Tema 2.

Organizarea activităţii în editură

Activităţi tipice într-o editură – o vedere de ansamblu • Principalele personaje dintr-o editură şi rolul lor •
Organigrama editurii • Angajaţi în regim permanent şi colaboratori externi

2.0 INTRODUCERE
Acest capitol vă oferă o vedere de ansamblu asupra unora dintre activităţile tipice dintr-o editură:
achiziţia de manuscrise şi dezvoltarea noilor proiecte editoriale, redactarea, încheierea contractelor de
editare, tehnoredactarea, concepţia grafică, pregătirea pentru tipar şi producţia, activitatea comercială
şi de marketing, promovarea şi serviciul de presă. Vom descrie apoi unele personaje cheie din editură:
directorul-general (DG), directorul editorial (DE) sau redactorul-şef (RŞ), directorul artistic (DA),
secretarul general de redacţie (SGR), directorul de producţie (DP), directorul comercial sau de
marketing (DC) şi directorul economic sau financiar (DF). Veţi afla cum se oglindesc toate aceste
activităţi în organigrama unei edituri. În final, vom vedea care sînt principalele categorii de colaboratori
externi ai unei edituri şi care este rolul acestora.

2.1 ACTIVITĂŢI TIPICE ÎN EDITURĂ – VEDERE DE ANSAMBLU

Organizarea activităţii în editură depinde de mărimea acesteia şi diferă de la o editură la alta. Totuşi,
indiferent de mărime, următoarele activităţi pot fi considerate, în majoritatea cazurilor, tipice:
1. Achiziţii şi proiecte editoriale noi (dezvoltare)
2. Redactare
3. Drepturi de editare
4. Tehnoredactare
5. Grafică
6. Producţie
7. Vînzări şi marketing
8. Promovare
9. Activităţi financiar-contabile
În fig. 2.1 sînt reprezentate activităţile enumerate mai sus sub forma unei inflorescenţe cu 9 petale. Acest
model sugerează că ele au aproximativ aceeaşi importanţă şi că pentru a reuşi este importantă munca în
echipă. Coordonarea revine persoanelor situate în centrul inflorescenţei şi care compun nucleul de decizie al
editurii: directorul general (DG), directorul editorial (DE) sau redactorul-şef (RŞ), directorul comercial sau de
marketing (DC) şi secretarul general de redacţie (SGR). Lor le revin atribuţii atît în stabilirea strategiilor
editurii, cît şi în coordonarea activităţii curente. De asemenea, modelul pune în evidenţă faptul că editurile
recurg la un număr important de colaboratori, chiar şi pentru activităţile curente (culegerea textelor,
traducere, corectură, redactare, ilustraţii, vînzări etc.). De regulă, numărul colaboratorilor unei edituri, în
special în zona de concepţie, este cu mult mai mare decît cel al angajaţilor permanenţi (ceea ce, după cum
s-a văzut, repezintă una dintre caracteristicile modelului editorial).
2.1.1. Achiziţii şi dezvoltare. Proiectele şi manuscrisele noi reprezintă pentru edituri “materia primă”
pentru viitoarele cărţi. O dată aprobate, ele alcătuiesc planul editorial de perspectivă. Deoarece,
uneori, intervalul de timp scurs din momentul avizării unui proiect (vezi cap. 1.4) pînă cînd cartea
ajunge în librării poate fi destul de mare (chiar şi doi ani), editurile sînt obligate să lucreze în
perspectivă, alcătuind planuri pentru următorii 2-3 ani. Chiar dacă se întîmplă ca ideea unui proiect nou
să ia naştere spontan sau informal, există şi unele căi “tradiţionale” prin care editurile îşi pot îmbogăţi
portofoliul de idei noi şi îşi elaborează planurile de perspectivă:

Tema 2. Organizarea activităţii în editură (2007). 1

 COLABORATORI
COLABORATORI
ACHIZIŢII
DREPTURI
ECONOMIC DE
EDITARE
DG
PROMOVARE DE
REDACŢIE
DC
SGR
TEHNO
VÎNZĂRI REDACTARE
MARKETING

PRODUCŢIE GRAFICĂ
COLABORATORI
COLABORATORI

Fig. 2.1 Activităţile editurii reprezentate sub forma unui model inflorescenţă cu 9 petale

a) Propuneri primite de la autori.

În numeroase cazuri, editurile mari sînt pur şi simplu “asaltate” zilnic cu astfel de propuneri, marea lor
majoritate avînd şanse foarte reduse de a fi acceptate (romane, memorii, teze de doctorat, monografii etc.).
Directorii editoriali se văd constrînşi să recurgă la tehnici speciale pentru a le analiza şi selecta fără un
consum exagerat de timp. De exemplu, în SUA, se estimează că un singur redactor primeşte mai mult de o
mie de manuscrise pe an (Schuwer, 1999:165-169). Evident că acestea nu pot fi citite şi că pînă şi
redactarea unor scrisori scurte, dar şi politicoase de refuz înseamnă un timp consumat, de cele mai multe
ori, inutil.
b) Proiecte iniţiate de către redacţie (manuscrise comandate).
c) Proiecte iniţiate de către departamentul de marketing pe baza constatării unei cereri de piaţă.
Multe edituri nu se mulţumesc cu o atitudine pasivă, de aşteptare a propunerilor primite de la autori, ci
adoptă ele însele o poziţie activă, generînd proiecte noi şi furnizînd idei autorilor. Se presupune că editurile
ar şti mai bine decît autorii ceea ce oamenii vor să citească sau de ce cărţi ar avea nevoie pentru ca
vînzările să fie mai eficiente. Mulţi editori sînt într-o permanentă “goană” după idei noi, acestea putînd lua
naştere în cele mai diverse împrejurări: scrisori de la cititori, întîlnirile de la un tîrg de carte, din discuţiile cu
librarii sau chiar la o masă cu prietenii. În editurile mici, activitatea de achiziţii este mai redusă, ea fiind de
obicei rezultatul experienţei pe care o are patronul editurii. La polul opus se situează acele edituri care nu
dezvoltă proiecte editoriale proprii, mulţumindu-se să publice “la comandă” cărţi pe cheltuiala autorilor.
d) Propuneri primite de la coordonatorii de colecţii şi consilierii editurii.
e) Cataloage editoriale şi statistici de vînzări din alte ţări (în cazul traducerilor sau ca sursă de idei şi
proiecte noi).
f) Abordarea unor domenii editoriale noi.
2.1.2 Redactarea. Include o serie de activităţi de pregătire editorială pe care le suportă manuscrisul
pînă cînd ajunge în faza de bun de tipar, şi anume:
a) lectura manuscrisului şi operarea unor modificări solicitate de editură (de comun acord cu autorul);
b) stilizarea (uneori sînt rescrise pasaje întregi, motiv pentru care în unele edituri există funcţia de
rewriter);
c) verificarea conformităţii cu normele ortografice, de punctuaţie şi gramaticale în vigoare;
d) verificarea traducerilor;

Tema 2. Organizarea activităţii în editură (2007). 2

e) corectarea erorilor de dactilografiere (erori de literă);
f) elaborarea textelor de prezentare pentru catalog, a textului de copertă
g) corectura manuscrisului după punerea în pagină ş.a.
Pe parcursul acestor faze, redactorul cărţii trebuie să colaboreze cu autorul sau traducătorul astfel încît
lucrarea să apară în cele mai bune condiţii, redactorul fiind, din acest punct de vedere, un “apărător al
cititorului”. Cartea redactată trebuie să răspundă cît mai bine unor necesităţi ale cititorului (informare corectă,
educare, divertisment etc.). În această calitate, redactorul poate solicita modificări în structura sau în textul
cărţii, de exemplu:
– la cărţile pentru copii: utilizarea unui limbaj adecvat vîrstei;
– la lucrările didactice şi/sau de informare: includerea în lucrare a unor scheme, tabele, grafice, ilustraţii,
astfel încît informaţia să fie sintetizată şi mai uşor de înţeles sau de memorat;
– la lucrările ştiinţifice: completarea cu un index care să permită o informare rapidă, cu bibliografii, anexe sau
note; modificări de structură astfel încît expunerea noţiunilor noi să fie realizată într-o ordine logică;
– la lucrările de divertisment: eliminarea unor pasaje inutile (de exemplu, descrieri excesiv de lungi),
utilizarea dialogului în locul vorbirii indirecte, evitarea paragrafelor prea lungi;
– restructurarea capitolelor cărţii astfel încît ideile expuse să fie clare şi uşor de receptat (redactorul poate
oferi sugestii pentru punerea în pagină).
În majoritatea cazurilor, redactorul are obligaţia să verifice şi corectitudinea informaţiilor oferite de autor şi să
elimine afirmaţiile contradictorii, futile sau redundante (repetiţiile). Un cititor care descoperă o asemenea
greşeală va începe să se îndoiască de întreaga carte, fapt valabil chiar şi pentru operele de ficţiune
(întîmplările sau replicile lipsite de logică pot pune sub semnul întrebării încrederea în “lumea” creată de
autor). Pentru cărţile de ştiinţă, ar fi de preferat ca redactorul să fie familiarizat cu subiectul. Cei mai mulţi
redactori au însă “doar” o cultură generală şi cunosc cîte puţin din fiecare domeniu. Ei recurg la întreaga lor
putere de analiză logică (şi la experienţă!) pentru a ”vîna” eventualele inadvertenţe sau informaţii eronate. Iar
dacă găsesc mai multe, cu siguranţă că manuscrisul va trebui încredinţat unui expert din exteriorul editurii
pentru confruntare (Rawsen şi Dolin, 1985, 32-33).
2.1.3. Drepturi de editare. Publicarea unei cărţi impune încheierea unui contract între editură şi autor,
contract pe baza căruia autorul cedează editurii (cesionează) dreptul de publicare şi difuzare a operei
sale. Opera este considerată o proprietate intelectuală a autorului ei. În cazul traducerilor, se încheie
un contract prin care editura este licenţiată de către proprietarul copy-right-ului să publice şi să
difuzeze respectiva traducere (şi, evident, un contract de editare cu traducătorul). Aceleaşi cerinţe apar
în cazul ilustraţiilor şi chiar al reproducerii parţiale a unor opere (fragmente care depăşesc 18 rînduri de
text). Toate aceste aspecte vor fi prezentate în detaliu în capitolul dedicat proprietăţii intelectuale.
Publicarea şi/sau difuzarea unei opere, fie şi parţial, fără consimţămîntul autorului (sau al urmaşilor
acestuia) constituie o încălcare gravă a dreptului de proprietate intelectuală (este aşa-numita piraterie
editorială). Preluarea unui fragment dintr-o carte fără indicarea semnelor de citare şi a sursei constituie
un plagiat, avînd implicaţii atît legale, cît şi etice.
2.1.4. Tehnoredactarea include punerea în pagină a cărţii, stabilirea formatului (dimensiunile) cărţii,
alegerea corpului de literă pentru text şi titluri, poziţionarea şi numerotarea notelor, a ilustraţiilor,
tabelelor etc. Toate aceste opţiuni depind de conţinutul cărţii şi de publicul ţintă, dar şi de consideraţii
de ordin tehnologic sau economic. Din acest motiv, la editarea unei cărţi este necesară o bună
conlucrare între redactorul şi tehnoredactorul acesteia. La sfîrşitul tehnoredactării, cartea este paginată
şi listată pe un suport care să permită prelucrarea ei ulterioară la tipografie (film, calc). Astăzi, toate
operaţiunile aferente tehnoredactării se realizează cu ajutorul tehnicii de calcul. În cazul în care
editurile nu dispun de echipamentul necesar, ele pot apela la firmele de tehnoredactare sau pregătire
pentru tipar (pre-press). Alte detalii privind tehnoredactarea vor fi prezentate în capitolul următor.
2.1.5. Grafica. Activitatea acestui departament constă în special în elaborarea proiectelor de copertă
(dar şi a desenelor, în cazul cărţilor ilustrate). La editurile medii şi mari, departamentul este condus de
un director artistic. Pentru fiecare carte, sînt propuse cîteva variante de copertă, alegerea făcîndu-se în
cadrul unei “şedinţe de copertă” la care un cuvînt decisiv îl poate avea departamentul de marketing (şi,
desigur, autorul). În editurile mai mari, procedura de selecţie a copertei poate fi mai dificilă deoarece la
ea participă un număr mare de persoane, fiecare avînd propriile preferinţe.

Tema 2. Organizarea activităţii în editură (2007). 3

2.1.6. Producţia elaborează comenzile pentru tipografii (în care sînt specificate toate condiţiile tehnice
– tirajul, formatul cărţii, tipul de hîrtie şi carton, legătoria, finisajul) şi acordă asistenţa necesară pe
durata tipăririi cărţii pentru a fi asigurată calitatea lucrărilor tipografice. În sarcina acestui departament
se mai află şi alte activităţi, cum ar fi aprobarea devizelor, estimarea costurilor de tipar sau
coordonarea activităţii unor departamente din editură astfel încît să fie îndeplinite cerinţele impuse de
tehnologiile poligrafice sau respectarea termenelor contractate de trimitere a cărţilor la tipar. Atribuţiile
departamentului de producţie pot fi îndeplinite de persoane cu anumite cunoştinţe tehnice specializate
şi cu experienţă în domeniu.
2.1.7. Vînzări şi marketing. Activitatea comercială a unei edituri este extrem de variată şi impune
folosirea unor resurse umane numeroase. Ea are în vedere atît cărţile noi, cît şi cele existente pe stoc
(backlist). Atribuţiile cele mai importante sînt:
a) relaţiile cu beneficiarii (negocierea contractelor de difuzare, preluarea comenzilor, prezentarea noilor
apariţii şi a ofertei de carte a editurii, preluarea şi onorarea comenzilor etc.);
b) urmărirea periodică a vînzărilor la beneficiari şi a modului de expunere a cărţilor în librării;
c) activitatea de depozitare, expediţii, transport;
d) elaborarea statisticilor privind vînzările şi emiterea comenzilor de reprint pentru titlurile epuizate;
e) vînzări directe (carte prin poştă, club de carte, librării virtuale proprii, oferte pentru biblioteci ş.a.);
f) participarea la tîrguri şi saloane de carte;
g) studii proprii privind piaţa de carte, propuneri de tiraje pentru viitoarele apariţii editoriale, participarea
la elaborarea politicii de preţuri a editurii;
h) promovarea vînzărilor (oferte speciale, reduceri de preţuri, cataloage, afişe etc.).
2.1.8. Serviciul de presă gestionează relaţiile cu mass-media, organizează lansări de carte,
întocmeşte dosarele de presă şi comunicatele de presă ale editurii, fiind implicat în majoritatea
acţiunilor cu caracter de relaţii publice (detalii vor fi prezentate într-un capitol viitor). Promovarea noilor
apariţii este una dintre funcţiile oricărei edituri (vezi tema 1), ea putîndu-se realiza fie prin intermediul
mass-media (recenzii şi semnalări în cotidiene, în publicaţiile cu caracter general sau de specialitate,
publicitate etc.), fie prin crearea unor evenimente (lansări, emisiuni-dezbateri la radio şi tv., tîrguri de
carte, simpozioane, conferinţe, conferinţe de presă), fie prin internet.

2.2. PRINCIPALELE PERSONAJE DINTR-O EDITURĂ

2.2.1 Directorul general. Atribuţiile DG depind în mare măsură de mărimea editurii (Schuwer 1999:
248-255). La editurile mici, DG are un rol de fac-totum (caută şi selectează manuscrise, conduce
operativ editura, uneori chiar redactează sau face difuzarea cărţilor). Adesea, editurile mici se pot
dovedi foarte dinamice şi flexibile (editare rapidă, cheltuieli de editare şi difuzare reduse, deci şi riscuri
mai mici). Deşi editurile mici pot oferi un număr considerabil de titluri, contribuţia lor la cifra de afaceri
globală de pe piaţa de carte este uneori nesemnificativă. Capitalul unei edituri mici este redus, astfel că
un DG trebuie nu numai să impună un program editorial de calitate, ci să se preocupe direct şi de
difuzare, promovare sau de recuperarea rapidă a resurselor financiare investite (în majoritatea
cazurilor DG fiind şi patronul editurii).
La editurile medii şi mari, DG dispune de o echipă editorială extinsă, de un departament de producţie,
de o direcţie comercială şi de compartimente specializate de marketing şi promovare. Editurile medii
pot avea pînă la 100 de angajaţi, în vreme ce editurile mari (grupurile editoriale) ajung la mai multe
sute. În aceste cazuri, rolul DG este mai curînd unul administrativ, de organizare a activităţii de
ansamblu şi gestiune a resurselor. DG va delega responsabilităţi colaboratorilor săi apropiaţi deşi, în
practică, va continua să intervină chiar şi în întocmirea programului editorial (pe baza unor experienţe
anterioare sau, pur şi simplu, a unor intuiţii sau partis-pris-uri). În cazul editurilor mari, DG va avea o
serie de experţi (consilieri) care îl sprijină la elaborarea programului editorial.

Tema 2. Organizarea activităţii în editură (2007). 4

2.2.2. Directorul editorial (redactorul-şef). Este un personaj foarte important, deoarece de el depind
întocmirea planului editorial, achiziţia de noi manuscrise şi calitatea editării (Schuwer, 1999:218-21)1.
Timpul unui DE/RŞ se împarte între selectarea noilor proiecte editoriale şi editarea celor deja
acceptate. Pentru aceasta, DE/RŞ dispune de o echipă redacţională (angajaţi şi colaboratori) care îi
este subordonată. La selectarea noilor proiecte, DE/RŞ menţine legături profesionale cu referenţii,
lectorii de carte şi coordonatorii de colecţii. DE/RŞ este de asemenea principalul gestionar al relaţiilor
cu autorii. În practică, şi DG va întreţine relaţii cu anumiţi “autori de casă” şi nu numai. Deoarece
succesul unei edituri depinde în mod decisiv de capacitatea gestionării unor bune relaţii între editură şi
autori, o dată cu creşterea numărului celor din urmă, este necesară şi o “redistribuire” a acestor
atribuţii. DE/RŞ încheie contractele de editare şi urmăreşte derularea acestora. Desigur, activitatea
unui DE/RŞ nu este scutită de o serie de “corvezi” administrative, de obligaţia instruirii echipei cu care
lucrează, de implicarea în activitatea de redactare şi promovare a cărţilor etc. DE/RŞ trebuie să
posede cunoştinţe profesionale solide, să aibă o bună cultură generală în profilul editurii, simţ artistic,
să cunoască piaţa de carte (concurenţa), să menţină legăturile cu editurile din străinătate (pentru
achiziţionarea de licenţe de traducere sau coproducţii), să convingă directorul de marketing cu privire
la succesul comercial al opţiunilor sale editoriale etc. În relaţiile cu autorii, DE/RŞ trebuie să aibă
abilităţi de comunicare şi, adeseori, mult tact.
2.2.3. Directorul artistic (DA). Coperta şi ilustraţiile sînt realizate de obicei de un personal specializat.
Multe edituri fac apel la graficieni colaboratori. La editurile mari, este necesar însă un DA care să
asigure o prezentare grafică unitară pentru cărţile publicate. Orice editură urmăreşte un “look” specific
pentru cărţile sale care să confere o anumită personalizare (diferenţiere faţă de concurenţă). Afişele,
cataloagele şi celelalte materiale de promovare trebuie să aibă şi ele un însemn de “marcă” uşor de
recunoscut. Cartea nu înseamnă numai text, ci este un produs cultural al cărui “ambalaj” este coperta.
Din acest motiv, proiectul de copertă se aprobă de către mai multe persoane (în aşa-numita şedinţă de
copertă), dintre care nu lipsesc redactorul de carte, directorul de vînzări şi directorul de producţie.
2.2.4. Secretarul general de redacţie (SGR)2. Atribuţiile SGR vizează cărţile ce urmează a fi publicate
în viitorul imediat, el fiind însărcinat cu planificarea şi urmărirea termenelor pentru diversele etape de
pregătire editorială. În acest scop, SGR menţine legătura cu toate compartimentele editurii şi cu
colaboratorii externi. SGR este un homo faber al editurii şi trebuie să posede cunoştinţe culturale,
artistice, dar şi tehnice şi, mai ales, aptitudini de bun organizator.
2.2.5. Directorul de producţie coordonează activităţile de culegere şi tehnoredactare, pre-press,
alegere tipografiile şi colaborarează cu acestea (la negocierea preţurilor şi a contractelor, rezolvarea
problemelor de calitate). Alegerea tipografiilor se face pe baza raportului dintre preţ şi calitate sau,
uneori, în funcţie de timpul de execuţie, deoarece adesea DP lucrează sub presiunea termenelor, ca
urmare a unor “accidente” (foarte frecvente) care întîrzie finalizarea redacţională a cărţilor. În funcţie de
organigrama editurii, DP poate avea şi alte atribuţii: întocmirea devizelor editurii (evaluarea costurilor
de editare), stabilirea formatelor, achiziţionarea unor echipamente şi soft-uri, controlul calităţii,
realizarea lucrărilor de tip e-publishing etc.
2.2.6. Directorul comercial/marketing (DC) coordonează depatamentele de vînzări (directori şi agenţi
zonali), marketing şi promovare, depozitare şi expediţie. Este un personaj cu un rol de decizie
important în ceea ce priveşte succesul programului editorial, dar şi al programului de reeditări.
Calitatea informaţiilor privind propriile vînzări şi ale concurenţei, pe care un DC le oferă, stau – de cele
mai multe ori – la baza oricărei decizii care se ia într-o editură.
Activitatea cotidiană a unui DC este extrem de agitată. El trebuie să-şi împartă timpul între relaţiile cu
difuzorii (de multe ori nu întru totul amicale), efectuarea unor deplasări pe teren, recuperarea banilor
din vînzări, urmărirea vînzărilor (efectuarea inventarelor periodice şi prelucrarea acestora), întocmirea
rapoartelor, analiza propunerilor de editare şi reeditare, instruirea echipei de vînzări (răspîndită în
teritoriu) şi activitatea de promovare. De cele mai multe ori, în cazul eşecului comercial al unei cărţi,

1
În editurile mari pot exista mai mulţi directori editoriali (redactori-şefi), în funcţie de domeniile editoriale
abordate. Pentru editurile specializate pe cărţi de literatură, poate fi întîlnită şi denumira de director literar.
2
Folosim termenul prin analogie cu cel utilizat în instituţiile de presă scrisă. SGR este, de fapt, un secretar al
editurii (în franceză, secrétaire des editions).

Tema 2. Organizarea activităţii în editură (2007). 5

autorul va considera că DC este principalul vinovat. Chiar şi restul editurii va considera că eşecul unor
titluri este datorat activităţii necorespunzătoare de marketing şi promovare.
2.2.7. Directorul economic/contabilul şef (DE). Ca în orice firmă, DE este cel care confirmă dacă
activitatea generală este profitabilă sau nu. Mai mult, o analiză economică bine întocmită poate
identifica şi, uneori, înlătura eventualele pierderi. Destul de laborioasă, activitatea contabilă a editurii se
realizează astăzi cu ajutorul unor softuri specializate. Prin atribuţiile sale, DE este unul dintre cei mai
apropiaţi colaboratori ai DG şi o bună conlucrare poate asigura succesul activităţii firmei.

DIRECTOR GENERAL

SGR
DIRECTOR DIRECTOR DE DIRECTOR DIRECTOR
EDITORIAL PRODUCŢIE COMERCIAL ECONOMIC

– REDACTORI – CULEGERE – AGENŢI DE VÎNZĂRI

– CORECTORI – TEHNOREDACTARE – CARTE PRIN POŞTĂ
–- DREPTURI DE AUTOR – PRE PRESS – PROMOVARE
– COPYRIGHT – PRODUCŢIE – MARKETING
– SECRETARI DE REDACŢIE – GRAFICĂ – DEPOZITE ŞI EXPEDIŢIE
Fig.2.2 Organigrama unei edituri oglindeşte structura organizatorică şi diferă în funcţie de mărimea editurii.
În figură, este prezentată organigrama pentru o editură medie. În cazul editurilor mari, pot exista mai mulţi
directori editoriali, redactori şefi sau secretari generali, iar direcţia de marketing poate avea o structură mult mai
dezvoltată.

2.3. COLABORATORII EXTERNI

2.3.1 Referentul este persoana cu pregătire de specialitate la care editura recurge pentru a se
pronunţa cu privire la valoarea unei cărţi. De regulă, observaţiile primite de la referenţi pot contribui la
îmbunătăţirea conţinutului unei lucrări. Referenţii trebuie să fie “la zi” cu literatura de specialitate pentru
a putea aprecia şi gradul de originalitate al lucrării. Ei pot oferi sugestii importante privind publicul ţintă,
accesibilitatea lucrării, gradul de interes (şansa de succes comercial), eventualele modificări sau
completări necesare pe care editura ar trebui să le solicite autorului. În numeroase cazuri, decizia de
publicare a unei cărţi depinde de recomandarea referentului. De regulă, numele referentului nu este
cunoscut autorului. Practica utilizării unor referenţi recomandaţi de autor, prieteni sau colegi ai
acestuia, se poate dovedi uneori păguboasă. Un referat favorabil înaintat unei edituri pentru o lucrare
ce s-ar dovedi ulterior necorespunzătoare, poate duce la compromiterea reputaţiei referentului.
2.3.2 Consultantul ştiinţific este persoana la care editura recurge pentru a se pronunţa cu privire la
conformitatea ştiinţifică a unei lucrări deja acceptate spre publicare. În numeroase cazuri, editura nu
dispune de personal cu pregătire într-un domeniu de înaltă specializare (de exemplu, specialişti în
pedagogie şi psihologie şcolară pentru elaborarea unui manual sau un medic neurolog pentru lucrări
de neuropsihologie etc.). Făcînd apel la un consultant ştiinţific, se diminuează şansele ca în lucrare să
apară erori ştiinţifice sau de terminologie (nici un autor nu este perfect!). Utilizarea unui consultant
ştiinţific extern este necesară doar pentru lucrările cu un caracter deosebit, în majoritatea cazurilor fiind
suficient un redactor (sau lector) de carte avînd cunoştinţe de specialitate.
2.3.3 Coordonatorul de colecţie. De regulă, editurile abordează doar anumite domenii editoriale şi,
de cele mai multe ori, publică serii şi colecţii corespunzătoare acelor domenii. Colecţiile sînt conduse
de un coordonator (sau director) de colecţie al cărui rol este atît de consultant ştiinţific, cît şi de
persoană care participă în mod direct la elaborarea proiectelor editoriale pentru respectiva colecţie.
Coordonatorul de colecţie trebuie să fie o personalitate de necontestat în domeniul său de activitate
(de exemplu, un critic literar de prestigiu pentru o colecţie de literatură sau un specialist de renume

Tema 2. Organizarea activităţii în editură (2007). 6

pentru o colecţie de carte medicală). El trebuie să aibă de asemenea numeroase contacte profesionale
şi o bună cunoaştere a lucrărilor publicate în domeniul său de activitate.
2.3.4. Lectorul de carte. Ca şi consultantul ştiinţific, lectorul de carte este un colaborator la care
editura face apel pentru cărţile dintr-un domeniu în care nu dispune de un redactor cu pregătire de
specialitate. Spre deosebire de consultantul ştiinţific, lectorul este utilizat pentru lucrări al căror nivel
ştiinţific este mediu. Lectorul are în acest caz rol de redactor de carte. deşi el nu va îndeplini toate
atribuţiile redactorului (de exemplu, nu se va preocupa de probleme stilistice), ci va urmări mai ales
corectitudinea terminologiei şi conformitatea ştiinţifică a lucrării.
2.3.5. Traducătorii sunt colaboratori, nu angajaţi permanenţi. De obicei, o editură reuneşte în jurul său
un număr de traducători stabili sau apelează la traducătorii cunoscuţi utilizaţi şi de alte edituri. În vreme
ce numărul traducătorilor consacraţi este suficient de redus, a utiliza un traducător lipsit de experienţă
este un risc pe care nici măcar recurgerea la o probă de traducere nu-l poate uneori înlătura. Nu este
suficient ca traducătorul să cunoască foarte bine subtilităţile limbii din care traduce şi să aibă un
desăvîrşit simţ al limbii în care traduce. El trebuie să stăpînească şi terminologia domeniului cărţii,
motiv pentru care uneori este foarte dificil pentru o editură să găsească un traducător adecvat pentru o
carte de specialitate. Evident, pentru anumite limbi (de exemplu japoneză, chineză sau finlandeză,
latină medievală sau cehă) găsirea unui traducător este şi mai dificilă. Calitatea traducerilor rămîne una
dintre problemele cu care se confruntă editurile din întreaga lume (Schuwer. 1999:222-224). Au fost
editate numeroase cursuri şi lucrări de iniţiere în domeniu, unele dintre acestea putînd fi utile şi în
munca redactorilor din mass-media (de exemplu ,Bell, 1999).
Numărul colaboratorilor unei edituri este cu mult mai mare şi poate include consilieri în diverse domenii
(de exemplu, consilieri juridici sau fiscali), culegători, corectori, agenţi de vînzare etc. Există edituri la
care persoanele angajate permanent reprezintă doar staff-ul propriu-zis şi, eventual, propriul serviciu
de marketing, restul personalului avînd statut de colaboratori mai mult sau mai puţin permanenţi.

NOŢIUNI CHEIE
plan editorial punere în pagină referent manuscris comandat
achiziţia manuscriselor pre-press lector de carte şedinţă de copertă
bun de tipar serviciu de presă consultant ştiinţific backlist
rewriter funcţie comercială coordonator de colecţie copy-right
proprietate intelectuală director editorial vînzări directe
piraterie editorială director artistic probă de traducere
plagiat organigramă delegare de responsabilităţi

REZUMAT
1. Cele 9 tipuri de activităţi tipice dintr-o editură prezentate în acest capitol sînt: dezvoltarea proiectelor
editoriale şi achiziţia manuscriselor, încheierea contractelor editoriale, redactarea, tehnoredactarea,
concepţia grafică, activitatea comercială şi serviciul de presă, serviciul de producţie şi cel economic.
2. Personajele principale pe care le veţi întîlni într-o editură sînt: directorul general, directorul editorial
(redactorul-şef), directorul de producţie, secretarul general, directorul artistic, directorul comercial (de
vînzări şi/sau de marketing) şi contabilul şef (directorul economic)
3. O editură recurge la numeroşi colaboratori externi: referenţi, consilieri ştiinţifici, lectori de carte,
traducători.

Tema 2. Organizarea activităţii în editură (2007). 7

TIPURI DE ACTIVITĂŢI
1. Dezvoltare şi achiziţii
2. Drepturi de autor
3. Redactare
4. Tehnoredactare
5. Grafică
6. Producţie
7. Marketing, vînzări
8. Serviciu de presă
9. Financiar-contabilă
PRINCIPALELE PERSONAJE PRINCIPALELE FUNCŢII COLABORATORI
EXTERNI
1. Director-general 1. Redactor
2. Director editorial (red. şef) 2. Corector 1. Referent
3. Director de producţie 3. Secretar de redacţie 2. Consultant ştiinţific
4. Secretar general de redacţie 4. Responsabil copy-right 3. Coordonator de
5. Director artistic 5. Dactilograf colecţie
6. Director comercial (de vînzări 6. Tehnoredactor 4. Lector de carte
şi/sau de marketing) 7. Grafician 5. Traducător
7. Director economic 8. Agent de vînzări
9. Responsabil promovare – redactori
10. Economist – corectori
– şef DTP 11. Gestionar – culegători text
– directori de vînzări – graficieni
– director de promovare

EXERCIŢII
1. În ce constă rolul de “apărător al cititorului” pe care trebui să-l îndeplinească redactorul unei cărţi?
Sesizaţi eventualele asemănări şi deosebiri între rolul redactorului de carte şi cel al reporterului de la
un ziar?
2. Care credeţi că este principalul personaj dintr-o editură? Motivaţi-vă opţiunea.
3. Formulaţi 5 întrebări pentru un interviu ce urmează să-l luaţi redactorului-şef al unei edituri.
4. Editurile sînt obligate să lucreze în perspectivă, alcătuind planuri editoriale pe următorii 2-3 ani.
Comentaţi această afirmaţie. Prezentaţi principalele modalităţi prin care o editură îşi completează
portofoliul de proiecte noi.
5. Ce colaboratori externi foloseşte o editură şi pentru ce tipuri de activităţi? Specificaţi rolul acestora.
De ce sînt colaboratorii unei edituri atît de numeroşi? (Indicaţie: faceţi apel şi la modelul editorial
elaborat de Miege).
6. Manuscrisele reprezintă “materia primă” pentru o editură, aşa cum sînt ______ pentru un cotidian.
Dezvoltaţi ideea şi evidenţiaţi eventuale similitudini între activitatea de achiziţie a manuscriselor în
editură şi respectiva activitate din publicistică.
7. Explicaţi înţelesul următoarelor cuvinte cheie: manuscris comandat, organigramă, rewriter, lector de
carte, şedinţă de copertă, plan editorial

BIBLIOGRAFIE
Schuwer, Philippe (1999), Tratat practic de editare, Editura Amacord, Timişoara, pp. 165-169.
Rawson, Hugh, Dolin, Arnold (1985) “The Editorial Process:An Overrview” in Geiser, Elizabeth A. (1985),
The Business of Book Publishing, Westview Press, Boulder and London.
Bell, Roger T. (1999), Teoria şi practica traducerii, Polirom, Iaşi.

Tema 2. Organizarea activităţii în editură (2007). 8