Bizantinologie – 23. X.

2008

Arhitectura şi arta locaşului de cult – evoluţia locaşului de cult.

Originile arhitectonice şi artei locaşurilor de cult creştine – dovezi arheologice pe

teritoriul ţării noastre.

Arhitectura şi arta ca forme ale manifestării concrete a gândirii şi spiritualităţii umane,

oglindesc din punct de vedere artistic şi istoric unele realităţi prin imagini concrete. Însă
reflectarea artistică a realităţii nu reprezintă o simplă fotografie a acesteia ci este rezultatul unui
proces de tipizare a fenomenelor.

Arta apare ca activitate umană încă din preistorie şi se dezvoltă de-a lungul istoriei
exprimând în modalităţi artistice unele realităţi ale timpului, dar şi depăşindu-le. În spatele
realizărilor artistico-arhitectonice stau formele spirituale ale fiecărei epoci. Ca studenţi teologi,
este foarte important să cunoaştem, în afară de desfăsurarea evenimentelor politice, sociale,
economice, culturale şi religioase şi manifestările artistico-arhitectonice, pentru că ele întregesc
imaginea noastră despre realizările multiple ale lumii bizantine.

Acest lucru este cu atât mai important cu cât cele mai de seamă manifestări artistice le
avem religiei şi ele ne înlesnesc pătrunderea în tainele realitătii crestine ale Imperiului Bizantin.
Arta şi arhitectura bizantină n-au rămas închise ci au primit influenţe trecând dincolo de sfera
Bizanţului. Pe teritoriul României, acestea s-au manifestat încă din primele secole, mai cu
seamă în zonele din Imperiu, dar şi dincolo. O continuitate a arhitecturii şi a artei bizantine pe
în teritoriul românesc se constată şi după căderea Constantinopolului fiind viabile până azi.
Arta şi arhitectura religioasă românească nu pot fi întelese fără cea bizantină, dar nu numai
arhitectura ci şi artele minore (ca orfevrăria), de aceea ca teologi ne dăm seama de necesitatea
studiului artei şi arhitecturii bizantine sau creştine, care se suprapune cu cea bizantină. Ele s-au
dezvoltat şi pe teritoriul ţării noastre creând opere însemnate. Fără Imperiul Bizantin, arta
creştină ar fi rămas la forme incipiente de dezvoltare. Se poate vorbi de arta creştină în general,
dar noi vorbim de cea bizantină. Deoarece formele de manifestare cele mai de seamă se
constată mai ales în arhitectură, pictură şi sculptură, vom vorbi mai cu seamă de ele în
detrimentul celei minore. Pentru a înţelege mai bine manifestările artistice din timpul

1
Imperiului Bizantin, consacrăm o bună parte a expunerii, perioadei de până la Constantin cel
Mare.

Locaşurile de cult

În perioada apostolică sfinţii apostoli se închinau la Templu (τὸ ἱερόν = sfinţenie), iar
după Înălţare şi după răspândirea lor în lume, predica se făcea în sinagogi, dar se rugau şi în
case particulare unde frângeau pâinea. În casele particulare, era foişorul de sus (τὸ ὑπερώον =
locul de deasupra). Într-o astfel de casă a avut loc şi Cina cea de Taină, iar acolo erau şi când li
s-a arătat Hristos după Înviere (In 20, 26). Probabil tot aceasta a fost şi casa (ἡ οῖκος →
οικουμενη = lumea civilizată) în care se aflau sfinţii apostoli la Cincizecime. În această
încăpere ar fi avut loc şi Sinodul Apostolic (49-50) unde S-a pogorât Sfântul Duh si unde s-a
discutat aria de misiune a apostolilor. şi tot în această casă ar fi locuit şi Maica Domnului timp
de 11 ani până la adormirea ei. După tradiţie casa ar fi aparţinut Sfintei Maria – mama lui
Marcu şi s-ar fi aflat pe calea Sion – ea se compunea din parter şi etaj. Sfântul Chiril al
Ierusalimului ne spune în Cateheza a XIV-a la paragraful 14 că Sfântul Duh S-a pogorât în
încăperea de sus, iar istoricii numesc această casă – mama tuturor bisericilor. În această casă ar
fi putut scăpa unii creştini de prigoana distrugerii oraşului în anul 70 dar şi în timpul lui
Hadrian, pentru că ea se afla în afara oraşului.

Sfântul Epifanie de Salamina († 410) spune că această casă a fost transformată curând în
Biserică. Pe locul ei în timpul lui Constantin s-a construit Biserica Cenaclum (Biserica Cinei) –
ea a durat până în anul 1099 – când Ierusalimul a fost recucerit temporar de către cruciaţi, care
au reconstruit-o tot cu două etaje, zugrăvindu-o cu scene evanghelice petrecute în ea.

Primii creştini din Ierusalim şi Palestina – majoritatea iudei – urmând exemplul sfinţilor
apostoli, mergeau la început să se roage la Templu, mai ales în Pridvorul lui Solomon, dar şi
pentru frângerea pâinii şi a agapelor. Dar foloseau şi casele particulare ale credincioşilor
înstăriţi – acestea le ofereau spaţii mai largi.

Comunităţile din diaspora, foloseau şi ele casele particulare, avem multe exemple în
acest sens în Faptele Apostolilor şi în scrisorile soborniceşti. Adunările aveau loc în foişorul de
sus, la etaj, iar uneori chiar pe acoperis; în casele de tip greco-roman, adunările se făceau în
atrium (sală de primire, sau sufragerie) sau în triclinium (sala de mese). Uneori această sală era
împărţită în trei nave prin coloane şi se numea bazilica sau sală de coloane, după marele
arhitect Petruvius.
2
 La început aceste case erau folosite doar temporar ca locaşuri de cult, în rest ele erau
locuite de proprietari. Situaţia din epoca apostolică s-a prelungit încă mai multă vreme, până
prin secolele I-II. Până la sfârşitul secolului al II-lea, nu avem nici o mărturie despre existenţa
unor biserici creştine propriu-zise. Abia de la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de-al
treilea, se cunosc în cadrul caselor particulare, spaţii destinate numai cultului, excluse de la
orice folosinţă profană. Un astfel de spaţiu aparţinea fie unui particular care îl punea la
dispoziţia comunităţii, fie comunităţii întregi care îl achiziţionase în acest scop. Adunările
creştine din aceste case, în vederea cultului, se numeau eclesia (ἐκκλησία) – în acest sens apare
un exemplu în Epistola către Romani – „salutaţi şi biserica din casa lor”. De la semnificaţia de
adunare, termenul eclesia s-a dat şi locului, unde se ţinea adunarea, care se numea casa bisericii
(ὁ της εκκλησίας οίκος) – înţeles pe care îl are încă din epoca apostolică. În orice caz, chiar
înainte de anul 200, termenul eclesia era întrebuinţat cu această semnificaţie. Eclesia este astfel
cel mai vechi termen pentru noţiunea de Biseică în ambele sensuri, şi de adunare şi de loc al
adunării. Acest termen s-a păstrat în limbile popoarelor neolatine apusene: eglise, chiesa,
iglesia etc.

Pentru denumirea locaşului de cult se mai întrebuinţau şi alţi termeni: οίκος θεω –
Domus Dei (casa Domnului), dar şi Dominicum sau κιριακόν. Κυριακη ῆμερα – ziua
Domnului, Duminica – acest termen s-a păstrat în limba germană (kirche) şi în limba engleză
(church). Pentru locul de rugăciune mai este folosit şi termenul οίκος προτω = Domus
oraţiones. Unele din aceste denumiri exprimă funcţia sau rolul Bisericii în viaţa religioasă a
obştii creştine – ca loc de adunare şi rugăciune, sau ideea despre prezenţa sau manifestarea
harică a lui Dumnezeu.

Cele mai vechi Biserici creştine, sunt cunoscute în special prin mărturiile literare
(sfârşitul sec. II). Construirea lor a fost posibilă în perioada de libertate totală a unor împăraţi.
către sfârşitul sec. al II-lea, Tertulian în Adversus Valentianus (cap. 3), vorbeşte despre o casă
de rugăciune la Cartagina. O altă lucrare – Cronică din Edesa – spune că o mare inundaţie a
distrus la Edesa o casă de rugăciune a creştinilor în 201 sau 202.

În cursul sec. III se mai întâlnesc pentru desemnarea caselor de rugăciune a creştinilor şi
termenii de ναός (Templum Dei) sau cel de σινοδός (Conventiculum) = adunare. Iar de la
sfârşitul sec. III, începe să fie întrebuinţat şi cel de βασιλική – folosit de altfel şi în Septuaginta,
atât pentru a desemna vestibulul Templului din Ierusalim, cât şi sala mare a palatului
împărătesc (Estera 5,1). Din sec. III încep însă să se dea diferite norme pentru modul de

3
construire al Bisericilor sau pentru locul ocupat în ele de diferite categorii de credincioşi. ştirile
despre Biserici în sec. III sunt numeroase. Ele apar atât în actele martirice cât şi la autori
creştini ca Origen, Sf. Grigore de Nyssa, Eusebiu de Cezareea, Sfântul Grigore Taumaturgul
etc. şi scriitorii păgâni menţionează bazilici creştine – păgânul Porfirius în Împotriva creştinilor
(scrisă pe la 268 în Sicilia), acuză creştinii că au Biserici prea mari pentru adunările lor –
μεζιστους οίκος.

Desigur că Biserici existau mai cu seamă în centrele mari – Antiohia, Cezareea

Pontului, Nicomidia, Efes, Smirna, Ancyra, dar şi în Africa, Galia şi Spania. Din păcate nu se
păstrează aceste biserici în forma lor originară – multe au fost distruse de persecutori
(Diocleţian), sau de creştinii însăşi care le-au înlocuit cu altele mai mari, de aceea e greu să ne
facem o imagine despre planul arhitectonic al acestor biserici. Se poate afirma că nu există un
tip comun, dar toate aveau o sală mare care să cuprindă toată adunarea pentru jertfă. Cele mai
multe biserici până în sec. IV, se asemănau cu sinagogile iudaice de atunci – care erau
transformate în biserici acolo unde erau mai mulţi creştini.

Mărturii arheologice

Săpăturile arheologice au scos la iveală locaşuri de cult creştine. Unul dintre cele mai
vechi şi cunoscute asemenea locaşuri de cult este reprezentat de către ruinele de la Dura
Europos din Mesopotamia, datând din 232-233. Este vorba de o casă de locuit din sec. II şi
transformată mai târziu în locaş de cult. Ea avea o sală de rugăciune cu altar în latura de Răsărit
si o încăpere specială pentru Botez. Pe pereţii unor încăperi se mai păstrează resturi de picturi
păgâne care împodobiseră casa înainte de a deveni creştină. Case particulare cu săli adaptate
pentru adunările de cult creştine se mai cunosc în insula Delos din Macedonia sau la Roma.
Cele mai vestite case de cult creştine au fost construite peste sau lângă case de locuit
particulare.

Săpăturile de la Aquileea au scos la iveală o bazilică dreptunghiulară, fără absidă,

împărţită în trei nave prin şase coloane. Mai târziu apare absida în partea de Răsărit. Asemenea
bazilici au fost construite până în sec. VI.

De la bazilica – locaş de cult – derivă termenul de biserică din limba română. Constantin
cel Mare a cucerit Muntenia şi Dobrogea şi a introdus în aceste provincii administraţia
bizantină, dând creştinilor aceste construcţii.

4
 Ruinele unei construcţii din sec. III, folosită în scop creştin s-au descoperit şi în
Dalmaţia. Trebuie subliniat că aceste biserici nu puteau fi folosite pentru cult decât în perioada
de răgaz dintre persecuţii, în toiul persecuţiilor cultul se făcea în case particulare sau în locuri
ascunse. Se mai făcea cultul în cimitire, pe la capele ridicate pe mormintele martirilor – întrucât
acestea erau ori în afara oraşelor, ori în catacombe.

Pe teritoriul ţării noastre în primele trei secole situaţia locaşurilor de cult a fost
diferită. În Dobrogea mai erau vechi oraşe greceşti şi romane cu legături în lumea orientală şi
mediteraneană în care au putut exista locaşuri de rugăciune după modelul celor din restul lumii
greco-romane. Acest lucru s-a putut întâmpla chiar din secolul I, când s-au născut comunităţile
creştine întemeiate de Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip. Aceste comunităţi au fost continuate de
ucenicii lor. Cu siguranţă că şi în aceste zone ale Dobrogei au existat oameni bogaţi care au
cedat unele case pentru cult. Tot în acele teritorii au staţionat pentru mai multe secole legionari
români care au fost în Macedonia şi Siria. Aceşti militari au putut primi creştinismul şi l-au
adus în Dobrogea instruindu-i şi pe alţii în învăţătura creştină.

În restul teritoriului României, pătrunderea creştinismului şi formele de cult

corespunzătoare au apărut la începutul secolului al II-lea, după ce Dacia a devenit provincie
Romană. Există azi dovezi de bazilici care au fost descoperite în Oltenia la Slăveni şi la Potaisa.

Pictura paleo-creştină

Creştinii au simţit nevoia să decoreze pereţii locaşurilor de cult cu scene din VT şi NT.
Ei imitau astfel pe iudei. La Dura-Europos (aflată la graniţa dintre Siria şi Mesopotamia), în
casa creştinilor au existat încăperi pictate. Scenele sunt în legătură cu mântuirea sufletului şi cu
Taina Botezului. Cele mai multe picturi au fost descoperite în catacombe – Siria, Egipt, dar mai
ales în Italia (Roma). Mormintele erau împodobite şi cu scene din VT – Adam şi Eva, Noe în
corabie etc., iar din NT – chipul Mântuitorului şi al Maicii Domnului, Mântuitorul – păstorul
cel bun. Uneori erau reprezentări cu decedaţii respectivi sau cu martirii.

Picturile cele mai bine păstrate sunt în catacombele de la Roma. Nu au o valoare

artistică mare, dar se întâlnesc şi picturi expresive şi frumoase, modelele fiind preluate din cele
clasice. Mântuitorul este redat după chipul zeului Apollo, iar apostolii după modelul filosofilor
antici – cu barbă. Scenele aveau o mare originalitate, iar reprezentările momentelor sin Sfânta
Scriptură au început să capete forme destul de stabile, cristalizându-se apoi un sistem controlat
de iconografie creştină.
5
 Unele figuri au fost noi, chiar dacă erau stângace şi neelegante. Cele mai importante
picturi din locaşurile de cult se păstrează la bazilicile Sf. Clement şi Sf. Maria Anticva. În afară
de chipurile umane, arta paleo-creşină cuprinde şi motive decorative vegetale, animaliere sau
geometrice împrumutate din arta greco-romană.

Din punct de vedere cronologic, pictura înainte de Constantin cel Mare, s-a conturat
într-un stil propriu abia la începutul secolului III. Nu putem prezenta aici arta miniaturală, mai
ales inspirată din NT, pentru că manuscrisele creşine s-au pierdut. O idee despre aceasta ne-o
pot da monumentele din perioada posterioară.

Arta mozaicului a fost foarte puţin dezvoltată pentru că era mai pretenţioasă şi mai
costisitoare. O întâlnim în unele case particulare folosite pentru cult şi la mormintele oamenilor
bogaţi. În general erau imitaţii după modelele greco-romane.

Curs 19. XI. 2008

Arhitectura şi arta locaşurilor de cult creştine de la Constantin cel

Mare la Justinian (sec IV-VI); arhitectura, sculptura, pictura, mozaicul,
manuscrisele, artele minore.

Arta creştină pe teritoriul României în secolele IV-VI. Arhitectura religioasă.

După libertatea de manifestare şi sprijinul activ acordate de către Constantin cel Mare
Bisericii, creştinismul progresează, iar vechile locaşuri de cult devin neîncăpătoare. Pentru a
face faţă noilor nevoi, unele se măresc adaptându-se noii situaţii. Existau şi cazuri în care unele
temple păgâne sau sinagogi iudaice erau transformate cu unele modificări în locaşuri creştine
de cult. De pildă: Templul Afroditei din Ancyra, Partenolul din Atena care a devenit Biserica
Sfintei Fecioare Maria etc. Dar acestea nu erau suficiente, era nevoie de Biserici mari care să
cuprindă un număr cât mai mare de credincioşi, dar care să poată satisface şi gustul artistic mai
rafinat al noilor comunităţi provenite din mediul greco-roman.

6
 Începând cu Constantin cel Mare, construcţiile religioase sunt de două tipuri: tipul
basilical şi cel de plan central. Tipul basilical – se numeşte aşa pentru că acest spaţiu era
rezervat împăratului (βασιλέυς) – în absidă. De la βασιλέυς a devenit βασιλικα, care e format
din βασιλέια + οικία. Absida mai putea fi şi triagonală, hexagonală etc. Planul central era
concentrat într-un spaţiu rotund, iar celelalte spaţii erau dispuse în jurul lui. Primul servea la
adunarea credincioşilor pentru ceremoniile religioase şi săvârşirea Sfintei Euharistii. Cel de-al
doilea era caracteristic baptisteriilor (clădiri mici cu un bazin în centru) sau martiriilor (locuri în
care se aflau moaşte). Existau şi clădiri mici care se limitau la un singur mormânt.

Cuvântul bazilică însemna loc împărătesc, edificiu public, situat de obicei în pieţe. în ele
aveau loc întruniri ale cetăţenilor, judecăţile sau afacerile comerciale. Constantin cel Mare a dat
multe din aceste bazilici creştinilor sau a construit altele noi, încât peste puţin timp, cuvântul
bazilică a ajuns să desemneze doar locaşul de cult creştin. Cu acest sens a fost moştenit şi în
limba română (biserică) şi în dialectul retro-român (baselgia). Bazilicile aveau formă
triunghiulară – împărţite în interior prin coloane în trei sau cinci nave. Coloanele susţin fie
arhitravele (bârnele, care aveau rolul de a susţine fie acoperişul, fie balcoanele), fie arcuri.
Primul tip e mai frecvent în Occident, al doilea în Răsărit. Bazilicile sunt prevăzute cu o absidă
puţin mai ridicată decât restul naosului şi aceasta devine o caracteristică esenţială a locaşului de
cult creştin. Absida exista şi în arhitectura romană şi grecească, fie în sens religios sau pentru
locul în care stătea împăratul sau reprezentanţii săi. Absida se mai folosea şi la băile publice cu
apă termală. În cadrul bazilicilor creştine, absida este locul cel mai sfânt, unde se află moaştele
martirilor şi Sfânta Masă. Orientarea cea mai frecventă a absidei este spre este – de acolo venea
lumina (şi a Evangheliei nu doar a soarelui). Există însă regiuni (Africa) în care orientarea
absidei este spre Apus – pentru creştinătatea veche Roma era la Apus. În unele cetăţi orientale
amplasarea absidei era determinată şi de spaţiul pe care creştinii îl aveau la dispoziţie – astfel
găsim şi excepţii de la această tradiţie.

Obiceiul roman de a adăposti în absidă tronul împăratului se perpetuează în creştinism

cu tronul episcopului aflat de obicei în centrul absidei, dar deoparte şi de alta sunt scaunele
preoţilor care formează synthronum. În faţa absidei sunt cancelli (un gărduleţ nu prea înalt, care
separa altarul de restul bisericii). Tot în această parte era şi corul, iar amvonul era un pic mai
jos. Gărduleţul aceasta era format din plăci de piatră sau marmură, care erau unite de stâlpii tot
de marmură. Ele erau decorate cu simboluri creştine. În ţara noastră avem cel puţin 38 de astfel
de locaşuri de cult. Aceste cancelli închideau Sfânta Masă de corul care era numit schola
cantorum. În centrul absidei se afla altarul care servea pentru sfânta jertfă şi care consta fie
7
dintr-o masă, fie dintr-un sarcofag cu osemintele martirilor, uneori chiar pe mormântul
martirilor se făcea sfânta jertfă. Cel mai adesea osemintele martirilor erau depuse în cripte – o
încăpere sub pavajul bazilicii direct sub Sfânta Masă. Deasupra Sfintei Mese se ridica uneori un
acoperământ boltit (baldachin) sprijinit pe 4 colonete – ciborium. Acoperişul absidei de formă
elipsoidală se lega cu acoperişul sălii dreptunghiulare cu un mare arc care să poată susţine
greutatea pe care se picta de obicei Mântuitorul în slava cerească singur sau înconjurat de
Sfinţii Apostoli. Locul din faţa absidei mai înălţat decât restul sălii s-a lărgit, ca să încapă toţi
slujitorii şi s-a numit solee. Tot aici erau scaune pentru laicii cărora li se acorda deosebită cinste
– în frunte cu împăratul. Soleea era de obicei îngrădită cu un grilaj scund de lemn sau de metal,
de o parte şi de alta a corului s-au ridicat, de multe ori, două balcoane numite berna – pentru
citirea Sfintei Evanghelii, Apostolului şi Paremiilor. Uneori era un singur amvon care servea şi
pentru predică.

Restul sălii rezervat credincioşilor se numea naos (corabie). El putea fi împărţit în trei
nave prin coloane de capiteliu – erau de obicei din marmură în trei stiluri: ionic, doric şi
corintic.

În naos credincioşii erau dispuşi astfel: în dreapta bărbaţii iar în stânga femeile. Dacă
existau galerii (balcoane), femeile şi copiii stăteau în ele. La capetele dinspre nave erau spaţii
pentru laicii de seamă şi pentru monahi (în dreapta stăteau monahii, iar în stânga, femei,
fecioare, diaconiţe, văduve, prezbitere sau bătrâne). La capătul dinspre intrare – opus absidei –
era pronaosul rezervat catehumenilor şi penitenţilor. El avea înălţimea navelor laterale (mai jos
decât altarul şi uneori decât nava centrală). La unele bazilici mai apare nartexul şi atrium-ul.
Nartexul – pronaos exterior era un vestibul zidit, împărţit uneori în două părţi: nartexul interior
pentru catehumeni şi nartexul exterior pentru penitenţi. atrium-ul era o curte exterioară
acoperită sau neacoperită, pavată cu plăci de piatră şi înconjurată de porticuli sau şiruri de
coloane acoperite fie din toate părţile, fie doar din trei părţi. În mijlocul atrium-ului se afla o
fântână sau bazin – unde credincioşii îşi spălau mâinile înainte de a intra în Biserică. În atrium
stăteau cerşetorii şi penitenţii. Cu timpul, după dispariţia catehumenilor şi a penitenţilor,
atriumul se micşorează până la dispariţie sau se transformă în locuinţe pentru episcopi şi clerici
sau în camere pentru străini.

În timp, de o parte şi de alta a absidei se adaugă câte o încăpere care se numeşte

pastophorium – în aceste încăperi se păstrau vasele sfinte ca şi darurile de pâine şi vin. De
asemenea se păstrau veşmintele, cărţile de cult etc. Acest spaţiu se mai numea şi diaconicon sau

8
schevofilachion – σκευοφυλάκιον. Mai apar unele încăperi cu destinaţii sociale – pentru săraci.
Din secolul al VI-lea apar şi bazilici cu trei abside – câte una pentru fiecare navă, sau chiar cu
cinci abside.

Aspectul interior era simplu şi familiar. Uneori pereţii interiori erau pictaţi cu scene din
Sfânta Scriptură, cu scene de sfinţi şi decoruri geometrice, florale şi vegetale. Plafonul era drept
format din panouri de lemn – el acoperea scheletul acoperişului care era din două părţi. uneori
lipsea plafonul, scheletul devenind vizibil din interior. Lumina venea prin ferestrele laterale.
Bazilicile creştine suferă unele modificări, dar care nu schimbă caracterul oficial. Există tipuri
regionale de bazilici care se caracterizează în două feluri: occidental şi oriental. La o bazilică –
Tropaeum Traiani – forma ei este asemenea literei T – bazilica cu transept. Planul şi forma de
construcţie în liniile generale au slujit multă vreme drept model pentru construcţia noilor
biserici creştine, dând naştere stilului bazilical – stilul vechi creştin. Originile acestui stil le
găsim în Asia Mică în epoca elenistică (Alexandru Macedon şi Filip al II-lea) şi în diferite
elemente orientale. Caracteristica predominantă a stilului bazilical este linia dreaptă specifică
arhitecturii clasice greco-romane li folosirea pietrei cioplite ca material de construcţie. Apoi
planul alungit şi terminat în absida semicirculară către care converg toate liniile construcţiei,
întrebuinţându-se şi coloanele ca puncte de rezistenţă. Decorarea somptuoasă a interiorului este
de cele mai multe ori în contrast cu simplitatea exterioară.

Tipul oriental predomină în Siria, Asia Mică, Mesopotamia, Armenia şi parţial în Africa
de Nord. Caracteristicile principale:

1. Înlocuirea plafonului drept prin cel boltit. Navele sunt acoperite cu bolţi
semicilindrice, iar în unele cazuri nava centrală are o cupolă sau mai multe dispuse în
formă de cruce (+). În acest tip se manifestă tendinţa spre formele rotunde şi evidenţierea
părţii centrale a edificiului luând naştere atât tipul martirion (tip central) cât şi cel cu
cupolă.

2. Se foloseşte piatra, care de multe ori are decor.

3. Faţada e monumentală la intrare fiind flancată de două turnuri.

4. Absida nu e totdeauna liberă în exterior, ci înscrisă într-un pătrat sau rotund.

5. Prezenţa uşilor de intrare pe zidurile laterale şi a ferestrelor la abside.

9
 Tipul occidental – păstrează caracteristicile generale ale bazilicii: forma lungă are
întotdeauna galerii deasupra navelor laterale. Uneori zidul exterior al faţadei prezintă picturi în
frescă şi este tipul cel mai răspândit în antichitatea creştină. Îl găsim în Apus, Peninsula
Balcanică, Egipt, Constantinopol şi zonele periferice ale Asiei Mici. În Italia persistă până în
secolul al XIII-lea. bazilicile mai vechi de secol IV au faţada spre Răsărit şi absida spre Apus.
Începând cu secolul V absida se orientează spre răsărit, se dă mai multă atenţie decorării
pereţilor interiori şi apare pictura în mozaic. Un element caracteristic arhitecturii bazilicilor de
tip T este transeptul – nava transversală a corului între altar şi naos – menit să atenueze
disproporţia exagerată şi înălţimea mică a edificiului. Datorită acestui adaos bazilica primeşte
formă de T şi apoi se ajunge la forma de cruce latină.

Bazilici cimiteriale – acelea care se fac la marginea unui cimitir. La noi s-au găsit mai
ales în zona Dobrogei (Histria, Axiopolis etc.), dar în afara zidurilor cetăţii. În timpul invaziilor
barbare, aceste bazilici au fost cuprinse în incinta cetăţii sau moaştele au fost transferate în
cetate.

În jurul bazilicilor paleo-creştine se zidesc o mulţime de construcţii anexe sau clădiri

separate – toate pentru nevoile cultului şi ale slujitorilor bisericii sau pentru asistenţa socială.
Edificii care sunt legate de cele de cult sunt şi acele baptisterii. Astfel că la Ravenna se află
două baptisterii celebre (una a ortodocşilor şi cealaltă a arienilor). Acestea sunt construcţii
rotunde înalte care au pictate scene cu Botezul Mântuitorului în mozaic.

Clopotniţele – păstrate mai ales în Italia la Ravenna. În rest nu s-au mai găsit.

Aghiazmatarele – săli pentru instruirea catehumenilor, au fost transformate în adevărate

şcoli. Astfel avem şcoala catehetică de la Alexandria sau Cezareea Palestinei. Cele mai vechi
bazilici creştine care s-au păstrat sunt în Italia la Roma şi la Ravenna. Una e dedicată Sfântului
Apostol Pavel (secolul IV – zidită de Constantin cel Mare). Alte biserici sunt St. Giovanni, St.
Clement (secolul IV), bazilica Sf. Sabina (secolul V), Santa Maria Maggiore, Sf. Apolinarie din
Classe.

În ţara noastră s-au descoperit aproximativ 37 – 38 de bazilici: 6 la Tomis, 7 la Histria,

una la Calatis, 2 la Isaccea, una la Niculiţel, una la Dinogeţia, una la Capidava, una la
Axiopolis, una la Sucidava (secolul VI), una la Morisene, una la Moigrad etc. Multe dintre
aceste bazilici aveau şi cripte – Axiopolis, Niculiţel, Tomis etc.

10
 Curs 20. XI. 2008

Pictura după pacea Bisericii

În secolul al IV-lea un număr mare de bazilici ori temple transformate în locaşuri de cult
creştin erau pictate. Cel mai adesea – cu motive decorative păgâne, profane de tradiţie greco-
romană – motive florale, animale, păsări etc. Unele puteau fi interpretate ca imagini ale Raiului,
cu timpul, ridicându-şi protestul împotriva lor, creştinii au apărat decoraţia bazata pe scene din
VT şi NT – Crucea cu scopul de a-i instrui pe credincioşi. Mari părinţi au apărat acest punct de
vedere. S-au ridicat voci şi împotriva reprezentărilor icoanelor – Epifanie de Salamina –
motivând ca ar fi reminiscenţe păgâne. Dar tendinţa contrară a prevalat şi aşa s-a născut
iconografia creştină.

În timpul lui Teodosie I cel Mare creştinismul a devenit religie oficială liberă a Statului
Bizantin. Acest lucru reprezintă o răscruce în dezvoltarea artei creştine care era acum sprijinită
la nivel imperial. Utilizând încă unele motive antice, arta creştină se va constitui ca ceva
propriu cu procedeele sale. Un mod de decorare era fresca – pictura pe tencuiala crudă. Din
secolele IV – V există puţine resturi de pictură – cele mai multe în catacombe sau în morminte.
Ele apar şi în Dobrogea – Tomis, Axiopolis, Calatis, Histria etc. Cele mai frecvente scene
pictate sunt – Botezul Mântuitorului sau al altor persoane, Bunul Păstor, Parabola fecioarelor
neînţelepte, Bunavestire şi minuni din viaţa Mântuitorului.

Mozaicul – este caracteristic creştinismului biruitor, mai ales pentru decoraţia murală.
Fiindcă este pretenţios şi costisitor – s-a utilizat în noile centre urbane. Se făcea din bucăţi de
piatră, marmură sau sticlă emailată – uneori acoperită cu foiţă de aur sau argint.

Între mozaicele creştine cele mai vechi se află Mausoleul lui Constantin (Roma) – unde
apar şi scene biblice (primirea tablelor legii de către Moise, Iisus dând cheile Sfântului Petru),
Biserica Sf. Petru şi Sf. Pavel – Hristos trona în absidă flancat de către Sf. Apostoli Petru şi
Pavel. La Constantinopol în Biserica Sfinţilor Apostoli – Sfinţii Petru şi Pavel erau deoparte şi
de alta a Crucii adorând-o. Alte mozaicuri sunt la Biserica Sf. Gheorghe din Tesalonic, la
Mausoleul de la Ravenna (Gala Placidia), Baptisteriul din Ravenna (şi cel ortodox şi cel arian),
Santa Maria Maggiore (Roma), Hosios David din Tesalonic.

Icoanele aşa cum le concepem azi au existat din secolul III. În secolul IV s-au fixat
chipurile pictate pe lemn ale primilor trei episcopi de Constantinopol şi au fost expuse în

11
centrul oraşului – aproape de coloana de porfiră la capătul căreia se află statuia lui Constantin.
Texte din secolele IV – V menţionează icoane ale Sfinţilor martiri, ale lui Hristos, ale Maicii
Domnului etc. De atunci icoanele au putut fi cinstite.

Arta creştină s-a manifestat şi în cărţi sau scrieri. Existau în marile oraşe bizantine aşa-
zisele ateliere de scris – scriptoria. A copia şi împodobi manuscrisele era o operă onorabilă
presupunând nu numai cultură ci şi talent artistic. Au fost doi împăraţi care au avut asemenea
preocupări – Teodosie al II-lea şi Constantin al VII-lea Porfirogenetul.

Curs 9. XII. 2008

Sculptura – este mai bine reprezentată pentru primele secole bizantine şi din
cauza materialului mai rezistent timpului. Ea continuă de fapt mai mult ca alte arte tradiţionale
modelele greco-romane şi aceasta se datorează faptului că la Constantinopol au fost aduse de
către Constantin cel Mare şi alţi împăraţi numeroase opere antice celebre ale artei profane.
Categoriile cele mai utilizate au fost statuile, portretele – expuse în pieţele publice, porticuli,
dar şi în casele particulare. Sculptura se mai găseşte şi pe sarcofage. Decorul era realizat de
artişti de seamă. A existat totuşi o rezervă a creştinilor faţă de iconografia sculpturală din cauza
temerii de a nu cădea în idolatrie. Cel mai mult s-a dezvoltat iconografia imperială (statuile).
Către mijlocul secolului al V-lea sarcofagele imperiale au fost executate în porfiră adusă din
Egipt. (Porfira era o culoare scoasă din măruntaiele scoicilor găsite pe coasta de est a Mării
Mediterane dar şi în Egipt). Aceste sarcofage erau decorate cu mreje de vie, altele sunt
aniconice, ori decorate cu simboluri creştine – hrisma pe capace. Alte sarcofage ale membrilor
familiei imperiale erau decorate cu îngeri purtând câte o coroană – în mijloc se afla o cruce, iar
uneori Apostolii flancau această cruce. Existau chiar statui ale Mântuitorului, Evangheliştilor şi
ale proorocului Daniel. Cea mai veche menţiune despre o statuie a Mântuitorului ne-o dă
Eusebiu de Cezareea în oraşul Cezareea lui Filip (Liban) în faţa casei femeii pe care
Mântuitorul a vindecat-o de scurgerea de sânge – Mântuitorul era în picioare binecuvântând.

Plăcile de cancelli (plăci de marmură care erau între stâlpii care delimitau Altarul) erau
şi ele decorate cu hrisma, păunul, porumbelul şi motive vegetale (viţa de vie). De amintit sunt şi
capitelele de coloane sau colonetele decorate cu cruci, porumbei, capete de berbec sau vultur,
frunze de acant (un robust). Un capitel mai dezvoltat este imposta – apărut pentru a putea
susţine mai bine arcurile care, la rândul lor susţineau bolţile.

12
 Orfevrăria sau argintăria

S-au descoperit numeroase obiecte de podoabă – cele mai multe sunt cruciuliţe, cercei,
medalioane – erau purtate de oameni (femeile în special), dar şi alte obiecte mai mari – vase din
Biserici care erau împodobite cu metale preţioase. Aşa este Discul Episcopului Paternus de la
Tomis – o tavă cu reprezentări florale intersectate cu simboluri creştine. (Pe el se oferea anafura
credincioşilor – avea aproximativ 6 kg şi era făcut la Constantinopol, iar aceasta ştim pentru că
pe spatele lui se află ştampilele meseriaşilor din capitala bizantină. A fost găsit în Ucraina la
Poltava pe câmp de copii şi a ajuns la muzeul de la Petersburg). Acest disc este o mostră a artei
în aur şi argint care domina secolul al VI-lea la Tomis. Cruciuliţele şi obiectele de podoabă se
găsesc în special în morminte.

Între obiectele importante care marchează această artă este Missarium-ul din Madrid.
Acesta reprezintă un platou mare de aur în care sunt figurate scene de la celebrarea decenaliilor
(10 ani de domnie a împăratului Teodosie I cel Mare – care era din Spania) sărbătorite la
Tesalonic (398). Împăratul este reprezentat pe acest vas în statură mai înaltă decât ceilalţi,
înconjurat de cei doi fii ai săi şi de garda armată în momentul în care se conferea investitura
unui înalt funcţionar. Jos la picioarele împăratului este o graţie (nimfă) care simbolizează
pământul ca un corn al abundenţei – protector al bunăstării imperiului.

Un alt vas din argint este un platou pe care se ţine la mânăstirea Xiropatamu (Râu sec)
o bucată din lemnul Sfintei Cruci a Mântuitorului – după tradiţie ar fi fost dată de către
împăratul Constantin cel Mare.

Ceramica ornamentală – este ceramică de lux sau de uz obişnuit. Cea de lux

este făcută dintr-o pastă roşiatică şi pe ea se reprezentau simbolurile creştine şi chiar chipuri
umane. Această ceramică a fost folosită foarte mult în zonele litoralului vestic al Mării Negre
(la Histria a fost descoperit chipul împăratului Constantin cel Mare pe o asemenea ceramică).
Un obiect descoperit la Tomis este opaiţul care avea în centru pe Mântuitorul alături de Sfinţii
Apostoli cu textul „Pacea Mea o dau vouă”.

Obiectele de îmbrăcăminte – catarame, centuri de metale preţioase. Unele

sunt foarte importante. Lângă Cluj s-au descoperit morminte ale gepizilor cu catarame cu
simboluri creştine. Şi monedele sunt obiecte de artă pentru că sunt cu decoraţii imperiale pe o
parte, iar pe cealaltă parte au simboluri creştine, dar ele arată şi gradul artistic pe care îl
cunoşteau oamenii acelor timpuri.
13