Claude Lévi-Strauss

(28 noi. 1908 – 30 oct. 2009)

Claude Lévi-Strauss este considerat fondatorul antropologiei moderne şi un model

pentru generaţiile de savanţi care i-au urmat. Studiile realizate de el au influenţat decisiv
ştiinţele umaniste din secolul XX. El a făcut din etnologie o ştiinţă nobilă şi stimulativă
pe plan intelectual.
Jurnalist, filosof şi om de litere, Lévi-Strauss a avut la bază, în crearea operei sale,
înţelegerea modului în care spiritul uman funcţionează.
Lucrările sale sunt marcate de o dublă reflexie, elaborarea teoretică a obiectului de studiu
al antropologiei şi, pe de altă parte, aplicarea principiilor antropologice în mitologie.
Unul dintre marile sale merite a fost, fără îndoială, acela că ne-a adus aminte că etnologia
vorbeşte despre noi, oamenii, sau că problemele pe care le pune ea „sălbaticului” ne
readuc invariabil la noi înşine, mai mult chiar, la Om ca specie.
Am putea spune că operele sale apar mai degrabă ca o filosofie sau ca o metafizică decât
ca o teorie sociologică. Ne apare atât ca artist, cât şi ca savant. Gustul pentru ordine,
pentru rigoare şi pentru analiză nu se desparte, la el, niciodată de un anumit sens al
creativităţii şi al invenţiei. Ne aduce aminte că etnologia poate fi şi altceva decât o simplă
culegere de fapte.
A murit pe data de 30 octombrie 2009, la puţin timp înainte de împlinirea
frumoasei vârste de 101 de ani
Într-unul dintre puţinele interviuri acordate în ultimii ani de viaţă, maestrul
antropologiei spunea: "Ne îndreptăm către o civilizaţie la scară mondială.(...) Trăim într-o
lume căreia nu îi mai aparţin. Cea pe care am cunoscut-o, cea pe care am iubit-o, avea 1,5
miliarde de locuitori. Lumea de acum are 6 miliarde de fiinţe. Nu mai este a mea".

Originile sale

Familia în care s-a născut Lévi-Strauss cuprindeanumeroşi artişti, atât muzicieni,

cât şi pictori. Tatăl său însuşi era portretist. S-a născut la Bruxelles, la 28 noiembrie 1908,
iar după puţin timp după naşterea lui, familia se întoarce la fostul domiciliu din Paris. Îşi
petrece copilăria şi adolescenţa, într-un mediu intelectual şi cultural foarte bogat, chiar
dacă în plan material viaţa nu a fost mereu uşoară. Regăsim urme ale educaţiei sale în
toată opera, o educaţie care manifestă un gust rafinat pentru muzică şi pictură.
Uneori îşi concepe propriile lucrări ca pe nişte construcţii artistice, până şi „sălbaticul”
nefiind, pentru el, niciodată foarte departe de estet. Avem totuşi uneori impresia că artele
frumoase ţin la el, mai degrabă de inteligenţă decât de emoţie.
În timpul studiilor sale la Liceul Janson-de-Sailly începe să-l citească pe
Proudhon şi pe Marx, lecturi care îl fascinează peste măsură. Pentru o vreme, devine

1
chiar „activ în interiorul partidului socialist francez”, însă în opera sa interesul pentru
marxism şi socialism a fost, înainte de toate, pur intelectual, el nu le consideră decât ca
nişte sisteme de gândire şi niciodate ca pe nişte ideologii revoluţionare.1
La Sorbona, urmează în paralel, studii de drept şi de filosofie urmând să devină profesor
la Mont-de-Marsan. În 1935 obţine un post la Universitatea din Sao Paulo.
Din pasiune pentru exotism şi pentru exotism şi pentru aventură, simte trezindu-se în el
interesul pentru etnologie. La sfârşitul primului său an în Brazilia, întreprinde o
„expediţie” în Mato Grosso, unde îi va întâlni pe indienii Caduveo şi Bororo.
De la bun început îşi va manifesta gustul mai degrabă pentru cultura materială şi
artistică, în special după ce acumulează o colecţie de obiecte care aparţinuseră indienilor
şi care vor fi mai târziu expuse la Paris.
„Sălbaticul” pentru el transpare mai degrabă printr-o mască, printr-un mit, decât prin
activităţile sale zilnice. Din acestă cauză dă întrucâtva impresia că activitatea principală a
indigenilor ar fi de ordin intelectual.
În 1936 organizează o a doua „expediţie”, de această dată şa indienii Nambikwara.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care izbucneşte după întoarcerea sa
în Franţa, Lévi-Strauss este mobilizat, însă fundaţia Rockefeller îi dă şansa de a pleca la
New York. Obţine un post de consilier cultural la New York, unde va rămâne până la
sfârşitul anului 1947, an care îl va întoarce definitiv în Franţa.
De îndată ce se întoarce în Franţa, el predă la Institutul de Etnologie, după care este ales
la Şcoala Practică de Înalte Studii. Lucrează şi la UNESCO, strădunidu-se să „dea
impresia că un organism fără scop şi fără funcţie poate avea totuşi şi o raţiune de a fi.
În 1973 accedă la Academia Franceză. Lévi-Strauss este atunci în culmea gloriei. Operele
sale ajung să fie traduse în nenumărate limbi, iar ideile sale să fie discutate în lumea
întreagă.
Împreună cu Fernand Braudel, contribuie la a pune bazele Secţiei a VI-a a Şcolii
Practice de Înalte Studii în Domeniul Ştiinţelor Sociale. Medaliat cu aur la CNRS, el este
numit doctor honoris causa a numeroase universităţi străine şi va continua să se bucure
de un mare prestigiu, chiar şi atunci când structuralismul, ca un curent important de idei,
îşi va pierde, puţin câte puţin, din audienţă.2

Orientare
Într-un articol Lévi-Strauss face din Jean-Jacques Rousseau „inventatorul
ştiinţelor omului”, altfel spus, primul antropolog în sensul alrg al termenului.
Lévi-Strauss vede în „sălbatic” un om pur, necorupt de legi şi care are să ne înveţe multe
despre noi înşine.
Rousseau îl consideră pe sălbatic ca pe un om primordial şi afirmă cât de important este
să studiezi oamenii pentru a-l cunoaşte mai bine pe Om.
La el nu experienţa pune bazele cunoaşterii. Va arăta cum filosofi precum Rousseau şi
Bergson au reuşit mai bine să pătrundă înţelegerea clasificărilor totemice nu căutând să le
înţeleagă prin simpla observaşie a manifestărilor concrete, ci intrând cu-adevărat în
consonanţă cu gândirea totemică.

1
Robert Deliége, Introducere în antropologia structurală, Lévi-Strauss astăzi, Editura Cartier, Chişinău,
2008, p.20
2
Ibidem, p.24

2
În Tropice Triste în sfârşit vede în etnologie confirmarea tezelor lui Rousseau. El pleacă
deci la capătul lumii în căutarea filosofului.

Tropice Triste

„Aş vrea să fi trăit pe vremea adevăratelor călătorii, atunci când ni se oferea privirii, în
toată splendoarea sa, un spectacol neîntinat, necontaminat şi neatins de blestemaţiile
progresului.”3

O carte care ne dezvăluie numeroase aspecte ale gândirii lui Claude Lévi-Strauss
şi mai ales, ale concepţiei sale despre lume şi despre etnologie. Este o carte pe cât de
literară, pe atât de personală, „Eu-l” este pe toate paginile.
Tropice Triste ne vorbeşte despre lume, despre noi şi ceilalţi, dar şi de trecut, prezent şi
viitor. Dincolo de călătorie, autorul ne invită la meditaţie, trecând de la minunare la
regret. Prefăcându-se că destestă călătoriile, el ne invită să luăm parte la ele, arătându-ne
cum acestea ne pot face să trecem de la minune la repulsie.
“Detesc călătoriile şi exploratorii. Şi iată-mă gata să-mi povestesc expediţiile.”
Cu această afirmaţie işi începe Tropice triste, publicat în 1955, în Franţa şi tradus 13 ani
mai târziu în România. Această mărturisire – consider eu, ironică, este explicată în
rândurile ce urmează: ”aventura nu-şi are locul în meseria de etnolog, este doar o
servitute care copleşeşte munca în sine cu timpul pierdut pe drum, săptămâni şi luni de-a
rândul, cu povara foamei, a oboselii, uneori a bolii”.
Acceptarea în 1935 postului de profesor în orasul brazilian San Paolo îl aduce pe
Lévi-Strauss în contact cu populaţiile băştinaşe primitive. Încurajat de rezultatele obţinute
în primele cercetări, remarcate de etnologii notorii ai vremii, Lévi-Strauss hotăreşte să
continue studiile. El întreprinde cercetări de teren în regiunea braziliană Mato Grosso şi
în Amazonia Meridională, unde observă triburile caduveo, bororo, nambikwara şi tupi-
kawahib, modul lor de viaţă şi organizarea socială.
***** Descrierea detaliată din Tropice a acestor societăţi a reprezentat piatra de temelie
pentru cercetările şi operele ulterioare, mai ales în ceea ce priveşte metoda de analiză
numită structuralism. În Antropologie structurală Levi-Strauss citează pasaje întregi din
Tropice Triste, pe care le explică cu ajutorul demersului structuralist. Studierea triburilor
primitive l-a ajutat pe autor în definirea miturilor şi relaţiilor de rudenie, în descoperirea
de raporturi cauzale şi ”structuri” ale gândirii primitive; aspecte prezentate pe larg în
Gândirea sălbatică (1962) si ciclul Mitologice (1964-1971).4
Cartea este structurată în 40 de capitole, organizate în nouă părţi sau secţiuni.
Primele trei părţi prezintă reflecţiile autorului despre părăsirea Europei şi vizitarea Lumii
Noi şi a Tropicelor, comparând primele impresii cu vizitele ulterioare. Savantul relatează
si câteva aspecte legate de munca academică de la Universitatea din San Paolo.
Cea de-a patra parte ”Pământul şi Oamenii” conţine o analiză geografică a evoluţiei
colonizării în America de Sud, făcând totodată referiri la procese asemănătoare din India
şi Pakistan. De asemenea, Lévi-Strauss denunţă exploatarea baştinaşilor de către

3
Claude Lévi-Strauss, Tristes Tropiques, Paris, plon, 1955, p.38, apud, Robert Deliége, op.cit.,p.66
4
http://www.cartiok.ro/citeste/25146705/cartea-online-cartea-online-cartea-online-claude-levi-strauss-
tropice-triste

3
colonişti. Autorul este profund impresionat de condiţiile precare în care trăiesc populaţiile
de la tropice. Aşa cum observă şi Ion Vladuţiu, prin titlul lucrării, autorul vrea să
sugereze că tropicele sunt triste prin insăşi realitatea existentă acolo. În ţările tropicale
cea mai mare parte a populaţiei trăieşte într-o mizerie cruntă.
Lévi-Strauss face o comparaţie a nambikwara cu tribul bororo:
Îmbrăcămintea femeilor din trib se reducea la un şirag subţire de mărgele din scoici,
înnodat în jurul taliei şi la alte câteva podoabe, brăţări sau cercei din sidef şi pene.
Bărbaţii erau la fel de sumar îmbrăcaţi, având doar un pompon de pai agăţat la brau.
Noaptea, nambikwara nu dormeau în colibe, ci afară, pe pământ.
Lévi-Strauss relatează că tribul împărţea anul în două perioade distincte: sezonul
ploios, din octombrie până în martie – când fiecare grup din trib locuieşte în colibe din
ramuri de palmier, construite pe mici ridicături de pământ din apropierea râurilor, şi
sezonul secetos – când satul este părăsit şi tribul se împarte în mai multe cete nomande.
Timp de şapte luni, cetele rătăcesc prin savana în căutarea hranei: larve, paianjeni,
lăcuste, rozătoare, şerpi, precum şi fructe, rădăcini sau miere sălbatică. Economia tribului
era de natură dublă: a vânătorii şi grădinaritului, pe de o parte şi a culesului, pe de altă
parte. Prima era asigurată de bărbat, iar cea de-a doua de femeie.
Etnologul notează şi câteva ritualuri magice ale tribului, spre exemplu, gonirea
furtunii. Ea se realiza prin aruncarea unor tepuse speciale în direcţia de unde credeau că
vine atasul. Atasul era denumirea pe care nambikwara o dădeau lucrurilor de care le era
frică, el desemna un fel de spirit răufacator. Lévi-Strauss ne povesteşte că, pentru
băştinaşi, chiar şi ceasul său de la mână reprezenta un atasu.
O atenţie deosebită a avut-o autorul pentru relaţiile din cadrul familiilor. O dovadă
de dragoste şi interes pe care membrii tribului şi-o arătau între ei era despăducherea.
Ritualul despăducherii era socotit o mărturie a ataşamentului pe care îl aveau unii cu alţii.
La fel, copiii işi înconjurau mamele cu o dragoste plină de grijă şi exigenţă, ei vegheau ca
ea sa primească partea din produsele vânătorii.
Un alt aspect important pe care Lévi-Strauss îl observă, este reprezentat de cunoştinţele
toxicologice ale tribului. Otrăvurile preparate erau numite nande.
Partea a noua, ”Reîntoarcerea” închide cartea. Ea conţine reflecţii despre natura şi
scopul antropologiei, despre efectele călătoriei asupra spiritului uman, precum şi despre
rolul budismului şi islamismului în cultura globală.
Nu oboseşte să critice modernitatea şi prin această critică schiţează un elogiu adus
primitivităţii, în orice caz, al unei anume primitivităţi, căci sălbaticul despre care ne
vorbeşte este creaţiunea sa, născut din dorul său după o lume în care exotismul să se
amestece cu inteligenţa şi bunătatea.
Afirmă că nu există umanitate mai bună decât cea pe care a întâlmit-o în pădurile
Amazonei. Aici descoperă fraternitaea umană, care contrastează evident cu excesul de
populaţie de pe subcontinentul indian, unde totul este dezumanizat.
Singurul lucru pe care îl regretă este că societăţile primitive dispar încetul cu încetul.
Civilizaţia nu pare făcută pentru locuitorii de la tropice, aceia pe care Lévi-Strauss
i-a îmbrăcat în hainele tradiţiei. Comparat cu monştrii şi monstruozităţile din oraşe,
sălbaticul este bun, remarcabil. Nu modul de viaţă a sălbaticului este ceea ce îl atrage pe
Lévi-Strauss, ci o imagine pe care el însuşi a construit-o. Ceea ce găsim în satele cele mai
uitate de lume ale lui Lévi-Strauss nu este groaza unei lupte pentru supravieţuire, ci o

4
fiinţă deosebit de inteligentă, pricepută la tot felul de speculaţii, capabilă de a peoduce
opere de artă „de un foarte înalt grad de stilizare” şi demne de artiştii cei mai iluştri.5
Consideră că noţiunea de continuitate între experienţă este cea care ne permite să
înţelegem realul. Pentru a-i cunoaşte pe „sălbatici”, nu ne foloseşte la nimic să ni-i
apropiem fizic, căci ni „atingându-i” îi putem „înţelege”; ceea ce trebuie, din contra, este
să le reducem expresiile culturale la nişte modele abstracte de realaţii.
Lévi – Strauss refuză să vadă în sălbatic o fiinţă lipsită de raţiune. Dimpotrivă, el
face din acesta o fiinţă cu totul raţională, căreia doar o analiză sofisticată poate să-i
sesizeze complexitatea gândirii.
Astfel, sălbaticul este un om de ştiinţă. Sigur că ltiinţa sa este specială, însă ea utilizează
intrumente conceptuale şi o gândire comparabilă cu ale noastre, ale celor mai buni dintre
noi. Vedem cum sălbaticul lui Lévi – Strauss este creat după propria sa imagine: este, pe
de o parte, o fiinţă solitară, a cărei organizare socială se bazează pe schimb; pe de altă
parte , el îşi justifică admiraţia pe care i-o dovedeşte, demonstrând că este un intelectual
de înalt calibru, de vreme ce până şi omul din neolitic este „moştenitorul unei tradiţii
intelectuale”.
Acordă o importanţă deosebită magiei. După el, magia presupune credinţă. Pentru
ca acest lucru să funcţioneze, pentru ca magia să fie eficace, trebuie să crezi în ea.
Credinţa implică trei aspecte: credinţa vrăjitorului în eficacitatea tehnicilor sale, cea a
bolnavului sau cea a victimei în puterea vrăjitorului, în sfârşit cea a colectivităţii. Magia
şi vrăjitoria se bazează pe un sistem coerent şi integrat de credinţe, care se coordonează
toate în numele aceluiaş scop. Situaţia magică este un fenomen de consens, căruia este
greu să i te sustragi.
Studiează mecanismele sociologice şi psihologice pe care se bazează cazurile de moarte
prin blestem sau vrajă: un individ, conştient că este obiectul unui blestem, este profund
convins, de tradiţia grupului din care face parte, că este condamnat. Comunitatea se
retrage, se îndreptează de blestemat, se poartă cu el ca şi cu un mort. Moartea devine
pentru acesta destinul său inelcutabil. „Rupt de legăturile sale de familie, exclus din
societate, integritatea sa fizică nu rezistă disoluţiei personalităţii sale.”
Lévi – Strauss refuză oarecum să admită că ar exista şi o altă formă de gândire
decât cea care guvernează ştiinţa. De aceea, încearcă să reducă toate activităţile
„sălbaticilor” la soluţii logice, mai mult decât raţionale, perfect ştiinţifice.

O lume mai bună

„Primitivii construiesc puţină ordine prin cultura lor. Astăzi, îi numim popoare
subdezvoltate. Însă ei construiesc foarte puţină entropie în cadrul societăţii lor. În mare,
aceste societăţi sunt egalitariste, de tip mecanic, conduse după regula umanităţii [...]
Dimpotrivă, popoarele civilizate construiesc multă ordine în cultura lor, după cum ne-o
arată maşinismul şi marile opere ale civilizaţiei, însă produc şi multă entropie în cadrul
societăţiilor: conflicte sociale, lupte politice, toate lucruri împotrive cărora am văzut că
primitivii se apără cu înverşunare, într-un mod poate mai conştient şi mai sistematic decât
am fi putut crede.”6

5
Claude Lévi – Strauss, Rasă şi istorie, Editura Fides, 1996, p. 31
6
G. Charbonnier, Entretiens avec Claude Lévi – Strauss, Paris, Plon/Julliard, 1961, p.47, apud., Robert
Deliége, op.cit., p.73

5
Rasă şi istorie

Pentru a înţelege cum şi în ce măsură diferă culturile umane între ele, dacăaceste
diferenţe se anulează, se contrazic sau formează un ansamblu armonios, trebuie mai întâi
să încercăm să le inventariem.
Trebuie să înţelegem că între culturile umane diferenţele nu sunt de acelaşi tip şi nici nu
ţin de acelaşi plan.
Trebuie să ţinem seamă de formele de viaţă socială care s-au succedat în timp şi pe care
nu le putem cunoaşte prin experienţă directă.
"... trebuie să ţinem seamă de formele de viaţă socială care s-au succedat în timp şi pe care nu le
putem cunoaşte prin experienţă directă. Oricine poate să se transforme în etnograf şi să meargă să
cunoască pe viu existenţa unei societăţi care îl intereseză; din contra, chiar devenind istoric sau
arheolog, el nu va intra în contact direct cu o civilizaţie dispărută decât prin cunoaşterea
documentelor figurative pe care această societate – sau altele – le vor fi lăsat despre ea. Apoi, nu
trebuie să uităm că societăţile contemporane care nu cunosc scrierea, cum ar fi acelea pe care le
numim sălbatice sau primitive, au fost, la rândul lor, precedate de altele, a căror cunoaştere este
prectic imposibilă, chiar şi indirect. "7
Prin consecinţă, diversitatea culturilor umane este şi în prezent, ca şi în trecut, cu mult
mai mare şi mai cuprinzătoare decât o vom putea boi cunoaşte vreodată.
Problema diversităţii nu se pune numai în cazul culturilor privite în relaţiile lor
reciproce, ci şi în interiorul fiecărei societăţi, în toate grupurile care o compun: castele,
clasele, mediile profesionale sau confesionale etc. Dezvoltă anumite diferenţe cărora
fiecare grup le acordă o imprtanţă extremă.
Fără îndoială că oamenii au elaborat culturi diferite din cauza depărtării geografice, a
particularităţilor mediului şi a ignorării existenţei restului lumii; dar această observaţie n-
ar fi riguros adevărată, decât dacă fiecare cultură sau fiecare societate s-ar fi închegat şi s-
ar fi dezvoltat izolată de toate celelalte.
Societăţile umane nu sunt niciodată singure; când par cu totul izolate, ele se prezintă
totuşi sub formă de grupuri sau cete.
Diversitatea culturilor a fost rareori înţeleasă de oameni drept ceea ce este: un
fenomen natural, rezultând din raporturile directe sau indirecte dintre societăţi; ei au
văzut în aceasta mai degrabă un fel de monstruozitate sau de scandal.
Cea mai veche atitudine, bazată, fără îndoială, pe fundamente psihologice solide, constă,
pur şi simplu, în a respinge formele culturale, morale, religioase, sociale, estetice, ce sunt
foarte diferite de cele pe care le considerăm ca fiind ale noastre.
Antichitatea califică, fără excepţie, tot ceea ce nu făcea parte din cultura greacă (apoi
greco-romană) drept barbar; şi civilizaţia occidentală a folosit, mai târziu, termenul de
sălbatic, în acelaşi sens. Se pare că barbar se referă, etimologic, la caracterul dezordonat
şi nearticulat al cântecului păsărilor8. Termenul sălbatic, adică "din pădure", evocă şi el
viaţa animală, opusă culturii umane. În ambele cazuri se neagă existenţa însăşi a
diversităţii culturale şi se preferă excluderea din cultură şi plasarea în natură a tot ce este
în conformitate în vigoare.
Acest mod de gândire, în numele căruia "sălbaticii" (sau toţi cei pe care vrem să-i
considerăm ca atare) sunt plasţi în afara omenirii, este tocmai atitudinea cea mai
7
Claude Lévi – Strauss, Rasă şi istorie, Editura Fides, 1996, p. 13-14
8
Ibidem, p. 21

6
semnificativă şi mai distinctivă a sălbaticilor înşişi.
Rlativismului cultural (îl găsim oriunde, sub alte forme): cu cât încerci să te delimitezi de
o cultură sau de nişte obiceiuri, cu atât te vei asemăna mai bine cu ceea ce vrei să
respingi. Refuzându-le apartenenţa la umanitate celor ce par a fi drept cei mai
"sălbatici"sau "barbari" dintre reprezentanţii săi, nu faci decât să adopţi una dintre
atitudinile lor tipice. Barbar este mai ales acela care crede în barbarie.

Concluzii

După cum, pe bună dreptate, a subliniat-o şi Edmund Leach, structuralismul lui

Lévi – Strauss nu este o metodă, ci mai degrabă, a way of looking at things, adică un
anumit mod de a vedea lucrulire. În acest sens, el este la fel de apropiat, poate atât de
metafizică, cât şi de etnologie, aşadar nu este o întâmplare dacă Lévi – Strauss a atras atât
atenţia filosofilor, cât şi pe cea a etnologilor.
Se pare că ambiţia lui secretă era ridicarea antropologiei la rangul de ştiinţă socio-umană
fundamentală şi ca atare conferirea locului ocupat altădată de sociologia generală,
înţeleasă ca ştiinţă a legilor generale ale devenirii socialului în globalitatea lui.9
Puţini etnologi au scris atât de mult şi atât de divers. De asemenea, a fost pe cât de
citit, pe atât de comentat. Chiar dacă poziţiile sale teoretice nu mai sunt cu-adevărat de
actualitate, în schimb, prestigiul său rămâne neştirbit, iar autoritatea sa, recunoscută.

Bibliografie

Claude Lévi – Strauss, Rasă şi istorie, Editura Fides, 1996

Robert Deliége, Introducere în antropologia structurală, Lévi-Strauss astăzi, Editura
Cartier, Chişinău, 2008
Ileana Petraş-Voicu, Introducere în antropologia lui Claude Lévi – Strauss, Ed. Dacia,
Cluj, 1992

9
Ileana Petraş-Voicu, Introducere în antropologia lui Claude Lévi – Strauss, Ed. Dacia, Cluj, 1992, p.35