ciuruit de propriile-i gloanţe
ce se zbate în propria-i matcă neputincioasă?!
Ciudat este faptul că Noi (întotdeauna m-a amuzat paralelismul creat
între pronumele personal Noi şi Voi pentru a-i desemna pe românii de pe
malul stîng sau drept al Prutului), Noi ne-am considerat victima, mielul
237
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
sacrificat de Paşte, însă azi îndrăznesc să te întreb ce-ai facut, Moldova, ca
să meriţi un alt destin?
De ce nu te-ai retras în Codrii Orheiului sau în Cetatea Sorocii în
momentul în care Pericolul îţi ameninţa existenţa?
De ce nu ai rezistat asemenea românilor din Ardeal care au luptat cu
disperare secole de-a rîndul ca să-şi apere limba şi credinţa prin petiţii şi
plîngeri pînă şi lui Dumnezeu trimise dacă ar fi fost posibil?
Ei cum au putut să reziste şi să continue să-şi doinească dorurile în
Apuseni? De ce, Moldova?
Am obosit să trăiesc în nedumerire şi de ce-uri. Am obosit să port
dialoguri caraghioase în două limbi străine una de alta. De ce le permiţi să
ne vorbească pe un ton supărător şi să ne rănească demnitatea într-o altă
limbă?
Oricît de deschisă aş fi spre cunoaşterea lumii şi a limbilor străine,
refuz să vorbesc o altă limbă în sînul patriei mele; da, la Beijing vorbesc
chineza, la Paris Franceza, la Washington engleza sau la Moscova rusa
pentru a-mi arăta respectul faţă de acea naăţune şi spiritul său.
Pe tine, Moldova, de ce nu te respectă nimeni?
Nu mi-am propus să defăimez poporul din care descind; iubirea de
patrie e prea neţărmurită şi năvalnică “ca să rostesc opinii ce le am despre
neamul părinţilor mei ca la judecata de apoi”, nu presor “silogisme de-ale
amărăciunii” pentru că prea mi-e frică de umbra blagiană(vezi Blaga,”Farsa
originalităţii”).E doar un strigăt…
În ajunul Paştelui îmi înec însă strigătele într-o fîntînă şi dezgrop
tăcerea din cimitirul celor ascunşi.
La Broşteni trebuie să taci şi să asculţi doar, să vezi şi să nu clipeşti
pentru a nu destrăma armonia unui sat care se apropie de “satul-idee” al lui
Lucian Blaga care “se socoteste pe sine însuşi centrul lumii şi care trăieşte
în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit”(Blaga,”Elogiu satului
românesc”).
Situat la 30 km de Rîbniţa, oraşul de pe malul stîng al Nistrului în care
figura de granit a lui Lenin veghează cu privirea-i scrutătoare şi şapca în
mînă ca transnistrenii să nu-i uite graiul, satul Broşteni rămîne locul de
refugiu pentru oricine e dornic de a se retrage din tumultul cotidianului şi al
rutinei, fie că eşti Român, Rus sau Ucrainean…pentru ca limbă vorbită aici
e un melanj absolut fenomenal de arhaisme şi regionalisme, rusisme şi alte
tot atîtea –isme, însă inedit este faptul că întotdeauna oaspeţii din Basarabia
s-au înţeles de minune cu gazdele din Broşteni, fapt ce indică că dincolo de
harman(regionalism pentru gradină), căpătîi(pernă) etc. stratul lingvistic
este românesc, în timp ce ucrainenii sau ruşii pot să-şi recunoască doar pe
ici sau colo cîteva slove disparate.
238
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Oamenii de aici nu luptă pentru idealuri pentru că sunt prea năpăstuiti

de vremi. Resemnaţi cu ideea că fac parte dintr-o regiune transnistreană,
docili şi cuminţi, ei se consideră totuşi moldoveni, nici ruşi deşi se găsesc
sub un regim transnistreano-rusesc, nici ucraineni, deşi se mărginesc cu
Ucraina, ci susţin cu toată convingerea că sunt moldoveni, nepăsîndu-le de
cursul istoriei sau al politicii.
Convertită la filosofia scepticismului, întotdeauna am fost predispusă
spre negaţie, deşi imi manifest convingerea că acest fenomen de Nu pot să
cred ţine de natura intrinsecă a fiecărui om.Totuşi pe Ei îi cred atunci cînd
abia ajunşi în sat, încep să circule zvonurile dintr-un harman în altul că au
venit Românii din Basarabia.
În acel moment uit de figura ostilă a grănicerului ce ne-a întîlnit pe
malul Nistrului, de tăcerea forţată şi surdă ce ne-a copleşit de îndată ce am
păşit pe acest teritoriu tăiat din trunchiul Moldovei şi mă bucur cu Oţelul înainte de-a fi spadă şi-a participa la bătălie,
sinceritatea unui copil şi nebunia unui nebun că am Identitate. trebuie să treacă prin caznele focului în atelierul fierarului.
Aceşti oameni nu ştiu să mintă, sunt prea evlavioşi şi prea cucernici, nu La fel şi caracterul omului este prelucrat de măiestria
sunt interesaţi de istorie sau politică, ei spun doar ceea ce consideră a fi un Destinului. După măsura bătăliei ce va să o poarte.
adevăr.
Şi atunci cum se întamplă că Noi, cei umblaţi şi cunoscători, învăţaţi şi
citiţi, ne prefacem a fi orbi la ceea ce este atît de evident: aceeaşi istorie, Azir
aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii şi obiceiuri ce conduc spre aceeaşi concluzie:
Suntem români şi punctum!
În această primăvară am revăzut bătrînul Nistru ce-şi poartă nostalgic
amintirile; curgerea-i lină şi pare că oftează greu, adînc, resemnat cu
propria-i soartă în timp ce Prutul se agită în ape repezi, reci şi năvalnice, se
luptă încă cu sine însuşi.
De îndată ce am întîlnit ochii blînzi ai celor veşnic tineri din Brosteni,
am început să le povestesc despre Broşteniul lui Ion Creangă a cărui
existenţă nici n-au bănuit-o aşa precum n-am bănuit nici eu odată că un
Călăraşi sau Ungheni statornicesc atît în Basarabia cît şi în România.
Sunt indicii şi semne clare care nici măcar nu trebuie tălmăcite.
La fel ca şi Broşteniul…

Inessa Baban
Istoric, Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară,
Delphy, Cluj-Napoca

239 240
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
CUM SĂ ÎNVINGEM TEAMA DE EŞEC
Perspectiva asupra vieţii, autoaprecierea, estimarea propriei valori sunt influenţate, în
mare măsură, de mediu. Întreaga carieră ne este modificată, conturată, modelată de mediul
ambiant, de caracterul oamenilor cu care venim în contact în fiecare zi.
Orison Swett Marden
Mereu am stat şi m-am întrebat, de-a lungul timpului: de ce le este teamă
oamenilor, în general, să facă ceea ce îşi doresc, de ce încercăm să ne limităm
la ceea ce avem sub pretextul:,,Asta mi-a fost dat’’?
Haideţi să privim cu toţii un copil care învaţă să meargă; de câte ori
cade acest copil? Răspunsul este: de foarte multe ori; şi ce face? Continuă
să încerce şi să încerce, nu se dă bătut, el nu renunţă până ce nu poate să
obţină ceea ce şi-a propus. Dacă în acest moment mergeţi, înseamnă că la
un moment dat în viaţă nu aţi renunţat: aţi căzut şi v-aţi ridicat, şi iar aţi
căzut şi iar v-aţi ridicat…
Dacă atunci când suntem copii nu ne temem de eşec, ce se întamplă cu
noi odată ce ajungem la maturitate? Unui copil nu îi este teamă de ceea ce
vor spune prietenii, rudele, vecinii dacă eşuează, el nu face decât să încerce
parcă ştiind faptul că lucrurile nu trebuie făcute perfect de prima dată, ci
este nevoie de antrenament şi încredere în propriile forţe.
Odată ajunşi la o anumită vârstă uităm să luăm exemplu de la ei crezând
că nu ştiu multe, si aşa este; ei încă nu ştiu că “nu se poate”şi tocmai de aceea
sunt anumite momente când ne dau adevărate lecţii de viaţă.
Cine este de vină că oamenii eşuează?
Poate limitele impuse sunt vinovate, poate societatea în care trăim,
poate familia sau … poate chiar guvernul să fie vinovatul…?
Eu cred că noi suntem singurii vinovaţi pentru ceea ce ni se întâmplă;
teama ne controlează acţiuniile, ne temem mai degrabă de ceea ce vor
spune alţii decât să ne fie teamă că respectul de sine va scădea cu fiecare
decizie pe care o luăm pentru că “aşa trebuie” sau pentru că “aşa a spus”
cineva apropiat nouă.
Încercaţi să faceţi lucruri mărunte pe care să le finalizaţi, iar pentru fiecare
reuşită răsplătiţi-vă cu o mică atenţie, deoarece creierul dumneavoastră dă mai
mult randament dacă este răsplătit pentru munca depusă. Următorul pas este să
vă înconjuraţi de oameni care cred în dumneavoastră şi în capacităţile
dumneavoastră şi de la care aveţi ceva de învăţat.
241
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Însă ce se întamplă dacă facem toate lucrurile de mai sus şi eşuăm
iarăşi?
Am să vă spun ceva ce mi-a spus un om foarte important din viaţa mea:
,,Dumnezeu ne supune la foarte multe încercări cât trăim pentru a
vedea cum reacţionăm şi cât de repede învăţăm; cu cât nu învăţăm lecţia
mai repede cu atât mai multe încercări vor fi. Toată lumea are probleme,
numai că unii le văd ca pe nişte nedreptăţi, iar alţii le văd ca pe nişte
oportunităţi din care ies mai înţelepţi; aceasta este diferenţa între cei ce au o
atitudine bună şi restul oamenilor.’’
Ce înseamnă să ai succes?
Nu cred că cineva poate da o definiţie succesului deoarece trebuie să
descoperiţi ceea ce înseamnă succesul pentru dumneavoastră. Fiecare
individ este unic şi de aceea fiecare vede succesul în mod diferit, deci ceea
ce înseamnă succes pentru mine pentru dumneavoastră ar putea părea ceva
nesemnificativ, deloc important sau poate chiar ceva absurd.
Cu alte cuvinte: creează o viziune a ceea ce vrei să fii şi trăieşte în acea
poză ca şi cum ar fi reală.
De exemplu, pentru mine succesul înseamnă să îmi permit să fiu ceea
ce doresc, când doresc şi unde doresc, să fiu un exemplu pentru cei ce
contează în viaţa mea şi să respect principiile predate de Iisus.
Care este diferenţa între oamenii de rând şi cei care au succes?
Singura diferenţă dintre noi şi ei este faptul că ei şi-au canalizat toate
forţele pe ceea ce s-ar întampla dacă reuşesc, ei sunt acei oameni care în loc
să se întrebe: “De ce?” se întreabă: “De ce nu?”, ei sunt oamenii care au
avut încredere, au învăţat din propriile greşeli si nu s-au temut că vor
eşua…
Henry Ford a făcut următoarea observaţie: “Fie că eşti convins că poţi
face un anumit lucru, fie că eşti convins că nu-l poţi face, în ambele cazuri
probabil că ai dreptate.” Această frază m-a pus pe ganduri şi în momentul
în care am citit-o mi-am dat seama că ceea ce contează cu adevărat atunci
cand îţi propui ceva este atitudinea pe care o ai faţă de tine şi faţă de cei din
jurul tău.
Spunea cineva, următorul lucru: ”Ai grijă de ce ieşi din casă în fiecare
dimineaţă: pentru succesul tău sau pentru a mai face un lucru bun? Dacă
ieşi ca tu să ai succes s-ar putea să pierzi totul. Cu cât ţii mai mult de ceva,
cu atât îl pierzi mai repede”. Alături de acest anonim (regăsit de altfel în
fiecare dintre noi dacă avem curajul să privim atent şi cu sinceritate în
oglinda existenţei noastre reale) multe spirite marcante ale civilizaţiei
umane au abordat tema succesului şi dezvoltării umane. Astfel Les Brown
242
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
afirma la un moment dat: “Ca să realizezi ceva ce n-ai realizat încă, trebuie
să devii cineva care încă n-ai fost’’, iar Johann Wolfgang von Goethe
completa cu dimensiunea ancorată în realitatea concretului: “Pentru a avea
mai mult, trebuie mai întâi să fii mai mult.”
Pe de altă parte Henry Ford credea că: ”Eşecul e doar o oportunitate de
a o lua de la capăt într-un mod mai inteligent.’’ În timp ce poetul
Longfellow scria: “Marea tragedie a omului obişnuit este că ajunge în
mormânt purtându-şi muzica în el.”
De ce eşuează oamenii?
Cred faptul că există foarte multe cauze ale eşecului şi tocmai de aceea
voi încerca să le expun aici unele dintre cele mai importante:
1. Neîncrederea, neîncrederea în tine şi în cei din jurul tău.
Din ceea ce am observat pană acum, am ajuns la concluzia că neîncrederea
se transmite, este ca un virus ce poate fi contactat foarte uşor. Dacă
Dumnezeu are încredere în noi, cine suntem noi să ne îndoim de faptul că
nu suntem îndeajuns de buni pentru a finaliza tot ceea ce ne dorim? Decât
să avem curajul să spunem “da, pot să îndeplinesc tot ceea ce mi-am
propus, tot ceea ce Dumnezeu mi-a pregătit”, mai bine spunem că “totuşi,
nu e chiar aşa de bine să avem tot ce ne dorim cu adevărat şi… până la
urmă aşa ceva nici măcar nu se poate’’.
Care din afirmaţiile de mai sus vi se pare demnă de admirat?
Dacă aţi spus sau aţi gândit că ultima e cea mai bună, vă rog să mai citiţi
odată acest capitol şi să mai reflectaţi, până răspunsul va fi prima variantă.
Nu încerc să vă conving sau să vă oblig să fiţi de acord cu ceea ce cred eu,
ci vreau să vă arăt că se poate şi să vă provoc să încercaţi. De cele mai
multe ori cei din jurul nostru ne transmit neîncrederea prin afirmaţii de
genul: “Fii realist(ă)!” , “Nu te întinde mai mult decât îţi este plapuma!” ,
“Eu am fost ca tine, tu nu ai fost ca mine!” , “Eu ştiu ce spun pentru că şi eu
am trecut prin ceea ce treci tu!”.
Dacă ei au eşuat în realizarea anumitor scopuri asta nu înseamnă că este
valabil pentru toată lumea; aşa că îndrăzniţi să visaţi, să vă doriţi, să
realizaţi, să fiţi ceea ce vă doriţi.
2. Eşecul doare, aşa este, dar mai tare doare neîmplinirea, frustrarea
şi pierderea încrederii in propria persoană.
Nu am spus nici o clipă faptul că va fi uşor să realizaţi cât mai multe
lucruri; nu am spus nici că tot ceea ce vă doriţi se va îndeplini, ci spun să
nu vă daţi bătuţi, dacă se întâmplă să cădeţi, ridicaţi-vă şi porniţi din nou la
243
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
drum. Poate că la un moment dat nu veţi realiza un anumit lucru deoarece
nu sunteţi pregătiţi să îl realizaţi sau pur si simplu trebuie să luptaţi mai
mult pentru a obţine ceea ce vă doriţi. Dar niciodată nu renunţaţi!
3. Teama de respingere. Prea mulţi oameni se tem să îşi stabilească
ţeluri, obiective sau să viseze pentru că dacă nu vor reuşi să facă ceea ce şi-
au propus, vor fi ridiculizaţi.
De aceea, eu propun ca ţelurile sau visele fiecăruia să rămană
confidenţiale. Încercaţi să nu spuneţi nimic nimănui, doar arătaţi-le ceea ce
aţi realizat sau mai bine lăsaţi-i pe ei să observe cât de mult aţi început să
vă schimbaţi.
4. Frica de responsabilitate. Multora le este teamă să încerce să îşi
realizeze scopurile deoarece presupun că este vorba de prea multă
responsabilitate…; eu însă sunt de acord cu ceea ce a spus Confucius: “O
călătorie de o mie de leghe începe cu un singur pas.”
“Aţi auzit de întrebarea: <<Cum să mănanci un elefant?>>, spunea
Brian Tracy în cartea sa ,,Realizarea ţelurilor’’,
Răspunsul este :,, Îmbucătură cu îmbucătură.’’
Încredere şi curaj
Încrederea şi curajul se dezvoltă treptat prin cunoaştere şi dezvoltare
personală. Cele mai multe temeri apar în momentul în care nu avem destulă
încredere în noi şi în forţele noastre.
Gandiţi-vă la cum aţi învăţat să conduceţi maşina. De cele mai multe
ori, când vă urcaţi pentru prima dată la volan sunteţi extrem de încordaţi şi
faceţi o mulţime de greşeli, poate că în acel moment aţi reprezentat un
pericol pentru dumneavoastră şi cei din trafic. Însă, în timp, aţi exersat, v-
aţi perfecţionat şi aţi început să conduceţi mult mai bine.
Astăzi, sunt sigură că vă urcaţi la volan confortabil fără să fiţi stăpaniţi
de frică şi puteţi să conduceţi prin ţară fără îngrijorare, deoarece încrederea
v-a crescut.
Exact la fel se întamplă cu orice încercaţi să faceţi: la început nu ştiţi
prea multe şi vă este teamă, odată ce începeţi să exersaţi totul devine uşor
de făcut.
Motivarea
Cineva mi-a spus la un moment dat că fericirea vine din interior…când
am auzit aceste cuvinte am rămas uimită deoarece nu am învăţat lucrul
acesta la şcoală şi de fapt nimeni pană acum nu m-a învăţat acest
lucru.Fericirea vine din interior….şi eu atâta timp am căutat-o în afara mea,
244
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
căutam lucruri care să mă facă fericită, să mă motiveze să imi continui
viaţa. Acum stau şi mă gândesc la faptul că foarte mulţi oameni caută
motive ca să fie fericiţi, când, până la urmă totul este înăuntrul lor.
Fără să vrem, începem devreme în viaţă să căutăm fericirea şi credem
la început că ,, banii aduc fericirea’’ şi constatăm că de fapt nu banii aduc
fericirea (eu aş completa aceste cuvinte cu: banii nu aduc fericirea dar o
întreţin), apoi credem că o familie unită aduce fericirea şi constatăm că nici
asta nu ne face fericiţi dacă nu învaţăm că fericirea vine din interior şi ca să
primeşti trebuie să şi dai în schimb.
Ceea ce vreau de fapt să subliniez, este faptul că nimeni pe lumea asta
nu vă poate face fericit în afară de dumneavoastră.
Când te distrezi corpul tău se schimbă este plin de energie; aşadar
distrează-te, râzi, aleargă. Nu căuta ceva distractiv pentru că nu ai să îl
găseşti, este în tine.
Simte-te bine!
Majoritatea oamenilor spun ,, o să ajung acolo şi apoi o să fiu fericit’’;
nu este adevărat, dacă nu porniţi la drum plini de entuziasm şi fericire nu o
să fiţi fericiti nici când o să ajungeţi unde v-aţi propus.
Învingeţi-vă teama şi gândiţi-vă la următorul lucru: frica omoară mai
mulţi oameni decât moartea.
Avem gânduri nepotrivite, apoi vorbim nepotrivit despre anumite
lucruri şi astfel atitudinea noastră se scufundă şi apoi vom fi deprimaţi.
Sunteţi singurii care puteţi să hotăraţi să nu fiţi deprimaţi sau să nu gândiţi
negativ, nici măcar psihologul nu vă poate ajuta dacă voi nu îi daţi voie.
Dacă aveţi o problemă să ştiţi că nu o puteţi rezolva dacă gândiţi
negativ şi vă răzbunaţi pe cei dragi vouă, problema este tot aceeaşi şi nu
dispare dacă vă enervaţi şi ţipaţi: ,,Am o problemă, am o problemă!’’. Cu
toţii avem probleme şi rezolvarea lor depinde de atitudinea noastră pentru
că putem căuta scuze sau soluţii.
Motivarea este foarte importantă pentru că dacă nu am fi motivaţi nu
am face nimic cu drag.
Am întalnit foarte mulţi oameni care nu se duc cu drag la serviciu sau
acasă, oare de ce se întâmplă acest lucru? Eu cred că aceşti oameni nu sunt
motivaţi, iar cei din jurul lor nu le oferă sprijinul de care ei s-ar putea să
aibă nevoie.
Creaţi relaţii, nu ne putem crea pe noi fără să creăm relaţii.
Fiecare suntem îngeri cu o aripă aşa că atunci când ne întâlnim nu putem
decât să ne imbrăţişăm.
Luaţi-vă cât mai multe responsabilităţi şi astfel nu veţi mai avea timp să
deveniţi negativi, ci din contră cu cât duceţi la îndeplinire mai multe sarcini
cu atât mai repede deveniţi mai motivaţi.
245
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Încetaţi să vă mai plângeţi de milă, pe nimeni nu interesează problemele
dumneavoastra şi în plus în momentul în care nu faceţi decât să vă plângeţi
răspândiţi otravă în jurul dumneavoastră. Sincer, eu prefer sa răspândesc
bucurie şi speranţă pentru că astfel nu mă mai gandesc la lucrurile rele ce mi s-
au întamplat în decursul zilei. Secretul este să învăţaţi să stingeţi otrava din voi
cu lucruri bune pe care să le faceţi sau să le spuneţi.
Încetaţi să mai judecaţi oamenii din jur; dacă Dumnezeu nu ne judecă
decât în clipa în care murim, noi de ce am face altfel?
Cel mai mare păcat este să iţi trăieşti viaţa bazată pe experienţa altora, de
aceea cred că fiecare om trebuie să îşi trăiască viaţa bazată pe experienţa sa.
,,Dacă vrei neapărat să fii nenorocit’’, spunea George Bernerd Shaw,
,,fă-ţi timp să te întrebi dacă eşti sau nu fericit.’’
Într-adevăr ca să ai succes trebuie să renunţi la multe lucruri, să încerci
să te înţelegi pe tine şi pe cei din jurul tău, să lupţi şi să nu te dai bătut, să
înveţi să creezi relaţii bazate pe dragoste sinceră nu pe invidie; ar terbui să
facem cu toţii aceste lucruri pentru că altfel nu vom ieşi din tipar, iar la
vârsta de 60 de ani, când vom vedea pe cineva mai tânăr vom spune:,, Dacă
aş mai fi şi eu atât de tânăr….’’
Nu este rău să eşuezi este rău să rămâi acolo şi să renunti, să te laşi
doborât de eşec. Toţi oamenii de succes au băut din cupa eşecului, dar nu s-
au considerat niciodată rataţi. De exemplu, pictorul Vincent van Gogh, nu
a reuşit sa vândă nici măcar un singur tablou în timpul vieţii sale. Thomas
Edison, a fost considerat un elev foarte slab la învăţătură, iar acum el este
unul din cei mai mari inventatori ai lumii. Lui Albert Einstein, un profesor
i-a spus că ,,nu va ajunge niciodată prea departe.’’
Alături de M. Scott Peck (The Road Less Traveled) sunt pe deplin
convinsă şi vă îndemn să credeţi la fel că ,,tocmai acest proces al apariţiei şi
rezolvării problemelor constituie adevarata semnificaţie a vieţii. Problemele
constituie graniţa dintre succes şi eşec. Problemele sunt cele care ne trezesc
la viaţă curajul şi înţelepciunea. Numai datorită problemelor avem şansa să
ne dezvoltăm mental şi spiritual… Încercările prin care ne este dat să
trecem şi găsirea unor soluţii pentru aceste probleme ne oferă posibilitatea
să învaţăm mereu ceva nou”. Căci, aşa cum spunea Benjamin Franklin, “cu
adevărat, numai lucrurile care provoacă suferinţă ne ajută să şi învaţăm.’’
Ruxandra Pestriţu
Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy,
Cluj-Napoca
246
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Speranţa şi visul dau lumii culoare; truda şi realizările îi
dau putere; dar numai sufletul nostru pus la temelia
acestora poate să facă din lume un templu al vieţii şi din
faptul biologic al convieţuirii sociale o sărbătoare a
bucuriei existenţiale.
Azir
247
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
FEMINITĂŢI FUNESTE ÎN MITOLOGIA GREACĂ
Frumuseţea omului e făcută din toate formele fundamentale ale vieţii.
Herder
Contrar prejudecăţii culturale de mare succes, construită în jurul
imaginii unei Grecii a serenităţii, a formelor frumoase, a ritmurilor
apolinice, profesorul Bachofen vorbea la Basel, puţin înaintea lui
Nietzsche, de două Grecii: una a maternităţii şi a formelor monstruoase,
dominată de figuri mitologice ca Moirele, Gorgonele, Meduza, având ca
accesoriu ritualic şarpele şi o ritualistică chtoniană; şi una a masculinităţii,
dominată de Zeus. Dihotomia s-ar traduce şi în două paliere civilizaţionale,
în funcţie de prelungirea simbolisticii Geea-Demeter, a fertilităţii şi a
feminităţii, respectiv- de piramida masculinităţii Zeus-Hades-Poseidon.
James Frazer subliniase în Creanga de aur că o dată cu invazia
helenilor în Grecia în mileniul II î.Chr., cultele matriarhale de fertilitate au
început să fie concurate de către cultele patriarhale. Victoria noii culturi
helenice asupra vechiului cult este reprezentată în mitologia greacă prin
imaginea eroului masculin strălucitor care distruge monştrii feminini
multiformi. Perseus ucide Meduza, Bellerophon- Hymera, Hercules- Hydra.
Ne-am confrunta, prin urmare, cu substituirea unei paradigme a fertilităţii,
guvernată de figura Marii Zeiţe-Mamă, cu aceea ulterioară a masculinităţii,
specifică mentalităţii mitice eline din perioada de emergenţă a cetăţii.
În termenii modelului dihotomic nietzscheean, de un şi mai mare
succes cultural, peste Grecia sentimentului plenar, în dubla sa natură
regeneratoare şi destructivă, s-a suprapus o civilizaţie a armoniei, a
principiului de individualizare, suprastructură ce captează exuberanţa
energetică. Arta greacă, de pildă (sculptura, cu precădere), ar fi un bun
exemplu al unei asemenea rupturi dintre materie şi spirit, exprimată prin
idealul corporalităţii ca substanţă pură dematerializată.
Stilizare a atitudinii şi „estetică a existenţei” 123 pe toate palierele-
cultura antică greacă la apogeul său funcţionează ca un instrument colectiv
de exorcizare, anihilând ameninţările ce ar putea veni din partea extremei
sale- natura. Cum universul politizat al cetăţii se construieşte pe zone de
excludere (femeile, străinii, sclavii), corpul, feminitatea, sexualitatea îşi vor
găsi spaţiu de manifestare doar în cadrul anumitor convenţii culturale pe
care polis-ul le îngăduie şi le validează.
123
Michel Foucault- Istoria sexualităţii, Editura de Vest, Timişoara, 1995, p.168.
248
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
În ce fel reverberează însă această Grecie a dispersiunilor materne, pe
care, pe un alt plan, o ilustrează şi ditirambul?
Conform psihologiei abisale, feminitatea instituie mitemul alterităţii.
Atitudinea colectivă, caracteristică a culturilor străvechi cum e şi cea
greacă, împiedică însă cunoaşterea unei psihologii diferite de a subiectului,
întrucât spiritul branşat de colectiv este incapabil să cunoască şi să simtă
altfel decât proiectând. Pe de altă parte însă, forţele instinctuale cumulate în
insul civilizat sunt mai distrugătoare decât cele ale primitivului care şi-ar
trăi liber instinctele negative. Iată de ce mitologia greacă adună în multe
dintre figurile sale feminine reziduri ale acestui poces prin excelenţă agonal
de culturalizare.
Şi pentru Grecia, Eros, laolaltă cu Thanatos, sunt cele două mari rapturi
posibile, care delocalizează din punct de vedere social. Problema care se
pune, prin urmare, pentru un asemenea kosmos stilizat, e cum ar putea fi
glorificate atracţia sexuală, farmecul erotic, plăcerile dragostei, preluându-
se limbajul şi cadrul de referinţă al unei religii eminamente civice şi
patriarhale, care nu vrea să recunoască, prin căsătorie, decât procrearea de
copii şi descendenţa legitimă.
Feminităţile de la periferia mitologiei eline reflectă un nivel rudimentar
de structurare a unui tip de imaginar ce tinde să expulzeze natura din
cultură. Eriniile, Harpiile, Gorgonele, Sfinxul- asociindu-şi
monstruozitatea, animalitatea într-o logică a diferenţei- reprezintă aberaţii
ale formei pământeşti, factori de tulburare a echilibrului universal
(împotriva cărora vor lupta eroi civilizatori ca Heracles). Poziţia lor este
marginală în ansamblul mitico-religios; fiind divinităţi chtoniene, fiice ale
Nopţii, locuitoare ale tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai puţin
identice cu forţele naturii, le lipseşte antropomorfismul caracteristic în
general zeilor greci.
Gorgonele, de pildă, fiice ale unor divinităţi marine, aveau „mâini
uriaşe din aramă, cu gheare ascuţite de oţel. În loc de păr, capul le era
acoperit cu şerpi veninoşi, care mişunau şuierând. Cu colţi ascuţiţi ca
junghierele, cu buzele roşii ca sângele şi cu ochii sclipind de furie, chipurile
lor oglindeau atâta răutate şi erau atât de înfricoşătoare, încât oricine le
arunca o singură privire se prefăcea în stană de piatră”124. Eriniile, născute
din sângele lui Uranos mutilat înghiţit de Geea, au „ şerpi veninoşi
încolăciţi în jurul capetelor, ochii scăpărându-le de o mânie cumplită”125.
Harpiile sunt „duhuri necurate, monştri înaripaţi cu corp de pasăre, cap de
124
N.A.Kun- Legendele şi miturile Greciei antice, în româneşte de P.Donici şi M.Leicand,
Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p.72.
125
Idem- p.43.
249
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
femeie, gheare ascuţite şi miros puturos”126, iar Sfinxul este un monstru
jumătate leu, jumătate femeie. Se poate vorbi, prin urmare, de o construire
imaginară a arhetipului din terori fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii
instinctive, translate toate într-o imagine cât mai tenebroasă a feminităţii.
Gilbert Durand observa că unele populaţii primitive repartizează
lingvistic substantivele în două genuri: andric şi metandric127, acesta din
urmă incluzând obiectele neînsufleţite, animalele şi femeile. Co-
naturalitatea feminităţii cu animalitatea e specifică şi vechii mitologii eline,
care feminizează monştrii teriomiorfi ca Sfinxul sau Sirenele. Potrivit celor
mai cunoscute analize simbolice, figuralitatea animală evocă teroarea în
faţa morţii (prin devorare) sau a schimbării (prin diferenţa de nivel
ontologic). Teriomorfia în forma ei devoratoare, părul alcătuit din şerpi,
exprimă o dramatizare negativă a feminităţii, într-o atmosferă de teroare şi
catastrofă.
Dacă o valorizare estetică a unor asemenea figuri va fi posibilă în
atmosfera intelectuală a Renaşterii, pentru „stilistica” grecilor, posibilitatea
deconstruirii frumosului prin grotesc e amendată simbolic. Himera, ca
simbol al fanteziei, sau Sfinxul, ca simbol al realităţii (propune enigme
despre lume şi om) avertizează asupra unui virtual clivaj din ordinea
experienţei, iar grecul polis-ului nu are decât a se teme de orice i-ar revela
natura himerică a lumii.
Şi în tragedie, de altfel, orice punct al incidării inconştientului
reprezenta momentul declanşării angoasei tragice. Feminităţile monstruoase
ale mitologiei eline, întruchipări ale unor instincte agresive refulate,
deschid o breşă în civilizaţia greacă a realului, a fiinţei-realitate, o breşă în
care iraţionalul se suprapune necunoscutului; nu întâmplător, Sfinxul poate
fi învins numai de intelect, când enigma îi este dezlegată. Astfel de
reprezentări- modele de satisfacere vicariantă a angoaselor pe seama unor
victime (care urmează să fie anihilate de către eroi civilizatori: Hercules,
Theseu ) traduc faptul sau mai bine zis- teama- că psihologicul nu este o
lume închisă, aşa cum şi-ar fi dorit grecii, ci o zonă de vulnerabilitate şi
instabilitate, deschisă tuturor influenţelor exterioare (adesea aceste figuri
mitice sunt pur şi simplu încarnări ale mâniei ).
Eriniile, Harpiile sau Gorgonele ne plasează într-o zonă underground a
mitologiei greceşti, construită pe o logică angoasantă a transgresării:
transgresarea corporalităţii antropomorfe, a succesiunii patriliniare
126
N.A.Kun- op.cit.,p.68.
127
Gilbert Durand- Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 432.
250
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
(Echidna, în care Jung încarnează „o masă de libido incestuos”128, văzând-o
ca prototip al Marii Prostituate Apocaliptice, se împerechează cu fiul ei,
câinele Gerion, dând naştere Sfinxului), transgresarea idealului regularităţii
(taxis) şi al armoniei.
„Femeia-Styx de multiplicitate”129, cu o formulă a lui Gilbert Durand, e
închisă de greci într-un simbolism nefast. Ulterior, moderniştii vor
redimensiona această imagine: femeia baudelairiană este „harpia, uriaşa,
îmbinând candoarea şi lubricitatea, tigrul adorat, frumoasa tenebroasă, mai
mângâietoare ca îngerii nopţii”. Evident, până la această reconversie
culturală, duplicitatea pulsiunilor primitive, ilustrată prin feminitatea
teriomorfă, sălbatică şi sângeroasă a vechilor mituri antice, va trece şi
printr-un proces de sublimare în creştinism, prin cultul Fecioarei-Mamă,
femeia exorcizată şi spiritualizată.
Gilbert Durand integrează imaginile nocturne ale feminităţii agresive,
morţii şi angoasei transformării unui sistem etimologic tripartit mater-
matrice-materia130. În cadrul acestui complex matricial, zeiţa Demeter se
substituie Geei (mai vechea divinitate originară a cosmogoniei greceşti), cu
un simbolism axat pe profunzimea chtoniană- ipostază a materialităţii
învăluitoare. Demeter este zeiţa fertilităţii şi a agriculturii, mama frumoasei
Persefona, care, copleşită de durerea de a-şi fi pierdut fiica iubită lui Hades,
stăpânul lumii umbrelor, intră într-o criză demiurgică ce stinge resursele
vitale ale pământului şi instituie pretutindeni foametea. „Foametea era tot
mai năpraznică pentru că pe ogoarele plugarilor nu mai răsărea nici un fel
de iarbă. Vaietele celor înfometaţi se ridicau până la ceruri, dar Demeter nu
le lua în seamă”131.
Aspectul funest al acestei divinităţi se manifestă aşadar pe două paliere:
pe de o parte, în cadrul ritului agrar, mânia Demetrei introduce imaginea
morţii vegetaţiei, componentă necesară a polarităţii agrare
fertilitate/moarte; pe de altă parte, la nivelul unei logici societale, ea
reprezintă un comportament antimarital, obţinând compromisul ca fiica sa
să rămână două treimi din an cu ea şi doar o treime cu soţul său, Hades.
Observăm că în primul caz, simbolismul funest al morţii e valorizat pozitiv
în contextul ritului agrar: ciclul ocultărilor şi epifaniilor lui Kore-Persefona
exprimă ciclicitatea ritmului agrar, moartea vegetaţiei e urmată în mod
necesar de o acţiune resurecţionar-daimonică pe care o divinitate legată
exclusiv de viaţă nu ar fi putut-o asigura. În cel de-al doilea caz, putem
128
Apud Gilbert Durand- op.cit., p.367.
129
Gilbert Durand- Figuri mitice şi chipuri ale operei, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p.
189.
130
Gilbert Durand- Structurile..,p.256.
131
N.A.Kun- op.cit.,p.65.
251
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
afirma că, prin opoziţia ei faţă de Zeus şi faţă de Hades, Demeter se
sustrage structurilor de masculinizare, întrerupe logica succesiunii
patriliniare prin refuzul de a rupe legătura mamă-fiică. Scenariul Demetrei
perpetuează, prin urmare, reziduri ale unui complex imaginar al
maternităţii, care devine nefast în contextul noii paradigme construită pe
excludere.
Prototipului zeiţei-mamă i se alătură şi Artemis, zeiţa vânătorii,
conotată negativ ca ipostază a feminităţii sângeroase şi ca arhetip al femeii
fatale. De fapt, faţă de moderaţia sexuală a căsătoriei consfinţită prin
ideologia oficială, Artemis, ca şi Afrodita, ilustrează două tipuri de
patologie a excesului: cea dintâi prin refuzul oricărei uniri sexuale, cea de-
a doua- prin desfrâu. Prin neîncadrarea sa în structurile maritale, Artemis
aparţine complexului dispersiv, deci periculos, al maternităţii, şi împarte cu
feminităţile periferice aspectul agresiv, aşadar- indirect (prin consecinţele
asupra sărmanului Acteon), teriomorfia în ipostaza ei devoratoare.
Surprinsă de Acteon în timp ce se scălda, privindu-se în apa unei grote,
Artemis se mânie şi îl metamorfozează în cerb, apoi, ca stăpână a câinilor,
asmute haita pe urmele prăzii. Acteon e sfâşiat cu sălbăticie.
Femeia tenebrelor (Artemis figurează o”epifanie lunară eufemizată”132)
vine să preia sub aspectul ei de Lorelei, ca şi în cazul Sirenelor, puterea
atribuită animalului răpitor. În panteonul grec, Artemis chiar o asimilează
pe Hecate, zeiţă a lunii negre şi a întunericului, pe care Hesiod o socoteşte
stăpână a nebuniei, a somnambulismului, fantomă a angoasei nocturne.
Elemente ale unor sub-straturi mitologice, astfel de divinităţi feminine
se învăluie într-o atmosferă ostilă prin faptul că încarnează un domeniu al
emoţionalităţii fluctuante, al tendinţelor antisociale şi al mobilurilor
josnice. Este zona de vulnerabilitate în care e plasată încă de la început
viaţa domestică, a căsătoriei, conform mitului relatat de Hesiod. Pandora
este prima femeie, înzestrată de zei cu toate darurile, cu ”doruri aprinse,
ispite şi pofte ce duc la sleire pe bărbaţi”133.
Ademenirea erotică face aşadar parte din căsătorie, dar nu-i va fi
elementul constitutiv; ea rămâne străină legăturii conjugale, o ameninţă
dinăuntru. Marcel Detienne observa: „Obiectul căsătoriei nu e plăcerea.
Seducţia dorinţei ameninţă căsătoria”134. Prin cuplul Zeus-Hera, căsătoria
monogamă e ridicată la rangul vieţii cultivate, reprezentând distanţa
132
Gilbert Durand- Structurile...,p. 566.
133
Hesiod- Teogonia.Munci şi zile. Traducere, studiu introductiv şi note de Dumitru
T.Burtea, Ed. Univers, Bucureşti, 1973.
134
Marcel Detienne- Grădinile lui Adonis, Editura Symposion, Bucureşti, 1995, p.54.
252
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
potrivită. Relaţile propriu-zis amoroase- hetero- şi homosexuale- se vor
desfăşura în afara căsătoriei.
Pe de altă parte, Pandora are şi talentul de a ţese (adevărat izvor de
seducţie), ceea ce o apropie de un ansamblu metafizico-ritual
al”legăturilor” temporale (firul e prima legătură artificială). Pandora
introduce în existenţă o duplicitate fundamentală; răspunsul lui Zeus la
frauda oamenilor instituie marea lege care va domni de acum: nimic fără
preţ, totul se plăteşte. În ambiguitatea ei, femeia simbolizează o condiţie
umană în care Binele şi Răul coexistă. Pandora este irezistibilă: „curată
înşelătorie împotriva căreia fiinţele umane sunt lipsite de apărare”. Ea face
parte din „seminţia femeilor ispititoare, cruntă osândă ce-şi face lăcaşul cu
muritorii”135. Potrivit lui James Retfield, „farmecele unei femei sunt în mod
specific poikiloi, proteiforme şi amintesc de acele suprafeţe multiforme şi
complexe care în cultura greacă caracterizează lucrurile înşelătoare,
învăluitoare”136. Faptul că sexualitatea feminină este percepută ca
subminând puterea bărbatului instituie, într-un cod cultural în care diferenţa
bărbat-femeie funcţionează social, o situaţie socială cu „risc resentimentar”,
după expresia lui Max Scheler.
Tragediile reflectă adesea ameninţarea venind din partea puterii
feminine, pericolul ca bărbaţii să piardă controlul asupra femeilor
(Clitemnestra, Medeea). Medeea lui Euripide prezintă dezintegrarea
relaţiilor civilizate, pornind de la pasiunea femeii pentru bărbat. Dragostea
devine ură, pentru unul dintre iubiţi pasiunea se transformă în cruzime
ucigătoare şi dezvăluie omofagia pe care, în ochii grecilor, se
fundamentează erosul. Când nu ţine de comedie sau de utopie (ca la
Aristofan), preluarea puterii de către femei este tratată ca o răsturnare a
ordinii universului, determinată de slăbiciunea sau de nebunia bărbaţilor.
Peţitorilor Penelopei, Atena le tulbură minţile, îi face să râdă sălbatic,
„feţele li se îngălbeniră, inimile le fură cuprinse de mâhnire”137.
Cum unirea sexuală ar fi un joc iluzoriu, incapabil să ducă la naşterea
unei descendenţe autentice (platonismul va introduce modelul descendenţei
spirituale), în jurul sexualităţii legitime (căsătoria) se întinde o zonă
interzisă. Benefică şi fecundă, dar întotdeauna periculoasă, violenţa reglată
a sexului, ca şi aceea a sacrificiului ritual, este înconjurată de un veritabil
cordon sanitar; nu s-ar putea propaga liberă în sânul comunităţii fără să
devină malefică şi distructivă. Plasată, alături de sacrificiu, în centrul de
135
Hesiod-op.cit.
136
Jean-Pierre Vernant (coord.)- Omul grec, trad. de Doina Jela, Ed. Polirom, 2001( cap.
Omul şi viaţa domestică de James Retfield)
137
N.A.Kun- op.cit.
253
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
echilibru al sistemului, căsătoria se inserează din punct de vedere erotic
între promiscuitatea generalizată (starea de sălbăticie) şi abstinenţa totală
(vârsta de aur).
După cum observa James Retfield138, căsnicia se aşază solid într-o lume
masculină, de tranzacţii publice, de competiţie pentru onoruri şi câştiguri,
neavând deci drept nucleu relaţia privată bărbat-femeie. Spaţiul conjugal nu
e spaţiul plăcerii. Oikos-ul e doar un aspect al responsabilităţii de
conducător a soţului în relaţia politică bărbat-femeie. De aici percepţia
exclusiv funcţionalizată a feminităţii, ca şi faptul că aceasta se manifestă
într-o zonă a ascunderii.
Iată de ce, în mitologie, femeia se recunoaşte în Hestia, zeiţa căminului,
singura din mitologie care nu-l urmează pe Zeus când acesta intră în
Empireu, rămânând dincolo de porţile lui. Prin Hestia, zeiţa fecioară,
funcţia fecundităţii, disociată de relaţiile sexuale, se poate prezenta ca o
prelungire infinită, prin fiică, a descendenţei paterne, ipostaziind visul grec
al unei eredităţi pur paterne.
Căci logica recognoscibilităţii, a „ochilor care se intersectează”, a
fiinţelor care se văd între ele, după formularea cunoscută a lui Vernant, nu
admite paradigma ascunsului, pe care o ilustrează, în contextul cetăţii-stat,
domeniul feminităţii. Un astfel de model negativ îl instituie Iliada, a cărei
unitate narativă conferită de beligeranţa celor două tabere e vulnerabilizată
tocmai prin catalizatorii feminini. Criseis şi Briseis, prada de război luată
de Ahile prin răscumpărare, sunt factori destabilizatori, prilej de molimă şi
de ceartă, deci de retragere a eroului din tensiunea continuă a prezenţei
beligerante. Antichitatea greacă pune accent pe relaţia individului cu sine,
nu îl lasă dominat de pofte şi plăceri, îi păstrează simţurile potolite.
Foucault vorbea în acest sens de „structura heutocratică a subiectului” (în
practicarea morală a voluptăţii), exprimată printr-o „relaţie agonistică cu
sine”139. Ştefan Borbely observa, pe de altă parte, că „pentru cultul eroic
tipic masculin, anatemizarea feminităţii e o condiţie sine qua non a
constituirii fantasmelor de consacrare a masculinităţii, construite pe frica de
absorbţie în frenezia feminină, a decorporalizării”140.
Prin imaginea negativă a Helenei, elementul centrifugal al căsătoriei cu
Menelaos, Iliada ilustrează, paralel cu tranziţia culturală de la dreptul
gentilic la dreptul statal, o codificare culturală tot mai accentuată, ce
favorizează propensiunile eroului civilizator şi sancţionează ceea ce s-ar
138
Jean-Pierre Vernant- op.cit.
139
Michel Foucault- op.cit., p.149.
140
Ştefan Borbély- De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2001, p. 146.
254
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
putea numi partea de umbră sau femininul fiinţei. Din această perspectivă a
codificării, activitatea sexuală va pretinde o discriminare morală, nu pentru
că ar fi un rău, ci întrucât depinde de o forţă- energeia- ce riscă să devieze
de la modelul normativ.
Corespunzător trecerii de la dreptul gentilic la dreptul statal, în funcţie
de imperativele logice ale spiritului grec, aşa cum vor fi ilustrate acestea de
către silogismul aristotelic, Eriniile, divinităţile cele mai vindicative, care
„ar pedepsi şi soarele” dacă acesta „ar întrece măsura”, reziduri ale unei
culturi matriarhale, vor fi domesticite, iar energia lor funestă va fi
politizată. În Eumenidele lui Eschil, forţa divinităţilor noii culturi
masculine, a lui Apollo şi a Athenei, forţă care vindecă străvechiul
resentiment, devine extrem de concretă. Exigenţe sporite în această privinţă
impun refularea impulsurilor de răzbunare, igienizând escalada violenţelor
de clan printr-un sistem juridic mai raţional. Ideea de dreptate universală,
consfinţire a noii moralităţi civice, reprezintă o reconversie a vechilor
divinităţi stihiale. Economia de funcţionare a societăţii surclasează eficient
economia de funcţionare a individului, atât de dispersivă în unele situaţii,
îndeplinind o formă de catharsis prin expulzare.
Euripide reprezintă un caz similar de reconversie a mitului într-o
direcţie mai raţională, printr-o translaţie din sferele celeste în conştiinţa
umană. Pornind de la Herodot, piesa Helena propune un mit corectiv,
conform căruia cele trei zeiţe s-au ciondănit, Helena a fost ademenită, dar
aici a intervenit spiritul justiţiar inefabil al zeilor: corabia cu Helena a eşuat
la gurile Nilului şi a fost luată în protecţie de Proteus. Euripide mai adaugă
o nuanţă: Helena ajunge în Troia, dar zeii nu îngăduie adulterul şi făuresc
un dublu spectral al Helenei care rămâne la Troia, în vreme ce Helena cea
adevărată ajunge în Egipt. Care este raţiunea acestei reabilitări totale a
Helenei în ipostaza de soţie devotată, precum şi a sugestiei de mistificare
lângă zidurile Troiei? Ca reprezentant al polis-ului aflat într-o perioadă de
Aufklärung, Euripide aruncă asupra lumii vechi o îndoială de ordin
intelectual sau moral, după cum Eschil o arătase pasibilă de o interpretare
mai înaltă, aceea a dreptăţii raţionale (Eumenidele). Prin motivul eidolon-
ului- imagine a corpului ce reia înfăţişarea omului, însă e lipsită de
consistenţă- Euripide modifică radical datele mitului, creând impresia că
între forma corporală şi sufletul Helenei ar exista o disjuncţie; în ciuda
pasului greşit şi a instabilităţii ei, ea a rămas alături de ahei, cu sufletul
nepătat, vina căzând asupra zeiţelor care o ademeniseră. Raţiunile acestei
reabilitări vădit artificiale pot fi de natură politică, urmărind să demonstreze
superioritatea culturală pe care o reclama cetatea-stat a Atenei. Să nu uităm
că, pe lângă Troia, care, prin Hector şi Andromaca sau Priam şi Hecuba,
figura relaţii maritale desăvârşite, aheii rămâneau cumva în inferioritate
255
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
prin modelul negativ al Helenei care trădase căminul familial. Dimpotrivă,
sugerând că oamenii se luptă bezmetic pentru un spectru, fără ca nici măcar
să-i cerceteze realitatea, Euripide intenţionează să o exonereze de vină pe
Helena, relativizând totodată şi ameninţarea phtonos-ului (de data aceasta,
zeii fac tot ce pot ca să împiedice păcatul).
Ocultarea potenţialului thanatic sau erotic devastator pe care îl cuprinde
feminitatea e semnificativ pentru o societate edificată pe clivajul dintre
natură şi cultură. Aşa cum o înţeleg grecii, pasivitatea feminităţii ţine de o
anumită lipsă de cumpătare, o stare de non-rezistenţă faţă de pasiuni şi
plăceri, o atitudine nevirilă aşadar; prin urmare, imaginarul grec din
perioada de apogeu a polis-ului îi va opune modele cosmologice care să
epureze coeficientul de iraţional.
Platon integrează eul ocult într-o schemă raţională prin Eros, mod de
experienţă sublimat care reuneşte cele două naturi ale omului-„eul divin şi
fiara înlănţuită”(E.R.Dodds). Conform descendenţei relatată de Diotima în
mitul platonic, rădăcina acestei experienţe se găseşte în impulsul psihologic
al sexului. Cum acesta are însă un caracter inferior din punct de vedere
ontologic şi calitativ (fiind comun oamenilor şi animalelor), lui i se va
suprapune impulsul dinamic ce stimulează sufletul în căutarea unei
satisfacţii ce transcende experienţa pământeană. În felul acesta, pasiunile
pot fi privite ca nemaifiind de origine străină, ci ca parte necesară a vieţii
sufletului, chiar sursă de energie (similar întrucâtva procesului descris de
Freud drept sublimare a libido-ului), care poate fi canalizată înspre
activitatea intelectuală. Erosul dobândeşte în sistemul platonic o forţă ce se
asimilează celei a Ideii. De fapt însă, această epurare pe care o vizează
doctrina revelată a Diotimei, se construieşte pe o neutralizare generică şi pe
o dezantropomorfizare. Frumuseţea metasensibilă, eliberată de orice
atribuire posibilă, obiect al contemplaţiei intelectului şi realitate în sine, nu
mai necesită o persoană concretă ca receptacol al frumuseţii şi fertilităţii,
nu se mai desfăşoară energetic. Potrivit mesajului platonic că „Individul în
sine nu este vrednic de iubire”, schema raţională din care orice parte de
umbră e exorcizată, configurează doar o mişcare de reflex al propriei
fertilităţi.
Adriana Stan
Cercetător ştiinţific, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică Mercur, Cluj-Napoca
Colaborator al Institutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară,
Delphy, Cluj-Napoca
256
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

BIBLIOGRAFIE:
1. Ştefan Borbély- De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
2. Marcel Detienne- Grădinile lui Adonis. Mitologia aromatelor în
Grecia, Editura Symposion, Bucureşti, 1995.
3. Gilbert Durand- Figuri mitice şi chipuri ale operei, Editura
Nemira, Bucureşti, 1998.
4. Gilbert Durand- Structurile antropologice ale imaginarului, Studiile îsi pun pecetea asupra caracterului, iar cultura
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. perfecţionează natura; căci însuşirile naturale sunt
5. Michel Foucault- Istoria sexualităţii, Editura de Vest, Timişoara, asemenea plantelor sălbatice; dar firea omului poate
1995.
produce şi plante bune, şi buruieni. De aceea, trebuie ca,
6. Hesiod- Teogonia.Minci şi zile. Traducere, studiu introductiv şi la timpul potrivit, pe unele să le cultivăm iar pe celelalte să
note de Dumitru.T.Burtea, Editura Univers, Bucureşti, 1973.
le stârpim. Fiindcă cel ce se înfîţişeazã numai aşa cum este
7. N.A.Kun- Legendele şi miturile Greciei antice, În româneşte de el, trebuie să aibă merite peste măsură de mari, după cum
P.Donici şi M.Leicand, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1955.
o piatră preţioasă trebuie să fie cu adevărat splendidă
8. Jean-Pierre Vernant (coord.)- Omul grec, Ed.Polirom, Iaşi, 2001. pentru a fi montată fără altă podoabă.

Francis Bacon

257 258
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
LA LITTERATURE FRANÇAISE AU MOYEN AGE
La sèche pensée, redeviendra verte.
François I
1. Naissance de la littérature française
Le Moyen Âge est la période par excellence des "enfances" de la
littérature française. Aux XIIe et XIIIe siècles, notamment, sont inventés
l'essentiel des genres poétiques et narratifs français, qui voient le jour avec
une grande fraîcheur mais également beaucoup d'éclat : très souvent les
premiers textes conservés dans chaque genre sont des chefs d'oeuvre
accomplis, tels la Chanson de Roland, les romans de Chrétien de Troyes ou
les poèmes de Guillaume d'Aquitaine.
Même si les genres littéraires ne sont pas encore strictement codifiés,
leurs enfances sont aussi marquées par une grande attention pour les formes.
L'une des caractéristiques fondamentales de l'art poétique médiéval est la
technicité dans la recherche du "style". La conception médiévale de
l'originalité et donc de la notion d'auteur est très différente de celle
d'aujourd'hui. Les écrivains n'essaient pas de se démarquer, mais d'intégrer
au mieux la tradition, de réécrire des textes antérieurs, d'en rassembler des
éléments épars. Les préoccupations affectives importent beaucoup moins
que l'intervention formelle. Leur souci n'est aucunement l'expression de
sentiments ou d'idées personnels, le thème même n'est qu'un prétexte. Il leur
importe de renouveler non les motifs, mais la forme : le sujet c'est l'oeuvre
elle-même. Ils semblent pleinement conscients de la nécessité, dans toute
création artistique, d'introduire un écart rhétorique qui est l'indice d'un genre
et la marque d'un style.
2. La période précarolingienne et carolingienne: VIIIe-Xe siècles
La période carolingienne est marquée par un mouvement culturel
important, la Renaissance carolingienne. Instauré par Charlemagne (+ 814),
il vise à une unification de la liturgie et de l'enseignement dans tout l'Empire
; il voit la naissance d'une nouvelle écriture, la minuscule caroline.
L'enseignement est alors aux mains de l'Eglise. Les centres de
production du livre sont les abbayes et les églises cathédrales ; seuls les
moines et les clercs savent lire et écrire. Ils écrivent en latin, une langue qui
est différente de la langue parlée.
On copie essentiellement des manuscrits liturgiques qui servent à la
célébration de l'office divin. Ce sont des sacramentaires, ancêtres de nos
missels, des Evangéliaires qui contiennent le texte des Evangiles que l'on lit
259
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
à la messe, enfin des Bibles. La Bible est le livre par excellence du Moyen
Âge. Ces livres sont somptueusement écrits en lettres d'or et d'argent sur
parchemin parfois teint en pourpre, pour être dignes de la Parole de Dieu
qu'ils renferment, car on les porte en procession dans l'église lors des
célébrations.
Durant cette période, l'écriture évolue. A côté de la capitale rustique,
dérivée de la capitale romaine, l'on voit apparaître une capitale dont
certaines lettres comme le M, le A et le E sont arrondies : c'est l'onciale. Ces
capitales sont des écritures de luxe ; elles servent à recopier les premières
lignes et les prologues des textes sacrés. Vers la fin du VIIIe siècle, après
quelques tâtonnements, les moines de l'abbaye de Corbie mettent au point
une nouvelle écriture d'une grande lisibilité, la minuscule caroline. Petite et
cursive, elle économise à la fois le parchemin et le travail du copiste.
3. La période romane, XIe-XIIe siècles
La France est divisée en une multitude de principautés régionales,
duchés de Bourgogne, d'Aquitaine ; le royaume de France, cantonné dans
l'Ile de France, n'est plus que l'une d'entre elles. Le développement du
système féodal va de pair avec l'essor des ordres monastiques, Cluny, les
Chartreux, Cîteaux.
C'est le plein épanouissement de l'art roman. Il a son correspondant dans
les livres. On retrouve dans la mise en page des manuscrits et dans
l'utilisation des couleurs la même recherche de monumentalité et de
hiérarchisation des plans qui fait la beauté des églises romanes avec leurs
hautes nefs à tribunes. On retrouve dans le graphisme des manuscrits les
mêmes motifs décoratifs, rinceaux, entrelacs et motifs végétaux stylisés que
ceux que l'on peut admirer sur les chapiteaux des abbayes (Moissac et Saint-
Martial de Limoges).
Comme les pélerins arpentent les routes de pélerinages jusqu'à Saint-
Jacques de Compostelle, les manuscrits eux aussi voyagent. Les ordres
monastiques servent de réseaux d'échanges pour les livres. Entre abbayes et
monastères d'un même ordre, on se les prête, on les recopie, on les perd
parfois. Et lorsqu'une nouvelle fondation se crée, l'abbaye mère dote
l'abbaye-fille de quelques livres qui transmettent la liturgie et le dogme de
celle-ci.
3. Les vies de saints
Au IXe siècle apparaissent les tout premiers textes littéraires en langue
romane, dont la vocation littéraire est d'abord incertaine : de la fin du IXe
260
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
siècle à la fin du XIe, tous sont des poèmes religieux qui se dégagent peu à
peu de la liturgie. Ce sont des récits hagiographiques, c'est-à-dire des récits
de vies exemplaires de saints et martyrs.
Le premier de ces textes, daté des environs de 881, est la version
romane d'une séquence latine, la Séquence (ou Cantilène) de sainte Eulalie.
Ce court texte de 29 vers est composé de 14 distiques assonancés et d'un
vers isolé en -ia qui relie la séquence à un Alleluia dont elle est la glose.
C'est un récit empreint de merveilleux chrétien, d'une grande sobriété mais
néanmoins caractérisé par son énergie narrative : de nombreux verbes et peu
d'adjectifs, des surprises qui maintiennent l'attention en éveil et des ellipses
qui stimulent l'imagination. La Chanson (ou Vie) de sainte Foy (composée
au milieu du XIe siècle, 593 vers organisés en courtes laisses d'octosyllabes
rimés) est importante pour l'histoire de cette littérature naissante, car elle est
dotée d'un prologue où un récitant loue les mérites littéraires du texte.
Mais la plus célèbre de ces vies de saint est la Vie de saint Alexis, dans
laquelle on trouve un couplet régulier qui donnera naissance aux "laisses"
épiques. Plus généralement, formes et thèmes des vies de saints préfigurent
ceux des chansons de geste. Ces poèmes sont composés de décasyllabes qui
annoncent le décasyllabe épique, leurs strophes sont trop courtes pour être
encore des laisses, mais sont déjà assonancées. Les vies de saints ont
également fondé tout un pan de l'imaginaire médiéval : l'inspiration
héroïque de la chanson de geste et du roman courtois découle en partie des
actes des saints martyrs. La légende de saint Joseph d'Arimathie survit ainsi
dans la légende du Graal qui transcende l'aventure chevaleresque en
aventure spirituelle.
4. Naissance du roman
En ancien français, le mot "roman" désigne la langue vulgaire, le
français, par opposition au latin. L'expression "mettre en roman" apparaît
vers 1150 pour désigner des récits adaptés des textes latins : elle décrit alors
le choix d'une langue et une pratique, la traduction (ou translatio), qui est en
général une adaptation plus ou moins éloignée.
La langue vulgaire est d'abord utilisée pour des textes de nature
hagiographique, mais très vite la fiction s'en empare. Le nouveau genre
littéraire ainsi créé prend le nom de la langue qu'il utilise. Le sens usuel du
terme "roman" demeure toutefois assez longtemps celui de "récit composé
en français", même si Chrétien de Troyes substitue à l'expression "mettre en
roman" celle de "faire un roman" qui met l'accent sur son activité créatrice.
Toutefois, aux XIIe et XIIIe siècles, on appelle aussi "romans" des
textes qui n'en sont pas tout à fait (Roman de Brut, Roman de la Rose,
261
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Roman de Renart), tandis que l'on continue de trouver en concurrence, pour
désigner le genre romanesque, le mot "conte", qui en ancien français a le
sens général de récit.
En tout état de cause, le XIIe siècle est celui de l'invention du genre
romanesque en langue française. Il voit fleurir des romans d'une grande
diversité thématique, mais qui tous sont des romans en vers.
5. L'invention de la poésie
Les troubadours inventent une nouvelle conception de l'amour et
l'intègrent au système des valeurs chevaleresques. La fin'amor, ou amour
courtois, est une éthique de la sexualité sublimée, et une esthétique du désir
qui ne peut être assouvi : la dame aimée est une suzeraine, par définition
supérieure et inaccessible, en général mariée à un autre.
Mais l'invention principale des troubadours n'est pas thématique ni
morale : l'amour courtois est en effet inséparable de la poésie, l'amour pour
la dame est aussi l'amour pour la langue. La poésie courtoise fonde ainsi une
morale profane de la création poétique. C'est par le raffinement formel du
poème que le troubadour lutte contre la menace, toujours présente au coeur
du poème, du néant, de l'ironie, du désespoir et de la mort. Le concept de
joi, ambigu en raison d'une étymologie multiple (gaudium, la joie, mais
aussi joculus, le jeu, et peut-être jocalis, joyau) met bien en évidence la
complexité du plaisir recherché par le troubadour, jeu et joie de l'amour
mais aussi de l'écriture.
Les troubadours ont ainsi inventé la rime, qui, plus que la fin du vers,
signale les mots importants (amors, joi, dona) et surtout souligne
l'entrelacement des êtres dans l'amour et de l'amour avec la poésie. La
chanson toute entière est fondée sur la disposition, la mise en valeur des
rimes, le jeu de leurs sonorités. La rime n'existe pas ou peu avant les
troubadours, elle restera pour longtemps, après eux, la marque de la poésie
dans la littérature occidentale.
Avec les troubadours, enfin, la poésie devient un métier et le poète un
écrivain, c'est-à-dire un créateur, un artisan de la langue. C'est la raison pour
laquelle leur poésie, très raffinée dans l'expression, ne poursuit absolument
pas l'originalité thématique. Le poète ne cherche pas la nouveauté, mais à
renouveler des motifs hérités par une voix, un style, une forme qui lui
appartiennent en propre. Il accorde par conséquent la plus grande attention
aux formes du trobar.
262
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
6. Les formes du trobar
Très vite la poésie des troubadours évolue vers un formalisme conscient
et raffiné. Les troubadours privilégient la réalisation virtuose de motifs et
d'éléments formels. Ils aiment également intégrer de nombreuses citations
de textes antérieurs. Leur poésie est par conséquent assez difficile, très
codée, très allusive et très réglementée, même et surtout lorsqu'elle est au
premier abord d'une grande limpidité. Chaque poème doit ainsi posséder
une structure métrique et une mélodie propres.
La forme essentielle du trobar est la canso (chanson). Elle est composée
d'octosyllabes ou de décasyllabes (dans ce cas la césure est en général après
la sixième syllabe, contrairement à la césure épique), organisés d'un nombre
variable (souvent 4 ou 5) de strophes ou coblas qui sont les unités
métriques, musicales et sémantiques du poème, et dont chacune est divisée
en deux parties par le jeu des rimes. La chanson se termine par un envoi (ou
tornada) moitié moins long et qui reprend les rimes de la fin de la dernière
strophe. Les rimes peuvent être identiques dans toutes les strophes (coblas
unissonans), ou encore varier d'une strophe à l'autre (coblas singulas), toutes
les deux strophes (coblas doblas), etc. Il existe également des dispositions
beaucoup plus complexes, telle la sextine d'Arnaut Daniel.
Les troubadours distinguent trois conceptions de l'art poétique. Le
trobar leu ou plan [léger, clair, large] recherche une expression simple et
naturelle, et se veut relativement facile et accessible même s'il fait souvent
montre d'une grande virtuosité. Jaufré Rudel ou Bernard de Ventadour en
sont des représentants. Le trobar clus [secret, fermé] revendique une poésie
obscure, voir hermétique, aux formulations énigmatiques. Son théoricien est
Raimbaut d'Orange. Enfin le trobar ric [riche] prône la recherche de rimes
riches, de mots et d'assonances rares, l'abondance de figures de langue. C'est
notamment le propos d'Arnaut Daniel.
7. Quelques troubadours
Guillaume IX d'Aquitaine (ou de Poitiers) (1071-1127) est un grand
seigneur, duc d'Aquitaine, qui joua un rôle historique et militaire. Son
oeuvre crée le genre courtois mais lui échappe en partie, car la courtoisie y
voisine avec un réalisme grossier, parfois obscène. Il est d'ailleurs présenté
par sa vida comme un grand séducteur peu porté dans la vie à considérer ses
maîtresses comme des suzeraines inaccessibles.
Cercamon est l'un des plus anciens troubadours (il écrit vers 1135).
C'est un jongleur de Gascogne, dont Marcabru aurait été l'élève. Sa vida dit
263
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
qu'"il parcourut le monde entier, partout où il put aller ; c'est pourquoi on le
surnomma Cercamon (cherche-monde)".
Marcabru (première moitié du XIIe siècle), surnommé "pain perdu", est
un simple jongleur, enfant trouvé selon sa vida. Nous avons conservé 42 de
ses textes, écrits entre 1130 et 1148. Il s'y élève souvent contre l'hypocrisie
de la fin'amor. Son style est marqué par un réalisme cru et violent mais aussi
par une discipline sévère et l'utilisation d'un lexique recherché : c'est le
premier poète du trobar clus.
Jaufré Rudel (milieu XIIe), prince de Blaye, mourut, selon sa vida, à
Tripoli, dans les bras de la princesse dont il avait été amoureux sans la
connaître. Chantre de l' "amour de loin", il a laissé huit poèmes nourris de
rêveries et de casuistique amoureuse et caractérisés par la répétition
obsédante du mot lohn (loin).
Bernard de Ventadour (2e moitié du XIIe siècle) est l'un des plus
célèbres troubadours. D'origine assez humble (selon sa vida, il était le fils
d'une servante et d'un domestique du château de Ventadour), il fut instruit à
l'art poétique par son seigneur, Ebles II le "chanteur", et suivit Aliénor
d'Aquitaine à la cour d'Henri II Plantagenêt en Angleterre.
Bertran de Born (1140- v.1215) est un gentilhomme limousin. On
connaît de lui une cinquantaine de poèmes, dont l'un avec sa notation
mélodique. Leur sujet est souvent l'amour, mais aussi la morale et la
politique. Il joua d'ailleurs un rôle politique assez important dans l'histoire
de son temps.
Raimbaut d'Orange est un grand seigneur, et l'un des plus importants
poètes du XIIe siècle. On a conservé une quarantaine de ses poésies (dont le
célèbre "Er resplan la flors enversa, quand paraît la fleur inverse") qui se
caractérisent par une grande maîtrise de la langue et du vers, un savant
entrelacement de rimes rares et sonores. C'est le théoricien du trobar clus
inauguré par Marcabru.
Arnaut Daniel (v. 1150-1160 - v. 1200) s'inscrit dans la lignée de la
poésie savante de Raimbaut d'Orange. Entre 1180 et 1200, il compose 16
chansons, un sirventès, ainsi que sa très fameuse sextine. C'est l'auteur le
plus représentatif du trobar ric, langue riche qui renouvelle le sens des mots,
en crée de nouveaux, et privilégie les structures formelles très recherchées.
Peire Cardenal (v. 1180 - v. 1280), de famille noble, après une
formation de clerc, il compose une oeuvre abondante : après quelques
chansons d'amour dans sa jeunesse, il s'adonne plutôt à la satire, d'une ironie
âpre, dans 56 sirventès, 18 coblas et divers chants.
Guiraut Riquier (fin XIIIe-1292) est l'un des derniers troubadours et l'un
des plus féconds. Pour vivre de sa plume, il doit aller, en ce crépuscule de la
poésie occitane, de protecteur en protecteur. Très prolixe, il compose plus
264
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
de 100 pièces, auxquelles on a pu reprocher une certaine facilité, mais qui
font preuve de beaucoup d'invention (mètres nouveaux, création de
nouveaux genres).
Les trobaïritz sont des femmes troubadours. Les plus célèbres sont la
Comtesse de Die, Marie de Ventadour, Azalaïs de Porcairagues, Na
Castelloza, Clara d'Anduze, Bieiris de Romans.
8. Les trouvères
À partir du milieu du XIIe siècle le lyrisme courtois s'implante aussi
dans le nord de la France. Cette avancée géographique est un passage de la
langue d'oc à la langue d'oïl, et ne va pas sans quelques transformations. Les
poètes que l'on nomme trouvères (transposition de troubadour) adaptent en
langue d'oïl les structures formelles et les motifs de la canso. Ils adoptent un
style plus simple, d'allure plus populaire, et font évoluer la poésie vers un
lyrisme non courtois, découvrant de nouvelles formes poétiques. Ces formes
ne sont pas totalement inventées par les trouvères, elles sont parfois reprises
de genres plus anciens, de formes transmises par la tradition orale. Il n'en
reste pas moins que la translatio lyrique vers le nord s'accompagne d'un
renouvellement thématique et formel. Le goût a sans doute changé : le style
poétique des troubadours commence à paraître ésotérique et distant, face à
un ton plus personnel chez les trouvères.
Parmi les 200 noms connus de trouvères on trouve un certain nombre de
nobles de haut rang (Jean de Brienne, Gace Brulé, le Châtelain de Coucy,
Conon de Béthune), mais également des clercs formés par l'église : Hélinant
de Froidmont, par exemple, a vécu à la cour, puis devient moine près de
Beauvais. Les riches villes du nord de la France deviennent peu à peu des
centres littéraires importants, autour des puys, sociétés littéraires qui
organisent des concours de poésie. Jean Bodel, qui écrit au XIIe siècle,
appartient ainsi à la confrérie des jongleurs d'Arras. L'un des plus connus
des trouvères appartient à leur deuxième génération, au XIIIe siècle :
Thibaut de Champagne, roi de Navarre est le plus célébré de son temps, et
sera salué par Dante comme un précurseur.
9. La production du savoir
Notre connaissance du savoir médiéval est profondément tributaire des
éditions modernes et ne correspond que partiellement à la réalité des livres
contenus dans les bibliothèques médiévales. La très célèbre Chanson de
Roland ne nous est conservée que par une dizaine de manuscrits. Les
oeuvres de Chrétien de Troyes sont connues en 30 exemplaires, tandis que
265
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
l'on conserve plus de 200 manuscrits du Roman de la Rose de Guillaume de
Lorris et de Jean de Meung. Il en est de même pour la littérature latine. Les
Etymologies d'Isidore de Séville, écrites en 621, sont conservées en plus de
1000 exemplaires. C'était le "livre de chevet" des clercs médiévaux. Une
édition savante est en cours.
Centre de réflexion intellectuelle et religieuse et centre de production du
livre vont de pair au Moyen Âge : ainsi à l'époque carolingienne, les
abbayes de Corbie, de Fleury-sur Loire (actuel saint Benoît) ou de Saint-
Martin-de Tours. Au XIIe et XIIIe siècle, la production semble se localiser
principalement autour des lieux d'enseignement, écoles cathédrale de
Chartres ou abbaye Saint Victor, au XIIe siècle, et Université de Paris, au
XIIIe siècle.
Objet de pouvoir et de prestige, le livre médiéval a toujours été
considéré comme un des attributs de la puissance impériale et royale. Le
rôle probable de la Bibliothèque palatine de Charlemagne dans la
transmission de textes classiques de l'Antiquité, et celui non moins capital
de la "Librairie" de Charles V dans la diffusion d'une bibliothèque de
référence en langue vernaculaire en sont les témoins.
C'est à travers le milieu intellectuel avignonnais que les premiers
éléments humanistes font leur apparition en France, au XIVe siècle. Ils sont
relayés au début du XVe siècle, par des notaires et secrétaires du roi ou de
grand ecclésiastiques. Ainsi naquirent les premières éditions critiques pré-
modernes.
10. Chrétien de Troyes
On ne sait quasiment rien du plus grand romancier français du Moyen
Âge. On suppose qu'il a fréquenté les cours de Marie de Champagne (qui lui
a imposé le sujet de son Lancelot) puis de Philippe d'Alsace, comte de
Flandres (Perceval lui est dédié). Sa grande culture semble indiquer une
formation de clerc. Le Conte du Graal est inachevé, peut-être en raison de la
mort de son auteur. Chrétien de Troyes aura de multiples héritiers tout au
long du Moyen Âge. Sa redécouverte, toutefois, est relativement récente :
ignoré à la fin du XIXe, il n'est édité et traduit qu'après la seconde guerre
mondiale.
Chrétien de Troyes est l'auteur de cinq romans en vers : Erec et Enide
(v. 1170), Cligès (v. 1176), Le Chevalier de la Charrette (Lancelot) et Le
Chevalier au Lion (Yvain) (v. 1178-1181) et Le Conte du Graal (Perceval)
(v. 1182-1190). Les aventures des chevaliers qui sont les héros de ces
romans ont bien entendu un sens symbolique : il s'agit de la quête d'une
identité. L'amour tient également une large place, mais, chez Chrétien de
266
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Troyes, ne se réalise pleinement que dans le mariage. Il a également écrit
deux chansons d'amour qui sont les plus anciennes connues en langue d'oïl,
ainsi qu'un bref récit ovidien, Philomena.
Dans les prologues de ses romans, le romancier expose de façon claire
les grands principes de sa poétique, qui est également celle du roman de
cette époque. Elle s'articule autour de trois notions : la matière (le sujet),
fournie par des sources orales ou écrites, le sens (la direction, l'orientation
générale), qui est souvent imposé par le commanditaire et la conjointure (la
composition), qui donne cohérence et unité, et fait du roman une oeuvre
d'art. Pour la première fois avec Chrétien de Troyes, on peut parler d'une
"oeuvre" : ses romans forment un ensemble cohérent, avec des constantes et
des ruptures. Ils se distinguent par un style et une tonalité propre : une sorte
de distance, pleine d'humour et de poésie.
11. La production du savoir
relayés au début du XVe siècle, par des notaires et secrétaires du roi ou de
grand ecclésiastiques. Ainsi naquirent les premières éditions critiques pré-
modernes.
Carmen Jiga
Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, secţia Româno-Engleză
Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy,
Cluj-Napoca
Maria Jenica Ciubăncan
Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, secţia Româno-Engleză
Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy,
Cluj-Napoca

Notre connaissance du savoir médiéval est profondément tributaire des

éditions modernes et ne correspond que partiellement à la réalité des livres
contenus dans les bibliothèques médiévales. La très célèbre Chanson de
Roland ne nous est conservée que par une dizaine de manuscrits. Les
oeuvres de Chrétien de Troyes sont connues en 30 exemplaires, tandis que
l'on conserve plus de 200 manuscrits du Roman de la Rose de Guillaume de
Lorris et de Jean de Meung. Il en est de même pour la littérature latine. Les
Etymologies d'Isidore de Séville, écrites en 621, sont conservées en plus de
1000 exemplaires. C'était le "livre de chevet" des clercs médiévaux. Une
édition savante est en cours.
Centre de réflexion intellectuelle et religieuse et centre de production du
livre vont de pair au Moyen Âge : ainsi à l'époque carolingienne, les
abbayes de Corbie, de Fleury-sur Loire (actuel saint Benoît) ou de Saint-
Martin-de Tours. Au XIIe et XIIIe siècle, la production semble se localiser
principalement autour des lieux d'enseignement, écoles cathédrale de
Chartres ou abbaye Saint Victor, au XIIe siècle, et Université de Paris, au
XIIIe siècle.
Objet de pouvoir et de prestige, le livre médiéval a toujours été
considéré comme un des attributs de la puissance impériale et royale. Le
rôle probable de la Bibliothèque palatine de Charlemagne dans la
transmission de textes classiques de l'Antiquité, et celui non moins capital
de la "Librairie" de Charles V dans la diffusion d'une bibliothèque de
référence en langue vernaculaire en sont les témoins.
C'est à travers le milieu intellectuel avignonnais que les premiers
éléments humanistes font leur apparition en France, au XIVe siècle. Ils sont
267 268
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

ASPECTE GENERALE PRIVIND ASTROGRAMA LUI MOZART

Fiecare poartă în sine o opinie despre sine şi despre îndatoririle vieţii. O linie de viaţă şi o
lege de mişcare care îl domină fără ca el să înţeleagă, fără ca el să îşi dea seama de ele.
Alfred Adler

W. A. Mozart s-a născut pe 27 ianuarie 1756, în Salzburg, la ora

20:00. Cunoaştem ora de naştere dintr-o scrisoare a tatălui, fapt care ne
oferă un mare avantaj pentru a cerceta şi verifica diferite ipoteze de
interpretare astrologică.
Filistinul cultural credea până de curând că astrologia a
fost înlăturată de mult şi că era ceva de care se putea râde
fără riscuri. Dar astăzi, ridicându-se din nivelele obscure
ale socialului, ea bate la uşile universităţilor din care a
fost exilată acum trei sute de ani.

Carl Gustav Jung

După ce ne dăm seama că a fost Mozart un geniu? Persoanele care au

un impact deosebit la nivel social, care au priză la public, care au un succes
deosebit sunt recunoscute prin faptul că au planetele transpersonale
importante în astrogramele lor. Aceasta deoarece planetele transpersonale
269 270
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
reprezintă inconştientul colectiv, iar importanţa lor în astrogramă face ca
acele persoane să poată exprima conştient tot ceea ce celelalte persoane nu
pot decât intui sau presimţi. În concluzie exercită o mare atracţie. Astfel,
Mozart are Uranus în conjuncţie cu descendentul şi Pluton în conjuncţie cu
Luna. Că a făcut carieră nu e de mirare fiindcă planeta incisivă141 e in Casa
X, ca a inceput de copil, şi aceasta poate fi dedus din faptul că planeta se
găseşte în Zodia Racului. Că a avut o carieră oscilantă, aceasta e tipic tot
pentru Rac, despre care se spune că e schimbător ca şi fazele Lunii. În plus,
planeta incisivă din Casa X este izolată, ceea ce vrea să spună că există
perioade în care are foarte mare priză la public şi perioade în care e ignorat.
A fost un stălucit artist. Aceasta se vede din aglomeraţia de patru planete
în Casa V, casa artei, în Zodia Vărsătorului, o zodie caracterizată prin
originalitate şi nonconformism. Însă există o opoziţie cu Neptun pe Casa V, fapt
care defavorizează spiritul prea independent şi libertin al Vărsătorului. Aceasta se
întâmplă deoarece Neptun este planetă mai lentă decât planetele cu care face
aspectul negativ. Deci, i-ar fi fost mai recomandabil sa accepte Casa XI,
societatea, şi Leul, fastul, aristocraţia, lucruri de care acesta avea oroare. Întâi a
avut probleme cu „şeful” lui (Lilith în conjuncţie cu MC), fapt care l-a lăsat fără
slujbă, apoi a refuzat un bun salariu în Franţa fiindcă nu-i plăcea snobismul de
acolo şi nevoia de a face tot timpul plecăciuni. După ce s-a căsatorit, doi ani i-a
mers bine, dar când a început să fie din ce în ce mai original, nu a mai fost atât de
apreciat pentru a putea supravieţui financiar. Avea în continuare popularitate, dar
de pe urma successului se îmbogăţeau mai degrabă editorii şi directorii de trupe
de opere, pentru că pe vremea aceea nu erau legiferate drepturile de autor iar
artiştii îşi câştigau existenţa pe baza faptului că trăiau pe lângă curte, or Mozart a
demisionat din funcţia de muzician al parohiei la care era angajat fiindcă
episcopul în subordinea căruia era nu-i permitea să fie liber şi nu-i aprecia deloc
compoziţiile. De ce nu a făcut nimic în faţa vicisitudinilor vieţii, de ce nu a reuşit
să se descurce? E lipsa simţului realităţii, spiritul delăsător şi autocompătimirea
date de aspectarea negativă a lui Neptun.
În privinţa faptului că a fost artist nu trebuie să uităm faptul că
Uranus, care este o planetă importantă în astrogramă, este în Zodia Peştilor,
iar Peştii adoră muzica, pentru ei fiind unul dintre modurile de a se detaşa
de realitate, de a spori visarea ori de a se contopi cu întreg universul.
Muzica lui a fost prea îndrăzneaţă pentru specialiştii contemporani – fapt
care se vede din opoziţia lui Neptun cu planetele din Zodia Vărsătorului,
despre care am vorbit mai sus, dar şi din conjuncţia lui Uranus cu Nodul
Sud – şi prea melancolică, care se vede din Uranus în conjuncţie cu Nodul
Sud în Zodia Peştilor.
141
Luăm ca model planetar Locomotiva.
271
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
La început a dus-o bine din punct de vedere financiar, şi aceasta datorită
lui Jupiter în Casa II, casa banilor, care primeşte doar aspecte pozitive. Doar că
această casă continuă spre Zodia Scorpionului, în care nu se află nici o planetă şi
al cărei guvernator este în cuadratură cu Uranus şi cu Nodurile Lunare, fapt care
prevesteşte dificultăţi financiare în a doua parte a vieţii.
Căsătoria nu este bine aspectată în astrogramă. Nodul Sud în conjuncţie cu
Descendentul din Peşti arată deziluzii, dezamăgirii. Într-adevăr, se îndrăgosteşte
de fiica unui muzicant sărac, copiator de note, tipic pentru un Peşte, care e plin de
compasiune, înţelegere şi care simte mereu nevoia să se sacrifice – dar în care
găseşte un puternic talent muzical, căci Descendentul e în conjuncţie cu Uranus,
planeta geniilor. Dar Mozart trebuie să renunţe pentru moment în faţa opoziţiei
încăpăţânate a tatălui său, lucru care poate fi ghicit din cuadratura lui Pluton din
Casa IV cu Casa VII142. Iar când se întoarce după câţiva ani, nu o mai găseşte
liberă. Ne e greu să ne închipuim ce a simţit în acele momente. Până la urmă se
va căsători cu sora primei sale iubiri, Constatza Weber, pe 24 august 1782 în
ciuda opoziţiilor tatălui acestuia. Acesta e doar începutul. Fiinţă veselă şi dornică
de viaţă, răbdătoare şi înţelegătoare, nu a mai putut constitui un sprijin pentru
soţul ei atunci când viaţa s-a transformat într-o adevărată tragedie. Aşa se
întâmplă că soţia lui este plecată la Baden pentru a se trata, el însuşi fiind bolnav
iar aceasta nu se mai întoarce chiar dacă între timp îşi mai revenise. Mozart
moare în singurătate. Nici măcar prietenii lui nu erau aproape, fiind plecaţi în
străinătate pentru a-şi găsi norocul143. Soţia s-a dus sa-i caute mormântul după 17
ani, dar acesta fusese dus la cimitirul săracilor şi deci nu l-a mai găsit.
Pe cât de măreaţă a fost opera lui Mozart, pe atât de tragic i-a fost destinul.
Nodul Sud în Casa VI l-a făcut să muncească până la epuizare, chiar dacă nu se
descurca financiar. Nodul Sud în Zodia Peştilor l-a făcut să aibă puţină tangenţă
cu realitatea, să fie prea visător, prea idealist şi deci să fie incapabil să se
descurce în viaţa curentă. Nodul Sud nu ar fi fost atât de nefast dacă nu ar fi fost
în conjuncţie cu o planetă importantă a astrogramei, Uranus. Însă marea realzare
a lui Mozart a fost că s-a ridicat deasupra vremelniciei acestei vieţi prin muzică,
că s-a ridicat deasupra durerii acestei vieţi prin creaţie.
Alin Claudiu Pop
Logician, Cercetător ştiinţific, Centrul Artemis, Cluj-Napoca
142
Casa IV în care se află Pluton e casa mamei, dar alături de Pluton e Luna, unul din
guvernatorii Casei X, care este casa tatălui; în plus, Pluton guvernează Casa III, casa fraţilor.
Deci s-ar putea să fi fost o situaţie mai complexă decât ceea ce ştim din biografii.
143
Aceasta se vede din conjuncţia lui Uranus, planeta prietenilor, cu Nodul Sud în Peşti.
272
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
BIBLIOGRAFIE

1. Le Goff, (Jacques) , La civilisation de l'occident médiéval, éd. Arthaud,

Paris, 1989;
2. Michelet, Le Moyen Age, éd. Bouquins ; Paris 1981.
3. Henri-Irénée Marrou, Les Troubadours, Le Seuil, Paris, 1971 ;
4. Ezra Pound, Sur les pas des troubadours en pays d'Oc, éd. du Rocher,
Paris, 2005 ;
5. G. Brunel-Lobrichon, Cl. Duhamel-Amado, Au temps des troubadours,
Hachette, coll. « La Vie quotidienne », 1997; În Spaţiul Vieţii nu există Drumuri drepte. Unele
şerpuiesc, altele ocolesc, altele se întorc şi o iau de la
capăt. Însă, ca şi în lumea naturii, toate Drumurile, în cele
din urmă ajung la Destinaţie. Mai trebuie doar Călătorul
să le parcurgă; până la Capăt.

Azir

273 274
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

În interviul pe care Vasile Netea i-l lua în 14 februarie 1943, interviu

DEZVOLTĂRI FENOMENOLOGICE ÎN OPERA LUI publicat în Vremea, Camil Petrescu şi-a mărturisit programul organizat,
CAMIL PETRESCU aproape matematic, în următoarele etape: până la vârsta de 25 de ani va
scrie versuri, pentru că aceasta este vremea iluziilor şi a versurilor, între 25
În momentul în care omul percepe esenţialul din Fiinţa Lumii, şi 35 de ani va scrie teatru, întrucât acesta cere experienţă şi o anume
se apropie de fiinţa sa proprie, de propria sa desăvârşire. vibraţie nervoasă, următorii cinci ani îi va rezerva romanelor, căci acestea
Abraham Maslow
cer pe lângă o mai bogată experienţă şi o anume maturitate expresivă,
1. Introducere
urmând ca după 40 de ani să se ocupe exclusiv de filosofie. Acesta a fost,
răspunsul tânărului Camil Petrescu la propunerea profesorului său P.P.
Fenomenologia, împreună cu adevăratul ei întemeietor, Edmund
Negulescu de a urma o carieră în filosofie, la terminarea facultăţii. Refuzul
Husserl, cel care i-a elaborat amănunţit conceptele şi metoda specifică, au
său viza, de fapt, o carieră universitară spre care cu greu s-ar fi putut
avut o largă difuziune în filosofia românească corespunzătoare perioadei
îndrepta tânărul care militase pentru intrarea României în război şi care,
interbelice. N. Bagdasar publicase în anul 1928, în Revista de filosofie, un
mai mult, luptase ca voluntar pe front. A fost rănit, dat dispărut, a cunoscut
studiu întins consacrat filosofiei lui E. Husserl. Tot în Revista de filosofie
viaţa de prizonierat şi cu toate acestea, în toţi aceşti ani, a continuat să
publicase şi Ştefan Kiett un studiu dedicat cercetării fenomenologiei
studieze şi să scrie. A scris, în această perioadă, versuri, articole şi o piesă
husserliene, Curentele realiste în filosofia mai nouă (nr. 3-4, 1923-1924),
de teatru.
Vianu luase în seamă aplicarea fenomenologiei în estetică în
Studiul filosofiei l-a început în timpul liceului, iar la Facultatea de Litere
Autonomizarea artei. De asemenea, tot în această revistă, în anul 1931,
şi Filosofie s-a înscris în anul 1913, pentru ca licenţa să o ia abia în 1919,
Constantin Noica recenza Meditaţiile carteziene, precizând faptul că
după întoarcerea din prizonierat. Perioada studenţiei şi mediul universitar
acestea nu reprezintă întreaga fenomenologie, ele constituind, de fapt, doar
se pot reconstitui, după cum însuşi Camil Petrescu mărturisea, din romanul
o introducere. În 1933, Iosif Brucăr scrie şi el despre Husserl în Filosofi şi
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, roman din care aflăm
sisteme, P. P. Negulescu îl evoca în cursul său, Problema epistemologică,
despre orientarea şi diversitatea lecturilor sale filosofice, precum şi despre
însă fenomenologic gândesc foarte puţini. Printre aceştia se numără şi
audierea unui curs de matematici superioare. Ca şi profesori i-a avut pe P.
Camil Petrescu, chiar dacă nu în ortodoxie doctrinară, considerat, de către
P. Negulescu pentru istoria filosofiei şi enciclopedia filosofiei, C.
unii, a fi întemeietorul substanţialismului în filosofia românească. În studiul
Rădulescu-Motru i-a predat logică, I. Rădulescu-Pogoreanu estetică şi etică,
introductiv la Doctrina substanţei, Vasile Dem. Zamfirescu afirmă despre
iar Mihail Dragomirescu literatură română. Dintre aceştia a fost marcat în
acesta că el nu s-a mulţumit, asemenea lui I. Brucăr sau T. Vianu, doar să
chip deosebit de P. P. Negulescu, de la care mărturisea a fi deprins „toată
aplice metoda fenomenologică, ci a încercat s-o dezvolte într-o direcţie
bruma de spirit critic şi exerciţiul logic (…) extrema prudenţă în faţa
nouă. Astfel, conform concepţiei sale, Camil Petrescu este cel care a mers
geniului genial, hotărârea examenului permanent, preocuparea pentru
cel mai departe pe linia asimilării ideilor husserliene, în filosofia
punctul vulnerabil, grija unei lucidităţi continue”.144 Licenţa în filosofie o
românească.
va susţine în faţa unei comisii formate din C. Rădulescu-Motru, P. P.
Dramaturg, romancier, publicist, poet, cu o atitudine filosofică înaltă,
Negulescu şi I. Rădulescu-Pogoreanu cu lucrările: Figurile silogistice,
Camil Petrescu este încă ignorat de către unii istorici ai filosofiei, chiar şi
valoarea şi funcţiunea lor şi O indicare sumară a originii filosofiei lui
după publicarea tratatului său despre substanţă. În ceea ce priveşte prezenta
Kant, ambele fiind notate cu bilă albă, la fel ca şi examenele orale, obţinând
lucrare, ea îşi propune mai puţin să emită judecăţi de valoare cu privire la
astfel titlul de magna cum laude.
calitatea de filosof a lui Camil Petrescu, cât mai ales să prezinte sintetic
În Despărţirea de Camil, Tudor Vianu ne oferă o imagine a anilor din
linia directoare a gândirii sale, să surprindă complementaritatea filosofului
perioada studenţiei, ani în care l-a cunoscut pe Camil Petrescu: „…ne
cu scriitorul, să realizeze o lectură din perspectivă contemporană a
întâlneam uneori la cursurile şi seminariile lui Motru, ale lui Negulescu.
soluţiilor propuse de filosof, cu scopul de a sublinia actualitatea, sau după
Acesta din urmă observase pe auditoriul lui din primele bănci. După citirea
caz, caducitatea lor şi de asemenea, pe cât ne-a stat în putinţă, o încadrare
în contextul naţional şi european. 144
Petrescu, Camil, Teze şi antiteze, Bucureşti, Editura Gramar, 2002, p.71
275 276
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
fiecărei lucrări seminariale, Negulescu întreba:‹‹ Ce părere are domnul
Camil Petrescu ?››. Domnul Camil Petrescu avea totdeauna o părere
neaşteptată, foarte originală, debitată cu precipitarea minţii lui rapide”145.
Tânăr student, cu „conştiinţa înmărmurită”, trăise prins în vâltoare
evenimentelor, consemnase întâmplări şi imagini, ce aveau să i se fixeze în
memorie pentru tot restul vieţii sale. Războiul şi experienţa lui dramatică, l-
au îndepărtat pentru o vreme de filosofie: „Mi-am spus că războiul este o
experienţă apogetică şi că, atunci când fatalitatea face să te întâlneşti cu el,
trebuie să profiţi ca să-l studiezi”146.
Până la doctorat, obţinut în anul 1937 cu teza a Modalitatea estetică
teatrului, va trece mai bine de un deceniu şi jumătate, timp în care îşi va
îmbogăţi lecturile şi treptat, îşi va formula propria sa viziune filosofică. A
doua mare conflagraţie îl va obliga la redactarea precipitată a ceea ce se va
numi Doctrina substanţei, lucrarea fără de care nu ar fi putut suporta
teribila criză. Perioada dintre cele două mari războaie marchează două
decenii de creaţie, concretizate într-o operă uriaşă. Meticulos, avea obiceiul
să redacteze numeroase fişe de observaţie şi aduna o mulţime de
documente, urmând ca abia apoi să sistematizeze întregul material în
vederea realizării studiului propus. De aceea, toată viaţa lui a visat la o
cameră de lucru, care să-i faciliteze cercetarea de arhivă şi de bibliotecă.
Într-o notă preliminară la Doctrina substanţei, Camil Petrescu relatează
despre condiţiile deosebite, în care a fost nevoit să-şi desfăşoare munca de
cercetare. Dificultăţilor inerente domeniului ştiinţific, li se adaugă cele
iscate de război. Astfel, filosoful s-a văzut obligat să-şi întrerupă
comunicaţiile ştiinţifice, să asiste la distrugerea materialului cules cu grijă
timp îndelungat şi a manuscriselor împrăştiate de bombardamente: „Aş vrea
să însemn aici însă climatul ucigător de vitreg în care s-a desfăşurat această
activitate, condiţiile bestiale care mi s-au impus, dificultăţile neverosimile
pe care le-am întâmpinat”147. Poate că acesta constituie, de fapt, motivul
pentru care activitatea sa ştiinţifică a fost cu totul intermitentă. În acest
sens, Tudor Vianu se întreba în Jurnal dacă se va ajunge vreodată la
publicarea operelor complete ale lui Camil Petrescu. Totodată, el subliniază
dificultatea alcătuirii unei bibliografii a scriitorului, credinţa lui fiind aceea
că partea publicată în volume reprezintă doar un mic fragment.
Camil Petrescu şi-a început cariera la Timişoara, ca profesor şi ziarist.
Tot în această perioadă publică în Sburătorul lui Eugen Lovinescu câteva
145
Vianu, Tudor, Jurnal, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961, p.39
146
Petrescu, Camil, Note zilnice, Bucureşti, Editura Gramar, 2003
147
Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
1988, p.51
277
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
versuri scrise în timpul războiului. Revine la Bucureşti, unde viaţa i se
împleteşte cu profesia de cronicar dramatic, publicist, om de teatru, eseist,
mereu contestat şi contestatar. În Note zilnice, Camil Petrescu aminteşte de
mai multe atacuri la adresa lui, dintre care cel mai violent este, de departe,
pamfletul semnat de „Erasm” (pseudonimul folosit de Petru Manoliu),
pamflet ce a fost publicat în Credinţa şi intitulat: „ Ţintar. Domnul Cămilă
metafizician cu telefon: despre Napoleonul metafizicei, născut de Spiritul şi
Materia şi cu Husserl naş de botez- un scrib grafoman şi grandoman” (notă
din 9 iunie 1937). Interesantă este şi descrierea făcută de E. Lovinescu în
Memorii. El încheie astfel portretul filosofului, pe care îl numeşte într-un
mod mai personal, Camil: „…Şi ar fi timpul ca omuleţul acesta pripit, iritat,
pururi grăbit, cu privirea în jos ca şi cum ar căuta ceva pierdut, cu podul
palmei aprins, incendiat de febre, hărţăgos, plin de talent dar şi de fatuitate,
să se oprească din cursa lui frenetică, pentru a se regăsi pe sine şi liniştea
fără de care nimeni nu se poate desăvârşi”148. Replica violentă a lui Camil
Petrescu constă în ruperea relaţiilor cu mentorul cenaclului Sburătorul şi în
articolul Eugen Lovinescu subt zodia seninătăţii imperturbabile, publicat în
Caietele Cetăţii Literare în anul 1933, în care Camil Petrescu îi reproşează
lui Lovinescu tocmai „seninătatea imperturbabilă”, întrucât el nu şi-a dorit
niciodată să fie nici senin şi nici imperturbabil, acestea fiind două dintre
atributele care nu-l ajută în elaborarea sistemului său filosofic.
Întreaga sa operă, versurile, piesele de teatru, romanele, studiile de
filosofie, reflectă întrucâtva promisiunea făcută profesorului său P. P.
Negulescu. Astfel, în 1937 îşi susţine teza de doctorat, la care lucra însă din
1931, Modalitatea estetică a teatrului, în faţa unei comisii formate din P. P.
Negulescu, I. Rădulescu-Pogoreanu, D. Caracostea şi prezidată de C.
Rădulescu-Motru, lucrare pe care i se acordă menţiunea magna cum laude.
În 1938 publică Husserl, o introducere în filosofia fenomenologică, urmând
ca în 1940 să dea o formă definitivă Filosofiei substanţei. Totuşi, filosofie
explicită făcuse încă mai de mult, pe lângă filosofia implicită pe care o
găsim în piesele sale de teatru, scrise între 1917 şi 1926: Jocul ielelor,
Suflete tari, Mioara, Act veneţian, Danton, Mitică Popescu şi în cele două
romane care au contribuit decisiv la consolidarea notorietăţii sale: Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) şi Patul lui Procust
(1933). De asemenea, mai scrie eseurile grupate ulterior în volumul Teze şi
antiteze: Noua structură şi opera lui Marcel Proust, Suflet naţional.
Analiză descriptivă a termenului, Încercare fenomenologică despre
conştiinţa românească, Despre noocraţia necesară. Primatul spiritului,
Modalitatea persoanei…dar condiţia intelectului, la acestea adăugându-se
148
Lovinescu, Eugen, Memorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1998, p.204
278
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
câteva Delimitări critice şi studii despre o sistematică a teatrului. Dacă, în
perioada anterioară, când versurilor şi dramelor le-a adăugat o prodigioasă
activitate ziaristică, în anii următori complectează lista romanelor cu ciclul
de versuri Transcendentalia (1931) . Următorul deceniu îl va consacra
studiilor de estetică şi de filosofie, cu o creştere a ponderii celor din urmă.
După cum scrisese filosofie şi în perioada rezervată activităţii literare
practice, tot aşa, va scrie poezie, teatru, roma şi în vârsta filosofiei. Astfel,
publică în trei volume ediţia, socotită definitivă, de Teatru, piesa Bălcescu
(1948) precum şi trilogia Un om între oameni (1953-1957).
Ce ar fi totuşi de reţinut din această indicare sumară a operelor lui Camil
Petrescu? În Memorii, E. Lovinescu afirmă despre el că ar fi „…mai mult
dramaturg decât poet, întrucât calitatea lui esenţială e preciziunea şi
luciditatea, pe când poezia îşi scoate seva din inconştient, cu un spirit critic
şi analitic incontestabil” 149. Camil Petrescu şi-a explicat propriile sale piese
de teatru în Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici, la acesta
adăugându-se două studii de teatru Modalitatea estetică a teatrului şi
Modalitatea artistică a teatrului, acesta din urmă rămas neterminat. Cele
două studii, care au fost reunite de Florica Ichim în Comentarii şi delimitări
în teatru, prezintă opţiunea lui Camil Petrescu pentru interpretarea subtilă,
pornită din înţelegerea textului şi pentru metoda fenomenologică, în
cercetarea diverselor manifestări din domeniul artei şi al culturii.
Din Note zilnice aflăm că este obsedat de redactarea a trei cărţi de
doctrină, intitulate Etica, Estetica şi Sociologia, nefinalizate însă ca lucrări
separate. Mărturiile lui Camil Petrescu fixează revelaţia fenomenologiei în
anul 1928, după citirea unui studiu din Revista de filosofie, iar în anul 1929
îşi exprimă dorinţa de a intra în posesia unei cărţi a lui Husserl, urmând ca
între anii 1933- 1936 să discute pe larg despre fenomenologie, chiar dacă
într-o manieră proprie, „necanonică”. Dacă volumul Teze şi antiteze
reprezintă o selecţie de articole, unele mai vechi şi altele mai noi, notele de
subsol conţin însă, comentarii şi completări din perspectiva
fenomenologiei. Camil Petrescu încearcă să se distingă prin formulări
proprii, prin dibuirea unor termeni adecvaţi şi a unor structuri originale.
Astfel, un rol esenţial în elaborarea sistemului său de gândire îl vor avea, în
special, termenii de „substanţialism”, „concret” şi „autenticitate”. Propriul
său comentariu, pe marginea lecturilor din Husserl, îl va expune în articolul
„Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică”, apărut pentru întâia
oară în volumul al treilea din Istoria filosofiei moderne, studiu în care
Camil Petrescu precizează între altele şi punctele în care se diferenţiază de
creatorul fenomenologiei.
149
Idem, p.201
279
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Dintr-o notă nedatată din însemnările sale zilnice, aflăm că atenţia îi este
acaparată de înfruntarea din arena filosofiei dintre bergsonism şi
fenomenologism. Aceste două curente dispută cu succes lunga predominare
a criticismului, care pierde din teren, cu toată stăruinţa depusă de şcoala
neokantiană. Înţelegem numaidecât ca ambele teorii marchează o ruptură,
mai mult sau mai puţin completă, de criticism, iar atenţia, sau chiar
entuziasmul cu care au fost primite, certifică faptul că ele răspund într-o
bună măsură, noilor cerinţe a spiritelor moderne: „Stau faţă-n faţă
umanitatea vieţii, a concretului şi absolutul autonom al gândirii,
Bergsonism-Husserlism. Dar nu e la bază nici absolutul psihologic (B), nici
absolutul evidenţei fenomenologice (H), ci absolutul cognitiv al voinţei”150.
În anul 1940 încheie prima redactare a Doctrinei substanţei, această
vastă lucrarea filosofică pe care o va numi-o iniţial Substanţialismul, apoi
Filosofia substanţei sau Ştiinţa substanţei, în sensul de „totalitatea ştiinţei
despre lume”. Din Studiul introductiv a lui Vasile Dem. Zamfirescu aflăm
că filosoful luase parte la întâlnirile grupului Ştiinţă şi cunoaştere, grup
aflat sub conducerea profesorului Anton Dumitriu şi din care făceau parte şi
Grigore Moisil, Simion Stoilov, Eugen Angelescu şi alţii. În urma acestor
studii de matematici superioare, Camil Petrescu va începe o nouă etapă a
redactării sub titlul Substanţa descrisă din nou în vederea calculului
substanţial matematic, încercare la care va lucra în paralel cu completările
la varianta dintâi. De asemenea, mai aflăm despre intenţia de a scrie o
lucrare de psihologie, în care nu urmărea însă, aplicare integrală a metodei
substanţialiste, ci doar expunerea cunoştinţelor sale din acest domeniu; în
planul său mai intrau o lucrare dedicată gândirii concrete şi gândirii
dialectice precum şi o lucrare de antrenament filosofic, toate rămase la
stadiul de notaţii.
Este bine cunoscută expresia lui Camil Petrescu: „Am de gând să scriu o
dramă şi un sistem filosofic!”151. Pentru aceasta, el îşi fixează punctul de
plecare în filosofia intuiţionstă a lui Bergson, însă dezvoltările sunt
husserliene. Pornind de la ideea că sistemele filosofice au dat totdeauna
coloratura lor literaturii, Camil Petrescu afirmă apariţia lui Marcel Proust, a
cărui influenţă s-a dovedit a fi capitală pentru elaborarea sistemului său de
gândire, ca pe o consecinţă a intuiţionismului bergsonian şi a
fenomenologiei lui Husserl. Lucrul este cu putinţă, precizează Camil
Petrescu, prin faptul comun ambilor filosofi de a pune accentul tocmai pe
această privire în noi înşine, pe intuiţie. Iar aşezarea eului în centrul
existenţei constituie, în opinia lui Camil Petrescu, terenul comun dintre
150
Petrescu, Camil, Note zilnice, p. 78
151
Vianu, Tudor, Jurnal, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961, p. 39
280
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
metafizica lui Bergson, fenomenologia lui Husserl şi opera lui Marcel
Proust. În studiul Noua structură şi opera lui Marcel Proust, studiu cu care
începe volumul Teze şi antiteze şi despre care s-a afirmat adesea că
reprezintă „poate cel mai original studiu din câte au apărut până azi asupra
lui Marcel Proust”152, Camil Petrescu afirmă, cu curaj, unicitatea marelui
prozator francez, pe care îl deosebeşte net de scriitorii ce aparţin celorlalte
şcoli de până la el, prin faptul că descrie stările trăite de el, stări sufleteşti
prezente, chiar dacă se întâlnesc zugrăvite şi fapte din trecut, acestea
nefiind decât trăiri subiective actuale, retrăite. Astfel, înnoirile proustiene
sunt cântărite din punctul de vedere al filosofiei. În concepţia lui Camil
Petrescu, Marcel Proust este la fel de puţin tradiţional ca şi Husserl şi
Bergson, cu acesta din urmă asemănându-se, cel puţin la o primă vedere,
mai mult. Toţi trei au răsturnat raţionalismul clasic inaugurat de momentul
Descartes ca punct fenomenologic şi au avut o influenţă decisivă asupra
sistemului camilpetrescian.
2. Ontologia concretului şi metoda substanţialistă
Dacă intuiţionismul şi fenomenologia s-au constituit într-o permanentă
invitaţie la concret, substanţialismul ne va oferi concretul ca atare. Întâlnim
în cazul lui Camil Petrescu o totală respingere a idealismelor şi
raţionalismelor, vinovate de faptul că nu pot oferi o cunoaştere temeinică
altfel decât în idee, adică o cunoaştere pe care filosoful român o numeşte
dialectică şi abstractă. Ceea ce îşi propune substanţialismul lui Camil
Petrescu este surprinderea esenţei în plenitudinea existenţei: „Tehnica de
cercetare pe care o propunem e metoda orientării structurale a surprinderii
ciclurilor istorice în apogeul lor”153. Potrivit scriitorului-filosof, nu putem
surprinde esenţa luminii în amurg, ci în miezul zilei, după cum esenţa
roşului nu o dă portocaliul, iar structura stejarului nu e dată istoric de
ghindă, ci de copacul dezvoltat. Esenţa surprinsă în intuiţie nu trebuie
transcendentalizată, ci reintegrată concretului.
Dacă prin reducţia fenomenologică se operează o suspendare, o punere
între paranteze, în concret însă, nu se suspendă nimic, ci se caută existenţa
în întregime. Există o singură condiţie: ca tot ceea ce va fi luat în
considerare să constituie o prezenţă. Condiţia concretului este prezenţa, iar
152
Baltazar, Camil, „Recenzie la Teze şi antiteze”, în Vremea, nr. din 7 iunie 1936
153
Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p. 93
281
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
condiţia prezenţei trebuie să fie unicitatea istorică şi păstrarea acestui
caracter.
A. Ontologia quiddităţii154
În cazul lui Camil Petrescu, nu numai o anumită asimetrie a
construcţiei ar putea crea impresia de nesistematicitate, ci şi acuzele sale
îndreptate împotriva filosofiilor raţionaliste clasice. O gândire filosofică,
pentru a fi considerată sistematică nu implică neapărat completitudinea, sau
după cum afirmă Vasile Dem. Zamfirescu, „faptul dacă, asemeni sistemului
hegelian, dă seama de toate domeniile mari ale realităţii materiale şi
spirituale”155, ci intenţia şi dorinţa de a cuprinde întreaga realitate.
Imaginea de ansamblu asupra lucrării fundamentale de filosofie a lui
Camil Petrescu, Doctrina substanţei, indică un proiect enorm, care numai
în parte a fost adus de filosof la o formă cât de cât unitară. În prefaţa
lucrării, Camil Petrescu afirmă că aceasta ar fi trebuit să însumeze cam 8oo
de pagini dactilografiate, ceea ce ar reprezenta numai un sfert din cât a
prevăzut iniţial. Iar dacă ar fi avut timp şi biblioteci la dispoziţie, cercetarea
sa ar fi ajuns la 14 –15 volume! Ediţia din 1988 la care ne referim, şi care
este, de altfel şi singura de care dispunem până în prezent, este structurată
pe două volume, iar textul de bază cuprinde opt capitole: Ontologia
concretului, Metoda substanţialistă, Teoria cunoaşterii, Ortologia I,
Ortologia II, Ortogeneza şi structura istoriei, Teoria valorilor. Etica,
Noocraţia. Editorii au anexat celui de-al doilea volum un şir de materiale
care completează capitolele textului de bază şi amplul său studiu Husserl.
O introducere în filosofia fenomenologică.
Doctrina substanţei, impune nu numai regândirea întregii creaţii literare
a lui Camil Petrescu, dar şi o resituare a filosofului în contextul gândirii
româneşti interbelice. Lucrarea reprezintă schiţa unui adevărat sistem
filosofic, întrucât Camil Petrescu şi-a propus să regândească lumea,
încercând să-i dea un sens din perspectiva substanţei. Particularitatea
filosofiei sale constă, după cum el însuşi mărturiseşte într-unul din caietele
sale de însemnări zilnice, nu în renunţarea la sistem, ci în modul de a-l
construi, de a-l edifica. Sistemul său nu preexistă formulării, ci se constituie
pe măsură ce este formulat. Încercarea lui Camil Petrescu de a elabora un
154
termenul de „quidditate” este introdus în limbajul filosofic prin traducerile latine ale
operelor lui Aristotel cu scopul de a desemna acele atribute ale unui lucru care fac ca el să
fie ceea ce este. Sensul quiddităţii este acela de esenţă, care se distinge de existenţă, iar
diferenţa este exprimată prin definiţii.
155
Vasile Dem. Zamfirescu, Studiu introductiv la Doctrina substanţei, Bucureşti, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, p.17
282
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
sistem filosofic îl plasează în respectabila familie a „creatorilor” filosofiei
româneşti, din care face parte, printre alţii şi Lucian Blaga. De acesta îl
apropie nu numai voinţa de sistem, ci şi dubla vocaţie filosofică şi literară.
Totuşi, atât în plan literar cât mai ales în cel filosofic, avantajul este de
partea lui Lucian Blaga, deşi, în ultimă instanţă, fiecare dintre cei doi este
inconfundabil. Asemănările sunt deci, doar formale, căci sursele şi
orientările lor, în ceea ce priveşte filosofia, diferă considerabil. Camil
Petrescu va fi marcat, cu precădere, de operele lui Henri Bergson şi
Edmund Husserl şi va arăta preferinţă mai ales pentru problematica
ontologică. În contextul filosofiei româneşti din perioada interbelică, C.
Petrescu nu este singurul filosof care acordă un interes aparte ontologicului.
Înaintea sa au tratat pe larg această problemă şi P. P. Negulescu, profesorul
care l-a influenţat probabil cel mai mult, Mircea Florian, care a repus
ontologicul în drepturile sale şi alţii.
Titlul folosit curent de Filosofia substanţei i se pare impropriu, aşa
încât, „totalitatea ştiinţei despre lume”, adică o „ştiinţă a substanţei” i se
pare mai potrivit. Întrucât ne interesează în această lucrare să cercetăm
sensul filosofiei substanţialiste a lui Camil Petrescu, trebuie să analizăm şi
drumul parcurs de aceasta, cum anume se direcţionează şi care sunt
orientările filosofice, care o influenţează. Astfel, dacă ne referim la
diferenţa stabilită de filosoful german Wilhem Dilthey între ştiinţele naturii
şi cele ale spiritului, unde anume am putea plasa substanţialismul? Ştiinţele
naturii au ca obiect faptele care pătrund în conştiinţă din afară, în calitate de
fenomene, iar ştiinţele spiritului au de-a face cu realităţile interne, trăite. De
aici rezidă şi deosebirile între principiile metodologice ale celor două tipuri
de ştiinţe, care implică celebra distincţie între „explicare” şi „înţelegere”:
pe când natura este explicată, sau se poate explica, viaţa sufletească trebuie
înţeleasă. În viziunea lui Camil Petrescu, totalitatea ştiinţei despre lume ar
trebui să înglobeze toate ştiinţele esenţiale ca deja constituite, accentul fiind
pus pe ceea ce reprezintă ele în mod real. Ştiinţa substanţei ar cuprinde
aşadar, ştiinţele tautonome, ştiinţele spiritului şi unele ştiinţe descriptive.
Termenul de „tautonom” , care provine din limba greacă156 este creat de
către Camil Petrescu şi se referă la identitatea legii. Gândirii de tip
tautonom, al cărui criteriu de validare este conformitatea cu propria-i lege,
filosoful român îi opune gândirea concretă, al cărui scop este adecvarea la
realitatea necesară. În ceea ce priveşte ştiinţele spiritului, ştiinţele
noologice, acestea ar trebui să fie în întregime realizate în Doctrina
156
„tauto” înseamnă acelaşi, iar „nomos”, lege
283
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
substanţei, căci ele aparţin de „zona cea mai de sus a istoriei, substanţa
însăşi, cu organicitatea ei structurală, anume”157.
Camil Petrescu intenţionează să-şi expună doctrina într-o manieră strict
ştiinţifică, întrucât filosofia este pentru el, la fel ca şi pentru Edmund
Husserl, o ştiinţă riguroasă. În acest sens, întreaga filosofie raţionalistă este
lăsată la o parte, cea intuiţionistă este acceptată, însă atinsă de
substanţialism. Filosoful român se referă, în acest caz, la filosofiile
raţionaliste, de tipul kantianismului sau hegelianismului. Aceste declaraţii
nu vizează însă legitimitatea filosofiei ca sistem, căci de o tentaţie a
sistemului se poate vorbi şi în cazul lui Camil Petrescu, de vreme ce
„noocraţia” nu e decât un sistem de etică deghizat, iar Modalitatea estetică
a teatrului, teza de doctorat a filosofului, deşi ocupă o zonă mai particulară
a esteticului, nu e mai puţin estetică. În plus, filosoful afirmă într-unul din
caietele sale că dacă el ar fi constituit un caz particular în ceea ce priveşte
sistemul şi sistematicitatea, acest fapt nu echivalează cu renunţarea la ideea
de sistem, ci doar la un mod specific de a-l identifica cu sine. Această
afirmaţie a lui Camil Petrescu a fost interpretată de unii ca fiind o mişcare
inteligentă adoptată de acesta, pentru a putea face faţă unor eventuale acuze
de nesistematicitate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât el afirmă despre
filosofia substanţei că este, în acelaşi timp şi „totalitate a ştiinţei despre
lume” şi „ştiinţă a substanţei”158. Or, întrebarea care se impune este aceea
dacă o totalitate şi o ştiinţă a totalităţii nu presupun ele oare un sistem?
S-a spus adesea despre substanţialismul lui Camil Petrescu că nu
debutează decât prin negativităţi. Într-adevăr despărţirile filosofului român
de precursorii săi pot fi catalogate, în anumite momente ale expunerii sale,
ca fiind chiar violente. În epocă se vorbea despre „ghinionul” de a fi scris
înaintea lui Camil Petrescu. De la bun început, scriitorul-filosof se
detaşează de filosofia raţionalistă căreia îi reproşează asimilarea
neîntemeiată a raţionalului cu logicul. În acest sens, el uzitează termenul de
logicism, prin care înţelege apelul la logică acolo unde nu este cazul, sau ca
extindere a logicii la domeniul concretului istoric. Astfel, filosofiile
raţionaliste au încorsetat atât realitatea, cât şi concretul într-o schemă de
gândire falsificatoare. Ceea ce vrea Camil Petrescu să demonstreze este
faptul că realului îi lipseşte logica, sau cu alte cuvinte, realul scapă logicii
de tip clasic. Atât Kant, cât şi Hegel prin faptul ca „logicizează” realitatea,
anulează ceea ce o caracterizează în mod esenţial: concretul. Datorită
acestei inadecvări la realitate, Camil Petrescu consideră că filosofia
157
Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p.54
158
Idem, p. 54
284
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
raţionalistă tradiţională trebuie lăsată la o parte într-o filosofie a
concretului, cum se vrea a fi Doctrina substanţei.
Scrisă într-un regim al urgenţei, dar cu o documentare la zi, cu doar mici
lacune de informare, Doctrina este marcată de obsesia originalităţii. De
altfel, Camil Petrescu credea că va fi înţeles abia peste 200-500 de ani.
Aparatul categorial, excesiv de specializat şi complicat este totuşi, pe
alocuri ambiguu, imprecis. În timp ce Constantin Noica vorbeşte de
alunecarea în eseism a lucrării, Ion Ianoşi atrage atenţia asupra lecturii
dificile a tratatului, căci se vor constata „unele, deloc neglijabile,
discrepanţe între intenţii şi realizări, alunecări spre aspecte periferice,
variate digresiuni, abandonarea a câte unei probleme (eventual cu
promisiunea revenirii pentru aprofundare), nepotriviri terminologice chiar
în interiorul discursului, propuneri globale fanteziste de soluţionare a
chestiunilor sociale”159.
De obsesia unui început orice formă de sistem, fie el şi deghizat, nu
poate scăpa. Camil Petrescu este conştient de această dificultate, căci ştie că
problema începutului este hotărâtoare pentru orice filosofie şi ştiinţă, chiar
dacă acest lucru este valabil doar în vechea filosofie nesubstanţialistă. Este
vorba în acest caz de un punct arhimedic ce garantează ulterior soliditatea
oricărui sistem filosofic, întrucât toate raţionamentele, pornind de la un
început, expun pe baza lui ceea ce urmează să fie dat. Aceasta în condiţiile
în care se consideră că începutul este cunoscut, iar principiile şi definiţiile
care stau la baza expunerii „să fie de o certitudine absolută, încât restul să
vie de la sine, prin construcţii categoriale şi deducţii logice, în speţă, prin
deducţii transcendentale”160.Camil Petrescu consideră că acest
„raţionalism” expoziv a înregistrat însă prea multe insuccese pentru a mai
inspira încrederea pe care a inspirat-o de-a lungul vremii. De aceea, el se
întreabă cum e posibil ca în edificarea sistemului său filosofic să pornească
metodic, fixând axiome, sau căutând puncte de sprijin indiscutabile,
apodictice, când filosofia substanţialistă a concretului, delimitându-se de
toate celelalte tradiţii, îşi face un merit din chiar contestarea începutului, a
oricărui punct arhimedic. Camil Petrescu afirmă faptul că toate filosofiile
anterioare utilizează puncte arhimedice şi categorii din zona de
indeterminare. Acest concept apare şi la Henri Bergson, în Matière et
mémoire şi se referă la libertatea de care dispune un om în acţiunea lui, sau
mai bine zis, partea de independenţă de care dispune o fiinţă vie. Camil
Petrescu preia conceptul de la filosoful francez, însă îi dă un sens nou,
159
Ianoşi, Ion, O istorie a filosofiei româneşti, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof,
1996, p.209
160
Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p.55
285
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
extensiv. Mai întâi, indeterminarea nu mai este asociată cu organicul şi
poate defini orice sector al existenţei. Cu toate acestea, sensul zonei de
indeterminare este, în cazul lui Camil Petrescu, unul negativ. La filosoful
român, zona de indeterminare este orice moment al evoluţiei unui ciclu,
mai mult sau mai puţin îndepărtat de momentul său maxim, numit moment
apogetic, când ciclul atinge maximum de determinare calitativă şi de
esenţialitate. Indeterminarea reprezintă deci, un minus în planul
esenţialităţii, a ceea ce conferă calitatea specifică unui proces sau fenomen,
iar maximum de indeterminare este atins în punctul perigetic, opus
momentului apogetic. Astfel, el plasează începutul în zona de
indeterminare. Renunţând la punctul arhimedic, substanţialismul pleacă de
la experienţa apogetică, singura în care putem distinge esenţe, ierarhii de
esenţe şi direcţii istorice, adică semnificaţii. Ordinea nu este dată de un
început sau altul, deoarece ierarhia esenţelor ţine de o ordine pe baza căreia
ierarhia însăşi e stabilită: „Sunt esenţe mai necesare decât altele şi gradul
necesităţii îl dă ordinea”161.
În legătură cu Doctrina substanţei s-a vorbit de un primat al
ontologicului, dar s-a relevat şi preeminenţa metodei substanţiale de
cunoaştere. Din prima categorie face parte şi Vasile Dem. Zamfirescu, care
afirmă în studiul introductiv, că intenţia principală a lucrării o constituie
readucerea ontologiei în prim-planul filosofiei, după o lungă perioadă de
dominare în gândirea modernă, a gnoseologiei şi logicii. Primul capitol,
intitulat sugestiv, Ontologia concretului, unul din cele mai interesante şi
bogate în idei din întreaga lucrare, ne pune încă de la început în faţa celei
mai importante particularităţi a filosofului. În acest titlu se îmbină termenii
centrali ai filosofiei substanţialiste: punctul de vedere, adică ontologia şi
obiectul căruia îi este aplicat, concretul. Prioritatea acordată ontologicului,
conferă actualitate Doctrinei substanţei. După cum arată şi Ion Ianoşi,
tentative de redobândire a concretului au mai întreprins şi Bergson, dar
durata a rămas doar o permanentă invitaţie la concret. În concepţia lui
Camil Petrescu, Husserl a mers mai departe decât Bergson, însă şi lui i-a
lipsit criteriul substanţialităţii.
Pentru filosoful român, concretul este doar prezenţă; el este unic în sine.
Termenul de „prezenţă” este preluat de la Bergson, care în lucrarea sa,
Materie şi memorie, îl foloseşte cu sensul de existenţă. După Bergson, o
imagine poate fi fără să fie percepută, poate fi prezenţă fără să fie
reprezentată. Camil Petrescu lărgeşte conţinutul prezenţei şi consideră
prezenţă nu doar datele imediate ale conştiinţei, ci tot ceea ce înregistrează
aparatele ştiinţifice moderne.
161
Idem, p.57
286
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Din capul locului, scriitorul-filosof atrage atenţia asupra posibilităţii de
a se confunda analiza esenţelor cu analiza elementelor şi în acest sens,
trebuie să se ţină cont de pretenţiile fenomenologiei. În mod absolut,
pentru Camil Petrescu, concretul este diferit de discursiv, căci o expunere
discursivă a începutului este antinomică, ea oferindu-ne antinomia
începutului sau prima antinomie care priveşte distincţia esenţială dintre
cunoscut şi necunoscut: „Ceea ce ne este dat este o totalitate prezentă, fără
început şi fără sfârşit, deoarece poate începe oriunde, dar expresia este o
suită discursivă, care nu se poate lipsi de un început anume”162. Or,
începutul pentru Camil Petrescu este o iluzie, de aceea el îl plasează în
plină imposibilitate de determinare.
Cele trei antinomii- şi e de observat aici similitudinea cu antinomiile
kantiene, certifică inexistenţa începutului şi atunci toate sistemele de
metafizică devin superflue. Problema începutului însă, rămâne şi întrebarea
se reformulează astfel: cum începem atunci dacă nu de la un principiu cert
şi apodictic ? Răspunsul deloc convingător al lui Camil Petrescu dă dovadă
de o oarecare naivitate: „Dar dacă un început arhimedic sau un început
efectiv nu e realizabil, ne rămâne numai posibilitatea unui început
incidental şi nesemnificativ urmând ca ştiinţa să se constituie pe această
bază incertă şi să fie totuşi efectivă. Ţinem, spre deosebire de alţi autori să
precizăm de la început, acceptând şi consecinţele caracterului acestui
început”163.
B. Antinomia. Limita metodologică a oricărei metode
Obsesia fundamentală din Doctrina substanţei este aceea de a depăşi
„soluţiile dialectice” şi de a elabora o metodă de gândire care să permită
cunoaşterea adecvată a concretului dat. Camil Petrescu îşi propune astfel să
construiască o filosofie autentică a concretului, fără să facă trimiteri însă la
existenţialism.
Considerând că din perspectiva filosofiei concretului toate încercările de
a găsi o metodă s-au sfârşit printr-un eşec, Camil Petrescu subliniază
necesitatea modificării poziţiei faţă de conceptul însuşi al metodei. El
susţine că orice metodă cuprinde şi poartă cu sine antinomia, motiv pentru
care problema metodei, specifică timpurilor moderne, constituie în acelaşi
timp şi un motiv de progres şi un motiv de regres pentru gândirea
filosofică. În spatele acestui viciu se află postulatul actului, formulat astfel:
162
Idem, p. 59
163
Idem, p. 64
287
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
„nici un act nu poate fi act pentru el însuşi”164. Această afirmaţie se reduce
la a spune că nici un act nu se poate întoarce, în mod absolut, asupra lui
însuşi, adică după exemplele folosite de autor: mâna nu se poate cuprinde
pe ea însăşi, omul nu se poate privi din afară de el, sau nu poate alerga după
el însuşi. Postulatul actului sugerează că nu avem nici o şansă să aflăm
ceva, supunând unei cercetări metodice, însuşi actul cercetării metodice. În
prefaţa celui de-al doilea capitol al Doctrinei substanţei, Anton Dumitriu îi
dă dreptate lui Camil Petrescu în ceea ce priveşte existenţa aporiei în
problema generală a metodei. Căci, „într-adevăr, dacă orice cercetare
trebuie să se facă conform unei metode, nu poate fi efectuată în mod real,
fiindcă atunci metoda s-ar justifica prin ea însăşi, ceea ce nu înseamnă nici
o justificare”165. În aceste condiţii, Camil Petrescu consideră că cea mai
bună metodă de a expune o metodă este aceea implicată în postulatul
actului şi care ne impune să ne mulţumim să cunoaştem structura metodei,
într-un mod indirect, prin intermediul obiectelor care au luat naştere prin
aplicarea ei. În acest fel, justificarea este înlocuită prin descriere, căci
metoda nu se poate cerceta pe sine ca metodă, nu-şi poate fi sieşi metodă.
Aceasta este, de altfel şi singura posibilitate prin care antinomia poate fi
evitată în conţinutul ei, devenind utilă prin consecinţele sale. Postulatul
actului ruinează deci, filosofiile întemeiate pe cunoaşterea imediată a
actelor şi a formelor pure, adică filosofia carteziană, kantianismul, dar şi
intuiţionismul bergsonian. Astfel, ideea de metodă este reconsiderată, iar
viziunea tradiţională este lovită de postulatul actului şi plasată în zona de
indeterminare.
Modalitatea de existenţă a unei metode filosofice este în funcţie de mai
multe întrebări, pe care Camil Petrescu le reduce la trei: „Cum e cu putinţă
cunoaşterea? Care e valoarea cunoaşterii? Şi, în subsidiar numai, care e cea
mai bună metodă pentru a cunoaşte?”166. Astfel, lucrurile se complică
întrucât, pe lângă dificultăţile inerente oricărui sistem, metoda se dovedeşte
nu ajutătoare, ci ca un mod de îngreunare a situaţiei. Dificultatea se
transpune într-una tot atât de mare, legată de problema începutului,
conform căruia punctul arhimedic este o eroare de procedeu. Camil
Petrescu se întreabă cum să putem începe metodic, fixând axiome sau
căutând puncte de sprijin indiscutabile, când, rupând cu toată tradiţia,
filosofia substanţialistă a concretului, pe care el o propune, are ca scop
contestarea oricărui punct arhimedic.
164
Idem, p.199
165
Dumitriu, Anton, „Reintegrarea esenţelor în concret”, în Manuscriptum, nr. 1/1984, p. 73
166
Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p.111
288
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Descartes, în încercarea de a găsi un punct arhimedic pe care să-şi
clădească întregul sistem, ajunge, spune Camil Petrescu, la o pseudo-
soluţie de tipul „Cogito, ergo sum!”. Orice metodă, consideră Descartes,
caută o regulă în funcţie de care să se ghideze judecata, pentru a putea afla
cunoştinţe certe. Problema care se ridică, în acest moment, este aceea dacă
existenţa lor e dată în mod apodictic. La o astfel de întrebare Camil
Petrescu dă un răspuns negativ. În concepţia sa, cunoştinţe certe în afară de
cele pe care le aflăm în intuiţie şi-n transferuri de intuiţie, nu există. Aceste
cunoştinţe certe sunt date în intuiţii substanţializate. Realizările gândirii
dialectice nu sunt considerate, de către Camil Petrescu, a fi cunoştinţe; deşi
sunt certe, ele nu sunt cunoştinţe adevărate, ci reprezintă doar judecăţi
analitice.
Pentru filosoful român esenţele sunt certe şi absolute, dar ele nu trebuie
confundate cu semnificaţiile, acestea reprezentând cunoaşterea însăşi.
Esenţa concretă aparţine substanţialismului, dar esenţa concretă simplă este
un dat fără să fie şi o cunoştinţă. În aceste condiţii se impune să aflăm
semnificaţia esenţei concrete, căci lipsită de semnificaţie, aceasta e doar dat
esenţial şi atât. Iar datul ca fapt nu dă esenţa cunoaşterii. Spre exemplu, nu
colecţionarea de fapte constituie esenţa ştiinţei, ci desluşirea semnificaţiilor
indefinite. În substanţialismul său Camil Petrescu operează o distincţie între
esenţe, considerate certe şi absolute ca dat şi semnificaţiile acestor esenţe
care ne pot oferi cunoştinţele. Astfel, finalitatea este reprezentată de
cunoaşterea semnificaţiilor concrete, căci „contribuţia esenţelor nu va
reprezenta nimic în procesul cunoaşterii concretului, care e o cunoaştere
substanţială a semnificaţiilor”167. Datul ne este oferit într-o intuiţie
esenţială, iar această intuiţie este absolută. Substanţialismul consideră că
aceste esenţe nu sunt greu de cunoscut, dacă se exceptează însăşi
cunoaşterea, deoarece ele sunt date în mod absolut în intuiţii esenţiale. Ceea
ce este într-adevăr dificil de cunoscut începe o dată cu căutarea
semnificaţiei esenţelor.
De asemenea, Camil Petrescu mai ia în considerare şi poziţia lui Kant,
despre care afirmă că a început prin a combate „entităţile” în genere, însă el
ia ca bază pentru construcţia sa raţiunea, pe care o socoteşte ca o entitate de
la sine înţeleasă.
Ceea ce doreşte filosoful român nu este neapărat o critică a sistemelor
anterioare lui, ci doar să arate faptul că pornirea sistematică de la puncte
iniţiale considerate solide, este o sistematică iluzorie, şubredă şi că nu
constituie o metodă de dorit. Aceleaşi obiecţii le aduce el şi lui Bergson şi
lui Husserl. Intuiţionismul bergsonian ar putea să reveleze concretul, dar în
167
Idem, p. 114
289
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
acest caz filosofia suferă o indeterminare datorită postulatului actului, căci
intuiţia nu se poate intui pe sine. Din această cauză, Bergson nu va reuşi să
modifice realitatea în sensul duratei, deoarece ambele pierd trecutul, pe
care-l izolează la marginea istoriei şi nu câştigă realitatea decât ca pe un
prezent; un prezent, e adevărat de o mare complexitate, însă aceasta nu are
capacitatea de a transforma prezentul în prezenţă. La Bergson intuiţia are
puteri nebănuite, însă numai în ceea ce priveşte subiectul.
Abia Husserl reuşeşte să depăşească dificultăţile bergsonismului prin a
sa teorie a esenţelor, prin intermediul căreia izbuteşte să construiască o
structură a concretului. Întemeietorul fenomenologiei şi-a elaborat sistemul
ca pe o consecinţă a nemulţumirii sale pentru faptul că gândirea modernă
s-a îndepărtat de realitate, de lucruri. Fenomenologia sa reprezintă
„tentativa da a căuta esenţele, aşadar ce este fiecare întruchipare a lumii în
ea însăşi”168. De aici şi afirmaţia filosofului german că trebuie să ne
reîntoarcem la lucruri. Această reîntoarcere are ca scop descoperirea esenţei
în lucruri, astfel încât fenomenologia se poate defini ca intuiţie sau viziune
a esenţelor. Esenţa ar fi ceva în care lucrul însuşi îmi este revelat într-o
donaţie originară. Însă toate aceste esenţe se regăsesc într-o sferă ideală şi
prin aceasta Husserl s-a îndepărtat de punctul iniţial de pornire şi anume să
dea o bază obiectivă concepţiei sale.
În teza sa de doctorat Modalitatea estetică a teatrului, Camil Petrescu a
reuşit o admirabilă aplicaţie a fenomenologiei, prin descrierea sistematică a
conceptului de „reprezentaţie dramatică”. El a încercat să afle ce este în
sinea ei o reprezentaţie dramatică. De aici şi utilizarea termenului de
„quidditate”. În această lucrare a urmărit istoric esenţa teatrului, însă
recunoaşte că nu a găsit un concept valabil formulat care să traducă această
esenţă. Scriitorul-filosof şi-a conceput lucrarea în patru părţi: prima despre
descrierea structurală şi clasificativă a spectacolelor, despre funcţia
conceptului de valoare artistică în teatru, Camil Petrescu pledând pentru
trăirea intensă şi interpretarea subtilă care necesită înţelegerea textului; a
doua despre însuşi procesul creaţiei scenice, urmând ca apoi să propună o
tehnică scenică şi să vorbească despre implicaţiile sociale şi culturale ale
spectacolului. Însă la sfârşitul lucrării, va mărturisi că nu se poate obţine
de-a dreptul esenţa căutată, căci înainte de a analiza cum anume apare ceva,
trebuie spus ce anume apare. Dar, pentru acest demers, nu există încă un
concept adecvat. Camil Petrescu este aşadar „pe deplin conştient de carenţa
fenomenologiei şi de alunecare ei în posibilul gol”169. De aceea în
168
Noica, Constantin, „Introducere la Doctrina substanţei”, în Manuscriptum, 3/1983, p.69
169
Idem, p. 69
290
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
încercarea lui de a se apropia de esenţă, filosoful român va ajunge la
conceptul de substanţă
În aceste condiţii se ridică următoarea problemă: este posibilă metoda?
Şi dacă da, în ce sens? Mai întâi ce vrea o metodă? Realizând dificultatea
situaţiei, Camil Petrescu şi-a propus să găsească o metodă filosofică ce nu
se îndepărtează de lucruri, ci se menţine în permanentă legătură cu ele.
C. Esenţa metodei substanţialiste. Reintegrarea esenţelor în concret
Pentru elaborarea sistemului său filosofic, Camil Petrescu a depus un
efort de o adâncă semnificaţie şi anume acela de a întregi cunoaşterea
esenţelor cu cea a semnificaţiilor. În locul unor viziuni abstracte, care
consacrau în cunoaştere universalitatea şi necesitatea apriorică, metoda
substanţialistă a lui Camil Petrescu acordă întâietate gândirii concrete,
gândire care se conduce după criteriile adecvării şi ale substanţialităţii.
Întrucât singură gândirea concretă bazată pe intuiţia substanţialistă, este
adevărată şi adecvată şi cum întreaga realitate se desfăşoară într-o istorie,
fără să aibă un punct fix, rezultă că şi cunoaşterea realităţii concrete nu
poate avea puncte fixe. Prin urmare, după Camil Petrescu, o metodă
fundamentată pe reguli fixe, care să ne ofere criterii permanente şi
definitive ale adevărului, nu poate fi acceptată.
Evoluţia lumii şi a cunoaşterii este concepută de către filosoful român în
cicluri şi poate fi reprezentată de o curbă cu un moment apogetic,
momentul în care evoluţia unui ciclu a ajuns la maximă maturitate,
esenţialitate şi realitate. Momentul apogetic oferă maximum de şanse
cunoaşterii umane; cu excepţia sa, totul se află situat în zona de
indeterminare. Camil Petrescu va mai lua în considerare şi experienţa, însă
nici aceasta nu are un sens explicativ, întrucât nu ne oferă decât premisele
cunoaşterii, constituind astfel numai o verificarea acesteia.
În aceste condiţii, atenţia lui Camil Petrescu rămâne focalizată asupra
intuiţiei. Întrucât intuiţionismul bergsonian este lovit de postulatul actului,
filosoful român acordă mai multă credibilitate fenomenologiei lui Husserl,
care prin teoria esenţelor, aduce un început de structură concretului. Însă şi
acesta, prin faptul că plasează esenţele într-o regiune ideală, pierde
concretul. Implicit nu sesizează semnificaţiile pentru că esenţele sunt
purtătoare de semnificaţii. Ceea ce-i reproşează Camil Petrescu lui Husserl,
este faptul că nu poate explica ordinea istorică. Filosoful român crede că
istoria nu este un haos de esenţe suprapuse indefinit şi fără nici un criteriu,
după capriciile spontane ale conştiinţei. Cu toate acestea şi în volumul Teze
şi antiteze, Camil Petrescu reafirmă apropierea sa de filosofia
291
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
fenomenologică şi crede că propria sa poziţie este cuprinsă în doi termeni,
ce l-au preocupat vreme îndelungată, „substanţialismul” şi „autenticitatea”,
termeni ce fac efectiv parte din structura sistematizării pe care şi-a propus-
o. Filosoful român numeşte substanţialitate ceea ce Husserl numeşte când
„die Objectivitat der Gegenstandlichkeiten”, când „Idealitat”, când
„Wesenheit”170. Iar în ceea ce priveşte termenul de autenticitate, pe acesta îl
păstrează mai departe, căci îl scuteşte de a-l folosi pe acel de
„Wesensschau”, prea adesea contestat, după Camil Petrescu. Autentic i se
pare filosoful român „tot ce e omogen şi solidar structural (chiar când
acesta e mai mult decât suma părţilor) pornind de la parte, fireşte cu
posibilitatea de a deduce într-o operaţie inversă partea din întreg”171.
Pe urmele lui Bergson şi ale lui Husserl, Camil Petrescu consideră că nu
putem cunoaşte nimic absolut, decât răsfrângându-ne în noi înşine, decât
întorcând privirea asupra propriului nostru conţinut sufletesc. În timp ce
Bergson crede că cunoaşterea absolută, metafizică este posibilă, ea fiind de
natură psihologică, Husserl afirmă că pentru a fi siguri de ceea ce
cunoaştem, trebuie să facem abstracţie de existenţa lumii exterioare, să o
punem între paranteze. Instrumentul acestei reducţii fenomenologice
(epoché) este tot intuiţia (Wesensschau), care singură ne poate ajuta să
cunoaştem esenţele. Caracteristica metodei fenomenologice nu este
renunţarea la sistem, ci faptul de a nu porni de la el. Cu alte cuvinte,
metoda fenomenologică încearcă să surprindă fenomenele în momentul lor
esenţial; ea nu procedează prin inducţie sau prin deducţie, ci prin intuiţie.
Concretul substanţialist de care vorbeşte Camil Petrescu este tot unul de
esenţă. Lumea este populată de esenţe, ca şi la Husserl, iar esenţele sunt
prezente noosic, însă lipsite de semnificaţie. Abia semnificaţia marchează
începutul ştiinţei şi al geniului uman, ea fiind autenticul act de ştiinţă prin
care esenţa este adecvată în mod semnificativ. Esenţa pentru a deveni
concretă trebuie semnificată, integrată şi adecvată. Acest procedeu prin care
esenţa este inscripţionată substanţial Camil Petrescu îl numeşte
„reintegrarea esenţelor în necesitatea concretului”. Prin reintegrare filosoful
român înţelege „identificarea semnificaţiilor într-o dimensiune a necesităţii,
care merge până la capătul istoriei”172. Avem deci concretul, esenţa lui,
semnificaţia esenţei şi substanţa. Substanţa în actul ei reconstitutiv,
anulează prin semnificare esenţa şi îşi redevine concretă, substanţializându-
se astfel mai profund. Şi această integrarea a esenţei în concret constituie,
de fapt, o reintegrare. Am putea spune că substanţa foloseşte esenţa ca pe
170
Petrescu, Camil, Teze şi antiteze, p.9
171
Petrescu, Camil, p.8
172
Petrecu, Camil, Doctrina substanţei, p. 133
292
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
un mijloc, ea fiindu-şi sieşi scop. Din acest considerent, în cazul unei
analize riguroase, nu se poate opera nici o distincţie, cel puţin de natură,
între substanţă şi concret.
Fundamentul metodei substanţialiste îl găsim deci în esenţă şi în
semnificaţia ei, în analiza acestei structuri de semnificare. Esenţa este
înţeleasă ca esenţă a lucrurilor şi prin intermediul ei, lucrurile devin
inteligibile. Orientarea esenţelor poate fi considerată ca un domeniu de
originalitate în substanţialism, iar faptul că substanţa însăşi este principiul
istoriei implică aşezarea metodei sub condiţia istorică, valorând atât cât
poate împrumuta ca valoare din evidenţa istorică. De asemenea şi despre
realitate nu se pot emite judecăţi decât sub condiţie istorică. Esenţele
concrete nu sunt fragmente statice, ci sunt indefinit mobile şi dinamice
organizându-se după anumite direcţii structurale şi către anumiţi poli
structurali.
Aflăm în metoda substanţialistă, metodă pe care Camil Petrescu a dorit-
o extrem de riguroasă, trei imperative şi anume: imperativul semnificaţiei,
imperativul tendinţei transcendentale şi cel al organicităţii sau al
plenitudinii. Primul dintre ele, imperativul semnificaţiei, impune o întreagă
serie de puncte de orientare, scopul său fiind acela de a înlătura orice
confuzie. Esenţele sunt absolute, iar raţionalitatea lor ne dă realitatea
absolută. Acest absolut exprimă esenţa unui dat şi este semnificat
substanţial: „Ceea ce este dat în esenţă este dat în mod absolut şi nici o
interpretare viitoare, nici o integrare viitoare, nici o relativizare nu mai pot
schimba acest absolut”173. Dificultatea constă în a face distincţie între
realitatea dată în mod absolut în esenţe şi simpla interferenţă de interpretări,
adică între absolutul esenţelor şi relativitatea semnificaţiilor. În timp ce
semnificaţia fiind pusă sub condiţie istorică, se poate modifica, absolutul
esenţelor nu se modifică niciodată, căci ceea ce este dat în esenţă în mod
absolut este dat definitiv, iar modificarea semnificaţiei nu afectează
absolutul esenţei ca dat. Filosoful român a insistat asupra acestui imperativ
al semnificaţiei conştient fiind de uşurinţa cu care se poate ajunge la erori
de interpretare.
Al doilea imperativ constitutiv al metodei substanţialiste este acela al
direcţiei autentice, sau al tendinţei transcendentale. El este orientat noosic
şi decide asupra valorii oricărui succes ştiinţific. Prin acest imperativ,
Camil Petrescu anulează tendinţele pragmatismului, căci o teorie ştiinţifică
nu poate fi valabilă doar dacă oferă satisfacţie. Conform adepţilor
pragmatismului, ideile şi noţiunile sunt simple credinţe care ne-ar călăuzi în
acţiune, iar sensul ideii se reduce la consecinţele ei practice. Filosoful
173
Idem, p.136
293
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
român consideră că adevărul nu poate fi un eveniment care se produce în
privinţa unei idei; adevărul ori este el însuşi, ori nu mai este deloc. Astfel,
poziţia substanţialismului este că o insatisfacţie nu anulează teoria
substanţialistă, după cum numeroase cazuri de succes nu o satisfac în mod
definitiv. În aceste condiţii, substanţialismul se constituie mai mult ca o
căutare, decât ca o soluţie. Metoda substanţialistă ne apare acum ca o
„indefinită adecvare în intuiţii substanţiale, la ceva dat în afară de ea, dar,
în acelaşi timp şi în ea însăşi şi care-i constituie criteriul” 174. Tendinţa
transcendentală are ca scop menţinerea direcţiei autentice ca fiind direcţia
substanţială, sau orientarea substanţială. Posibilitatea orientării stă în
primul imperativ, în separarea datelor absolute de cele semnificative, căci
tendinţa universală, nu numai a oamenilor în genere, dar şi a oamenilor de
ştiinţă, este aceea de a prelungi datele esenţiale absolute în sensuri care,
deşi par prelungiri indicate, se dovedesc a fi uneori iluzorii, dialectice175.
Or, tocmai acest lucru doreşte Camil Petrescu să-l înlăture, nu pentru a
păstra metoda, ci pentru a revela adevărul şi de a-l transforma din simplă
cunoştinţă în cunoştinţă certă.
Al treilea imperativ al metodei se referă la realitatea istorică în
plenitudinea sau organicitatea ei. Analiza care se impune nu are ca obiect
fragmentul, ci dinamica esenţelor. Esenţele sunt acte dinamice, sunt acte de
articulare ale noosului şi ale spontaneităţii biologice.
Esenţa metodei substanţialiste şi buna ei funcţionare prin respectarea
imperativelor are în vedere certitudinea substanţialistă, sau certitudinea
datului, a concretului. Ea constă în acceptarea intuiţiei esenţelor, în faptul
că esenţa îşi capătă semnificaţia din raportul ei cu concretul, prin
intermediul gândirii concrete şi în adecvarea sau prelungirea semnificaţiilor
esenţelor. Metoda propusă de Camil Petrescu poate fi înţeleasă ca un fel de
capacitate de a vedea sensibil, iar acestui sensibil autenticitatea şi
substanţialul îi sunt moduri de existenţă. Referindu-se la punctul de vedere
camilpetrescian, Constantin Noica crede că viziunea scriitorului-filosof ţine
sau cade în măsura în care, solidară fiind pentru o clipă cu fenomenologia,
reuşeşte să devină autonomă faţă de ea.
174
Idem, p. 137
175
Camil Petrescu utilizează termenul „dialectic” într-un sens peiorativ, deşi nu precizează
acest lucru. Valorizarea negativă a termenului nu are în vedere atât o logică a aparenţelor,
sau o eroare logică, cât mai ales acel tip de gândire dezinteresată de realitate, căreia îi
impune legile sale. Prin dialectică filosoful vizează logicismul, căruia îi opune gândirea
concretă a cărei raţionalitate este dată de realitatea însăşi.
294
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
3. Teoria şi problematica cunoaşterii
În Doctrina substanţei, Camil Petrescu rezervă un important număr de
pagini, dedicat problematicii cunoaşterii, aceasta cu atât mai mult cu cât
„problema fundamentală a filosofiei a devenit, în timpurile moderne, de pe
planul cauzei prime, a ideii logice şi a sufletului, problema cunoaşterii”176.
Filosoful român vrea să dea cunoaşterii o semnificaţie istorică, momentele
cunoaşterii nefiind decât momente ale devenirii istorice. În acest sens, o
cunoaştere totală, consideră Camil Petrescu, nu ar putea exista decât la
sfârşitul istoriei.
În expunerea ideilor sale, filosoful român va porni de la necesitatea
unui nou examen, necesitate care constituie tot o consecinţă a metodei pe
care o propune. În mod firesc, el se referă mai întâi, la concepţia lui Kant
despre cunoaştere şi surprinde caracterul ei radical, precizând textual că
răsturnarea cea mai completă a produs-o filosoful german, întrucât a supus
unui „tribunal critic” atât facultatea de cunoaştere, cât şi raţiunea, pentru a
vedea cum e cu putinţă cunoaşterea. Este vorba aici de a afla condiţia
posibilităţii ştiinţei însăşi şi abia apoi se încearcă un răspuns la întrebarea
dacă există posibilitatea unei metafizici ştiinţifice. La Kant, limita
cunoaşterii este impusă de limita raţiunii, însă această limită situată între
fenomen şi noumen, este atât de îndepărtată, apreciază Camil Petrescu,
încât cercetarea ştiinţifică progresează practic nelimitat. Critica lui Kant n-a
împiedicat, cu alte cuvinte, ştiinţa, nici cea a lumii externe, nici cea a eului
intern. Ba mai mult, consideră filosoful român, rezultatul examenului
kantian a reprezentat o hotărâtă limitare a posibilităţilor cunoaşterii la
domeniul fenomenelor, cu excluderea lucrului în sine, transcendent.
Această limitare a fost acceptată de filosofie, căci, deşi limitată,
cunoaşterea a fost consolidată, în special a apărut consolidată cunoaşterea
fenomenelor din cadrul istoric.
Interogaţia lui Kant despre cum e cu putinţă cunoaşterea, devine la
Camil Petrescu: „ dacă şi aşa limitată la istorie, cunoaşterea e într-adevăr
posibilă şi cum posibilă?” 177. Critica pe care o aduce filosoful
substanţialist lui Kant, este aceea de a nu fi analizat suficient problemele
conştiinţei, lumea interioară a subiectului cunoscător, ci doar le-a enunţat: „
Problemele conştiinţei sunt atât de nelămurite la Kant, încât câştigul critic
care fusese atât de definitiv pentru lumea externă, n-a mai fost un câştig
critic, ci dimpotrivă”178. De remarcat este încă afirmaţia lui Camil Petrescu
176
Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p.189
177
Idem, p. 189
178
Idem, p. 190
295
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
potrivit căreia psihologia cunoaşterii care a urmat filosofiei kantiene se
datorează în bună parte lui Kant, deoarece gândirea şi operaţiile ei i s-au
părut filosofului german fenomene care puteau constitui obiecte ale
cunoaşterii.
În concepţia filosofului român, criticismul nu se plasează în experienţa
apogetică, în interiorul căreia este surprins momentul de maximă realitate şi
esenţialitate, astfel încât cuplul sensibilitate – intelect este analizat în
experienţa perigetică. De fapt, sensibilitatea şi intelectul sunt materia şi
forma cunoaşterii, iar Camil Petrescu reproşează criticismului renunţarea de
a face inteligibile categoriile, altfel decât prin definirea lor în raport cu
diversul sensibil. Filosoful substanţialist îşi expune poziţia pornind de la
afirmaţia lui Kant: „Gândirea este acţiunea de raporta o intuiţia dată la un
obiect. Dacă natura acestei intuiţii nu e dată în nici un fel, obiectul e numai
transcendental şi conceptul intelectului nu are altă folosire decât una
transcendentală, adică el nu exprimă decât unitatea gândirii unui discurs în
genere”179. Prin urmare, conceptele fără intuiţii sunt goale, iar celălalt
comandament metodologic kantian, potrivit căruia intuiţiile fără concepte
sunt oarbe, nu interesează substanţialismul.
Camil Petrescu mai vorbeşte de încă o contradicţie în care cade
filosoful german. Cunoştinţele independente de experienţă şi de orice
impresii senzoriale sunt numite de Kant, cunoştinţe a priori, spre deosebire
de cele provenite din experienţă pe care le numeşte a posteriori. Indiciile
care ne permit să distingem cunoştinţele a priori de cele a posteriori sunt
universalitatea şi necesitatea celor dintâi. Pe de o parte, experienţa ne arată
doar cum este ceva şi aceasta nu înseamnă că lucrurile nu pot fi altfel, iar
pe de altă parte, faptul că procedează inductiv, îi permite să obţină doar un
universal incert, provizoriu, care poate fi oricând contrazis de viitor:
„Necesitatea şi universalitatea strictă sunt deci criterii sigure ale unei
cunoştinţe a priori şi sunt inseparabil unite între ele”180. Altfel spus,
proclamând necesitatea şi universalitatea drept condiţii a priori ale
cunoaşterii, Kant face o trimitere la fenomene tocmai pentru a o realiza. În
consecinţă, crede Camil Petrescu, filosoful german face o trimitere la
cunoaşterea empirică lipsită tocmai de necesitate şi universalitate. În acest
caz însă, filosoful substanţialist greşeşte întrucât Kant subliniază
necesitatea colaborării dintre sensibilitate şi intelect. Iar dacă intelectul
trimite la fenomen, nu importă că acesta este lipsit de necesitate şi
universalitate; ceea ce contează este faptul că prin aplicarea categoriilor
179
Kant, Immanuel, Critica raţiunii pure, traducere de Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc,
Bucureşti, Editura IRI,1994, p. 244
180
Idem, p.52
296
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
fenomenul capătă rol de cunoştinţă, iar această cunoştinţă îşi primeşte
automat de la categorii caracterul transcendental. Acesta este deci motivul
pentru care filosoful german insistă asupra faptului că intuiţiile sensibilităţii
au o idealitate transcendentală însoţită de o realitate empirică. La rândul
său, filosoful român pledează, în demersul său, cu argumente substanţialiste
pentru consolidarea cunoaşterii dobândite asupra ei însăşi, iar această
consolidare nu se poate realiza decât prin reducerea considerabilă a
câmpului concret al cunoaşterii.
A. Postulatul actului şi sensul cunoaşterii
Conform opiniei lui Camil Petrescu, orice metodă cuprinde şi poartă
cu sine antinomia, în spatele căreia se află postulatul actului, formulat în
acest fel: „Nici un act nu poate fi act imediat pentru el însuşi”181. Această
definiţie este echivalentă cu afirmaţia: „cunoaşterea nu se poate cunoaşte
nemijlocit pe sine însăşi”182, ceea ce înseamnă, în limbaj camilpetrescian,
că în actul cunoaşterii nu există prezenţe de esenţe. Postulatul actului, din
care decurge şi acela al metodei, este deci unul esenţial antinomic şi el va
influenţa într-un mod categoric posibilitatea şi desfăşurarea cunoaşterii.
Acest postulat, care este de o evidenţă absolută, are o importanţă
fundamentală deoarece de la el urmează refacerea integrală a ştiinţei
moderne. El este dat în mod universal şi necesar, în sensul că nu i se poate
gândi nici un contrariu. Postulatul este dublu structurat: fizic şi extern mai
întâi, căci „mâna nu se poate cuprinde pe sine”, „omul nu poate alerga după
el însuşi” şi aşa mai departe. De asemenea, postulatul este aplicat şi intern,
căci, dacă ar fi numai fizic şi extern nu ar implica şi următoarele adevăruri
absolute, în ordinea realităţii zise exterioare: gândirea nu se poate gândi pe
sine, intuiţia nu se poate intui pe sine, memoria nu se poate aminti pe sine,
ceea ce revine la afirmaţia de o semnificaţie fundamentală pentru toată
filosofia şi anume, cunoaşterea nu se poate cunoaşte nemijlocit pe ea însăşi.
Urmările postulatului actului în domeniul cunoaşterii ruinează toate
filosofiile întemeiate pe cunoaşterea imediată a actelor şi formelor pure,
adică filosofia raţiunii pure, a eului pur şi a intuiţiei pure în sens
bergsonian.
Camil Petrescu crede că prin intermediul acestui postulat ne putem
explica şi cauza antinomiilor, în genere, căci toată cunoaşterea stă sub
semnul antinomiei şi nu numai câteva date, după cum socotea Kant.
181
Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p.199
182
Idem, p. 200
297
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Filosoful român atrage atenţia asupra acestei imposibilităţi absolute, că
reprezintă o simpla limitare a cunoaşterii şi că nu trebuie confundată cu
limitarea prin indeterminare care cade sub condiţia istorică. Aşadar, cea
dintâi limitare este una transcendentală, iar cea din urmă este una istorică.
Camil Petrescu este convins că dacă ştiinţa va renunţa la ceea ce e
iluzoriu accesibil, ea se va consolida aşa cum s-a consolidat, în parte şi de
pe urma criteriilor anterioare. Dar dacă într-adevăr cunoaşterea imediată a
cunoaşterii este o iluzie, nu e mai puţin adevărat că rămân posibilităţile
mediate de cunoaştere. Iar aceste posibilităţi bine determinate, „sunt oricum
mai preţioase decât falsele demersuri şi câştigurile aparente şi instabile”183.
O teorie a cunoaşterii trebuie să fie însoţită de metodă şi prin intermediul ei
să analizeze structura. Indicaţia structurii, spune filosoful român, o oferă tot
metoda, dat fiind postulatul actului, care nu îngăduie ca o metodă să se
definească singură, sau cunoaşterea să se cunoască pe ea însăşi. Bineînţeles,
este vorba aici de o cunoaştere indirectă a structurilor metodei, prin
cercetarea rezultatelor comportării ei, cu alte cuvinte, prin tot ce a luat
naştere după ce metoda a fost aplicată. Camil Petrescu crede că
valabilitatea cunoaşterii este în funcţie de anumite zone, iar determinarea
acestor zone va dezvălui structura metodei şi a ştiinţei viitoare, care este în
opinia filosofului, ştiinţa şi metoda substanţialistă.
După ce a supus analizei formula antinomică a oricărui act care se
întoarce asupra lui însuşi, filosoful substanţialist a ajuns la concluzia că nu
e posibil să cunoaştem propriu-zis actul cunoaşterii. Aşadar, nu vom putea
cunoaşte niciodată în mod imediat structura cunoaşterii. Dar că această
cunoaştere există, este un fapt cert, deoarece noi cunoaştem un număr
indeterminabil de lucruri, avem rezultatele cunoaşterii, dar cunoaşterea ca
absolut însuşi ne scapă. De vreme ce o cunoaştere directă nu e accesibilă,
aceasta nu atrage după sine faptul că nu putem intra în posesia altui tip de
cunoaştere, una mijlocită, „ aşa cum ochiul care nu se vede pe el însuşi, se
poate vedea în oglindă, ori mai puţin chiar, mâna care, cu oarecare exerciţiu
îşi poate prinde braţul la umăr, sau cazul individului, care nu se poate privi
din afară în întregime, dar totuşi, se poate vedea în parte”184.
Camil Petrescu încearcă apoi să vadă, în funcţie de indicaţiile metodei
substanţialiste în privinţa cunoaşterii procesului de cunoaştere, ce folos îi
poate aduce experienţa apogetică în demersul său. El subliniază încă din
capul locului, că nu are pretenţia să dea o analiză suficientă a experienţei,
căci există o zonă de indeterminare în jurul ei, însă chiar şi aşa, analiza pe
care vrea să o întreprindă, nu e lipsită de sugestii de explicaţie. Filosoful
183
Idem, p.201
184
Idem, p.202
298
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
afirmă că în urma experienţei apare concretul şi se foloseşte, pentru
exemplificare, de experienţa apogetică a descoperirii Americii, prezentată
în 174 de momente. Orice experienţă de tip apogetic implică funcţionarea a
doi poli în structura concretului, fiecare pol fiind exprimat prin quidditatea
lui. În cuprinsul acestei experienţe ce conţine o succesiune indefinită de
interacţii, putem deosebi ca existând substanţial două axe. Prima este axa
pol cunoscător-realitate necesară, iar a doua este axa subiect-obiect. În timp
ce prima axă este dată în mod absolut şi nu îngăduie nici o depăşire a
cantităţii de existenţă (realitate necesară), a doua axă este variabilă. După
exemplul oferit de autor, dacă realitatea existenţei (atunci când cei doi poli
se află într-o prezenţă faţă în faţă) este America, în cazul relaţiei subiect-
obiect variabilitatea e dată de faptul că subiectul putea fi oricare alt om în
locul lui Columb, după cum obiectul este la fel de variabil. Polul
cunoscător nu putea fi prezent în faţa realităţii necesare fără un transport al
subiectului acolo, pe când, subiectul putea lua cunoştinţă de America fără
să fi fost acolo, după cum este cazul celor mai mulţi oameni. Relaţia
subiect-obiect nu este dată în mod absolut decât prin succesiune şi sub
condiţie istorică, ceea ce înseamnă că după dispariţia fizică a subiectului,
realitatea necesară nu dispare, lucru din care decurge caracterul absolut al
primei axe.
B. Polii cunoaşterii: polul noosic şi polul realităţii necesare
Experienţa apogetică a cunoaşterii implică anumiţi poli în structura
concretului, iar filosoful substanţialist îşi propune să arate, rând pe rând,
quidditatea fiecăruia dintre aceşti poli. El afirmă că ceea ce este dat prin
polul noosic, este un dat absolut şi că existenţa absolută astfel rezultată, are
un titlu noosic cu care este dată. Acestei realităţi absolute i se opune
categoria individuaţiei185, din care se pot deduce toate formele cunoaşterii,
cum ar fi de pildă: necesitatea abstracţiei, relaţia eului cu întregul, unitatea,
refacerea totului din părţi. Reprezentarea lumii date constituie un act de
prezenţă absolută şi indiferent de forma intermediară pe care o preia această
reprezentare, este sigur că atât cât este reprezentat este real. În momentul în
care reprezentarea în prezenţă stă sub condiţia necesităţii, prezenţa este una
185
„individuaţia” este un termen care revine destul de des în opere filosofului român, fără ca
acesta să-i precizeze sensul. În accepţiunea consacrată, individuaţia desemnează
particularizarea generalului în indivizi, în fiinţe singulare. Camil Petrescu nu foloseşte
termenul în sensul scolastic de corporalizare a ideii, ci în sensul de totalitate mai mult sau
mai puţin definită şi stabilită.
299
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
substanţială şi nu simpla prezenţă în reprezentare, după cum procedează
idealismele.
În ceea ce priveşte schimbarea caracterului cunoaşterii prin renunţarea
la certitudinea apodictică şi acceptarea certitudinii substanţiale, Camil
Petrescu propune un criteriu îndrăzneţ a cărui valabilitate însă, nu a fost
confirmată ulterior. Aceasta în ciuda eforturilor de a ne asigura că
„certitudinea substanţială e învecinată şi sprijinită pe certitudinea dată în
evidenţa intuiţiilor esenţiale din vederea noosică” 186. Intuiţia esenţelor
ocupă un loc central în fenomenologia husserliană şi desemnează
surprinderea nemijlocită a esenţelor. În secţiunea întâi din Ideen,187
dedicată esenţelor şi cunoaşterii acestora, Husserl afirmă că esenţa poate fi
surprinsă pornind de la o intuire a individualului, a existenţei, dar şi de la o
intuire a unor produse ale fanteziei, imaginaţiei, fără a exista riscul
inadecvării, căci, punerea şi surprinderea intuitivă a esenţei nu presupune în
nici un fel punerea vreunei existenţe individuale. În expunerea sistemului
său, Camil Petrescu preia conceptul de intuiţie a esenţelor de la Husserl şi
consideră că asemenea oricărui alt obiect, esenţele sunt „văzute”. El redă
sensul originar al verbului elen „noein” şi vorbeşte despre o vedere noosică.
Acest tip de vedere este frecvent abordată în contextul sintagmei „vedere
noosică interioară” şi semnifică tocmai privirea aruncată de noos asupra
conştiiţei individului. Totuşi, trebuie precizat faptul că filosoful român
omite să dea o definiţie riguroasă a ceea ce el numeşte „noos’. Ba mai mult,
el utilizează termenul în contexte diferite, din care se deduce înţelegerea lui
ca o entitate de ghidează privirea conştiinţei, atât spre interior, cât şi spre
exterior, fapt ce explică prezenţa corelatelor „vedere noosică interioară”,
„vedere noosică exterioară”, precum şi „poli noosici”. Această delimitare se
dovedeşte a fi utilă, cel puţin ca metodă de cercetare, cu ajutorul unor
concepte pe care autorul le vrea a fi operaţionale.
Respingând din principiu, idealismul obiectiv, Camil Petrescu
supralicitează conştiinţa individuală, care este dublată de noos şi afirmă:
„Conştiinţa este conştiinţa unei individualităţi, este conştiinţa de sine pur şi
simplu şi implică această individualitate în raport imediat cu gândirea
despre ea însăşi. Accentul nu cade aici pe gândire, ci pe un eu şi eul acesta
trebuie să fie o realitate”188, o realitate constitutivă care este centrul
existenţei însăşi. Mai departe, filosoful român critică explicit idealismul pe
care-l acuză de o dedublare a conştiiţei, de fapt de o dedublare a celei
186
Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p. 195
187
Este vorba despre lucrarea Idées directrices pour une phénoménologie et une philosophie
phénoménologique pures
188
Petrecu, Camil, Doctrina substanţei, p.196
300
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
actuale în una inactuală şi consideră că substanţialismul nu cade în această
dedublare. El neagă conştiinţa transcendentală pură, aşa cum este înţeleasă
de Kant, care în efortul său de a o întemeia improvizează o unitate sintetică
a apercepţiei transcendentale. În realitate, filosoful german nu vorbeşte de
nici o dedublare a conştiinţei, căci vederea sensibilă, noosică sau ceea ce
Kant numeşte conştiinţa în genere, e deosebită de simpla conştiinţă, nu
dedublată acesteia.
Sintetizând aserţiunile lui Camil Petrescu despre conştiinţa individuală,
putem conchide că aceasta reprezintă în concepţia filosofului român,
singura conştiinţă autentică, cu precizarea că, în cazul său, conştiinţa
individuală este o vedere noosică individuală. În teoria substanţialistă a
cunoaşterii, vederea noosică apare cu totul deosebită de conştiinţă, ea
reprezentând o modalitate indeterminabilă, absolută, transcendentă
individului. Întrucât este individuală, cunoaşterea depinde de multitudinea
factorilor interni şi externi ai persoanei şi este relativă, ca efect al simţirilor
şi al spontaneităţii intelectului. Dar această cunoaştere este numai
cunoaştere iluzorie, aparentă, diferită de adevărata cunoaştere, care este cea
substanţială, care nu are pretenţia de a ajunge la certitudini absolute, ea
oferind satisfacţia unei orientări noosice, orientare care defineşte deja
intenţionalitatea în sens husserlian, postulată de fenomenologie.
Camil Petrescu susţine necesitatea prezenţei în procesul de cunoaştere a
polului noosic, pol al cunoaşterii, pe de o parte, iar pe de altă parte, o
realitate deosebită şi opusă acestui pol. Aşadar, prezenţa faţă în faţă a
„acestui pol lucid de cunoaştere şi a unei realităţi exterioare lui şi
necondiţionată este condiţia esenţială a cunoaşterii” 189. Prin urmare, esenţa
actului de cunoaştere este prezenţa simultană a celor doi poli: polul noosic
şi polul realităţii necesare. Esenţa primului pol, cel cunoscător, nu se poate
cunoaşte în mod imediat, datorită postulatului că nici un act nu se poate
întoarce nemijlocit asupra lui însuşi, dar în mod mijlocit cunoaştem în
obiecte. Polul cunoscător, destul de vag întrezărit de filosof, de unde şi
comparaţia cu raza de lumină, este impersonal şi de o luciditate specială, ca
o oglindă de neînţeles, care s-ar vedea pe ea însăşi. Este ceea ce e dat istoric
din noosul transcendent. Punerea în contact a acestor doi poli este operaţia
pe care trebuie să o realizeze a doua axă polară: axa subiect-obiect. Rolul
lor este acela de mijlocire, ei fiind intermediari. Polul noos- realitate
necesară este un pol pasiv în raport cu cunoaşterea, pasivitate ce
caracterizează şi realitatea necesară. Despre polul realităţii necesare,
filosoful român afirmă că el reprezintă tot ceea ce e dat ca existent, în tot
189
Idem, p. 215
301
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
decursul istoriei noosului, tot ceea ce poate fi obiect de cunoaştere, adică
totalitatea concretă.
Trecând la analiza cunoaşterii concretului, Camil Petrescu afirmă că a
cunoaşte concretul înseamnă a cunoaşte relaţia necesitate-noos, iar această
realitate nu apare creată după legea noosului, ci noosul suportă legea ei.
Contactul între noos ca pol cunoscător şi necesitate, ca realitate necesară,
nu se poate face decât prin intermediul eului biologic, adică prin relaţia
subiect-obiect. În raport cu obiectul prezent, subiectul se foloseşte de
categorii. Problema categoriilor a fost oarecum obligatorie, căci ea are un
rol decisiv în alegerea a ceea ce este necesar de ceea ce este contingent.
Categoriile aristoteliene i s-au părut filosofului român prea numeroase, ele
având menirea să constituie cadrul logic al cunoaşterii, fiind deduse în
realitate, consideră Camil Petrescu, nu transcendental, ci istoric. Aşa încât,
o filosofie concretă trebuie să aibă o altă concepţie despre categorii.
Renunţând la revoluţia coperniciană a formelor pure190, revoluţie care i se
pare inutilă, Camil Petrescu recunoaşte în substanţialismul său doar
categoriile istorice ale necesităţii, al căror număr fiind sub condiţie istorică,
este indefinit şi nu redus, aşa cum este cazul categoriilor logice
aristoteliene. Categoriile substanţialităţii sunt categoriile impuse polului
noosic de către realitatea necesară. Astfel „structura realităţii este
substanţială, adică o structură de categorii substanţiale, a căror necesitate
nu e, deci, absolută, ci sub condiţie istorică”191.
Modul în care noosul istoric îşi impune prezenţa lui necesităţii este
însăşi esenţa şi istoria cunoaşterii. Dar ceea ce este în intimitatea ei această
cunoaştere ne este imposibil de descifrat din cauza postulatului actului. Cu
alte cuvinte quidditatea acestei cunoaşteri este inaccesibilă, iar unitatea de
cunoaştere în istorie, care se realizează prin contactul pol cunoscător-
realitate necesară, este dată în mijlocirea eului biologic. Ordinea
concretului, afirmă Camil Petrescu, este ordinea necesităţii şi nu cea a
noosului, iar a cunoaşte înseamnă a descoperi şi deosebi ordinea necesară
de ordinea logică: „Polul noosic, care introduce ordinea în istorie, introduce
o anumită ordine noocratică nu prin actul pur al gândirii, ci prin utilizarea
necesităţii însăşi”192. Această ordine a fost studiată în organicitatea ei
întreagă în ontologia concretului a cărei structuri îi este accesibilă
subiectului.
190
Este vorba aici de revoluţia kantiană în teoria cunoaşterii, care a distins formele pure ale
sensibilităţii (spaţiul şi timpul) şi ale intelectului (categoriile), forme care nu datorează nimic
experienţei. Din această independenţă faţă de experienţă, Kant a dedus caracterul necesar şi
universal al acestor forme.
191
Idem, p. 216
192
Idem, p. 218
302
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
C. Constituirea subiectului
Concluziile la întreaga analiză efectuată asupra cunoaşterii fac din
Camil Petrescu un filosof ce ţinteşte la obiective greu de atins, chiar şi de
către cei preocupaţi exclusiv de gnoseologie. Prin Doctrina substanţei, el
încearcă să refacă traseul cunoaşterii în filosofie de la Kant la Bergson şi la
Husserl. Aşa se face că aproape toate problemele sunt abordate şi
soluţionate în manieră intuiţionistă şi fenomenologică. Analizând raportul
dintre cunoaştere şi corelatele ei, Camil Petrescu afirmă că atunci când
omul cunoaşte, gândirea sa e orientată continuu spre obiectul cunoaşterii.
Subliniind orientarea continuă a gândirii spre obiectul cunoaşterii, el
evidenţiază de fapt, intenţionalitatea oricărui act de judecată, situându-se
ferm pe poziţiile fenomenologiei. Filosoful român nu se limitează însă la
analiza izolată a intenţionalităţii gândirii, ci surprinde şi contextul în care
aceasta se realizează: setul actelor afective şi volitive, acte care şi ele sunt
orientate spre problema vizată de gândire. Toate acestea pun evidenţă
intenţionalitatea actelor de conştiinţă, fie ele cognitive, volitive sau
afective. În acest fel, Camil Petrescu ajunge la integralitatea intenţionalităţii
conştiinţei. Această conştiinţă intenţională nu este pasivă, ci exercită o
acţiune orientată către obiectul cunoaşterii, acţiune care este ea însăşi
intenţională. Produsul acestei acţiuni intenţionale nu este şi nu poate fi
altfel decât unul intenţional, unul orientat spre un scop precis, determinat.
De aici deducem că intenţionalitatea, aşa cum o înţelegea Camil Petrescu,
este implicată în şi prin toate componentele conştiinţei.
Filosoful român se vrea a fi original prin utilizarea termenilor de
„noos” şi „substanţă”, cărora însă nu le dă o definiţie clară. Deşi nu are
meritul de a fi adus elemente de noutate în domeniul teoriei cunoaşterii, el
se remarcă prin ineditul expresiilor elaborate şi prin faptul că a atras atenţia
asupra unor aspecte neîndeajuns explorate, cum ar fi, de exemplu, rolul şi
importanţa proceselor cognitive, afective şi volitive. Mai exact, el
consideră, conform punctului de vedere al fenomenologiei, că rezultatele
cunoaşterii dobândite de psihologie pot fi valorificate şi interpretate de
filosofie, că psihologia poate furniza cunoştinţe de maxim interes pentru
filosofie.
Aparatul categorial utilizat de filosoful român, este totuşi excesiv de
complicat, imprecis şi pe alocuri ambiguu, întrucât el nu îşi explicitează
conceptele. Astfel, întreaga teorie a cunoaşterii, în afara câtorva lucruri
clare –polii cunoaşterii, categoriile substanţiale- este marcată de o oarecare
inconsistenţă. Camil Petrescu încearcă să constituie subiectul pornind de la
biologie, însă modul în care face acest lucru se dovedeşte a fi unul
inconsistent. Până la a fi constituit, subiectul este precedat de devenirea
303
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
corpului substanţial care, prin intermediul unor forme specifice, va da
naştere indivizilor în istorie. Evoluţia însă, ca mişcare a substanţei, doreşte
să-şi creeze un organ de sensibilitate noosică mereu mai perfecţionat. Ea a
izbutit să creeze nu numai organele sensibile, ce permit contactul cu
realitatea, ci şi centrele de imagini, care reprezintă sediul reprezentării.
Ştiinţei fiziologice îi revine rolul de a arăta şi explica momentul în care
apare memoria pe scara evolutivă şi dacă de la început ea apare într-un
centru de imagini, sau e numai difuzată în toate organele. Avem deci în
individul de seria biologică trei centre de imagini: creierul, care la om, cel
puţin, pare dublat de un al doilea centru de imagini organice, care este
centrul de obiectizare (sau constituirea propriu- zisă la Husserl) şi mai este
un al treilea centru, situat tot in sistemul nervos, de înregistrarea a
imaginilor ca atare. De-a lungul acestui şir devolutiv vom găsi nucleele
axei cunoaşterii în corpul substanţial, bineînţeles sub condiţia implicaţiilor
biologice. Termenul „devolutiv” este utilizat de către Camil Petrescu pentru
a desemna una din direcţiile devenirii concretului, care constituie totodată
direcţia principală a acestei deveniri.
În concepţia filosofului substanţialist, corpul se bucură de o unitate
organică din ce în ce mai constituită şi mulţumită organicităţii lui, el poate
intra în relaţie cu concretul, după ce el însuşi este un concret cu un titlu
special şi de existenţă şi de raţionalitate. Constituirea continuă să se
realizeze, iar după ce depăşeşte zona perigetică, prin intermediul celui de-al
doilea centru, capătă conştiinţa individualităţii, iar eul biologic devine
subiect: „eul biologic va apare, astfel, ca afirmarea biologică a unităţii
organice, iar subiectul va prezenta acestei unităţi, care va cuprinde biologia
şi actul gândirii, dată în intuiţia internă a noosului istoric”193. Analizând
încercarea kantiană de a salva unitatea eului prin unitatea transcendentală a
conştiinţei de sine, filosoful român o consideră o soluţie iluzorie, deoarece
aşează unitatea de apercepţie transcendentală în spontaneitatea intelectului.
Camil Petrescu crede însă că această unitate, atâta cât este, e esenţă sau
substanţă dată în intuiţii sub categoria unităţii, de spontaneitatea lui.
Unitatea este asigurată de viaţă, adică de durata eului biologic, cu o
nesfârşită complexitate de mijloace, de la conştiinţă la individualitatea
socială. Filosoful noocrat consideră că sunt atâtea euri câte momente de
accent are viaţa unui individ, căci, deasupra relativei permanenţe biologice,
flacăra eului pâlpâie totdeauna alta, în funcţie de alimentul pe care îl
primeşte. Unitatea de sinteză în care e dat obiectul, este actul de
obiectivare, asigurat prin prezenţa voinţei şi luând forma caracterului.
193
Idem, p.220
304
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Gândirea are spontaneitatea ei şi este autonomă faţă de noos; graţie
acestei autonomii, ea îşi construieşte o lume proprie, aflată în legătură cu
lumea istorică. De aici se explică şi relaţia subiect-obiect; subiectul este
activ şi îşi structurează activitatea în vederea actului cunoaşterii.
Delimitarea subiectului ca un centru de activitate şi de voinţă constituie
subiectivitatea. Aceasta limitează noosul istoric, care reprezintă
universalitatea, el fiind impersonal. Opoziţia şi în acelaşi timp colaborarea
între polul noosic şi subiect, este totodată şi forma cea mai istorică a
cunoaşterii.
Subiectivitatea va fi înlăturată numai cu multă dificultate şi în cazuri
foarte rare, de către substanţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât substanţa,
din momentul apariţiei ei, evoluează în subspecie, pe tot restul scării
devolutive. Aici descoperă Camil Petrescu drama omului, în „antagonismul
istoric eu biologic-substanţă, prin înfrângerea implacabilă a eului
biologic”194, căci nu eul biologic trebuie să realizeze substanţa, ci substanţa
trebuie afirmată plenar în istorie, lucru greu de realizat, întrucât menţinerea
unui echilibru între subiectivitatea necesară existenţei şi creaţia indefinită a
obiectivităţii, va constitui un efort de mari dificultăţi pentru substanţă.
Devenirea axului cunoaşterii în corpul substanţial, traversează categoriile:
noos istoric, subiectivare, obiectivare şi substanţă noosică. Noosul istoric este de
fapt, polul noosic, sau polul cunoscător, fiind transcendent şi dublu limitat de
necesitate şi de subiectivitate. Deşi posedă putinţa cunoaşterii în sine, nu o poate
realiza singur. El este dat în mod absolut cu titlu de existenţă absolută, iar
prezenţa lui este constantă, însă oferită vederii prin intermediari. Subiectivarea, a
doua categorie impusă de necesitatea istorică, se referă la trecerea substanţei
istorice, sau a noosului istoric, în subiectul văzut ca individuaţie. Aceasta
reprezintă un tribut greu plătit de noos necesităţii, întrucât noosul este
impersonal. De asemenea, pentru a trece de la eu biologic la subiect, la conştiinţa
individualităţii, individuaţia traversează perigeticul. Astfel, subiectivarea se
constituie ca primă trecere a substanţei în subiect, a impersonalului în
determinaţie existenţială cu titlu biologic. Ea este necesară cunoaşterii, însă nu şi
suficientă.
Cea de-a treia categorie impusă de necesitate noosului este
obiectizarea. Aceasta este de fapt şi „problema funcţională” la Husserl şi
trimite la activitatea cerebrală, sau la gândire, prin care eul biologic,
constituindu-se ca subiect, suplineşte şi ajută spontan cunoaşterea noosică,
istorică. Prin intermediul imaginilor de care dispune, subiectul suplineşte
deficienţele simţurilor. Pentru Camil Petrescu, gândirea este posibilitatea de
a manipula imaginile, iar fără memorie, fără imagini, oricât de palide ar fi
194
Idem, p.221
305
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
acestea, gândirea este şi imposibilă şi fără sens. Gândirea manipulează deci,
imaginile, memoria readuce în prezenţă, adică în reprezentare, imaginea,
astfel încât memoria, prin imagine, determină gândirea în ceea ce priveşte
conţinutul şi funcţionarea ei. Într-o primă etapă, obiectivarea, aşa cum o
înţelege filosoful român, este analoagă constituirii obiectelor conştiinţei la
Husserl, pe care Camil Petrescu îl numeşte textual, făcând referire la
lucrarea acestuia, Idei directoare pentru o fenomenologie şi o filosofie
fenomenologică pură.
Întemeietorul fenomenologiei consideră problema constituirii
obiectualităţilor conştiinţei, sau cum o mai numeşte „problema funcţională”,
drept cea mai importantă problemă. Ea priveşte modul în care, de exemplul
relativ la natură, noesele însufleţind materia şi împletindu-se în continuumuri
şi sinteze, ce unifică diversul, produc conştiinţa despre ceva. Husserl vorbeşte
aici despre cuplul noetic-noematic, două concepte centrale ale
fenomenologiei sale. Noetic provine de la noesă (în greaca veche „noesis”
înseamnă gândire, cunoaştere), care conform opiniei lui Husserl, transformă
materia în trăiri intenţionale şi constituie specificul intenţionalităţii. Fiecărei
noese, fiecărui act de gândire, îi corespunde o noemă sau obiectul corelativ al
noesei, conţinutul ei intenţional. Noema trebuie net distinsă de lucrul real,
căci în timp ce lucrul din natură poate arde, se poate descompune în
elementele sale componente, sensul sau corelatul noematic, nu poate arde şi
nici descompune în elementele sale componente. În continuare, Husserl
precizează că termenul de „funcţie” nu trebuie luat în sens matematic, ci ca
ceva care ţine de esenţa noesei. Conştiinţa este întotdeauna conştiinţă a ceva
şi ţine de esenţa ei de a conferi sens.
Deşi Camil Petrescu precizează într-o notă, că renunţă la constituire,
nu va face acest lucru, ba mai mult, va prelua mecanismul husserlian în
demersul său. Filosoful român consideră totuşi, că descrierea
fenomenologică nu poate funcţiona în substanţialism până la capăt,
deoarece identifică noosul cu conştiinţa pură. De asemenea, el este de
părere că gândirea este dependentă de memorie, prin intermediul căreia se
exercită, iar conştiinţa în actul ei de cunoaştere, nu cunoaşte gândirea
însăşi, ci memoria; „în aceste sens, toată fenomenologie trebuie să treacă
din planul conştiiţei pure în planul conştiinţei biologice, ceea ce e o
răsturnare fundamentală a fenomenologiei pure”195.
Ceea ce i se pare filosofului român că ar putea prelua din
fenomenologie este fenomenul intuiţiei esenţiale. Cunoaşterea noosică –
inaccesibilă în quidditatea ei însăşi, ne este dată în intuiţii, iar conţinutul
intuiţiilor este reprezentat de esenţe. Esenţa este definită de către Camil
195
Idem, p. 237
306
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Petrescu, ca individualitatea unui moment independent de semnificaţia lui.
De asemenea, esenţele sunt grupările organice ale senzaţiilor într-un
principiu existenţial, într-o unitate de sistem. Esenţa, ca rezultat al intuiţiei,
creează unitatea care rămâne ea însăşi în actul izolării. Această izolare nu
mai aparţine noosului, ci gândirii însăşi. Gândirea colaborează la
cunoaştere sub condiţia adecvării, adică adecvarea trebuie să completeze
datele intuiţiei esenţiale. Adecvarea gândirii presupune o anumită cheltuială
de energie, un anume efort, fiindcă trebuie să se obţină o potrivire, o
adaptare la datele reale. Momentul adecvării, care reprezintă şi noţiunea de
bază a expunerii substanţialiste a lui Camil Petrescu, este modalitatea
gândirii concrete. Gândirea concretă adecvează în mod intuitiv obiectul, cu
toate titlurile lui, într-un act spontan şi desăvârşit. Astfel, prin intermediul
gândirii adecvate, obiectul real este întregit. În acest fel, Camil Petrescu
ajunge la definiţia: „Numim gândire concretă, gândirea autentică, adică
gândirea auxiliară a cunoaşterii, condiţionată de adecvarea aportului ei la
realitatea necesară”196.
După ce a vorbit despre noos istoric, subiectivare şi obiectivare, Camil
Petrescu vorbeşte şi despre substanţa noosică, ultima categorie, impusă de
necesitatea istorică.
D. Esenţa substanţei
Cea mai dificilă problemă pe care o ridică filosofia substanţialistă a
concretului este, de departe, cea a substanţei, deoarece substanţa este şi noos şi
istorie şi libertate şi necesitate. Întrucât ea însăşi nu poate fi dată, îi rămâne
posibilitatea de a fi dată prin intermedieri, pe care le aflăm în semnificaţii. O
întregire la definirea semnificaţiilor o aflăm în câteva note ale lui Camil
Petrescu, în care acesta se ocupă, în primul rând, de „capitalul individual de
semnificaţii”. În constituirea acestui capital, semnificaţiile sunt date într-o
anumită ordine, care este de fapt, ordinea obiectelor constitutive ale prezenţei
originare. Experienţa individuală aduce o construcţie numită de filosoful
român, „carcasă de semnificaţii”, care reproduce, pe cât îi este cu putinţă celui
care a înregistrat percepţia, ordinea şi ierarhia constitutive ale obiectului vizat.
Această carcasă nu e dată însă, numai într-o percepţie unică, ci într-o elaborare
noetic-noematică, în care noemele primesc o existenţă ideală şi sunt realizate în
acte noetice, succesive. Chiar dacă obiectul real dispare, rămân semnificaţiile
lui, semnificaţii care pot fi comunicate mai departe cu ajutorul semnificaţiilor
echivalente din experienţa colectivă, prin reconstrucţie verbală şi alte mijloace.
196
Idem, p. 242
307
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Semnificaţiile experienţei indirecte, dintre care o parte sunt date în intuiţie şi
altele înscrise în planul descriptiv al conştiinţei, cu toate că se pot descompune şi
recompune, nu se sintetizează cu uşurinţa cu care, spre exemplu, printr-un soi de
simplă sugestie, se întregeşte obiectul unei percepţii. Întregirea pentru obiectele
aflate într-un orizont individual nu se împiedică de mari dificultăţi, dar cele dintr-
un orizont străin, spre a fi reconstituite, necesită un suport de semnificaţii, traduse
în concretul lor, pe care filosoful substanţialist le numeşte „semnificaţii
implicate”. Aşadar, carcasa dată este mereu completată de noi combinaţii, de noi
jocuri de semnificaţii.
Camil Petrescu se mai delimitează de filosofiile anterioare şi prin faptul
că se referă la calitate şi la cantitate, pe care le înţelege ca dimensiuni de
suprafaţă ale prezenţei. Dacă bergsonismul, ca şi fenomenologia, în parte,
au devenit ştiinţe ale calităţii, dimensiunea substanţială le implică pe
amândouă, astfel încât, calitatea nu e suficientă pentru a caracteriza
substanţialitatea, după cum nici cantitatea nu poate face acest lucru. Am
putea spune atunci, că substanţa este o calitate ce se află într-o indefinită
creştere cantitativă.
Numărul semnificaţiilor unui obiect este indefinit şi această indefinire
reclamă o selecţie a semnificaţiilor şi realizarea unei ierarhii a lor. Astfel,
avem de- a face acum cu o nouă problemă ridicată de substanţialism şi
anume care sunt criteriile în funcţie de care operăm ierarhia semnificaţiilor?
Din moment ce filosoful român se declară împotriva filosofiilor
raţionaliste, este clar, din capul locului, că nu poate fi vorba de un criteriu
al raţiunii, al logicităţii. Aşa încât, Camil Petrescu propune un criteriu al
structurii concretului, argumentând că nu putem gândi concret dacă nu
realizăm o adecvare în adâncime la ceea ce înseamnă structura constitutivă
a concretului. Prezenţa absolută este un dat, o obiectivare, iar semnificaţiile
datului sunt toate concrete. Aceste structuri esenţiale ale concretului,
unificate de către substanţă, vor forma structurile substanţiale.
În concepţia filosofului român, fiecare structură substanţială e urmată în
mod automat de o idee, după cum un chip frumos este urmat de caricatura
lui. În plus, Camil Petrescu mai afirmă despre structurile substanţiale că ele
înseamnă, în acelaşi timp, „o anume polarizare, de vreme ce, pe axa
devolutivă însăşi substanţa este polarizată în creştere spre polul noosic”197.
În această substanţă însăşi, polul realităţii necesare e mai puţin
substanţializat decât polul noosic.
Esenţa substanţei este aceea de a fi bidimensională, de a exista, în
acelaşi timp, atât pe dimensiunea necesităţii, cât şi pe cea noosică, în aşa
măsură încât ar putea apărea ca o rezultantă a funcţiei necesitate-noos. Pe
197
Idem, p. 292
308
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
această rezultantă, substanţa se comportă într-un mod diferit, căci fiecare
dimensiune, îşi are gradele ei de realitate. Atâta timp cât se află pe
dimensiunea necesităţii, substanţa realizează structura concretă, adică
prezenţa, iar pe dimensiunea noosică, privită fiind ca pol cunoscător,
substanţa îşi realizează valoarea noocratică. Pe lângă faptul că are
proprietatea de a fi bidimensională, substanţa mai are şi caracteristica de a
fi mereu actuală. Dacă un concret nu este realizat, adică nu este dat într-o
intuiţie esenţială, aceasta nu înseamnă că substanţa nu participă la realitatea
obiectului, ci doar că semnificaţia nu-i este cunoscută. Într-o amplă notaţie,
Camil Petrescu aduce precizări despre realul substanţial, în scopul
completării esenţei substanţei. Acest real substanţial este alcătuit din date
axiale şi din structuri care pot fi: forme individuale, matrice (structuri
germinale) şi structuri creatoare de matrice. Conform substanţialismului,
sunt reale structurile concretului, în ordinea şi ierarhia substanţialităţii lor.
Există deci, grade de realitate, pornind de la datele individuale (indivizii,
monadele), trecând prin datele matriceale (speciile), prin datele substanţiale
(generatoare de specii în acte de creaţie) spre substanţa însăşi, generatoare a
întregului concret. Această mişcare în real a fost denumită de către Camil
Petrescu „dinamism creator” cu menţiunea că nu trebuie confundată cu
elanul vital la Bergson, care este doar simplu automatism generator.
Filosoful român recunoaşte că înţelegerea substanţei este de o mare
dificultate şi ţine să se delimiteze de ideea de substanţă întâlnită la
raţionalişti, unde aceasta reprezintă doar o schemă caricatural geometrică.
El susţine că distanţa între substanţa, aşa cum e ea înţeleasă în sistemul său
substanţialist şi substanţa, în sensul ei tradiţional, este echivalentă cu
distanţa între un proces vital concret şi un proces logic. Într-adevăr, în
concepţia filosofului român, substanţa nu are sensul tare, „acela ontic
(platonic) şi apoi medieval (thomist), ca esenţă, ca principiu al permanenţei
în existenţă”198. Astfel, Camil Petrescu transferă sensul ontologic,
tradiţional al substanţei în alt plan şi-i dă o altă funcţionalitate. Permanent
actuală, substanţa „este nu numai creaţia omului sub formă de cultură, ci şi
creaţia noosului latent, istoric”199.
Esenţa constituie datul absolut şi necesită intuiţii esenţiale, iar substanţa
constituie ordinea noocrată şi necesită intuiţii substanţiale. Eliberare de
subiectivitatea individuaţiei, substanţa este tot ceea ce este concret şi se
îndreaptă spre polul noosic al libertăţii absolute. În plus, substanţa nu este o
198
Vlăduţescu, Gheorghe, Neconvenţional, despre filosofia românească, Bucureşti, Editura
Paideia, 2003, p. 131
199
Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p. 292
309
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
aspiraţie spirituală, ci însăşi totalitatea structurilor ei de până acum, adică
totalizarea obiectivărilor ei noosice de până acum.
Dificultatea înţelegerii substanţei vine şi din faptul că ea poate avea o
evoluţie dialectică; substanţa este şi istorie şi în consecinţă, este obligată să
se supună comandamentelor postulatelor istorice. Astfel, nici concretul
substanţial nu scapă de zonele de indeterminare, obligat fiind sa-şi
considere foarte exact structura valorilor.
Actualitatea substanţei conduce la „postulatul permanenţei substanţiale”,
care afirmă că tot ceea ce este substanţial, este actual dacă n-a pierit prin
accident, ceea ce înseamnă că fiecare creaţie ulterioară cuprinde ceea ce a
fost substanţial în creaţiile anterioare, sau, cu alte cuvinte, în substanţa
actuală e prezentă toată substanţa trecută, iar cunoaşterea substanţei actuale
înseamnă, de fapt, cunoaşterea substanţei trecute.
Într-un anume sens, se poate vorbi de o identificare a concretului cu
substanţa, însă această afirmaţie reclamă, în plus, o precizare. În primul
rând, concretul este substanţial. Acest concret substanţial este, de fapt,
substanţa manifestată în corpul substanţial împreună cu prezenţa noosică.
În acest sens, o delimitare clară, între cei doi termeni, este dificilă şi nici
măcar filosoful român nu încearcă să facă acest lucru. Am putea spune
atunci, că substanţa este concretul care se gândeşte pe sine ca substanţă, la
fel cum, concretul este substanţa care se gândeşte pe sine drept concret.
Substanţa revine asupra ei însăşi într-un mod indefinit. Mai exact, ea se află
în „indefinită actualitate, ca în eternitate, adică până la sfârşitul istoriei”200.
A cunoaşte substanţa înseamnă a cunoaşte devoluţia, nu şi cea a evoluat
în subspecie, căci aceasta constituie restul istoriei, rest care nu este însă
anulat, ci permanent utilizat. Dacă ar fi cu putinţă rezolvarea problemei
substanţei, atunci ar fi rezolvată însăşi problema istoriei integrale.
Cunoaşterea esenţei substanţei devine cu atât mai dificilă, cu cât
dificultăţile ei ţin de obiectivare, pentru că doar în această categorie a
substanţei, cunoaşterea este posibilă în situaţia ei de a oferi satisfacţie unui
concret întreg. Comparativ cu ceea ce rămâne de cunoscut, ce este până
acum cunoscut, din perspectiva caracterului substanţial, este insignifiant.
Cunoaşterea substanţială înseamnă cunoaşterea sensului structurii complete
în constituirea substanţei.
Substanţa, aşa cum e ea înţeleasă de Camil Petrescu, nu reprezintă un
concept, ci e un dat. este în esenţa ei chiar de neconceput, iar modalitatea ei
concretă este greu accesibilă nu numai inteligenţei, dar chiar şi intuiţiei, fie
ea şi intuiţie substanţială.
200
Idem, p. 293
310
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
4. Consideraţii finale
Neterminată şi nepregătită pentru publicare, ceea ce numim astăzi
Doctrina substanţei, a cunoscut de la intenţie la expresie şi structură, o
metamorfoză specifică. Trecut prin vămile poeziei, Camil Petrescu
elaborează aici una din operele sale fundamentale. Acest fapt impune nu
numai regândirea întregii sale creaţii literare, dincolo de „noua structură”
teoretizată în Teze şi antiteze, dar şi o resituare a filosofului în contextul
gândirii româneşti interbelice. În lucrarea sa Neconvenţional, despre
filosofia românească, G. Vlăduţescu consideră că filosofia românească
interbelică s-ar putea clasifica în sisteme şi concepţii filosofice de orientare
realist-raţionalistă şi sisteme şi curente filosofice de orientare spirituală. Pe
lângă reprezentanţii acestor două orientări, mai există câţiva filosofi, mai
mult sau mai puţin, individualizaţi, care nu evoluau înspre cele două
direcţii. Dintre filosofii de neataşat la direcţiile aşa-zise istorice, face parte
şi Camil Petrescu alături de Lucian Blaga, Vasile Conta, I.D. Gherea,
Ştefan Zeletin, Iosif Brucăr, aceştia putând trece drept independenţi.
S-a vorbit în legătură cu Doctrina substanţei de un primat al
ontologicului (Vasile Dem. Zamfirescu în Studiu introductiv), dar s-a
revelat şi preeminenţa metodei şi anume a celei substanţialiste de
cunoaştere (A. Dumitriu în „Reintegrarea esenţelor în concret” în
Manuscriptum 1/1984), după cum din alte puncte de vedere, lucrarea poate
fi considerată o teorie aplicată a culturii şi a valorilor ei imanente. Ceea ce
crede însă Camil Petrescu despre filosofia sa este, poate, mai important
decât ce au crezut, sau nu au crezut, contemporanii. În interviul pe care
Vasile Netea i-l lua în anul 1943, filosoful afirmă despre lucrarea sa că ea
cuprinde două părţi: o parte de examen critic al sistemelor anterioare şi apoi
o parte constructivă. În ceea ce priveşte raportul cu ştiinţa modernă, Camil
Petrescu consideră că prin a sa teorie a substanţialităţii, Doctrina
substanţei, propune o depăşire a dificultăţilor pe care le-a creat teoria
relativităţii şi că, în fine, teoria substanţialităţii este în dezacord complet cu
mecanismul pozitivist al secolului trecut.
Critică radicală a sistemelor filosofice anterioare, dar şi viziune
proprie, Doctrina substanţei, pare să aibă fizionomia unui sistem filosofic
tradiţional, în care se urmăreşte depăşirea soluţiilor dialectice şi elaborarea
unei metode de gândire, care să permită cunoaşterea adecvată a concretului
dat. Lucrarea care apare sub forma unui discurs polemic, se vrea o
expunere strict ştiinţifică a substanţei înseşi, zona cea mai de sus a istoriei.
Constatând că ideea de concret este o temă familiară filosofiei, Camil
Petrescu se opreşte asupra momentelor importante, în special asupra
filosofiilor care l-au influenţat în mod direct: Bergson şi Husserl. El
311
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
substanţializează deci, ontologia lui Bergson şi metoda lui Husserl, pe care
îi asimilează. Eroarea lui Hegel, analizat prea sumar de filosoful român,
constă în aceea de a fi confundat devenirea concretă cu inscripţia ei logică.
Această eroare a fost însă sesizată de contemporanii săi, care au încercat să
depăşească impasul şi să revină la concret. Dintre aceştia, susţine filosoful
substanţialist, întemeietorii materialismului dialectic au preluat dialectica,
dar nu în semnificaţie hegeliană, ci în intuiţie esenţială, deci adecvată,
creând o filosofie care atinge realmente concretul. Gânditorul român va
respinge logicismul pe motiv că răstoarnă raporturile esenţiale existente
între planul ontologic şi cel logic, între existenţă şi conştiinţă, între obiectul
cunoscut şi gândirea cunoscătoare. După cum subliniază şi puţinele studii
dedicate până acum manuscrisului filosofic al lui Camil Petrescu, atitudinea
antilogistă este pretutindeni prezentă în textul Doctrinei, deşi sensul
logicismului, termen folosit de altfel foarte rar, nu apare nicăieri precizat.
Acest fapt constituie se pare, o particularitate a modului de filosofare al lui
Camil Petrescu. În cele mai multe cazuri termenii, chiar şi cei esenţiali
sistemului său, nu-şi capătă sensul decât în funcţie de context, ceea ce are
drept urmare faptul că li se asociază accepţii multiple, care uneori chiar se
contrazic.. Din acest motiv, se vorbeşte de o abordare semiotică ce îşi
propune să descopere şi să explice textul camilpetrescian, considerat ca un
sistem de semne, acesta devenind astfel obiectul de cunoaştere, la fel ca în
semiotică. Numai că această continuă tatonare semantică îngreunează
considerabil accesul în intimitatea substanţialismului său.
Dintre precursorii substanţialismului ca filosofie concretă, i se
recunosc merite incontestabile lui Bergson. Astfel, ideea de durată şi de
intuiţie a duratei constituie câştiguri definitive pentru istoria gândirii. Bun
cunoscător al bergsonismului, Camil Petrescu nu va ezita să-i evidenţieze şi
punctele slabe. Principala insuficienţă a filosofului francez, constă în faptul
că ceea ce propune el drept concret, este inaccesibil şi nu numai pentru
ştiinţă, produs prin excelenţă al intelectului, ci şi pentru cunoaştere. Astfel,
Bergson ratează concretul pe care-l vizează necontenit. De la filosoful
francez, Camil Petrescu preia o serie de termeni, pe care îi integrează apoi
în sistemul său. În plus, cuplul de categorii evoluţie-devoluţie se naşte tot
ca urmare a lecturii din Bergson. Ambii filosofi vorbesc de două direcţii ale
devenirii universale: una ascendentă, creatoare de forme şi alta
conservatoare, repetitivă.
În cea ce priveşte relaţia cu Husserl, aceasta a fost considerată de
însuşi Camil Petrescu, mult mai importantă decât cea cu Bergson. În acest
sens, putem consemna repetatele încercări ale filosofului român de a se
delimita de întemeietorul fenomenologiei. Şi Constantin Noica consideră că
întâlnirea cu fenomenologia s-a dovedit a fi decisivă pentru filosoful
312
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
român. În calitatea ei de metodă, fenomenologia este prezentă atât în
Modalitatea estetică a teatrului, cât şi în Doctrina substanţei. De altfel,
Camil Petrescu afirmă că secţiunea dedicată teoriei cunoaşterii reprezintă
de fapt, o fenomenologie a cunoaşterii. Filosoful substanţialist îşi propune
să depăşească intuiţia esenţelor printr-o intuiţie substanţială, care adaugă
esenţelor semnificaţia lor concretă. Principala limită a fenomenologiei este,
în concepţia lui Camil Petrescu, faptul că dintre toate modalităţile
absolutului, admite una singură şi anume conştiinţa, fapt ce explică pe de o
parte, alunecarea în idealismul subiectiv transcendental şi pe de altă parte,
neputinţa ei de a aborda planul istoriei. Situaţia fenomenologiei de a se fi
cantonat în concretul subiectiv, se traduce prin ratarea concretului istoric.
În ceea ce priveşte prezenta lucrare, ea şi-a propus să prezinte sintetic
linia directoare a gândirii filosofului român, pentru a documenta
sistematicitatea acesteia. Referirile noastre sunt cu precădere la Doctrina
substanţei, dar şi la Modalitatea estetică a teatrului, lucrarea de doctorat a
filosofului, precum şi la o serie de articole grupate în volumul Teze şi
antiteze. În legătura cu Doctrina substanţei, putem spune că ea se prezintă
sub forma unei descrieri progresive, care în acord cu pregătirea matematică
a autorului înlocuieşte definiţiile logice cu structura de rezistenţa a
postulatelor. Ea susţine imposibilitatea oricărui început, deoarece acesta e
situat într-o zonă de indeterminare. În ecuaţia cosmologică, filosoful
substanţialist deosebeşte un pol inferior energetic şi un pol superior noosic.
Concretul se naşte ca rezultat al interacţiunii dintre energia primară şi noos,
care este implicat în istorie şi din care încearcă să iasă printr-o mişcare
orientată dinspre necesitate spre libertate. Substanţa, supremul principiu
regulativ al concretului, nu are sensul tare de esenţă, de principiu al
permanenţei în existenţă. Permanent actuală, substanţa este nu numai
creaţia omului sub formă de cultură, ci şi creaţia noosului latent, istoric.
Substanţialismul ca filosofie a întregului a fost obsesia lui Camil
Petrescu. Că a construit sau nu un sistem, rămâne de discutat, deşi el la aşa
ceva ţintea. Cu o ontologie a concretului, cu o metodă substanţialistă, cu o
teorie a cunoaşterii, cu o teorie a valorilor, cu o etică şi o filosofie a artei şi
politicii, Doctrina substanţei acoperea cam tot ceea ce trebuia să acopere.
Cât este de originală? Întrebarea e de prisos şi nu constituie obiectul
acestei lucrări. Ceea ce este însă cert, e faptul că ea reprezintă o încercare
de reconstrucţie în spaţiu fenomenologic.
Codruţa Porcar
Cercetător ştiinţific, Centrul Artemis, Cluj-Napoca
313
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
BIBLIOGRAFIE
1. Petrescu, Camil, Opinii şi atitudini, Antologie şi prefaţă de Marin
Bucur, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962
2. Petrescu, Camil, Teatru: Jocul ielelor. Act veneţian. Danton, cu o
prefaţă de George Gană, Bucureşti, Editura Minerva, 1971
3. Petrescu, Camil, Modalitatea estetică a teatrului, ediţie îngrijită de
Liviu Călin, Bucureşti, Editura enciclopedică română, 1971
4. Petrescu, Camil, Însemnări de război, ediţie îngrijită şi cuvânt
înainte de Ileana Manole, Bucureşti, Editura militară, 1980
5. Petrescu, Camil, Comentarii şi delimitări în teatru, ediţie, studiu
introductiv, note de Florica Ichim, Bucureşti, Editura Eminescu,
1983
6. Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, ediţie îngrijită, note şi indice
de nume de Florica Ichim şi Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti,
Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988
7. Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război, ediţie îngrijită şi curriculum vitae de Florica Ichim,
Bucureşti, Editura Gramar, 1995
8. Petrescu, Camil, Patul lui Procust, ediţie îngrijită şi curriculum
vitae de Florica Ichim, Bucureşti, Editura Gramar, 1997
9. Petrescu, Camil, Teze şi antiteze, ediţie îngrijită de Florica Ichim,
Bucureşti, Editura Gramar, 2002
10. Petrescu, Camil, Note zilnice, prefaţă, text stabilit, note cronologice
şi indice de nume de Florica Ichim, Bucureşti, Editura Gramar, 2003
314
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Oamenii, precum florile câmpului cresc în dragoste si
credinţă; credinţa într-o zi de mâine mai bună si în
capacitatea personală de progres şi autodezvoltare;
dragostea pentru tot ceea ce-i frumos în lume şi pentru
rezultatele primelor.
Azir
315
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
DEZADAPTAREA LA ADOLESCENTI
Adeseori tot ce are nevoie un om, este o mână de ţinut şi o inimă de înţeles.
Iordache Bota
Subiectul referitor la dezadaptarea şcolară şi alte tipuri de dezadaptare,
care par sa pună stapânire, intr-o masura tot mai mare, pe adolescenţii din
zilele noastre, reprezinta un interes aparte pentru mine vazând zi de zi
problemele cu care se confruntă datorită vulnerabilităţii specifice acestei
perioade de vârsta
Azi asistăm la o profundă criză de valori, de riscuri majore de
socializare cu toate ca lumea actuală dovedeşte o deschidere spre
cunoaştere.Această criză îşi pune amprenta asupra generaţiei tinere, din ce
in ce mai mulţi tineri sunt expuşi fenomenului infracţional, 30% dintre elvii
din Occident se droghează, este in creştere numărul celor care aderă la secte
auto-distructive.Un fenomen, cu mare pondere, este alcoolul.Alcoolul are o
acţiune rapidă asupra centrilor nervoşi superiori si duce la suprimarea
inhibitiilor, la o senzatie de bună dispoziţie şi o creştere a încrederii in sine,
atât de necesare pentru adolescenti, desigur, generate iluzoriu.De ce le sunt
necesare aceste trairi adolescenţilor ? Deoarece nevoile fundamentale
sunt :.nevoia de aparteneţă, de afecţiune, de dragoste, de trandeţe, de
satisfacţii, de bucurii, de succes, nevoia de a fi inţeles, respectat si apreciat,
nevoia de prestigiu, stima, de autoafirmare, nevoia de a evita eşecul,
blamul, umilirea, iferioritatea, nevoia de securitatea pe termen lung, dacă
sunt satisfăcute s-a realizat si condiţia de baza a sănătaţii publice.. Ceea ce
nu înţeleg ei este că nu au nevoie să recurgă la alcool pentru a se simţi mai
în siguranţa, mai stăpân pe situaţie.
Dependenţa de alcool generează nu doar eşec şcolar, ci si eşec
profesional, familial, social, la eşecul vieţii si la grabirea spre autodistrugere.
In lucrarea lui Alexandru Hudiţeanu,Devianţa comportamentală la elevi, apar
unele statistici referitoare la dependenţa de alcool si alte droguri. « In
Adevărul din 16 mai 2001, nr. 3394, p. 9 sub titlul Tot mai mulţi adolescenţi
ramâni beau si fumează incă de la 13 ani-10% dinte elevii de 17 ani au fumat
oa ţigară de heroină : … Datele provin dintr-un raport naţional privind
cansumul de alcool, tutun si droguri in şcoli, care a fost realizat pe bază unui
proiect european. …aproape 86% dintre tinerii de 17 ani au băut alcool cel
puţin pana la acea varsta, 43% au fost in stare de ebrietate, iar 57% au fumat.
Aprox 10% au utilizat droguri, in special, heroină, sub formă de tigari. Mai
mult, 29 dintre liceeni au fumat prima tigara inaintea varstei de 13 ani, iar 4%
316
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
dintre elevii de 17 ani au ajuns să fumeze zilnic. Peste 45% au băut vin
inainte de a implini 13 ani ş.a.m.d..
Elevii au recunoscut ca abuzul de alcool i-au făcut să distrugă obiecte
sau haine, au suferit accidente, s-au lovit sau au pierdut diverse sume de
bani. Liceeni care au consumat droguri au recunoscut şi ei un
comportament violent dupa prizarea de halucinogene. In plus, in privinţa
relaţiilor sexuale aceştia au uitat să se protejeze, ulterior regretând aceste
fapte.». Am scris mai multe lucruri despre alcool deoarece la el este mai
uşor de ajuns fiind un drog social acceptat iar tinerii, doritori de senzatţii
tari, cad mai uşor în capcana alcoolului decât a celorlalte droguril,aceasta
este părerea mea.
Procesul de liberalizare conduce la serioase riscuri de socializare iar
statusul familiei este intr-o continuă deteriorare. Procesele la care este
expusă familia sunt de natură să-i slăbeasca potenţialul.
Procese precum inflaţia, şomajul, pauperizarea tot mai accentuată a
populaţiei, slăbirea protecţiei sociale, specifice perioadei de tranziţie prin
care trece ţara noastră, duc la scăderea nivelului de trai, la destabilizarea
relaţiei dintre membrii familiei. Această situaţie constituie o sursă
potenţială a creşterii copiilor cu comportamente predeviante sau deviante O
contribuţie in acest sens o au si cadrele didactice din unele şcoli care nu
găsesc intotdeauna metodele şi procedeele cele mai eficiente, adecvate
fiecărui caz pentru a recompensa multiplele carenţe educative ale familiilor
respective şi pentru a preintâmpina dezadaptarea şcolara si savarşirea unor
acte antisociale; asemenea comportamente necesită unele măsuri
pedagogice si educative speciale precum si asistenţă socială.
Există anumite nevoi care trebuiesc satisfăcute in cazul copiilor si
tinerilor ; voi expune, in cele ce urmează, câteva opinii ale unor mari
psihologi legate de aceste nevoi.
Procesul de socializare al acestora este perturbat, dupa cum notează
R.K. Merton, în momentul în care nu le sunt satisfăcute nevoile biologice,
afective, intelectuale, educative si sociale.
De aici apar conflicte care se pot fixa in personalitate si, in momentele
critice din viaţa copilului pot da naştere unor comportamente dezadaptate.
Ce este socializarea? Socializarea este un proces de integrare si de
adaptare a persoanelor la viaţa socială prin însuşirea în cadrul familiei,
şcolii, instituţiilor, organizaţiilor, profesiei, produselor culturale, care îi
permit convieţuirea in societate.In psihologia socială studiile despre
socializare se axează asupra unor aspecte ale acestuia, precum :
invăţarea,dezvoltarea etică si dezvoltarea cognitivă. Socializarea este
procesul care permite si asigură dezvoltarea, structurarea atitudinilor,
elemente definitorii ale identităţii.
317
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Un tânar este socializat atunci cand invaţă să se comporte în mod
creativ, in corcondanţă cu modurile de gândire specifice societăţii în care
trăieşte si când selectează conduite compatibile cu cerinţele sociale pe care
trebuie să le indeplinească cu creativitate si unicitate individuală în cursul
vieţii sale..Perioada cea mai critica din acest punct de vedere este
adolescenţa considerată ca a doua naştere a personalităţii.
E.H.Erikson reamarcă faptul ca “trăsătura principala in adolescenţă
este căutarea reinnoită a identitaţii de sine şi binecunoscutul spirit de
revoltă al adolescentului are o relaţie importantă cu căutarea identităţii. Este
incercarea de a cunoaşte autonomia”.
Adolecenţa este un moment crucial si din punctul de vedere al formării
imaginii de sine, dimensionării aspiratiilor si a găsirii unei ocupatii sau a
unui ţel in viaţă.Elementul cel mai important, dupa G.V. Allport, este că in
adolescenţa scopurile de largă perspectivă si indepărtate adaugă o nouă
dimensiune simţului identităţii. Adoleşcentul, datorită “efortului personal
central” este in măsură să depună efort in vederea realizării scopurilor.
Simţul scopurilor contribuie la maturizare.
Dupa Williams James “adoleşcentul este un luptător pentru scopuri”.
Totodată se formează şi capacitatea implicării personale in diferite
activităţi. De aceste capacităţi depinde şi performanţa, adică succesul,
sentimentul indispensabil din punct de vedere al confortului psihic, bază a
sănătăţii psihice.
Pentru a trece mai departe, la definirea a ceea ce inseamnă
dezadaptarea, voi da o definire a termenilor, pomeniţi mai sus la definirea
socializării, de integrare si adaptare.
Integrarea socială optimă a individului se realizează pe baza unor
principii care sunt respectate in cadrul activităţilor de formare a
personalităţii şi de prevenire.Astfel : oamenii au dreptul la libertate, la
alegerea propriilor valori si modalităţi de viaţă atâta timp cât ea nu
afectează libertatea altora.Oamenii trebuie să aibă acces la resurselede care
au nevoie in confruntarile lor cu viaţa şi de posibilităţile de a-şi realiza
potenţialităţile.. Fiecare persoană este o valoare in sine si în toate
influenţele exercitate asupra sa trebuie să conducă la creşterea demnităţii
sale si respectarea individualităţii. Respectarea acestor principii deschide
noi perspective şcolii, sau cel puţin ar trebui acest lucru, asigurând ca
educaţia să mearga in pas cu procesul de democratizare al vieţii sociale.
Adaptarea, cel de-al doilea termen, inseamnă potrivirea unei persoane
cu mediul, acord intre conduită personală si modelele de conduită
caracteristice ambianţei, echilibru intre asimilare si acomodare socială.
Adaptarea stă la baza socializării, proces de pregătire, incorporare si
318
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
asimilare a indivizilor uneori intr-un cadru, structură sau sistem social prin
adaptare, readaptare, socializare si interiorizare.
Adaptarea şcolară, reuşita şcolară suportă influenţa combinată a
factorilor interni (intelectuali-afectivi, motivaţionali-aptitudinali) si
externi.Voi reveni cu o dezbatere mai amplă a acestor factori pe parcursul
articolului.
Diagnosticarea greutăţilor de adaptare presupune explorarea unor
trăsături bipolare ca : retragere-expansiune, supunere-dominare, inertie-
agitaţie, indiferenţa-hipersensibilitate, anxietate-agresivitate.
Dezadaptarea inseamnă realizarea adaptării la un minim de cerinţe
sociale de ordin practic, şcolar sau moral din cauza unor deficienţe native
sau survenite ale copilului sau tânărului si din cauze ce ţin de familie si
ambianţă.
Dezadaptarea se manifestă în mai multe domenii: in activitatea şcolară,
in conduită, in relaţiile interpersonale si în atitudinile copiilor faţă de
valorile grupului familial, şcolar.
In ce priveşte adoptarea unor comportamente dezadaptante, se face o
diferenţiere între delict si delicvenţa respectiv acţiunile si devierile
comportamentale.
Prima categorie include manifestări comportamentale grave de conflict
violent între acţiunile individului şi normele si valorile grupului familial,
şcolar, profesional si macrosocial. Avem ca exemple : vagabondajul, furtul
repetat, actele de spargere sau tâlhărie, consumul curent de alcool sau alte
droguri, prostituţie ; gravitatea acestora este mare sub raport juridic.
A doua categorie, acţiunile si devierile comportamentale, sunt mai
puţin grave sub raport juridic. Exemple : minciuna, violenţele verbale,
fumatul ostentativ, minciuna, inconsecvenţa comportamentală, copiatul la
ore, bruscarea fetelor de către baieţi.
S-a ajuns la constatarea că dezadaptarea şcolară este una de
comportament, atât sub aspect pedagogic instrucţional al insuşirii sarcinilor
de învăţare, cât şi sub aspectul relaţional, respectiv dificultăţile şi nivelul
scăzut de relaţionare al elevilor care dovedesc un comportament
dezadaptant cu parinţii, profesorii, colegii şi respectarea regulamentelor,
valorilor şi normelor care asigura normalitatea vieţii, colectivităţii şcolare şi
extraşcolare.
Factorii individuali generatori de conduite dezadaptante ţin de
capacitatea personală a fiecarui elev în parte de a reacţiona, adică de sursele
personale, de bogaţia si calitatea « schemelor de adaptare». Potenţialul de
adaptare diferă de la un elev la altul, unii au un potenţial mai mare de
adaptare, comunicativi, maleabili, acceptând interdicţii şi toleranţă la
frustrare, alţii, dimpotrivă, se dovedesc mai rigizi, mai intoleranţi.Aceşti
319
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
factori pot fi impărţiţi în doua grupe, anume factori constituţionali si
factorii externi.
Factorii constituţionali/interni sunt dependenti de zestrea ereditara si de
structura neuropsihică a copilului cum ar fi hiperemotivitatea, debilitatea
mintală, tendinţe agresive innăscute, autism, care duc la un aşa numit
« inadaptat din naştere ». Ar fi în primul rând de amintit următorii factori:
a) deficienţele intelectuale (întarziatul mintal pare să nu poată trăi
anticipativ o paletă largă de efecte sau consecinţe ale propriilor acte)
b) modificările accentuate ale vieţii afective şi ale voinţei (acestea au
un puternic substrat ereditar- intoleranţa foarte scăzută la frustrare, o
pronunţată labilitate afectivă, un potenţial agresiv ridicat, indiferenţă
afectivă, absenţa emoţiilor altruiste si simpatetice.Ei urmăresc să-şi
satisfaca unele trebuinţe, voinţe, nevoi, aspiraţii, pâna aici totul este normal,
dar ceea ce par a nu întelege este faptul că unele nu se pot satisface nici
imediat, nici dintr-o data, nici fără efort, nici fara a întampina unele
rezistenţe, nici fără a depaşi anumite obstacole şi dificultăţi.Ei aşteapta ca
acestea să fie indeplinite de la sine, intotdeauna şi să primească tot ce-şi
impun şi doresc.Asemenea trăiri se întâlnesc la elevii problemă care caută
doar drepturi, numai să primească, neacceptând şi îndatoriri. Fiind vorba de
propriile lor trebuinţe egoiste, deseori recurg la încercări de satisfacere pe
alte căi decât cele normale sau legale deoarece devin incapabili de a
accepta o frustrare, un reproş sau o sugestie constructiva)
c) trăsăturile de caracter (cei care dovedesc un comportament
deviant sunt caracterizaţi prin desocializare care, la rândul ei se exprimă
prin : falsa percepţie a celor din jur, absenţa aprofundarii şi evaluării
corecte a consecinţelor actelor omise, respingerea sarcinilor şi rolurilor
propuse de parinţi sau profesori, insolenţă, voluntarism afectiv, opoziţie
fata de incercările educative ale adulţilor, chiar si diverse reacţii si acte
predelictuale. Personalitatea tânărului devine deficitară, imatură sau greşit
structurată in momentul in care actele enumerate mai sus devin cronice).
Factorii externi care duc la determinarea conduitei de dezadaptare
şcolară ; aici o mare importanţă o are familia şi şcoala.
Elevul, aflat in formare, sub aspectul personalitaţii este determinat, in
mai multe privinţe, de mediul său familial, şcolar, de anturaj, de profesori şi
de parinţi. Motivaţia şi perseverenţa lui în activitatea şcolară sunt în mare
măsură dependente de felul în care sunt induse de o stare afectivă sau
320
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
climat afectiv de familie, de realitatea psiho-pedagogică din şcoală, de
gradul de dificultate al activităţii şcolare.
Prin ce este determinantă familia ? Prin condiţiile economice, materiale de
hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, de organizare a unui ritm al vieţii, de nivelul
cutural si comportamental, de integrarea socială prin care îşi pune desigur
amprenta pe existenţa si dezvoltarea copilului, a elevului în mod hatărâtor.
Carenţa afectivă este, adeseori, însoţită de o carenţă educativă, şi împreună
conduc la efecte precum stagnare sau involuţie psiho-somatică dar şi la
comportament deviant sau delicvent.
Mediul social normal al copillului este dragostea sub dublul ei aspect :
dragostea parinţilor pentru copil şi dragostea părinţilor între ei.
Am evidenţiat prin ce e importantă familia în viaţa unui elev şi de unde
pot apărea comportamnete dezadaptante. Dar însuşi mediul şcolar poate
prezenta uneori influenţe psihopedagogice negative, care să determine
fenomene de dezadaptare şcolară la elevi.
Alfred Adller a subliniat importanţa deosebita a rolului pe care-l are
şcoala în formarea personalităţii noastre şi cu toţii ne putem recunoaşte iîn
această afirmaţie.
Posibile influenţe negative ale şcolii pot fi : sub şi supra-aprecierea
capacitaţilor reale ale copilului, dezacordul asupra motivaţiilor elevului,
conflictele individuale în cadrul clasei de elevi.
Eşecul permanentizat, in activitatea şcolară, prin pierderea
perspectivelor poate provoca dezadaptare.
Se poate observa, in cadrul şcolii, că un număr relativ mare de elevi cu
rezultate slabe la invăţătura dovedesc o inteligenţă la nivel mediu la probele
psihologice ceea ce înseamnă că datorită instabilăţii emoţionale, a toleranţei
reduse la frustrare, a supramotivări, a integrării deficitare a personalităţii
lor, ei sunt incapabili să-şi utilizeze in mod eficient aptitudinile.
Concluzie este de reţinut că tulburările sferei afective a personalităţii se
obiectivează în moduri specifice prin reacţii dezadaptate la solicitările
mediului. Aşadar, barierele, tensiunile interioare care provoacă
dezadaptarea sunt cu prioritate în covârşitoarea majoritate a situaţiilor de
natură afectivă.
Asist.soc. Cornelia Crişa
Cercetător ştiinţific, Centrul Artemis, Cluj-Napoca
321
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
BIBLIOGRAFIE
1. Psihologia Eului ( cu privire specială la adolescenti), Mihai Chelaru,
edit. Fundatiei Axis, Iasi, 2003 ;
2. Manifestări tipice ale devierilor de comportament la preadolescenti.
Prevenire si terapie, Emilia Albu, edit. Aramis, Bucuresti, s.a ;
1. Adolescenti intr-o societate in schimbare, . Margareta Dinca, edit.
Paideia, Bucuresti, 2004, 121p;
2. Modalităti de diagnosticare si prevenire a unor forme de deviantă la
adolescenti ( teza de doctorat ), Eniko Albert – Lorincs ;
3. Alcool si droguri-virtuti si capcane pentru tineri, Ruxandra Răscanu,
edit Universitătii din Bucuresti, Bucuresti, 2004 ;
4. Psihosociologia comportamentului deviant, Virgil Dragomirescu, edit.
ştiintifică si enciclopedică, Bucuresti, 1976, 307p ;
5. Devianta comportamentală la elevi, Alexandru Hudiţeanu, edit.
Psihomedia, Sibiu, 2001, 155p ;
6. Sociologia deviantei, Sorin M. Rădulescu, edit. Victor, s.l., 1998.
7. Devianta comportamentală şi boala psihică : sociologie si psihiatrie,
Sorin M. Rădulescu si Mircea Piticariu, edit. Academiei socialiste
România, Bucuresti, 1989, 168p ;
8. Devianta juvenila, Sorin M. Radulescu, Oascar Print, Bucuresti, 2003 ;
9. Devianta sociala si consumul de alcool in România anilor 90’, edit.
Trei, s.l., 1999 ;
10. Personalitate si societate in tranzitie, Chelcea S., Societatea Stiintifica
si tehnica , Bucuresti,1994 ;
11. Drug abuse ; the impact on society, NY, 1988.
12. Structura si dezvoltarea personalitaţii, Allport G, W(1981), edit
didactica si pedagogica, Bucuresti.;
13. Aspecte ale dezvoltării afectivitaţii feminine,- studiu psihopedagogic,
Caterina Bagdasar, edit. didactica si pedagogica, Bucureşti, 1975
322
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Adevărul e străin de timpul devenirii. Pentru a ajunge la
contemplarea adevărului, sufletul, prizonier al trupului, al
simţurilor, al aparenţelor, trebuie să se elibereze de
legăturile care-l încătuşează. Pentru a accede la cunoaşterea
autentic intelectuală, omul de ştiinţă trebuie să se lepede de
interesul pentru o lume înşelătoare şi schimbătoare.
Ilia Prigone
323
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
CRIZA DORINŢEI ŞI ASCEZA LAICĂ ÎN ANOREXIE
Eu voi iubi lumina pentru că îmi arată calea;
dar voi îndrăgi întunericul pentru că îmi descoperă stelele.
Og Mandino
I. Prolog: corpul între estetizare si mortificare
Secularizarea modernă a corpului vrea a se acredita ca triumfătoare
asupra dogmelor spiritualiste tradiţionale (caracteristice mai ales
paradigmei ascetismului medieval).
Însă departe de a semnala o demistificare a acestora, cultul corpului nu se află în
contradicţie cu cel al sufletului, ci moşteneşte funcţia ideologică a acestuia201.
Substituţia „transcendenţei” sufletului cu evidenţă spontană a corpului este
aparentă:corpul, aşa cum este instituit de mitologia modernă, nu este mai „material”
decât sufletul, ci constituie o idee, un mit director al unei etici a consumului.
Eliberarea corpului implică transformarea acestuia în obiect al unei
anumite solicitudini ambivalente - astfel că investirea narcisiacă gratifiantă
are ca pandant dinamismul unei forţe represive.
Această „solicitudine” represivă se exprimă în toate obsesiile moderne
colective vis a vis de corporalitate. Astfel, în „asceza” regimurilor
alimentare transpare pulsiunea agresivă împotriva corpului, ce survine
odată cu eliberarea corpului însuşi. Corpul devine aşadar obiect al
morificării din raţiuni estetice, ceea ce atestă agresivitatea unei societăţi a
abundenţei împotriva propriului său triumfalism al corpului.
Dupa cum remarca Jean Baudrillard, „mistica supleţei” reprezintă o
formă de violenţă, prin care corpul este sacrificat-„Toate contradicţiile
acestei societăţi se concentreză la nivelul corpului”202.
De asemenea, corpul manechinului nu este obiect al dorinţei, ci obiect
funcţional;chiar si corpul nud, feminin sau masculin, se refuză ca şi carne,
ca sex, ca finalitate a dorinţei, contribuind la un proces de sublimare, de
conjurare a corpului în propria sa evocare: „Adevărul corpului este dorinţa.
Aceasta, ca lipsă, nu poate fi manifest. Etalarea exhaustivă a dorinţei nu
face decât să o ateste ca absenţă şi în fond, să o cenzureze”203.
201
„Il convient de ne pas se laisser egarer par l’antinomie absolute entre le sacre et le
profane et de ne pas interpreter comme une <secularization>, ce qui n’est qu’une
metamorphose du sacre” (Norman Brown, Eros et Thanatos, 304).
202
„Toutes les contradictions de cette societe sont resumes la au niveau du corps”.
Jean Baudrillard, La societe de consummation. Ses mythes. Ses Srtructures”, Editions
Denoel, 1970, p.224.
203
„La verite du corps, c’est le desir.Celui-ci, qui est manque, n’est pas montrable. L’exhibition la plus
pousee ne fait qui le souligner comme absence, et au fond ne fait que le censurer “-idem n.2, p.209.
324
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
II. Lacunele narcisiace
Acest context favorizează proliferarea tulburarilor de comportament
alimentar (anorexia nervoasă şi bulimia) ca efecte ale somatizării
antagonismelor culturii noastre.
Idealurile sociale pun în lumină performanţa individuală şi
competitivitatea, ceea ce sporeşte angoasa narcisiacă şi efectele sale patologice.
Printre acestea din urmă, putem cita depresia narcisiacă ce se
caracterizează prin predominanţa unui sentiment al vidului şi al incapacităţii de
a se adapta condiţiilor exterioare. Această experienţă subiectivă a vidului (cum
o numeste Kernberg) poate antrena apelul la replierea pe sine şi pe obiectele de
substituţie ce conferă stabilitate subiectului.
Aceste „obiecte de substituţie” fundamentează emergenţa
toxicomaniilor, a preocupărilor dismorfobice şi a deviaţiilor narcisismului
concretizate în comportamentele alimentare aberante.
Independent de contextul sociocultural, tulburările narcisiace nu apar
decât în cadrul unei patologii individuale „gravate” de relaţiile-obiect
interiorizate ce se originează în copilărie.
Însă concomitent cu demersurile psihanalitice, anumite abordări ale
problematicii (mai ales din mediul anglo-saxon) avansează ipoteza
cauzalităţii socioculturale a acestei patologii.
Or, această interpretare este amendabilă printr-un reducţionism abuziv,
dupa cum nici ignorarea contribuţiei factorilor socioculturali nu este
complet justă.
Soluţia optimă o constituie articularea factorilor socioculturali şi a
psihopatologiei individuale.
Majoritatea autorilor sunt de acord în privinţa vulnerabilităţii
narcisistice extreme a pacienţilor care se confruntă cu un Ideal al Eului
hipertrofiat, ce se dezvăluie în viziunea lor ideală asupra lor înşişi şi care se
traduce în fantasmele megalomane de atotputernicie.
Viitorii pacienţi anorexici, bunăoară, ar fi investiti, încă din copilarie,
mai mult ca suporturi narcisiace decât ca potenţiali parteneri ai unui schimb
libidinal obiectiv. Acesta este motivul pentru care anorexicii refuză
„obiectul” cu care nu pot stabili o relaţie libidinală, în favoarea unei
investiri narcisiace.
Aceasta problematică se află în centrul anorexiei mentale. Subiecţii
utilizează ansamblul nevoilor corporale în vederea unei autonomizari, dar şi
a unui auto-erotism, având ca etalon „orgasmul foamei”.
Aşadar, relaţiile obiectale devin periculoase în măsura în care introduc
riscul unei dependente ce ameninţa integritatea narcisiaca a subiectului. În
325
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
acest sens, se dezvoltă sisteme de apărare împotriva acestei dependenţe, având
ca scop protejarea narcisismului prin stăpânirea totală a obiectului dorinţei.
Personalităţile fragile dezvoltă astfel tulburări ale comportamentului
alimentar, printr-un compromis între eşecul stabilirii relaţiilor obiectuale şi
eşecul acreditării narcisiace.
Recursul la mecanisme psihotice prin care se neagă dependenţa şi
clivajul obiect-Eu permite limitarea dependenţei la ceea ce ţine locul
obiectului-foamea pentru anorexic şi hrana pentru bulimic, imaginea
corpului pentru ambii.
Fundamentele personalităţii anorexicilor sunt construite în termeni de
dependenţă, respectiv non-dependenţă. Hrana reprezintă depenenţa de
imaginea maternă şi lupta contra acesteia la un nivel pre-obiectual, adică la
un nivel unde hrana nu apare ca ceva “emanând” de la mamă, bun sau rău,
ci ca ceva ingerabil.
Dependenţa, în cadrul acestor tulburari, se asociază şi cu anumite
conduite adictive, care se caracterizează prin repetiţia unor acte în care
predomină dependenţa de o situaţie sau de un obiect material, care este
căutat şi consumat cu aviditate.
Se cunoaşte bine simptomul hiperactivităţii paradoxale a anorexicei,
care manifestă o bulimie a activităţilor psihice sau intelectuale,ceea ce o
face uneori să cadă la epuizare.
Acest fenomen poate fi asociat cu ceea ce Didier Anzieu şi Esther Blick
numesc fenomenul de formare a unei a doua piei musculare.
Autorii subliniaza faptul ca atunci când bebelusul, din diverse motive,
nu reuşeşte să introiecteze funcţia conţinătoare a mamei, el se va apara prin
investirea unui obiect sau a unei senzaţii, sau altfel, prin constituirea unei a
doua piei musculare, care ar fi mai mult sau mai puţin echivalentul corporal
al falsului self.
Astfel, subiecţii încearcă să negocieze o separaţie, însă nu prin
introducerea unui terţ, ci prin substituţia unei nevoi în care obiectul este
controlabil cu o dorinţă în care reprezentarea implică în mod necesar
acceptarea unei separări.
Într-o perspectivă lacaniană, putem delimita conduitele adictive ca
tentative de negare a lipsei. Potrivit lui Lacan, dorinta presupune
recunoasterea lipsei, adica a recunoasterii dorintei de Celalalt ca si condiţie
a subiectului.
Atunci când această situaţie este resimţită ca insuportabilă în alienarea
pe care o implică, subiectul poate fi tentat de a recurge la o anume
economie a dorintei.
Aceste tulburări reprezintă forme de adicţie, dupa cum hrana este
considerată un fel de „drog” pentru bulimic(asociindu-se adesea cu
326
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
dependenţa de droguri sau alcool), în timp ce anorexicul manifestă o
dependenţă de senzaţia de foame.
În conduitele adictive, comportamentul patologic poate fi considerat un
mijloc de a elimina orice dorinţă. Adicţia anulează orice lipsă de
satisfacţie, precum şi orice posibilitate a dorinţei. Interferenţa ce se produce
astfel între un obiect exterior şi o parte a corpului subiectului poate
constitui revelarea unei juisări posibile, iar nu a unei relaţii cu Celălalt.
III. Rolul relaţiilor parentale
Anorexia poate fi abordaăa psihanalitic prin specificarea raportului
structural rezultat în urma pierderii obiectului, obiectul referindu-se atât la
statutul corpului, cât şi la alimentul propriu-zis. Statutul corporal se
asociază cu limbajul, corpul căpătând o dimensiune simbolică.
Limbajul şi corpul se influenţează reciproc, imaginile corporale
reprezentând o sinteză a acestei interacţiuni. Astfel, imaginea de slăbire este
determinată de limbaj şi se repercută în mod indubitabil asupra corpului.
Lacan postulează că anorexia mentală se datoreşte dorinţei mascate de
trebuinţă. Solicitarea de afectiune, de dragoste este insuficient cunoscută,
fiind sub imperativul trebuinţei manifeste.
Trebuinţele copilului sunt devansate, recunoaşterea cererii realizându-
se prin refuzul alimentelor cu care este hrănit. Copilul face să eşueze
dependenţa faţă de mama atotputernică prin atitudinea pe care o adoptă la
nivelul hrană-obiect.
Refuzând mâncarea, îşi manifestă protestul faţă de dependenţa de
mama atotputernică. În anorexie predomină pulsiunea orală care operează
prin comportamentul-„nu se mănâncă nimic, dar cu aviditate”.
În acelaşi timp, satisfacţia sau refuzul la copil influenţează relaţia
socială şi mai ales relaţia părinte-copil. Obiectele destinate a satisface
necesităţile elementare şi alimentare îşi pierd de obicei caracterul vital
pentru a deveni semne ale dragostei faţă de Celălalt.
Astfel, ele işi depăşesc caracterele biologice având forţa de a deveni
manifestări ale dragostei faţă de Celălalt. Prin aceasta, obiectul capătă funcţia
de simbol, putându-l substitui pe Celălalt, sau poate defini relaţia cu acesta.
În relaţia cu Obiectul, între Obiect şi Celălalt intervine şi frustrarea,
refuzul în acest context dobândind o nouă semnificaţie.
Numeroşi psihanalişti consideră anorexia ca o formă a perversiunii
„negând legea vieţii biologice”, care devine ea însăşi propria lege.
Acolo unde nevroza refulează, anorexia împlineşte realul, corpul luând
locul fetişului. Simptomul anorexic apare întotdeauna când Celălalt se
327
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
„epuizează”, devine o prezenţa excesivă. Această epuizare se datoreşte
cunoaşterii raporturilor cu anorexicul, dar Celălalt nu este niciodată
satisfăcut şi refuză limita castrării.
Mama anorexicului este de obicei autoritară, castratoare, falică în
relaţia cu fiica sa, iar tatăl apare inconsistent, „un conţinut fără conţinut”,
martor absent in relatia de hrănire între mamă şi fiică.
Acest tată nu işi găseşte locul, nu ia cuvântul, nu ştie să spună nu.
Aparenţa sa severă, profilul coleric şi chiar paranoid ascunde de fapt
neputinţa de a rupe relaţia duală mama-fiica.
Este un tată care eclipsează şi nu îi permite copilului să işi formeze
simbolul de negare, care i-ar oferi şansa anorexicei să se rupă de mama sa.
Funcţia paternă este prezentă, dar instabilă, simbolizarea este in
suspans, dar nu este imposibilă, astfel că anorexicul scapă de psihoza şi de
delir ca defecte. Acest fapt reprezintă un punct de sprijin pentru anumite
repere de autonomizare faţă de instinctele distructive din inconştient.
Corpul, ca imagine a sinelui în privirea Celuilalt, reflexie a Sinelui şi
Obiect al Celuilalt, are o putere restauratoare, a unei economii narcisice
pozitive, respectându-se condiţia că baremul de slăbire să fie riguros
menţinut sau ca „piesă de teatru” să continue.
În acest „scenariu”, anorexicul constituie atât un obiect al privirii, cât şi
al ascultării de către „spectator”. Ca şi în psihodramă, poate fi spectator la
situaţia sa familiară pe care o poate analiza fără să fie văzută.
Anorexicul are o trăire dismorfobică faţă de propriul corp, care îi
controlează pulsiunile. Astfel se ajunge la un cerc vicios, care îi afectează
stima de sine, existenţa Sinelui şi sentimentul de identitate.
Refuzul alimentelor, ca expresie a rezolvării acestui conflict, are la
bază o investiţie narcisică, ce se polarizează pe cercetarea idealului Eului,
omnipotent şi ascetic, care produce o falie între Eu şi corp.
Corpul susceptibil de a se ingrăşa şi de a scăpa de sub controlul voinţei
încarnează pulsional raportul cu obiectele dorite, într-o dublă dimensiune a
sexualitătţii şi urii, a animalităţii şi a regresiei.
Conform logicii anorexicului, corpul, pe de o parte suprainvesteşte ca
expresie voluntară a Sinelui, iar pe de altă parte contrainvesteşte, ca legatură a
dorinţei, ignorată ca realitate, dar care revine ca o ameninţare neîncetată.
În acest context, mama nu este numai un „obiect omogen”, dar
reprezintă şi reperul pentru o percepere a jocului activităţii fantasmatice
inconştiente care reactivează conflictele intrapsihice. Absenţa simbolizării
sau a pseudosimbolizării întâlnită în anorexie se datoreşte conversiei
eşuate, fobiilor şi insuficienţei apărărilor de tip nevrotic.
Pericolul de intruzie, de invadare, sunt temele predominante care
declanşează activitatea fantasmatică.
328
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

IV. Teoria pulsiunii-freud BIBLIOGRAFIE:

Evoluţia teoriei freudiene a pulsiunii are trei etape.

Prima etapă corespunde lucrării Trei eseuri asupra teoriei sexualitătii, 1. JEAN BAUDRILLARD- LA SOCIETE DE CONSOMMATION, Denoel, Paris,
1970
în care Freud opune pulsiunile sexuale pulsiunilor de autoconservare.
A doua etapă este cea în care Freud opune alegerea de obiect prin 2. ANNE GUILLEMOT & MICHEL LAXENAIRE- ANOREXIE MENTALE ET
susţinerea alegerii de obiect narcisice, remarcând că libidoul se poate asocia BOULIMIE, Masson, Paris, Collection Medicine et Psychotherapie,1997
chiar cu instanţa Eului.
În etapa a treia, Freud opune pulsiunilor de viaţă pulsiunile morţii. 3. MARILYN DUKER & ROGER SLADE- ANOREXIA NERVOSA AND
Problematica anorexicei arată că, din punct de vedere clinic, teoriile nu se BULIMIA: HOW TO HELP, Open University Press Milton Keynrs, Philadelphia,
exclud, dimpotrivă, se completează. 1988
Viziunea de ansamblu se îmbogăţeşte prin confruntarea lor; de fapt,
diversele etape ale travaliului psihanalitic cu o anorexică reiterează, într-un 4.VLADIMIR MARINOV, JOYCE McDOUGALL, FRANCOISE BRELLET-
mod exagerat, evoluţia freudiană a pulsiunii, deja dramatică prin ea însăşi. FOULARD, PIERRE NOAILLE, ANTONIO FRANCISCO MENDEZ PEDRO,
JAQUELINE MADELEINE JAQUET, ALAN RIGAUD- ANOREXIE. ADICŢII ŞI
Alimentul eşuează în funcţia sa enigmatică şi metaforică de
FRAGILITĂŢI NARCISICE, Ed. Trei, Bucuresti, 2005
condensare, şi dacă nu reuşeşte să devină suportul de proiecţie al proceselor
primare şi ale inconştientului, este din cauza clivajului precoce realizat intre
aliment si functiile erogene ale corpului.
Este si consecinta unui clivaj între percepţia corpului, respectiv a
alimentelor şi dezvoltarea lumii fantasmelor.
Altfel spus, imaginea corpului nu reuşeşte să capete unitate la nivelul
narcisismului secundar, care este născut din retragerea libidoului obiectal.

Cercetător ştiinţific Ana Ionesei

Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

329 330
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND APLICAREA

GRAŢIERII

Defectele altora îl învaţă pe înţelept să le îndrepte pe ale sale.

Publilius Syrus

1. Aspecte privind efectele graţierii asupra instituţiei suspendării

condiţionate a executării pedepsei

Cea mai înaltă glorie nu este aceea de a nu căda
niciodată, ci de a te ridica după fiecare cădere.
Confucius
Potrivit Art. 120, alin. 2 din Codul penal, graţierea are efecte şi asupra
pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat. În acest caz,
partea din termenul de încercare care reprezită durata pedepsei pronunţate
de către instanţă se reduce în mod corespunzător. Dacă suspendarea
condiţionată esee revocată sau anulată, se execută numai partea de
pedeapsă rămasă negraţiată.
Asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată condiţionat au
efecte atât graţierea condiţionată, cât şi graţierea necondiţionată204.
În cazul suspendării condiţionate, graţierea are efecte în primul rând
asupra pedepsei principale şi în secundar asupra termenului de încercare.
Dacă graţierea pedepsei principale este totală, din termenul de încercare
rămâne doar intervalul de 2 ani. Dacă graţierea pedepsei principale este
parţială termenul de încercare se compune din intervalul de 2 ani plus
partea din pedeapsa rămasă negraţiată.
Aplicarea concomitentă a graţierii şi a suspendării condiţionate a
executării asupra eceleiaşi pedepse determină curgerea în paralel a două
termene de încercare şi crearea unui paralelism între efectele acestora205.
Momentul în care îşi produce efectele asupra termenului de încercare
graţierea necondiţionată îl constituie data actului de graţiere – în cazul unui
act de graţiere postcondamnatorie- , sau data pronunţării hotărârii
judecătoreşti definitive – în cazul graţierii antecondamnatorii, astfel că în
cazul în care suspendarea condiţionată este revocată sau anulată se execută
numai partea de pedeapsă rămasă negraţiată.

204
În sens contrar Gheorghe Josan, Sinteza practicii de casare în materie penală pe
semestrul I al anului 1999 a Curţii de Apel Suceava, în Dreptul nr. 5/2000, p.117-136.
205
În literatura de specialitate s-a formulat propunerea de lege ferenda ca în actele
normative de graţiere să se prevadă termene de încercare cel mult egale cu termenul pentru
care a fost suspendată executarea, astfel încât, în final, condamnatul să se supună doar
cerinţelor şi restricţiilor impuse de suspendare, iar nu şi de graţiere- a se vedea autorii citaţi
de Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1997, p. 273.
331 332
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Cu privire la momentul de la care îşi produce efectul comprimator
asupra termenului de încercare graţierea condiţionată aplicată unor
pedepse a căror executare a fost suspendată condiţionat există două opinii
diferite.
Potrivit unei opinii aceasta este data expirării termenului de încercare al
graţierii condiţionate, dacă cel condamnat a respectat condiţia impusă prin
actul de graţiere, căci numai atunci graţierea se consideră definitivă şi îşi
produce toate efectele. Graţierea condiţionată, nefiind definitivă până la
îndeplinirea condiţiei206, nu ar putea nici să producă anticipat efecte asupra
termenului de încercare şi, implicit, nici asupra momentului când intervine
reabilitarea de drept, deoarece acestea ar avea caracter definitiv. În situaţia
în care ar interveni reabilitarea de drept prin epuizarea termenului de
încercare redus ca urmare a a aplicării graţierii condiţionate, iar ulterior
condamnatul ar săvârşi o nouă infracţiune atât în termenul de încercare al
suspendării condiţionate considerat integral cât şi în termenul de încercare
al graţierii condiţionate, nu există nici un mijloc legal pentru revocarea
reabilitării de drept de care a beneficiat condamnatul pe nedrept207.
Potrivit altei opinii, acest moment îl reprezintă data aplicării actului de
clemenţă..Argumentele aduse sunt următoarele :
ƒ Graţierea va reduce termenul de încercare din momentul în care s-a
făcut aplicarea actului de clemenţă, efect care este revocabil, în sensul că,
în cazul săvârşirii cu intenţie a unei infracţiuni în termenul condiţie al
graţierii condiţionate, aceasta se revocă, iar termenul de încercare al
suspendării condiţionate se reîntregeşte.
ƒ Reabilitarea de drept este prin natura ei irevocabilă şi ea nu poate
interveni la împlinirea termenului de încercare aşa cum el a fost redus prin
actul de clemenţă, ci după expirarea termenului condiţie al graţierii
condiţionate, însă retroactiv de la data epuizării celui dintâi dintre
termenele emintite.
206
,, În cazul în care şi graţierea e condiţionată, această reducere nu operează automat, în
chiar momentul aplicării graţierii, ci numai la expirarea termenului fixat în actul de
clemenţă, fiindcă numai atunci se consideră definitivă şi îşi produce toate efectele” - T.S.,
secţia penală, decizia nr. 457/973, în R.R.D. nr. 1-1974, p.164, citată şi de A Boroi, op.
cit., p.164.
206
George Antoniu, Constantin Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Avram Filipaş, Constantin
Mitrache, Vasile Papadopol, Cristiana Filişanu, Practică judiciară penală. Partea
generală, vol II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 78.
333
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
ƒ Până la împlinirea termenului de încercare graţierea produce doar
consecinţe provizorii, deoarece ea însăşi a fost acordată în această
modalitate.
ƒ Graţierea va atrage consecinţe juridice definitive numai la
împlinirea termenului de încercare, dacă fostul condamnat a săvârşit o
infracţiune cu intenţie.
ƒ După împlinirea termenului de încercare a suspendării, astfel cum a
fost redus prin graţiere, va curge în continuare numai termenului de
încercare al graţierii condiţionate.
Această soluţie atrage consecinţe şi în materia revocării suspendării
graţiate sau a graţierii condiţionate în situaţia în care se săvârşeşte o
infracţiune după epuizarea termenului de încercare al suspendării, dar
anterior împlinirii termenului de încercare al graţierii condiţionate al
graţierii condiţionate.
Potrivit primei opinii, efectele graţierii se realizează la expirarea
termenului de încercare, suspendarea condiţionată a executării primei
pedepse producându-şi efectele la expirarea termenului socotit în întinderea
sa integrală, cel condamnat fiind reabilitat de drept, revocarea suspendării
nemaiproducându-se, inculpatul urmând să execute doar pedeapsa pentru
cea de-a doua infracţiune. Nu se dispune nici revocarea graţierii întrucât,
intervenind reabilitarea de drept, aceasta este lipsită de obiect. Înseamnă
că, în cazul în care infracţiunea este săvârşită atât în termenului de
încercare al suspendării condiţionate stabilit de instanţă înainte de aplicarea
graţierii condiţionate (dar după expirarea termenului de încercare al
suspendării condiţionate redus ca urmare a aplicării graţierrii ), cât şi în
termenul de încercare al graţierii, ar trebui să se revoce atât graţierea cât şi
suspendarea condiţionată, întrucât reabilitarea de drept nu-şi produce
efectele decât la expirarea termenului de încercare al suspendării
condiţionate socotit în întinderea sa integrală.
Potrivit celei de-a doua opinii, s-a considerat că reabilitarea de drept nu
poate constitui o piedică pentru revocarea graţierii condiţionate, astfel că în
situaţia în care termenul de încercare al suspendării condiţionate al
executării pedepsei, reîntregit prin efectul revocării graţierii, nu va apare ca
împlinit în momentul săvârşirii noii infracţiuni, respectiv infracţiunea a fost
săvârşită înăuntrul acestuia, revocarea graţierii va atrage şi revocarea
suspendării condiţionate şi implicit al reabilitării de drept, condamnatul
urmând să execute separat de pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa
integrală pentru noua infracţiune. Dacă termenului de încercare va apărea
ca împlinit înaintea săvârşirii noii infracţiuni, rabilitarea de drept, care a
operat în momentul în care s-a împlinit termenul de încercare, redus prin
efectul graţierii, se va menţine.
334
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Această opinie a fost criticată în sensul că este de neconceput ca o
persoană să fie reabilitată de drept şi să se afle în acelaşi timp în termen de
încercare, cele două instuţii excluzându-se reciproc şi de asemenea nu este
posibilă abordarea extensivă a dispoziţiilor legale privind reabilitarea, care,
prin esenţa lor, sunt de strictă interpretare şi introducerea pe această cale a
unei instituţii, cea a revocării reabilitării, în condiţiile în care reabilitarea de
drept sau judecătorească nu poate fi dobândită decât definitiv şi
necondiţionat, anularea reprezentând o excepţie limitativ prevăzută de lege.
Graţerea produce efecte asupra pedepselor stabilite pentru infracţiuni
concurente şi sub aspectul consecinţei posibilităţii de a dispune
suspendarea condiţionată. Astfel, potrivit Art 81, alin 2 C.p. , suspendarea
condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în caz de concurs de
infracţiuni dacă: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani, b)
infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai
mare de 6 luni, afară de cazul în care condamnarea intră în vreunul din
cazurile prevăzute de Art. 38 C.p. şi c) se apreciază că scopul pedepsei
poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
Totodată, în cazul concursului de infracţiuni, graţierea are ca obiect
pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune în parte, şi nu pedeapsa pentru
întregul concurs de infracţiuni, şi determină o reapreciere a sporului.
Situaţiile care trebuie avute în vedere sunt următoarele:
-în structura concursului de infracţiuni sunt două infracţiuni, pedeapsa
pentru una fiind graţiată total, iar pentru cealaltă depăşeşte 2 ani
(menţionez faptul că pentru infracţiunea unică suspendarea condiţionată se
acordă pedepselor de până la trei ani)
-în structura concursului sunt două sau mai multe infracţiuni a căror
pedepse depăşesc doi ani, dar ca urmare a graţierii şi a reaprecierii sporului
rămân sub 2 ani
-în structura concursului sunt două sau mai multe infracţiuni a căror
pedepse nu depăşesc 2 ani, în urma contopirii se aplică o pedeapsă mai
mare de 2 ani, iar în urma aplicării actului de graţiere pedeapsa rezultantă
rămâne sub 2 ani.
Într-o opinie s-a susţinut faptul că dacă una dintre cele două pedepse
aplicată pentru o infracţiune aflată în concurs este graţiată, a doua pedeapsă
poate fi suspendată dacă este de 2 ani sau mai mică.
Într-o altă opinie s-a arătat că executarea acesteia poate fi suspendată
condiţionat dacă nu este de 3 ani sau mai mare, argumentându-se în acest
sens
¾ în situaţia în care una dintre pedepsele stabilite este graţiată,
cealaltă devine pedeasa aplicată ( de executat) şi este supusă condiţiilor de
335
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
la Art. 81, alin.1 lit.a C.p., deoarece Art 81, alin.2 se referă la situaţia în
care s-a obţinut o pedeapsă aplicată prin recurgere efectivă la concursul de
infracţiuni şi nu la situaţia în care una dintre pedepse este graţiată, caz în
care operaţiunea de la Art 34, lit.b nu a fost efectuată
¾ de vreme ce una dintre pedepse nu se mai execută, fiind graţiată,
dispare concursul de infracţiuni;
¾ instanţa ar trebui să ţină cont în vederea acordării suspendării
condiţionate de faptul că una dintre pedepse a fost graţiată şi a rămas de
efectuat o singură pedeapsă;
¾ când se acordă de către legiuitor graţierea cu caracter general,
datorită condiţiilor sociale existente, se apreciază că scopul pedepsei se
realizează şi fără executarea acesteia. Dacă s-a apreciat că pedeapsa
graţiată îşi poate atinge scopul şi fără executare, instanţa de judecată nu
este în măsură să facă altă apreciere;
¾ săvârşirea faptei penale a cărei pedeapsă s-a graţiat nu poate fi
însă un impediment pentru suspendarea executării pedepsei negraţiate dacă
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege;
¾ graţierea este o cauză care înlătură în tot sau în parte executarea
pedepsei sau prin care se comută pedeapsa în alta mai uşoară (Art. 120,
alin 1 C.p.). atunci când se înlătură în totalitate executarea pedepsei,
instanţa va dispune asupra suspendării condiţionate ţinând seama de faptele
penale aflate în concurs ale căror pedepse nu au fost graţiate, sau au fost
graţiate doar parţial. În ultimul caz se va ţine cont doar de pedepsele ce au
rămas de executat după ce s-au aplicat dispoziţiile actului de graţiere.
Ca şi contraargumente pot fi spuse următoarele :
¾ naşterea concursului de infracţiuni are loc în momentul comiterii
celei de-a doua infracţiuni, indiferent dacă a intervenit o hotărâre de
condamnare pentru ambele infracşiuni sau doar pentru o singură
infracţiune, aceasta având importanţă doar la stabilirea tratamentului
sancţionator
¾ din punct de vedere al naturii sale juridice, concursul de infracţiuni
este întradevăr considerat o cauză de agravare facultativă a pedepsei,
avându-se în vedere pe de o parte concepţia privind scopul şi funcţiile
pedepsei, iar pe de altă parte sistemul de sancţionare al concursului
consacrat de legislaţia în vigoare. Deşi condiţia existenţei a cel puţin două
infracţiuni care să atragă o condamnare este tratată alături de cele de care
depinde în mod obiectv existenţa concursului de infracţiuni, aceasta se
realizează ţinându-se seama de faptul că instituţia concursului prezintă
336
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
importanţă tocmai datorită tratamentului sancţionator specific, fără ca prin
aceasta ea însăşi să fie considerată o condiţie de existenţă208.
¾ potrivit Art. 120 alin. 1 C.p. graţierea este o cauză care înlătură în
tot sau în parte executarea pedepsei sau prin care se comută pedeapsa în
alta mai uşoară. Aşadar, graţierea nu are efecte asupra existenţei sau
inexistenţei concursului de infracţiuni.
De altfel, este posibilă revocarea graţierii şi implicit reactivarea
tratamentului sancţionator specific concursului de infracţiuni (în cazul
graţierii condiţionate).
Incidenţa actului de graţiere se constată ulterior stabilirii modului de
executare a pedepsei, ori, prin acceptarea ca valabilă a opiniei anterioare,
mai sus formulate, s-ar ajunge la extinderea reperelor de individualizare a
pedepsei, o extindere făcută de judecător, ceea ce este inadmisibil209.
¾ ansamblul infracţiunilor concurente păstrează gradul de pericol
social iniţial şi reflectând în continuare aceeaşi periculozitate socială a
infractorului, nu există nici un motiv pentru a considera că, în caz de
concurs, graţierea oricăreia dintre pedepsele stabilite potrivit Art 34 C.p. ar
putea modifica condiţiile de suspendare condiţionată a executării pedepsei
şi că s-ar putea suspenda condiţionat numai executarea pedepsei negraţiate
¾ nefiind afectată fiinţa concursului de infracţiuni prin apariţia unui act de
graţiere, analiza posibilităţilor de acordare a suspendării condişţionate se va face
prin prisma Art 81, alin.2. Când termenul de 2 ani este depăşit prin aplicarea
unui spor de pedeapsă Art. 81, alin.2 nu mai poate fi aplicat, deşi pedepsele din
structura concursului de infracţiuni sunt sub 2 ani
¾ instanţa nu-şi poate forma convingerea cu privire la aceeaşi
persoană că se poate reeduca fără executarea efectivă a pedepsei, iar cu
privire la alte pedepse să considere că este necesară executarea lor210.
¾ dacă infracţiunea a fost judecată separat pentru fiecare faptă
concurentă de către aceaşi instanţă sau de instanţe diferite, dispunându-se
suspendarea condiţionată numai a uneia dintre pedepse, se va proceda
potrivit Art. 449 C.P.P., urmând ca instanţa să decidă dacă este sau nu
208
Florin Streteanu, Concursul de infracţiuni, Editura ,,Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.53.
În sens contrar, Constantin Mitrache, Drept penal, partea generală, Casa de Editură şi
Presă ŞANSA SRL, Bucureşti, 200, p.215 – deoarece problema principală a concursului este
cea privind sancţiunea, o astfel de condiţie trebuie considerată de existenţă a concursului.
209
În practică s-a decis că existenţa unui act de graţiere anticipată, aplicabil unei pedepse ce
ar urma să fie pronunţată nu poate constitui un criteriu de individualizare a acesteia, în
sensul de a determina stabilirea ei într-un alt cuantum, deoarece s-ar adăuga la prevederile
Art 72 C. p. – T. Jud. Neamţ, s.pen., dec. nr.296/1982, în R.R.D. nr.12/1982, p.72.
210
Geoge Antoniu, Ştefan Daneş, Dărângă George, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol,
Doru Pavel, Dumitru Popescu, Virgil Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat. Parte
generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 474-475.
337
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
cazul să suspende pedeapsa rezultantă. (Instanţa are posibilitatea de a
dispune suspendarea doar dacă tuturor pedepselor supuse contopirii le-a
fost anterior aplicată suspendarea condiţionată. În schimb, instanţa ar putea
dispune suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante dacă pentru
fiecare pedeapsă concurentă a făcut aplicarea suspendării condiţionate a
executării acestora, dar în urma contopirii nu mai sunt îndeplinite condiţiile
Art. 81, alin.2, dar sunt îndeplinite condiţiile Art 81, alin. 1 C.p.)211.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia instanţa
nu poate face abstracţie, după ce aplică pedeapsa pentru infracţiunea
săvârşită, de existenţa graţierii aplicabile acestei pedepse. Dispoziţiile Art.
120, alin. 2 C.p. au în vedere situaţia când graţierea este ulterioară aplicării
pedepsei cu suspendare condiţionată a executării acesteia şi nu pot acoperi
alte situaţii. Soluţia la care s-au oprit instanţele de judecată în sensul că este
posibilă şi suspendarea executării pedepsei ce este graţiată printr-un act de
clemenţă adoptat anterior aplicării pedepsei se întemeiază pe interesul
condamnatului de a beneficia în primul rând de suspendarea condiţionată
care are efecte mult mai largi decât graţierea. Când graţierea este doar
parţială, cu privire doar la unele dintre pedepsele stabilite pentru
infracţiunile concurente, a face abstracţie de incidenţa acesteia şi a dispune
suspendarea conţionată a executării pentru pedeapsa rezultantă a
concursului, iar apoi să se constate că, în ceea ce priveşte unele pedepse
stabilite pentru infracţiunile concurente este incidentă graţierea parţială, ar
însemna descontopirea pedepselor, aplicarea graţierii şi apoi recontopirea
pedepselor negraţiate ori a părţilor din pedepsele graţiate după care să se
dispună iar suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante din
contopirea ce a avut loc şi toate acestea doar pentru că suspendarea
condiţionată trebuie să aibă prioritate faţă de graţiere212.
Este adevărat că acordarea suspendării condiţionate a executării
pedepsei nu reprezintă un drept pentru condamnat, ci este doar o vocaţie,
dar, deşi instanţa nu este obligată să motiveze neacordarea suspendării
condiţionate, aceasta nu înseamnă că nu ia în calcul şi o asemenea
posibilitate în procesul de individualizare a executării pedepsei, doar pentru
simplul fapt că a intervenit un act de graţiere . De altfel, fiind un act de
graţiere condiţionată, este necesară stabilirea unei pedepse rezultante
pentru infracţiunile concurente, luând în calcul cuantumul lor integral,
având în vedere posibilitatea revocării unei asemenea graţieri. Nu se poate
face abstracţie nici de interesul condamnatului de a dispune în primul rând
de suspendarea condiţionată şi apoi de graţiere, având în vedere efectele
211
A se vedea Florin Streteanu, op. cit., p.332-333.
212
Cristian Mitrache, op. cit, p.107
338
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
mai largi ale celei dintâi. Instanţa trebuie să facă o aplicare corectă şi
completă a legii, evitând astfel o eventuală discriminare între cel care
beneficiază de un act de graţiere antecondamnatorie şi cel care beneficiază
de un act de graţiere postcondamnatorie, doar pe motivul că este mult prea
complicat procesul de contopire, descontopire şi recontopire a pedepselor.
Prin urmare, în nici un caz nu poate fi vorba de a alege între aplicarea
suspendării condiţionate şi a graţierii213.
În ipoteza intervenţiei graţierii totale necondiţionate a uneia dintre două
pedepse stabilite pentru infracţiuni concurente, aceasta produce efectul de a
nu se mai putea adăuga un spor la pedeapsa ce a mai rămas de executat.
Instanţa, când analizează posibilitatea de a face aplicarea Art. 81 alin.2 C.
pen., trebuie să aibă în vedere durata pedepsei celei mai grele, adică a
pedepsei absorbante, iar nu o pedeapsă rezultantă la care s-ar fi ajuns
eventual prin aplicarea unui spor214.
În cazul în care pedeapsa absorbantă este gratiată total, necondiţionat,
instanţa poate decide prin raportare la cuantumul ei dacă este necesar sau nu
aplicarea unui spor care să reflecte gradul de pericol social al pedepselor
absorbite sau este suficientă prin ea însăşi.Totodată s-a stabilit că dacă printre
faptele concurente se află şi o infracţiune pentru care nu se poate dispune
suspendarea (o infracţiune pentru care s-a stabilit o pedeapsă mai mare de doi
ani, fie o infracţiune exclusă de la beneficiul suspendării în baza art. 81, alin.3. C.
pen.), chiar dacă aceasta este graţiată, pedeapsa obţinută în urma contopirii
pedepselor rămase executabile, nu poate fi suspendată.
Graţierea nu înlătură caracterul penal al faptei, astfel încât ansamblul
infracţiunilor îşi păstrează gradul de pericol social iniţial şi reflectă în
continuare aceeaşi periculozitate socială a infractorului, graţierea unei
pedepse neputând modifica condiţiile de aplicare a art. 81 C. pen. O
asemenea posibilitate există dacă infracţiunea ce constituie un impediment
la aplicarea suspendării este dezincriminată sau amnistiată.
În cazul în care infracţiuni aflate în concurs sunt săvârşite atât în
termenul de încercare al graţierii condiţionate cât şi în termenul de
încercare al suspendării condiţionate se dispune revocarea suspendării
condiţionate a executării pedepsei şi revocarea graţierii condiţionate, se vor
contopi pedepsele stabilite pentru infracţiunile ce intrau în structura
concursului de infracţiuni a cărui pedeapsă rezultantă a fost suspendată
213
Radu Lupaşcu, Din nou despre graţiere şi suspendarea condiţionată a executării
pedepsei,în Dreptul nr. 7/2001, p.184.
214
Justin.Grigoraş, Unele probleme ale graţierii condiţionate cu referire la practica
Tribunalului Suprem,în ,,R.R.D.nr 10/1974, p.31
339
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
condiţionat, se va stabili o pedeapsă rezultantă şi pentru infracţiunile care
au atras revocarea, şi acestea se vor cumula aritmetic215.
În cazul în care infracţiunile concurente sunt săvârşite în termenul de
încercare al graţierii condiţionate, dar după expirarea termenului de
încercare al suspendării condiţionate, intervenind reabilitarea de drept
potrivit Art. 86 C.pen., revocarea graţierii rămâne fără obiect.
În cazul în care infracţiunile concurente sunt săvârşite în termenul de
încercare al suspendării condiţionate, dar după expirarea termenului de încercare
al graţierii condiţionate se dispune revocarea suspendării condiţionate şi se
constată că pedepsele cărora li s-a aplicat graţierea sunt considerate ca fiind
executate în baza actului de clemenţă. Dacă rămân mai multe pedepse în
structura concursului de infracţiuni ca urmare a unei graţieri parţiale sau ca
urmare a neaplicării actului de clemenţă în privinţa lor, se vor aplica prevederile
art. 34 C.pen., iar pedeapsa rezultantă se va cumula aritmetic cu pedeapsa
rezultantă stabilită pentru infracţiunile săvârşite în termenul de încercare al
suspendării condiţionate. Dacă rămâne o pedeapsă de executat, negraţiată sau
graţiată parţial, dintre pedepsele cărora li s-a aplicat suspendarea condiţionată,
aceasta se va cumula aritmetic cu pedeapsa rezultantă stabilită pentru
infracţiunile săvârşite în termenul de încercare al suspendării condiţionate. Dacă
toate pedepsele ce intrau în structura concursului au fost graţiate total se vor
aplica regulile sancţionatorii ale recidivei postexecutorii şi ale concursului de
infracţiuni. Datorită revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei nu
va mai interveni reabilitare de drept.
Totodată, s-a mai afirmat că în ceea ce priveşte suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, dacă în termenul de încercare se comite
o infracţiune din culpă, potrivit Art. 83, alin 3 C. pen., se poate acorda
suspendarea şi pentru aceasta, caz în care suspendarea iniţială nu se revocă.
Prin urmare, menţinerea suspendării executării primei pedepse este
condiţionată de suspendarea executării pedepsei pentru infracţiunea comisă
din culpă în termenul de încercare. Dacă ulterior sunt comise mai multe
infracţiuni intenţionate concurente cu infracţiunea din culpă, este necesar
ca pedepsele stabilite pentru aceasta să fie contopite într-o pedeapsă unică,
ce va avea un regim de executare unic nefiind posibilă suspendarea
executării pedepsei doar în privinţa infracţiunii comise din culpă.216 O
asemenea infracţiune săvârşită în termenul de încercare al graţierii, nu
va atrage revocarea acesteia, dispoziţiile în privinţa revocării graţierii
reclamând săvârşirea unei infracţiuni intenţionate în termenul de încercare.
215
Florin Streteanu, op. cit., p. 318 , Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului
penal, p. 314 .
216
Florin Streteanu, op. cit., pp. 317-318.
340
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Astfel că în situaţiile prezentate mai sus, săvârşirea unei infracţiuni din
culpă în condiţiile arătate va atrage doar revocarea suspendării
condiţionate, graţierea rămânând să-şi producă efectele .
2. Apecte privind aplicarea actelor de graţiere succesivă
Se pot întâlni două situaţii :
1. aplicarea actelor de graţiere parţială succesivă
În cazul graţierilor parţiale, intervenţia, în cursul executării pedepsei, a două
sau mai multe acte de graţiere are ca efect reducerea succesivă a pedepsei,
corespunzător fiecărei graţieri. Actul de graţiere ,,poate prevedea însă exceptarea
de la beneficiul graţierii a condamnaţilor cărora li s-a mai redus pedeapsa ca
urmare a unei graţieri anterioare sau poate prevedea c[, în cazul unor graţieri
succesive, se aplică dispoziţiile de graţiere mai favorabile217”.
2. aplicarea din nou a graţierii cu privire la pedeapsa referitor la
care s-a revocat graţierea anterioară
Ipoteza săvârşirii unei infracţiuni intenţionate înăuntrul termenului de
încercare şi al apariţiei unui nou act de clemenţă ulterior acesteia, a generat
păreri diferite 218cu privire la regimul juridic al pedepsei privitor la care a
intervenit revocarea graţierii condiţionate.
Potrivit unei opinii, pedeapsa nu este graţiată în temeiul actului de
clemenţă apărut după săvârşirea infracţiunii care a atras revocarea
beneficiului graţierii condiţionate. Potrivit susţinătorilor acestei soluţii, a
acorda în mod succesiv beneficiul graţierii asupra uneia şi aceleiaşi
pedepse, înseamnă a face ineficientă condiţia impusă de lege sub care
operează graţierea.
Potrivit unei a doua opinii, obiectul graţierii intervine ulterior
săvârşirii infracţiunii intenţionate în cadrul termenului-condiţie, în măsura
în care nu operează vero cauză de exceptare. Instanţa nu poate lua act însă,
pur şi simplu, de graţierea din nou a pedepsei , ci va trebui în prealabil să
revoce sau mai exact să constate ca revocată graţierea anterioară. Instanţa e
obligată să stabilească în concret care este restul de pedeapsă rămas
neexecutat şi în raport cu acesta şi cu pedeapsa pronunţată pentru
infracţiunea judecată să hotărască pedeapsa ce se va executa. Revocarea
graţierii condiţionate operează în temeiul aceluiaşi act normativ potrivit
căruia s-a făcut iniţial aplicarea pedepsei.
217
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura ,All Beck, 1999, p. 340. În
acelaşi sens, Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Instituţii de drept penal,
Editura Trei, 2001, p.
218
Pentru ample exemplificări ale acestora în doctrină şi jurisprudenţă a se vedea, I.
Mândru, op. cit., p. 388-391.
341
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Numai dacă infracţiunea care atrage revocarea beneficiului clemenţei a
fost săvârşită după adoptarea ultimului act de graţiere, acesta nu se va
aplica, deoarece la data la care a intervenit pedeapsa nu era încă
executabilă, deci nu putea constitui obiect al unei noi graţieri.
Prin subordonarea acordării graţierii unor condiţii legate de cuantumul
pedepsei, legiuitorul a adoptat criteriul gradului concret de pericol social al
infracţiunii şi al infractorului, care nu poate fi influenţat de unii factori
extrinseci cum este de exemplu, câtimea din pedeapsa executata219.
3. Aspecte privind efectele graţierii asupra instituţiei suspendării sub
supraveghere
Potrivit unei opinii se consideră că nu beneficiază de graţiere cei
condamnaţi la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, în condiţiile Art. 86, alin 1 şi urm din Codul Penal, pentru că
legea nu o prevede în mod expres, Art. 120, alin 2 din Cod făcând referire
numai la pedepsele a căror executare este suspendată condiţionat, conform
Art. 81 şi urm. din Codul penal220.
Este adevărat că legislaţia penală nu cuprinde nici o prevedere cu
privire la posibilitatea aplicării graţierii pedepselor a căror executare a fost
suspendată sub supraveghere. Cu toate acestea, în literatura de specialitate
s-a arătat că dispoziţiile Art. 120 din Codul penal trebuie extinse şi la
suspendarea executării pedepsei sub supravehere, atât pentru simetrie
juridică cu suspendarea condiţionată a executării pedepselor, cât şi datorită
următoarelor argumente pertinente:
¾ Graţierea reprezintă o iertare de pedeapsă, indiferent cum a fost
individualizată în formele de individualizare prevăzute de lege221.
¾ Prin actele de clemenţă se graţiază total sau parţial pedepsele cu
închisoarea de o gravitate deosebită, acestea executându-se în regim de
detenţie, cu privare de libertate.
¾ În momentul adoptării Codului Penal, respectiv al Art. 120,
singurele modalităţi de individualizare a pedepselor erau închisoarea – Art.
57 C.p. şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei – Art. 81 C.p.
219
C.Bulai, Practica judiciară penală, vol. II. Editura Academiei Române, Bucureşti,
1990, p. 219, com.12
220
Victor Nicolcescu, Unele probleme în legătură cu aplicarea legii nr. 137/1997 privind
graţierea unor pedepse, în Dreptul, nr. 11/1997, p. 90-91.
221
A se vedea Radu Lupaşcu, Unele probleme în legătură cu aplicarea Legii nr. 137/1997
privind graţierea unor pedepse, în Dreptul nr. 12/997, p. 67; Vasile Păvăleanu, Graţierea
unor pedepse, în R.D.P. nr. 1/1999, p.94.
342
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
¾ În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere este
vorba tot de o suspendare condiţionată a executării pedepsei222.
¾ Actele de graţiere stabilesc în mod expres că graţierea se aplică
condamnărilor cu închisoarea ce se execută la locul de muncă – Art. 86-87
C.p., cât şi măsurilor educative ce constau în internarea într-un centru de
reeducare sau o şcoală specială de muncă şi reeducare. Astfel, nu se poate
găsi nici o justificare logică pentru exceptarea de la beneficiul graţierii a
acestei modalităţi de executare a pedepsei din moment ce în toate celelalte
cazuri se aplică dispoziţiile legii de graţiere223.
Asupra obligaţiilor prevăzute de Art. 86, alin 3 pe care cel
condamnat trebuie să le respecte, deşi pedeapsa este graţiată, condamnatul
are obligaţia de a se supune măsurilor legale şi de a executa obligaţiile pe
care instanţa i le-a stabilit, în caz contrar putându-se revoca suspendarea
condiţionată în baza Art.86, ind 4 alin. 2 C.pen. . Pedeapsa nu se va
executa deoarece este graţiată, însă condamnatul nu va putea beneficia de
reabilitarea drept, potrivit Art. 86 ind 6 C.pen. . În sprijinul acestei opinii
au fost aduse următoarele argumente:
¾ Obiectul graţierii îl constituie pedeapsa principală, iar graţierea are
ca efect doar înlăturarea acesteia şi a pedepselor accesorii;
¾ Acestea au natura juridică a decăderilor, incapacităţilor şi interdicţiilor
rezultate din condamnare şi ele se vor stinge abia prin reabilitarea de drept (deci
graţierea va avea efect asupra acestora doar indirect) .
¾ Ele au atât un caracter sancţionator cât şi preventiv. Efectul
sancţionator constă în restrângerea libertăţii de deplasare şi asociere.
Efectul preventiv constă în evitarea frecventării de către condamnat a
anumitor medii şi în dobândirea unei pregătiri şcolare şi profesionale .
¾ Prin funcţia lor coercitivă se apropie de pedepsele complementare,
iar prin scopul lor profilactic, de măsurile de siguranţă, fiind mai mult
apropiate de acestea.
¾ Efectul graţierii asupra acestor măsuri şi obligaţii va fi doar mediat
şi va consta în reducerea perioadei în care ele trebuie respectate, ca urmare
a reducerii termenului de încercare.
Având în vedere cele prezentate mai sus, s-a considerat că dacă
persoana condamnată nu îndeplineşte obligaţiile stabilite de instanţă, ori
măsurile de supraveghere prevăzute de lege, instanţa nu va putea opta,
potrivit Art.86, alin2 C. pen., între revocarea suspendării condiţionate şi
222
A se vedea Costică Bulai, Graţierea în doctrină, legislaţie şi jurisprudenşă, în R.D.P. nr.
4/1995, p. 21.
223
Nicu Jidovu, Aspecte teoretice şi practice privind aplicarea Legii nr. 137/1997, în
Dreptul nr.12/1997, p. 65.
343
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
prelungirea termenului de încercare. Pedeapsa fiind graţiată, afirmă în
continuare susţinătorul opiniei, revocarea nu este posibilă şi se va putea
dispune doar prorogarea termenului de încercare224.
4. Consideraţii privind (im)posibilitatea revocării decretului
individual de graţiere
Dreptul de graţiere individuală constituie o prerogativă constituţională
exercitată de către Preşedintele României printr-un act administrativ, şi
care produce efecte asupra raportului penal. În acest mod, graţierea
individuală apare ca o instituţie de drept complexă, aparţinând dreptului
constituţional, penal şi administrativ. (Este însă un act administrativ atipic
deoarece nu este supus controlului pe calea contenciosului administrativ).
Răsfrângându-se asupra unor raporturi de altă natură juridică, efectele
actelor administrative pot fi reglementate, în principiu, atât de norme de
drept administrativ, cât şi de cele ale altor ramuri. Astfel, din punct de
vedere penal Revocarea decretului de graţiere se hotărăşte numai de către
organul emitent, în timp ce revocarea graţierii de către instanţa de judecată
(în cazul neîndeplinirii condiţiilor stabilite în perioada termenului de
încercare, competentă va fi instanţa de executare, iar în cazul săvârşirii
unei infracţiuni va hotărî instanţa care judecă în fond).
Revocarea decretului de graţiere nu oferă posibilitatea vreunei căi de
atac (mai menţionăm faptul că procedura revocării actului de graţiere este
similară cu aceea a adoptării sale). Hotărârea de revocare a graţierii, ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni înăuntrul termenului de încercare, este
supusă apelului sau recursului.
Astfel, revocarea graţierii condiţionate va putea reveni doar instanţei şi
hotărârea va fi supusă căilor obişnuite de atac. Astfel, în cadrul unei cauze
pendinte privind28 Curtea de Apel Bucureşti va trebui să statueze în urma
soluţionăriii o anumită practică judiciară în această materie29.
Posibilitatea revocării actelor administrative pentru temeiuri de
legalitate sau, mai ales, oportunitate, în condiţiile existenţei unor motive
anterioare, concomitente sau posterioare actului juridic este amplu
dezbătută de către Prof Univ Antonie Iorgovan în tratatul său elementar de
drept administrativ, paginile 99-101. Sunt prevăzute însă apoi excepţiile de
224
Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea,Editura All Educational, Bucureşti, 1998, p.471.
28
Este vorba de Decretul nr. 1.173 din 17 decembrie 2004 privind revocarea gratierii
individuale a unor persoane M O nr. 1.219 din 17 decembrie 2004 prin care se abrogă
Decretul nr. 1.164/2004 privind acordarea unor gratieri individuale, publicat in M. O. nr.
1.207 din 16 decembrie 2004.
29
Conf. univ. Emil Boc- (note de curs).
344
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
la principiul revocabilităţii actelor administrative. În categoria actelor care
sunt exceptate intră şi cele care au fost realizate material. Dar literatura de
drept administrativ este divizată.S -a susţinut atât imposibilitatea revocării
decretului individual de graţiere, cât şi posibilitatea revocării acestuia până
la momentul publicării în Monitorul Oficial, sau, într-o altă susţinere, şi
după data publicării în Monitorul Oficial, însă nu ulterior producerii
efectelor definitive (eliberarea celui graţiat).
Reamintesc aspectul că, în privinţa problemei supuse demersului nostru,
a existat şi un ,, precedent 30, un alt decret prezidenţial de revocare a
graţierii individuale acordate31.
Fără a ne propune abordarea amplă a unor aspecte, altele decât din sfera
dreptului penal, mai precizăm doar faptul că acordarea de graţieri individuale se
regăseşte printre atribuţiile pentru exercitarea cărora Preşedintele cooperează cu
alte autorităţi publice, şi anume cu Primul- Ministru. Constituţia prevede în Art.
99, alin. (1) că decretul prezidenţial se publică în Monitorul Oficial, nepublicarea
atrăgând inexistenţa actului juridic respectiv32. Astfel, contrasemnarea decretului
prin care Preşedintele României exercită atribuţia respectivă este o condiţie de
valabilitate a cestuia. De asemenea, prin contrasemnarea decretului de către
primul- ministru, guvernul îşi asumă răspunderea politică pentru conţinutul lor33,
totodată atestând conformitatea cu prevederile legale cât şi voinţa organului pe
care primul ministru îl reprezintă34. ,,Pentru actele contrasemnate, Preşedintele
Rămâniei nu poartă nici un fel de răspundere”33, în opinia unor autori de drept
administrativ, în timp ce în opinia altora ,,contrasemnarea are rolul de a angaja
răspunderea solidară cu atât mai necesară a se evita un eventual abuz al puterii
prezidenţiale- certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce
efecte pe planul dreptului administrativ”35. Astfel se aplică în sfera instituţiilor
statului cunoscutul principiu democratic ,,puterea opreşte puterea” şi are loc
imperioasa comunicare a instituţiilor.
30
idem.
31
Este vorba de Decretul nr. 1 din 7 ianuarie 2002 privind revocarea gratierii unei persoane
M.O. nr. 5 din 8 ianuarie 2002 prin care se abroga art. 1 din Decretul nr. 1.101 din 28
decembrie 2001
32
Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi instituţii politice ( Sistemul constituţional
românesc ), vo lI Editura ,,Lumina Lex, 1997, p..334.
33
Cristian Ionescu, op. cit.,, p.332-333.
34
Mircea Preda, Autorităţile Administraţiei Publice – Sistemul constituţional românesc,
Edutura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.75.
35
Ioan. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol I, Editura Risoprint, Cluj-
Napoca, 2002, p.170
36
Tudor Drăganu,Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1992, p. 91.
345
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Mai supun atenţiei faptul nepropunându-ne nici de această dată
cercetarea unor probleme ce nu aparţin exclusiv sferei dreptului penal, în
legătură cu Ordonanta de Urgenta nr. 18 din 2 aprilie 2003 pentru
modificarea art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor
pedepse si înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni, ca urmare a unor
Decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ale Curţii
Constituţionale cu privire la Art. în cauză, amintesc că în literatura de
specialitate s-a arătat: ,,Autorităţile administrative trebuie să se orienteze în
sensul principiilor constituţionale sau legale în vigoare36”.
Curtea Constituţională poate verifica constituţionalitatea ordonanţelor
de urgenţă ale Guvernului37 dar nu poate modifica sau completa
dispoziţiile legale impuse controlului ( e o limită prevăzută de legea
organică a Curţii expres )38. Curtea Constituţională nu se poate pronunţa
asupra modului de interpretare sau de aplicare a legii, deoarece astfel ar
intra pe tărâmul puterii judecătoreşti, ceea ce însă nu exclude declararea ca
neconstituţională a unei interpretări impuse de prevederea legală
controlată, potrivit formulei ,,este constituţional în măsura în care…”
(urmează indicarea interpretării considerate ca neconstituţională ) deoarece,
în acest caz, Curtea se pronunţă ,,numai asupra înţelesului contrar
Constituţiei din legea controlată, nu şi a modului în care norma trebuie
interpretată în procesul ei de aplicare39”.
În privinţa aspectului controversat al (im)posibilităţii ordonanţelor de
urgenţă de a interveni în domeniul legilor organice, o prezentare amplă atât
a argumentelor pro, cât şi contra acestui aspect a fost realizată într-o
lucrare relativ recentă de către Prof.univ Ion Muraru şi Mihai
Constantinescu, aici prezentând doar concluzia demersului autorilor:
problema este şi va rămâne deschisă, putându-se invoca argumente
pertinente în ambele direcţii, atât în defavoarea posibilităţii intervenţiei (
precum Prof. Univ. Tudor Drăganu sau Ion Deleanu) cât şi în defavoarea
acesteia ( Emil Boc, Mihai Constantinescu, Ion Muraru)40.
Daciana–Lavinia Miclea
Consilier Juridic de Specialitate, Ministerului Justiţiei, România
37
Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu, Drept contencios constituţional, Editura
Fundaţia România de Mâine, 2003, p. 47 .
38
Idem p.63-64.
39
Ibidem.
40
Ion Muraru, Mihai Constantinescu, Ordonanţa guvernamentală- doctrină ţi
jurisprudenţă, Bucureşti, Lumina Lex, 2002.
346
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Dacă Dumnezeu are de gând să te folosească, te va purta
prin multe experienţe care nu îţi sunt, de fapt, destinate ţie.
Acestea au menirea de a te face util în mâinile lui, pentru a
putea înţelege ce se întâmplă în vieţile celorlalţi oameni,
astfel încât să nu te ia nimic prin surprindere.
Oswald Chambers
347
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
PREMISE PENTRU
UN NOU MODEL DE INCUBATOR DE AFACERI
Farmecul vieţii nu provine din ceea ce avem, ceea ce dobândim
sau din ceea ce facem. Ci numai din adevărată credinţă pe care ne-o dă faptul
că toate acestea sunt posibile în existenţa noastră.
Azir
De zeci de ani, în special în Europa şi SUA, incubatoarele de afaceri au
creat şanse deosebite pentru dezvoltarea iniţiativelor antreprenoriale de
dimensiuni mici şi mijlocii. Pornite de la premize strict de protecţie socială
(apărând pe fondul valurilor de şomaj înregistrate ca urmare a informatizării
industriale), incubatoarele au continuat să împrumute şi alice principii
economice, pentru ca mai apoi a se dezvolta ele însele ca afaceri în sine, oferid
servicii altor persoane care doreau să iniţieze zau dezvolte propriile afaceri.
Lumea însă a înregistrat progrese deosebite în ultimele trei decenii, care,
chiar dacă nu se resimt încă în viaţa de zi cu zi a oamenilor, reprezintă un salt
uriaş în istorie, mai ales în ceea ce priveşte modul de a privi realitatea în
conjurătoare şi de a îţelege procesele ecositemice la nivel cosmic. Acest fapt a
dus, pe plan material imediat, la apariţia de noi tehnologii (de la cele ecologice
la cele ce parcă ţin de domeniul ştiinţifico-fantastic: teleportare, hyprsapţiu,
călătorii astrale, viteze superluminice, antimaterie, etc). Pe planul raporturilor
inter- şi intra-umane au apărut noi concepte şi fundamente ştiinţifice pentru
înţelegerea deopotrivă a porceselor evolutive derulate în interiorul psihicului
uman, cât ţi legăturile existenţiale (vitale) care există între fiinţele din diverse
stadii de evoluţie, sau cum se numesc astăzi regnuri şi specii.
În aceste condiţii, este absolut firesc să asistăm la un porgres şi în ceea ce
priveşte modelele structurale ce dezervesc nevoi general-umane, indiferent din ce
sector ar fi acestea: de la organizarea şi funcţionarea super-marketurilor, la cadrele
legislative naţionale şi internaţionela, la serviciile publice, la uniunile de state sau
de pieţe economice, şi chiar la habitatul nostru imediat: locuinţa personală. Acest
progres, aşa cum era de aşteptat, a marcat în egală măsură conceptul structural şi
funcţional a ceea ce a fost definit ca incubator de afaceri. Un astfel de model
progresist a fost propus de Centrul Artemis (Centrul pentru Managementul Calităţii
Vieţii şi Condiţiei Umane) şi va face obiectul unui materia distinct de prezentare.
În cele ce urmează însă, ne vom concentra pe înţelegerea fundamentelor sociale
care au condus către proiectarea unui astfel de model.
*
Pentru a observa mai bine motivele pentru care este necesar un nou model
(nu altul, ci unul mai înaintat, sub aspectul evoluţiei) şi a observa astfel că
elementul de noutate nu este o “modă” (prin care să urmărim a ne distinge cu
348
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
orice preţ de alţii), ci o necesitate deopotrivă a evoluţiei istorice şi a pieţei, să
facem pentru început o trecere în revistă sintetică a dezvoltării conceptului de
incubator sub aspectul serviciilor, managementului şi viziunii.
a) la origine incubatoarele ofereau:
¾ Sapţiu disponibil la costuri nesemnificative (sau extrem de reduse –
de aici şi denumirile de “gazdă”, respectiv “chiriaş”)
¾ Bonus: servicii conexe de utilitate comună şi de multe ori strict
necesare (copiator, telefon, birotică etc)
b) mai târziu au adăugat serviciilor anterioare:
¾ Consultanţă juridică la redactarea actelor firmei
¾ Consultanţă de specialitate tehnică (în această fază majoritatea se
bazau pe valorificarea inovaţiilor tehnologice în industrie)
¾ Consultanţă de specialitate economică (contabilitate, marketing,
finanţe) şi servicii conexe business (săli de conferinţe, spaţii de
protocol şi cazare, restaurante etc)
c) în faza următoare acestor servicii de până aici li s-au adăugat:
¾ Servicii de implicare în finanţare (echipe specializate pe scrierea
de proiecte, relaţii cu instituţii publice, universităţi, ong-uri etc)
pentru a obţine fonduri
¾ Servicii de asistenţă managerială care vizau perfecţionarea
managerilor afacerilor incubate
d) într-o etapă ultimă (cea mai recentă) s-a ajuns până acolo încât:
¾ incubatoarele să îşi asume ele însele anumite riscuri, prin investiţii
proprii în afacerile incubate (după sistemul societăţilor de investiţii)
păstrând însă şi restul serviciilor anterior arătate.
¾ de aici în primul rând necesitatea de a diminua riscurile prin
anagajarea de profesionişti manageri şi consultanţi cu înaltă pregătire
¾ subsecvent necesitatea de a investi în formarea profesională a
personalului de execuţie (la toate nivelele cerute) prin cursuri,
treininguri, alte forme de pregătire
Pe măsură însă ce incubatoarele au fost tot mai atrase de investiţiile proprii
în noile afaceri, alături de care serviciile de tutelă şi consultanţă absolut
necesare precum şi perfecţionarea tot mai înaltă a personalului, interesul pentru
alocarea (închierea de spaţii) s-a pierdut într-o oarecare măsură.
Noile concepte de incubatoare se doresc a fi mult mai flexibile, libere a se
putea mula pe specificul absolut unic al fiecărei afaceri, inclusiv faptul de a nu
fi legate de o anumită locaţie restrictivă. Fiecare afacere incubată are propriile
necesităţi cu privire la amplasare, dotări, funcţionalitate, rentabilitate etc sau în
ceea ce priveşte spaţiul, astfel că investiţia în achiziţionarea lor dinainte de a
cunoaşte trăsăturile noilor intreprinderi variază între inutilitate şi nesăbuinţă.
349
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Pe de altă parte tipologia noilor afaceri incubate s-a schimbat – am spune
noi destul de mult faţă de deceniile anterioare. Atunci clienţii, companiile,
societatea în general se axa pe producţie şi pe domenii ale dezvoltării
infrastructurilor (de aici şi interesul major pentru tehnologie, ingineria de orice
fel, tot ce avea legătură cu materia, cu transforamarea resurselor în bunuri în
principal materiale). Este oarecum de înţeles, având în vedere epoca de
reconstrucţie de după război, apoi perioada de (aparentă) înflorire a industriei,
inclusiv în ţările socialiste. Oamenii îşi construiau o nouă lume, dădeau o nouă
înfăţişare habitatului lor.
Dar acele epoci au trecut. Alte nevoi s-au activat (a se vedea şi piramida
trebuinţelor umane în “Piramida trebuinţelor umane fundamentale” – A. Burcu)
în sânul comunităţii. Nevoile de sociabilitate, de interrelaţionare, de dezvoltare
personală, de carieră individuală, de statut social, de comunicare la toate nivelele,
de competiţie şi colaborare etc, au făcut ca noile afaceri să se îndrepte spre
sectoare în măsură a le satisface: tehnologia informaţiei; televiziunea,
divertismentul public, servicii de consiliere profesională (pe o gamă extrem de
diversificată), tot ceea ce ţine de imagine (de la cosmetica trupului şi
vestimentaţiei, până la cosmetizarea comportamentului, abilităţilor etc).
Toate aceste aspecte cumulate, la care se adaugă şi costurile mari ale
achiziţiei sau construcţiei imobilelor, costurile întreţinerii, taxele etc dar
(credem noi), mai ales spiritul antreprenorial cu deosebire avansat după anii 80
(am văzut, iniţial ca urmare a unor factori sociali – şomajul şi tehnologizarea,
mai apoi datorită noilor oameni născuţi într-un mediu antreprenorial – şi care
îşi doresc activitate, implicare, dinamism, responsabilităţi şi riscuri proprii) au
făcut ca noile tipologii de incubatoare să fie tratate tot mai frecvent nu doar ca
simple gazde (cei ce închiriază ieftin) sau protectori (cei ce oferă consultanţă şi
asistenţă, ca o aripă proteguitoare a cloştei) şi nici numai ca loc unde afacerile
prosperă şi se dezvoltă prin reglarea anumitor condiţii externe (de aici şi
numele, ca la incubatorul de pui).
Noile incubatoare de afaceri se doresc ele însele a se constitui în părinţii
creatori ai intreprinderilor. De la faza de sămânţă (idee) până la cea de
maturitate deplină. Incubatorul creează ideea, el o cultivă, el o finanţează, el o
transformă în afacere, el o dezvoltă, o creşte, o protejează de riscuri, o învaţă să
supravieţuiască în această lume dură şi apoi, dându-i de zestre o echipă
managerială performantă, o lasă liberă pe drumul viitorului propriu.
Incubatorul Centrului Artemis porneşte din acest punct. Ceea ce înseamnă
că împărtăşeşte aceeaşi poziţie managerială şi economică expusă mai sus. Însă
optica Centrului (şi, de aici celelalte implicaţii inclusv economice) merge mai
departe. Centrul Artemis priveşte fiecare afacere nu doar ca pe o intreprindere,
ci şi ca entitate (sau realitate) vie, cu un “suflet”, cu o viziune, cu o lege
existenţială care să bată departe peste timp. O entitate creată de om (de un
350
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
antreprenor/ îtreprinzător), încadrată armonic în viaţa lui şi purtând peste timp
o parte din personalitatea şi credinţa (optica de viaţă) a creatorului.
Dacă privim istoria afacerilor seculare (cele permanentizate pentru timp
îndelungat), vedem că ceea ce le-a ţinut în viaţă şi le-a ajutat chiar să se
dezvolte, indiferent de mutaţiile de paradigme ecomomice, manageriale,
ecologice, politice, juridice etc, a fost tocmai acest suflet intern al lor. O afacere
vie este precum un om bine antrenat: se poate adapta la multe condiţii externe,
chiar dacă sunt uneori dintre cele mai dure. Omul se ştie, reprezintă cea mai
adaptabilă dintre toate fiinţele; iar afacerile sunt în esenţă raporturi între
oameni. Dacă mai primesc şi acest strop de viaţă proprie (derivată din sufletul
unui om – antreprenorul) atunci cu siguranţă că şi lor (şi numai acestora) li se
aplică acelaşi principiu. Legenda Meşterului Manole ne învaţă actul creaţiei
autentice. Afacerile performante nu pot fi decât creaţii autentice: izvorâte din
fiinţa creatorului şi tratate ele însele ca fiinţe vii, cu nevoi deopotrivă complexe
şi în continuă dezvoltare (piramida trebuinţelor li se aplică şi afacerilor!)
Paralel cu noţiuna clasică de incubator circulă însă (aşa cum am văzut în
prima parte a prezentului material) şi acelea de “parc tehnologic” (sau industrial)
– din care, în fapt s-a născut prima – şi respectiv “centru de afaceri”, o creaţie
mai recentă, apărută ca urmare a sesizării unor necesităţi relativ diferite ale
afacerilor: anume acelea de consultanţă şi suport informaţional (la nivel de
cunoştinţe, de know-how).
În opinia noastră, având în vederea aspectele sociale, legislative şi
economice (dar nu numai), considerăm că a sosit timpul ca cele trei tipuri de
structuri existente relativ distinct pe piaţă: incubator clasic, parc industrial şi
respectiv centru de afaceri să se alăture într-un singur cadru, atât structural-
organizatoric, precum (şi poate mai ales) funcţional. În acord cu cele arătate
anterior, pe măsura derulării evenimentelor geo-strategice şi politice, ale
globalizării pieţelor, dar şi al “migraţiei” conceptelor economice spre alte tipuri
(deopotrivă doctrinare şi practice), credem că astăzi fiecare cetăţean adult este
solicitat (de actualele procese ale existenţei sociale) să se manifeste tot mai
activ ca spirit antreprenorial.
Realităţile lumii prezente necesită cunoştinţe manageriale tot mai
complexe şi adaptate evoluţiei pieţei, indiferent că vorbim de viaţa familială,
de cea privată, de cea socială sau spirituală a omului actual. În fapt, asistăm la o
complexitate fără precedent a vieţii umane, care, astăzi mai mult ca oricând în
istoria relaţiilor sociale, solicită şi permite fiecăruia să aibă acces şi răspunderi
spre o gamă extrem de variată de dimensiuni existenţiale.
Este motivul pentru care fiinţa umană se regăseşte pe sine într-un univers
ce poate fi deopotrivă ostil, pe cât poate fi de asemenea favorabil obţinerii
resurselor necesare bunei dezvoltări şi împlinitei existenţe personale. Însă
pentru a putea realiza aceste două deziderate: de a avea acces la resursele
351
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
necesare satisfacerii trebuinţelor sale şi în acelaşi timp de a păstra armonia (sau
cel puţin buna convieţuire) cu celelalte fiinţe şi realităţi ale lumii, omul
contemporan este necesar a realiza cel puţin un standard minim de cunoştinţe şi
competenţe. Acest lucru însă nu mai poate fi aşteptat din partea şcolii (a
sistemului public de educaţie), din motive bine ştiute de toată lumea şi asupra
cărora nu insistăm aici. Însă trebuie să observăm că – şi poate tocmai de aceea
– misiunea sprijinirii actorului social în realţiile sale cu lumea (şi procesele
acesteia tot mai complexe) revine astăzi altor structuri ale comunităţii: statul,
instituţiile publice, organizaţiile publice şi private, grupurile sociale, firmele.
În România, însă, aşa cum se ştie, aceste structuri sunt împiedicate în realizarea
suportului social din cel puţin două motive principale: cele care au acces la resurse
(structurile publice) le distribuie pe criteriul intereselor de grup şi nu în favoarea
unor obiective comunitare, iar structurile private, dacă nu au suficiente fonduri
(spre a se exprima ca veritabile “puteri” în contrapondere cu cea a statului şi
dezmembrămintelor acestuia) riscă să fie în mod sistematic împiedicate în
realizarea obiectivelor cu adevărat destinate sprijinirii cetăţeanului.
În aceste condiţii şi pe fondul unei compelxităţi crescânde în progresie
geometrică a raporturilor socio-economice, politice, strategice (în fapt un mix
de o asemenea anvergură încât, de multe ori fenomenele scapă chiar
specialiştilor în domeniu), modalitatea veritabilă de suport a cetăţeanului nu
poate veni decât – aparent paradoxal – tot numai din partea lui însuşi.
Odată cu naşterea sa, omenirea s-a regăsit suspusă unor puteri ancestrale ce
i-au părut atunci imuabile şi eterne. Mai târziu, pe parcursul creşterii şi
maturizării accentuate a conştiinţei sociale, omul a avut acces tot mai mult la
universul superior al valorilor spirituale. Aici a descoperit identitatea sa divină
şi corelat, libertatea deplină a fiinţei sale: libertatea de manifestare (pe toate
dimensiunile realităţii, de la cele materiale, la cele ale spiritului) şi respectiv
libertatea deplinei dezvoltări personale.
Dar întrucât trebuia să-şi câştige în primul rând emanciparea faţă de trecut,
aşa precum fluturele ce se naşte trebuie să lupte cu vechea nimfă spre a se
elibera, omenirea s-a văzut nevoită să treacă prin procese de aprigă
încrâncenare cu forţele vechilor sisteme, parcurgând binecunoscutele revoluţii:
cea cultural-spirituală (Renaşterea), cea economică (Revoluţia Industrială) cea
politico-administrativă (Revoluţia Iluministă), apoi revoluţia socialistă (care a
transpus în realitatea socială, în mod faptic idelurile politice şi juridice ale
emancipării umane), revoluţia tehnologică şi informaţională (aducând omului
puterea asupra lumii) şi respectiv una dintre cele mai recente revoluţii
semnificativă, cea ecologică (menită a deschide noi dimensiuni în conştiinţa
socială şi individuală a umanităţii).
În urma acestor mutaţii şi de cele mai multe ori tocmai pentru a le putea
realiza pe acestea, omul s-a văzut nevoit să cereeze noi structuri ale habitusului
352
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
social cu o dublă misiune: de a transpune în fapt idealurile fiecăreia dintre
înfăptuirile sale şi în al doilea rând pentru a proteja şi garanta peste generaţii
perenitatea acestora. Însă fiecare structură, în fapt un sistem în sine, prezintă
pericolele aferente oricărui sistem: tendiţa autoconservării valorilor proprii, a
redefinirii misiunii, prin centrare pe interesul propriu şi nu pe cel al celor pentru
care a fost creat (sistemul, din instrument, devine stăpân) şi în final tendinţa
inerţială spre anacronism (rămânerea în urma proceselor evoluţiei universale). În
cele din urmă sistemul riscă a sufoca fiinţele chiriaşi, astfel încât acestea au două
variante de acţiune: ori părăsesc acest sistem (precum melcul cochilia prea
strâmtă) şi pun bazele altuia nou (de ex cum s-a procedat la constituirea SUA),
ori îl distrug prin luptă şi reclădesc din temelii unul adaptat, aşa cum a fost
situaţia în Europa (uneori construcţia celui nou se realizează pe ruinele celui
vechi, din păcate, păstrând şi anumite “năravuri” ale defunctului).
Însă tocmai aici în Europa, această aglomerare de transformări din ultimele
sute de ani face ca în afară de sisteme noi (politice, religioase, administrative,
culturale, economice, educaţionale etc) să regăsim şi multe dintre trupurile
defunctelor trecutului, unele în stadii de reformare, altele în disperate încercări de
transformare, pe când multe nu reprezintă decât ruine fără viaţă, simple obstacole
în cale progresului individual şi comunitar.
Datorită acestei supraaglomerări de paradigme, mutaţii, sisteme în diverse
stadii de degradare etc, viaţa socială a lumii adevenit o veritabilă junglă, în care
cetăţeanul riscă la fiecare pas, dacă nu a fi sufocat de lianele legislative, atunci
înghiţit de mlaştinile birocraţiei, trădat de aparenţele favorabile ale corupţiei şi
nepotismului prezente la tot pasul, intoxicat de aburii discursurilor demagogice
(fie ele politice su gazetăreşti) dezorientat de atâtea manipulări şi în final sărăcit
de ultima fărâmă de energie personală suptă cu lăcomie de lipitorile birocraţiei
administrative.
În aceste condiţii nu numai buna dezvoltare personală, ci înseşi existenţa sa
ca fiinţă în lume tinde să devină, pe zi ce trece, un lucru tot mai greu de atins şi
pentru a cărui realizare costurile cresc în progresie geometrică. Trădat fiind de
propriile instituţii (din toate domeniile, până şi de instituţia familiei – România
deţinând triste recorduri în ceea ce priveşte rata divorţurilor) cetăţeanul, fiinţa
umană, se regăseşte cu adevărat pierdut de sine însuşi în propria lume. Este
motivul pentru care, mai înainte de a purcede la orice înfăptuire, înainte de a
realiza orice pas (oricât de mic) în aceast haos de lume, omul este necesar a
se orienta pe sine însuşi. Este necesar să-şi readucă aminte cine este, de
unde vine şi încotro duce Calea destinului său; care sunt coordonatele
dezvoltării sale personale, care sunt obstacolele şi oportunităţile ce i se pot
oferi pe parcurs şi mai ales cum să-şi gestioneze eficient resursele în raport
cu ţelul propus. Omul prezentului are nevoie, mai mult ca oricând, astăzi,
când se regăseşte pe sine singur în raport cu lumea, de un management
353
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii
eficient al calităţii vieţii. Şi mai are nevoie de semenii săi ca singurul sprijin
viabil în realizarea împlinirii legendei sale personale.
*
Incubatorul propus de Centrul Artemis vine să răspundă acestor necesităţi
complexe ale fiinţei umane, oferind acesteia sprijin în realizarea unei calităţi
superioare a existenţei sale în comunitate. Modelul proiectat este, astfel,
deopotrivă un incubaotr pentru afaceri (în sensul clasic) precum şi un incubator
pentru împlinirea nevoilor umane fundamentale. Aşa cum am avut ocazia să
arătăm cu alte ocazii•, însuşi conceptul de “afacere” a suferit mutaţii evolutive
de mare amploare şi semnificaţie, ajungând astăzi la paradigma care
conturează realitatea unor raporturi pur umane. Înainte de a fi un transfer de
resurse – materii, energii, bunuri, servicii, informaţii etc – afacerile (se
conştientizează astăzi tot mai pregnant) reprezintă interacţiunea dintre două
sau mai multe fiinţe umane în demersul acestora de satisfacere a
necesităţilor fundamentale. Din acest motiv, credem că se este necesar – aşa
cum vom prezenta în continuare – să fie grupate în acelaşi cadru, servicii care,
la prima vedere ar putea părea unor neiniţiaţi ca fiind total diferite (şi chiar
opuse): de exemplu consilierea psihologică a cuplului, numerologia sau
interpretarea viselor, pe de o parte şi respectiv negocierile contractuale,
strategiile de imagine şi diplomaţie, cercetările de marketing, analiza financiar-
contabilă şi construirea planurilor de afaceri pe de alta.
Dacă privim însă mai atent în realitatea înconjurătoare, în dimensiunea
socio-economică a ultimelor decenii, observăm apariţia şi dezvoltarea (chiar
avântul, am putea spune) unor megastructuri numite “super-market” -uri ce se
remarcă prin aceea că reuşesc a grupa într-un singur loc mai multe surse de
satisfacere a trebuinţelor umane. Ele nu aduc lucruri noi pe lume; nu creează
nici bunuri şi nici servicii (în principal), ci au menirea de a înlesni clientului
accesul la aceste bunuri şi servicii produse, desigur, de altcineva.
Supermarketurile sunt făcute să vândă. Ele creează ambianţa – dacă ne
este permisă folosirea unui cuvânt cu conotaţie artistică. Chiar dacă produesele
şi serviciile pe care le comercializează se adresează nivelelor inferioare ale
Piramidei trebuinţelor (fiziologice, energetice, de siguranţă, ambientale) totuşi,
prin modul în care sunt organizate, supermarketurile reuşesc să atingă şi corzi
mai sensibile ale clientului (fapt care şi justifică de ce marketingul în zilele
noastre este numai jumătate ştiinţă, cealaltă jumătate fiind artă aplicată).
Printre avantajele majore al supermarketurilor, de la care ne-am inspirat şi noi
în crearea modelului propus în continuare, am putea enumera:
•
A se vedea cărţile noastre Dreptul afacerilor (PUC, 2002), Fundamentele formării
manageriale (Argonaut 2005), Structuri juridice asociative de participare în afaceri
(Argonaut 2005), Medii şi structuri-suport pentru iniţiative antreprenoriale (Argonaut 2005)
354
CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

• oferirea de servicii şi produse într-o singură locaţie, ceea ce reduce BIBLIOGRAFIE

costurile indirecte (timpul şi transportul în special) şi pe cele directe (prin
oferirea de rabaturi uneori semnificative sau comercializarea la preţuri 1. Acris – Centrul de servicii comunitare. Ghid de implementare, Cartea
apropiate de ecle ale producătorului) Universitară, Bucureşti, 2004
• creare unei ambianţe specifice, care face procesul de shopping să 2. R. Big & col. – Dezvoltarea abilităţilor manageriale în IMM: ISDD 2000 -
se transforme dintr-o corvoadă într-o adevărată plăcere în sine manual de instruire, Ed. Fundaţiei CDIMM Maramureş, 2000
• oferirea posibilităţii de etalare – faţă de sine şi faţă de alţii – a
puterii de cumpărare şi în fapt a statutului social şi identităţii personale 3. M. Bucureanu – Management şi creativitate în micile afaceri, Ed.
Economică, Bucureşti, 2000
• posibilitatea de autoservire, precum şi de a percepe produsul prin
prorpiile simţuri, în mod direct (prin atingere, mirosire, observare îndeaproape, 4. A. Burcu – Centrul Artemis de la teorie la practică.Planul de afaceri,
informarea prin citirea instrucţiunilor etc) fapt care conferă clientului toate Fundaţia Mercur, 2003
pârghiile necesare în luarea deciziei celei mai bune, acest lucru ducând în mod 5. A. Burcu – Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Fundaţia Mercur,
direct la o altă formă (modernă) de exprimare a puterii individuale 2002
• posibilitatea de a modula şi remodula oricând, până în momentul 6. A. Burcu, A. Pop – structuri juridice asociative de participare în afaceri,
plăţii, gama achiziţiilor în funcţie de bugetul propus (altfel spus posibilitatea Ed Argonaut, 2005
clientului de a se răzgândi şi de a realiza cele mai bune opţiuni)
Desigur mai sunt şi alte avantaje ce se vor desprinde de către cititor pe 7. A. Burcu – Fundamentele formării manageriale, Ed. Argonaut, 2005
parcursul volumului de faţă. Astfel în primul rând prin specificul său, centrul- 8. A. Burcu – Managementul succesului: curs teoretic şi practic pentru
incubator oferă servicii eminamente profesionale. De aici avantaje precum dezvoltare profesională, Ed. Mega 2003
coroborarea eforturilor mai multor specialişti care lucrează în echipe 9. I. Ceauşu – Compendiu managerial. Excelenţa în management, Ed.
multidisciplinare, sporind astfel şansele de rezolvare a cazurilor clienţilor în timp Academică de management, 2004
optim şi cu satisfacţii maxime. Oferirea unuei diagnoze complete, care permite (ca
şi în clinicile medicale) cunoaşterea situaţiei unui anumit client sau caz în toată 10. C. Marandel & col. – Incubatorul de afaceri. Manual de înfiinţare şi
operare, Ed. Expert, Bucureşti, 2003
complexitatea (pe toate paturile) lui. Posibilitatea de a forma echipe care să
combine calităţile personale şi profesionale deopotrivă ale tinerilor şi ale celor cu 11. L.A. Kovacs – Dicţionar de termeni din industria hotelieră, Quo Vadis,
experienţă îndelungată. Angajarea de personal calificat, tânăr şi dinamic, dispus în Cluj-Napoca, 1998
mod real a se perfecţiona în mod continuu (aspect foarte important pentru client, 12. L.A. Kovacs – Comunicaţiile firmei, Presa Universitară Clujeană, 2004
întrucât, fiecare fiecare membru al echipei ce deserveşte un client va lucra nu doar
13. R. Lalkaka & col. – Rolul incubatoarelor de afaceri în dezvoltarea
8 ore în timpul programului, ci un timp nedefinit până la soluţionarea cazului; acest
economică, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000
aspect ţine în fapt de esenţa profesiunii de consilier: o persoană dedicată clientului,
care caută soluţii la problemele acestuia, care nu se opreşte decât după rezolvarea 14. M. Moldoveanu – Ştiinţa afacerilor, Ed. Expert, Bucureşti, 1995
cazului şi care nu solicită plata decât în acest moment şi pentru soluţiile reale 15. O. Nicolescu – Management comparat, Ed. Economică, 1998
oferite, nu pentru munca de căutare a lor).
16. I. Piţurescu – Centre incubatoare de afaceri, Ed. Giulestino, Bucureşti,
2002
Prof.univ. Aurelian Burcu
Coordonator Centrul Artemis, Cluj-Napoca 17. *** FIMAN – Parteneriatele: cheia pentru crearea de locuri de muncă.
Experienţa din ţările OCDE
Prof.gr I Ştefan Neamţiu
Expert contabil, Membru CECAR, Partener Centrul Artemis, Cluj-Napoca

355 356