ACADEMIA NAŢIONALĂ DE INFORMAŢII

Prof. univ. dr. Cristian Troncotă

Cultură instituţională
Curs pentru forma de pregătire universitară
de licenţă

2008

1
 INTRODUCERE

Serviciile secrete de informaţii sunt instituţii create cu rol şi misiuni

preventive, adică de a fi cu un pas înaintea diplomaţiei sau acelor organizaţii
ori persoane ce intenţionează să declanşeze furtuni — crize social-politice,
economice, ecologice, conflicte interetnice, religioase etc. — sau zăngănitul
de arme, adică tot ceea ce poate pune statul, naţiunea, sau societatea pe
ansamblul ei, într-o situaţie de insecuritate.
Experienţa istorică demonstrează că au fost şi situaţii când serviciile
secrete de informaţii, manevrate cu dibăcie de cercurile politice ale puterii,
s-au implicat în declanşarea unor evenimente, care, la rândul lor, au dus la
aprinderea conflictelor militare. Atât primul cât şi al doilea război mondial
constituie exemple, poate cele mai elocvente în acest sens. Generic însă,
serviciile secrete de informaţii ar trebui să dea alarma la timp în sensul de a
oferi un flux informaţional oportun, atotcuprinzător şi veridic despre
intenţiile potenţialilor inamici sau aliaţi, pe care să se poată fundamenta din
timp, de către factorii de decizie din stat, o strategie în acord cu interesele şi
aspiraţiile naţional-statale. În sens contrar, adică măsurile adoptate după
declanşarea evenimentelor nu pot fi decât conjuncturale, dacă nu chiar
pripite, sub imboldul unor stări emoţionale, ceea ce ar putea duce, în
condiţiile unei situaţii limită, la ştirbirea gravă a intereselor statale pe o
lungă perioadă de timp.
Istoria demonstrează că, prin metodele şi mijloacele specifice pe care le
folosesc, mai mult sau mai puţin permisibile de sistemul juridic, dar mai
totdeauna îngăduite de aşa-zisele „raţiuni de stat”, serviciile secrete de
informaţii pot contribui atât la declanşarea cât şi la prevenirea unor
evenimente cu rezonanţă istorică, totul depinzând, în ultimă instanţă, de
profesionalismul operatorilor şi de interesele factorilor de decizie în
subordinea cărora se află. Totul a fost, este şi va fi posibil pentru că prin
pârghiile puterii, factorii de decizie ai statului exercită un control şi o
conducere nemijlocită asupra serviciilor secrete de informaţii, sau cel puţin
teoretic ar trebui s-o facă.
Se spune că activitatea de informaţii îşi are începuturile în vremuri
imemoriale, odată cu facerea lumii. Ca urmare, orice prezentare a acesteia
poate porni de la Biblie, care a fost şi va rămâne nu numai o capodoperă a
literaturii universale, ci şi un necesar izvor de pilde şi înţelepciuni, inclusiv
pentru activitatea de informaţii.
În capitolul 13 din Numerii, Biblia ne oferă printre altele şi următorul
pasaj: “Atunci a vorbit Domnul cu Moise şi i-a zis: «Trimite oameni ca să

2
iscodească ţara Canaanului, pe care eu voi da-o fiilor lui Israil. Să trimiţi
câte un om din fiecare seminţie, dar toţi să fie dintre voievozi...»
Şi i-a trimis Moise pe ei să iscodească ţara Canaanului cu porunca:
«Suiţi-vă acolo prin Negheb, apoi să vă îndreptaţi spre munte, ca să vă daţi
seama de ţară, ce popor locuieşte într-însa: este tare ori slab, puţin ori mult;
şi cum este ţara în care locuieşte: mănoasă sau rea, cum sunt oraşele locuite:
închise sau întărite; cum este pământul: gras ori slab; dacă se află pomi sau
nu...» ”1 .
Este un fragment semnificativ, şi desigur că nu singurul, ce sugerează că
morala Bibliei este aceea că o cercetare de calitate poate da roade.
Cercetarea înseamnă efort de a cunoaşte, adică de a te informa despre ceva
ca să poţi realiza un scop, în primul rând să poţi lua deciziile cele mai
favorabile propriilor interese. Trinomul cercetare - informaţie - decizie
constituie în fond esenţa “intelligence-ului” - cum o numesc englezii -, adică
a activităţii de informaţii.
Mai putem reţine din fragmentul biblic că pentru activitatea de informaţii
Domnul a poruncit să fie folosiţi doar voievozii, adică cei aleşi, oameni
deosebiţi, inteligenţi, viteji, curajoşi etc. Probabil că tot de aici s-au inspirat
şi germanii, cei care se numără printre promotorii instituţionalizării
activităţii de informaţii, când au încetăţenit zicala: “Nachrichtendienst ist
ein herredienst”, care vrea să însemne că meseria de spion (iscoadă) este o
meserie de senior2, adică ceva ce ţine de o elită. Inspirat de o asemenea
maximă, francezul Pierre Baulle a scris un roman celebru, intitulat „O
meserie de seniori”, despre cum se plăteşte în spionaj loialitatea faţă de
profesie.
Să mai adăugăm că activitatea “seniorilor” implică două aspecte
esenţiale: obţinerea de informaţii despre inamici sau potenţiali inamici, ca
factori de risc ce pot aduce atingere siguranţei unui popor, comunitate etnică,
stat sau grup de state aflate într-o anumită zonă geopolitică sau
geostrategică de interes. Al doilea aspect este contrainformaţia, adică
activitatea de prevenire şi contracarare a oricăror acţiuni desfăşurate de
inamici pe teritoriul naţional sau în zone de interes.
Cu rezultate şi mai fructuoase s-a soldat şi cea de a doua acţiune de
recunoaştere a “Pământului făgăduinţei” întreprinsă de către israelieni.
Ioshua a trimis doi oameni în Ierohin pentru a spiona şi aceştia au fost
primiţi în casa lui Rahab din Harlat. Aceasta este, probabil, prima menţiune
scrisă a ceea ce astăzi numim “casă conspirativă”. Rahab i-a găzduit pe
1
Pasajul este reprodus după E.Cerneak, Cinci secole de război secret. Din istoria spionajului, Bucureşti,
1968, p.6.
2
Vezi Mihai Pelin, O meserie de seniori, în :“Almanah Flacăra”, 1985, p.87-88.

3
spioni şi apoi i-a scos din oraş în deplină siguranţă. Israelienii au cucerit
Ierihonul şi “l-au făcut egal cu Pământul şi pe locuitorii oraşului asemenea,
dar i-au lăsat viaţa lui Rahab şi familiei acestuia”. Prin aceasta s-a stabilit
tradiţia ca persoanele care îi sprijină pe agenţii de informaţii să fie
recompensate.
Se mai spune că activităţile umane denumite prin cuvintele: spionaj,
diversiune, dezinformare, intoxicare, sau prin termenii informaţie,
contrainformaţie, se referă, în definitiv, la cea mai veche dintre meserii. Şi
pentru a verifica dacă lucrurile stau aşa şi nu altfel, este suficient să amintim
că şarpele care a amăgit-o pe Eva în Gura Raiului este considerat a fi
deghizarea Satanei. Acesta, dezinformând pe Eva, a împins-o la călcarea
poruncii Divine şi a încurcat toate planurile Dumnezeieşti cu omul3 . Prin
urmare, dacă Eva ar fi avut în Rai un solid serviciu de informaţii sau, mă
rog, un “senior” destoinic, care să o prevină la timp despre cel ce va veni cu
chip de şarpe şi ce urmărea în realitate să obţină de la dânsa, destinul
omenirii ar fi fost altul. Şi dacă acest lucru nu s-a întâmplat, atunci e de
datoria celor care cunosc povestea să-şi creeze un serviciu de “seniori”, care
să-i ferească de ispite şi să-i salveze de la pieire.
Nu exagerăm cu nimic plasând în acest context termenul de pieire, pentru
că vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem că istoria împarte popoarele în trei
categorii: popoare puternice şi influente, popoare cu interese limitate, dar
viabile şi productive, popoare care au dispărut. Cum s-a ajuns la această
clasificare nu e greu de explicat. Au devenit puternici cei care au avut
inteligenţa de a se impune asupra altora, iar cei care nu au ştiut să-şi apere
propriile interese au pierit. Privită din perspectiva şirului neîntrerupt de
războaie, crime şi ticăloşii de tot felul, prin care unii s-au impus asupra
altora, iar pe alţii i-au dat pieirii, istoria ne demonstrează că au supravieţuit
doar cei care şi-au folosit inteligenţa în apărarea, conservarea şi promovarea
propriilor interese. Cel care şi-a pierdut “inteligenţa”, cât de puternic ori cât
de slab a fost la un anumit moment, a riscat prăbuşirea sau ştergerea de pe
scena istoriei.
Dar pentru a scăpa de toate ispitele, nu e suficient să creezi un serviciu de
“seniori”; acesta mai trebuie făcut şi eficient, adică în stare să indice
riscurile, precum şi căile prin care acestea pot fi evitate.

3
Interpretarea îi aparţine lui Dan Zamfirescu, Structura de rezistentă a naţiunii române, prefaţă la lucrarea
lui Cristian Troncotă, Eugen Cristescu asul serviciilor secrete româneşti- memorii, mărturii, documente,
Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p.XV, nota 1.

4
 PARTEA I

NOŢIUNI DE BAZĂ

5
6
 ROLUL ŞI LOCUL SERVICIILOR DE INFORMAŢII
ÎN STRUCTURILE INSTITUŢIILOR STATALE

Pentru a fixa locul şi a stabili rolul serviciilor de informaţii în ansamblul

structurilor statale se cuvine să reamintim definiţia instituţiei statale,
momentul apariţiei statului în societate, tipurile de stat, perspectivele de
evoluţie.
Statul este conceput ca o instituţie suprastructurală a societăţii, fiind
considerat de majoritatea teoreticienilor ca un instrument de organizare
politică, economică şi administrativă a societăţii, a cărui menire este de a
asigura funcţionalitatea sistemului social global. Acesta reglementează
relaţiile interumane, integrarea indivizilor în sistemul social, economic,
cultural şi religios, asigură respectarea permanentă a legilor şi normelor
morale, politice şi de altă natură.
Din punct de vedere istoric, statul apare odată cu scindarea societăţii
în grupuri sociale cu interese deosebite, chiar contradictorii şi cu poziţii
diferite faţă de sistemul de proprietate şi producţie. Proprietarii sau posesorii
de mijloace de producţie au constituit o pătură socială privilegiată, şi, de
aici, şi-au asumat rolul de organizatori şi conducători ai societăţii. Pentru a-
şi consolida şi conserva această poziţie, pe parcursul evoluţiei istorice, şi-au
creat un aparat birocratic: armată, justiţie, închisori, diverse instituţii
administrative, printre care şi serviciile de informaţii. Evoluţia istorică de
până acum dovedeşte că statul nu s-a situat niciodată deasupra societăţii şi
nu a ajuns la imparţialitate totală faţă de grupurile sociale, acest deziderat
rămânând permanent la un nivel ideal.
Indiferent de tipurile de stat care s-au succedat până acum, disputa
concurenţială între grupurile sociale nu a fost estompată, dimpotrivă a
evoluat spre forme complexe, determinate de aceeaşi dorinţă de menţinere şi
conservare a puterii politico-economice.
Principalelor tipuri statale li s-au asociat diverse variante de exercitare a
puterii, specifice formei de guvernare, esenţei regimului politic sau
sistemului economic. În epoca modernă, forma de stat a avut în vedere
modul de organizare a exercitării puterii, structura şi funcţionarea organelor
supreme de conducere. Forma de guvernământ a fost monarhie sau
republică, cu tipurile lor variate monarhie constituţională sau absolutistă,
republică democratică sau autoritară. Tot în epoca modernă a apărut şi

7
principiul separării puterilor în stat: legislativă (parlamentul), executivă
(guvernul) şi judecătorească (justiţia). Toate la un loc formează sistemul
unitar al organelor de stat care, de regulă, sunt însoţite de instituţii cu sarcini
coercitive şi de apărare: poliţia, procuratura, armata, serviciile secrete de
informaţii etc.
Pentru a înţelege rolul şi locul serviciilor de informaţii în cadrul
structurilor instituţiilor statale, trebuie să ne referim şi la deosebirile între
statul de drept şi statul totalitar.
Experienţa istorică dezvăluie următoarele caracteristici ale statului
totalitar: suprimarea, limitarea sau restrângerea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, a manifestărilor de voinţă, acţiune independentă şi
liberă; abolirea principiului separării puterilor în stat şi exagerarea ponderii
politicului în viaţa socială; eliminarea totală a pluralismului politic şi
instituirea rolului conducător al partidului unic, care deţine dreptul de
decizie asupra problemelor de stat şi iniţiativă legislativă; eliminarea
controlului social asupra centrului de putere4.
În regimurile totalitare, serviciile de informaţii şi securitate au fost
utilizate ca instrumente cu rol preponderent de represiune, ceea ce se
înţelege prin sintagma “poliţie-politică”5 . Cu toate acestea, experienţa
istorică dovedeşte, la o analiză riguroasă şi obiectivă, că au fost şi structuri
ale serviciilor secrete de informaţii şi securitate care au avut un rol pozitiv,
cu precădere compartimentele de contraspionaj, anititerorism, apărarea
secretului de stat, contrainformaţii militare etc.
Statul de drept poate fi definit ca fiind forma de organizare modernă (în
sens semantic, nu istoric) ce asigură supremaţia legii în viaţa societăţii,
având ca rol fundamental protecţia omului, a drepturilor, libertăţilor şi
demnităţii umane. Din această definiţie sumară rezultă cu claritate că statul
de drept impune tuturor cetăţenilor respectarea legii, indiferent de
concepţiile lor politice, de poziţia economică pe care o deţin în societate, de
apartenenţa sau nonapartenenţa la formaţiunea sau partidul de guvernământ,
de confesiunea religioasă etc.
Asigurarea supremaţiei legii impune factorilor care participă la adoptarea
actelor normative să asigure compatibilitatea acestora cu Constituţia şi
prevederile tratatelor internaţionale6. În statele democratice, organizate după
principiile statului de drept, serviciile de informaţii au fost orientate cu
4
Vezi pe larg la lt. col. Constantin Ciobanu, Trecerea de la statul totalitar la statul de drept - latură
esenţială a procesului revoluţionar în România, în: “Patrie şi Onoare” (P.O.), nr.1/1992, p.13.
5
O analiza substanţiala a ceea ce înseamnă ”poliţie-politică” a fost realizată de Dimitrie Mântulescu, doctor
în drept, avocat, fost şef al Serviciului de Informaţii din Direcţia Generala a Poliţiei, în lucrarea Poliţie
politică şi poliţie de siguranţă de stat, Bucureşti, 1937, passim.
6
Lt. col. Constantin Ciobanu, op. cit. , p. 14-16.

8
preponderenţă pentru cunoaşterea, prevenirea şi contracararea oricăror fapte
şi fenomene ce puteau aduce atingere siguranţei statului, sau valorilor
fundamentale înscrise în Constituţie.
Evoluţia istorică a statului şi instituţiilor sale, inclusiv a statului de drept,
mai demonstrează că serviciile de informaţii au manifestat tendinţa de a se
izola faţă de conducerea şi controlul exercitate de factorii responsabili,
îndepărtarea de problemele privind drepturile omului sau declinarea
răspunderii în ce priveşte comiterea unor abuzuri faţă de cetăţeni. De aici a
rezultat necesitatea controlului asupra activităţii serviciilor de informaţii.

Activitatea secretă de informaţii -

parte a organizării sociale moderne

În concepţia unor autori, activitatea secretă de informaţii constituie “alt

tărâm” al realităţii social-istorice7, rămase prea puţin cunoscută marelui
public. Am putea spune că este firesc să fie aşa, pentru că orice activitate
secretă este mărginită doar la un cerc restrâns de iniţiaţi şi mărginită de
măsuri de protecţie. De aici şi dificultatea pentru publiciştii sau comentatorii
neiniţiaţi de a reuşi să dezvăluie mecanismul de funcţionare al serviciilor
secrete de informaţii.
Deşi au o tradiţie atât de bogată, spionajul şi contraspionajul s-au
instituţionalizat abia în epoca modernă, prin apariţia unor structuri a căror
activitate este reglementată de lege. În acest sens, Philip Kinghley se
exprimă categoric: Spionajul ca profesie a apărut o dată cu omul, dar abia
în ultima jumătate de veac a devenit una din componentele fundamentale ale
activităţii statelor, el interesează şi determină (adesea deformează) pulsul
opiniei publice, el antrenează experienţa a mii de specialişti străluciţi,
necesită cheltuieli extraordinare; el a devenit atât de important şi de
necesar, încât nici chiar cele mai sărace state nu-şi îngăduie să se
dispenseze de veritabilele armate de agenţi secreţi...8.
Un alt teoretician, Constantin Fitz Gibbon a exprimat raţiunea sporirii
până la excrescenţă a rolului informaţiilor şi contrainformaţiilor în epoca
modernă: În nici unul dintre veacurile anterioare nu s-a adeverit atât de
categoric cum că cunoaşterea înseamnă putere, iar vremea noastră este
dominată categoric de căutarea puterii9.

7
Dan Zamfirescu, loc. cit., p. VII - VIII.
8
Phillip Knightley, The second Oldest Profession Spies and Spying in the Twentieth Century, N.Y. Penguin
Books, 1988, p. 3.
9
Constantin Fitz Gibbon, Secret Intelligence in the Twentieth Century, London, 1976, p. 334.

9
 Alţi autori şi-au exprimat temerea că serviciile de informaţii, prin
prestigiul câştigat şi prin influenţa pe care o exercită în luarea deciziilor
fundamentale, pot deveni periculoase. În zilele noastre activitatea secretă de
informaţii a devenit una din industriile cele mai mari, şi atât de puternică,
încât, practic, în orice moment este capabilă să scape de sub control10.
Istoricul român Gheorghe Buzatu, reflectând asupra experienţei celui de
al doilea război mondial şi a perioadei ce a urmat, făcea următoarele
aprecieri asupra activităţii de informaţii: Cel de al doilea război mondial a
ilustrat de o manieră categorică rolul spionajului în desfăşurarea istorică,
iar încleştările din întreaga epocă postbelică i-au «consolidat poziţia»,
întratât că poziţia sa în derularea marilor evenimente şi a vieţii cotidiene, în
consumarea cazurilor vedetă ale lumii politico-diplomatice, militare,
ştiinţifice sau culturale a intrat în domeniul faptului obişnuit11.
Dar nu numai istoricii şi teoreticienii au simţit nevoia de a-şi spune opiniile
în legătură cu activitatea serviciilor de informaţii în societatea modernă, ci
chiar unii străluciţi practicieni. Astfel, fostul director general al CIA (Central
Intelligence Agency - principalul serviciu de spionaj al SUA), Allan Dulles,
spunea despre serviciul de informaţii că este un element vital în această eră
modernă12.
Avem şi noi românii două figuri legendare, a căror voci trebuie ascultate,
şi de ce nu, actualizate, întrucât au sesizat şi au exprimat înaintea altora ceea
ce era esenţial în activitatea serviciilor secrete de informaţii. Mihail
Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii al armatei române în
perioada 1924-1940, spunea că menirea instituţiei pe care o conducea era de
a oferi “informaţii reci şi reale”, pentru a preveni orice eventualitate de
surprindere şi de a alarma la timp ca celelalte foruri de răspundere din stat
- prevenite şi în deplină cunoştinţă de cauză - să avizeze la cele mai
eficiente mijloace şi să aducă aportul lor salvator faţă de eventualităţile ce
se întrevăd13. La rândul lui, Eugen Cristescu, directorul general al
Serviciului Special de Informaţii român, în perioada 1940-1944, spunea
că: Serviciile de informaţii sunt organe odioase în opinia publică, dar
absolut necesare în viaţa tuturor statelor, unde ele au existat, există şi vor
mai exista totdeauna. Acelaşi autor mai sublinia un aspect de interes pentru
doctrina activităţii de informaţii: Obligativitatea cea mai importantă a unui
serviciu de informaţii stă în opera de prevenire14.
10
Gh. Buzatu, Razboiul mondial al spionilor, (1936 - 1989), Iaşi, 1991, p. 2.
11
Ibidem.
12
Allan Dulles, Arta informaţiilor, (The craft of Intelligence), traducere pentru uz intern, p. 12.
13
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Marele Stat Major, fond 948, dosar 149, vezi studiul întocmit la
5 ianuarie1939 de către Serviciul Secret de Informaţii al M. St. M. , f. 14.
14
Vezi Cristian Troncotă, op. cit., p. 164.

10
 Procedând la o analiză „rece“ asupra realităţilor societăţii româneşti, într-
un moment de grea cumpănă pentru ţară - februarie 1938 - acelaşi Mihail
Moruzov a consemnat, poate nu numai pentru factorul de decizie - Regele
Carol al II-lea -, ci îndrăznim să spunem pentru posteritate: „Să se
concentreze toate forţele vii ale acestui stat, ca tocmai acolo unde duşmanul
cel mai înverşunat caută să sădească şi să exploateze ura în conştiinţele
cetăţeneşti, să se ia măsuri neîntârziate ca atât cultul, instrucţia, cât şi
aparatul administrativ să-şi îndeplinească datoria în mod cât mai
conştiincios; rezultatul ar fi ca prin aceste măsuri, minciuna, ura şi calomnia
s-ar zdrobi de zidul format de aceşti buni fii ai ţării...; iar Înaltul guvern, la
rândul său, ţinut în curent continuu de acest aparat [serviciul secret - n.n.], în
deplină cunoştinţă asupra realităţilor, în toate domeniile, să poată aviza la
timp şi sever asupra tuturor acestor fapte, ca astfel să se poată realiza o
operă naţională de consolidare temeinică, având la bază dreptatea şi
sancţiuni pentru toţi“15.
Desigur că exemplele pot continua. Va trebui să ne oprim aici, întrucât
opiniile formulate deopotrivă de teoreticieni şi de practicanţi sunt suficiente
pentru a desprinde concluzia că serviciile de informaţii constituie un produs
al civilizaţiei moderne, iar prin instituţionalizare au jucat un rol de prim
ordin în viaţa statelor. În ciuda faptului că opinia publică le-a perceput ca pe
ceva “odios”, nimeni până acum nu şi-a permis să se lipsească de ele, şi
aceasta pentru că, în general, conaţionalii le acordă girul, simţindu-se mai în
siguranţă şi mai protejaţi.
Problema poate fi abordată şi prin perspectiva istorică. Privind în
ansamblu epocile modernă şi contemporană, putem distinge cu uşurinţă o
succesiune de regimuri politice, fiecăruia fiindu-i caracteristic un anumit tip
de stat (absolutist, democratic, autoritar, militar, dictatorial etc.). Ca urmare,
se poate spune că experienţa istorică demonstrează că un regim politic îşi
creează încă de la apariţia sa (prin forme paşnice sau violente), acele
structuri statale, din care fac parte şi serviciile secrete de informaţii, de care
are absolută nevoie pentru a-şi apăra şi promova interesele, sau a le face cât
mai viabile, eventual credibile, în opinia publică. Serviciile de informaţii la
rândul lor, nu pot fi nici mai rele, dar nici mai bune, decât regimul politic
care le-a conceput, instituţionalizat şi modelat pe parcurs. Există deci o
strânsă concordanţă între esenţa statului, şi ca urmare a sistemului politic de
guvernare, şi funcţiile ce sunt conferite structurilor secrete de informaţii.
Astfel de instituţii capătă cu timpul chipul şi asemănarea regimurilor politice
pe care le deservesc. Ele se modelează din mers, adică evoluează şi suferă
15
Apud Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Editura
I.N.I., p. 16.

11
modificări în paralel cu transformările regimului politic - al factorilor de
putere - în slujba cărora îşi circumscriu întreaga activitate.
Obiectivul fundamental al activităţii serviciilor de informaţii, aşa după
cum demonstrează din plin istoria modernă şi contemporană, îl constituie:
apărarea valorilor supreme ale unui stat integritatea teritorială, suveranitatea
naţională, independenţa politică, indivizibilitatea statală. Tot epocile
modernă şi contemporană sunt acelea care au evidenţiat necesitatea
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, valori
supreme înscrise în constituţiile naţionale şi preluate ca principii ale
dreptului internaţional. Prin urmare, activitatea serviciilor secrete de
informaţii a fost canalizată şi pentru apărarea acestor drepturi câştigate
uneori după lungi aşteptări sau conflicte sângeroase.
Secolul XX a fost denumit în diverse feluri: “Secolul vitezei”, “Secolul
violenţei”, “Secolul marilor războaie”, “Secolul celor mai spectaculoase
transformări” etc. Mai presus de orice, însă, toţi comentatorii fenomenelor
social-politice ale veacului sunt de acord că acest secol este cel puţin în
ultimele decenii, secolul exploziei informaţionale absolute, astfel încât la
începutul anilor '80 s-a confirmat că în societatea actuală resursa strategică
este informaţia16. Acest lucru înseamnă că serviciile de informaţii care culeg,
verifică, stochează şi valorifică informaţii din domeniul apărării şi siguranţei
statului, au rol strategic la fel de important ca şi resursele economice, umane,
culturale şi politico-militare. Deci, sintagmele cunoaştere-informaţie, putere-
informaţii, constituie cheia existenţei civilizaţiei contemporane. Activitatea
de informaţii constituie, prin urmare, o parte a organizării sociale moderne.
Pe cât este de necesară, activitatea de informaţii este cel puţin în aceeaşi
măsură supusă criticilor şi contestărilor. Aceasta, chiar şi în ţările în care se
bucură de mare respect. Critica şi contestarea activităţii serviciilor secrete
este determinată, în special, de imposibilitatea practicării de către acestea a
unei suficiente transparenţe. O transparenţă satisfăcătoare cu privire la
activitatea secretă de informaţii nu este niciodată posibilă, fiindcă raţiunea
de a fi a organismelor care o desfăşoară, este secretul. Abdicarea de la
principiul secretului anulează activitatea oricărui serviciu de informaţii.

Rolul informaţiilor în fundamentarea deciziilor

Scopul spionajului, după cum rezultă din demersul istoric, este acela de a
aduna, evalua şi analiza informaţiile obţinute clandestin, ori sub false
16
Apud col. Aurel I. Rogojan, Elemente de teoria generala a activităţii informativ-operative, Partea I, vol.
1, fasc. 1, p. 33.

12
aparenţe, de la o organizaţie, instituţie sau guvern, pentru a le transmite
altcuiva, de obicei ostil. Culegerea de informaţii de siguranţă naţională, în
general, se materializează şi finalizează prin informarea factorilor de decizie
ai puterilor statului cărora pe această cale li se pun la dispoziţie elementele
necesare fundamentării strategiilor şi tacticilor de organizare şi conducere
socială, de securitate, apărare şi siguranţă naţională.
Mai trebuie precizat că activitatea de informare nu este un scop în sine.
Cunoaşterea, dacă nu este însoţită de acţiune, sau dacă nu determină acţiunea
preventivă de reacţie, este lipsită practic de însemnătate. Ca urmare,
informaţia determină acţiunea, iar între informaţie şi acţiune intervine
decizia. Buna cunoaştere a unor fapte, situaţii, evenimente, fenomene, ce
afectează siguranţa naţională a unui stat, poate fi realizată prin obţinerea
unor informaţii veridice, care trebuie semnalate factorilor de decizie.
Certitudinea că informaţiile sunt utile, îl reprezintă faptul că se reflectă în
măsurile luate pentru prevenirea şi contracararea producerii unor asemenea
fapte, ori a consecinţelor lor negative. De aici putem desprinde un
raţionament cu valoare de principiu, şi anume că activitatea de culegere şi
punere la dispoziţia factorilor de decizie a informaţiilor implică
responsabilitate. La rândul ei, responsabilitatea implică libertate şi
independenţă în acţiune, ca temei al obiectivităţii şi slujirii adevărului.
Pe de altă parte, informaţia înseamnă indiscutabil putere, sau mai precis
puterea de a decide. În prezent, mai mult ca oricând, informaţia este o
entitate economică ce presupune un cont şi implică riscuri, acestea
presupunând, la rândul ei, plata preţului lor. Spre exemplu, în anii '60 se
vorbea în SUA despre existenţa a două guverne, unul real şi altul invizibil
(adică Agenţia Centrală de Investigaţii - celebra CIA). De aici rezultă că
serviciile de informaţii pot fi definite, şi au fost, ca “mâna ascunsă”17,
“motoarele” care stau în spatele evenimentelor de pe tot globul. Ajunşi în
acest punct va trebui să răspundem la întrebarea: câtă putere au în realitate
serviciile de informaţii?
Experienţa istorică ne oferă următorul răspuns: au atâta putere câtă forţă
emană din expresia informaţională a rezultatelor activităţii lor. Expresia
informaţională o dă documentul informativ destinat factorilor de putere a lua
deciziile. Calitatea acestor documente informative, respectiv a conţinutului
acestora, a informaţiilor verificate şi prelucrate, a determinat şi determină
aprecierile esenţiale asupra eficienţei oricărui serviciu secret de informaţii.

17
Ibidem, p. 28-29.

13
 O altă problemă ce trebuie abordată se referă la modalitatea în care este
receptată activitatea serviciilor de informaţii de către opinia publică. În
perioada postbelică, în SUA a existat o întoarcere remarcabilă de la
concepţia că serviciile de informaţii sunt virtual omniprezente şi
omnipotente, până la critica exagerată referitoare la eşecuri spectaculoase
datorate aceloraşi onorabile servicii de informaţii. Privind din perspectiva
ultimilor decenii, se poate spune că serviciile de informaţii nu se află la mare
loc de stimă peste tot în lume. Dimpotrivă, există şi opinii potrivit cărora
culegerea secretă de informaţii ar fi o „cenuşăreasă” a politicii
contemporane.
Adevărul este că din partea unor conducători politici se manifestă o
anumită ambivalenţă în ceea ce priveşte serviciile secrete: le recunosc
utilitatea dar, în pofida acestei recunoaşteri, nu ţin totdeauna seama (uneori
chiar deloc) de avertismentele acestora. Asemenea împrejurări au condus, de
regulă, la spectaculoase răsturnări de situaţii ce nu de puţine ori au schimbat
cursul istoriei.
Culegerea secretă de informaţii serveşte unor funcţii vitale în ansamblul
exercitării puterii de stat, şi anume în luarea deciziilor. Acest lucru nu
înseamnă că activitatea în domeniu a fost întotdeauna apreciată şi
valorificată în măsura cuvenită. Au existat nu puţine situaţii când informarea
s-a făcut la timp, a fost corectă şi a privit chestiuni esenţiale, de
supraveghere a unui stat, dar, cu toate aceste, ea nu a fost finalizată în decizii
şi acţiuni utile. Istoria ne oferă şi de data aceasta suficiente exemple.
Napoleon I, împăratul francezilor, a accentuat permanent că un spion bine
plasat în tabăra inamică era la fel de important ca şi câteva divizii. Cu toate
acestea, însă, în unele dintre campaniile lui a dat prea puţină importanţă
culegerii de informaţii sau, mai exact spus, valorificării acestora.
Frederic cel Mare al Prusiei scrisese cândva: Dacă se cunosc intenţiile
inamicului, el poate fi întodeauna înfrânt, chiar şi de o armată inferioară18.
Dar, la fel ca şi Napoleon, nu a pus acest lucru în practică.
De asemenea, în ciuda celor peste 80 de avertismente venite pe canale
diplomatice şi prin structurile serviciilor secrete sovietice, în intervalul
decembrie 1940 - iunie 1941, I.V. Stalin nu a vrut să înţeleagă că Germania
este pregătită să declanşeze războiul contra URSS 19. Chiar Hitler, avertizat
de serviciile de informaţii germane că URSS dispune de un potenţial
economic şi militar imens, a declanşat războiul, cu toate că, imediat după ce
a cunoscut forţa şi dotarea tehnică a Armatei Roşii, a fost nevoit să
18
E. Cerneak, op. cit., p. 212 - 213.
19
Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă. Cine a declanşat al doilea război mondial?, Bucureşti, 1995, p.
46-47. Vezi şi Barton Whaley, Codeword Barbarossa, Cambridge, (Mass.), London, 1973, passim.

14
recunoască faptul că “ar fi trebuit să reflecteze de două ori înainte să ia
decizia”20.
Aceste exemple sunt suficiente pentru a sublinia că, deopotrivă succesul
cât şi eşecul valorificării informaţiilor pot conduce la consecinţe
neaşteptate, neprevăzute.
Au fost şi momente în istorie când serviciile de informaţii au ştiut să
înveţe din propriul insucces şi să întoarcă eşecul temporar într-o victorie.
Prin insucces în activitatea de informaţii se înţelege fie că nu s-a informat la
timp cu ceea ce era necesar, fie nu s-au adus suficiente argumente pentru a
convinge factorul de decizie despre consecinţele unor evenimente, fapte ori
fenomene. Spre exemplu, bombardarea de către japonezi a flotei americane
de la Pearl-Harbour a fost comentată de mulţi în sensul că dacă atacul nu s-
ar fi produs, poporul american n-ar fi acceptat să intre în război21. În schimb,
contraamiralul Cloude Black, unul dintre martori, spunea: Japonezii ne-au
distrus doar mult armament greu, învechit. Într-un fel ei ne-au făcut un
serviciu. Desigur, scopul acestui exemplu trebuie corect înţeles şi exact
acceptat. Ne aflăm în faţa unui aspect de politică a valorificării informaţiilor
şi a evaluării activităţii serviciilor secrete în cazul unor sincope.
Un alt exemplu. Regimul ţarist în Rusia, cu toate că dispunea de cea mai
eficientă organizaţie de spionaj din acel timp, “Ohrana”, s-a prăbuşit totuşi
în urma revoluţiei bolşevice din octombrie 1917. La fel şi URSS, care avea
un serviciu de informaţii puternic, invidiat de mulţi prin eficienţa sa. Cu
toate acestea URSS s-a prăbuşit precum un monstru cu picioarele de lut.
Concluzia ce se poate desprinde de aici este că un serviciu de informaţii,
oricât ar fi de puternic, nu poate să asigure de la sine menţinerea la putere a
unui regim politic ce poartă în sine germenele unor contradicţii sau
imobilism ideologic, care în momente de conjunctură pot exploda şi prin
urmare pot produce prăbuşirea întregii organizări social-politice a statului.
Dacă structurile statale s-au prăbuşit în urma revoluţiilor paşnice sau
violente, organizaţiile serviciilor de informaţii au supravieţuit totuşi, istoria
dovedind în astfel de cazuri că ele au reuşit chiar şi rapid să se adapteze la
noile realităţi. Din acest punct de vedere, se poate afirma, fără exagerare, că
serviciile de informaţii sunt adevărate structuri de rezistenţă ale naţiunii.
Forma de stat s-a prăbuşit, dar serviciile de informaţii au reprezentat rezerva
care a dus mai departe tradiţia instituţiilor.

20
Florin Constantin, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului 1941. O decizie controversata, Bucureşti, 1995, p.
119.
21
Vezi: După Războiul Rece, furtul de tehnologie - obiectivul nr. 1 al serviciilor secrete, în ”P.O.”, nr.
1/1995, p. 138.

15
 Totuşi, ce s-a întâmplat în situaţiile de înfrângere sau prăbuşire? Franţa
lui Napoleon I dispunea de cea mai puternică armată, la fel ca şi Prusia lui
Frederic cel Mare. Germania în timpul lui Hitler dispunea de Wermacht, iar
URSS de Armata Roşie. Forţa militară a acestor puteri, fiecare la timpul ei,
era dublată de puternice servicii de informaţii. Cu toate acestea au gustat,
toate deopotrivă, într-un moment sau altul, din cupa amară a înfrângerii ori
prăbuşirii. Deci, servicii de informaţii au existat şi şi-au făcut datoria,
dublând prin forţa lor - adică prin veridicitatea informaţiilor - forţa politică şi
militară. Mai mult, serviciile de informaţii, respective au beneficiat de
profesionişti, unii dintre ei devenind figuri legendare ale spionajului şi
contraspionajului, adevăraţi idoli pentru actualii ofiţeri de informaţii. Nu au
lipsit nici informaţiile în cantitate şi calitate corespunzătoare. Prin urmare,
cauzele înfrângerii trebuiesc căutate în altă parte.
De regulă, informaţiile provenite de la serviciile secrete specializate sunt
tratate cu multă atenţie şi ca urmare stau la baza fundamentării unor decizii
importante în stat. Aceasta deoarece se prezumă aprioric că aceste informaţii
corespund într-un grad mai mare realităţii, sunt obţinute prin mijloace şi
metode proprii acestora şi sunt verificate minuţios. Depinde şi de
profesionalismul analiştilor serviciilor secrete ca să prezinte în mod credibil
şi corespunzător informaţiile pentru a fi folosite în actul de decizie. Dacă
astfel de informaţii sunt ignorate sau nu li se acordă importanţa cuvenită, pot
apare stări de pericol deosebite, cu consecinţe adesea imprevizibile.
Pe de altă parte, nu este suficientă doar informaţia “rece şi la obiect”
(după cum spunea Moruzov), mai trebuie ca fluxul informaţional să fie
însoţit de măsuri preventive corespunzătoare.
Rolul serviciilor secrete de informaţii în prezent şi în perspectivă este să
apere sistemul democratic de ameninţările reale sau potenţiale, să depisteze
şi să încurajeze factorii de stabilitate ori favorizanţi pentru securitatea
naţională, să ofere liderilor politici aflaţi în funcţii de decizie informaţii,
analize şi evaluări care să-i ajute în actul guvernării democratice. Serviciile
secrete nu au şi nu trebuie să aibă nici un rol politic direct. Ele nu trebuie să
confunde cunoaşterea regulilor jocului politic cu politica propriu-zisă.

16
COMPONENTELE ACTIVITĂŢII INFORMATIV-OPERATIVE DE
REALIZARE A SECURITĂŢII NAŢIONALE

Cunoaşterea stării de securitate naţională constituie atribuţia principală

a activităţii serviciilor de informaţii. Ea se realizează printr-o laboriasă
activitate informativ-operativă secretă, proces complex ce implică două
laturi fundamentale: activitatea de informaţii şi activitatea de
contrainformaţii. În literatura de specialitate prin activitate de informaţii se
mai înţelege spionajul, iar prin contrainformaţii, totalitatea măsurilor de
protecţie informativă a unor valori. Fiecare latură în parte implică la rândul
ei o dimensiune ofensivă şi una defensivă.
Prin urmare, fiecare componentă o implică pe cealaltă. Se poate vorbi
chiar despre existenţa unui raport de intercondiţionare şi influenţare
reciprocă. Dacă activitatea secretă de informaţii este o latură bine
determinată ce cunoaşte forme instituţionalizate de realizare prin structuri
specializate, iar contraspionajul este parte a sistemului contrainformativ
general, în practică fiecare ofiţer operativ desfăşoară permanent şi activitate
de informaţii şi de contrainformaţii. Ori de câte ori se culege o informaţie
este obligatoriu ca ofiţerul operativ să se asigure că adversarul nu va fi în
măsură să cunoască scopul real pentru care s-a cules informaţia. Pentru
realizarea acestui obiectiv, ofiţerul operativ îşi ia numeroase măsuri de
protecţie.
Scopul fundamental al informaţiilor şi contrainformaţiilor este
cunoaşterea şi stăpânirea situaţiei operative în domeniul securităţii naţionale.
Cât de bine ar fi instituţionalizat, cu un sistem legislativ şi metotologic
dintre cele mai moderne ori încadrat cu ofiţeri de certă valoare profesională,
binomul informaţii-contrainformaţii are prin finaliate un caracter complex, şi
foarte delicat în esenţă. Şi aceasta, întrucât cunoaşterea stării de securitate
naţională depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: mediul internaţional de
securitate, jocul de interese între marile puteri, politica de securitate,
resursele de securitate, sistemul de alianţe politico-militare etc. Extrem de
interesantă este, din acest punct de vedere, următoarea precizare făcută de
Walter Laquer, un reputat istoric şi analist politic american: „Este o ironie
faptul că nici o persoană rezonabilă nu se aşteaptă ca Departamentul
Sănătăţii să pună capăt tuturor bolilor sau Departamentul Agriculturii să
aprovizioneze cu recolte bune în fiecare an, dar în legătură cu serviciile
secrete toţi se aşteaptă să aibe de fiecare dată dreptate. De câte ori serviciul
de informaţii este neadecvat informat şi eşuează în a atrage atenţia asupra

17
dezastrelor iminenete cu mult înainte de a se întâmpla sau prezintă evaluări
incorecte ale evoluţiilor curente, voci supărate se aud pe cularele puterii, se
formează comitete de investigaţie şi reorganizarea birocratică devine
cuvântul la ordinea zilei”.

Activitatea secretă de informaţii

Această activitate, preponderent ofensivă, constă în obţinerea datelor şi

informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării factorilor externi
de risc ori a ameninţărilor transfrontaliere la adresa securităţii şi siguranţei
naţionale. Noţiunea de „culegere secretă de informaţii” a fost şi este folosită
des, dar fără a fi precis definită. Ea are mai multe înţelesuri. Pe de o parte, se
are în vedere structura organizatorică destinată culegerii informaţiilor şi, pe
altă parte, informaţiile colectate22.
Finalitatea activităţii de informaţii, şi prin urmare eficienţa ei, depinde în
cea mai mare măsură de factorul decizional, politic şi militar. Şi aceasta
întrucât activitatea secretă de informaţii nu este singura pe care se
fundamentează măsurile iniţiate de factorii decizionali din stat.
Spectrul informaţiilor culese în secret priveşte în principal obiectivele
prin care se realizează securitatea naţională. Pentru celelalte obiective,
factorilor de decizie le parvin informaţii prin multe alte canale. Din această
concurenţă informaţională, pentru serviciile secrete de informaţii rezultă o
ambivalenţă a factorilor de putere în ceea ce înseamnă aprecierea şi
valorificarea rezultatelor activităţii lor. Şansa oricărui serviciu secret de
informaţii este de a obţine date şi informaţii care să poată fi evaluate concret.
În culegerea secretă de informaţii apar şi greşeli cauzate de: insuficienta
informare, carenţe de competenţă, dezinformare, supraestimări sau
subevaluări, prejudecăţi etc. Greşelile majore conduc, de regulă, la
surprindere, iar surprinderea echivalează cu eşecul unui serviciu de
informaţii.
În consecinţă, o funcţie importantă a oricărui serviciu de informaţii este
de a-şi preveni propriile eşecuri, înlăturând cauzele care conduc la
surprindere. Surprizele pot fi de ordin militar, strategic, politic, economic,
tehnico-ştiinţific, ecologic etc.
Washington Platt, un reputat teoretician în materie, aminteşte şi despre
cauzele surprizelor în activitatea de informaţii, şi anume: interpretările
eronate ale analistului; structurile birocratice greoaie ale serviciilor de
informaţii; relaţiile problematice ale serviciilor de informaţii cu factorii de

22
Britanica, Macropeidia, pasim.

18
decizie; modul în care factorii de decizie ştiu să lucreze cu serviciile
sectete23.
Alte disfuncţionalităţi în cunoaşterea stării de securitate naţională se pot
ivi în condiţiile în care serviciile de informaţii sunt prea aproape sau,
dimpotrivă, prea departe de factorii de decizie. De asemenea, având în
vedere că serviciile de informaţii sunt, de regulă, organizaţii cu multe
ierarhii, există pericolul ca semnalele de alarmă să se piardă sau să fie triate
de-a lungul canalelor birocratice. Politica birocratică poate stânjeni
activitatea ofiţerului de informaţii eficient.
Informaţiile obţinute din timp, dar care nu au ajuns în mod operativ la
factorii de decizie politico-militari, în legătură cu tragicele evenimente de la
11 septembrie 2001, de la Washington şi New York, reprezintă poate
exemplul cel mai recent, dar şi cel mai edificator. Acelaşi exempu este
relevant şi pentru argumentarea teoretică a ceea ce înseamnă eşecul strategic
al activităţii de informaţii datorat birocraţiei şi ierarhizării excesive a
agenţiilor de informaţii24. Mai mult, supercentralizarea este la fel de
periculoasă ca şi descentralizarea.
Pentru a-şi conserva imaginea şi credibilitatea în faţa opinie publice
interne dar şi internaţionale, serviciile de informaţii, mai ales în situaţii
complexe, cum ar fi de exemplu riscul declanşării unor evenimente care pot
pune în pericol chiar pacea mondială, caută să prezinte factorilor de decizie
evaluări ponderate, echilibrate şi, evident, echidistante chiar dacă nu sunt pe
placul puterii ori riscă să intre direct în contradicţie cu intenţiile vădite ale
puterii (politica prestabilită). Exemplul cel mai edificator în acest sens îl
reprezintă disensiunile între administraţia George W. Bush şi CIA, în
problema irakiană25. O astfel de poziţie este normală pentru un serviciu de
informaţii, întrcât o instituţie ce este responsabilă cu gestionarea unei astfel
de activităţi are absolută nevoie să-şi păstreze, şi chiar să-şi consolideze
permanent, credibiliatea în faţa conaţionalilor. Evitarea erorilor strategice a
devenit, se pare, o adevărată obsesie pentru cei responsabili de activitatea de
informaţii.

Activitatea de contrainformaţii

Activitatea de contrainformaţii poate fi definită ca un complex de acţiuni

şi măsuri preponderent defensive ce vizează prevenirea, dejucarea sau

23
Vezi pe larg Washington Platt, Spionajul strategic, Editura MAI, Bucureşti, 1956, p. 141 – 144.
24
Vezi pe larg Miruna Munteanu, Alte bile negre pentru serviciile secrete americane, În „Dosare
ultrasecrete”, 8 iunie 2002, p.1.
25
Eadem, CIA îl contrazice pe Bush, în „Dosare ultrasecrete”, 19 0ctombie 2002, p.4.

19
împiedicarea activităţii de informaţii a adversarului. De regulă, o astfel de
activitate se realizează prin: protejarea propriilor informaţii secrete, a
mijloacelor, metodelor şi procedeelor de obţinere analiză şi valorificare, a
procesului de decizie statală împotriva divulgărilor şi a acţiunilor
spionajului advers; apărarea instituţiilor, proprietăţilor, activităţilor
autorităţilor statului şi a persoanelor oficiale faţă de actele de compromitere,
sabotaj sau terorism26.
Activitatea de contrainformaţii cuprinde: securitatea obiectivelor apărate;
protecţia personalului; contraspionajul şi metodologia informativ-operativă
defensivă. Fiecare din aceste componente merită o explicitare în tedaliu.
Securitatea obiectivelor apărate constă într-un ansamblu de măsuri de
apărare atât materiale cât şi procedurale, precum şi controlul aplicării
acestora. Măsurile de securitate materiale sunt cele destinate îndeosebi
pazei şi protecţiei fizice a unor persoane şi valori importante, obiective de
interes deosebit, decizii politice, secrete de stat, instituţii şi orice alte interese
de utilitate publică. În această categorie se înscriu paza şi securitatea
obiectivelor, ansamblul acţiunilor antiteroriste, protecţia personalităţilor,
dispozitivele tehnico-operative de prevenire a accesului în locuri supuse
anumitor interdicţii şi tot ce se poate întreprinde efectiv pentru a se realiza
un sistem defensiv curinzător, de adâncime, foarte prompt şi eficient în
reacţii.
Măsurile contrainformative procedurale sunt cele care derivă din legi,
ordine, instrucţiuni, regulamente sau consemne speciale şi care obligă la o
anumită conduită bazată pe norme ce au în vedere scopuri defensive de
securitate. Prin scopuri defensive de securitate se înţelege tot ceea ce
însemană procedură, ca de exemplu: prevederi constituţionale; legi speciale
în materia secretului de stat, a antiterorismului, a pazei şi securităţii
obiectivelor; regulamente de acces; planuri de apărare şi intervenţie; legende
de acoperire; regulamente de ordine interioară cu prevederi expre privind
obligaţiile personalului; norme de elaborare, clasificare, evidenţă şi păstrare
a documentelor secrete etc. Având în vedere Strategia de Securitate
Naţională a României, în categoria măsurilor procedurale ar trebui înclusă şi
pregătirea contrainformativă a populaţiei. Este un segment important ce
vizează angajarea efortului naţional pentru realizarea securităţii naţionale pe
termen scurt şi mediu.

26
Britanica, vezi cunterintelligence.

20
 ELEMENTE DE DOCTRINĂ PRIVIND ACTIVITATEA DE
INFORMAŢII PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ

Doctrina de informaţii, contrainformaţii şi securitate reprezintă o bază

conceptuală atât pentru activitatea instituţiilor autonome specializate cât şi
pentru autorităţile statului (executivă, legislativă, judecătorească) sau
organizaţiile neguvernamentale reprezentante ale societăţii civile în scopul
creării unui sistem unanim acceptat. În plan naţional se are în vedere
colaborarea pentru realizarea sisitemului de securitte.
Având în vedere că România a devenit membru NATO, începând cu 2
aprilie 2004, elementele de doctrină naţională trebuie racordate la cele
similare Aliaţilor. În acest sens, doctrina oferă o bază conceptuală a
colaborării sistematice cu serviciile de informaţii ale statelor Aliate pentru a
conveni, de comun acord, asupra informaţiilor, valorilor şi resurselor care
necesită protecţie, precum şi a standardelor comune de apărare. Aceasta
constituie suportul teoretic al securităţii naţionale asigurate în cadrul
măsurilor politico-militare comune, realizate prin culegerea şi valorificarea
informaţiilor, respectiv informarea guvernelor asupra naturii ameninţărilor şi
a mijloacelor de protecţie împotriva acestora.

Informaţia pentru securitate naţională

Informaţia pentru securitate naţională este un produs analitic, rezultat al

activităţii specializate de căutare, identificare, obţinere, prelucrare
(procesare) a datelor referitoare la disfuncţii, vulnerabilităţi, factori de risc,
ameninţări, stări de pericol la adresa principiilor şi normelor politico-sociale
statornicite prin Constituţie.
În actualul mediu geopolitic şi geostrategic, date fiind ameninţările
interne, externe şi cele transnaţionale, statul român, prin activităţile de
informaţii, contrainformaţii şi securitate, protejează cetăţeanul şi naţiunea,
contrinuind la menţinerea stabilităţii interne şi la consolidarea mediului
internaţional de securitate.
Aceste necesităţi şi interese conferă informaţiei pentru securitate valoare
de patrimoniu strategic. Conform Doctrinei naţionale, informaţiile pentru
securitate sunt:
- de necesitate naţională – care se referă la apărarea valorilor şi realizarea
obiectivelor naţionale fundamentale, precum şi la protejarea funcţiilor
naţiunii, ca unitate în diversitate, şi a resurselor informaţionale,
energetice şi umane;

21
- de interes naţional – care privesc căile de realizare, susţinere şi
promovare a intereselor naţionale fundamentale.
Informaţiile pentru securitate constituie:
- suportul viabil al cunoaşterii nevoilor de siguranţă ale cetăţeanului,
societăţii, naţiunii şi statului, precum şi al fundamentării politicilor şi
strategiilor naţionale de securitate;
- resursă de putere naţională în evoluţia mediului internaţional de
securitate, pe care se fundamentează toate acţiunile privind apărarea şi
promovarea intereselor de securitate ale statului român şi ale aliaţilor săi;
- factor de avertizare oportună, exactă, corectă şi echidistantă politic
asupra posibilelor situaţii critice şi suport al deciziilor necesare
prevenirii, contracărării sau înlăturării pericolelor la adresa securităţii
naţionale.

Activitatea de informaţii pentru securitate

Activitatea informativă reprezintă ansamblul operaţiunilor şi acţiunilor

desfăşurate de către structuri specializate, legal constituite, în mod planificat,
sistematic, unitar, ofensiv şi în secret, prin folosirea mijloacelor şi metodelor
specifice, pentru căutarea, culegerea, verificarea, prelucrarea şi valorificarea
informaţiilor referitoare la riscuri de securitate, precum şi în vederea
controlului tendinţelor şi evoluţiilor acestora în scopul prevenirii,
contracarării, înlăturării lor sau aplicării legii, după caz.
Activitatea de informaţii pentru securitate reprezintă ansamblul acţiunilor
şi operaţiunilor desfăşurate permanent de către componentele sistemului
securităţii naţionale, pentru planificarea, căutarea, obţinerea, verificarea,
prelucrarea analitică a datelor şi informaţiilor cu relevanţă pentru securitatea
naţională şi informarea factorilor de decizie, investiţi legal cu competenţă de
realizare a securităţii naţionale ori de aplicare a legii.
Avtivitatea de informaţii (date culese, procesate şi puse la dispoziţie în
scopul de a satisface cererile de informaţii specifice) este reglementată prin
norme specifice, emise în baza şi pentru aplicarea legii, se desfăşoară în
secret, cu asigurarea protecţiei surselor, mijloacelor, metodelor şi tehnicilor
utilizate.
Componentele de bază ale activităţii informative sunt: activitatea de
informaţii şi activitatea de contrainformaţii.
Prin activitatea de informaţii se înţelege ansamblul acţiunilor,
operaţiunilor şi procedeelor informativ-operative, prin care se realizează.

22
 Conform literaturii de specialitate, prin „intelligence” se înţelege
cunoaşterea, organizările şi activităţile care rezultă prin27: culegerea, analiza,
producţia, diseminarea şi exploatarea specializată a informaţiilor referitoare
la orice alt guvern, grup politic, partid, mişcare sau organizaţii militare sau
paramilitare care se crede că ar putea avea vreo influenţă asupra securităţii
ţării respective; neutralizarea sau contracararea unor activităţi similare din
partea unor alte guverne, grupuri sau mişcări; acţiunile acoperite întreprinse
pentru a schimba comportamentul sau chiar componenţa unor astfel de
guverne sau grupări.
Sintetic, activităţile de mai sus pot fi grupate în patru categorii: culegerea
informaţiilor, contrainformaţiile, analiza şi acţiunile acoperite. Echivalentele
din limba română, respectiv termenii de „informaţii” sau „servicii de
informaţii” nici pe departe nu sunt atât de cuprinzători.
Pornind de la aserţiunea că mediul internaţional de securitate a devenit o
scenă de competiţie complexă şi interdependentă, unul din conceptele cheie
folosite şi aplicate în managementul strategic este cel de intelligence
competitiv, de altfel o tehnică şi o terminologie preluată din zona business-
ului concurenţial.
Transpus la nevoile strategice şi tactice ale securităţii naţionale,
intelligence-ul competitiv este gândit şi coordonat pe monitorizarea
competitorilor, oriunde şi oricare ar fi aceştia, într-un cadru specific de
acţiune. Competitorii sunt acele persoane, organizaţii sau state pe care le
consideram rivale intereselor şi obiectivelor noastre, şi cu care ne aflăm în
competiţie. Intelligence-ul competitiv presupune dealtfel stabilirea a ceea ce
competitorii noştri vor face înainte de a acţiona. Din punct de vedere
strategic, putând previziona planurile unui competitor îţi vei putea construi
propria strategie de contracarare a planurilor acestuia. Aşa cum ne putem
aştepta, aceasta va implica mai multe metode tactice la nivelul de colectare a
informaţiei, dar de asemenea impune integrarea într-o infrastructura
informaţională, analiza şi distribuirea informaţiei, şi în final, calcularea
deciziilor pe baza informaţiilor şi a analizelor obţinute. Intelligence-ul
competitiv este ingredientul indispensabil al strategiei competitive.
Intelligence-ul competitiv este în general compus din cinci mari zone de
încercare şi trei abordări principale care se referă la cadrul de acţiune:
determinarea strategiilor; percepţiile competitorului; eficienţa operaţiunilor
curente; capabilităţile competitorului; prospectarea pe termen lung a
mediului de acţiune28.
27
Roy Godson, Intelligence and security, în “Security Studies for the 21st Century„, Brassey’s 1997, p. 325.
28
Arik R. Johnson, Managing Director of the CI consultancy Aurora WDC, workpaper, 2004.

23
 Intelligence-ul strategic se preocupă de analiza competitorului sau
dobândirea unei înţelegeri despre obiectivele viitoare ale competitorului,
strategia actuală, presupuneri despre acesta şi capabilităţile sale –
componente diagnostic; informaţie despre mediul său de acţiune (parteneri,
dezvoltare, etc.).
Intelligence-ul tactic este în general operaţional şi la o scară mult mai
mică, nu atât de centrat pe a fi predictiv. Problematicile tactice presupun
informaţii despre politicile şi planurile de zi cu zi ale competitorului.
Contra intelligence-ul presupune protejarea secretelor organizaţiei. De
obicei presupune securizarea informaţiei şi a tehnologiei utilizate, a
strategiilor şi planurilor de acţiune.

Comunitatea de informaţii

Comunitatea de informaţii este o noţiune generică prin care se

desemnează funcţionarea coordonată a sistemului securităţii naţionale, în
care sens la nivelul acestuia sunt create şi dezvoltate utilităţi şi facilităţi
comune privind coordonarea planificării informative şi elaborarea integrată a
estimărilor informative de interes naţional, iniţierea şi dezvoltarea de
programe, proiecte sau operaţiuni informative circumscrise susţinerii
politicilor şi/sau strategiilor de securitate naţională, pregătirea şi instruirea
de specialitate a personalului, elaborarea studiilor şi cercetărilor în probleme
strategice şi de securitate naţională, crearea infrastructurilor şi sistemelor
informatice integrate.

Sursele şi resursele informaţionale

Resursele informaţionale reprezintă totalitatea datelor, informaţiilor,

băncilor de date, care, prin organizare, relevanţă, disponibilitate şi utilizare
adecvată, sunt necesare şi utile luării deciziilor.
Sursele de informaţii sunt elemente umane sau mijloace, metode ori
proceduri tehnice care identifică şi furnizează date sau informaţii ce au
legătură cu securitatea naţională, precum şi elemente materiale care conţin
astfel de informaţii.
În activitatea de căutare, culegere şi verificare a informaţiilor se
utilizează două categorii de surse: publice şi secrete.
Sursele deschise – publice şi oficiale, sunt cele accesate, de regulă,
înaintea celor secrete, care se folosesc în măsura în care informaţiile
necesare nu s-au regăsit în resursele informaţionale valorificate prin
procedurile comune, ca de exemplu: mass-media, Internetul, relaţiile

24
publice, activităţi de documentare; în limbajul de specialitate se mai
foloseşte şi noţiunea de OSINT (Open Source Intelligence) informaţii
obţinute din surse accesibile publicului larg cum ar fi: mijloacele media,
propaganda de stat, revistele de ştiinţă şi lucrările tehnice, cărţi şi manuale
etc.
Sursele secrete pot fi umane sau tehnice.
Sursele umane secrete – sunt persoane fizice care consimt să caute şi să
furnizeze informaţii pe o bază confidenţială, garantându-li-se protecţia
identităţii şi a secretului relaţiei stabilite cu serviciul de informaţii sau
structura departamentală.
În literatura de specialitate se foloseşte frecvent noţiunea de HUMINT
(Human Intelligence) pentru a denumi informaţiile culese din surse umane.
În cadrul acestei categorii sunt incluse informaţiile culese prin oricare din
cele cinci simţuri umane: auzul, văzul, pipăitul, gustul şi mirosul;
În limbajul de specialitate se mai foloseşte denumirea de agent (persoană
care acţionează în mod secret şi organizat sub îndrumarea unei autorităţi
informative legale, în scopul obţinerii de informaţii sau pentru îndeplinirea
altor sarcini ce au legătură cu securitatea naţională).
În practica serviciilor de informaţii occidentale, pentru a se desemna o
sursă umană secretă, se folosea, de regulă, noţiunea de „informator”. În
glosarul limbajului de specialitate întocmit de Ernest Volkman, informatorul
este definit ca „o persoană înrolată de un serviciu de informaţii — fie pentru
bani, fie din cauza convingerilor politice— pentru a servi ca sursă de
informaţii sau pentru a duce la îndeplinire alte sarcini colaterale în ţara
natală”29. În situaţia în care un informator, de obicei situat într-o importantă
poziţie guvernamentală, politică sau de afaceri, al cărui rol primar consta în
influenţarea politicii şi nu colectarea de informaţii, intra în categoria
„agenţilor de influenţă”. Când un informator, aflat sub controlul unei agenţii
(serviciu) de contrainformaţii (contraspionaj) sau poliţie, cu sarcina de a
infiltra o organizaţie politică ori de a instiga la acte ilegale sau acţiuni
violente, menite să discrediteze acea organizaţie şi să justifice contramăsuri
externe, era considerat „agent provocator”. „Căsuţa poştală” sau „cutia cu
scrisori” era informatorul utilizat ca mesager pentru a primi şi transmite
mesaje. Un astfel de informator mai era cunoscut şi sub denumirea de
„scurtătură”. Când informatorul plantat într-o ţară străină, cu ordin de a
duce o viaţă normală şi de a nu efectua operaţiuni de spionaj până când nu i
se comanda să o facă — de regulă, în cazul unor ostilităţi —, atunci era
considerat „agent adormit” sau „în rezervă”. Mai exista şi o altă categorie, şi
anume, aceea de „agent aruncat”, pentru cazurile în care un informator era
29
Ernest Volkman, Spionaj, Editura RAO, 1998, p.19.

25
sacrificat în intenţia de a se distrage atenţia de la alţi informatori mai
importanţi. Toate aceste categorii de agenţi-informatori formau împreună
„agentura secretă”, ce se afla înlegătura şi sub comanda unui agent —
ofiţer, salariat al serviciului de informaţii al unei naţiuni, cu statut de
funcţionar guvernamental. În terminologia informaţiilor occidentale, se mai
întâlneşte şi noţiunea de „agent de control” sau „ofiţer de caz”, desemnat a
superviza activitatea altor agenţi sau informatori, sau a unei reţele — „cerc”
— de agenţi-informatori şi alte detalii. Se mai întâlnesc şi alte denumiri
pentru cazuri speciale. De pildă, „cârtiţa” era denumirea informatorului sau
agentului (ofiţer al serviciului) infiltrat în structura politică, de informaţii sau
militară a unei naţiuni-ţintă, care avea ca obiectiv specific ascensiunea într-o
poziţie cheie, moment în care persoana respectivă putea fi activată pentru a
furniza informaţii importante ce nu se puteau obţine pe altă cale. În situaţia
în care agentul sau informatorul era descoperit, identificat ori planau asupra
lui suspiciuni bine fondate de către contraspionajul advers, în jargoul
informaţional american i se spunea „agent expus” (sau ars). În activitatea
serviciilor de securitate sovietice, un agent care opera într-o ţară străină, sub
identitate falsă, se numea „ilegal”, iar când opera sub acoperire diplomatică,
ceea ce-i acorda imunitate împotriva arestării şi cercetării informative, se
numea „legal”. Serviciile secrete germane mai foloseau noţiunea de „agent
indicator” pentru informatorii cu sarcini de a identifica şi puncta persoanele
disponibile, cu posibilităţi şi calităţi specifice activităţii informativ-
operative. „Agenţii recrutori” erau ofiţerii specializaţi în a iniţia întâlnirile şi
dialogurile cu persoanele indicate, pentru a le atrage treptat la colaborare cu
serviciul. Aceştia îşi studiau foarte bine persoana, după care întocmeau un
plan de recrutare în care se consemna şi baza recrutării, adică motivul
(ideologic, pecuniar sau alte avantaje etc.). Astfel de agenţi (indicatori şi
recrutori) îi întâlnim şi în practica Serviciului Secret de Informaţii al
Armatei Române condus de Mihail Moruzov, precum şi la Serviciul Special
de Informaţii din vremea lui Eugen Cristescu.
Sursele tehnice secrete reprezintă sisteme independente ori integrate
constituite din mijloace tehnice, electronice, optice, fizico-chimice,
mecanice, audio, foto, video sau rezultate din combinarea acestora, utilizate
pentru interceptarea, captarea ori procesarea imaginilor sau oricărui tip de
semnal sau suport purtător de informaţie. Potrivit reglementărilor în materie
aceste surse sunt: supravegherea operativă, investigaţiile informative,
cercetarea radiolelectronică, constatarea secretă, evidenţele operative,
schimbul de informaţii cu structuri similare ale Aliaţilor: În limbajul de
specialitate se folosesc următoarele denumiri: COLINT (Cooperation Lison
Intelligence) informaţii obţinute din din operaţiuni de legătură şi cooperare;

26
IMINT (Imagery Intelligence) informaţii provenite din surse specializate în
prelucrarea imaginilor. Aceste informaţii pot fi obţinute prin prelucrarea
imaginilor dobândite prin intermediul senzorilor forografici, radar, electro-
optici, infraroşii, termali şi multispectrali, senzori ce pot fi plasaţi pe sol,
platforme maritime sau aeriene; PHOTINT (Photografic Intelligence)
informaţii obţinute din supraveghere foro-video; RADINT (Radar
Intelligence) informaţii obţinute cu ajutorul radarelor; SIGINT (Signal
Intelligence) informaţii obţinute din surse care acţionează în spectrul
electromagnetic; COMINT (Communication Intelligence) informaţii
obţinute prin interceptarea comunicaţiilor şi a transmisiilor de date; ELINT
(Electronic Intelligence) informaţii obţinute prin intermediul transmisiilor
electromagnetice care nu aparţin comunicaţiilor.

Producători şi utilizatri ai informaţiilor

Prin producători (emitenţi) ai informaţiilor pentru securitate se înţelege

în primul rând serviciile de informaţii sau structurile legal constituite şi
abilitate în desfăşurarea de activităţi de analiză-sinteză, coroborare, evaluare
şi integrare a datelor şi informaţiilor în produse informaţionale destinate
fundamentării deciziilor care vizează securitatea naţională. Aceştia asigură
seşectarea datelor necesare interpretării şi prelucrării în vederea extragerii
semnificaţiei reale sau utilizării lor în funcţie de relevanţă şi utilitate.
Producîtorul sau emitentul stabileşte mijloacele şi canalele de comunicare în
funcţie de competenţe şi de obiective de realizare a securităţii naţionale.
Utilizatri (beneficiari, destinatari) ai informaţiilor pentru securitate sunt
factorii decizionali, prevăzuţi de lege, care necesită a fi informaţi, potrivit
competenţelor, în legătură cu existenţa unor disfuncţii, vulnerabilităţi, factori
de risc şi stări de pericol la adresa securităţii naţionale. Aceştia iau decizii
conforme cu valoarea socială a informaţiei şi a gradului de iminenţă a
pericolului semnalat, asigurând protecţia surselor şi a mijloacelor implicate
în obţinerea şi prelucrarea datelor şi transmiterea informaţiilor.

PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ACTIVITĂŢII INFORMATIVE

DE REALIZARE A SECURITĂŢII NAŢIONALE

27
 Din punct de vedere semantic, termenul de principiu desemnează un
element fundamental, o idee, o lege de bază pe care se întemeiază o teorie
ştiinţifică, un sistem politic, juridic sau o normă de conduită.
La plural, termenul are înţeles de totalitate a legilor şi a noţiunilor de bază
ale unei discipline.
Termenul derivă din latinescul principium, cu înţeles de origine, sursă,
cauză primordială.
În accepţiunea modernă are înţeles de: regulă elementară a unei ştiinţe;
lege generală după care se conduce un ansamblu de fenomene, verificată
prin exactitatea consecinţelor; regulă generală care ghidează conduita; acord
asupra esenţialului ce urmează a fi confirmat.
Din toate acestea se poate reţine o idee fundamentală, şi anume: nu există
practic domeniu de activitate umană conştientă care să nu aibe la bază
principii specifice. Ele au fost acumulate în timp, pe baza experienţei şi din
dorinţa firească a omului de a obţine cât mai mult, într-un timp cât mai redus
şi cu un efort cât mai raţional.
Pe de o parte, dată fiind perioada relativ scurtă de activitate a instituţiilor
româneşti care compun comunitatea informativă naţională într-un cadru
democratic, o abordare teoretică a principiilor activităţii informativ-
operative de realizare a securităţii naţionale ar putea fi uşor amendabilă în
ceea ce priveşte credibilitatea. Pe de altă parte, o astfel de întreprindere ar
mai putea fi considerată ca fiind lipsită de substanţă, atâta timp cât în
activitatea de informaţii practica are întâietate în faţa teoreticului, sau, într-o
altă formulare, o teorie solidă nu se poate construi decât pe o bogată tradiţie
istorică.
Dacă e să depăşim orgoliile, resentimentele şi teama de adevăr,
considerăm că o construcţie teoretică a fost deja întreprinsă chiar şi în
actuala fază a evoluţiei serviciilor de informaţii româneşti, iar efortul analitic
a avut în vedere întreaga experienţă istorică a instituţiilor româneşti şi a
celor străine care au activat de-a lungul timpului, în diferite epoci istorice.
Este evident că, într-o astfel de situaţie, valorificatrea trecutului a ţinut
seama doar de aspectele preponderent pozitive.
Prin urmare, putem afirma, fără teama de a greşi, că în momentul actual
există principii bine fundamentate care stau la baza activităţii informativ-
operative cu valoare de universalitate, acestea regăsindu-se clar şi ferm
exprimate în ordine şi reglementări.
Principiile statuate ale activităţii informativ-operative de realizare a
securităţii naţionale sunt în număr de zece, mai numite în limbajul uzual de
către cadrele de informaţii şi „Decalogul” (cele zece porunci).

28
 Legalitatea

Istoriografia domeniului demonstrează că activitatea de informaţii se

desfăşoară la limita legii, şi aceasta datorită faptului că instituţiile abilitate
ori vectorii acestora sunt puse de regulă în situaţii de a se confrunta cu
organizaţii ce acţionează tocmai prin încălcarea legii. De aici rezultă şi
riscurile sau dificultăţile activităţii de informaţii, contrainformaţii şi
securitate.
Pe de altă parte, principiul legalităţii este cel care face diferenţa între
serviciile de informaţii din ţările democratice faţă de cele similare din ţările
cu regimuri politice totalitare, acestea din urmă remarcîndu-se prin
încălcarea drepturilor omului.
Prin urmare, în regimurile democratice subordonarea faţă de regulile
statului de drept şi respectarea supremaţiei legii constituie un principiu
fundamental pentru activitatea de informaţii. Respectarea strictă a acestui
principiu evidenţiază în mod expres că activităţile informativ-operative nu
pot leza, în nici o împrejurare, drepturile, libertăţile, onoarea, demnitatea,
reputaţia, proprietatea, domiciliul ori comunicaţiile persoanelor, atâta vreme
cât uzul lor nu contravine intereselor securităţii naţionale, aşa cum sunt ele
definite de lege.
Activităţile de culegere de informaţii ori alte acţiuni operative pentru
securitate se pot desfăşura numai asupra faptelor, situaţiilor sau
împrejurărilor ce pot constitui ameninţări la adresa securităţii şi se realizează
“de către structuri specializate legal abilitate, potrivit competenţelor, după
reguli stricte de deontologie profesională, fiind subordonată exclusiv
stabilirii adevărului”30.
Trebuie menţionat în chip expres că, doar împotriva acţiunilor ilicite de
natură clandestină, duse cu violarea principiilor, drepturilor şi normelor
constituţionale, a dispoziţiilor legale, este permisă – doar în condiţiile legii –
folosirea mijloacelor şi metodelor specifice adecvate de descoperire,
prevenire şi contracarare în secret. Din acest punct de vedere Doctrina
naţională a informaţiilor pentru securitate prevede: “în scopul obţinerii de
informaţii pentru securitate, restrângerea temporară a exerciţiului unor
drepturi şi libertăţi fundamentale se poate face numai în condiţiile expres
prevăzute de Constituţie, în baza legii şi numai pe perioada care impune
această restrângere”31.
Principiul legalităţii în activitatea de informaţii mai presupune ca
existenţa ameninţărilor la adresa securităţii naţionale să nu poată fi folosită
30
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, 2004, p.17.
31
Ibidem.

29
în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului de manifestare a unui protest
ori dezacord politic, ideologic, religios etc., evident, în condiţiile stabilite de
lege.
Deşi este lesne de înţeles, principiul legalităţii mai înseamnă că, în nici o
împrejurare, datele care se obţin prin activitatea de informaţii nu pot fi
folosite sau exploatate în interes propriu de către operatori. A urmări
obţinerea de foloase personale înseamnă a trece pe un plan secundar
interesele de securitate naţională, ceea ce într-un cadru democratic
activitatea poate avea consecinţe dintre cele mai păguboase pentru imaginea
şi prestigiul instituţiei.
Ofiţerii de informaţii trebuie să-şi subordoneze necondiţionat conduita
profesională respectului sacru al Constituţiei şi valorilor constituţional
consacrate, legilor ţării şi cerinţelor jurământului militar, angajamentului de
loialitate şi prevederilor regulamentelor militare şi normelor de reglementare
a activităţii specifice.
Şi, nu în ultimul rând, legalitatea mai poate fi percepută ca un scut de
protecţie/autoprotecţie pentru operatorii de informaţii, indiferent de
specificul şi dificultăţile activităţii pe care o întreprind.
În esenţă, supremaţia şi respectul legii trebuie să fie singurul crez şi
singurul ideal în activitatea de informaţii, iar operatorii să aibă permanent în
vedere dictonul: „Respectă legea ca să fi apărat de lege”.

Planificarea

Activitatea de informaţii implică inteligenţă, spontaneitate, creativitate,

tenacitate, perseverenţă, evitarea şabloanelor şi a rutinei, dar şi o disciplină
liber consimţită. Nu există contradicţie între aceste caracteristici şi principiul
planificării. Fără caracterul organizat, sistematic şi planificat al activităţii de
informaţii s-ar produce haos.
În primul rând, planificarea culegerii şi valorificării informaţiilor
reprezintă o componentă esenţială a managementului activităţii informativ-
operative de realizarea securităţii naţionale, prin care se asigură obiectul,
direcţia, sensul şi finalitatea acestuia. Fenomenele şi problemele operative de
securitate naţională trebuie anticipate şi, în raport de evoluţiile lor, se impun
măsuri de control adecvate, pentru ca în nici o împrejurare să nu fie posibilă
surprinderea. Or, toate acestea reclamă organizare, sistematizare şi
planificare.
În al doilea rând, pentru decelarea integrală şi corectă a ameninţărilor la
adresa securităţii naţionale, în limitele cadrului normativ legal şi tehnico-
metodologic al activităţii de informaţii, întregul efort de culegere şi

30
valorificare a informaţiilor presupune o temeinică organizare, instituirea
unui flux informaţional, a structurilor care să-l asigure, a regulilor după care
să se realizeze scopul şi finalitatea activităţii.
În al treilea rând, valorile implicate de starea de securitate naţională sunt
fundamentale şi, drept consecinţă, apărarea lor nu poate fi concepută decât în
cadrul unui sistem planificat, ceea ce înseamnă planuri şi programe care se
actualizează permanent, în funcţie de evoluţia situaţiei operative. Acest
proces este fundamentat şi se desfăşoară în baza unor criterii şi a unui
ansamblu de conexiuni între surse, fluxuri informaţionale şi mijloace de
execuţie. Aşa de pildă, conexarea şi integrarea tuturor categoriilor de surse
prin care se procură informaţiile este un aspect al caracterului sistematic şi
planificat al activităţii de informaţii. Mai mult, anticiparea ameninţărilor
presupune o planificare riguroasă a căutării informaţiilor după natura şi
originea lor, direcţiile de manifestare, valorile vizate, vectorii de
manifestare, factorii de risc potenţiali şi formele posibile de materializare.
În organizarea şi planificarea activităţii informativ-operative
trebuie să se asigure caracterul cuprinzător al acesteia prin
integrarea tuturor resurselor informaţionale . În acest fel vor fi
dispuse sursele de informaţii în măsură să sesizeze orice disfuncţii,
vulnerabilităţi, ameninţări ori stări de pericol la adresa siguranţei
naţionale.
În esenţă, se poate spune despre principiul planificării că reprezintă o
condiţie esenţială ce asigură limitele, coerenţa şi finalitatea activităţii de
informaţii.
În Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate “caracterul
planificat şi sistematic” reprezintă o “expresie a nevoii de gestionare
raţională a resurselor informaţionale, în scopul evitării paralelismelor între
competenţele structurilor specializate în informaţii pentru securitate şi al
asigurării fluxului continuu şi cuprinzător de informaţii referitoare la
disfuncţii, vulnerabilităţi, stări de pericol sau ameninţări la adresa securităţii
naţionale, vizându-se reducerea cheltuielilor aferente obţinerii acestora şi
creşterea gradului de operativitate şi oportunitate a informării decidenţilor.
Principiul obligă la desfăşurarea activităţii de informaţii pentru securitate
pe baza documentelor de planificare informativă şi de gestionare integrată a
resurselor informaţionale, atât la nivelul comunităţii informative naţionale,
cât şi de către fiecare componentă de informaţii, contrainformaţii şi
securitate, în conformitate cu competenţele materiale şi atribuţiile care îi
revin şi cu nevoia acoperirii de fond a surselor generatoare de disfuncţii,

31
vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol ori agresiuni la
adresa securităţii României sau a aliaţilor săi“32.

Ofensivitatea şi mobilitatea

Activitatea informativ-operativă presupune o confruntare cu

mijloace şi metode secrete, desfăşurată pe un spaţiu întins, între forţe
cu interese divergente şi uneori, chiar, diametral opuse.
În mod logic, adversarii încearcă să anuleze sau să diminueze
posibilităţile noastre de a le descoperi activitatea şi, totodată,
urmăresc să depisteze şi să localizeze mijloacele noastre de
contracarare. Din această cauză realizarea obiectivelor şi sarcinilor
generale ale activităţii de informaţii nu se poate imagina în mod
static, pasiv, contemplativ.
Tactica obţinerii, verificării şi valorificării informaţiilor despre factori de
risc, vulnerabilităţi ori potenţiali inamici se bazează pe ofensivă permanentă,
pe un front larg, fără risipă de mijloace şi cu penetrări de profunzime.
Activitatea informativă trebuie să fie cât mai simplă şi necondiţionat
adaptabilă la orice schimbare a situaţiei operative, ceea ce presupune
mobilitate.
Ofensivitatea şi mobilitatea acţiunii informative se realizează prin
îmbinarea tehnicilor de lucru active, din gama clasică a mijloacelor şi
metodelor muncii de informaţii cu metode ale gândirii creatoare: elaborarea
planului de soluţionare a obiectivelor acţiunii informative, constituirea
ipotezei, redarea imaginii fidele a situaţiei, întocmirea raportului informativ,
elaborarea unui pronostic informativ de rezervă, expunerea logică,
acumularea cunoaşterii şi informaţiilor, aprofundarea materialului, realizarea
deducţiilor, stimularea imaginaţiei, schimbul de opinii, reluarea de la capăt,
deliberarea „pro” şi „contra”.
Principiul ofensivităţii şi mobilităţii fereşte de rigiditate şi dogmatism,
dar nu trebuie să conducă la voluntarism şi arbitrariu în conducerea şi
desfăşurarea activităţii informative.
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate menţionează că
ofensivitatea şi mobilitatea “presupun adoptarea de măsuri active şi
complexe pentru cunoaşterea spaţiilor, zonelor, mediilor sau a altor
elemente de interes pentru securitatea naţională, prin folosirea eficientă a
resurselor specifice şi utilizarea metodelor, mijloacelor şi tehnicilor
adecvate, adaptabile climatului operaţional obiectiv, evaluat astfel îmcît să
se asigure receptarea fidelă a informaţiilor, analiza obiectivă a riscurilor,
32
Ibidem.

32
ameninţărilor şi resurselor informaţionale disponibile, prognozarea evoluţiei
acestora, concluzionarea şi elaborarea măsurilor alternative de control şi
contracarare”33.
În esenţă, putem încheia acest subcapitol cu o mai veche maximă,
întemeiată pe o bogată experienţă a istoriei militare, care spune că „cea mai
bună apărare este atacul”.

Anticiparea şi previzionarea

Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate precizează că

anticiparea şi previzionarea “constituie principiul hotărâtor în dobândirea şi
menţinerea iniţiativei şi controlului în activitatea de informaţii şi obligă la
evaluarea completă şi corectă a situaţiei operative, a tendinţelor acesteia şi a
evoluţiei prognozate a ameninţărilor şi consecinţelor lor, precum şi la
stabilirea cantitativă şi calitativă a resurselor informaţionale necesare pentru
cunoaştere, control şi prevenire/contracarare/înlăturare”34.
Principiul anticipării poate juca un rol hotărâtor pentru orizontul şi
finalitatea activităţii informative, precum şi în asigurarea iniţiativei şi
controlului în fiecare acţiune informativă în parte.
Oricărei noi măsuri iniţiate trebuie să-i fie anticipate consecinţele,
precum şi contramăsurile în raport cu implicaţiile determinate.
În măsura în care anticiparea şi previzionarea sunt edificatoare ori se
săvârşesc erori de dirijare ce conduc la deconspirări, există riscul real ca
adversarul să poată determina sensul măsurilor, înţelegându-le scopul şi
simulând o conduită care să ne ofere aparenţele de control din partea
noastră. O asemenea situaţie creează pericolul dezinformării şi al intrării în
jocuri operative conduse de serviciile şi agenţiile de informaţii adverse.
Succesul previziunii este asigurat de câţiva factori, între care: valoarea
integrală, sigură şi precisă a informaţiilor; cunoaşterea principiilor generale
ale previziunii; competenţa şi cunoaşterea profundă în domeniul problemei
de rezolvat; calităţile personale ale ofiţerului de informaţii.
Pe de altă parte, confirmarea evoluţiilor anticipate şi previzionate
dau măsura competenţei şi profesionalismului operatorilor de
informaţii . Fără un nivel de cultură generală ridicat, logică, intuiţie şi
o pregătire profesională solidă, nu este posibilă corelarea, conexarea
şi compararea datelor şi fenomenelor investigate.

33
Ibidem, p.18.
34
Ibidem.

33
 În esenţă, la acest principiu putem folosi maxima: „ca să câştigi
trebuie să-ţi anticipezi adversarul şi să fi întotdeauna cu un pas
înaintea lui”.

Obiectivitatea evaluărilor

Evaluarea datelor şi informaţiilor, a faptelor şi stărilor de fapt la

care acestea se referă, se realizează prin rapotări obiective la criteriile
de stabilire a adevărului, fiind interzise subestimările şi
supraevaluările.
Acest principiu presupune că orice informaţie trebuie riguros analizată de
sine stătător şi/sau în context ori în conexiune cu alte date, chiar dacă la
prima vedere nu este pusă în evidenţă relevanţa sa de securitate naţională.
Pe de altă parte, nu este permis ca plecând de la o informaţie,
intuind evoluţia sau tendinţa unui fenomen sau a unei stări de fapt, să
adăugăm noi elemente care să-i sporească substanţa operativă, fără a
avea suportul necesar.
În ambele situaţii există pericolul dezinformării şi pe cale de
consecinţă adoptarea unor decizii în necunoştinţă de cauză, de natură
a creia prejudicii în planul securităţii naţionale.
Acest principiu este în directă conexiune cu profesionalismul
operatorilor de informaţii, ceea ce presupune: cultură generală,
rigurozitate, acurateţe, scrupulozitate, perseverenţă, creativitate , şi,
nu în ultimul rând, asumarea responsabilităţii.
Obiectivitatea evaluărilor mai presupune şi tăria de caracter a
cadrelor de informaţii, în sensul că ei trebuie să stabilească “adevărul
adevărat” şi nu “adevărul de conjunctură”, adică cel dorit sau impus
de cineva, indiferent de puterea sau presiunea pe care o exercită. Din
această perspectivă putem recomanda dictonul atât de drag istoricilor:
“fără ură şi părtinire”. Este şi ideea care transpare din textul oferit la
acest capitol de Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate:
“Fiecare serviciu de informaţii şi structură departamentală trebuie să
furnizeze, potrivit competenţelor cu care sunt investite de lege, informaţii
oportune, obiective şi independente de considerentele sau tendinţele politice
(subl.- n.n.) şi bazate pe toate sursele relevante aflate la dispoziţie”35.

Informarea exactă, corectă şi oportună a factorilor de decizie

35
Ibidem.

34
 Raţiunea de a fi a oricărui serviciu de informaţii este informarea
exactă, corectă şi oportună a factorilor de decizie, cu date şi
informaţii ce conturează ameninţări la adresa securităţii naţionale.
Această activitate este premisa adoptării unor măsuri de prevenire,
contracarare şi înlăturare eficiente.
În domeniul securităţii naţionale nu trebuie să se ajungă în nici o
36
împrejurare la consumarea ameninţării . Pericolul materializării
oricărei ameninţări trebuie blocat, întrucât consecinţele sunt cel mai
adesea insurmontabile. Mai mult, activitatea de prevenire propriu-
zisă nu poate fi concepută în absenţa unor date preliminare clare, care
să permită măsuri cu o asemenea finalitate.
Aplicarea acestui principiu presupune, în primă fază, identificarea
ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, iar ulterior, informarea
factorilor competenţi a dispune măsuri de contracarare şi înlăturare a
faptelor, stărilor de fapt, proceselor sau fenomenelor care sunt de
natură a leza starea de echilibru.
Respectarea principiului presupune o înaltă capacitate
operaţională manifestată pe toată întinderea ariei de manifestare
posibilă a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi avându-se în
vedere toate posibilităţile de materializare a acestora. În plus,
principiul implică profesionalism în decelarea pericolelor şi
identificarea factorilor de risc, înţelegerea semnificaţiilor profunde
ale informaţiilor, eliminarea aprecierilor şi concluziilor superficiale.
Operativitatea şi oportunitatea în activitatea de informaţii mai
presupune şi scurtarea la maximum a drumului informaţiei de la sursă
la utilizator, pentru ca acesta să poată lua decizia la timp.
Concomitent, principiul obligă la redactarea clară, concisă şi mai
ales convingătoare a documentelor informative, astfel încât acestea să
pună fără echivoc în evidenţă, valorile vizate şi, în acelaşi timp să
uşureze alegerea situaţiei de înlăturare a ameninţărilor.
Principiul mai reclamă decizii rapide, când este cazul, dar bine
fundamentate şi cu grijă evaluate sub raportul consecinţelor
determinate.
Operativitatea şi oportunitatea se mai asigură prin concepţia
activităţii, cadrul organizatoric şi mijloacele puse la dispoziţia
acesteia, inclusiv calitatea şi instruirea personalului.

36
Vezi pe larg sintagma scării graduale de manifestare a ameninţării în Ioan BIDU, Riscuri în analiza
decizională de siguranţă naţională, Editura ANI, Bucureşti, 2004

35
 Informarea trebuie realizată cu operativitate şi oportunitate, fapt
care solicită profesionalism, inteligenţă, previziune şi eficienţă din
partea cadrelor de informaţii.
Ca o concluzie la acest principiu se poate spune că succesul
operatorului de informaţii depinde în ultimă instanţă de
perspicacitatea şi viteza sa de reacţie.

Independenţa, neutralitatea şi echidistanţa politică

Acest principiu este deosebit de important şi caracteristic pentru

activitatea serviciilor de informaţii într-un stat de drept. Aplicarea lui
în practică de către serviciile de informaţii a dat naştere la
interpretări. Pentru a exclude confuziile va trebui să-l explicăm mai
în detaliu.
Având în vedere că România este membru al Organizaţiei
Atlanticului de Nord şi că într-o perspectivă foarte apropiată va
deveni şi membră a Uniunii Europene, un obiectiv fundamental îl
reprezintă consolidarea democraţiei, prin depăşirea fazei de tranziţie.
În legătură directă cu acest aspect, de actualitate este asigurarea
independenţei serviciilor de informaţii româneşti faţă de interesele
politice, altele decât cele naţionale şi ale Aliaţilor, precum şi de
factorii de presiune economică ori de altă natură, ale căror posibile
ingerinţe în activitatea unor astfel de instituţii conduce la deturnarea
raţiunii existenţei acestora.
Independenţa profesională a operatorilor de informaţii trebuie să
fie garantată faţă de orice presiuni sau imixtiuni de natură a-i
impiedica să-şi îndeplinească atribuţiile cu bună credinţă, în respectul
sacru al legii, adevărului şi dreptăţii.
Conform acestui principiu, activitatea serviciilor de informaţii
trebuie să se menţină permanent pe o linie de totală neutralitate faţă
de confruntările politice, dar în acelaşi timp să promoveze politica
“securităţii naţionale integrate” 37.
Eugen Cristescu, un experimentat practician al domeniului, dar şi
un teoretician de exceţie, menţiona în lucrarea sa memorialistică,
referitor la instituţia pe care a condus-o că ofiţerii de informaţii ar
trebui să fie călăuziţi de „un singur interes şi o linie, linia intereselor
naţionale” 38 .
37
Conceptul de securitate naţională integrată se referă la faptul că securitatea naţională a României este
parte integrantă a spaţiului şi intereselor de securitate Euro-Atlantică.
38
Ibidem.

36
 Întra-adevăr, activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii
este subordonată exclusiv intereselor naţionale fundamentale, de a
căror promovare şi apărare depinde existenţa liberă, suverană,
independentă a fiinţei naţionale şi statale, integritatea teritorială a
ţării, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, în afara oricăror scopuri partizane sau consideraţii de
ordin ideologic, politic ori religios.
Principiul independenţei, neutralităţii şi echidistanţei politice
interzice valorificarea de informaţii în avandajul sau dauna vreunei
formaţiuni politice. Activitatea de informaţii are drept unic criteriu
ameninţarea la adresa securităţii naţionale. Principiul exclude
angajarea activităţii cadrelor serviciului de informaţii în partide sau
organizaţii politice, precum şi în politică.
Echidistanţa politică nu înseamnă însă şi echidistanţă faţă de
interesele naţionale. Este de la sine înţeles că principiul interzice
supravegherea activităţii partidelor şi organizaţiilor politice. Există şi
excepţii, prevăzute însă în legile organice, respectiv dacă
organizaţiile politice legal constituite desfăşoară în secret activităţi
anticonstituţionale ori împotriva securităţii naţionale.
Principiul nu interzice însă, buna cunoaştere a eşicherului politic,
deoarece stabilitatea politică este componentă esenţială a securităţii
naţionale. De asemenea, extremismul şi terorismul sunt forme
specifice de prelungire a politicului în modalităţi anticonstituţionale
ce ameninţă securitatea naţională. Prin urmare, în orice stat
democratic, extremismele, indiferent de substanţa lor ideologică, fac
obiectul activităţii serviciilor de informaţii.
Normele metodologice în vigoare, obligă fiecare angajat al
serviciilor de informaţii să se situeze necondiţionat în afara oricăror
ingerinţe de natură a favoriza sau discrimina partide, formaţiuni sau
organizaţii politice ori de altă natură, în exercitarea legală a
drepturilor acestora.
Personalul acestor instituţii nu poate face parte din organizaţii
politice şi nici participa la manifestări cu asemenea caracter,
exceptându-se acele situaţii ce constau în exercitarea unor drepturi
fundamentale prevăzute în Constituţia României (participarea la vot).
Deci, este interzisă cu desăvârşire o atitudine politică partizană ,a
vreunui angajat al serviciilor de informaţii ce formează comunitatea
informativă a României, în beneficiul oricărei formaţiuni politice,
fapt ce ar duce la alterarea unor relaţii social-politice indispensabile
unei societăţi democratice.

37
 De asemenea, în cazul în care apar informaţii sigure cu privire la o
persoană, care poate fi membră a oricărei formaţiuni politice legal
constituită, că ar desfăşura o activitate de natură să pună în pericol
siguranţa naţională a României, acea persoană va face obiectul
verificărilor întreprinse de organul de informaţii abilitat prin lege în
acest sens. Activităţile întreprinse nu trebuie să aibă nici o legătură,
sau relaţie cauzală, cu apartenenţa sa la partidul ori organizaţia
politică respectivă.
Un alt aspect al principiului analizat se referă la faptul că
operatorilor de informaţii li se interzice implicarea în secret în
activitatea organelor puterii legislative sau judecătoreşti, a
organizaţiilor de orice natură (politice, culturale, economice sau
religioase) în scopul influenţării activităţii acestora. Cadrele de
informaţii trebuie să păstreze o strictă neutralitate politică şi
sindicală, adaptându-şi conduita intereselor naţionale fundamentale şi
acţionând deasupra oricăror interese şi criterii promovate de grupuri
sociale, politice, economice sau religioase. La o astfel de conduită
face referire şi textul Doctrinei naţională a informaţiilor pentru
securitate: “Serviciile de informaţii, contrainformaţii şi securitate vor
veghea ca, în calitatea lor de instituţii aflate în slujba naţiunii, să nu ajungă,
nici chiar accidental, în situaţia de a nu fi echidistante în privinţa
valorificării informaţiilor, iar recrutarea, formarea şi promovarea
personalului să fie independente de schimbările politice (subl.- n.n.)”39.
În concluzie, se poate spune că echidistanţa politică nu presupune
şi echidistanţă faţă de interesele naţionale şi /sau ale Aliaţilor, iar
obţinerea de informaţii cu privire la fapte antistatale este legală,
legitimă şi morală, neputând fi confundată cu activitatea de poliţie
politică. Toate statele îşi apără valorile procedând la fel, obţinerea de
informaţii în această situaţie având exclusiv scop de protecţie.

Protecţia surselor, metodelor şi mijloacelor

Protecţia sau secretizarea activităţii de informaţii reprezintă un

principiu, dar şi o condiţie „sine qua non”. Lipsa acestui principiu ar
face activitatea de informaţii să fie lipsită de orice raţiune, ca să nu
mai vorbim de eficienţă. Nu există nici o exagerare atunci când
teoreticienii, dar mai ales practicienii activităţii de informaţii susţin
că în acest domeniu „totul ar trebui să fie secret”, inclusiv datele cu
privire la identitatea şi calitatea ofiţerilor de informaţii.
39
Ibidem, p.18-19.

38
 Dr. Ray S. Cline 40 arată că „Secretizarea nu este în sine un lucru
bun sau rău. Aflate în serviciul disciplinat al societăţii, serviciile
secrete de informaţii contribuie la realizarea unor scopuri a căror
raţiune rezultă din Constituţie”.
Potrivit legilor organice din România, ca de altfel peste tot în
lume, activitatea de informaţii are caracter secret de stat. Secretizarea
presupune: (1) conspirativitatea deplină a surselor umane, tehnice, a
metodelor de activitate informativ operativă; (2) compartimentarea
care se rezumă în interiorul instituţiei între profile, sectoare, birouri şi
lucrători.
Activitatea de informaţii nu ar mai avea sens, fără secretizarea şi
protecţia surselor, metodelor şi mijloacelor, deoarece măsurile iniţiate
şi contrapuse adversarului , ar putea fi cunoscute de acesta, cu
importante prejudicii în planul securităţii naţionale.
Din acest motiv, toate cadrele serviciilor de informaţii şi
structurilor departamentale româneşti sunt obligate să garanteze şi să
asigure deplina protecţie a surselor, metodelor şi mijloacelor
specifice utilizate în activitatea informativ-operativă. De asemenea,
operatorii acestor instituţii sunt obligaţi să se conformeze normelor
legale privind protecţia informaţiilor clasificate. Ofiţerii de informaţii
nu pot dezvălui, în nici o împrejurare, informaţiile şi datele ce le
deţin, persoanelor care nu sut legal îndreptăţite să le cunoască.
Încălcarea normelor legale şi a regulilor de protecţie a surselor,
metodelor şi mijloacelor determină deconspirări cu grave consecinţe
în planul activităţilor informative, al securităţii naţionale în general.
Ele constituie evenimente contrainformative, ce se cercetează şi se
tratează conform legii penale în vigoare.
Setea de spectaculos şi scandal ar alimenta speculaţiile de presă şi,
pe de altă parte, situaţiile de această natură aduc în discuţie calitatea
cadrelor instituţiei, ceea ce poate determina pierderea bazei de sprijin,
în rândul populaţiei.
Dacă o instituţie abilitată prin lege cu atribuţii în domeniul
securităţii naţionale nu-şi apără secretele, în mod special sursele
umane de informare, devine necredibilă, îşi pierde autoritatea şi
prestigiul în care şi cele mai neînsemnate indicii permit adversarului
să-şi schimbe tactica, să treacă la contracarare şi să deturneze
acţiunile de cunoaştere şi prevenire. În acest sens, opinia lui Eugen
Cristescu, fostul şef al Serviciului Special de Informatii (în perioada
40
Dr. Ray S. Cline, The CIA under Reagan, Bush and Casey, Acropolis Book, Washington D.C., 1981, pp.
19-20.

39
1940-1944) este cât se poate de relevantă: „Ca regulă generală,
identitatea informatorilor trebuie păzită cu mare stricteţe, întrucât
altfel ei sunt expuşi la compromitere şi în afacerile grave de trădare
de secrete militare, la moarte sigură, iar serviciul respectiv la
pierderea efortului lor preţios şi discreditare. Serviciile de informaţii
serioase au tradiţia lor informativă şi legile lor sfinte pe care le
respectă cu orice sacrificii. Cercetările care, prin natura lor, au drept
consecinţă decamuflarea mijloacelor de acţiune a unui serviciu secret,
răspândesc groaza şi discreditul şi ani de zile nimeni nu se mai
oferă, sau nu mai primeşte oferta vreunui serviciu de informaţii al
statului şi astfel drumul surprizelor nefaste este deschis, iar acţiunea
de prevenire anihilată” 41.
Iată cât de bine se armonizează această tradiţie a activităţii
serviciilor se informaţii româneşti cu modernitatea principiului
formulat de Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate: “
Protecţia surselor, metodelor şi mijloacelor obligă structurile specializate cu
competenţe şi beneficiarii/utilizatorii informaţiilor de interes pentru
securitatea naţională să nu deconspire identitatea surselor secrete de
informaţii şi a mijloacelor şi metodelor folosite pentru obţinerea acestora”42.

Cooperarea, conlucrarea şi colaborarea în

cadrul sistemului naţional de securitate

Rivalităţile între diferitele servicii ce compun comunitatea informativă

a unui stat constituie o realitate cu antecedente importante din punct de
vedere istoric - şi care nu o dată s-au soldat cu grave prejudicii sistemului de
apărare naţională - fapt pentru care în legislaţiile străine mai recente, cât şi în
legislaţia românească elaborată după decembrie 1989, s-a ţinut cont. Ca
urmare s-a prevăzut în mod expres obligativitatea cooperării în domeniul
informativ şi coordonării unor acţiuni cu caracter preventiv în funcţie de
priorităţi, sarcini şi specializări.
Sintagma principiului cooperare, conlucrare, colaborare exprimă
modalităţile concrete prin care serviciile de informaţii, serviciile de
securitate şi structurile departamentale acţionează în vederea realizării unor
obiective comune. De altfel, chiar noţiunea de “comunitate de informaţii”
reprezintă o noţiune generică cu referire directă la “funcţionarea coordonată
a sistemului securităţii naţionale, în care sens la nivelul acestuia sunt create
41
Eugen Cristescu, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă,
Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti + memorii, mărturii, documente, Editura Roza
Vânturilor, Bucureşti, 1994, p.277.
42
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, 2004, p.19.

40
şi dezvoltate utilităţi şi facilităţi comune privind coordonarea planificării
informative şi elaborarea integrată a estimărilor informative de interes
naţional, iniţierea şi dezvoltarea de programe, proiecte sau operaţiuni
informative circumscrise susţinerii politicilor şi/strategiilor de securitate
naţională, pregătirea şi instruirea de specialitate a personalului, elaborarea
studiilor şi cercetărilor în probleme strategice şi de securitate naţională,
crearea infrastructurilor şi sistemelor informatice integrate”43.
Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi
de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni
informative.
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate defineşte cele trei
componente ale sintagmei principiului, în felul următor:
- cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi
realizarea în comun, pe baza unor programe sau planuri de măsuri, de către
structuri ale comunităţii de informaţii, în raport de competenţe, a unor
acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea
informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă pentru securitatea
naţională, care să răspundă obiectivelor, motivaţiilor şi aşteptărilor şi de care
să beneficieze toţi participanţii;
- conlucrarea defineşte modalităţile concrete de organizare şi
desfăşurare de către personal sau compartimente specializate, în
raport de competenţe, în beneficiul serviciului de informaţii sau
structurii departamentale de care aparţin, a unor acţiuni specifice
limitate în timp ţi spaţiu, care vizează obţinerea, verificarea şi
valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă
operativă;
- colaborarea pentru necesităţile de angajare a competenţelor
altor autorităţi sau instituţii publice ori organizaţii de drept privat,
serviciile de informaţii, serviciile de securitate şi structurile
departamentale iniţiază şi dezvoltă proiecte de colaborare, pe baza şi
în executarea dispoziţiilor legii 44.
Rolul cooperării în domeniul obţinerii, analizei şi valorificării
informaţiilor va creşte enorm. Instituţiile sistemului naţional de securitate
vor fi nevoite să coopereze real şi eficient între ele, să aibă dialog permanent
între ele şi să acţioneze preventiv şi congruenţial45.

43
Ibidem, p. 13-14.
44
Ibidem, p.19.
45
Dr. Vasile Paul, Noul terorism, ameninţare asimetrică, în „Dosare ultrasecrete”, 24 noiembrie 2001, p. 2
-3.

41
 În esenţă, principiul cooperării, conlucrării şi colaborării dintre serviciile
şi structurile informative ce compun comunitatea informativă a unui stat este
absolut necesar pentru: a se evita paralelismele, concurenţa şi interpunerea;
realizarea unor analize şi sinteze ale situaţiei operative în domeniul
securităţii naţionale integrate cât mai obiective; prevenirea dezinformării;
verificarea cu operativitate a oricăror informaţii; depistarea unor
disfuncţionalităţi şi posibilitatea de a interveni cu corecţii; punerea la
dispoziţia factorilor decizionali din stat a unui flux informativ cât mai
integrat concepţiei securităţii naţionale.

Cooperarea internaţională

Acest principiu face referire la necesitatea cooperării dintre instituţiile

comunităţii de informaţii a României cu cele similare ale statelor membre
ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunii Europene, precum
şi cu alte servicii de informaţii.
După atentatul terorist asupra SUA, din 11 septembrie 2001, rolul
cooperării în domeniul securităţii a ieşit pregnant în evidenţă. Aşa cum se
cunoaşte, SUA nu acţionează pe cont propriu în războiul declarat contra
terorismului internaţional, ci cooperează cu ţările aliate, partenere şi prietene
pentru a-şi asigura sprijinul la nivel global.
Fiind o ameninţare multinaţională, neoterorismului trebuie să i se
răspundă/riposteze multinaţional. Au fost cristalizate deja noi aranjamente
de securitate globală, s-a trecut de la abordarea clasică a securităţii la o alta
nouă, prin care se urmăreşte realizarea concentrării acţiunilor statelor interesate
pentru contracararea ameninţărilor comune.
În condiţiile complexe şi diverse ale mediului internaţional de securitate,
cunoaşterea, controlul şi contracararea ameninţărilor la adresa securităţii
naţionale şi internaţionale exced posibilităţile structurilor naţionale de
informaţii, necesitând colaborarea şi conjugarea eforturilor şi experienţei cu
structurile similare ale aliaţilor ori ale altor servicii de informaţii partenere.
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate prevede pentru
principiul cooperării internaţionale următoarele trei scopuri:
- gestionarea evoluţiilor purtătoare de riscuri şi ameninţări
militare sau nemilitare transfrontaliere care pot afecta securitatea
României şi a aliaţilor săi;
- consolidarea capacităţii statului român în menţinerea şi
promovarea stabilităţii şi securităţii zonale şi regionale;
- consolidarea imaginii structurilor de informaţii ale statului
român, ca instituţii credibile, subordonate principiilor statului de

42
drept, capabile să apere societatea democratică, drepturile şi
libertăţile omului 46 .
Toate cele zece principii ale activităţii de informaţii pentru
securitate la care am făcut referire sunt formulate şi explicitate în
concordanţă cu: prevederile Constituţiei României; elementele de
tradiţie naţională ale domeniului; legile organice, Doctrina integrată
de informaţii, contrainformaţii şi securitate a NATO (Documentul
AJP-2); Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate; cele mai
importante rezultate ale studiilor şi cercetărilor din domeniul
securităţii spaţiului euroatlantic.

NECESITATEA CONTROLULUI ACTIVITĂŢII DE INFORMAŢII

Unul dintre cei mai relevanţi indicatori asupra gradului de democratizare

a unei societăţi îl constituie existenţa unui control real asupra serviciilor
secrete de informaţii. Eficienţa unor asemenea instituţii este condiţionată, în
mare măsură, de instituirea unui cadru riguros determinat care să permită
controlul societăţii civile asupra activităţii informative pentru apărarea
siguranţei naţionale.
Suspiciunile privind echidistanţa serviciilor de informaţii se regăsesc în
toate statele în care au fost răsturnate regimurile totalitare şi s-au creat
instituţii democratice, unde deprinderile de lucru cu serviciile secrete se
capătă mai greu. Ceea ce nu înseamnă că în societăţile cu un îndelungat
exerciţiu al democraţiei, schimbările în anumite funcţii nu pun permanente
46
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, 2004, p. 20.

43
probleme de adaptare în ceea ce priveşte relaţiile serviciilor de informaţii cu
factorii de putere.
În orice stat, fie el democratic sau totalitar, serviciile secrete de
informaţii rămân avataruri ale răului etern, dar necesar, diferenţa fiind că
unele pot şi sunt controlate prin pârghii democratice, în vreme ce altele se
supun şi sunt controlate doar de putere.
În legătură cu comunitatea informativă a României, se poate spune că, cu
excepţia Serviciului Român de Informaţii şi a Serviciului de Informaţii
Externe - care sunt supuse controlului parlamentar - asupra celorlalte servicii
şi structuri departamentale specializate, societatea civilă nu cunoaşte
modalităţile de control. Mai mult, bugetele lor, în afara Serviciului Român
de Informaţii şi a Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, nu se cunosc nici
măcar cu aproximaţie47.
Iată de ce societatea civilă este îndeobşte mai mult sau mai puţin
reticentă şi suspicioasă - în funcţie de o sumă de factori - în ceea ce priveşte
activitatea serviciilor secrete de informaţii cu atribuţii în domeniul apărării
siguranţei naţionale.
Libertatea individuală, ca bun de preţ al democraţiei, se simte - într-o
măsură mai mare sau mai mică - ameninţată de autoritate, de organismele
statale, în general şi de ceea ce este secret şi lipsit de transparenţă, în special.
Secretul fiind raţiunea de a fi a serviciilor speciale de informaţii, este
firesc ca activitatea acestora să suscite, mai ales în actualul context social,
economic, politic şi militar al unor transformări de esenţă, cerinţe justificate
în ceea ce priveşte asigurarea unor certe garanţii că, creditul - cel mai adesea
în alb - ce le este acordat acestor servicii nu este utilizat împotriva
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a pluralismului politic,
a demnităţii umane şi democraţiei.
Efortul de a ţine sub control sistematic activitatea de informaţii este de
dată relativ recentă. Până la începutul anilor '80, circa 12 democraţii
occidentale au asigurat într-o oarecare măsură desfăşurarea unei
supravegheri independente a comunităţilor lor informative, cel mai adesea
prin legi organice.
Situaţii, în cele mai multe cazuri paralele sau chiar identice, au
determinat dezvoltarea unei supravegheri a activităţii informative de o mai
mare amploare în Statele Unite ale Americii şi în unele ţări occidentale.
Deteriorarea consensului anterior privind politica externă şi acuzaţiile la
adresa abuzurilor comise de agenţiile de informaţii au sporit necesitatea
exercitării unei supravegheri de o mai mare amploare în multe ţări din vestul
Europei. În acelaşi timp, însă, această tendinţă s-a restrâns pe parcurs,
47
„Sfera Politicii”, anul V, 52/1997, p.11.

44
datorită îngrijorării crescânde potrivit căreia supravegherea excesivă ar putea
duce la periclitarea eficienţei activităţilor informative.
Ţările care au mecanisme de exercitare a supravegherii activităţii
informative se împart în două categorii: prima grupează ţările care dispun de
structuri de supraveghere independente, cu statut legal, în afara executivului
sau cabinetului ministerial; a doua include ţările care au stabilit reglementări
de supraveghere mai puţin oficiale, limitate la exercitarea controlului de
către cabinetul ministerial sau reunite la nivelul unei comisii parlamentare
mai largi.
O trecere în revistă, chiar fugitivă, a sistemelor de supraveghere
existente pune în evidenţă deosebiri semnificative în ceea ce priveşte bazele
controlului. Aceste deosebiri sunt evidente atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi calitativ, în legătură cu numărul mecanismelor de
supraveghere şi control, sfera lor de competenţă şi accentul pus asupra
operaţiunilor informative interne sau externe.
Mecanismele de supraveghere şi control stabilite în ţările anglofone au
un puternic temei juridic, reflectând probabil tradiţionalismul şi
conservatorismul britanic. În schimb, ţări ca Germania şi Italia, cu o
experienţă aparte în dimensiunea represivă a poliţiei, au pus accent deosebit
pe aspectele de strictă legalitate ale supravegherii şi controlului, posibil
pentru a putea preveni dobândirea pe viitor de puteri nejustificate de către
serviciile de securitate.
Extinderea mecanismelor de supraveghere şi control pare a constitui în
prezent o tendinţă în continuă dezvoltare. În anii următori, scopurile şi
priorităţile activităţilor informative vor face, foarte probabil, obiectul unei
ample redefiniri.

Premisele controlului

În ultimele decenii s-au înregistrat două orientări distincte şi uneori

contradictorii între factorii de decizie însărcinaţi cu controlul activităţii
serviciilor secrete de informaţii.
Cei preocupaţi în primul rând de înţelepciunea, legalitatea şi
corectitudinea acţiunilor guvernamentale s-au pronunţat în favoarea unui
control mai deschis şi mai penetrant al operaţiunilor, din dorinţa de a avea
certitudinea că acestea se desfăşoară conform normelor convenite. Cei
preocupaţi însă mai mult de menţinerea unui puternic potenţial informativ au
susţinut că o supraveghere excesivă ar putea pune în pericol eficienţa
serviciilor de informaţii în ceea ce priveşte aportul lor la menţinerea
securităţii naţionale. Rezultatul a fost o dezbatere îndelungată privind

45
disputarea întâietăţii celor două aspecte: securitatea naţională şi
responsabilitatea publică.
Această controversă a fost o caracteristică importantă a dialogului
politic, atât în SUA, cât şi în alte ţări occidentale importante. În majoritatea
cazurilor, problema s-a rezolvat printr-un compromis care să asigure măsuri
sporite de exercitare a supravegherii de către oficialităţi anume desemnate,
în schimbul garanţiilor de protejare a securităţii operaţiunilor informative.
Oricum, experienţa istorică a serviciilor secrete de informaţii din ultimii
20 de ani demonstrează că uneori poate exista un control formal, superficial
şi inadecvat structurat. O asemenea situaţie este, într-un anumit sens, mai
periculoasă decât atunci când nu există un asemenea mecanism. În spatele
unei forme iluzorii de control se pot produce unele abuzuri tocmai datorită
existenţei unei „umbrele protectoare“. De aici rezultă necesitatea ca
societatea civilă să fie foarte vigilentă, atât la modul în care sunt structurate
instituţiile de control asupra serviciilor secrete de informaţii, cât şi asupra
eficienţei controlului.
În ce măsură are acces o comisie parlamentară la informaţiile deţinute de
serviciile de informaţii? De ce natură este controlul exercitat de comisiile
parlamentare: legislativ, politic, bugetar sau legat de personalul din aceste
servicii? Ce mijloace are la dispoziţie o comisie parlamentară pentru a
efectua investigaţii legate de serviciile de informaţii şi ce efecte produc
aceste investigaţii? Au comisiile parlamentare vreun rol în protejarea
indivizilor împotriva abuzurilor comise de serviciile de informaţii?
Acestea sunt doar câteva din întrebările care s-au pus la Conferinţa de la
Varşovia, din perioada 30 iunie - 2 iulie 1995, care a reunit reprezentanţi ai
serviciilor de informaţii, ai parlamentelor şi ai organizaţiilor
neguvernamentale din 21 de ţări şi care a avut ca principală temă de
dezbatere Serviciile de informaţii în societatea civilă: supraveghere şi
răspundere48. La astfel de întrebări şi probleme s-au formulat şi exprimat
răspunsuri diferite. În esenţă s-a impus opinia potrivit căreia problema
monitorizării activităţii serviciilor de informaţii trebuie să se facă sub dublu
aspect: cel al prevederilor legale şi cel al practicii curente. Pe de altă parte, a
rezultat că în toate ţările, inclusiv în cele cu un sistem democratic bine
consolidat, serviciile de informaţii se străduiesc să evite atât controlul din
partea societăţii civile, cât şi deschiderea spre public. Totul depinde de
legislaţia existentă în fiecare ţară. În ceea ce priveşte rolul organizaţiilor
neguvernamentale şi al presei în privinţa răspunderii pe care serviciile de
informaţii trebuie să şi-o asume pentru activităţile desfăşurate, acesta s-a
dovedit a fi destul de redus, atât în ţările din centrul, cât şi din estul Europei.
48
Vezi “Revista româna de drepturile omului”, nr.9/1995, p. 122-123.

46
 Obiectivele controlului

Serviciile de informaţii nu pot fi asimilate, în ce priveşte controlul,

regulilor generale aplicabile executivului. În unele privinţe cerinţele pot fi
mai exigente, după cum în altele este obligatorie o procedură specială,
determinată de necesitatea protecţiei anumitor informaţii de siguranţă
naţională.
Din analiza reglementărilor existente pe plan internaţional rezultă că
obiectivul principal al comitetelor speciale pentru serviciile de informaţii
constă în realizarea efortului necesar pentru ca structurile informative să
furnizeze informaţii documentate şi la timp executivului şi legislativului
pentru ca acestea să poată lua deciziile cele mai adecvate referitoare la
securitatea şi interesele vitale ale naţiunii.
Un alt obiectiv al controlului parlamentar, nu mai puţin important, este
acela de a se asigura supravegherea de către legislativ a activităţii serviciilor
de informaţii, pentru a se asigura conformitatea acestora cu Constituţia şi
legile ţării.
Demn de reţinut este faptul că obiectivul controlului nu îl constituie
informaţiile sau documentele operative, ci propunerile legislative, mesajele,
petiţiile, memoriile şi alte materiale referitoare la activitatea structurilor
comunităţii informative, existând şi din acest punct de vedere excepţii
riguros reglementate.
În practica parlamentară din ţările democratice există şi regula ca
rapoartele asupra activităţii de informaţii să fie întocmite de comisiile
însărcinate cu controlul, iar în legătură cu anumite probleme de natură
specială, raportul este prezentat de şeful statului.
Ca regulă generală, însă, serviciile de informaţii prezintă anual o trecere
în revistă asupra problemelor principale ale activităţii lor, rapoartele având,
după caz, şi variante destinate informării publice.
Interesante sunt şi regulile de alcătuire a comitetelor parlamentare pentru
informaţii, astfel încât acestea să fie operaţionale în privinţa deciziilor şi, în
acelaşi timp, să asigure proporţia coloraturilor politice reprezentate în
Parlament.

Rolul atribuit societăţii (civile) şi asumat de aceasta

Puterea şi eficienţa celor mai redutabile servicii de informaţii sunt date

în ultimă instanţă de respectul şi sprijinul popoarelor lor. În majoritatea

47
statelor lumii, problemele de securitate naţională sunt privite ca preocupări
fundamentale cu caracter special pentru întreaga societate şi în acelaşi timp
ca fiind ale fiecărui cetăţean.
În unele state, cu tradiţii recunoscute în domeniul eficienţei activităţii de
informaţii, solicitarea sau oferirea sprijinului serviciilor secrete naţionale
este considerată o mare cinste şi onoare, o dovadă de încredere şi apreciere.
Astfel, contribuţia pe care poporul britanic şi-a adus-o permanent la
întărirea prestigiului serviciilor secrete s-a materializat în prevenirea sau
contracararea multor acţiuni desfăşurate de forţele străine inamice. Spiritul
de vigilenţă foarte activ al elveţienilor face ca în doar câteva minute să fie
semnalată prezenţa oricărei persoane străine suspecte în orice punct al ţării.
Serviciile secrete israeliene sunt printre cele mai respectate şi apreciate de
populaţie, motiv pentru care la Tel-Aviv a fost inaugurat, în 1985,
„Complexul memorial dedicat eroilor serviciilor de informaţii”. Şi tot în
tradiţia israeliană să mai consemnăm încă un aspect extrem de semnificativ.
O mulţime de evrei cu cetăţenie neisraeliană optează să lucreze cu serviiile
secrete dintr-un sentiment de solidaritate al evreilor de pretutindeni cu statul
Israel. Fondatorul acestuia, Ben Gurion, spunea despre evrei că: „Toţi
trebuie să ajute Israelul, chiar dacă ţara lor adoptivă este sau nu de acord”.
Să recunoaştem că istoria serviciilor secrete israeliene demonstrează din plin
acest lucru49.
În SUA, sistemul normativ este interesant şi instructiv din acest punct de
vedere. Nici o strategie naţională în domeniul securităţii nu poate avea
succes fără sprijinul poporului american […] Pentru îndeplinirea unei
strategii adecvate este necesară o permanentă vigilenţă […] Trebuie să se
facă eforturi permanente pentru informarea poporului american despre
ceea ce se cere de la el, material şi spiritual şi este necesar pentru
asigurarea securităţii SUA, prin mijloace politice, militare şi economice.
Descoperirea sau deconspirarea identităţii persoanelor care sprijină serviciile
secrete ori încercările de a le descoperi sunt aspru sancţionate. În asemenea
cazuri, cei care deconspiră agenţii acoperiţi sunt pedepsiţi cu închisoare până
la 10 ani sau cu amendă până la 50.000 dolari. Prin efectul unei legi din
1982, în SUA, ziariştii sau alte persoane particulare care aduc la cunoştinţa
publicului, în mod neautorizat, date privind agenţii CIA sau operaţiile
acestora, pot fi condamnaţi la închisoare până la 3 ani sau la o amendă de
15.000 dolari. Dacă fapta este comisă de funcţionari guvernamentali,
49
Vezi pe larg Victor Ostrovski, Claire Hoy, Mossad top secret. Devenirea şi sfârşitul unui agent Mossad,
Editura Globus, Bucureşti, 1998, passim; Roland Payne, Mossad. Istoria secretă, Editura Coloseum,
Bucureşti, 1996, passim; Gordon Thomas, Istoria secretă a Mossadului. Spionii lui Ghedeon, Editura Alfa,
Bucureşti, 1999, passim; Teşu Solomovici, Războaiele Mossadului. 50 de ani de spionaj evreiesc,
EdituraTess-Expres, Bucureşti, 1999, passim.

48
pedeapsa poate fi de până la 10 ani de închisoare sau amendă de
25.000 dolari50.
Pe de altă parte, în legislaţiile multor state sunt prevăzute obligaţii pentru
organele de stat, instituţii, societăţi şi persoane fizice pe linia apărării
intereselor de securitate naţională. Unele reglementări înserează obligaţii
exprese pentru aceşti factori, altele prevăd doar atribuţiile şi competenţele
serviciilor speciale în legătură cu îndatoririle acestora.
În ultimii ani, se remarcă grija deosebită ca în contextul adoptării unor
reglementări destinate protecţiei persoanei şi respectării dreptului său la
secretul datelor personale să se asigure confidenţialitatea mijloacelor şi
metodelor folosite în obţinerea acestora de către organele de specialitate în
scopul apărării securităţii interne şi externe a statului.
În Elveţia, în ultimii ani, a fost elaborată o serie de reglementări
amănunţite care permit realizarea sarcinilor de protecţie a statului, în
condiţiile respectării drepturilor cetăţeneşti. În acest sens, deosebit de
interesantă pentru cunoaşterea modului în care sunt soluţionate aparentele
contradicţii dintre necesităţile privind respectarea unor drepturi cetăţeneşti şi
cele privind protecţia statului este Legea federală privind protecţia datelor,
din 1 iulie 1993. Prin derogare de la această lege, există o reglementare
distinctă privind regimul ce se aplică în cazul datelor personale (toate datele
ce se deţin despre o persoană) obţinute în procesul luării măsurilor
preventive în domeniul protecţiei statului, respectiv în scopul descoperirii la
timp a activităţilor care vizează schimbarea ordinii de stat prin recurgerea
la violenţă, sesizării la timp, prevenirii şi combaterii terorismului, culegerii
ilicite de informaţii, combaterii traficului de arme, transferului ilegal de
tehnologie şi a criminalităţii organizate. Organele de stat însărcinate cu
protecţia pot solicita şi primi date privind persoane, de la alte organe
federale şi locale şi pot, de asemenea, să solicite informaţii de la particulari.
Ele pot, în interesul apărării securităţii statului, să folosească datele
respective în alt scop decât cel pentru care au fost culese iniţial.
Tot în Elveţia, legislaţia actuală nu admite invocarea „secretului
redacţional”, iar dreptul reclamat de jurnalişti cu privire la păstrarea
anonimatului sursei informaţiilor nu poate fi susţinut în situaţia în care
informaţia a fost obţinută de la o persoană care a divulgat astfel un secret de
stat (clasificat) sau de serviciu. De aici rezultă obligaţia ca aceste persoane
să nu divulge şi să nu transmită secretele de stat pe care le deţin.
În alte state, cum ar fi Ucraina, Albania, Belgia, există obligaţia unor
organisme ale statului sau societăţi cu caracter privat de a crea condiţii

50
Vezi pe larg în „Jurnal Naţional”, 15 septembrie 1997, p.8.

49
pentru organizarea de activităţi contrainformative de către serviciile speciale
în interiorul lor, cu răspunderi concrete pentru ambele părţi.
Tot pentru asigurarea securităţii naţionale (sau a statului) în cele mai
multe ţări, persoanele oficiale sau particulare – care iau cunoştinţă de
informaţii referitoare la aceasta - sunt obligate la confidenţialitate, semnând
uneori chiar un angajament pe viaţă, ca, de exemplu, în Marea Britanie.
Legea privind Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU), din 25 martie
1992, cuprinde o serie de prevederi privind drepturile serviciului, cărora le
corespund tot atâtea obligaţii pentru organizaţiile publice sau cetăţeni.
Astfel, SBU are dreptul să ceară cetăţenilor şi demnitarilor să înceteze orice
fapte care aduc daune reale autorităţii serviciului şi, totodată, să stabilească
măsuri obligatorii cu privire la securitatea naţională a Ucrainei. De
asemenea, miniştrii, comitetele de stat, alte departamente, instituţiile,
întreprinderile, organizaţiile, unităţile militare şi cetăţenii au obligaţia de a
da în scris, la cererea comandantului Secţiei SBU, date militare şi informaţii
necesare pentru asigurarea securităţii naţionale. În exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, cadrele SBU au dreptul să utilizeze mijloacele de transport ale
instituţiilor, organizaţiilor, unităţilor militare şi cetăţenilor, chiar cu lezarea
intereselor lor. Cetăţenii ucraineni şi alte persoane colaborează cu SBU pe
bază principială, în condiţii de confidenţialitate şi în temeiul liberului
consimţământ. Pe de altă parte, în interesul spionajului, contraspionajului ori
a altor activităţi operative şi de cercetare, SBU are dreptul să creeze sisteme
informative şi să facă cheltuieli operative. Cu autosesizarea prealabilă sau
ulterioară a procurorului, cetăţenii, instituţiile şi organizaţiile publice sau
private trebuie să pună la dispoziţia cadrelor SBU spaţiile locative sau de
lucru, precum şi alte spaţii pentru prevenirea nemijlocită a unor fapte date în
competenţa de cercetare a Serviciului sau pentru punerea sub observaţie a
persoanelor suspecte şi urmărirea acestora.
În România nu există o tradiţie în acest domeniu, întrucât înainte de
1990 nu a existat o lege privind apărarea securităţii naţionale. Singura
menţiune privind obligaţiile instituţiilor publice faţă de activitatea de
informaţii o găsim în Regulamentul de funcţionare al Serviciului Special de
Informaţii, din 5 august 1943, care la art. 3 al. 5 menţionează:
“Departamentele şi instituţiile publice, vor da Serviciului Special de
Informaţii la cerere, cel mai larg concurs în îndeplinirea misiunilor sale”51. O
altă referire extrem de interesantă, de data aceasta cu trimitere directă la
obligaţiile cetăţeneşti, o întâlnim în “Instrucţiunile cu privire la obligaţiile
românilor care merg în străinătate”, întocmite de Marele Stat Major al
51
Vezi Cristian Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi
contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, Bucureşti, 2003, p.280.

50
Armatei în 1941. Nu a fost un document clasificat secret, dar nici nu
cunoaştem să fi fost publicat, ceea ce ne duce cu gândul că ne aflăm în faţa
unui material cadru, strict profesional pentru ofiţerii din structurile de
informaţii care aveau probabil sarcina de a-i instrui pe conaţionalii ce se
deplasau în străinătate. Potrivit acestor instrucţiuni, fiecare cetăţean român
era obligat ca la întoarcerea în ţară să întocmescă un raport cu constatările
făcute pe care să-l depună la Direcţiunea Generală a Poliţiei52. În esenţă,
documentul prevedea: “Nu se poate cere nimănui să îndeplinească o funcţie
neonorabilă; nu se dă nimănui însărcinarea de a «spiona» . Se cere însă
fiecărui cetăţean care depăşeşte graniţa ţării să contribuie în limita
facultăţilor sale la informarea ţării. Pasiunea de a sluji patria este calitatea
care se dă cetăţeanului şi perseverenţei de «a vedea» şi putinţa de a nu
exagera în relatarea celor constatate. Exemplul pe care ni-l dau ţările mari
trebuie să fie călăuză: fiecare cetăţean al acestor popoare, în momentul în
care au depăşit hotarul ţării, se socoate în slujba informativă a patriei”.
Art. 54 din Constituţia României prevede că fidelitatea faţă de ţară este
sacră, iar art. 55 că cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
Art. 2, al. 2 din Legea 51/1991 prevede că „cetăţenii români, ca expresie
a fidelităţii lor faţă de ţară, au îndatorirea morală de a contribui la realizarea
siguranţei naţionale”. Acest aliniat a suscitat pe parcursul dezbaterii legii în
Parlamentul român numeroase controverse, toate determinate de refuzul
înţelegerii că, în toată lumea, activitatea de informaţii şi respectiv de
securitate naţională se fundamentează pe ajutorul substanţial al cetăţenilor53.
Neexistând vreo sancţiune pentru nerespectarea acestei îndatoriri, s-ar
părea, la prima vedere, că textul Legii 51/1991 are o valoare pur formală,
declarativă.
Se pot aprecia însă prevederile art. 2, al. 2, deocamdată, ca singurul
temei juridic pe baza căruia orice cetăţean român poate şi are datoria morală
de a sprijini şi colabora cu structurile de informaţii în domeniul apărării
siguranţei naţionale, astfel încât, legătura informativă nu mai poate avea, cel
puţin teoretic, un rol degradant sau compromiţător pentru agenţii de
informaţii.
Din Capitolul II al Legii de organizare şi funcţionare a SRI, cu privire la
personalul instituţiei lipsesc cu desăvârşire toate acele prevederi despre
statutul informatorilor. Or, atâta vreme cât orice structură informativă din
lume utilizează informatori pentru obţinerea datelor, lipsa referirilor la
statutul acestora din Legea nr. 14/1992 reclamă o formulare generală,
52
Ibidem, p.252-266.
53
Vezi pe larg Ion Arbore, Siguranţa naţională nu e un atribut facultativ, în „Spionaj-Contraspionaj”,
nr.12/nov. 1991.

51
lacunară şi inadecvată legislaţiei internaţionale de profil. Plecând de aici,
putem trage concluzia că, de vreme ce nu i se stipulează competenţele şi
limitele competenţei, informatorul nu va putea beneficia de protecţie juridică
în instanţă, cu privire la cazuri în care este implicat operativ54.
Lipsa unei reglementări juridice care să stabilească precis drepturile şi
îndatoririle persoanelor care sprijină activitatea serviciilor secrete de
informaţii poate avea consecinţe grave asupra eficienţei apărării siguranţei
naţionale, întrucât ea priveşte cel mai important mijloc al muncii de
informaţii (considerăm, noi, sursele umane secrete).
Având în vedere prevederile Capitolului III al Legii 51/1991 referitoare
la obligaţiile şi răspunderile organelor de stat, organizaţiilor publice şi
private, deducem că realizarea siguranţei naţionale antrenează efortul
întregii societăţi. Rezultă astfel că serviciile de informaţii nu sunt decât un
prim nivel al sistemului de prevenire şi anume cel care exercită funcţia de
cunoaştere (descoperire şi sesizare) a ameninţărilor, activitatea lor fiind o
prelungire a responsabilităţilor publice de a apăra legea şi ordinea în
domeniul securităţii şi siguranţei naţionale.
Înţelegerea corectă de către societate a rolului serviciilor de informaţii
este de cea mai mare însemnătate pentru realizarea climatului de securitate şi
siguranţă naţională. Principiile şi normele care guvernează statul de drept nu
fac posibil ca serviciile de informaţii să-şi încalce ori să-şi depăşească
atribuţiile. Sub acest din urmă aspect ele s-ar autoexclude din sfera
interesului naţional general55.
Potrivit art. 17 din Legea 51/1991, în scopul realizării siguranţei
naţionale, ministerele, toate celelalte organe ale statului, organizaţiile din
sectoarele public şi/sau privat au următoarele îndatoriri: să acorde sprijinul
necesar la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în
îndeplinirea atribuţiilor ce le revin şi să permită accesul acestora la datele
deţinute, care pot furniza informaţii privitoare la siguranţa naţională; să ia
măsurile necesare pentru aplicarea legii privind siguranţa naţională, în
domeniile în care îşi desfăşoară activitatea sau în problemele de care se
ocupă; să solicite sprijinul organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei
naţionale pentru realizarea măsurilor necesare înfăptuirii siguranţei naţionale
în domeniile lor de activitate.
Art. 18 al Legii 51/1991 stipulează că organele şi organizaţiile
deţinătoare de secrete de stat, în conformitate cu prevederile legii speciale
sau a căror activitate poate fi vizată prin acţiunile considerate potrivit art. 3
ca ameninţări la adresa siguranţei naţionale, întocmesc programe proprii de
54
Critica Securităţii Pure, nr.1/1997, p.12.
55
Ion Arbore,.loc. cit.

52
prevenire a scurgerii de informaţii cu caracter secret, care sunt supuse
avizării de specialitate a SRI. Răspunderea pentru îndeplinirea acestor
obligaţii revine conducătorului sau organizaţiei respective. Sunt exceptate de
la avizarea de specialitate a Serviciului Român de Informaţii programele
proprii de prevenire a scurgerii de informaţii cu caracter secret ale
Parlamentului României, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de
Protecţie şi Pază, Direcţiei Generale a Penitenciarelor din subordinea
Ministerului de Justiţiei.
În concluzie se poate aprecia că prevederile Legii 51/1991 stabilesc că
îndatoririle generale constau, în principal, în sprijinirea activităţii organelor
cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, aplicarea în sectoarele lor de
activitate a dispoziţiilor legale în materia siguranţei naţionale şi solicitarea
asistenţei de specialitate în acest sens.
Natura sprijinului ce trebuie acordat organelor cu atribuţii în domeniul
siguranţei şi securităţii naţionale este circumscrisă competenţelor legale ale
serviciului solicitant şi include, în mod expres, accesul la datele aflate la
diverşi deţinători, din care pot rezulta informaţii utile realizării unei astări de
normalitate, în care cetăţenul să fie la adăpost de orice pericol. Organizaţiile
publice sau private sunt deţinătoare a unor surse de informaţii oficiale,
folositoare, a căror valorificare, de către serviciile de informaţii ale statului
este permisă de lege, obligaţia protecţiei secretului şi prevenirii prejudicierii
intereselor furnizorului, decurgând implicit din mai multe prevederi ale legii.
Solicitarea de asistenţă din partea serviciilor de informaţii nu este o
îndatorire ci, de regulă, apare ca necesitate pentru protecţia unor interese
proprii, ca parte a ansamblului de valori ce definesc starea de siguranţă
naţională.
Obligaţiile circumscrise apărării secretului de stat – după cum stabileşte
Legea 51/1991 şi Legea informaţiilor clasificate nr. 182/2002– sunt mai
complexe, ele implicând pentru organele şi organizaţiile deţinătoare de
secrete de stat şi elaborarea unor programe proprii pentru prevenirea
scurgerii informaţiilor cu caracter secret de stat.
SRI îşi dă avizul de specialitate atât programelor elaborate de organele şi
organizaţiile de stat, cât şi ale persoanelor juridice a căror activitate poate fi
vizată de ameninţările la adresa securităţii naţionale.

53
 INSTITUŢII NAŢIONALE DE SECURITATE.
COMUNITATEA INFORMATIVĂ A ROMÂNIEI

54
 Reforma instituţională

Timp de cinciprezece ani, începând cu 1990, o problemă fundamentală a tranziţiei de la

totalitarism la democraţie, a constituit-o reforma serviciilor de informaţii, ca instituţii
autonome ale administraţiei de stat cu rol în apărarea securităţii naţionale. Reforma
instituţiilor şi a structurilor preluate de la fostul regim a fost o necesitate împusă, în
primul rând, de modul abuziv în care Securitatea şi-a derulat activitatea în perioada
regimului comunist şi de percepţia negativă pe care populaţia o avea asupra ei.
Reorganizarea, depolitizarea, supunerea activităţii lor controlului democratic şi crearea
unui nou cadru legislativ, bazat pe principiile statului de drept şi al respectului faţă de
drepturile omului, au reprezentat imperative ale transformării acestor servicii din organe
represive ale regimului totalitar în instituţii specializate în culegerea de informaţii în
domeniul siguranţei naţionale.
De asemenea, în contextul actualelor evoluţii din plan internaţional, serviciile au
resimţit nevoia creării unui cadru legislativ care să le permită derularea unor acţiuni de
cooperare cu servicii similare, pe cazuri concrete şi care să le pună la dispoziţie
mijloacele şi metodele specifice activităţii culegerii de informaţii.
Noul statut de membru NATO conferă României autoritatea de a gestiona cu
responsabilitate riscurile şi ameninţările la adresa mediului de securitate euro-atlantic,
sens în care ţara noastră îşi concentrează eforturile pentru a fi un furnizor credibil şi
durabil de securitate regională şi internaţională, printr-o politică coerentă, susţinută pe
baza progreselor economice şi sociale, prin îndeplinirea misiunilor şi obiectivelor de către
structurile de securitate în cooperare cu partenerii externi.

Noţiunea de comunitatea informativă

55
 Într-o accepţiune mai largă, prin comunitate informativă se înţelege ansamblul
instituţiilor (servicii, structuri, agenţii, institute specializate şi abilitate prin lege să
desfăşoare activităţi informative pentru apărarea securităţii prin metode şi mijloace
specializate), precum şi organele de stat centrale (reprezentante ale puterii: legislative,
executive, judecătoreşti) cu sarcini de supraveghere şi coordonare.
Se poate vorbi de comunităţi informative naţionale (totalitatea serviciilor şi
structurilor specializate ale unui stat) şi comunităţi informative internaţionale, structuri
specializate ale mai multor state care colaborează pentru cunoaşterea, prevenirea şi
contracararea surselor de insecuritate şi factorilor de risc precum: crima organizată,
traficul de droguri, mişcarea necontrolată a armamentelor şi materialelor strategice,
terorismul etc.
Comunitatea informativă mai poate fi definită ca un sistem de organisme specializate
cu funcţii distincte în cadrul suprastructurii statale instituţionalizate cu rol de realizare a
sistemului imunitar în domeniul securităţii.
O primă consacrare oficială a comunităţii informative a fost dată prin „National
Security Act of 1947”, cu prilejul reorganizării sistemului informativ al SUA după al
doilea război mondial. În accepţia acestei legi prin comunitate informativă s-a desemnat,
pe de o parte, ansamblul structurilor informative naţionale, iar pe de altă parte, funcţiile
comune şi sistemul central de integrare şi coordonare a acestora56.
Noţiunea de comunitate informativă nu se defineşte în textele de legi în vigoare în
România; ea are în primul rând o conotaţie teoretică. Este inspirată din expresia britanică
„national intelligence security”57, cu înţeles de ansamblu al instituţiilor statului ce
concură la asigurarea securităţii naţionale.
În Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, “comunitatea de informaţii”
este definită ca “noţiune generică prin care se desemnează funcţionarea coordonată a
sistemului securităţii naţionale, în care sens la nivelul acestuia sunt create şi dezvoltate
utilităţi şi facilităţi comune privind coordonarea planificării informative şi elaborarea
integrată a estimărilor informative de interes naţional, iniţierea şi dezvoltarea de
programe, proiecte sau operaţiuni informative circumscrise politicilor şi/sau strategiilor
de securitate naţională, pregătirea şi instruirea de specialitate a personalului, elaborarea
studiilor şi cercetărilor în probleme strategice şi de securitate naţională, crearea
infrastructurilor şi sistemelor informatice integrate”58.
În opinia lui Claude Silberzahn, fost şef al Serviciului Secret francez (Direction
Générale de la Sécurité Extérieure) în perioada 1989 - 1993, serviciile şi structurile care
formează comunitatea informativă a unui stat reprezintă o parte constitutivă a puterii
democratice59. Rolul unei comunităţi informative ar fi acela de protecţie a naţiunii, a
colectivităţii şi a indivizilor ce o compun împotriva ameninţărilor interne şi externe.
Aceasta presupune obţinerea unui flux informaţional necesar fundamentării unei anumite
viziuni asupra viitorului şi cunoaşterea exactă a locului şi rolului pe care se doreşte să le
aibă o ţară în lume.

56
National Security Act, secţiunea 3, part. 4, Compilation of intelligence laws and related laws and
executive orders of intent to the national Intelligence Community, U.S. Governement Printing Office,
Washington, 1993, p.5.
57
„Britanica”, vol. 6, p. 338.
58
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, p. 13-14.
59
Claude Silberzahn, Jean Guisnel, Au coeur du secret, Paris, 1995, p. 2.

56
 Primul preşedinte al SUA, George Washington, a fost cel care a definit simplu şi la
obiect rolul unei comunităţi informative: „Munca acestora (n.n. a serviciilor de informaţii
şi contrainformaţii), fie că o recunoaştem sau nu, reprezintă urechile şi ochii democraţiei.
Altfel, cum vom putea apăra ceea ce clădim dacă nu cunoaştem la vreme de unde vine
primejdia şi care sunt forţele de care ea dispune?”60 La fel de interesantă este şi opinia
preşedintelui SUA, George W. Bush, ceea ce dovedeşte nu numai o evoluţie în doctrina
muncii de informaţii, ci şi o continuitate bazată pe succesiunea firească a generaţiilor de
profesionişti ai domeniului, precum şi realismul cu care se gândeşte în fixarea rolului şi
locului unei comunităţi informative în actuala conjunctură internaţională şi în
perspectivă. Astfel, la 14 iulie 1995, în cursul unei ceremonii care a avut loc la Centrala
CIA din Langley (McLean din statul Virginia), preşedintele William (Bill) Clinton i-a
gratulat pe ofiţerii de informaţii şi contrainformaţii americani cu următoarea apreciere:
„Munca dumneavoastră contribuie la prosperitatea Statelor Unite”61.
Analiştii care pregătesc imaginea iniţială a ţării lor în domeniul siguranţei naţionale şi
o actualizează permanent în faţa factorilor decizionali - ca principali beneficiari - au
neapărată nevoie de o viziune de ansamblu asupra istoriei în curs de evoluţie. Acest lucru
nu se poate realiza fără să beneficieze zilnic de un flux informaţional obţinut, verificat,
prelucrat şi valorificat de comunitatea informativă naţională.
De aproape un secol, structurile specializate ce compun o comunitate informativă au
fost considerate elemente esenţiale ale asigurării securităţii şi a locului acesteia în lume.
Nici democraţiile nu pot face excepţie de la regulă; statul de drept şi libertăţile
individuale şi colective pe care le garantează fac mai mult ca oamenii să se obişnuiască
cu existenţa serviciilor secrete de informaţii sau să înţeleagă rolul şi locul lor în societate.
Ele sunt considerate indispensabile pentru salvgardarea a ceea ce reprezintă legitimitatea
unor comunităţi informative. Au fost şi sunt încadrate cu personal numeros şi le sunt
alocate fonduri importante, iar activitatea lor face obiectul atenţiei sporite a
conducătorilor. Aşa se explică de ce, comunităţilor informative li se acordă o atenţie
deosebită din partea guvernelor. De exemplu, în SUA au fost alocate în anul 1993,
douăzeci şi nouă de miliarde de dolari pentru activitatea de informaţii.
După încheierea războiului rece şi prăbuşirea regimurilor comuniste în ţările europene,
s-au depus eforturi din partea majorităţii statelor de a-şi adapta din punct de vedere
structural şi al direcţiilor de activitate comunităţile informative la noile realităţi. Se are în
vedere, de către conducerile politico - militare ale statelor, scenariile pragmatice ale
evoluţiei relaţiilor internaţionale şi necesităţile de creare a unor sisteme eficiente de
securitate regională şi continentală.
S-a pus şi problema desfiinţării unor servicii şi structuri (strict specializate la
condiţiile războiului rece), reorganizarea, dotarea şi restructurarea altora. Dar nimeni nu a
încercat şi, probabil că, nu va încerca vreodată să renunţe la aportul informativ al
comunităţii informative pe ansamblul ei.
Cert este că, în prezent şi în viitor, trebuie mai bine reflectat asupra modului în care
sunt organizate, conduse, coordonate şi direcţionate serviciile şi structurile specializate ce
compun împreună o comunitate informativă naţională sau internaţională. Integrarea
europeană şi euro-atlantică nu se poate realiza fără o integrare a comunităţilor

60
A. N. Tihu Suhareanu, Securitatea prezidenţială americană, Editura Z, Bucureşti, 1996, p. 20.
61
Ibidem, p. 21.

57
informative naţionale şi direcţionarea lor spre realizarea unui sistem de securitate
colectivă.
A gestiona şi a administra o comunitate informativă reprezintă o responsabilitate
politică majoră ce trebuie să-şi găsească traducerea în cadrul suprastructurii statului, iar
în context european în structurile europene şi euro-atlantice. Coordonarea, dar şi
supravegherea şi controlul unei comunităţi informative trebuie să fie realizate de către
factorii decizionali ai statului (puterea executivă, legislativă şi judecătorească) la care se
poate adăuga un cadru instituţionalizat şi bine fundamentat din punct de vedere juridic.
Acest lucru este posibil, pe de o parte, integrând cât mai bine comunitatea informativă
sau structurile şi serviciile specializate ce o compun în aparatul de stat, ceea ce implică
favorizarea dialogului şi a transparenţei specifice cu, şi faţă de, celelalte instituţii statale
şi organizaţiile ce reprezintă societatea civilă, iar pe de altă parte, asociindu-le la procesul
decizional al puterii executive. Acest din urmă aspect are în vedere, desigur, rolul de
consultant al comunităţii informative şi nicidecum pe cel decizional propriu-zis. În sens
contrar, s-ar putea ajunge la crearea acelor guverne fantomă naţionale sau transnaţionale,
care acţionează dictatorial din umbră şi despre care istoria instituţiilor de acest gen
demonstrează că a fost nociv pentru societate.

Comunitatea informativă a României

Potrivit Legii 51/1991 (art. 6 coroborat cu art. 8) şi Legii 92/1996 organele de stat cu
atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sunt de două categorii:
(1) organe de stat specializate în materia informaţiilor privind siguranţa naţională, deci
care în întregul lor, desfăşoară activităţi de acest gen şi anume: Serviciul Român de
Informaţii (SRI), Serviciul de Informaţii Externe (SIE), Serviciul de Pază şi Protecţie
(SPP) şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS);
(2) structuri interne departamentale specializate din Ministerul Apărării Naţionale,
Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei.
În mod evident, cele patru servicii de informaţii şi cele trei structuri specializate sunt
singurele organe de stat îndrituite de lege să desfăşoare activitate de informaţii în
domeniul apărării siguranţei naţionale.
Conform art.11 din Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României,
serviciile de informaţii ale statului sunt considerate forţe armate în structura sistemului
naţional de apărare. De asemenea, în capitolul Atribuţii, la art. 34 din aceeaşi lege, se
prevede că serviciile de informaţii răspund de executarea măsurilor de apărare a ţării,
fiecare în domeniul său de activitate, potrivit legii. Conducătorii acestora prezintă
rapoarte cu privire la executarea atribuţiilor privind apărarea naţională, după caz,
Parlamentului, Guvernului, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, anual sau de câte ori
se cere.
Cadrul normativ-juridic românesc interzice existenţa şi activitatea altor servicii sau
structuri informative.
Pe lângă serviciile şi structurile specializate, comunitatea informativă românească mai
cuprinde şi alte instituţii cu rol de conducere şi control, precum: Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării; Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru
exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii;
Comisia specială de control parlamentar a activităţii Serviciului de Informaţii Externe.

58
 Un rol important îl au şi instituţiile cu atribuţii în domeniul monitorizării problemelor
de securitate naţională: Oficiul Registrului Naţional pentru Informaţii Secrete de Stat
(ORNISS) şi cele trei componente: Agenţia de Acreditare de Securitate-AAS, Agenţia de
Securitate pentru Informatică şi Comunicaţii-ASIC, Agenţia pentru Distribuirea
Materialului criptografic-ADMC ; Agenţia Naţională de Control al Exportului
(A.N.C.Ex.); Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare (C.N.C.A.N.);
Agenţia Română pentru Securitatea Alimentului (ARSA) ; Agenţia Naţională pentru
Deşeuri Radioactive; Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor.
Extrem de interesantă este şi viziunea prezentată pe larg şi argumentată ştiinţific într-o
exegeză recentă asupra sintagmei “comunitate informativă”. 62

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT)

Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare

a Ţării (CSAT) a intrat în vigoare la data de 11 august 2002. Prin art. 14 al acestei Legi a
fost abrogată expres Legea nr. 39/1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Cel puţin trei motive au determinat adoptarea
acestui act normativ, şi anume: (1) nevoia compatibilizării chestiunilor referitoare la locul
şi rolul CSAT în cadrul sistemului autorităţilor şi instituţiilor publice ale statului cu
prevederile Constituţiei şi ale altor acte normative adoptate după intrarea în vigoare a
acesteia, precum şi cu noul context geopolitic în care se află România; (2) necesitatea
concentrării şi sistematizării, într-un singur act normativ, a atribuţiilor CSAT, care, în
marea lor majoritate, erau pulverizate în numeroase acte normative din domeniul apărării
şi siguranţei naţionale; (3) nevoia perfecţionării şi completării cadrului organizatoric legal
necesar funcţionării optime a CSAT.
Articolul 1 din Lege prevede că CSAT este autoritatea administrativă autonomă (s.n.)
investită potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care
privesc apărarea şi siguranţa naţională (s.n.). Textul citat are o dublă semnificaţie: pe de
o parte, stabileşte natura juridică şi locul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în
ansamblul autorităţilor şi instituţiilor publice din România, iar pe de altă parte, prevede
rolul acestuia.
Activitatea CSAT este supusă controlului autorităţilor sau instituţiilor publice
specializate. Spre exemplu, sub aspectul modului de cheltuire a banilor publici, care îi
sunt puşi la dispoziţie, va fi supus controlului exercitat de către Curtea de Conturi, iar în
ceea ce priveşte respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor va fi controlat de către
avocatul Poporului63.
Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării. Primul ministru al Guvernului României îndeplineşte funcţia de
vicepreşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării naţionale,
ministrul administraţiei şi internelor, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei,
ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului

62
Ionel MARIN, Comunitatea de Informaţii – soluţia problemelor de securitate, Editura ANI, Bucureşti,
2004, p. 283 şi urm.
63
Vezi şi Dr. Teodor Bodoaşcă, Natura juridică a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării potrivit Legii nr.
415/2002, în „Gândirea Militară Românească”, serie nouă, nr.5 septembrie-octombrie 2002, p.168-170.

59
Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major
General şi consilierul prezidenţial pentru securitatea naţională.
Secretarul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este numit de Preşedintele României
şi are rang de consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale.
La şedinţele CSAT mai pot fi invitaţi: preşedinţii celor două camere ale
Parlamentului; guvernatorul Băncii Naţionale, şefii celorlalte servicii şi structuri
informative departamentale.
Din această compoziţie a CSAT rezultă că pe lângă organele (instituţiile) explicit cu
sarcini în domeniul realizării siguranţei naţionale, revin în mod implicit unele atribuţii şi
altor instituţii în calitatea pe care conducătorii acestora o au ca membri ai CSAT.
Coordonarea activităţii instituţiilor cu atribuţii în acest domeniu se realizează prin:
analiza sau, după caz, aprobarea strategiilor, actelor normative emise de Guvern
referitoare la acestea, a structurii şi regulamentelor de funcţionare, programelor de
înzestrare şi asigurare logistică, planurilor de acţiune, rapoartelor de activitate, proiectelor
de buget etc. De asemenea, Consiliul gestionează unele aspecte din domeniul resurselor
umane (numirea sau avizarea numirii unor cadre în funcţiile de conducere, acordarea
gradelor de general de brigadă sau înaintarea în gradul următor a generalilor), precum şi
relaţiile externe ale instituţiilor de profil.
Rapoartele şi documentele informative sunt analizate de membrii Consiliului în cadrul
şedinţelor în plen sau în mod individual, în intervalul dintre şedinţe.
Potrivit legii proprii de organizare şi funcţionare, Consiliul se întruneşte în şedinţă
trimestrial sau ori de câte ori este necesar.
Agenda de lucru a şedinţelor se întocmeşte pe baza Planului anual de activitate al
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi se aprobă de Preşedintele Consiliului.
Planul anual de activitate se elaborează în baza propunerilor ministerelor şi instituţiilor
cu atribuţii în domeniu, se analizează în şedinţă şi se aprobă, de asemenea, de
Preşedintele Consiliului.
În vederea aprobării sau avizării strategiilor, rapoartelor, informărilor, planurilor şi
măsurilor necesare realizării siguranţei naţionale, Consiliul adoptă hotărâri care se
semnează de preşedintele acestuia şi se comunică autorităţilor administraţiei şi
instituţiilor publice la care se referă, integral sau în extras.
În situaţia în care, pentru ducerea la îndeplinire a unor hotărâri, participă mai multe
instituţii, Consiliul dispune constituirea unor comisii interministeriale sau
interdepartamentale care prezintă propuneri în vederea armonizării acţiunilor necesare
atingerii obiectivelor stabilite.
Propunerile prezentate de comisii se analizează în şedinţele Consiliului, care adoptă
hotărâri obligatorii pentru instituţiile implicate.
Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt răspunzători de respectarea
hotărârilor adoptate de Consiliu, aceştia având şi calitatea de conducători ai instituţiilor
cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.
În vederea monitorizării modului de îndeplinire a hotărârilor adoptate, periodic,
secretarul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prezintă Consiliului informări pe
această temă.
Pentru întocmirea documentelor proprii (planuri, sinteze, hotărâri, rapoarte),
pregătirea şedinţelor, informarea membrilor şi executarea sarcinilor între şedinţe,

60
Consiliul dispune de un Secretariat, care funcţionează în cadrul Administraţiei
Prezidenţiale şi este coordonat de secretarul Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
În calitate de unică autoritate, abilitată să organizeze şi să coordoneze unitar, sub
controlul Parlamentului României, activităţile care privesc apărarea ţării şi siguranţa
naţională, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării îşi exercită atribuţiile constituţionale şi
legale, pe baza planurilor anuale de activitate, elaborate în conformitate cu regulamentul
propriu de organizare şi funcţionare.
Pentru îndeplinirea responsabilităţilor ce-i revin, Consiliul acţionează atât pe linia
concretizării atribuţiilor precizate în Legea proprie de organizare şi funcţionare, cât şi a
exercitării competenţelor şi îndeplinirii obligaţiilor din celelalte acte normative în
vigoare, care îl angajează în soluţionarea concretă a problematicii aferente apărării,
siguranţei naţionale şi ordinii publice.

Serviciul Român de Informaţii – autoritate autonomă a statului român

Condiţiile social-politice şi istorice în care a luat fiinţă SRI

Revoluţia română din decembrie 1989 s-a înscris într-un context mai larg al
schimbărilor radicale, structurale din Europa Centrală şi de Est, schimbări care s-au
materializat prin prăbuşirea regimurilor comuniste din această zonă geostrategică64.
Spre deosebire de alte ţări foste comuniste, în România evenimentele revoluţionare au
luat o turnură dramatică şi violentă cu urmări deosebit de grave pentru mulţi dintre
participanţi. Consecinţele s-au răsfrânt în primul rând asupra structurilor statale existente
în decembrie 1989. Siguranţa naţională a României a trecut prin grele pericole. Orice
cataclism social-politic, chiar şi în condiţiile date, când a avut o direcţie clară de
înlăturare a unui regim totalitar, antrenează prin proporţii şi implicaţii resorturile adânci
ale stabilităţii sociale, fiind favorizate atât în interior, cât şi în exterior de forţe, orientări
şi tendinţe ale căror scopuri sunt în contrapunere, ori nu în deplină concordanţă, cu
interesele naţionale fundamentale.
Chiar în timpul evenimentelor din decembrie 1989 au apărut primele semne ale unei
destabilizări necontrolabile. În Bucureşti şi în mai multe oraşe din ţară, starea de criză a
explodat printr-un virulent fenomen terorist. Expresie a unei opoziţii la schimbare,
manifestare a intereselor unor forţe externe interesate într-o intervenţie, modalitate a
luptei pentru putere între diversele fracţiuni constituite, parte a unui scenariu prin care se
urmărea anihilarea imediată şi printr-o soluţie radicală a Departamentului Securităţii
Statului, rezultat al confuziei şi indisciplinei forţelor purtătoare de arme, consecinţa unui
act nesăbuit de legitimizare şi orice ar mai fi fost, fenomenul terorist a fost o realitate care
a provocat inutil numeroase victime65. Desigur că multe din aceste aspecte au fost
clarificate de ancheta efectuată de către Comisia parlamentară pentru cercetarea
evenimentelor din decembrie 1989, dar multe au mai rămas încă insuficient documentate
şi explicitate, ceea ce înseamnă că pe măsură ce ne îndepărtăm de acele evenimente, iar
accesul la documente va fi mai permisibil, vor rămâne în sarcina istoriografiei
clarificările de rigoare66.

64
Vezi pe larg Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, volum coordonat de Vladimir Tismăneanu,
Polirom, 1999.
65
Col. Aurel I. Rogojan, p. 48-58; c.f. Mihai Ungheanu, Redefinirea Revoluţiei de la Timişoara şi
condiţiile invaziei străine, în „Almanah România Mare”, 1996, p.13 -16.

61
 Ceea ce se ştie acum foarte bine, putând fi uşor demonstrat şi documentat este că
fenomenul terorist, de destabilizare nu a fost determinat de cei cărora iniţial s-a
încercat a li se atribui, respectiv organelor de securitate. Sintagma „securişti-
terorişti” a fost mediatizată din cu totul alte raţiuni, având mai degrabă o încărcătură
emoţional-istorică, dacă este să avem în vedere abuzurile săvârşite la începutul anilor
’50, poate şi în alte momente, de către organele de securitate ale regimului comunist.
Teroarea s-a dezlănţuit în forme specifice extremismului şovin şi împotriva unor
români din zonele cu populaţie preponderent maghiară.
Dezinformarea, ca factor periculos de destabilizare, a căpătat în decembrie 1989, şi
imediat după acele evenimente, dimensiuni la scara întregii societăţi româneşti, dar şi cu
reverberaţii internaţionale. Paradoxal pentru condiţiile de insurgenţă, frontierele naţionale
au fost deschise.
Ordinea socială s-a degradat brusc, iar cea publică, cel puţin în Capitală, nu mai era
practic sub nici un control.
După fuga lui Nicolae Ceauşescu şi demisia guvernului sub presiunea
revoluţionarilor pătrunşi în sediul CC al PCR, conducerea unei ţări prin postul naţional de
televiziune – unde aproape oricine putea spune orice – a dus la consecinţe deosebit de
grave. Vidul de putere a fost real, ceea ce dimensionează dramatismul prin care a trecut
societatea românească.
Acestea au fost în linii generale şi foarte succint redate condiţiile în care, în
România, la 30 decembrie 1989, a fost desfiinţat DSS, măsură făcută publică în a doua
parte a zilei următoare. Anterior acestei date, cu o săptămână, DSS trecuse în subordinea
Ministerului Apărării Naţionale.
Din primele zile ale anului 1990, în cadrul M.Ap.N. s-a organizat Serviciul de
Informaţii pe osatura principalelor structuri informative interne ale fostului DSS, mai
puţin Direcţia a IV-a (Contrainformaţii Militare), Direcţia a V-a (Securitate şi gardă),
Serviciul „D” (Dezinformarea serviciilor de spionaj) care au fost desfiinţate. De
asemenea, s-au mai desfiinţat o serie de structuri teritoriale, respectiv Securitatea
Municipiului Bucureşti şi inspectoratele judeţene de securitate Braşov, Cluj, Sibiu şi
Timişoara. De remarcat că aceste cinci oraşe se află în zone de importanţă strategică
vitală şi tocmai în aceste oraşe evenimentele din decembrie 1989 au avut un caracter
extrem de virulent şi sângeros.
Lunile ianuarie-martie 1990 s-au caracterizat din punct de vedere al situaţiilor
informativ-operative prin accentuarea evoluţiilor destabilizatoare, concomitent cu o
foarte puternică ofensivă a unor servicii secrete de informaţii străine, ale căror interese
pentru spaţiul românesc nu au încetat să se manifeste constant pe întregul parcurs al
secolului XX.
Şi poate că tabloul extrem de complex al situaţiei operative nu ar fi complet dacă am
omite să subliniem şi alte aspecte. Bunăoară, în realitatea politică românească începuse să
se manifeste tendinţe şi orientări extremiste. Luaseră amploare activitatea unor grupuri
de presiune care au intervenit în procesul deciziei factorilor de conducere;
demonstraţiilor li se răspundeau cu contrademonstraţii. Pe acest fond au debutat şi
„mineriadele”. În mai multe zone din Ardeal, tot mai mulţi români nu se mai simţeau în
propria lor ţară.

66
Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi
mărturii, Editura Axioma Edit, Bucureşti, 2001.

62
 Reacţiile de apărare ale statului român au fost palide sau inexistente. Au apărut
semnalele unei crize de neîncredere. Viaţa economică se dezorganiza cu rapiditate. În
importante obiective economice, institute de cercetări şi locuri de producţie cu pondere
strategică se abandonaseră regulile de protecţie a secretelor de stat. Concomitent se
derula un masiv transfer ilegal de bunuri şi valori în exteriorul ţării. În viaţa militară îşi
făcuseră apariţia grave manifestări de indisciplină colectivă, insubordonare, forme de
acţiuni revendicative, contestări ale actului de comandă, forme incipiente de răzmeriţă.
Şcoala a fost supusă şi ea dezorganizării, la început pe criteriul etnic, dându-se impuls
crizei problemei naţionale, apoi prin degringolada valorilor naţionale tradiţionale.
Biserica Ortodoxă Română, păstrătoare a elementelor de continuitate spirituală şi
naţională şi principalul factor de unitate morală a poporului român, a fost lovită printr-o
incalificabilă acţiune de compromitere a Preafericitului Patriarh şi a Sfântului Sinod.
Aşa-zisele problemele naţionale, mai mult false decât reale, s-au acutizat la Târgu
Mureş, acolo unde, în martie 1990, au avut loc conflicte interetnice româno-maghiare din
vina ambelor părţi, soldate cu victime şi pagube materiale, ceea ce risca să deschidă răni
cu profunde resorturi istorice, insuficient cicatrizate, chiar şi astăzi, în partea unui anumit
segment al societăţii.
În paralel cu formarea primelor structuri embrionare ale unui stat de drept, societatea
post-revoluţionară românească s-a confruntat cu fenomene care intră şi ele, alături de cele
amintite anterior, în competenţa serviciilor de informaţii. Este vorba despre fanatismul
sau acţiunile extremiste de sorginte:
- ideologică, de dreapta şi de stânga (ceea ce reprezintă ameninţări la adresa valorilor
democratice);
- religioasă cu accente de intoleranţă (să nu uităm că terorismul modern îşi are
originile în acest tip de fanatism);
- naţionalistă cu accente de şovinism.
Nici tendinţele hegemonice nu au lipsit. Au fost cazuri extreme când anumite
formaţiuni (economice, politice, culturale etc.) au încercat să subordoneze propriilor lor
scopuri interesele naţionale. Stabilitatea internă a ţării a fost menţinută în ciuda unor
puternice şi permanente confruntări cu forţe străine care ignorau dreptul sacru la existenţă
independentă şi suverană a României. Documentele declasificate de Comisia
parlamentară pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 atestă şi ameninţări la
integritatea teritorială a României67.
În baza Decretului nr. 181, din 26 martie 1990, a luat fiinţă Serviciul Român de
Informaţii, în evidente circumstanţe de provizorat. Edificarea noului stat de drept în
condiţiile vidului rămas în urma desfiinţării vechiului aparat de securitate a fost un proces
deosebit de complex, iar situaţia cu care s-a confruntat România în acea perioadă se poate
aprecia ca fiind fără precedent în istorie.
Prin urmare, începuturile au fost marcate de contextul tensionat al vieţii politice
româneşti, la numai trai luni de la căderea regimului comunist în România. Exista, în
primul rând, paralizanta amintire a aparatului represiv al Securităţii. Serviciul Român de
Informaţii, primul organ nou de specialitate creat în România postcomunistă, a trebuit să
suporte, aproape în exclusivitate, toate comparaţiile, sincere sau mai puţin dezinteresate,
cu ceea ce a însemnat Securitatea.

67
Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit.

63
 Lipsa de experienţă a societăţii româneşti în ceea ce priveşte
funcţionarea unui serviciu de informaţii într-o societate democratică – pentru
că nici în perioada interbelică Serviciul Secret condus de Mihail Moruzov nu
a fost o asemenea instituţie – şi-a spus cuvântul asupra începuturilor SRI.
Reglementarea raporturilor dintre SRI şi societatea civilă a necesitat un efort
constatnt. Deprinderea lecţiilor democraţiei de către conducerea şi cadrele
SRI s-a făcut şi cu sprijinul unor organisme similare, din state cu regimuri
democratice consolidate, cu o bogată tradiţie.
Primele structuri ale noii instituţii au fost create pornindu-se de la
principiul continuităţii a ceea ce era considerat atunci ca valoros în tradiţia
activităţii de informaţii şi contrainformaţii româneşti, nefiind omise nici
modelele străine oferite de instituţii similare din alte state, care au fost
adoptate pe cât posibil şi permisibil de conjunctura politică internă şi
internaţională, la specificul şi particularităţile societăţii româneşti.
Prin doctrină, structuri şi apoi cadru legislativ şi tehnico-metodologic,
SRI se deosebeşte radical de fosta Securitate. De asemenea, obiectivele sale
de activitate sunt cu totul diferite. Acest serviciu de informaţii nu este în
slujba unei ideologii, a unor partide politice sau a unor persoane. SRI
slujeşte interesul naţional, valorile democraţiei modelate conform
specificului nostru socio-cultural. Atribuţiile SRI vizează principalele
domenii de realizare a securităţii naţionale: apărarea Constituţiei, prevenirea
divulgării secretelor de stat, apărarea intereselor economice ale ţării,
contraspionajul, identificarea ameninţărilor transfrontaliere şi combaterea
terorismului.
Organizarea SRI a însemnat o ruptură definitivă de fostele structuri represive ale
Securităţii, neîndeplinind, sub nici o formă, sarcini de urmărire sau reprimare a
cetăţenilor pentru concepţiile şi ideile lor.

Reforma în SRI

Una dintre cele mai radicale reforme a fost întreprinsă în SRI. Reforma a vizat:
crearea unui nou cadru normativ care să statueze clar obiectivul activităţii serviciului,
limitele activităţii de culegere a informaţiilor, mijloacele şi metodele la care se poate
recurge în derularea unui nou management al resurselor şi a unei noi politici de personal,
instituirea controlului democratic civil asupra activităţii SRI, optimizarea cooperării cu
celelalte instituţii din sistemul naţional şi internaţional de securitate, deschiderea
canalelor de dialog şi consultare cu societatea civilă.
În ceea ce priveşte organizarea şi structura Serviciului, se pot distinge următoarele
etape:
- 1990-1993, o perioadă ce corespunde elaborării cadrului normativ, baza
reconstrucţiei şi reconceptualizării activităţii de informaţii. Au fost adoptate

64
 Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, Legea nr. 14/1992
privind organizarea şi funcţionarea SRI şi primul Regulament de organizare şi
funcţionare. De asemenea s-a creat Comisia permanentă comună a Camerei
Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra
activităţii SRI;
- 1994-1997, ca o consecinţă a alternanţei democratice a puterii şi ca o
continuare a procesului de reformă, a fost resimţită nevoia reconsiderării
sistemului de selecţie, pregătire şi formare a personalului. Au fost create noi
instrumente teoretice şi conceptuale în domeniul informaţiilor pentru securitate şi
au fost operate o serie de modificări în structura şi atribuţiile unităţilor
componente;
- 1997-2000, corepunde unei etape al cărui principal obiectiv a constat în
obţinerea statutului de autoritate interoperabilă cu structurile similare
responsabile în domeniul combaterii noilor amenţări teroriste, a crimei organizate
şi a criminalităţii transfrontaliere. În acest context, se remarcă creşterea gradului
de relaţionare externă a Serviciului şi validarea expertizei SRI de către operatorii
externi de informaţii, din comunitatea europeană şi euroatlantică,
- 2001-2004, o perioadă a desăvârşirii procesului de reformă. Au fost
implementate o serie de măsuri pentru restructurarea instituţiei în vederea
aderării la NATO şi a integrării europene, o atenţie deosebită fiind acordată
implementării standardelor NATO referitoare la gestionarea informaţiilor de
securitate. Adoptarea Strategiei SRI pe termen scurt şi mediu a contribuit la
eficientizarea procesului de reformă prin stabilirea unor etape clare de realizare a
obiectivelor politice de securitate naţională.
În ceea ce priveşte comunicarea cu societatea civilă şi cu mass-media, SRI a depus
eforturi susţinute pentru a deschide şi consolida cât mai multe căi de dialog, impulsionat
fiind atât de implementarea unor prevederi legislative, cât şi a cerinţelor de integrare în
NATO prevăzute în capitolul IV al Planului Naţional de Aderare, pe care Serviciul îl
coordonează. Două momente importante marchează această transformare: înfiinţarea
Colegiului Superior de Siguranţă Naţională sub patronajul Academiei Naţionale de
Informaţii (2002) şi a Centrului de Informare pentru Cultura de Securitate din cadrul SRI
(2003), destinat nu doar deschiderii şi destinderii dialogului cu societatea civilă ci şi
promovării unei culturi de securitate la nivelul acesteia, mai ales în contextul accentuării
dimensiunii individuale a conceptului de securitate.
Angajarea României în Războiul global împotriva terorismului a avut repercusiuni şi
asupra activităţii de obţinere a informaţiilor, atât la nivel intern cât şi extern. De aceea,
prin constituirea Centrului de coordonare Operativă Antiteroristă, SRI a primit noi
atribuţii, ceea ce a sporit necesitatea măsurilor de reformă şi de angajare a
interoperabilităţii cu celelalte servicii similare, inclusiv la nivel legislativ.

Competenţe generale

Dezlegat irevocabil de orice atribut represiv, SRI îşi subordonează întreaga activitate
apărării dreptului suveran la existenţă liberă şi democratică a statului şi cetăţenilor.

65
Atribuţiile încredinţate SRI, structurile sale organizatorice, sistemul de lucru, precum şi
echidistanţa sa politică îl pune în slujba intereselor generale ale societăţii româneşti.
Conform standardelor europene, SRI răspunde în faţa Parlamentului
pentru întreaga sa activitate. Directorul SRI are obligaţia constituţională să
prezinte periodic în faţa camerelor reunite ale Parlamentului, rapoarte cu
privire la modul de îndeplinire a atribuţiilor ce revin instituţiei. Dar ceea ce
este extrem de important – pentru autenticitatea şi posibilitatea de
perfecţionare a activităţii de informaţii – toate proiectele de organizare şi
funcţionare, precum şi modalităţile complexe de exercitare a controlului
asupra SRI (din partea puterii legislative, executive, judecătoreşti şi a
societăţii civile) sunt stipulate prin hotărâri adoptate de Parlament.
Deşi a luat fiinţă şi a funcţionat în primii ani în condiţii de excepţie, SRI
s-a străduit să-şi plaseze activitatea sub însemnele normalităţii, proprii
oricărei instituţii similare din ţări cu îndelung exerciţiu al democraţiei:
legalitate, echidistanţă, transparenţă.
În ultimii ani, imaginea SRI în opinia publică a cunoscut o îmbunătăţire substanţială.
Anual sunt înregistrate mii de petiţii adresate de organizaţii, asociaţii, mass-media şi
cetăţeni pentru rezolvarea unor probleme diverse, ceea ce atestă că instituţia se bucură de
o încredere din ce în ce mai mare din partea societăţii civile. Noile deschideri ale SRI
către conştiinţa exoterică, prin participarea cadrelor sale la diverse reuniuni şi manifestări
publice, unele de anvergură internaţională, au sacerdoţiul de a fixa mai bine rolul şi locul
instituţiei în structurile statului de drept. Toate manifestările organizate sub egida SRI au
avut ca obiectiv principal concretizarea şi pe această cale a eforturilor statului român în
direcţia integrării europene şi euroatlantice. S-a facilitat astfel dezvoltarea cooperării SRI
cu instituţii similare din alte state, cu regimuri democratice consolidate, pentru rezolvarea
unor probleme specifice de interes global şi regional. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără
profesionalismul cadrelor, capabil să facă faţă realităţilor unei societăţi în schimbare.
SRI îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale Legii nr.
51 din 29 iulie 1991, privind siguranţa naţională a României, ale Legii nr. 14, din 24
februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea SRI, precum şi ale celorlalte acte
normative aplicabile în materia securităţii naţionale.
Activitatea SRI este organizată şi coordonată de CSAT. Regulamentul de
funcţionare, structura, efectivele, mobilizarea rezerviştilor, programul de perspectivă
privind înzestrarea, precum şi cheltuielile operative se aprobă de către CSAT. În
raporturile sale cu CSAT, SRI are potrivit legii următoarele obligaţii:
1) de a acţiona în conformitate cu direcţiile de activitate şi de a aplica măsurile
generale obligatorii stabilite de Consiliu pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa
securităţii naţionale;
2) de a prezenta Consiliului, anual şi ori de câte ori se impune, rapoarte şi informări
referitoare la modul de aplicare a legilor organice referitoare la securitatea naţională;
3) de a propune modalităţile de valorificare a informaţiilor obţinute referitoare la
siguranţa naţională;
4) de a supune spre aprobare cheltuielile operative ale serviciului destinate realizării
siguranţei naţionale.

66
 Pentru întreaga sa activitate, SRI răspunde în faţa Parlamentului.
Cadrul legislativ şi tehnico-metodologic conferă SRI următoarele atribuţii generale:
a) organizarea şi executarea activităţilor pentru culegerea şi valorificarea
informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării acţiunilor interne şi
externe care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale;
b) valorificarea informaţiilor din domeniul siguranţei naţionale, prin comunicarea
acestora factorilor de decizie competenţi a dispune măsurile economice, sociale,
administrative, legislative, juridice ori de altă natură, pentru înlăturarea
ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale;
c) descoperirea şi contracararea acţiunilor de iniţiere, organizare sau constituire pe
teritoriul României a unor structuri informative ce pot aduce atingere siguranţei
naţionale, de sprijinire în orice mod a acestora, de confecţionare, deţinere ori
folosire ilegală de mijloace de interceptare a comunicaţiilor şi transmitere de
informaţii cu caracter secret de stat sau confidenţial;
d) descoperirea şi contracararea acţiunilor iniţiate ori întreprinse de grupuri sau
persoane, prin care se vizează subminarea economică a ţării, în scopul de a
suprima sau ştirbi suveranitatea, unitatea, independenţa şi indivizibilitatea
statului sau a ameninţa ordinea de drept în stat;
e) apărarea secretului de stat şi prevenirea scurgerii de informaţii, care potrivit
legii nu pot fi divulgate;
f) executarea activităţilor informativ-operative, tehnice, de control, protecţie şi
intervenţie vizând prevenirea şi combaterea terorismului;
realizarea protecţiei contrainformative şi asigurarea caracterului secret al activităţii
proprii de informaţii;
g) conlucrarea cu organele de stat, cu organizaţiile publice şi cu populaţia în
vederea cunoaşterii şi aplicării dispoziţiilor legale în materie de securitate
naţională.

Atribuţiile SRI din Planul Naţional de Aderare la NATO

Avându-se în vedere numeroasele verificări ce sunt făcute pe plan intern pentru stabilirea
persoanelor ce vor beneficia de certificate de securitate (Security clearance) care le dă
acces la informaţii şi documente spre şi dinspre NATO, rolul cel mai important revine
SRI. Potrivit Planului Naţional de Aderare, Capitolul IV – Probleme de Securitate – SRI
a avut următoarele responsabilităţi:
- adaptarea cadrului normativ şi procedural privind protecţia şi securitatea
informaţiilor clasificate la nivelul standardelor Alianţei;
- constituirea structurilor specifice de aplicare a cerinţelor NATO în domeniul
elaborării şi manipulării documentelor secrete;
- pregătirea şi instruirea personalului care va lucra cu informaţii clasificate NATO;
- optimizarea activităţii de implementare a standardelor şi procedurilor în domeniul
protecţiei informaţiilor clasificate NATO;

67
 - asigurarea securităţii protective, în raport cu complexitatea şi dinamica
fenomenului terorist;
- diseminarea informaţiilor privind siguranţa şi apărarea, cu promovarea
principiului transparenţei;
- realizarea educaţiei de securitate în sfera societăţii civile, pentru cunoaşterea
noului mediu de securitate, aferent gestionării crizelor şi riscurilor comune68.

Atribuţiile SRI în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate

Legea 182, din 12 aprilie 2002, privind protecţia informaţiilor clasificate stabileşte
pentru SRI un set de atribuţii şi competenţe extrem de importante.
Astfel, art. 6 al. 1 prevede că Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor
clasificate sunt obligatorii şi se stabilesc de către Serviciul Român de Informaţii ... .
Art. 25, al. 1-2 conferă SRI, prin unitatea sa specializată, competenţa de a coordona
activitatea şi de a controla măsurile privitoare la protecţia informaţiilor secrete de stat. Al.
4 stipulează că Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, Guvernul şi Consiliul Suprem
de Apărare a Ţării stabilesc măsuri proprii privind protecţia informaţiilor secrete de
stat, potrivit legii, iar SRI asigură acestor instituţii asistenţă de specialitae.
În vederea coordonării activităţii şi exercitării controlului asupra măsurilor privitoare
la protecţia informaţiilor clasificate, Capitolul IV al Legii 182, la art 34-35, stabileşte
pentru SRI următoarele atribuţii principale:
a) elaborează, în colaborare cu autorităţile publice, standardele naţionale pentru
informaţiile clasificate şi obiectivele de implementare a acestora;
b) supraveghează acţiunile întreprinse de autorităţile publice pentru aplicarea
prevederilor legii;
c) acordă aviz de specialitate asupra programelor de prevenire a scurgerii de
informaţii clasificate, întocmite de autorităţile şi instituţiile publice, regiile
autonome şi societăţile comerciale deţinătoare de asemenea informaţii;
d) verifică modul în care sunt respectate şi aplicate normele legale privind protecţia
informaţiilor clasificate de către autorităţile şi instituţiile publice;
e) realizează la faţa locului verificări şi revizuiri de programe care vizează protecţia
informaţiilor clasificate;
f) conlucrează cu Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat în
toate problemele privind aplicarea legii;
g) acordă sprijin pentru stabilirea obiectivelor şi a locurilor care prezintă importanţă
deosebită pentru protecţia informaţiilor clasificate, la cererea conducătorilor
autorităţilor şi instituţiilor publice, a agenţilor economici şi a persoanelor juridice
de drept privat şi supune spre aprobare Guvernului evidenţa centralizată a
acestora;

68
„Ziua”, 15 aprilie 2002, p.3.

68
 h) organizează şi răspunde potrivit dispoziţiilor legale, de colectarea, transportul şi
distribuirea în ţară a corespondenţei cu caracter secret de stat şi a corespondenţei
oficiale cu caracter secret de serviciu;
i) analizează şi stabileşte măsurile în legătură cu reclamaţiile sau sugestiile legate
de modul în care sunt aplicate programele de protecţie a informaţiilor clasificate;
j) constată nerespectarea normelor privind protecţia informaţiilor clasificate şi
aplică sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, iar atunci când faptele
constituie infracţiuni, sesizează organele de urmărire penală.
De asemenea, SRI este obligat să informeze Parlamentul şi CSAT, anual şi ori de câte
ori se impune sau la cererea acestor autorităţi, în legătură cu constatările şi concluziile
rezultate din activitatea desfăşurată pentru protecţia informaţiilor clasificate din sfera sa
de competenţă.

Serviciul de Informaţii Externe (SIE)

O structură românească, instituţionalizată şi specializată în spionaj, a funcţionat, în

perioada interbelică, în cadrul Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române (1924
- 1940) şi apoi al Serviciului Special de Informaţii (1940 - 1951), sub denumirea de
Secţia I Informaţii Externe. Această structură a fost desfiinţată în 2 aprilie 1951 o dată cu
SSI-ul, iar prin Decretul nr. 50 din 3 martie 1951 a fost integrată Direcţiei Generale a
Securităţii Poporului, sub denumirea de Direcţia I Informaţii Externe.
După 30 decembrie 1989, această structură specializată şi-a luat denumirea de
Serviciul de Informaţii Externe (SIE) şi a fost condus de generalul Mihai Caraman, unul
din cei mai cunoscuţi agenţi ai spionajului românesc din perioada regimul comunist.
În vara anului 1992, generalul Caraman a fost înlocuit din funcţie cu generalul de
divizie Ioan Talpeş, fost consilier prezidenţial pe probleme de politică externă şi ulterior
consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională. După o activitate fără impact
mediatic puternic, aşa cum a fost cazul SRI, SIE a avut în 1997, câteva frământări la
nivel înalt. În vara anului 1997, preşedintele Emil Constantinescu l-a numit pe consilierul
Cătălin Harnagea în funcţia de şef al SIE. Din 12 februarie 2001, preşedintele Ion Iliescu
l-a numit în funcţia de şef al SIE pe Gheorghe Fulga.
Serviciul de Informaţii Externe este o instituţie fundamentală a sistemului siguranţei
naţionale, fondată pe baze constituţionale şi supusă controlului parlamentar, care îşi
aduce contribuţia specifică la protecţia, sprijinirea şi promovarea intereselor României, în
cadrul concepţiei unitare definite în Strategia de Securitate Naţională.
Legea 51/1991, cap. II., art. 8, stipulează că SIE este organul de stat specializat în
obţinerea din străinătate a datelor referitoare la siguranţa naţională. De aici rezultă că
SIE este îndrituit să apere în afara graniţelor interesele vitale ale statului român.
Serviciile de informaţii cu astfel de atribuţii îndeplinesc, de regulă, misiuni de trei
categorii. Prima reuneşte misiunile cu caracter de apărare şi constă în descoperirea
ameninţărilor provenite din afara graniţelor naţionale, îndreptate împotriva cetăţenilor ei,
a intereselor statului, opunându-se eventualei lor materializări. A doua categorie de
misiuni este de „iniţiativă”, serviciul primind informaţii cu caracter politic, economic sau
de altă natură ce pot fundamenta deciziile puterii statului. În a treia categorie intră
misiunile cu caracter ofensiv, perfect secretizate şi conspirate. Aici este valabilă afirmaţia
lui Claude Silberzahn, care susţine, şi nu fără temei, că serviciul de informaţii externe

69
este actorul principal şi îndeplineşte pentru naţiune misiunile ce nu pot fi revendicate
oficial69. Riscurile sunt mari, întrucât, în caz de nereuşite sau inabilităţi, serviciile de
contraspionaj adverse recurg la mediatizari, în scopul compromiterii, creării unor situaţii
„jenante” şi chiar complicarea unor relaţii politico-diplomatice sau militare.
Întrucât asupra activităţilor noii centrale a spionajului românesc începuseră să
planeze anumite suspiciuni, atât din interior cât şi din exterior70, la nivelul anului 1997, s-
a impus ca Parlamentul României să dezbată un proiect de Lege privind organizarea şi
funcţionarea SIE. În expunerea de motive se menţiona că proiectul de Lege al SIE a fost
alcătuit ţinând seama, atât de reglementările legale privind organul de informaţii ce a
funcţionat în România interbelică, cât şi de reglementările referitoare la organele de
informaţii externe din ţări cu vechi tradiţii democratice (SUA, Germania, Italia, Marea
Britanie etc.)71.
Conform Legii 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii
Externe, activitatea SIE este organizată şi coordonată de CSAT. Conducerea SIE este
asigurată de un director cu rang de ministru, numit de CSAT la propunerea Preşedintelui
şi de un consiliu consultativ compus din adjuncţii directorului şi şefii unor unităţi din
structură. Adjuncţii au rang de secretari de stat şi sunt numiţi de CSAT la propunerea
directorului.
Conform art. 1 din lege, activitatea SIE are ca scop obţinerea de informaţii necesare
garantării suveranităţii, unităţii, independenţei şi indivizibilităţii României72.
Activitatea SIE are caracter secret de stat, documentele serviciului putând fi consultate
numai în condiţiile legii şi cu aprobarea directorului SIE. Serviciul este autorizat să
folosească metode, să creeze şi să deţină mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea,
evaluarea, valorificarea şi stocarea datelor referitoare la siguranţa naţională. Sursele de
informare, metodele şi mijloacele de muncă nu pot fi dezvăluite faţă de nimeni şi în nici o
împrejurare.
Cadrele militare din SIE au toate drepturile şi îndatoririle aplicabile armatei române.
Cadrele militare şi salariaţii civili ai SIE îşi vor da acordul scris ca asupra lor să poată fi
întreprinse măsuri de verificare contrainformativă cât sunt angajaţi ai SIE, dar şi timp de
patru ani după aceea, respectiv toată viaţa, pentru cei care au deţinut funcţii importante.
Personalul SIE are obligaţia de a păstra secretul informaţiilor. În mod excepţional,
unele date vor putea fi comunicate numai în cazuri autorizate de lege, cu acordul
directorului. SIE asigură protecţia celor care, lucrând acoperit, sunt deconspiraţi în
împrejurări ce exclud culpa acestora73.
Un alt aspect ce ne reţine atenţia este faptul că în ultimii ani SIE a stabilit relaţii de
cooperare cu aproape toate serviciile similare din ţările NATO şi nu numai, motorul şi
obiectivul colaborării fiind combaterea cu prioritate a ameninţărilor transfrontaliere ce
pun în egală măsură în pericol siguranţa naţională a tuturor statelor democratice şi
stabilitatea pe plan internaţional.
După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al SIE, din rândul acestor ameninţări
comune la care cooperarea antamată de SIE dă un răspuns bine focalizat, pragmatic, este
69
Claude Silberzahn, Jean Guisnel, op. cit., p. 235.
70
Vezi pe larg articolul „S.I.E. implicat în activitati mafiote”, publicat în „România libera”, 28 martie
1997, p. 11.
71
„Critica Securitatii pure”, nr. 1/1997, p. 26.
72
„Cronica Româna“, miercuri, 22 octombrie 1997, p. 1.
73
Apud Anca Hriban, Camera a votat Legea SIE, în „Ziua“, miercuri 22 octombrie 1997, p. 4.

70
suficient să amintim terorismul internaţional, narcotraficul, grupările criminale
organizate, de sorginte diversă şi, desigur, fenomenele de corupţie şi criminalitate
financiar-bancară internaţională devenite, din cauza globalizării economiei, finanţelor şi
pieţelor extrem de agresive în ultima vreme74.
Cooperarea strânsă, existentă între SIE şi serviciile menţionate pe aceste segmente ale
activităţilor profesionale respectă, desigur, principiul de bază al păstrării confidenţialităţii
asupra surselor şi mijloacelor folosite de părţile cooperante, indiferent dacă această relaţie
de parteneriat activ se desfăşoară la nivel bilateral sau multilateral.
În perspectiva integrării României în structurile euroatlantice, SIE se va înscrie, la
nivel profesional şi prin respectarea principiilor şi standardelor comunităţii informative a
ţărilor NATO, pe linia consonantă cu opţiunea poporului român şi cu interesele de
moment şi de perspectivă ale ţării noastre, contribuind, prin aceasta, la eforturile de
asanare a fenomenelor adverse cu impact naţional şi, totodată, global, dar şi la
consolidarea stabilităţii şi securităţii, pe plan intern75.
Conform Hotărârii Guvernului României nr. 328 din 22 martie 2001, un reprezentant
al SIE a fost membru al Comisiei naţionale pentru integrarea României în NATO76.
SIE este controlat de Parlamentul României printr-o comisie specială, constituită din
trei deputaţi şi doi senatori, aleşi din cadrul comisiilor pentru apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională ale celor două Camere. Obiectivul controlului parlamentar constă în
verificarea concordanţei activităţii SIE cu Constituţia şi politica Guvernului 77. Cadrul
normativ al controlului este statuat de Hotărârea Guvernului României nr. 44 din 28
octombrie 1998 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Comisiei parlamentare
speciale pentru controlul activităţii SIE. Comisia îşi exercită mandatul pe durata
legislaturii în care a fost desemnată şi are următoarele atribuţii:
- analizează şi verifică respectarea Constituţiei şi a legilor ţării de către SIE;
- verifică dacă ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ, emise de
conducerea SIE, sunt în conformitate cu Constituţia şi cu legile României, cu
hotărârile CSAT şi cu hotărârile Guvernului, date în vederea aplicării deciziilor
CSAT;
- analizează modul de fundamentare a bugetului SIE şi verifică execuţia acestuia
pe baza controalelor efectuate de organele competente;
- audiază persoana propusă de Preşedintele României pentru funcţia de director al
SIE, în legătură cu care prezintă un aviz consultativ, care va fi trimis
Preşedintelui României. Comisia poate propune Preşedintelui României, prin
raport, revocarea din funcţie a directorului SIE;
- examinează cazurile în care în activitatea SIE s-au semnalat încălcări ale altor
dispoziţii legale şi se pronunţă asupra măsurilor ce se impun pentru restabilirea
legalităţii;

74
„Libertatea“, nr. 2125 din 13/14 iulie 1997, p. 8.
75
Ibidem.
76
„Buletinul Oficial”, nr.151, 28 martie 2001, p.4-5.
77
Vezi Hotărârea Parlamentului României nr.44 din 28 octombrie 1998, privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activităţilor Serviciului de Informaţii Externe,
în „Monitorul Oficial”, nr. 417, 5 noiembrie 1998, p.6-8.

71
 - analizează, verifică şi soluţionează sesizările cetăţenilor care se consideră lezaţi
în drepturile şi libertăţile lor, prin mijloace de obţinere a informaţiilor privind
siguranţa naţională şi apărarea intereselor României, de către SIE. Examinează şi
soluţionează celelalte plângeri şi sesizări care îi sunt adresate în legătură cu
încălcarea legii de către SIE;
- verifică criteriile de selecţionare şi promovare a cadrelor SIE;
- verifică modul de promovare a intereselor României şi felul în care activităţile
SIE sunt orientate, în principal, pentru identificarea, analizarea, ţinerea sub
control şi eliminarea riscurilor la adresa siguranţei naţionale;
- verifică modul de colaborare şi gradul de interoperabilitate dintre SIE şi celelalte
instituţii cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale;
- verifică modul de cooperare cu instituţii similare străine;
- avizează proiectele de lege care au legătură cu activitatea SIE;
- îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin hotărâri ale Parlamentului României.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Comisia solicită SIE, prin intermediul directorului
acestuia, date şi informaţii şi poate audia persoane în legătură cu problemele analizate.
SIE este obligat să răspundă în timp util solicitărilor Comisiei şi să permită audierea
persoanelor indicate de aceasta, cu acordul prealabil al directorului SIE, cu excepţia
documentelor, datelor şi informaţiilor în legătură cu acţiunile informative aflate în curs de
desfăşurare. Excepţie mai fac şi informaţiile care pot conduce la deconspirarea calităţii
reale a cadrelor operative, la identificarea surselor folosite în munca de informaţii, în
măsură în care acestea nu contravin Constituţiei şi legislaţiei în vigoare.
La cererea birourilor permanente ale celor două Camere sau ori de câte ori consideră
necesar, Comisia întocmeşte şi prezintă acestora rapoarte cu privire la constatările şi la
concluziile rezultate din exercitarea atribuţiilor care îi revin.
Actele şi lucrările Comisiei fac parte din categoria secretelor de stat, cu excepţia
cazurilor cuprinse în rapoartele acesteia, care sunt autorizate să fie făcute publice de către
birourile permanente ale celor două Camere. Membrii Comisiei au obligaţia de a respecta
reglementările legale privind apărarea secretului de stat în legătură cu toate documentele,
datele şi informaţiile de care iau cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor care le revin,
asigurând deplina protejare a acestora. După alegere, membrii Comisiei depun un
jurământ în şedinţa comună a celor două camere ale Parlamentului, prin care se obligă să
păstreze secretul asupra documentelor, datelor şi informaţiilor la care au avut acces în
exercitarea atribuţiilor. Secretul trebuie păstrat atât pe timpul mandatului cât şi după
încetarea acestuia. De asemenea, membrii Comisiei trebuie să jure pe propria lor
răspundere că nu au făcut parte din structurile fostelor organe de Securitate ale regimului
comunist din România şi că nu au foat cadre ale SIE ori ale altor structuri informative
româneşti.
Documentele Comisiei se păstrează în arhiva proprie a acesteia, cu respectarea
normelor legale privind apărarea secretului de stat. La sfârşitul legislaturii, documentele
Comisiei sunt inventariate şi sigilate sub supravegherea membrilor acesteia şi apoi
predate, pe bază de proces-verbal, comisiei desemnate de noul Parlament, împreună cu
documentele preluate de la comisiile anterioare, conform regulamentului de funcţionare a
Comisiei.

72
 Comisia are un regulament propriu de funcţionare, aprobat de birourile permanente
ale celor două camere ale Parlamentului.

Noua Strategie a SIE pe termen scurt şi mediu

Strategia evidenţiază asumarea de către SIE a tuturor responsabilităţilor şi sarcinilor

care îi revin din obiectivele Strategiei Naţionale de Securitate a României, prioritar
integrarea în NATO şi UE, cu respectarea Constituţiei şi legilor ţării.
Documentul furnizează cadrul necesar pentru: (1) identificarea priorităţilor SIE şi
proiectarea necesităţilor şi resurselor de dezvoltare; (2) valorificarea eficientă a reţelei
internaţionale de relaţii de cooperare specifică cu structuri similare din străinătate, în
special din spaţiul euro-atlantic; (3) adaptarea structurii organizatorice şi funcţionale a
Serviciului în concordanţă cu mutaţiile actuale şi previzibile în climatul regional şi
internaţional de securitate.
Caracteristicile climatului internaţional şi reevaluarea conceptelor de securitate după
11 septembrie 2001 au determinat reconsiderarea rolului şi extinderea competenţelor
serviciilor de informaţii din toate ţările democratice. Se remarcă, în special, măsuri ce
vizează: (1) consolidarea compartimentelor de contrainformaţii şi a celor specializate în
combaterea ameninţărilor asimetrice; (2) revalorizarea factorului uman în activitatea
informativ-operativă; (3) dirijarea de resurse financiare suplimentare semnificative către
structurile informative; aprofundarea relaţiilor de cooperare între serviciile de informaţii;
(4) întărirea compartimentelor de analiză; (5) adoptarea de către ţările candidate la
integrare a unor măsuri de compatibilizare a structurilor proprii de informaţii cu cele
euro-atlantice.
Evoluţia situaţiei internaţionale din ultima perioadă generează provocări complexe şi
impune diversificarea activităţii specifice a Serviciului de Informaţii Externe în sprijinul
intereselor vitale ale societăţii româneşti.
Caracterul difuz, multidirecţional şi imprevizibil al ameninţărilor la adresa obiectivelor
politice, economice şi generale de securitate ale României şi dinamica fenomenelor la
nivel global relevă necesitatea adaptării misiunilor Serviciului, cu accent pe: (a) creşterea
rolului şi ponderii activităţii de culegere de informaţii cu caracter secret şi anticipativ; (b)
redimensionarea structurii şi sarcinilor în domeniul ameninţărilor asimetrice; (c)
diversificarea mijloacelor şi metodelor de muncă şi a formelor de acoperire; (d)
dezvoltarea acţiunii în domeniul securităţii economice; (e) contraspionajul extern şi
apărarea secretului de stat.
Strategia vizează transformarea SIE într-un Serviciu modern, dinamic, eficient şi
flexibil, aliniat la standardele NATO şi UE, capabil să răspundă operativ şi calificat la
comanda socială.
Obiectivele pentru perioada de referinţă sunt: consolidarea poziţiei de componentă de
bază a sistemului de siguranţă naţională; concentrarea activităţii pe direcţiile prioritare
definite în baza conceptelor de planificare strategică (combaterea terorismului şi crimei
organizate internaţionale, contraspionaj extern şi protecţie, politic, economic, cooperare
externă, resurse); promovarea intereselor şi a imaginii României pe plan internaţional,
regional sau pe anumite spaţii; proiectarea unei imagini corecte a Serviciului în societatea
civilă.

73
 Realizarea obiectivelor în perioada 2002-2004 şi într-o perspectivă previzibilă (2010)
impune alocarea de resurse diversificate la un nivel corespunzător şi utilizarea lor cu
maximă eficienţă.
În acest domeniu, principalele sarcini ale Serviciului de Informaţii Externe sunt de a
optimiza modalităţile interne de alocare şi criteriile de utilizare a potenţialului uman,
material şi financiar, simplificarea şi flexibilizarea mecanismelor de evaluare, planificare
şi distribuire a acestora şi promovarea unor politici sectoriale de tip intensiv, pornind de
la priorităţi şi aşteptări de calitate în raport cu satisfacerea acestora.
Elementele-cheie pentru îndeplinirea obiectivelor Strategiei sunt adaptarea şi
completarea cadrului legislativ, dimensionarea alocaţiilor bugetare corespunzător
dinamizării, specializării şi diversificării misiunilor SIE în contextul actual de securitate,
tot mai complex, şi adoptarea structurii organizatorice adecvate.
În activitatea SIE, atât la nivelul obiectivelor cât şi al mecanismelor specifice de
realizare a acestora, se aplică principiul continuităţii şi actualizării permanente, pe baza
valorificării experienţei acumulate.
SIE îşi aduce contribuţia specifică la apărarea, sprijinirea şi promovarea intereselor
României, alături de toate instituţiile statului, în cadrul concepţiei unitare definite în
Strategia de Securitate Naţională a României.
În ceea ce priveşte evoluţia pe termen mediu a Serviciului, principalele probleme
constau în demilitarizarea personalului, optimizarea dialogului cu celelalte instituţii
interne şi îmbunătăţirea schimbului de informaţii cu alte structuri similare, mai ale ţinând
cont de eforturile de combatere a terorismului şi de responsabilităţile ce revin serviciilor
de informaţii sub acest aspect78.

Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS)

Fundamentul juridic îl constituie Legea nr. 92 din 24 iulie 1996 privind organizarea şi
funcţionarea STS79. Conform acestei legi, STS este organul central de specialitate, cu
personalitate juridică, ce organizează, conduce, desfăşoară, controlează şi coordonează
activităţile în domeniul telecomunicaţiilor speciale pentru autorităţile publice din
România şi pentru instituţiile care desfăşoară activităţi în domeniul apărării, siguranţei
naţionale şi ordinii publice.
STS are o structură militară şi face parte din sistemul naţional de apărare. Activitatea
STS este controlată de Parlamentul României prin comisiile pentru apărare, ordine
publică şi siguranţă naţională. CSAT organizează şi coordonează activitatea STS. De
asemenea, cu aprobarea CSAT, STS poate stabili relaţii cu organisme similare din
străinătate şi poate încheia acorduri de cooperare cu acestea.
STS îşi desfăşoară activitatea cu respectarea Constituţiei României şi a legilor ţării, a
hotărârilor CSAT şi ale Guvernului, precum şi ale regulamentelor militare generale.
Conducerea STS este asigurată de un director, cu rang de secretar de stat, numit de
CSAT la propunerea preşedintelui acestuia. Directorul STS răspunde în faţa CSAT pentru
activitatea pe care o desfăşoară şi prezintă acestuia rapoarte anuale. În exercitarea

78
Vezi Sectorul românesc de securitate şi controlul democratic, în “Dosare ultrasecrete”, 11 septembrie
2004, p.1.
79
„Monitorul Oficial”, nr. 169 din 30 iulie 1996.

74
atribuţiilor ce-i revin, directorul STS este ajutat de un prim-adjunct, care este şi
înlocuitorul său, precum şi de doi adjuncţi.
În STS funcţionează Consiliul Director, ca organ deliberativ şi Biroul Executiv care
asigură conducerea operativă a instituţiei. Componenţa Consiliului Director şi a Biroului
Executiv se stabileşte prin Regulamentul de organizare şi funcţionare.
STS colaborează cu Ministerul Comunicaţiilor şi cu instituţiile din domeniul apărării,
siguranţei naţionale şi ordinii publice, în baza unei metodologii comune, în scopul
asigurării compatibilităţii sistemelor proprii de telecomunicaţii cu cele din sistemul
naţional de apărare, precum şi cu reţeaua publică de telecomunicaţii.
Personalul STS este format din cadre militare şi salariaţi civili, care au obligaţia de a
asigura confidenţialitatea în utilizarea telecomunicaţiilor speciale, fiindu-le interzisă
interceptarea comunicaţiilor.
STS organizează un sistem propriu de instruire şi perfecţionare a pregătirii cadrelor
militare în activitate, în rezervă şi a salariaţilor civili, iar pe bază de protocol, prin
instituţiile de specialitate aparţinând structurilor sistemului naţional de apărare, pentru
învăţământul universitar şi, după caz, în cadrul unor servicii şi firme de specialitate din
ţară sau străinătate.
Printre reţelele de telecomunicaţii aflate în administrarea STS se află şi reţelele
instituţiilor din domeniul apărării siguranţei naţionale şi ordinii publice.
Conform Legii 92/1996, art. 13, STS este organ de mobilizare, care ţine evidenţa
personalului existent la pace şi a rezerviştilor cuprinşi în documentele de mobilizare.
Normele de funcţionare şi activitatea de mobilizare şi evidenţă se stabilesc de comun
acord cu Statul Major General al Ministerului Apărării Naţionale.
În esenţă se poate spune că, STS gestionează spectrul guvernamental de frecvenţe
radioelectronice şi asigură protecţia reţelelor de telecomunicaţii prin activităţi de
supraveghere radioelectronică, măsuri de control tehnic de specialitate şi prin exploatarea
aparaturii de secretizare80.

Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP)

Acest serviciu a fost creat în februarie 1990 la iniţiativa Preşedintelui CFSN, prin
Decretul nr.202 sub denumirea de Unitatea Specială de Pază şi Protocol, fiind o instituţie
similară Serviciului Secret (Secret Service) din SUA81. Primul director a fost căpitanul
Dumitru Iliescu.
Cadrul juridic îl constituie Legea nr. 191 din 19 octombrie 1998 privind organizarea şi
funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază. Are în structură trei subsisteme care
concură la asigurarea protecţiei demnitarilor români şi străini, pe timpul prezenţei lor în
România şi în asigurarea pazei şi a reşedinţelor acestora.
Activitatea SPP este organizată şi coordonată de CSAT şi controlată de Parlament,
prin comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

80
Vezi si „Critica Securitatii Pure”, Editura Academiei Catavencu, nr. 1/1997, Bucuresti, p. 8.
81
Vezi pe larg N. Tihu Suhăneanu, Securitatea prezidenţială americană, Editura Z, Bucureşti, 1996.

75
 Protecţia demnitarilor români în afara teritoriului naţional se asigură de către
personalul SPP, în cooperare cu serviciile speciale similare din ţările gazdă. Cu aprobarea
prealabilă a CSAT, SPP poate stabili relaţii de colaborare cu organisme similare din alte
state.
SPP este condus de un director, cu rang de secretar de stat, numit de Preşedintele
României, la propunerea CSAT. La numirea în funcţie, directorul depune un jurământ în
faţa Preşedintelui. Directorul SPP are următoarele atribuţii:
 organizează şi conduce activitatea serviciului şi îl reprezintă în relaţiile cu
ministerele şi cu celelalte organe ale administraţiei publice, cu instituţii şi
organizaţii din ţară, precum şi cu organisme similare din străinătate;
 angajează serviciul în relaţiile cu persoane juridice sau fizice, în care scop poate
da împuterniciri şi altor cadre din subordine;
 emite, potrivit legii, ordine şi instrucţiuni;
 propune Preşedintelui, cu avizul CSAT, numirea în funcţii a primului adjunct şi
adjunctului directorului SPP;
 propune CSAT spre aprobare structura organizatorică, efectivele în timp de pace
şi în timp de război şi regulamentul de organizare şi funcţionare a SPP;
 cu aprobarea CSAT, poate modifica structura SPP, în limita efectivelor stabilite,
prin înfiinţarea, desfiinţarea sau reorganizarea formaţiunilor, centrelor, secţiilor,
sectoarelor, birourilor şi a altor structuri similare.
Anual sau la cererea Parlamentului, directorul SPP prezintă rapoarte cu privire la
îndeplinirea atribuţiilor de revin instituţiei pe care o conduce. Directorul SPP are în
subordine nemijlocită un prim-adjunct, care este înlocuitorul său legal la comandă şi şef
al statului major, precum şi un adjunct, cu rang de subsecretari de stat.
Consiliul director este organul deliberativ al SPP, iar biroul executiv asigură
îndeplinirea hotărârilor Consiliului director şi conducerea operativă a SPP. Prin
structurile sale specializate, SPP are următoarele atribuţii:
 organizează şi execută activităţi pentru prevenirea şi anihilarea oricăror acţiuni
prin care s-ar atenta la viaţa persoanelor a căror protecţie este obligat să o
asigure, precum şi pentru realizarea pazei şi apărării sediilor de lucru şi
reşedinţelor acestora;
 organizează şi desfăşoară activităţi de culegere, verificare a informaţiilor
necesare, numai pentru îndeplinirea atribuţiilor pe linie de protecţie şi pază.
Orice informaţie cu valoare operativă de altă natură o transmite de îndată
autorităţilor abilitate prin lege, pentru verificare şi valorificarea acesteia;
 realizează schimburi de informaţii şi cooperează cu servicii de informaţii şi cu
structuri departamentale cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, în ţară şi
în străinătate;
 poate efectua, cu respectarea Legii 51/1991, verificări prin: solicitarea şi
obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice;
consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii;
fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice sau prin consultări
personale;

76
  solicită procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului
de procedură penală, autorizarea efectuării unor activităţi potrivit art. 13 din
Legea nr. 51/1991, în scopul culegerii de informaţii pentru îndeplinirea
misiunilor specifice. Operaţiunile tehnice pentru realizarea acestor activităţi se
execută de către SRI;
 întocmeşte, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, acte de
constatare ce pot constitui mijloace de probă şi consemnează rezultatele
acestora;
 intervine, independent sau în cooperare cu alte organe prevăzute de lege, pentru
prevenirea şi contracararea acţiunilor de natură să pună în pericol viaţa,
integritatea fizică, sănătatea sau libertatea de acţiune a persoanelor cărora le
asigură protecţie şi securitatea obiectivelor păzite, precum şi pentru capturarea
sau anihilarea elementelor teroriste ori agresive;
 execută, independent sau în cooperare cu alte organe specializate, acţiuni pentru
căutarea, identificarea şi neutralizarea obiectelor suspecte care pot prezenta
pericol pentru persoanele protejate sau pentru obiectivele păzite;
 întreprinde, în colaborare cu organe specializate, măsuri pentru asigurarea
asistenţei medicale, profilactice şi terapeutice a demnitarilor a căror protecţie
intră în competenţa sa şi realizează, prin mijloace proprii, măsurile
antiepidemice pentru prevenirea îmbolnăvirilor de natură infectocontagioasă,
toxico-chimică sau produse de radiaţiile ionizante, precum şi alte activităţi de
profil în obiectivele permanente şi temporare;
 organizează, potrivit legii, activitatea proprie de apărare a secretului de stat şi
de prevenire a scurgerii de date sau informaţii care nu sunt destinate publicităţii.
SPP are în organigramă trei secţiuni şi o direcţie logistică: Secţiunea 1 are în atribuţii
paza şi protecţia Preşedintelui României, a personalului Preşedinţiei, a sediilor de lucru şi
de odihnă a acestora; Secţiunea 2 are în responsabilitate paza şi protecţia primului
ministru, a mebrilor Guvernului, a sediului Guvernului (Palatul Victoria) şi a altor sedii
de lucru şi de odihnă ale celorlalţi miniştri; Secţiunea 3 este specializată în activităţi
informativ-operative. Culegerea, verificarea, analiza şi valorificarea informaţiilor vizează
următoarele domenii: (1) ameninţări la adresa Preşedintelui, primului ministru sau a altor
demnitari; (2) acţiuni politice neconstituţionale din partea adversarilor politici ce au ca
scop înlăturarea sau compromiterea demnitarilor ori a regimului politic din România; (3)
depistarea şi anihilarea acţiunilor desfăşurate de agenţi străini infiltraţi în cercurile puterii
sau în anturajul demnitarilor români. Direcţia de logistică asigură baza materială precum
şi infrastructura necesară funcţionării Serviciului în bune condiţii82.
Pe timpul îndeplinirii acestor atribuţii, personalul operativ al SPP (militar şi civil) este
investit cu exerciţiul autorităţii publice. Persoanele îndreptăţite să beneficieze de protecţie
şi obiectivele a căror pază se asigură de către SPP se stabilesc prin hotărâre a CSAT.
Pregătirea specifică a personalului SPP se realizează prin sistemul propriu de instruire
sau în unităţile militare şi în instituţiile de specialitate ale Ministerului Apărării
Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi ale SRI ori în instituţii civile.
Pregătirea se poate desfăşura şi în cadrul unor instituţii similare din străinătate.
82
Vezi pe larg Cristescu Radu Constantin, Serviciile Secrete din România şi scandalurile de corupţie, 1989
– 2001, Editura ANTET XX PRESS, Bucureşti, 2002, p. 263.

77
 Divulgarea în orice mod a datelor sau a informaţiilor care fac obiectul activităţii SPP
este interzisă şi se pedepseşte conform legii. Personalul SPP îşi dovedeşte calitatea cu
legitimaţiile de serviciu, iar pe timpul îndeplinirii misiunilor operative, şi cu insigna de
serviciu.
Pentru executarea unor misiuni care nu suferă amânare şi care nu pot fi aduse la
îndeplinire altfel, personalul SPP are dreptul să folosească orice mijloace de transport şi
de telecomunicaţii, proprietate publică sau privată, cu excepţia celor aparţinând corpului
diplomatic.
Personalul SPP este autorizat, după caz, să poarte şi să folosească arme de foc, arme
albe şi alte mijloace de protecţie şi descurajare, pentru îndeplinirea misiunilor de serviciu,
precum şi în scop de autoapărare, în condiţiile prevăzute de lege.
În situaţiile în care obiectivele a căror pază este asigurată în mod permanent sau
temporar de către SPP sunt în pericol ori atunci când există informaţii că se intenţionează
organizarea unor acţiuni care le-ar pune în pericol, acesta, împreună cu autorităţile
publice şi cu alte organe de specialitate care au competenţe în domeniu, stabileşte zone de
protecţie a obiectivelor respective, în imediata apropiere a acestora, în care poate
interzice sau limita, după caz, accesul. Zonele de protecţie sunt delimitate, cu semne
vizibile, de către SPP, cu sprijinul de specialitate al autorităţilor publice şi al altor organe
abilitate. Aceste zone de protecţie au acelaşi regim ca şi obiectivele a căror pază este
asigurată de SPP.
Personalul SPP, aflat în misiune, este autorizat să legitimeze şi, după caz, să
imobilizeze persoanele care pătrund în mod ilegal în zonele cu acces interzis sau limitat,
predându-le de urgenţă organelor competente, împreună cu actul de constatare. În astfel
de situaţii, personalul SPP are obligaţia de a se legitima.
În cazul constatării unei infracţiuni flagrante ori a unor tentative sau acte preparatorii
pedepsite de lege, care pun în pericol viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor
cărora li se asigură protecţie, ori obiectivele aflate în pază, personalul SPP poate
imobiliza făptuitorul, predându-l de îndată organelor competente, împreună cu actul de
constatare şi cu mijloacele materiale de probă.
SPP nu poate efectua cercetare sau urmărire penală, nu poate lua măsura reţinerii sau
arestării preventive şi nu dispune de spaţii proprii de reţinere sau de arest.
Activitatea operativă a SPP constituie secret de stat. Documentele SPP se păstrează în
arhiva proprie şi pot fi consultate, în condiţiile legii, cu aprobarea directorului acestuia.
La o întâlnire cu presa, unul dintre directorii SPP a afirmat că, în cazul producerii unor
atentate teroriste, cei mai periculoşi sunt lunetiştii (care pot acţiona de la peste 1000 de
metri) şi maşinile capcană. Pentru a-şi realiza atribuţiile cu care este îndrituit de legile în
vigoare, SPP are nevoie de ajutorul mass-media83. Într-adevăr rolul SPP este deosebit de
important, întrucât constituie un sprijin în munca Preşedintelui, a Guvernului şi
Parlamentului, o instituţie de luptă pentru prevenirea scurgerii de informaţii nedestinate
publicităţii şi a atentatelor.
Consilierul juridic al SPP a declarat într-o conferinţă de presă că instituţia din care
face parte nu este un serviciu secret, dar a recunoscut că în structura SPP există ofiţeri
abilitaţi în culegerea de informaţii atât la nivel central, cât şi în teritoriu.
În ceea ce priveşte situaţia operativă, din declaraţiile făcute presei de factorii
responsabili ai SPP, rezultă că sistemul de pază la Palatul Cotroceni - unde se află
83
Ibidem.

78
reşedinţa Preşedintelui României - a fost penetrat de câteva ori, dar fără ca persoanele în
cauză să fi avut intenţii de atentat. Situaţii deosebite s-au înregistrat după formarea
guvernului condus de Victor Ciorbea (decembrie 1996), când la poarta Palatului
Cotroceni s-au prezentat diferite persoane care solicitau să intre la preşedinte, spunând că
sunt miniştri, dar nu aveau asupra lor nici măcar buletinul de identitate.
După alegerile din noiembrie 1996 au fost unele sesizări pe adresa SPP care se
refereau la posibile acţiuni teroriste îndreptate împotriva unor demnitari, dar care nu s-au
confirmat.
Imaginea creată în opinia publică faţă de activitatea SPP este preponderent pozitivă.
Într-un raport întocmit de un diplomat occidental acreditat la Bucureşti se apreciază că
SPP a avut o evoluţie firească şi sigură, fără tulburări interne sau pierderi de imagine în
mass-media84. De remarcat că la SPP, de la purtătorul de cuvânt şi până la personalul
tehnic şi administrativ, toată instituţia practică artele marţiale.

Structurile informative ale Ministerului Apărării Naţionale

Dacă e să privim din punct de vedere istoric, se poate spune că Direcţia de informaţii a
armatei este cea mai veche structură specializată din comunitatea informativă a
României. Prin Decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în 1859, a fost organizată
Secţia a II-a informaţii în cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi subordonată direct
Marelui Stat Major. Această structură informativă a funcţionat neîntrerupt sub diferite
denumiri şi structuri organizatorice: Biroul 5, Diviziunea a 10-a, Biroul 2, Direcţia de
Informaţii Militare sau Direcţia de Informaţii a Armatei85.
După proclamarea republicii în România (30 decembrie 1947), Direcţia Informaţii din
Marele Stat Major a fost supusă unor transformări organizatorice şi de atribuţii.
Activitatea de contraspionaj a fost transferată de atunci Securităţii şi nu a mai revenit în
atribuţiile Direcţiei.
După revoluţia din decembrie 1989, Ministerul Apărării Naţionale a avut trei structuri
departamentale de informaţii: Direcţia Informaţiilor Militare (DIM), Direcţia de
Protecţie şi Siguranţă Militară (DPSM) şi Secţia pentru Protecţia Informaţiilor (SPI).
Această din urmă structură a fost integrată ulterior în DPSM.
DIM a fost creată prin Legea 41/1990 şi menţionată ca structură în Legea 51/1991.
Până în 1993 a fost denumită Direcţia Cercetare a Armatei. Are ca principal obiectiv
descoperirea ameninţărilor la adresa României şi cunoaşterea potenţialului militar, în
special al vecinilor. A preluat atribuţiile şi personalul fostei Direcţii de Informaţii a
Armatei (DIA), existente înainte de 1989. Activitatea curentă a fost controlată şi
coordonată de şeful Statului Major General.
DPSM a fost înfiinţată în aprilie 1990 şi a avut aceeaşi bază legală cu DIM. Se ocupa
de contracararea activităţilor de racolare a cadrelor din MApN şi depistarea spionilor şi
agenţilor acestora care vizitau obiectivele militare de pe teritoriul României86. Avea
aproximativ 700 de cadre. Şeful DIM se subordona direct ministrului Apărării.
Fostul şef al SPI, colonelul Gheorghe Ilie, a declarat presei că structura informatică pe
care o conducea se confrunta cu probleme legate de păstrarea secretelor militare:

84
„National“, vineri, 25 iulie 1997, p. 9.
85
Directia de Informaţii Militare, Între ficţiune şi adevăr, Editura Militară, Bucureşti, 1993.
86
„Critica Securităţii Pure”, p. 8.

79
 Informaţia secretă este foarte greu de definit şi de stăpânit în acest timp al tranziţiei. Cu
toate acestea, toţi trebuie să înţelegem că informaţiile secrete sunt patrimoniu naţional,
care trebuie apărat şi protejat. Într-adevăr, în România nu exista la acea oră o cenzură în
privinţa informaţiilor militare transmise prin intermediul Direcţiei de Relaţii Publice a
Armatei. De aici a rezultat necesitatea unui act normativ care să reglementeze protecţia
informaţiilor. În acest sens, fostul şef al SPI a precizat: Într-o perioadă de tranziţie, ca
cea pe care o parcurgem acum, ritmul de modificare a informaţiei care determină şi
guvernează procesul social este de patru ori mai mare decât ritmul tranziţiei însăşi şi
trebuie definit ce trebuie protejat şi ce nu. Vehicularea informaţiilor este un joc care are
un risc şi un cost; protejarea informaţiei presupune anumite costuri, iar neprotejarea ei
are anumite riscuri87.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 14 din 26 ianuarie 2001 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Apărării Naţionale prevede la art. 9, al. G) că activitatea de informaţii,
protecţie şi siguranţă militară este condusă de Ministerul Apărării Naţionale.
Art. 17 al.(1)-(5), ale aceluiaşi act normativ, stabileşte denumirea actuală, funcţiile,
structura, organele de conducere, personalul şi baza materială a structurii departamentale
specializate a Ministerului Apărării Naţionale, astfel:
Direcţia Generală de Informaţii a Apărării (DGIA) este structura specializată a
Ministerului Apărării Naţionale care răspunde de obţinerea, prelucrarea, verificarea,
stocarea şi valorificarea informaţiilor şi datelor referitoare la factorii de risc şi ameninţare
externi şi interni, militari şi nonmilitari care pot afecta siguranţa naţională, de elaborarea
concepţiei privind realizarea securităţii informaţiilor şi activităţii criptografice şi de
asigurarea informaţiilor geografice necesare armatei.
DGIA este condusă de un director general, numit prin decizie a primului ministru, la
propunerea ministrului Apărării Naţionale, funcţia acestuia fiind asimilată cu cea de
subsecretar de stat.
Personalul DGIA îşi desfăşoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de
realizare a siguranţei naţionale în domeniul militar.
Unele categorii de tehnică şi bunuri specifice se achiziţionează prin structuri
specializate proprii, pe bază de contract cu parteneri interni sau externi.
La Capitolul V, privind personalul Ministerului Apărării Naţionale, Ordonanţa de
Urgenţă nr. 14/2001 prevede că efectivele DGIA şi ale unităţilor din subordine nu sunt
incluse personalului şi structurilor operative ale M.Ap.N..
Finanţarea lor se realizează din fonduri bugetare aprobate cu această destinaţie. Modul
de planificare, evidenţă şi utilizare a fondurilor necesare se stabileşte de ministrul
Apărării Naţionale, similar reglementărilor privind cheltuielile operative. Evidenţa
efectivelor DGIA se ţine separat, acesta fiind militar şi civil.
Atribuţiile DGIA se aprobă prin ordin al ministrului Apărării Naţionale. De asemenea,
ministrul Apărării Naţionale are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale, de la agenţii economici şi de la oricare alte
persoane juridice sau persoane fizice date, informaţii ori documente necesare pentru
îndeplinirea atribuţiilor sale.
Structurile informative ale M.Ap.N. au ca obiect de activitate ameninţările prevăzute
în art. 3, lit. „a” - „h” din Legea 51/1991.

87
„Evenimentul zilei“, 16 decembrie 1997, p. 8.

80
 Misiunile informative ale structurilor departamentale specializate din M.Ap.N. sunt
dirijate în obţinerea de informaţii despre sistemele militare străine, structurile de
comandament şi mijloacele de înarmare. Ele funcţionează pe principiul autoorganizării
informaţiilor militare în interiorul armatei.
Ca orice alte structuri similare din alte comunităţi informative, DGIA acoperă
domenii perfect circumscrise. Prima sa misiune permanentă constă în a furniza armatei
date precise în legătură cu forţele adversarului potenţial, ceea ce militarii numesc
„ordinea de bătaie”. Dincolo de forţa însăşi a maşinii de război a ţării vizate, de modelul
materialelor folosite, de inovaţiile tehnice introduse, de identitatea ofiţerilor din unităţi şi
amplasarea acestora din urmă, DGIA trebuie să-şi formeze o imagine cât mai precisă
privind strategiile concepute, tacticile folosite, moralul trupelor acestora.
În caz de război, informaţiile militare trebuie să urmărească în timp real, adică oră de
oră, desfăşurarea luptei: să evalueze numărul loviturilor care şi-au atins ţinta şi a celor
care s-au pierdut, să aprecieze efectul operaţiunilor în curs de desfăşurare împotriva
forţelor adverse, dar şi împotriva populaţiei, să prevadă iniţiativele adversarului, să-i
anticipeze mişcările. Un serviciu de informaţii militar trebuie să fie capabil în astfel de
situaţii să aprecieze forţa militară a unora sau a altora dintre beligeranţi, transformările
intervenite pe termen scurt, mediu sau lung şi deci să aprecieze raporturile de forţe
existente. Prin urmare, se poate spune că serviciul de informaţii militare, dacă este
performant - oferind în flux continuu informaţii veridice, oportune, echilibrate şi
echidistante politic - are posibilitatea să participe alături de celelalte servicii şi structuri
informative specializate, la elaborarea opţiunilor majore de politică externă.
Un serviciu de informaţii militare trebuie să fie interesat în acelaşi timp şi de un
domeniu cu mare miză, şi anume, comerţul cu arme. Informaţiile în legătură cu armatele
străine cu pieţele de desfacere a armamentului, cu concurenţii industriei naţionale sunt
desigur deosebit de utile. Îndeplinirea unor misiuni de acest fel presupune existenţa unui
aparat extrem de complex şi de performant.
Războiul din Golf, mai precis „Operaţiunea Furtuna Deşertului” a constituit un
exemplu cât se poate de elocvent, cu privire la rolul important al informaţiei despre
adversar în fixarea strategiei şi tacticii operaţiilor militare. Insuficienta cunoaştere a
forţelor irakiene, al căror dinamism a fost prea uşor supraevaluat, a condus la greşeli
considerabile de apreciere în desfăşurarea luptei de către forţele Naţiunilor Unite.
În ceea ce priveşte DGIA se poate spune că şi-a adus o contribuţie importantă la
reuşita misiunilor la care au luat parte contingentele armatei române în cadrul Forţelor
internaţionale de menţinere a păcii în Angola, Somalia şi Bosnia. La fel şi în cadrul
Operaţiunii „Alba”, întreprinsă de trupe militare multinaţionale în Albania pentru
restabilirea securităţii. Această operaţiune a funcţionat în Albania pe timp de trei luni,
începând cu 14 aprilie 1997 potrivit deciziei adoptate, pe 28 martie 1997, de Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).
Obiectivul principal al Forţei multinaţionale de asigurare a securităţii nu a fost să
percheziţioneze şi să dezarmeze populaţia, ci să menţină sub control trei puncte
strategice: aeroportul internaţional din Tirana şi cele două posturi importante, Vlora şi
Durres, adică locurile unde au izbucnit, la începutul anului 1997, manifestaţiile
participanţilor la fondurile de tip CARITAS, care au bântuit prin mai toate ţările ex-
comuniste. Haosul şi teroarea instaurate în Albania de bande care s-au dotat cu armament
furat din depozitele militare şi din sediile poliţiei, tancurile şi armele scăpate de sub

81
control care au pus în pericol viaţa populaţiei civile au obligat autorităţile de la Tirana să
ceară de mai multe ori sprijin internaţional. Şase mii de persoane (militari şi civili) sub
comanda amiralului italian Luciano Forlani au avut misiunea de a asigura distribuirea
ajutoarelor umanitare şi caracterul democratic al alegerilor, desfăşurate în Albania în luna
iunie 1997 sub supravegherea OSCE şi a Consiliului Europei. Detaliile Operaţiunii
„Alba” au fost stabilite în ziua de 10 aprilie 1997 la Roma, în cadrul Conferinţei finale de
planificare internaţională, la care a fost prezentă şi o delegaţie albaneză, de reprezentanţii
statelor majore participante. Cel mai mare efectiv a fost asigurat de Italia, cu 2.500 de
persoane, urmate de Franţa cu 1.000 de persoane, Grecia, Turcia, Spania, România (cu
400 de militari), Austria şi Danemarca.
Misiunea a fost deosebit de dificilă întrucât inamicul se afla în rândul populaţiei. Aşa
cum a declarat, în Parlamentul albanez, şeful Serviciului Naţional de Securitate al
Albaniei, există factori de natură internă dar şi externă care intenţionat au destabilizat
situaţia din Albania. Militarii români au fost desfăşuraţi în cele mai periculoase zone ale
Albaniei (Vlora, Girokaster, Sarande) din sudul ţării, acolo unde conform declaraţiei
ministrului grec al apărării, nici una dintre ţările care au participat la Forţa Multinaţională
nu a dorit să-şi trimită trupele.
Conform declaraţiei de presă făcută de colonelul Sorin Ioan - comandantul
contingentului de militari români participant la Operaţiunea „Alba”, „noi am trimis trei
grupe în recunoaştere la Roma şi Tirana”88, de unde rezultă că rolul informaţiilor a fost
deosebit de important pentru pregătirea şi reuşita misiunii. S-au avut în vedere,
eventualele reacţii faţă de contingentul românesc, condiţiile de teren, de amplasare în
clădiri sau în corturi, de legături cu structurile civile de aprovizionare, transport,
telecomunicaţii şi multe altele care au stat la baza pregătirilor făcute în ţară, dar şi a
pregătirii psihologice a militarilor români.
Concluzionând, informaţiile pentru apărare de care se ocupă DGIA se referă la
următoarele obiective: militare (despre forţele armate ale altor state); politico-militare;
economico-militare; geografico-militare; biografice despre liderii militari şi politici;
sociologico-militare; tehnico-ştiinţifice militare; despre sistemele C4I (comandă, control,
comunicaţii, computere şi informaţii); de/despre contrainformaţii; despre serviciile de
informaţii străine; medico-militare; referitoare la proliferare; referitoare la crima
organizată (în măsura în care aceasta are conexiuni cu domeniul militar); privind
organizaţiile (grupările) şi activităţile teroriste (au căpătat o pondere majoră).
Misiunile Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei sunt:
(1) culege, procesează, analizează şi difuzează informaţii militare şi politico-militare care
constituie suport al deciziei politico-militare;
(2) proiectează în străinătate opţiunile, principiile şi relaţiile necesare susţinerii politico-
militare a României;
(3) conduce, coordonează şi controlează structurile de siguranţă militară ale categoriilor
de forţe ale armatei;
(4) descoperă, documentează şi neutralizează acţiunile de spionaj în scopul prevenirii
cazurilor de trădare, precum şi pentru identificarea şi blocarea posibilităţilor
divulgării de către persoane sau instituţii neautorizate;

88
„Curierul National”, sâmbata 12 aprilie 1997, p. 5.

82
(5) protejează interesele petrimoniale ale armatei române prin prevenirea şi contracararea
acţiunilor sau faptelor prin care s-ar putea prejudicia domeniul producţiei de apărare
şi relaţiile comerciale cu partenerii interni şi externi ai armatei române;
(6) acţionează pentru cunoaşterea şi stăpânirea situaţiei operative în domeniul crimei
organizate şi terorismului, a ameninţărilor transfrontaliere nonmilitare şi a celor care
ar putea atinge organismul militar.
Misiunile Direcţiei Informaţii şi Reprezentare Militară sunt:
(a) culege informaţii în scopul cunoaşterii fenomenului militar şi politico-militar
internaţional şi prognozează evoluţia acestuia;
(b) identifică factorii de risc şi ameninţare externi, militari şi non-militari care ar
putea afecta interesele fundamentale ale României şi siguranţa militară;
(c) gestionează informativ zonele de criză sau de conflict şi prognozează evoluţia
situaţiei;
(d) culege informaţii care să permită forţelor armate ale României să desfăşoare
acţiuni pe teritorii străine în cadrul unor operaţiuni multinaţionale;
(e) obţine şi pune la dispoziţia factorilor de decizie şi structurilor cu atribuţii specifice
informaţiile pe care le deţine cu privire la activitatea grupurilor teroriste, a celor
din domeniul crimei organizate, proliferarea armelor convenţionale şi a ANM;
(f) acţionează pe plan internaţional prin acţiuni de informare dezinformare pentru
atingerea obiectivelor de securitate naţională;
(g) elaborează concepţia folosirii forţelor şi a mijloacelor aflate la dispoziţia sa pentru
îndeplinirea obiectivelor de securitate naţională;
(h) culege informaţii care să faciliteze realizarea unor obiective naţionale de
modernizare tactică şi tehnică a Forţelor Armate ale României.
Misiunile Direcţiei de Siguranţă Militară sunt:
(1) culege informaţii în scopul cunoaşterii fenomenului militar şi politico-militar
internaţional şi prognozării evoluţiei acestuia;
(2) identifică factorii de risc şi ameninţare externă, militari şi non-militari care ar putea
afecta interesele fundamentale ale României şi siguranţa militară;
(3) gestionează informativ zonele de criză sau de conflict şi prognozează evoluţia
situaţiei;
(4) culege informaţii care să permită forţelor militare ale României să desfăşoare acţiuni
pe teritorii străine în cadrul unor operaţii multinaţionale;
(5) informează operativ factorii de decizie politico-militară despre principalele
evenimente care au loc în plan internaţional şi în special cele care interesează
România;
(6) informează operativ factorii de decizie politico-militară şi militară despre organizarea,
înzestrarea şi starea de pregătire a forţelor armate care ar putea fi folosite împotriva
României.
Misiunile Serviciului de Securitate a Informaţiilor sunt:
(a) coordonează şi controlează activitatea de asigurare a securităţii informaţiilor în
M.Ap.N.;
(b) securitatea informaţiilor în reţele de calculatoare, de comunicaţii şi în sistemul de
armament;
(c) cercetarea criptografică în armata României;
(d) proiectarea şi realizarea materialului de cifru pentru operaţiuni specifice;

83
 (e)
asigurarea tehnică şi de service la sistemele şi aparatura criptografică;
(f)
criptanaliza şi evaluarea sistemelor criptografice;
(g)
protecţia difuzării informaţiilor militare în activitatea de informare publică;
(h)
selecţionarea, avizarea şi instruirea personalului cifrator de la toate eşaloanele
militare;
(i) asistenţa juridică privind securitatea informaţiilor şi standardizarea în domeniul
criptografiei;
(j) este autoritatea responsabilă din M.Ap.N. pentru domeniul activităţilor pe linie de
securitatea informaţiilor şi criptografie, în cadrul cooperării cu elementele
Sistemului Naţional de Apărare.
În vederea aderării la structurile militare ale Alianţei Atlanticului de Nord, DGIA s-a
transformat substanţial. S-a urmărit realizarea unei compatibilităţi organizatorice şi
conceptuale cu cele ale ţărilor membre NATO. Direcţia de Informaţii Militare a devenit
Direcţia „J 2“ din Statul Major General, subordonându-se nemijlocit unui locţiitor al
şefului Statului Major General. Modificarea nu a afectat numai denumirea sau modul de
subordonare: s-a urmărit şi modificarea structurilor de culegere şi valorificare a
informaţiilor. Actualul compartiment „J 2“ din SMG a încheiat mai multe acorduri,
protocoale şi înţelegeri cu servicii de informaţii similare din alte armate străine. S-au
realizat raporturi de cooperare şi colaborare cu peste 30 de servicii de informaţii similare
din toată lumea. În perspectivă se are în vedere accelerarea contactelor bilaterale şi
diversificarea domeniilor de lucru, mai ales cu ţările NATO, pe următoarele coordonate:
schimbul de delegaţii pe probleme concrete ale activităţii de informaţii, pregătirea de
specialişti, participarea la exerciţii comune.
Un alt domeniu important pentru activitatea de informaţii militare îl constituie
ataşaturile militare. Practica serviciilor secrete de informaţii arată că ataşaţii militari sunt
principalii rezidenţi acreditaţi în capitalele statelor cu care se întreţin relaţii politico-
diplomatice şi militare. Principalele misiuni informative ale ataşaţilor militari sunt:
cunoaşterea armatelor ţărilor pe lângă care sunt acreditaţi cu scopul de a identifica
domeniile şi sectoarele unde există posibilităţi şi interes reciproc de a colabora cu armata
română; preluarea elementelor de interes pentru procesul de restructurare al armatei
române din experienţa armatelor străine moderne; cunoaşterea factorilor de risc şi
ameninţare ce ar putea afecta, direct sau indirect, interesele de securitate ale României şi
formularea propunerilor de contracarare ce se impun.
În legătură cu ameninţările de ordin militar, se cuvin făcute câteva precizări. Toţi
analiştii politici consideră că nu există nici un risc, nici o ameninţare şi nici o posibilă
agresiune militară la adresa României. În schimb, analiştii militari, apreciază că în
prezent şi în perspectivă se pot confrunta cu agresiuni atipice care presupun angajări
militare tot atipice. Deci procedeele şi metodele pe care le folosesc agresorii sunt foarte
subtile şi perverse. Dacă nu există agresiuni militare clasice, există alt gen de agresiuni:
informaţionale, economice, financiare, culturale, psihologice. Agresiunile militare
clasice au devenit foarte costisitoare şi total contraproductive din punct de vedere social,
material, politic. De asemenea, ele pot duce la distrugerea mediului ambiant. Prin
urmare, agresiunile disimulate rămân de cele mai multe ori necunoscute, dar conduc în
final la acelaşi scop: accesul la resursele materiale şi umane. Cu mijloace foarte rafinate
se ajunge la acelaşi scop89.
89
„Cronica Româna“, miercuri, 23 iulie 1997, p. 4.

84
 DGIA a abandonat încă din 1990 clişeele vechi, de inspiraţie comunistă, care mai
existau în activitatea acesteia, în paralel cu stabilirea de repere clare, care să-i permită să
se bucure de respectul şi încrederea serviciilor de informaţii similare din armatele
moderne ale lumii.

Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă

din Ministerul Administraţiei şi Internelor

În cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor funcţionează trei structuri

departamentale specializate: Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie, Direcţia de
Supraveghere Operativă şi Investigaţii (DSOI) şi o structură specializată în intervenţii
operative - Serviciul de Intervenţii şi Acţiuni Speciale din cadrul Inspectoratului General
al Poliţiei (SIAS). Astfel de structuri nu-şi găsesc similitudini în comunitatea informativă
a României în perioada interbelică. Înainte de 1989, în cadrul Departamentului Securităţii
Statului, mai precis în structura Direcţiei a IV-a de contrainformaţii militare, a funcţionat
o subunitate specială pentru cadrele şi ofiţerii Ministerului de Interne.
Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie a Ministerului Administraţiei şi
Internelor (fostă UM 0962, fostă UM 0215) a luat fiinţă la 1 februarie 1990, fiind
organizată de vice-prim ministrul de atunci, Gelu Voican Voiculescu, responsabil cu
problemele de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Potrivit legii de organizare şi
funcţionare, care are caracter secret, unitatea are ca atribuţii principale protecţia
contrainformativă a cadrelor MI, infiltrarea în mediile crimei organizate, a filierelor
mafiote şi culegerea de informaţii privind manifestările violente de stradă şi mişcările
sociale de proporţii. Activitatea este controlată de ministrul de Interne. Unitatea are un
comandant, un şef de stat major şi doi locţiitori ai comandantului. Primul comandant a
fost colonelul Florin Calapod, iar efectivele unităţii s-au constituit dintr-un corp de
aproximativ 400 de ofiţeri de securitate, majoritatea provenind din Direcţia a VI-a a
Securităţii (contrainformaţii militare) şi din Securitatea Municipiului Bucureşti. Unitatea
a cunoscut o intensificare a activităţii şi o evoluţie structurată odată cu numirea în calitate
de comandant, a generalului Dan Gheorghe, în septembrie 199290.
Structurile informative specializate din Ministerul de Interne, vizează în activitatea lor
prevenirea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3, literele „d”,
„f”, „h” şi „k” acţiunile violente ce urmăresc ştirbirea puterii de stat; actele de distrugere,
degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a obiectivelor aflate în responsabilitatea
Ministerului de Interne; incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;
sustragerea, producerea, deţinerea de armament, muniţie, materii explozive sau
radioactive, toxice ori biologice din arsenalul Ministerului de Interne.
Direcţia de Supraveghere Operativă şi Investigaţii (DSOI) a fost creată în baza
Legii nr. 26/1994, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române91.
Serviciul de Intervenţii şi Acţiuni Speciale (SIAS) din cadrul Inspectoratului
General al Poliţiei a fost creat în anul 1995, la iniţiativa şi sub directa coordonare a
generalului Ion Pitulescu (şeful de atunci al IGP). Structurat în două detaşamente,
90
Apud Radu Tudor, Serviciile secrete din România postcomunistă, în „Dosarele istoriei“, an III, nr.
1(17) 1998, p. 43.
91
Ibidem.

85
alcătuite, la rândul lor, din câte trei grupe, SIAS s-a format, practic, în jurul nucleului
existent deja anterior, încă din 1993, în Brigada de Combatere a Crimei Organizate. Una
din atribuţiile foarte importante ale acestui serviciu este aceea de a executa operaţiuni de
salvare a victimelor în cazul producerii unor catastrofe, calamităţi sau evenimente
deosebite, în orice zonă a ţării, pe timp de zi şi noapte, cooperând, în funcţie de situaţie,
cu unitatea de aviaţie a Ministerului de Interne. Existenţa SIAS creează posibilitatea unor
demonstraţii de forţă în scop preventiv ori a intervenţiei pentru amplasarea sau rezolvarea
unor stări conflictuale deosebite.
În 1997, comandantul SIAS a oferit mass-media câteva explicaţii privind unitatea
pe care o conducea: Utilitatea acestei structuri a fost relevată prin soluţionarea pozitivă
a unor cazuri mai deosebite, în cooperare cu alte unităţi din aparatul central, unele
dintre acestea, larg mediatizate la vremea respectivă. În multe cazuri cetăţenii s-au
întrebat cine sunt de fapt poliţiştii cu cagule? Pot să vă spun că şi ei sunt oameni
obişnuiţi, care sunt selecţionaţi după criterii profesionale, foarte riguroase, cu o condiţie
fizică foarte bună, bine antrenaţi, inclusiv în domeniul luptei corp la corp, incoruptibili
şi gata să-şi rişte viaţa atunci când misiunea încredinţată le-o cere. De altfel, portul
cagulei a intrat de mult timp în normalitate, el fiind de natură a conferi un minim de
protecţie pentru poliţistul care acţionează în litera şi spiritul legii, dar şi pentru familia
acestuia92.
Pregătirea luptătorilor SIAS se face pe mai multe planuri: militar, juridic,
psihologic, fizic şi specific poliţist. Luptătorii SIAS nu acţionează doar în echipamentul
negru de luptă. Angajaţi în acţiuni operative, de depistare, observare şi neutralizare a
diferite categorii de infractori (ucigaşi plătiţi, traficanţi de droguri, mari proxeneţi,
membri ai mafiei ţigăneşti), poliţiştii abandonează combinezoanele şi cagulele, acţionând
în ţinută civilă. Un luptător SIAS are un salariu echivalent cu 100 de dolari, faţă de
salariile lunare ale poliţiştilor din servicii omologe sau asemănătoare din alte ţări: 7.000
dolari în Columbia, 4.500 dolari în Spania, 3.000 dolari în Cehia.

Direcţia Generală de Informaţii, Protecţie şi Anticorupţie

din Ministerul Justiţiei

Cunoscut iniţial sub numele de Serviciul Independent Operativ (U.M. 0400) şi

rebotezat, în primăvara anului 1997 în Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie
(SIPA), iar din 29 aprilie 2004 (în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 637)
Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie, este menţionat în art. 9, al. 1 din Legea
51/1991 ca structură specializată în culegerea de informaţii din sistemul penitenciar. Are
ca obiect de activitate cunoaşterea, prevenirea şi contracararea ameninţărilor la adresa
siguranţei naţionale provenind din sistemul penitenciar.
Nu există similitudini în comunitatea informativă românească din perioada interbelică.
În cadrul Departamentului Securităţii Statului a funcţionat, înainte de 1989, ca structură
specializată, o unitate în cadrul Direcţiei a IV-a de contrainformaţii militare.
Fostul ministru al Justiţiei, Valeriu Stoica, a infirmat - într-o conferinţă de presă
susţinută în 19 aprilie 1997, la Alba Iulia - existenţa unui serviciu secret aflat în
subordinea ministerului pe care-l conducea. Totodată, a mai declarat că penitenciarele au
un serviciu independent de protecţie şi anticorupţie. Acesta are două obiective principale:
92
„Evenimentul zilei“, marti 16 decembrie 1997, p. 3.

86
pe de o parte să verifice care este starea de spirit a deţinuţilor şi să prevină evadările,
revoltele din penitenciar, să preîntâmpine eventualele atacuri ale deţinuţilor împotriva
cadrelor şi, pe de altă parte, să vadă dacă nu cumva ofiţerii şi subofiţerii din penitenciare
uneori se lasă tentaţi de unii deţinuţi. Afirmând că „acest serviciu are ca obiect de
activitate numai penitenciarele”, Valeriu Stoica nu a exclus faptul că se pot obţine unele
date informative importante care ies din sfera de activitate a acestui serviciu. De
exemplu, se pot obţine date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de către alte
persoane, iar aceste date sunt comunicate de către Serviciul Independent de Protecţie şi
Anticorupţie celorlalte instituţii ale statului, care ar putea să analizeze asemenea situaţii.
Acestea au fost primele declaraţii publice, mai consistente despre funcţionarea SIPA.
În urma scandalurilor din presa centrală şi a demiterii şefului SIPA, generalul Marian
Ureche, instituţia a fost supusă, în noiembrie 2003, unui control parlamentar de către o
subcomisie a Comisiei de Apărare din Camera Deputaţilor. În urma controlului,
preşedintele Comisiei, deputatul Răzvan Ionescu a formulat câteva concluzii:
“secretizarea şi compartimentarea muncii, mai ales în cadrul aparatului central, nu se
realizează în cele mai bune condiţii, neexistând spaţiu de lucru corespunzător; normele
legale în baza cărora funcţionează acest serviciu trebuie actualizate, pentru a permite o
mai mare transparenţă a activităţilor aflate în competenţa SIPA, în măsura în care acestea
pot fi divulgate, înlăturându-se astfel unele suspiciuni determinate de insuficienta
cunoaştere a specificului serviciului, a scopurilor şi responsabilităţilor acestuia”93.
În baza art. 2 din HG 637 din 2004, “activitatea Direcţiei Generale de Protecţie şi
Anticorupţie se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României,
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Ansamblului de reguli minime pentru
tratamentul deţinuţilor, Convenţiei împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante, altor obligaţii asumate de România în tratate sau
convenţii internaţionale referitoare la acest domeniu, ale Legii nr. 51/1991 privind
siguranţa naţionalî a României, Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate şi ale Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, precum şi ale hotărârilor
Guvernului date în aplicarea acestei legislaţii”. Structura organizatorică a instituţiei se
stabileşte prin propriul regulament de organizare şi funcţionare, care este aprobat prin
ordin al ministrului justiţiei, fiind avizat prealabil de către Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării.
Conform art. 4 din hotărâre, DGPA desfăşoară activităţi de obţinere, verificare,
prelucrare, stocare şi valorificare a informaţiilor în domeniul siguranţei naţionale,
corespunzătoare Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Regiei Autonome "Multiproduct",
unităţilor şi întreprinderilor subordonate acestora, îndeplinind următoarele atribuţii
principale:
(a) cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, a
faptelor sau evenimentelor cu consecinţe periculoase în rândul efectivelor de deţinuţi,
precum şi a oricăror situaţii sau împrejurări din care pot rezulta asemenea pericole;
(b) indentificarea persoanelor aflate în detenţie care au avut legături cu organizaţii sau
grupări teroriste, preluarea sub control a canalelor de legătură pe care acestea şi le
creează cu exteriorul, în situaţiile în care există indicii că întreţin în continuare contacte
cu structuri extremist-teroriste ori cu persoane implicate în trafic cu arme, droguri şi fiinţe
umane;
93
“Ziua”, 20 noiembrie 2003, p.3.

87
 (c) identificarea persoanelor aflate în detenţie care intenţionează organizarea unor
acţiuni violente în penitenciare sau îndreptate împotriva personalului administraţiei
penitenciare, precum şi a magistraţilor, cadrelor de poliţie ori a altor persoane aflate în
diverse împrejurări în mediul penitenciar;
(d) prevenirea oricăror acţiuni de destabilizare a mediului penitenciar;
(e) conlucrarea cu instituţiile abilitate în realizarea acţiunilor de protejare a persoanelor
incluse în Programul de protecţie a martorilor, care se află în stare de arest preventiv sau
execută o pedeapsă privativă de libertate;
(f) protecţia contrainformativă a personalului din Direcţia Generală a Penitenciarelor şi
unităţile subordonate faţă de orice acţiuni care urmăresc angrenarea acestuia în fapte ce
constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale ori în savârşirea de infracţiuni sau
fapte antisociale;
(g) prevenirea şi contracararea, împreună cu factorii abilitaţi, a faptelor, situaţiilor şi
împrejurărilor de nerespectare de către personalul Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi
al unităţilor subordonate a actelor normative care reglementează activitatea profesională
şi conduita acestora, a fenomenelor ce pot favoriza ori genera evenimente grave, a actelor
de corupţie sau a altor fapte şi manifestări ce constituie încălcări ale legii.
DGPA, potrivit Legii 182 / 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi a
celorlalte reglementări în domeniu, asigură controlul respectării şi aplicării normelor în
Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, structurile ierarhic inferioare, instanţele
judecătoreşti. În acest sens, desfăşoară şi operaţiuni de verificări de securitate.
De asemenea, DGPA cooperează şi conlucrează cu celelalte structuri de apărare,
ordine publică şi siguranţă naţională, conform competenţelor, pe bază de protocoale.

Fluxul informaţional şi serviciile de informaţii

În abordarea acestei secţiuni trebuie să definim, mai întâi, informaţia pentru

securitatea naţională. Literatura română de specialitate, prin Doctrina naţională a
informaţiilor pentru securitate, susţine următoarea construcţie: “produs analitic, rezultat
al activităţii specializate de căutare, identificare, obţinere, prelucrare/procesare a datelor
referitoare la disfuncţii, vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol la
adresa principiilor şi normelor politico-sociale statornicite prin Constituţie”.94 În acest
context, informaţia de acest tip trebuie să asigure îndeplinirea celor trei funcţii ale
securităţii, respectiv cunoaşterea, prevenirea şi contracararea oricărei ameninţări. Drept
urmare, informaţia, aflată într-un flux informativ continuu, volumic, calitativ şi oportun,
constituie95:
(1) factor de avertizare oportună, exactă, corectă şi echidistantă politic asupra
posibilelor situaţii critice şi suport al deciziilor necesare prevenirii,
contracarării sau înlăturării pericolelor la adresa securităţii naţionale;
(2) resursă de putere naţională în evoluţia mediului internaţional de securitate,
pe care se fundamentează toate acţiunile privind apărarea şi promovarea
intereselor de securitate ale statului român şi ale aliaţilor săi;

94
Op. cit., p. 9.
95
Ibidem.

88
 (3) suportul viabil al cunoaşterii nevoilor de siguranţă ale cetăţeanului,
societăţii, naţiunii şi statului, precum şi al fundamentării politicilor şi
strategiilor naţionale de securitate.
Prin beneficiar înţelegem factorii de decizie din stat, adică organele instituţiilor
statale, cărora le sunt difuzate informaţii ale serviciilor şi structurilor specializate din
comunitatea informativă şi care pot lua decizii în materie de prevenire şi contracarare a
ameninţărilor la adresa securităţii şi siguranţei naţionale.
Aprilie 2004 a reprezentat nu numai aderarea cu drepturi depline a României la
NATO, dar şi obligativitatea respectării, în totalitate, a normelor privind securitatea
informaţiilor specifice. Legea nr. 42396 privind aderarea României la Acordul dintre
părţile la Tratatul Atlanticului de Nord pentru securitatea informaţiilor, adoptat la
Bruxelles la 6 martie 1997, a fost elaborată la 25 octombrie 2004, în anexa nr. 1
prevăzându-se că informaţiile NATO clasificate se definesc în următorul mod:
(1) informaţie înseamnă cunoştinţe care pot fi transmise în orice formă ;
(2) informaţiile clasificate reprezintă informaţii sau materiale care necesită protecţie
împotriva dezvăluirii neautorizate şi care au fost astfel stabilite prin clasificările de
securitate ;
(3) termenul material include documente, precum şi orice aparate sau echipamente ori
arme, fie deja fabricate, fie în curs de fabricare ;
(4) termenul document se referă la orice tip de informaţii înregistrate, indiferent de
forma sau caracteristicile fizice, incluzând, dar fără a se limita la materiale scrise sau
tipărite, cartele şi benzi de procesare a datelor, hărţi, grafice, fotografii, picturi,
desene, gravuri, schiţe, note şi documente de lucru, copii la indigo şi riboane de
tipărit sau multiplicări efectuate prin orice mijloace sau metode şi înregistrări audio,
vocale, magnetice ori electronice sau optice ori video sub orice formă, precum şi
echipamente portabile de procesare automată a datelor cu medii fixe de stocare şi
detaşabile.
Este de remarcat faptul că fluxul informativ reprezintă un ciclu97 care începe cu
nevoia de o anumită informaţie, continuă cu obţinerea informaţiei primare, prelucrarea
acesteia pentru a deveni intelligence şi se finalizează cu valorificarea ei la beneficiar
(decident, utilizator). Desigur procesul este iterativ, informarea cu o anumită problemă a
unui decident, putând conduce la o nouă comandă de informaţii98.
Art. 11 din Legea 51/1991 prevede că informaţiile din domeniul siguranţei naţionale
pot fi comunicate:
- Preşedintelui Senatului, preşedintelui Adunării Deputaţilor, precum şi comisiilor
permanente pentru apărare şi asigurarea ordinii publice ale celor două camere
parlamentare;
- Miniştrilor şi şefilor departamentelor din ministere, când informaţiile privesc probleme
ce au legătură cu domeniile de activitate pe care le coordonează sau de care răspund;

96
M.O. nr. 993 din 28 octombrie 2004
97
O schemă a fluxului informativ se regăseşte în lucrarea lui Mireille RĂDOI, Serviciile de Informaţii şi
Decizia Politică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 36.
98
Noţiunea de “cerere sau comandă de informaţii” este definită în Doctrina naţională a informaţiilor
pentru securitate, p. 24.

89
- Prefecţilor, primarului general al Capitalei, precum şi conducătorilor consiliilor
judeţene, respectiv, al municipiului Bucureşti, pentru problemele ce vizează competenţele
organelor respective;
- Organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea de infracţiuni.
După cum stipulează Legea 51/1991, comunicarea acestor informaţii se face numai cu
aprobarea conducătorilor organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale. De
reţinut că legea prevede exhaustiv organele cărora li se pot comunica informaţii despre
ameninţări, factori de risc interni şi externi, astfel încât acestea nu pot fi transmise altor
organisme (primarilor municipali, şefilor de direcţii din departamente etc.).
Fără îndoială, însă, informaţii din domeniul siguranţei naţionale se pot comunica, în
primul rând, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, preşedintelui acestuia, aşa cum
rezultă din atribuţiile acestui organism prevăzute în art. 7: analizează datele şi
informaţiile privind siguranţa naţională, stabileşte modalităţile de valorificare a
acestora etc.

90