AMERICA

Aşezare, limite, ţărmuri

America reprezintă o enormă masă continentală care, cu o suprafaţă de cca.

43.000.000 kmp (42.747.000 km2 după alte surse) este depăşită doar de Asia. Deşi
include două mari blocuri continentale considerate adesea ca fiind continente
distincte (America de Nord şi America de Sud) separate de America Centrală (care
include regiunea insulară şi istmică ) America reprezintă un continent unitar, justificat
nu numai prin evoluţia comună a acestor teritorii ci şi prin anumite aspecte privind
popularea acestei regiuni.
America este situată în întregime în emisfera vestică, separând Oceanul
Atlantic de Oceanul Pacific, având cea mai mare desfăşurare latitudinală dintre toate
continentele globului, respectiv cca.140°, ceea ce reprezintă cca.15.500km. Punctul
extrem nordic este situat în Insula Groenlanda la 83°40’ lat.N (Capul Morris Jesup),
iar cel mai sudic punct este amplasat în Insula Tara de Foc, la 55°59’ lat.S (Capul
Horn). Si desfăşurarea longitudinală este amplă, de peste 100° în America de Nord
(Capul Prinţul de Wales – 168°05’ long.V; Capul Charles - 55°40’ long.V) şi cca. 50°
în America de Sud (Capul Parinas - 82°13’ long.V; Capul Branco - 34°48’ long.V).
Există o similitudine de formă între America de Nord şi America de Sud,
ambele fiind mai largi în partea nordică şi mai înguste în partea sudică, ceea ce se
reflectă în anumite particularităţi ale cadrului natural, în special asupra climei. Astfel,
cea mai mare parte a Americii de Nord este situată în zona polară şi temperată,
extensiunea maximă fiind între 30° şi 60° lat.N, în timp ce America de Sud are cea
mai mare parte a teritoriului său în zona ecuatorilaă şi tropicală (extensiunea
maximă fiind între 10° şi 25° lat.S)
Ţărmurile
Ţărmul nordic este extrem de articulat şi fragmentat ca urmare a puternicii
dezvoltări a glaciaţiei pleistocene şi a mişcărilor epirogenetice pozitive şi negative
care continuă şi azi. Tipice sunt ţărmurile cu fiorduri (estul şi vestul Groenlandei,
nord-estul Peninsulei Labrador, nord-estul Insulei Ţara lui Baffin), ţărmurile cu skyars
(în jurul golfului Hudson, Ungava), ţărmuri cu faleze, cu golfuri. Cea mai mare
fragmentare a ţărmului se întâlneşte în Arhipelagul Arctic, unde se întâlnesc un
număr mare de insule (Ţara lui Baffin, Ellesmere, Banks, Victoria, Devon, Mellville),
peninsule (Boothia, Simpson, Melville, Foxe), golfuri (Boothia, Hudson, Ungava).
Ţărmul atlantic are cea mai mare complexitate genetico-morfologică precum
şi cea mai avansată intervenţie antropică.
De la estuarul fluviului Sf.Laurenţiu şi insula Terra Nova pâna la Peninsula
Florida, pe o distanţă de 4000-4500km se întîlnesc variate tipuri genetice: ţărmuri cu
golfuri (New Heaven, Cheasapeake, Delaware), ţărmuri cu insule, ţărmuri cu rias
(SE Noii Scoţii, New Brunswick, Gf.Maine). În sectorul sudic predomină un ţărm
coborât, adesea mlăştinos, linia de ţărm fiind foarte sinuoasă.
Ţărmul Americii Centrale este caracterizat printr-o fragmentare tectonică
avansată, aici întâlnindu-se ţărmuri înalte, ţărmuri vulcanice, ţărmuri coraligene.
Ţărmul atlantic al Americii de Sud este mai puţin articulat, având totuşi un
grad mai mare de fragmentare între vărsarea râului Atrate şi fluviul Orinoco, precum
şi în sud, în perimetrul Podişului Patagoniei şi în zona Ţara de Foc.
În zona ţărmului pacific platforma litorală este extrem de îngustă, fosele
oceanice aflându-se în imediata apropiere a uscatului. Ţărmul este puternic
fragmentat în sectorul alaskian al Str.Bering, spre sud acesta este de tip dalmatic, iar
în continuare spre sud ţărmul este preponderent înalt, cu excepţia unui sector de
mică extensiune a câmpiei litorale columbiene.
Tot un ţărm de tip dalmatin se întâlneşte şi în zona sudică a Americii de Sud,
unde lanţul muntos costal este diseminat într-un mare număr de insule separate de
1
o reţea densă de strâmtori şi golfuri.

Evoluţia paleogeografică
Când vorbim despre tectonica plăcilor ne referim la modul în care a evoluat
scoarţa terestră începând de acum 650 milioane ani (când Amazonia, de exemplu,
se găsea la polul sud), dar planeta noastră avea deja o vârstă atunci, de cca. 4
miliarde ani.Totuşi, cea mai îndepărtată configuraţie a continentelor actuale datează
de acum 1,1 miliarde ani, când exista un mare supercontinent, Rodinia, în care
America de Nord ocupa o poziţie centrală.
Acum 500 milioane ani (începutul paleozoicului, cambrian, ordovician)
Groenlanda ocupa o poziţie interesantă (era străbătută de ecuator).
Acum 400 milioane ani (devonian) zona munţilor caledonieni (Appalachii
Nordici şi munţii din Europa nordică şi nord-vestică: Scandinavia, Marea Britanie).
Evoluţia continentului american este mai clară începând cu 300 mil. ani, când,
din fragmentarea uscatului iniţial Pangea în două mase continentale majore, la
începutul paleozoicului a rezultat Laurasia şi Gondwana. În paleozoic continuă
divizarea celor două uscaturi şi începe deriva lor – deplasarea spre nord a
fragmentelor Gondwanei şi coliziunea lor cu cele provenite din dezmembrarea
Laurasiei. Perioadele evolutive nu au fost sincrone – formarea Atlanticului de Nord
ca bazin oceanic ce a separat America de Nord de Europa, s-a făcut acum 300
milioane ani (carbonifer), iar formarea Atlanticului de Sud acum 120 milioane ani
(sfârşitul jurasicului).
În acest context paleogeografic, teritoriile cele mai vechi din America de Nord
erau Scutul Canadian şi Scutul Groenlandez. Scutul Canadian ocupă partea central
nordică a Americii de Nord, are vârstă precambriană; alcătuit din granite şi gnaise;
se găseşte în Canada, între fluviul Mackenzie, Marile Lacuri şi Peninsula Labrador.
Fundamentul său a fost afectat în precambrian de cutările lauranţiene, care au
generat catena laurenţiană în extremitatea estică, şi cutările huroniene care au
înălţat catena huroniană în partea central vestică. Resturi din acest scut vechi se mai
păstrează ca nuclee central axiale în Appalachi, Stâncoşi, Podişul Colorado. Scutul
Groenlandez se întâlneşte în Groenlanda şi în jumătatea sud sud-vestică a
Arhipelagului Arctic.
În America de Sud, scuturile vechi precambriene sunt reprezentate de
Platforma Guyanelor (la nord de Amazon) şi Platforma Braziliană (Podişul Braziliei,
aici fundamentul precambrian apare adesea la zi).
În America Centrală sunt semnalate depozite de vârstă precambriană în
Masivul Hondurasului şi Masivul Guatemalei.
Toate aceste zone de platforme vechi, după ce au suferit serii de cutări, au
cunoscut perioade de peneplenizare.
Separarea pământului american de restul maselor continentale s-a definitivat
în mezozoic.
Înainte de această separare, în cadrul uscatului continental au avut loc eforturi
tectonice cu plisări ce au dat naştere sistemului de munţi paleozoici, mult mai bine
conservaţi în America de Nord.
1. Structurile caledoniene – întâlnite în sectorul nordic al Appalachilor, Insulele
Arhipelagului Arctic, Terra Nova, Munţii Stâncoşi (intercalate unor depozite mai
noi); în America de Sud cutările caledoniene au înălţat rama externă a Podişului
Braziliei şi unele sectoare vestice ataşate ulterior zonei andine.
2. Structurile hercinice – întâlnite în sectorul sudic al Appalachilor, podişurile şi
masivele centrale, în fundamentul părţii sud-estice a uscatului nord-american, în
Podişul Mexican; În America de Sud, mişcările hercinice s-au produs la sud de
estuarul La Plata, dar aceste structuri s-au păstrat doar insular, deoarece au fost

2
 acoperite şi mascate de sedimentar. Se pare că astfel de cutări hercinice ar fi
existat şi în vestul american, distruse de mişcările posterioare, rămânând doar
nuclee în axele munţilor cutaţi ulterior.
În mezozoic, după definitivarea separării continentului american, au loc plisări de
mare anvergură (mai ales în America de Nord, pe faţada vestică).
Cutările nevadiene (jurasicul superior – cretacicul inferior) au înălţat întreg
lanţul Cordilierilor. Probabil au avut loc şi pe faţada vestică a Americii de Sud, dar în
Sistemul Anzilor structurile mezozoice au fost distruse de plisările noi, astfel încât azi
sunt aproape inexistente.
În legătură cu fracturile importante şi deplasările laterale legate de
destrămarea Gondwanei, în America de Sud au loc importante erupţii de lave bazice
(ce au acoperit mari suprafeţe din Matto Groso, Depresiunea Parana).
Au loc de asemenea regresiuni şi transgresiuni marine care au dus la
dezmembrarea platformelor precambriene (a rămas omogenă numai partea de nord
a platformei Canadiene).
Tot acum are loc şi dezmembrarea uscatului continental, în America Centrală
rezistă doar puntea de uscat care leagă cele două continente; comunicarea între
America de Nord şi America de Sud este întreruptă în anumite perioade.
Spre sfârşitul mezozoicului, dar mai ales în terţiar, mişcările orogenetice
cunosc o perioadă de reactivare prin cutările laramice (cretacicul superior –
paleogen) însoţite de o ridicare de ansamblu a vestului American, ceea ce a dus la
formarea culmilor montane ale Stâncoşilor, Cordilierei Andine, lanţurilor din America
Centrală. Mişcările au cuprins întregul ansamblu montan din vest şi au migrat treptat
de la est la vest.
Spre deosebire de America de Nord unde mişcările mezozoice (nevadiene)
au avut o importanţă preponderentă, în America de Sud mişcările terţiare sunt cele
mai importante (părţile cele mai labile ale geosinclinalului sud american au fost cele
de la extremităţi, nord şi sud). În zonele de platformă ale Americii de Sud (cu
excepţia Amazoniei) se produc, în terţiar, scufundări lente şi depuneri groase de
sedimente.
În terţiar, concomitent cu stabilirea contururilor actuale au avut loc
transgresiuni şi regresiuni marine, mai cu seamă în estul Americii de Nord (ceea ce
a dus la crearea unor vaste câmpii litorale, au colmatat unele bazine interne).
În cuaternar, cel mai interesant fenomen este glaciaţia, care a afectat atât
America de Nord cât şi America de Sud.
În America de Nord, glaciaţia continentală a fost mai puternică în zona
centrală şi estică, fiind mai slabă în vest. Calota a atins, în extensiunea ei maximă,
confluenţa Ohio Mississippi. Au existat trei centre de diramare (nuclee de dirijare a
gheţii): Labrador, V.Hudson (cel mai puternic), S.Hudson (districtul Patricia).
Glaciaţia montană a avut centre importante în Cordilierii Canadieni (centrul principal)
şi Cordilierii Alaskăi (centrul secundar).
S-au separat 5 faze glaciare: Nebraska (coresp. Gunz), Kansas (Mindel),
Illinois (Riss), Iowa şi Wisconsin (Wurm).
Relieful glaciar de eroziune se întâlneşte azi pe suprafaţa Acutului Canadian,
iar relief de acumulare glaciară se întâlneşte de la confluenţa lui Ohio spre nord:
morene de tot felul, depozite fluvio-glaciare, depozite loessoide.
În America de Sud s-au depistat urmele a 3-4 glaciaţiuni care au fost slabe în
zona ecuatorială a Anzilor (în Anzii Nordici limita inferioară a glaciaţiei pleistocene
cobora până la 3600-3900m) şi foarte puternice în Anzii de Sud (unde o imensă calotă
de gheaţă acoperea nu numai Anzii ci tot continentul de la sud de paralela de 40°S). La
periferia nordică a acestei calote s-au acumulat depozite fluvio-glaciare (sandre) şi
vaste cuverturi de loess (aşa numitele formaţiuni de pampas).
Şi azi persistă glaciaţia în America: în special în partea nordică a continentului
(arhipelagurile nordice, Groenlanda) şi în zonele montane ale Americii de Nord şi de
3
Sud, chiar în zona ecuatorială la altitudini mari.

Poziţia continentului american în raport cu marile plăci tectonice

America se află situată în zona macroplăcilor Nord Americană şi Sud

Americană, la contactul lor cu macroplaca Pacifică (şi a altor plăci mai mici: Garda,
Cocos, Caraibilor, Nazca). În zonele de subducţie s-au format fie lanţuri mutoase
(Anzii, la contactul plăcii Nazca cu placa Sud Americană; Stâncoşii, la contactul
plăcii Garda cu placa Nord Americană; Cordilierii Americii Centrale, la contactul
Plăcii Cocos cu placa Americană şi cea Caraibă), fie arcuri insulare (Antile –placa
Caraibă/ placa Americană; Aleutine – placa Pacifică/placa Americană). Tot în aria
de contact a plăcii pacifice cu cea nord Americană s-a dezvoltat un sistem de falii
(San Andreas – unde placa pacifică se deplasează spre N, NE cu aproximativ 5 mm
pe an în raport cu nordul American; această falie începe din Golful Californiei şi are
o lungime de 600km.
Actualmente, zona Americii Centrale este una din regiunile de slabă
rezistenţă ale scoarţei, fiind caracterizată prin mişcări de ridicare şi scufundare,
dislocări, seismicitate şi vulcanism, ceea ce arată că evoluţia sa nu s-a încheiat.
Amploarea şi continuitatea actuală a proceselor de subducţie din America Centrală
Insulară vor avea ca rezultat apariţia unor lanţuri muntoase ce vor juca rolul de punte
de legătură între fragmentele uscatului de astăzi.
Procesele orogenetice sunt active aşadar şi în momentul de faţă, fiind puse în
evidenţă de seismicitatea extrem de ridicată (de exemplu în Anzi, ca urmare a
mişcărilor de ridicare în bloc există regiuni în care se înregistrează cca.1500
cutremure pe an, din care unele catastrofale).
Vulcanismul, ca fenomen asociat dinamicii scoarţei, este bine reprezentat în
America. În Anzi sunt grupaţi cca.1/3 din vulcanii activi de pe glob. Cele mai
important aparate vulcanice se întâlnesc în Anzii Ecuadorului, Columbiei, Anzii de
Sud. În America de Nord, vulcanismul actual se manifestă în Alaska – Aleutine,
Mexic, iar urme ale vulcanismului vechi sunt extrem de evidente în partea centrală a
Munţilor Stâncoşi (Platoul Yellowstone).

RELIEFUL
Relieful Americii este în strânsă legătură cu evoluţia paleogeografică şi
structura geologică, prezentând trăsături comune în cele trei compartimente:
- prezenţa reliefului muntos ca elemet de bază al peisajului geografic
- vulcanismul accentuat
- asimetrie generală a reliefului determinată de înălţarea pronunţată a faţadei
pacifice
- varietatea formelor de detaliu (ca o consecinţă a diversităţii litologice şi
varietăţii factorilor modelatori).

RELIEFUL AMERICII DE NORD

Are ca trăsături principale:
- dispunerea reliefului pe direcţia meridianelor (spre deodesire de celelalte
continente ale Laurasiei)
- concentrarea ariei montane în extremitatea vestică (Munţii Appalachi
nereuşind să contrabalanseze, prin extensiune şi poziţia lor această
evidentă asimetrie)
- altitudinea medie este de 720m
- altitudinea maximă – Mckinley (Munţii Alaska – 6194m)
Din punct de vedere morfologic America de Nord se împarte în mai multe
regiuni:
4
 1. Groenlanda
2. Arhipelagul Arctic
3. Câmpiile şi Podişurile Americane
4. Munţii Appalachi
5. Câmpiile Litorale
6. Cordilierii

1. GROENLANDA este cea mai mare insulă de pe Glob (cu o suprafaţă de

peste 2 milioane km2). Se dezvoltă mai ales dincolo de Cercul Polar de Nord (pe o
distanţă de 2650km de la nord la sud, între Capul Morris Jesup, situat la 83˚40’ şi
Capul Farvel situat la 59°46’ şi pe o distanţă de 1280km de la est la vest). Tărmurile
insulei sunt extrem de crestate, cu numeroase fiorduri atât în est (Complexul
Scoresby, din care face parte şi cel mai lung fiord din lume, Nordvestfjord, 313 km) cât
şi în vest (Sondre Strom).
Relieful Groenlandei este reprezentat de un imens podiş cu altitudine medie de
400-600m ce se înclină dinspre margini spre interior, acoperit în cea mai mare parte
de o calotă de gheaţă ce maschează detaliile reliefului platformic. Teritoriile lipsite de
gheaţă reprezintă 19% din suprafaţa insulei, limitându-se de fapt la o faşie litorală de
60-150km lăţime. În aceste zone sunt foarte evidente urmele glaciaţiei pleistocene:
morene, nunatakuri, spinari de berbec, depresiuni lacustre de origine glaciară.
Teritoriile acoperite cu gheaţă (inlandsis) ocupă 81% din suprafaţa insulei,
calota glaciară prezentând două boltiri largi (una în sud şi alta în partea central estică).
Grosimea medie a gheţii este de 1500-1600m, iar grosimea maximă este de peste
3400m (în partea centrală a insulei).
Mulţi gheţari îşi preling limbile până pe ţărmul vestic, de unde numeroase
iceberguri se desprind şi sunt preluate de curenţii marini şi transportaţi în Oceanul
Atlantic prin Golful Baffin şi Marea Labrador.
Zăcămintele minerale utile din Groenlanda sunt în general neexploatate. Printre
resursele de aici amintim: uraniu, toriu (cel mai mare zăcământ din lume), crom,
molibden, tungsten, fier, nichel, cupru, cărbuni superiori. Apele teritoriale dispun şi de
zăcăminte de hidrocarburi.
2. Arhipelagul Arctic are o suprafaţă de peste 1,4 mil.kmp, cele mai mari insule
din componenţa acestuia fiind: Baffin (peste 500.000kmp), Ellesmere (peste
300.000kmp), Victoria (peste 200.000kmp), Devon, Mellville. Apele dintre ele sunt
îngheţate în cea mai mare parte a anului (chiar şi vara circulaţia este dificilă din cauza
sloiurilor plutitoare). Ţărmurile acestor insule sunt festonate de fiorduri, iar terasele de
abraziune de mare înălţime indică şi aici o redresare izostatică postglaciară de
amploare.
Se pot distinge două grupuri de insule, despărţite de strâmtorile MacClure,
Melville, Barrow, Lancaster):
Insulele din Sud, constituite în principal din roci precambriene, aparţin structural
unităţii de scut cristalin (Banks, Victoria, Pr.de Wales, Somerset, Baffin). Aici glaciaţia
pleistocenă a fost mult mai extinsă ca cea actuală (formând un bloc compact ce
acoperea insulele).
Insulele din Nord sunt constituite din roci paleozoice şi mezozoice, aparţinând
unităţii de platformă bietajată. Sedimentarul este în general necutat, cu excepţia
nordului insulei Ellesmere, afectată de cutări parţiale caledoniene (aici înregistrându-
se ceam mai mare altitudine din Arhipelagul Arctic: United States Range – 2896m).
Glaciaţia pleistocenă nu a fost mai extinsă ca cea de azi, ceea ce face ca formele de
acumulare şi eroziune glaciară să lipsească din aceste regiuni.
Subsolul multora din insulele Arhipelagului Arctic este bogat în resurse miniere:
minereuri de fier şi cărbuni în Insula Baffin, lignit în Insula Ellesmere, etc.
3. Câmpiile şi Podişurile Centrale (limitate de Arhipelagul Arctic în nord, de
Câmpia litorală a Golfului Mexic în sud, Munţii Applachi în est, Cordilierii în vest)
5
ocupă cea mai mare parte a Americii de Nord.
a. Podişurile Canadiene (P.Labrador, P.Mackenyie, P.Peace Athabaska)
b. Câmpia Nord Canadiană
c. Regiunea Marilor Lacuri
d. Câmpiile şi Podişurile Centrale (P.Ohio, P.Minnesota, P.Missouri, P.Preriilor,
C.Mississippi)
e. Masivele Hercinice izolate

a. Podişurile Canadiene
Podişul Labrador, delimitat de gf.Hudson în vest, M.Labrador în nord, estuarul
Fl.Sf.Laurenţiu în sud, este un vestigiu morfologic din vechea platformă canadiană.
Relieful este reprezentat de o peneplenă uşor ondulată, cu aspectul unui podiş cu
altitudini medii de 200-500m. Cele mai mari înălţimi se întâlnesc în partea centrală şi
nord-estică (M.Torngat – 1621m). Morfologia de detaliu e dominată de formele de
eroziune glaciară. Ridicarea postglaciară a dus la dezorganizarea marilor lacuri din
interior (cele actuale sunt doar nişte relicve ale acestora: l.Mistassini).
Podişul Mackenzie ,situat între r.Mackenzie şi Stâncoşii Canadieni, este o
zonă în care scutul canadian apare ceva mai ridicat şi e acoperit cu o cuvertură
sedimentară paleozoică. Pe alocuri, substratul cristalin este scos la zi sub forma unor
martori de eroziune. Are aspect tipic de podiş de eroziune, cu două trepte morfologice,
una mai înaltă în vest şi una mai joasă în est.
Podişul Peace Athabaska este continuarea spre sud a Podişului Mackenzie,
are o desfăşurare NV-SE şi are o alcătuire mai unitară şi altitudini mai reduse.
b. Câmpia Nord Canadiană se suprapune scutului Canadian care apare la zi în
multe regiuni, cu şisturi cristaline cu intruziuni granitice. Mişcările postcambriene au
fost slabe şi au cauzat doar unele boltiri şi falieri. Transgresiunile paleozoice şi
mezozoice au afectat acest scut cristalin, iar în terţiar s-a produs o intensă
peneplenizare.
Eroziunea glaciară pleistocenă a modelat multe depresiuni lacustre, care
domină astăzi peisajul.
Relieful structural este bine reprezentat mai ales în vest unde apar şiruri de
cueste dezvoltate pe strate monoclinale ce cad spre sud. Frontul acestor cueste
constituie versantul unei văi preglaciare unplută cu depozite friabile, uşor de denudat
de către gheţari; în chiuvetele acestora s-au cantonat Lacurile: Renilor, Indian,
Athabaska, Sclavilor, Urşilor, Winnipeg, Manitoba. Toate acete lacuri sunt legate
printr-o serie de emisari a principalelor râuri din zonă: Mackenzie, Athabaska, Peace,
Albany.
c. Regiunea Marilor Lacuri s-a dezvoltat pe un fundament ce aparţine scutului
canadian, iar cuvertura sedimentară cuprinde depozite paleozoice cu structură
monoclinală. Crearea reliefului structural aici este determinată în cea mai mare parte
de prezenţa calcarelor şi dolomitelor de Trenton (ordovician) şi a calcarelor de
Niagara (silurian). Acestea din urmă se desfăşoară mai ales în sudul regiunii, însăşi
Cascada Niagara fiind formată pe fruntea unei cueste.
În preglaciar, întreaga regiune se drena spre Mississippi (direcţie urmată şi în
perioadele glaciare, când albia fl.Sf.Laurenţiu era plină de gheaţă). În postglaciar,
datorită mai ales barajului morenaic dinspre sud, scurgerea se orientează pe traseul
actual, spre Atlantic.
În evoluţia bazinelor lacustre s-au evidenţiat următoarele faze:
- în pleistocen erau active doar lacurile Michigan şi Erie.
- după retragerea gheţarilor s-au format 2 mări interioare: Lacul Algonkian (ce
includea Lacurile Superior şi Michigan) şi Lacul Irokez (Erie şi Ontario).
- ulterior, prin contribuţia fenomenelor tectonice s-au conturat cuvetele
actualelor lacuri.

6
 d. Câmpiile şi podişurile Centrale (situate între Marile Lacuri şi câmpia litorală
a Golfului Mexic pe de o parte şi Appalachi şi Stâncoşi pe de altă parte) au drept
fundament o prelungire a scutului canadian, ce coboară spre sud, fiind înnecată de
sedimentar. În sud fundamentul este hercinic. Cuvertura sedimentară, din ce în ce
mai tânără şi mai groasă cu cât ne apropiem de Golful Mexic, este formată din
gresii, conglomerate şi şisturi argiloase de vârstă paleozoică şi mezozoică.
Relieful se înclină din vest, nord şi est spre Valea lui Mississippi, înclinare ce
concordă cu cea a stratelor sedimentare, de unde şi frecventa apariţie a platourilor
structurale dar şi a cuestelor.
Podişul Ohio este format pe calcare paleozoice dispuse orizontal, de unde
un bine reprezentat relief carstic mai ales în Bazinul râului Green River (afluent al lui
Ohio). Aici există un platou calcaros cu doline, uvale, văi seci, peşteri (Mammoth
Cave System – peştera care însumează cel mai lung complex de galerii din lume).
Podişul lacustru Wisconsin Minnesota (la VSV de Marile Lacuri) are un relief
glaciar morenaic destul de estompat, în depresiunile dintre morene fiind cantonate o
puzderie de lacuri (cca.11.000).
Podişul Missouri, care continuă spre vest Podişul Wisconsin Minnesota, are
un relief structural fragmentat, cu cueste şi văi subsecvente, dezvoltate pe formaţiuni
monoclinale cretacice (gresii). Şirul exterior de cueste are înălţimi de 300-500m, iar
şirul intern este mai înalt, 600-800m.
Podişul Preriilor este o zonă piemontană la poalele Cordilierilor, cu lăţime
variabilă, îngustându-se mult către nord, având în nord depozite siluriene şi în sud
depozite mai tinere devoniene şi cretacice.
Este în cea mai mare parte un piemont de eroziune, cu altitudini maxime în
zona centrală (1500m). La contactul cu Cordilierii fragmentarea este mai accentuată
şi apar o serie de masive izolate cu caracter de inselberguri (majoritatea martori de
eroziune eruptivi): Cypress Hills, Spanish Peak, Black Hills (2207m). În restul
Podişului Preriilor relieful pierde treptat în altitudine spre est, dând naştere unor
cueste ce privesc spre Cordilieri, văi consecvente, văi subsecvente.
În bazinul Missouri o largă dezvoltare o cunosc badlandsurile (datorită
eroziunii intense suferite de argilele oligocene cu intercalaţii subţiri de marne,
nisipuri, gresii, conglomerate).
La sud de unităţile analizate se înâlnesc Podişurile Llano Estacado (a cărui
morfologie scoate în prim plan formele tabulare, de tip mesas, ca şi canioane
spectaculoase: pe râul Pecos) şi Pod.Edward (Texas).
Câmpia Mississippi, în ciuada altimetriei, este o axă de referinţă a reliefului
Americii de Nord. Fundamentul său este paleozoic, iar relieful este intens
peneplenizat. Depărtarea de marginile plăcilor tectonice l-a scos de sub influenţa
fenomenelor de subducţie, menţinându-l ca arie coborâtă, inundată în perioada de
transgresiuni neogene. A funcţionat ca golf marin, larg, adânc, umplut cu sedimente
marine şi aluviuni fluviale ulterior.
e. Masivele hercinice sunt risipite la contactul dintre Câmpia Mississippi şi
Podişul Preriilor şi sunt vechi horsturi hercinice înecate în depozite marine de mare
grosime. Cele mai cunoscute structuri hercinice sunt: Podişul Ozark, Podişul Salem
şi Podişul Springfield la nord de Arkansas şi Podişul Ouachita la sud de râul
Arkansas.
4. MUNŢII APPALACHI se desfăşoară pe direcţia NV-SE, paralel cu ţărmul
Atlantic, pe o lugime de cca.2000km. Doar în nord, culmile cad perpendicular pe
ţărm. Din punct de vedere geologic, această mare unitate de relief este alcătuită din
depozite vechi (paleozoice), peste care s-au depus formaţiuni mezozoice. În sens
longitudinal Appalachii se subdivid în două compartimente despărţite prin linia
tectonică Mohawk-Hudson (Appalachii Nordici şi Appalachii Sudici).
Appalachii Nordici (între Insula Terra Nova – în nord şi grabenul râului Hudson,
în sud) s-au format în urma unei succesiuni de faze orogenetice (cu o impunere a
7
structurilor caledoniene, cambrian-siluriene). Cutările hercinice sunt însă cele care au
definitivat lanţul montan. Structurile caledoniene sunt puternic peneplenizate, culmile
montane având altitudini modeste (1500m). Suprafaţa actuală este în cea mai mare
măsură modelată de procesele glaciare pleistocene (eroziunea glaciară a creat
complexe de cuvete lacustre în regiunile înalte, în timp ce în câmpiile litorale,
acumularea glaciară a generat coline morenaice, de fund şi frontale; ţărmuri cu fiorduri
şi skyars).
În ansamblu, Appalachii nordici sunt mai masivi, au structură complexă, sunt
intens modelaţi de glaciaţia pleistocenă.
Din punct de vedere morfologic, există trei subunităţi:
1. Noua Anglie (New England) cuprinde o serie de masive cristaline joase,
greoaie, cu suprafeţe slab vălurate sau rotunjite, cu versanţii slab înclinaţi. Culmile
cele mai importante sunt despărţite de un sistem de falii orientat NE-SV: Taconic
Range şi Green Mountains (1336m) (la vest de grabenul tectonic cu aspect de uluc
depresionar al văii Connecticut; White Mountains (cu vârful granitic Washington,
1916m). Eroziunea a dus la impunerea în relief a unor martori reprezentativi: Mount
Monadnock (965m), Mount Ascutney.
2. New Brunswick şi Noua Scoţie sunt formate din aceleaşi structuri
caledoniene (inclusiv Insula Prince Edward) . În continuarea lanţului Green Mountains
se găsesc Munţii Notre dame (960m), iar în continuarea lor spre nord se găsesc
Shickshock Mountains (1150m). Spre est relieful trece într-un podiş înalt (dezvoltat pe
şisturi cristaline siluriene). Între Noua Scoţie şi Noul Brunswick se găseşte golful
Fundy (determinat de linii de fractură, cu direcţia NE – SV).
3. Insula Terra Nova (despărţită de Peninsula Labrador prin Strîmtoarea Belle
Isle şi de Peninsula Noua Scoţie prin Strâmtoarea Cabot) are un relief reprezentat în
vest de Munţii Long Range (770m altitudine) (care se desfăşoară în continuarea
lanţului Green Mountains) şi de grabenul lacului Grand Lake (în prelungirea
grabenului Golfului Fundy), care trece direct în Golful White, de pe ţărmul de nord.
Estul este reprezentat de o veche peneplenă, uşor vălurită, înclinată spre nord, cu
altitudini ce nu depăşesc 300m.
În cadrul Appalachilor Sudici se impun structurile hercinice. Complexitatea
morfostructurală este legată de peneplenizarea acestui sistem în două etape:
- peneplena catenelor hercinice (sfârşitul paleozoicului şi începutul
mezozoicului)
- peneplena mezozoică-terţiară (ce a fost precedată de sedimentarea
stratelor groase – 4000m – de Newark, triasice). Eroziunea post-triasică a
înlăturat parţial atratele de Newark, dezgropând morfostructuri mai vechi,
hercinice). Lipsesc formele glaciare. Planurile reliefale mai noi s-au adaptat
la planurile morfostructurale mai vechi, rezultând relieful appalachian, ca
formă tipică de adaptare la structură.
Diferitele subunităţi morfostructurale formează zone longitudinale (alungite SV-
NE conform direcţiei cutelor hercinice).
a. Podişul Appalachian (Podişul de Vest) se ridică deasupra Câmpiilor Centrale
(Pod.Ohio) cu cca.300m, cuprinde interfluvii largi, modelate în gresii şi calcare
carbonifere. Podişul Cumberland (în partea sudică, mai îngustă) şi Podişul Allegheny
(partea nordică, mai lată) reprezintă anticlinorii largi. Spre est, Podişul Allegheny se
termină printr-un abrupt care domină o a doua subunitate morfostructurală.
b. Marea Vale (Great Valley) este un vast culoar de eroziune (condiţionat de
existenţa unor formaţiuni mai noi care au fost uşor îndepărtate. În acest ansamblu
depresionar există culmi ceva mai înalte (constituite din roci mai dure : gresii, cuarţite)
adesea străpunse de watergaps (porţi în crestele appalachiene străbătute de râuri –
văi înguste transversale care spintecă culmile) şi windgaps (porţi în crestele
appalachiene modelate de vânt – văile transversale din vest ce au rămas
suspendate).
8
 c. Appalachii propriu-zişi cuprind o serie de lanţuri de 1000-2000m care
închidmarea vale spre est. Culmile sunt paralele, orientate SV-NE, formate prin
eroziune selectivă : Blue Ridge (1700m) – creasta principală, alcătuită din şisturi
cristaline, gresii, cuarţite şi conglomerate, traversată de numeroase defilee (Delaware,
Potomac, Susquehannah, James River, Roanoke), Unaka Mountains (1720m), Iron
(1744m), Great Smoky (2030m), Clinch Mountains (cu vârful Mount Mitchell –
2045m).
d. Regiunea cea mai estică a Appalachilor este PIEDMONTUL (un podiş scund
constituit dintr-un complex de structuri cristaline), cu o suprafaţă care înclină uşor
către câmpia litorală atlantică, de la 300-400m în vest, la 120-130m în est. Nu este un
piemeont de acumulare ci o suprafaţă de nivelare considerată de mulţi ca o peneplenă
de abraziune.
5. Câmpiile litorale (Coastal Plains) sunt o serie de câmpii joase care înclină
spre platforma continentală care ocupă flancul răsăritean al flancului hercinic
(scufundat şi îngropat sub sedimente marine). Aşadar, fundamentul acestor câmpii
litorale este de natură hercinică.
a. Câmpia litorală atlantică se desfăşoară pe lăţimi diferite între Capul Cod şi
Peninsula Florida (mai îngustă în nord şi mai largă în zona centrală a litoralului est
Atlantic. Este creată pe un fundament paleozoic, acoperit de depozite sedimentare
groase (mezozoice şi terţiare), cu lacune stratigrafice, depuse în urma repetatelor
transgresiuni. Ţărmul nordic cuprinde golfuri şi estuare (Potomac), iar cel sudic
cuprinde lagune, limane şi cordoane litorale (cele de la vărsarea lui Delaware). Văile
submerse indică un proces de scufundare începând din pleistocen.
b. Peninsula Florida, o prelungire interesantă a uscatului, cu cca.560km, este o
unitate de tranziţie între Câmpia litorală Atlantică şi Golful Mexic, având altitudini sub
100m, aspect general de câmpie joasă, peneplenizată, larg vălurată. Iniţial aceasta a
fost o insulă care s-a unit cu continentul în pleistocen. Partea centrală este
reprezentată de un platou calcaros, cu relief carstic bine evidenţiat.
c. Câmpia Golfului Mexic (între Peninsula Florida şi Peninsula Yukatan) are un
fundament paleozoic acoperit cu o cuvertură sedimentară care ajunge la grosimi de
până la 10.000m. Originea sedimentelor este marină, lacustră şi fluviatilă, dar nu
lipsesc calcarele şi tufurile vulcanice de vârste diferite (cretacic-terţiare). Altitudinea
acestei câmpii este de sub 100m. În perimetrul deltei Mississippi se manifestă o
tendinţă continuă de avansare a uscatului în mare, cu cca. 90m anual.
6. CORDILIERII nord-americani se desfăşoară pe o lungime de 8000km, având
o lăţime de cca.1600km. Deşi funcţionează ca geosinclinal încă din paleozoic, cutările
principale s-au produs în mezozoic şi terţiar (orogeneza nevadiană).
Subdiviziuni:
1. ARH.ALEUTINELOR - arc insular de origine vulcanică (exista şi câteva
insule de origine continentală: Attu, Agattu), ce cuprinde peste 120 insule, cu o
suprafaţă totală de aprox. 18.000kmp, desfăşurate ca o ghirlandă pe 2750km E-V.
Vulcanismul deosebit de activ şi modificarea permanentă a configuraţiei arhipelagului
se datoresc situării acestuia în zona de subducţie dintre placa nord-americană şi cea
pacifică. Insulele sunt declarate rezervaţie naturală din 1913, pentru a ocroti un întins
refugiu al mamiferelor marine.
2. MUNŢII COASTELOR se întind din Alaska până-n Mexic, culminând în vârful
Mount Logan la peste 6000m.
În Alaska se remarcă Mas. St.Elias cu gheţarul Malaspina care coboară, prin
intermediul unor limbi enorme, până la malul oceanului, având în fruntea sa morene
impresionante. In cadrul sectorului canadian se distinge lanţul costal ce se detaşează
frecvent de continent sub forma unor insule (Vancouver, Alexander, etc) şi Munţii
Coastelor care culminează în vârful Waddington (4042m). Munţii Coastelor din S.U.A.
(cu masivele Olimpic şi Klamath) sunt despărţiţi de sectorul canadian prin Str. Juan de
Fuca. Ei sunt alcătuiţi predominant din roci cristaline în 1/2 N şi din sedimentar cutat în
9
1/2 S. Cordiliera Costală se prelungeşte în Pen.California prin Mas.San Pedro Martir,
trece apoi în Insulele Las Tres Marias ajungând până în Sierra Madre Del Sur.
3.CORDILIERA MEDIANĂ porneşte tot din Alaska printr-un lanţ vulcanic care
cuprinde 11 vulcani activi (între care se detaşează KATMAI) şi Alpii Alaskăi (munţi
regeneraţi, alcătuiţi din gnaise şi şisturi cristaline mezozoice ce culminează în
McKinley - 6194m). După o efilare puternică pe teritoriul canadian, unde culmile
muntoase trec treptat într-un podiş de altitudine, catena reapare în toată vigoarea ei în
Munţii Cascadelor şi Munţii Sierra Nevada. Munţii Cascadelor au morfologia
caracteristică masivelor regenerate, prezintă o largă dezvoltare a reliefului vulcanic
(vulc. Adams, St.Helens, Hood), iar glaciaţia actuală este bine dezvoltată (M.Rainier -
28 gheţari). Munţii Sierra Nevada sunt mult mai impunători (ei au suferit o puternică
înălţare în pliocen), au o structură geologică- extrem de complexă, sunt străbătuţi de
puternice linii de falii orientate N-S, au înălţimile cele mai mari în zona central-axială
(M.Whitney-4418m). Datorită poziţiei lor mai sudice, glaciaţia actuală este mai slabă.
Spre sud, S.N. se prelungeşte cu Mas.San Bernandino şi Mas. Sierra Madre de Vest.
4. PODIŞURILE INTRAMONTANE NORD-AMERICANE reprezintă fragmente
ale scuturilor vechi (paleozoice) antrenate în mişcările orogenetice ale Cordilierilor.
a. Podişul Central Alaskian (Pod.Yukon)(800-1000m) - o vastă suprafaţă de
netezire dezvoltată pe roci complexe sedimentare (mezozoice), cu o cădere generală
de la E la V.
b. Podişurile Interioare Canadiene (Podişurile Columbiei Britanice: Nechaco
(N), Fraser (S)) au altitudini în jur de 2000m, au aspect vălurit şi interfluvii sculptate de
gheţari. Partea sudică (Pod.Fraser) este aproape exclusiv de origine vulcanică
(cuverturi bazaltice). Numai unele piscuri izolate (vechi nunatakuri) se ridică la 3000m.
c. Podişul Columbiei, de natură vulcanică, este constituit în cea mai mare parte
din bazalte, groase de 1200-1800m, urmare a revărsării lavelor pe suprafeţe foarte
mari. Podişul este înconjurat la N, V şi E de munţi, iar la S, spre Podişul Marelui Bazin,
limita este incertă, trecerea făcându-se fără denivelări notabile. Fluviul Columbia şi
afluenţii săi, Snake şi Spokane, şi-au modelat canioane impozante în cuverturile de
lave bazaltice (Hells Canyon, pe Snake, cel mai adânc canion din lume - 2448m)
d. Podişul Marelui Bazin are doar aparentă înfăţişare de podiş, datorită
delimitării sale de culmi muntoase înalte. Prezintă o accentuată fragmentare (datorită
numeroaselor falii ce-i străbat de la nord la sud) având culmi muntoase orientate N-S
separate de depresiuni secundare închise, de tipul bolsonurilor, de origine tectonică şi
modelate în condiţii de climă aridă. Altitudinea medie scade de la 1300m în nord la
300-400m în sud, unde relieful este de tip deşertic (chiar cu mici câmpuri de dune):
Deşertul Mojave, Gila, Valea Morţii.
e. Podişul Colorado (în bazinul râului cu acelaşi nume) este un masiv median
(un fragment din platforma nord-americană), format din baza cristalină (şisturi
cristaline cu intruziuni granitice) şi acoperişul sedimentar (format din gresii, calcare şi
conglomerate paleozoice, mezozoice şi terţiare, cu lacune stratigrafice). Această
structură, asociată cu ridicarea de ansamblu a Podişului Colorado a determinat
apariţia unor forme specifice de relief: vaste platouri structurale (dispuse în trepte), văi
în canion (celebru este canionul fluviului Colorado - Marele Canion, sculpat într-o
stivă de depozite cu vârstă cuprinsă între triasic şi algonkian, cu o lungime de peste
450km, fiind cel mai lung canion terestru, cu o adâncime de 2,5-3Km, ajungând până
în cristalin). Ca subunităţi ale pod. Colorado: Pod. Uinta în nord şi Pod. San Francisco
în sud-vest.
f. Podişul Mexican (sau Mesa Central) este delimitat la nord de Pod. Colorado,
la est de Sierra Madre de Est, la vest de Sierra Madre de Vest şi la sud de Sierra
Vulcanica Transversal. Considerat multă vreme ca un masiv median, o mesetă de
tipul Podişului Colorado, s-a dovedit a fi o largă zonă de munţi cutaţi în cadrul
orogenezei mezozoice, apoi peneplenizaţi. În terţiar s-a produs o ridicare generală a
podişului, cu bascularea sa spre nord (cca. 1200m alt. în nord, 2000m alt. în sud).
10
Odată cu această ridicare, în sud s-au produs importante efuziuni vulcanice ce dau un
aspect mai fragmentat, iar în partea central-nordică s-au creat numeroase bazine
închise (grabenuri), care au evoluat în condiţii de climă aridă şi semiaridă, creând
formele specifice de "bolson". Cea mai mare este Bolson de Mapimi (populată cu
lacuri sărate şi mlaştini), la sud de care se găseşte podişul vulcanic ANAHUAC (cu
caracter endoreic şi lacuri sărate: TEXCOCO). Alt podiş ce aparţine tot Mesei Centrale
este Pod. PUEBLA (cu izvoare minerale şi ape termale).
Între Sierra Vulcanica Transversal şi Sierra Madre del Sur se găseşte
depresiunea BALSAS, străbătută de râul omonim.
5. CORDILIERA INTERIOARĂ (Munşii Stâncoşi)
Acest lanţ muntos începe din Alaska, cu Muntii BROOKS, care se aseamănă
cu Alpii Alaskăi, dar sunt mai scunzi (alt.max. 2684m) şi sunt acoperiţi cu gheţari
masivi. Urmează Munţii MACKENZIE şi STANCOŞII CANADIENI. Aceştia din urmă
ocupă cca. 1/6 din suprafaţa ţării, având lăţimea maximă de 1000km, cresc în
altitudine de la nord la sud şi sunt alcştuişi din mai multe lanşuri paralele. Frecvente
sunt formele de relief structural, în cadrul cărora larg răspândite sunt formele cu
adaptare la structură, de tip jurasian, dar şi cele cu neadaptare la structură (văi
anticlinale, sinclinale suspendate). În cadrul reliefului glaciar interesante şi complexe
sunt formele de tip alpin, datorită puternicei dezvoltări a glaciaţiei pleistocene, dar şi
glaciaţia actuală este bine reprezentată prin gheţarii de tip alpin (gheţari de vale cu
lungimi de cca. 20km).
STANCOŞII de pe teritoriul S.U.A. continuă spre sud Stâncoşii Canadieni,
păstrând aceeaşi desfăşurare paralelă a culmilor şi direcţia dominantă NV-SE, cu o
constituţie geologică deosebit de complexă. Sunt însă mai puţin omogeni faţă de
Stâncoşii Canadieni, între masivele montane interpunându-se adesea depresiuni
tectonice intramontane ("park"), mai ales la E de Platoul Yellowstone. Peste 50 de
vârfuri depăşesc 4000m altitudine, iar vulcanismul este ceva mai puţin râspândit,
forme cu o astfel de origine întâlnindu-se în Mas. San Juan (în sectorul sudic) şi în
Pod. Yellowstone (în sectorul nordic). POD. YELLOWSTONE, cu o altitudine medie de
2000-2500m, s-a format prin suprapuneri masive de lave bazaltice, brecii, tufuri
vulcanice de mare grosime (cca. 1000m). Într-o chiuvetă este adăpostit Lacul
Yellowstone drenat prin canionul cu acelaşi nume. Aici se află P.N. Yellowstone a
cărui celebritate o dau cele peste 3600 izvoare termale, gheizerele, mofetele, vulcanii
noroioşi. Elementelor morfo-hidrografice li se adaugă însă cele floristice şi faunistice
de o bogăţie deosebită. Cel mai mare şi mai tipic bazin depresionar, format prin
scufundarea unei peneplene eocen-pleistocenă este Baz. Wyoming, situat între M.
Uinta (4114m) şi M. Bighorn (4016/4033m). Sectorul sudic al Stâncoşilor cuprinde M.
LARAMIE (3131m), FRONT RANGE (4345m), SANGRE DE CRISTO (vf. Blanca
4364/4373m). Toate vârfurile de peste 4000m sunt acoperite cu gheţari de mică
extensiune.
În Mexic, Stâncoşii continuă cu SIERRA MADRE ORIENTAL, legătura
făcându-se prin intermediul M. Guadalupe. Aici, caracteristică este larga răspândire
a rocilor sedimentare mezozoice şi eocene cutate, sprijinite pe un fundament care
apare la zi numai în axele lanţurilor celor mai înalte. Vulcanismul practic lipseşte, iar
masivele cele mai înalte depăşesc 3000m alt. (max.- PENA NEVADA - 3664m).
Sierra Madre Oriental şi Sierra Madre Occidental se apropie mult spre sud, formând
un important nod orografic: Sierra Vulcanica Transversal (ce închide Pod. Mexicului
pe latura sudică). Aceasta este prin excelenţă vulcanogenă, cu conuri de peste
5000m altitudine. Aparatele vulcanice cele mai vechi sunt în partea estică, iar cele
mai noi sunt în partea vestică ( ca o dovadă a deplasării spre vest a liniei de
subducţie). În peisaj predomină conurile, craterele, barancosurile, podişurile de lave,
planezele. Cele mai impresionante aparate vulcanice sunt Orizaba (Citaltepetl, peste
5700m), Popocatepetl (un stratovulcan cu activitate încă din pliocen, cu 5452m),
Colima (4340/4330m), Paricutin(2771m), Toluca (4620m, al cărui crater se află într-o
11
destrucţie avansată). Vulcanii cu peste 4500m altitudine sunt acoperiţi de gheţari şi
zăpezi permanente (în ciuda latitudinii reduse la care se află). (Reţeaua hidrografică
din zonă a suferit remanieri frecvente datorită erupţiilor şi scurgerilor de lave.
Cel mai lat istm de pe glob se află în sudul Americii de Nord: Istmul
Tehuantepec, cu lăţime minimă de 200km, cu altitudini ce coboară sub 250m, fiind
una din puţinele zone coborâte din imensul lanţ muntos ce străbate continentul de la
nord la sud. Formaţiunile cretacice cutate acoperă structurile cristaline mai vechi.

RELIEFUL AMERICII CENTRALE

Caractere generale:
- predominarea reliefului muntos (altitudinile urcă la peste 3500m)
- orientarea generală a culmilor perpendiculară pe ţărm la nord de grabenul
Nicaragua şi paralel cu ţărmul la sud de această linie de demarcaţie tectonică
- mişcărilor de ridicare a litoralului pacific le corespund, compensatoriu, cele de
coborâre a litoralului Mării Caraibilor
- tipuri de relief predominante: vulcanic (cea mai mare răspândire,
predominarea vulcanilor explozivi - deci nu cei cu scurgeri de lave), carstic (pen.
Yucatan, Cuba, Jamaica).
A. AMERICA CENTRALĂ ISTMICĂ ţine de la Istmul Tehuantepec (16°N)
până la golful Darien (9°N), desfăşurându-se pe mai bine de 2900km lungime, cu o
lăţime de 70-525km. Ţărmul pacific (înalt, crestat, cu multe golfuri) contrastează cu
cel din zona caraibiană care este în general jos şi mlăştinos. Relieful este dominat
de un lanţ muntos de origine vulcanică, cu vârfuri de peste 4000m altitudine, cu un
vulcanism activ. Acesta face legătura între sistemul muntos al Americii de Nord şi
Anzii Americii de Sud. Din punct de vedere morfologic se diferenţiază două
compartimente separate de grabenul Nicaragua (linie tectonică de demarcaţie, ce
pare a fi zona de sutură a continentului american, respectiv America de Nord şi
America de Sud - dovadă în acest sens stă vârsta diferită a formaţiunilor: în nord -
structuri vechi, permiene, cutate în perioada mezoalpină, în sud - structuri mai noi,
neogene.).
De la nord la sud se succed:
1. MASIVUL CHIAPAS (Sierra Madre de Chiapas) este o peneplenă exhumată, peste
care s-au revărsat, mai ales în sud, depozite vulcanice (la limita sudică se află
vulcanul activ Tacana, de 4064m). Acest masiv este delimitat la nord de un podiş înalt,
Mesa Central, alcătuit din calcare cretacice, străbătut de valea tectono-erozivă a râului
Grijalva.
2. Lanţurile Vulcanice Costale însoţesc linia ţărmului pacific (sub care se subduce
placa oceanică). Principalele aparate sunt Tajumulco (4210m), Agua (3780m),
Fuego ( 3918m), Santa Maria).
3. MASIVUL GUATEMALEI reprezintă o asociere de platouri şi înălţimi provenite
dintr-o peneplenă neogenă, având o fragmentare intensă ceea ce a permis
individualizarea unor cuvete ocupate de lacuri (lacul Izabal).
4. PENINSULA YUCATAN are un relief dezvoltat mai ales pe seama calcarelor mio-
pliocene. Sunt astfel frecvente dolinele, uvalele, avenurile, peşterile, lacurile de polie
(Lacul Peten). În vest se desfăşoară Podişul Campeche, iar în sud-est Mas. Granitic
Maya, de 1113m.
5. MASIVUL HONDURASULUI are o structură cristalină (roci granitice cu intruziuni
mai noi), cu vestigii ale unor platforme de nivelare ce se ridică până la 2450m
altitudine. Liniile de falie au imprimat caracterul abrupt, drept al ţărmurilor, iar mişcările
izostatice recente stau la originea teraselor de abraziune marină şi a emersiei recifilor
coraligeni. În partea de est a regiunii relieful coboară mult în Câmpia Mosquitos unde
predomină mlaştinile, lagunele, cordoanele litorale.
DEPRESIUNEA NICARAGUA se suprapune unui graben tectonic aflat în
continuarea Golfului Fonseca. Pe liniile de fractură au fost puse în loc formaţiuni
12
vulcanice. Între acumulările lacustre cea mai reprezentativă este lacul Managua.
CORDILIERII ISTMULUI COSTA RICA-PANAMA au o formă arcuită, cu
convexitatea orientată către Oceanul Pacific. Spre deosebire de partea nordică a
istmului, caracterizată prin vulcanism intens, fragmentare tectonică avansată, în
partea sudică predomină structurile cristaline întrerupte izolat de apariţii vulcanice, iar
ţărmurile sunt mult mai fragmentate (pen. Nicoya, Osa, Burica, Azuero, golfurile
Panama, Chiriqui, Nicoya).
Lanţul muntos cuprinde trei sectoare care scad în altitudine de la nord la sud:
a. Cordilierii de Costa Rica (Chiriqui - 3472m, Irazu - 3432m)
b. Cordilierii de Veragua (sectorul median)
c. Cordilierii de Darien (sectorul sudic).
Cele mai mici altitudini sunt în zona Canalului Panama, unde, doar
întâmplător se depăşeşte 100m, ceea ce a favorizat construcţia canalului. Prezenţa
lacului Gatun şi a unui sistem ingenios de ecluze a permis punerea în funcţiune a
acestei căi de navigaţie de mare importanţă.
B. AMERICA CENTRALĂ INSULARĂ, alături de
Arhipelagul Arctic Nord American, sunt cele mai fragmentate regiuni ce aparţin
Americii. Dar, în Arhipelagul Arctic fragmentarea rezultă din dezmembrarea unui vechi
uscat unitar, pe când fragmentarea din America Centrală a rezultat în cea mai mare
parte din apariţia unor arcuri insulare, care tind, prin sudarea cu continentul, sau între
ele, să constituie un viitor uscat, de mai largă extensiune. Totuşi, unele insule mai
mari (Cuba, Jamica, Haiti) sunt formate din catene muntoase de aceeaşi vârstă şi
origine cu cele ale istmului central american, ceea ce reprezintă o dovadă că acestea
sunt părţi desprinse din istm. Amploarea şi continuitatea actuală a proceselor de
subducţie din această regiune vor avea ca rezultat apariţia de noi lanţuri muntoase ce
vor juca rolul de punţi de legătură între fragmentele uscatului de astăzi.
1. ANTILELE MARI sunt considerate prin excelenţă ca resturi din puntea ce
lega cele două Americi, care s-a scufundat în a doua parte a mezozoicului şi
îndeosebi în neozoic. Aici vulcanismul vechi şi sâmburii cristalini sunt îmbrăcaţi în
formaţiuni sedimentare cutate sau recente sub formă de câmpii litorale.
Patru insule mari intră în componenţa Antilelor Mari: Cuba cu 110922km 2, Haiti
cu 76192km2, Jamaica cu 10962km2, Puerto Rico cu 8897km2.
INSULA CUBA ("Perla Antilelor", cea mai mare insulă din Indiile de Vest),
împreună cu alte peste 1600 insuliţe formează un complex insular, în cea mai mare
parte de origine continentală (câteva doar sunt coraligene). Relieful este dominant de
câmpie, cu înălţimi de cca. 100m, iar treapta platourilor şi catenelor muntoase include
Sierra del Rosario, Sierra de Escambray, Sierra del Maestra (cu peste 10.000 peşteri,
multe din ele etajate: Sao Thomas). Din punct de vedere geologic predomină
formaţiunile vechi, intens tectonicizate şi metamorfozate: calcare jurasice şi cretacice
care au permis dezvoltarea unui relief carstic de amploare. Lipsesc vulcanii activi.
INSULA JAMAICA ("Insula Izvoarelor" în dialect indian), despărţită de Cuba
prin gr. Cayman, este tot de origine continentală. Relieful este predominant de podiş,
cu înălţimi de peste 1000m. Un lanţ muntos străbate insula de la est la vest şi
culminează în vf. Blue Mountain (2256m), iar ţărmurile insulei sunt bordate de o
câmpie litorală fertilă. În alcătuirea geologică, predominante sunt rocile sedimentare,
adesea străbătute de edificii vulcanice recente. Astăzi vulcanismul se manifestă doar
sub forma izvoarelor fierbinţi. Suprafeţe întinse sunt reprezentate de forme carstice de
tip bazin închis, adăpostind rezervele mari de bauxită ale insulei (Jamaica este al
treilea producător mondial de bauxită).
INSULA HAITI ("Pământ Înalt" în dialect indian) are un relief mai complex
format dintr-o succesiune de cordiliere orientate est-vest, separate de depresiuni
longitudinale.
1. Cordiliera Septentrională (Vf. Diego de Ocampa, 1249m)
2. Cordiliera Centrală (vf. Pico Duarte, 3175m) separată de 1. prin două zone
13
joase, cu aspect de câmpie intramontană: CIBO, VEGA REAL.
3. Depresiunea longitudinală de origine tectonică, CUL-DE-SAC, ce găzduieşte
două bazine endoreice (Enriquillo şi Fonda) ocupate de lacuri fără drenaj spre ocean.
4. Cordiliera MERIDIONAL cu două masive calcaroase: M.LA HOTTE, M.LA
SELLE (Pic de la Selle - 2680m).
PUERTO RICO este insula cea mai orientală şi mai mică a Antilelor Mari.
Relieful este predominant muntos, reprezentat de un lanţ muntos cu orientare vest-
est: Cordiliera Central (Cerro Puntas-1338m), flancată la nord şi sud de fâşii înguste
de câmpie litorală cu soluri fertile.
(Arh. BAHAMAS este un arhipelag coraligen, situat la SE de Pen. Florida,
ocupând o suprafaţă de 13.935km2, cuprinzând cca. 3000 insule populate cu forme
carstice de suprafaţă şi de profunzime).
2. ANTILELE MICI sunt dispuse în trei arcuri concentrice:
a. Arcul exterior (de origine sedimentar-calcaroasă) cuprinde insulele: ANEGADA,
SOMBRERO, BARBUDA, BARBADOS, TRINIDAD.
b. Arcul Median (alcătuit din depozite cristaline şi sedimentare terţiare) cuprinde
insulele: VIRGINE, ANTIGUA, GUADELUPA, MARIE GALANTE, TOBAGO.
c. Arcul Intern (predominant vulcanic) include insulele: SAINT CRISTOPHE,
MONTSERRAT, DOMINICA, MARTINICA, SANTA LUCIA, ST. VINCENT, GRENADA.
Dintre vulcani, cei mai cunoscuţi sunt: Grand Soufriere (1484m) din Guadelupa
şi Mont Pelee (1463m) din Martinica
(acesta din urmă cu o erupţie catastrofală în anul 1902 când a fost distrus în totalitate
oraşul Saint Pierre).

RELIEFUL AMERICII DE SUD păstrează multe similitudini cu cel al Americii de

Nord, dar nucleul de cratogen nu este înconjurat din toate părţile de orogen, ca-n
cazul scutului canadian).
I. În cadrul regiunilor de platformă se înscriu următoarele unităţi de relief: C.
Orinoco, C. Amazonului, C. Argentinei (C. Gran Chaco, Pampasul), Pod. Guyanelor,
Pod. Braziliei, Pod. Patagoniei.
Câmpiile joase (0-200m) ocupă 55% din suprafaţa continentului.
1. CÂMPIA ORINOCO este o câmpie aluvionară cu o suprafaţă de 1,5mil.kmp,
fiind limitată de Anzii Venezuelei (în nord), de Cordiliera Orientală a Anzilor (în vest),
iar în sud de Podişul Guyanelor. În terţiar întreaga zonă a funcţionat ca un vast golf
marin, care a fost colmatat ulterior de imensele aluviuni transportate de apele ce-şi au
obârşia în Cordiliera Andină şi Podişul Guyanelor. În partea nordică, la contactul cu
munţii, se găseşte o zonă piemontană largă, mai înaltă şi cu fragmentare de tip
"riedel". Partea estică e reprezentată de o câmpie joasă, presărată cu muncei insulari,
în timp ce în vest se găseşte o câmpie înaltă (300-400m) (Llanos altos). Aceasta din
urmă are un relief de platouri structurale (modelate pe o gresie tabulară), este partea
cea mai lată a câmpiei şi este fierăstruită de afluenţii lui Orinoco: Apure, Meta,
Guaviare, care delimitează de fapt acele suprafeţe tabulare.
2. CÂMPIA AMAZONULUI este cea mai mare câmpie aluvionară de pe glob
(cca. 5mil.kmp). Este limitată de Anzi (mai precis piemontul andin, care încadrează
câmpia ca un arc de cerc), Pod. Guyanelor (tranziţia făcându-se prin intermediul unei
zone de podişuri tabulare, presărate cu inselberguri), Pod. Braziliei (în interiorul căreia
câmpia pătrunde sub forma unor golfuri), C. Orinoco, Depr. Parana şi larg deschisă
spre Atlantic, fiind străbătută de ecuator şi drenată de Amazon şi afluenţii săi. Câmpia
este apărută într-o regiune de coborâre a platformei sud-americane, funcţionând ca o
zonă de subsidenţă foarte activă (începând din paleozoic până azi), scufundare
însoţită permanent de o colmatare intensă (de către mările terţiare, apoi de Amazon şi
afluenţii săi) pe mari grosimi - cca. 4000m. Relieful se prezintă în cea mai mare parte
ca un vast platou foarte coborât, cu altitudini de 25-100m, în care văile au cursuri abia
schiţate, cu interfluvii plane şi joase, ceea ce favorizează adesea producerea de
14
remanieri ale reţelei hidrografice. Cel mai larg compartiment este cel vestic (la vest de
Manaus), de 2000km. Cu toată monotonia şi netezimea reliefului se remarcă o serie
de compartimente cu caracteristici proprii:
a. treapta cea mai joasă (VARZEA) - o câmpie joasă aluvială, inundabilă (aici
terenurile devin emerse numai la ape scăzute).
b. treapta mai înaltă (TERRA FIRME) (bine drenată şi ferită de inundaţii).
În NV, racordul dintre C. Amazoniană şi Anzii Columbiei se face printr-o zonă
piemontană modelată pe gresii paleogene monoclinale şi depozite proluvio-coluviale.
Pe gresiile din această subunitate s-au format platouri structurale (ex. Pod. Pardos),
presărate cu martori de eroziune cu înălţimi de până la 900m. Treptat, aceste platouri
grezoase coboară tot mai jos şi sunt înecate de depozite proluvio-coluviale, iar spre
sud trec sub depozite sedimentare lacustre neogene şi cuaternare. La vărsarea
Amazonului s-a format o deltă enormă în care fluviul se despleteşte în numeroase
braţe care înfăşoară insule, dintre care unele foarte mari: I. Marajo - insulă granitică,
parţial acoperită de dune, cu o suprafaţă de 42.000kmp, cea mai mare insulă
înconjurată de ape dulci de pe Glob. Deşi Amazonul transportă o cantitate
substanţială de aluviuni, delta sa este într-un proces de degradare. Mareele puternice
lărgesc şi adâncesc tot mai mult estuarele de pe gurile de vărsare ale Amazonului.
3. CÂMPIA ARGENTINEI se suprapune pe bazinul Parana şi este adesea
numită şi Câmpia La Plata. Fundamentul cristalin aparţine scutului brazilian scufundat,
ce a fost apoi acoperit cu sedimente, la suprafaţă fiind cele neogene şi cuaternare.
Câmpia are are aspecte diferenţiate morfologic şi anume prezintă o slabă fragmentare
în partea centrală (în lungul fluviului Parana), în timp ce regiunile periferice sunt mai
fragmentate.
a. C. GRAN CHACO este delimitată de Anzii Centrali (piemontul estic al
acestora), Valea Parana, râul Salado. Relieful înclină de la NV la SE, conform direcţiei
de drenaj a principalelor ape curgătoare. Fundamentul este acoperit cu stive groase
de depozite aluvionare şi loessoide. Zona nordică are un caracter endoreic (aici se
găseşte o depresiune endoreică, cu lacul Conception în partea centrală), cu altitudini
de 600-700m, numită CHACO BOREAL. În zona sudică (CHACO AUSTRAL)
altitudinile scad sub 200m.
La contactul cu Anzii (spre vest) apar sierrele separate de depresiuni şi văi
tectono-erozive.
b. C. PAMPASURILOR este localizată între C. Gran Chaco, Pod. Patagoniei,
Anzi şi litoralul Atlantic. Cuprinde două unităţi majore:
- Pampasul umed (E), mai jos, alcătuit dintr-o câmpie cu altitudinea de 100-
150m, constituit din depozite cuaternare, nisipuri, argile, marne, acoperite de o
cuvertură de loess. În zona central-axială se găsesc numeroase depresiuni alungite
(formate prin deflaţie), care adăpostesc bălţi, lacuri.
La extremitatea sudică (în zona dintre vărsarea Paranei şi a lui Colorado) se
găsesc culmile SIERRA DEL TANDIL (600m) şi SIERRA DE LA VENTANA (1248m ?),
două inselberguri de vârstă hercinică.
- Pampasul uscat (sau Sierrele Pampine), desfăşurat în vest, mai înalt, cu un
relief mult mai fragmentat şi mai înalt. Cuprinde o serie de lanţuri muntoase paralele,
desfăşurate pe direcţia nord-sud, separate de depresiuni alungite de tip bolson
(populate cu lacuri sărate şi mlaştini). Sierrele Pampine reprezintă fragmente ale
Scutului Brazilian antrenate şi înglobate în structurile cutărilor andine. Legăturile
între sierre şi formaţiunile andine sunt atât de strânse, încât nu se poate trasa o
limită precisă (singurul indiciu fiind de natură structurală: în sierre metamorfismul
este mult mai accentuat). Sierrele au versanţii asimetrici, cei estici (mai umeziţi) fiind
abrupţi, fragmentaţi de torenţi şi ravene, iar cei vestici (mai arizi), fiind îngropaţi în
depozite de alterare fizică. Altitudinea unor Sierre depăşeşte 6000m (SIERRA DE
FAMANTINA - 6250m) ceea ce explică prezenţa formelor glaciare pe culmile înalte.
Alte sierre: SIERRA FIAMBALA (5850m), S. DE CORDOBA (2884m), S. SAN LUIS
15
(2150m). Depresiunile dintre aceste sierre au vatra acoperită cu gresii şi
conglomerate terţiare, depozite groase lacustre bogate în gips. Cele mai mari sunt:
MEDANO GRANDE BANADO şi SALINAS GRANDE (un vechi lac cu apă dulce
transformat într-o depresiune cu lacuri sşrate).
4. PODIŞUL GUYANELOR este situat în partea de NE a continentului, între C.
Orinoco şi C. Amazonului. Delimitarea faţă de unităţile de relief învecinate se
realizează prin abrupturi tranşante suprapuse unor linii majore de falii. Fundamentul
este în cea mai mare parte platformă bietajată; şisturile cristaline apar la zi în nord, iar
sedimentarul (paleozoic şi mezozoic) se prezintă sub forma unor strate orizontale sau
cvasiorizontale. Întreaga unitate a fost supusă unei intense peneplenizări (alt. medie a
peneplenei = 500-600m), în urma căreia, în nord predomină suprafeţele uşor ondulate
modelate în şisturi cristaline (peste care se ridică martori de eroziune mai rezistenţi,
formaţi din intruziuni granitice şi cuarţitice), iar în partea central-sudică se întâlneşte
un relief tabular, format pe sedimentarul de cuvertură în care se impun gresiile
cretacice, reprezentat de suprafeţe structurale dispuse în trepte şi mărginite de
abrupturi. Cele mai înalte porţiuni din Podişul Guyanelor se aliniază sub forma unor
sierre: S. PARIMA (1500m) în vest, S. PACARAIMA (cu RORAIMA - 2772m, alcătuită
din gresii cuarţitice şi MAS. GRAN SABANA, pe al cărui flanc nordic este situată
cascada Angel). În estul podişului înălţimile scad generând o suprafaţă cu alt. de 300-
400m, deasupra căreia se înalţă martori de eroziune de 800-1200m: S. GUAYANA,
ACARAI, TUMUCHUMUC.
Între Pod. Guyanelor şi ţărmul atlantic se întinde o câmpie litorală (cu lăţimi pe
alocuri de 200-300km, în mare parte aluvială), care prezintă numeroşi martori de
înecare la contactul cu podişul, iar în zona de ţărm este înmlăştinită.
5. PODIŞUL BRAZILIEI, situat între C. Amazonului şi C. Argentinei, are
aspectul general al unei platforme înclinată spre N şi NV. Între tipurile de forme de
relief prezente aici, frecvente sunt: suprafeţele cristaline (intens nivelate şi fragmentate
de văi), platformele structurale (sculptate în depozite sedimentare, cu largă
desfăşurare în partea centrală şi sudică), cuverturile de lave (în NV), sierrele înalte,
înălţate în terţiar, la periferia E a podişului.
Principalele subunităţi teritoriale sunt:
a. Podişul Braziliei de NE - suprapus pe suprafeţele de nivelare modelate pe
cristalin, deformate tectonic spre est (prin ridicări ce au dat naştere unui relief de sierre
înalte: S. BORBOREMA (1100m), S. ESPINACHO (vf. Itambe - 2033m), alcătuite din
granite, şisturi cristaline şi sedimentar paleozoic). În zona interioară se întâlnesc
suprafeţe structurale de tip chapadas (de 500-800m altitudine) modelate pe gresiile ce
acoperă fundamentul (Chapadas Diamantina - străpunsă de cursul inferior al lui Sao
Francisco, formând cascadele Paulo Alfonso).
b. Podişul Braziliei de Nord are altitudini sub 300-400m, însă, din monotonia
peneplenei, aici se ridică o serie de martori granitici. Râurile care-l străbat (Tapajos,
Tocantins, Xingu) formează numeroase repezişuri şi cascade.
c. Podişul Braziliei Centrale îmbracă şi el forma unei peneplene fosile ce
retează roci de vârstă diferită Rocile dure (cuarţitele) generează sierre (S.DE
CANASTRA - 1300m), iar la contactul rocilor dure cu cele friabile (gresii), râurile
formează cascade (Iguacu, Grand Parana).
Între subunităţi se detaşează Podişul MATO GROSO (între r.Araguaia şi depr.
Mamore), format prin ridicarea platformei cristaline, acoperită de gresii roşii
monoclinale. Relieful de tip chapadas de aici prezintă martori eruptivi şi sierre mai
înalte ce joacă rolul unor interfluvii ale afluenţilor Amazonului (Madeira, Tapajos,
Xingu). Spre vest podişul e mărginit de S. DOS PARECIS - un abrupt de 200-400m,
alcătuit din gresii roşii şi bazalte.
d. Podişul Braziliei de SE prezintă cele mai mari altitudini datorită intensităţii
maxime a mişcărilor de basculare a soclului brazilian. Predomină aşadar Sierrele cu
altitudini mari: S. DE MATIQUEIRA (2821m) ce străjuieşte Golful Rio de Janeiro, S.
16
DE BANDEIRA (2884m), S. DOS ORGANOS (2300m). Toate aceste culmi teşite sunt
formate din roci cristaline, granite, gnaise (extrem de rezistente la eroziune). Procesul
de descuamare a domurilor granitice a generat spectaculosul relief al "căpăţânilor de
zahăr".
e. Podişul Braziliei de Sud se caracterizeză printr-o faliere intensă care a
generat o serie de trepte de relief cu altitudini ce urcă până la 800-100m, uşor
înclinate spre vest. Revărsările de lave vulcanice constituite din diabaze şi bazalte au
dus la individualizarea unuia dintre cele mai extinse platouri vulcanice din lume, cu o
suprafaţă de cca. 800.000kmp. Lavele au fost depuse iniţial într-o chiuvetă tectonică,
rezultând o clasică inversiune de relief.
6. PODIŞUL PATAGONIEI, situat între r. Colorado (N) şi str.Magellan (S), este
cel mai mic dintre podişurile sud-americane. Prezintă o structură tabulară, uşor
deranjată tectonic. Fundamentul cristalin apare la zi, pe suprafeţe reduse, în partea
nordică, iar cuvertura depozitelor mezozoice şi a lavelor vulcanice miocene este tot
mai groasă pe măsura înaintării spre sud. Cele mai recente depozite sunt cele de
origine glaciară, reprezentate de morene, blocuri eratice, roches moutones. Mişcările
andine au avut repercusiuni asupra Podişului Patagoniei, prin bombările şi coborârile
largi care se succed de la nord la sud (bombările mai accentuate fiind în nord), prin
falieri şi dislocări. În est, în zona litoralului atlantic, succesiunea de bombări-lăsări se
pune mai bine în evidenţă prin prezenţa golfurilor largi şi adânci (ce corespund zonelor
de lăsare) şi a peninsulelor (ce corespund zonelor de ridicare).
II. Regiunile de orogen sunt reprezentate de ANZI. Aceştia ocupă partea de
vest a continentului, desfăşurându-se pe o lungime de peste 9000km pe direcţia N-S.
Cu excepţia Anzilor de Sud, altitudinile de peste 5000m se menţin pe toată lungimea
lanţului montan, multe vârfuri vulcanice atingând 6000-7000m. În general pasurile sunt
relativ înalte (în nord ele au în medie 3000-4000m altitudine). Anzii concentrează
aproximativ 30% din vulcanii activi ai planetei.
1. CORDILIERII OCCIDENTALI sunt cei mai fragmentaţi datorită situării în
imediata vecinătate a liniei de subducţie.
Şirul de culmi din insulele Margarita şi Tortuga se impun în relief abia la sud de
golful Darien, unde fac joncţiunea cu Cordilierii de Coastă (din America Centrală
Istmică). Lanţul propriu-zis debutează în nord (în Anzii Venezuelei) şi este constituit
din şisturi cristaline şi sedimentar mezozoic cutat (calcare, gresii cretacice). Cuprinde
trei culmi paralele, orientate E-V, reprezentând prelungirea arcurilor insulare din
America Centrală Insulară, separate de depresiuni intramontane longitudinale (unele
cu lacuri – Valencia - , altele transformate în golfuri prin întreruperea culmii litorale - g.
Barcelona.
Pe teritoriul Columbiei Cordiliera Occidentală are orientare NNE-SSV. Lanţurile
muntoase sunt mai apropiate între ele şi mai omogene în sud, iar în nord sunt mai
ramificate. Sunt alcătuite din roci cristaline paleozoice şi meozoice antrenate în
cutările neogene. Înălţimea maximă se întâlneşte în vf. Trujillo - 4138m.
În vest, culoarul tectonic al râului Atrato separă o mică subunitate montană de
coastă cu altitudini de 1500-1800m.
Începând din Ecuador ramura costală, separată de restul Anzilor prin grabenul
Guayaquil, scade în altitudine (600-700m). Cordilierii propriu-zişi se evazează într-un
podiş (de 2500-3000m) dominat de vulcanii lanţului estic.
Pe teritoriul Perului lanţurile costale sunt extrem de fragmentate, iar culmile
propriu-zise cresc din nou în altitudine şi sunt reprezentate de două catene: Cordiliera
Negra şi Cordiliera Blanca (vf. Huascaran - 6768m), cu gheţari de vale şi de circ.
Spre sud, lanţurile costale, separate de ocean printr-o îngustă câmpie litorală,
încep să crească în altitudine şi unitate. Ele sunt alcătuite predominant din şisturi
cristaline. Cordilierii Occidentali propriu-zişi apar sub forma a trei lanţuri paralele, cu
altitudini de 4000-6000m, ce se lărgesc treptat spre sud formând "puna". Lanţul extern
este presărat cu numeroşi vulcani ce au luat naştere mai ales în pliocen:
17
LULLAILLACO (6723m), SAJAMA (6544m), MISTI (5822m), COPOPUNA (6425m).
Clima uscată din această parte a Cordilierilor restrânge aria zăpezilor veşnice la
piscurile de peste 5800-5900m. Între lanţurile costale şi C.Occidentală se gşseşte o
zonă depresionară longitudinală ce se termină la sud cu sectorul ocupat de Deşertul
Atacama (1000-2500m altitudine, una din cele mai aride regiuni de pe Glob.
Mai la sud, în Anzii sudici, lanţul costal scade din nou în altitudine şi este
fragmentat de văi transversale, iar la sud de canalul Chacao se continuă cu insule.
Între lanţul costal şi Cordiliera Occidentală se găseşte Valea longitudinală Chiliană, un
culoar depresionar de origine tectono-erozivă, fragmentat în numeroase chiuvete
depresionare (Santiago, Temuco), continuat spre sud cu Golful Corcodavo şi o serie
de canale. Lanţul principal, importantă cumpănă de ape, se păstrează la peste 4000m
altitudine. Din mijlocul depozitelor paleozoice şi mezozoice se înalţă cca. 80 de conuri
vulcanice (ACONCAGUA - 6959m, cel mai mare vulcan stins de pe Glob, cel mai înalt
vârf din America de Sud, TUPUNGATO - 6550m, MERCERARIO - 6770m). Altitudinile
scad treptat spre sud (unde singura altitudine de peste 4000m este CERO SAN
VALENTINO - 4058m, un nunatak ce ţâşneşte din masa gheşarilor montani. Glaciaţia
pleistocenă a creat principalele forme de relief ale Cordilierilor Occidentali, iar glaciaţia
actuală este tot mai dezvoltată spre sud.
2. CORDILIERII CENTRALI se interconectează cu masivele din Anzii
Venezuelei prin intermediul grabenului Maracaibo.
În Anzii Columbiei ei sunt delimitaţi de culoarele fluviale ale râurilor Magdalena
şi Cauca. Fundamentul cristalin e străbătut de numeroase aparate vulcanice ce se
ridică deasupra limitei zăpezilor permanente: TOLIMA (5620m), NEVADO DE HUILA
(5750m), PURACE (4815m). Spre nord Cordiliera Centrală se continuă cu Sierra
Nevada de Santa Marta (5775m), cu caracter de horst, despărşită de Cordiliera
Centrală printr-un culoar tectonic prin care trece râul Magdalena. Acest culoar tectonic
face parte dintr-o depresiune tectonică mai vastă asemănătoare cu depresiunea
Maracaibo din Venezuela.
Spre sud, pe teritoriul Ecuadorului catena axială este substituită în peisaj printr-
o depresiune longitudinală drenată de râurile Guyas şi Esmeraldas.
În Anzii Centrali, începând de la Cerro de Pasco, între Cordiliera Occidentală şi
Cordiliera Orientală se interpun podişuri înalte:
a. PODIŞUL BOLIVIEI (Altiplano) este al doilea podiş ca extensiune din lume,
are o altitudine medie de 3500-4000m. Caracterul de podiş este mai bine păstrat în
est unde se aliniază şi marile lacuri: TITICACA (cuveta sa, situată la peste 3700m
altitudine, s-a format în pliocenul superior), SALAR UIUNI, SALAR DE COIPASA,
POOPO. În partea vestică, Podişul Boliviei este străbatut de numeroase lanţuri
muntoase paralele. Acestea au altitudini de 4500-5300m, au aspect de horsturi,
despărţite prin depresiuni închise endoreice acoperite cu materiale detritice şi vaste
trene de grohotiş la contactul lor cu rama montană.
b. În sudul Podişului Boliviei este situat un podiş complex: PUNA DE
ATACAMA, format dintr-o serie de podişuri cu altitudini de 3400-4000m, separate prin
culmi înalte, de 5000-6000m. Poalele acestor culmi sunt înecate în materiale detritice
ca în Tibet. În limitele acestor podişuri sunt situate importante lacuri cu suprafaţă
variabilă în funcţie de anotimp (unele seacă complet în anotimpul secetos
transformându-se într-o crustă de sare): Salar de Atacama, S. de Arizaro, S. de
Antofala. Vulcanismul recent este bine reprezentat prin platouri de lave andezitice,
conuri vulcanice bine conservate (OJOS DEL SALADO).
Spre sud conservarea celor 3 aliniamente majore montane este tot mai redusă.
Aici se pun în evidenţă doar două catene muntoase pp.zise: Cordiliera de Coastă şi
Cordiliera Occidentală. Cordilierii Centrali şi Orientali se efilează trecând într-o
succesiune de forme mai joase ce formează Precordilierii.
În zona Patagoniei lanţul axial devine Anzii Patagoniei, în care altitudinile scad
de la nord la sud. Formele glaciare sunt foarte frecvente (circuri, creste, văi), iar
18
înălţimea maximă este atinsă în vf. TRONADOR (3410m). Cordiliera Centrală
continuă şi în insula Ţara de Foc cu înălţimi mai reduse (M.Darwin - 2350m).
3. CORDILIERII ORIENTALI îşi au punctul de plecare în Anzii Venezuelei, cu
principala culme: Cordiliera MERIDA, cu orientare NE-SV, cu structură geologică
reprezentată de cristalin în zona axială şi sedimentar cutat pe flancuri (gresii şi
conglomerate cretacice şi paleogene), cu zăpezi perene pe culmile înalte (vf. Pico
Bolivar - 5007m).
Pe teritoriul Columbiei, Cordilierii Orientali flanchează depresiunea râului
Magdalena, cu lungime de 1500km, colmatată cu argile, gresii şi conglomerate
terţiare. Paralelismul culmilor generează un relief de tip jurasian (culmi anticlinale, văi
sinclinale). Înălţimea maximă este întâlnită în Sierra Madre de Cocuy (5453m),
acoperită de gheţari de mari dimensiuni (în cuaternar gheţarii coborau până la
2400m). Cordiliera Orientală este impunătoare pe teritoriul Ecuadorului datorită
enormelor conuri de aici (CHIMBORAZO, de 6267m, cu 14 gheţari ce coboară radiar,
COTOPAXI, de 5896m - cel mai impunător vulcan activ de pe glob, ANTISANA, de
5704m). Cordilierii Orientali fac joncţiunea cu Cordilierii Centrali în Mas. Cerro de
Pasco, formând un nod orografic din care se vor ramifica spre sud alte catene
muntoase importante: Cordiliera Real (vf. ANCOHUNA, ILLAMPU, ILLIMANI).
La sud de paralela de 32°, lanţul estic se fragmentează dând naştere Sierrelor
Pampine, cu litologie paleozoică, tectonică ce aparţine cutărilor hercinice şi vulcanism
terţiar, intens fragmentate de ape prin chei antecedente.
Avansând spre partea septentrională a Americii de Sud, înălţimile scad de la
3000m la 1380m (Paso del Arco). Glaciaţia actuală acoperă suprafeţe din ce în ce
mai mari spre sud. Anzii Patagoniei sunt însoţiţi la est şi vest de regiuni mai joase,
intens fragmentate tectonic.

1. CLIMA

Continentul american se desfăşoară între 83°40`lat.N şi 56°lat.S (deci pe un arc

de meridian de 140°) fiind astfel singurul continent în care se înregistrează succesiv
toate climatele globului. Dintre factorii implicaţi în definirea tipurilor de climat şi ariilor
lor de răspândire mai importanţi sunt:
1. Aşezarea geografica_, forma şi extinderea în latitudine
Distanţa mare N-S determină diferenţieri substanţiale în ceea ce priveşte
cantitatea de radiaţie solară primită. Astfel, în nordul Canadei valoarea medie a
radiaţiei totale este de 80kcal/cmp/an, în S S.U.A. /Mexic aceasta este de
140kcal/cmp/an, pentru ca în America de Sud (unde cea mai mare parte a
continentului este situat în zona climatului ecuatorial şi tropical) cantitatea de radiaţie
solară să fie mai mare:140-160kcal/cmp/an.
Ca o consecinţă a formei maselor continentale, în America de Nord (mult
extinsă în nord şi îngustă în sud) zonele climatice polară şi subpolară sunt foarte bine
reprezentate în timp ce zona tropicală este redusă. În America de Sud, în limitele
climatului subtropical şi temperat continentul este foarte îngust, în timp ce partea mai
nordică largă determină o extensiune apreciabilă a climatelor calde. Spre deosebire
de alte continente, în America de Sud sunt slab reprezentate climatele tipic
continentale.
2. Relieful
Prezenţa lanţului montan vestic, cu orientare N-S, determină bararea curenţilor
de aer vestici, ceea ce reduce influenţa Pacificului doar la ţărmul vestic şi la flancul
vestic al Cordilierilor, cu repercusiuni slabe asupra regiunilor continentale. Ca rezultat,
se înregistrează precipitaţii foarte bogate pe versanţii vestici şi fenomene de fohnizare
pe versanţii opuşi.
Lipsa înălţimilor importante din est (mai ales a unora cu orientare E-V)
19
determină invazii periodice ale maselor de aer polare (din N) şi tropicale din sud
(pentru America de Nord), şi tropicale din nord şi polare din sud pentru America de
Sud.
Înălţimea mare a lanţului montan (mai ales a Anzilor) determină o evidentă
etajare altitudinală a climatului.
3. Curenţii oceanici imprimă caracteristicile lor termice şi de umiditate mai ales
ţărmurilor.
Principalii curenţi calzi:
- C.Golfului, afectează litoralul Golfului Mexic şi cel al Atlanticului până la latitudinea
Capului Hatteras (de unde se îndreaptă spre est).
- C.Alaskăi determină un climat mai blând pe litoralul sudic al Alaskăi
- C.Groenlandei de Vest încălzeşte ţărmul sudic şi sud-vestic al Groenlandei.
- Curentul ecuatorial contrar, cu influenţă asupra ţărmului pacific al unei bune părţi
din America Istmică.
- C.Braziliei scaldă ţărmul estic al Americii de Sud, de la ecuator până la latitudinea
de 40°, determinînd ridicarea gradului de umiditate a maselor de aer ce străbat
Podişul Braziliei (rezultă astfel ploi în partea estică a Braziliei).
Curenţii reci:
- C.Perului, cu influenţă asupra ţărmului vestic, de la ecuator până la 40°S.
Inversiunile termice şi permanenta arie au generat, prin lipsa precipitaţiilor,
formarea deşerturilor din imediata apropiere a litoralului.
- la sud de paralela de 40° atât ţărmul vestic cât şi cel estic al Americii de Sud sunt
scăldate de curenţi reci (C.Falkland)
- C.Labradorului are influenţă asupra ţărmului atlantic la N de New York. Pornind din
Baz. Arctic, aduce ape foarte reci ale Atlanticului de Nord şi înaintează până în
dreptul insulei Terra Nova (aici, la întâlnirea cu apele calde ale curentului Golfului
produce nebulozitate, ceaţă).
- C.Californiei, curent format prin ridicarea apelor reci din adâncime în apropiera
coastelor vestice ale Americii de Nord, între 40° lat.N şi extremitatea S a Pen.
California.
4. Dinamica atmosferică_
I. IARNA
a. America de Nord
- anticiclonul canadian (ce determină o circulaţie generală N-S, vreme
geroasă). Stabilitatea acestuia este mai mică decât a celui asiatic, datorită masivităţii
mai reduse a continentului american.
- ciclonul Aleutinelor (regiune de mică presiune atmosferică din N Oc. Pacific,
deasupra Aleutinelor, cu influenţă limitată asupra Americii de Nord datorită
caracterelor morfologice ale continentului ). Este exprimată mai slab decât
depresiunea islandeză (din Oc. Atlantic) care prezintă importanţă mai mare pentru
geneza climei Europei.
- anticiclonul pacific (mai la sud), tot cu influenţă mai limitată.

- masele de aer pacifice - care escaladează Stâncoşii, se încălzesc, devin

uscate formându-se aşa numitul chinook (în relitate un fohn). Pe versantul vestic al
Stâncoşilor este umed şi încărcat cu zăpadă, iar pe câmpiile de la poalele Stâncoşilor
(Pod.Preriilor şi Câmpiile Centrale), iarna, acţionează sub forma unui vânt cald şi
uscat. În Columbia Britanică, unde lanţurile montane sunt mai joase, depresiunile
călătoare de origine pacifică reuşesc să pătrundă departe în est, peste regiunea
Marilor Lacuri, până pe ţărmul atlantic.
- invaziile maselor de aer arctice ajung departe spre sud (în lipsa obstacolelor
orografice), scurgerea lor spre sud fiind favorizată de extinderea şi adâncirea
depresiunii islandeze (ce formează o protuberanţă care ajunge până deasupra
Golfului Hudson). Pe la perifera vestică a acesteia se produc deplasarea maselor
20
 arctice spre sud. Staţionarea maselor de arctice în jurul golfului Hudson şi
Peninsulei Labrador împiedică pătrunderea maselor de aer oceanice
- masele de aer atlantice nu pătrund mult în interiorul Americii de Nord, fiind
stânjenite de regimul anticiclonal de pe continent şi de circulaţia impusă de minima
islandeză. Numai în regiunile sud-estice pătrund unele mase de aer umede ce se
scurg dinspre M.Caraibilor şi G.Mexic spre nord, pe la periferia vestică a
anticiclonului Azorelor.
- masele de aer tropical, în condiţii favorabile (de exemplu la deplasarea depresiunei
Islandei spre NE) pătrund departe spre nord în lungul ulucului depresionar central.
II.VARA regimul baric şi circulaţia maselor de aer se modifică substanţial. În
interiorul continentului, în locul maximului barometric se instalează un centru de
minimă presiune, cauzat de încălzirea puternică a uscatului. Centrul acestuia e fixat
deasupra Marelui Bazin şi Podişul Colorado. Acest minim barometric antrenează spre
nord masele de aer tropical umede ale Golfului Mexic, generând precipitaţii abundente
în Câmpiile Centrale şi regiunea Munţilor Appalachi.
Depresiunea Aleutinelor dispare, depresiunea islandeză se estompează, iar
anticiclonul Azorelor are influenţă mult mai puternică asupra climei Americii de Nord
decât cel pacific (pentru că Munţii Appalachi nu sunt o piedică importantă pentru
masele de aer)

a. America de Sud
Iarna, presiunea atmosferică este relativ mică deasupra Americii de Sud, cele
mai mici valori înregistrându-se în zona ecuatorială, datorită încălzirii puternice de aici.
Anticiclonii tropicali din Pacific şi Atlantic se deplasează în acest sezon mai spre nord
mai aproape de ecuator. La latitudini tropicale, vânturile bat dispre ocean spre
continent pe ţărmul estic, în timp ce spre ţărmul vestic vânturile bat spre nord-vest sau
se dirijează în lungul ţărmului de la sud la nord. În sudul continentului predomină
vânturile de vest (deplasarea vest-est a maselor de aer făcându-se în cadrul periferiei
sudice a anticiclonului pacific).
In timpul verii australe, regiunea depresionară se găseşte la latitudini tropicale
în timp ce ariile anticiclonale continuă să acţioneze deasupra oceanelor la aceleaşi
latitudini. Pe continent se mai instalează o minimă tropicală în zona Gran Chaco şi un
anticiclon polar deaupra Patagoniei.
În concordanţă cu distribuţia zonelor de mare şi mică presiune atmosferică, în
partea de nord a continentului (până la ecuator) predomină alizeele de nord-est. Mai
spre sud (până la 38-40°lat.S) ţărmul vestic se află sub influenţa anticiclonului pacific
iar ţărmul estic sub influenţa anticiclonului atlantic. În legătură cu aceasta, pe ţărmul
de vest bat vânturi dinspre sud spre sud-vest, iar pe ţărmul estic dinspre est spre sud-
est. În partea cea mai sudică bat aceleaşi vânturi de vest ca şi iarna (dar deplasate
mult mai spre sud).

1.Temperatura aerului

În America de Nord temperatura aerului este neuniform repartizată în

teritoriu, cu regim sezonier contrastant. Temperaturile medii anuale scad de la valori
de 20-25°C în Mexic la doar – 25 /- 30°C în Groenlanda. Izoterma anuală de 0°C
trece prin lungul paralelei de 50° (pe direcţia Terra Nova, Lacul Winnipeg,
Pod.Mackenzie), urcând în vest în lungul paralelei de 60°.
Amplitudinile termice anuale au cele mai mari valori în partea centrală a
continentului şi scad spre nord (treptat, datorită răcirii verii) şi spre sud (datorită
încălzirii iernii).
Iarna, traseul izotermelor se confundă în general cu cel al paralelelor; deviaţii
importante de la această direcţie se înregistrează mai ales în zona ţărmului vestic,
unde capătă aproape direcţie meridiană, datorită influenţei curentului cald al Alaskăi
21
şi dominanţei vânturilor de sud. Temperatura medie a lunii ianuarie are valori de –30
sau – 35°C în nord, crescând la +20°C în extremitatea sudică (dar şi aici, în timpul
invaziilor maselor de aer arctic spre sud, se pot produce geruri, chiar la latitudini
tropicale). Minimele absolute se înregistrează în nord: Alaska, Nordul Canadei,
ajungând la -50°C, iar spre sud acestea se reduc (de exemplu la Chicago ajung să
se înjumătăţească deja, - 24°). Trăsătura caracteristică este variaţia mare de
temperatură de la o zi la alta (mai ales în podişurile centrale unde se întâmplă
adesea ca o invazie de mase de aer rece dinspre nord să fie urmată de pătrunderea
unor mase de aer cald dinspre sud şi invers).
Vara, traseul izotermelor se aseamănă cu cel de iarnă (cu deosebirea că sunt
mai depărtate între ele deoarece deosebirile de temperatură între nord şi sud sunt
mai mici). Cele mai mici temperaturi se înregistrează pe ţărmul nordic al
continentului şi în Arhipelagurile Nordice, iar spre sud acestea cresc. Cele mai mari
temperaturi sunt caracteristice depresiunilor închise şi podişurilor interioare, străjuite
de lanţuri muntoase, unde temperatura medie a lunii celei mai calde este de peste
30°.
Izoterma de 10° a lunii iulie trece pe ţărmul Alaskăi şi Canadei (secţionând
Golful Hudson), izoterma de 25° trece pe la nord de latitudinea de 40°. Variaţiile de
temperatură de la o zi la alta sunt mai mici ca iarna.
În America Centrală, în ansamblu, temperaturile medii anuale sunt pozitive tot
anul (cu excepţia sectorului tierra fria, situat la altitudini mari). Amplitudinile termice
anuale sunt minime iar mediile termice anuale sunt în jur de 24-28°C.
În America de Sud, iarna, temperatura aerului este neuniform distribuită. De
o parte şi de alta a ecuatorului (10° N şi S), temperatura medie a lunii iulie este de
cca.25° în zona de câmpie şi 14-15° în zona de munte la 2500 – 3000m altitudine. La
sud de paralela de 10°S temperaturile scad brusc, la paralela de 20°S, temperaturile
medii în iulie ajung la cca. 20°C (în interior), la 40°S se ajunge la 5°C, iar în
extremitatea sudică se ajunge la temperaturi negative.
Vara, temperatura aerului este ridicată pe tot continentul. La nord de paralela
de 35°S diferenţierile regionale termice sunt neînsemnate (25°C în regiunile joase,
13-15°C la 2500-3000m. La sud de paralela de 35°S temperatura lunilor de vară
scade foarte repede, în extremitatea sudică ajungând la sub 10°C. Temperaturile
excepţional de mici din luna de vară din Patagonia se explică prin aceea că masa
continentală îngustă nu oferă condiţii de transformare (continentalizare, încălzire) a
maselor de aer oceanice ce vin din vest, mereu împrospătate de vânturile de vest.
2. Precipitaţiile atmosferice
În America de Nord precipitaţiile atmosferice sunt răspândite neuniform, pe
teritoriul acesta existând atât regiuni cu precipitaţii abundente, excedentare, dar
şi regiuni deficitare cu peisaj de pustiu.
Cea mai mare cantitate de precipitaţii se înregistrează pe ţărmul de nord-vest,
unde se produce o activitate ciclonică intensă, iar masele de aer de origine
oceanică se izbesc de lanţurile montane. Regiunea dintre vărsarea râului
Columbia şi Arh.Alexander primesc peste 3000 mm precipitaţii pe an. Pe măsura
deplasării spre sud, pe ţărmul atlantic al Americii de Nord, precipitaţiile scad
treptat (datorită slăbirii circulaţiei vestice dinspre ocean)
Cantităţi mari de precipitaţii se înregistrează şi în SE (Golful Mexic, Florida), unde
ciclonii tropicali determină o creştere a cantităţilor anuale de precipitaţii la peste
2000mm.
Pentru regiunile continentale interioare ale Americii de Nord situaţia se prezintă
astfel: în zona arctică, precipitaţiile sunt slabe, 100-200mm, datorită
temperaturilor coborâte şi îndepărtării de apele oceanice calde; ceva mai la sud,
în Canada şi partea central nordică a SUA, precipitaţiile cresc (C.Mississippi,
Pod.Preriilor – 400-900mm/an); mai departe spre sud (în regiunile interioare ale

22
 SUA), precipitaţiile scad din nou, devenind tot mai accentuată seceta de vară în
deşerturile Marelui Bazin, Sonora, Gila, Mojave (sub 200 mm).
În America Centrală precipitaţiile sunt bogate, 3000-6000mm (cu cele mai mari
valori în perimetrul golfului Mosquitos, pe pantele vulcanilor înalţi din Guadelupa,
Martinica, Dominica).
În America de Sud, cele mai mari cantităţi medii anuale se înregistrează în zona
câmpiei litorale columbiene (peste 7000mm/an), datorită influenţei orografiei şi
acţiunii vânturilor dinspre vest).
În regiunile ecuatoriale precipitaţiile sunt abundente şi uniform repartizate în
timpul anului. Pe ţărmul nordic, cele mai abundente precipitaţii cad în timpul
trecerii frontului intertropical de nord şi după instalarea alizeului de NE.
La sud de ecuator, în cadrul zonei tropicale, situaţia se prezintă diferit pe cele
două ţărmuri: pe ţărmul vestic, în partea sudică a Peru şi N Chile, în lipsa
impactului maselor de aer oceanic cu continentul, în condiţiile unui gradient
termic mare, precipitaţiile lipsesc complet sau cad extrem de rar, deşi umiditatea
atmosferică imediat pe ţărm este relativ mare; la sud de 28-30°S încep să apară
precipitaţiile de iarnă determinate de vânturile de vest ale latitudinilor temperate,
deplasate iarna spre nord, vara rămânând însă şi la aceste latitudini secetoasă.
Pe ţărmul estic vânturile umede dinspre ocean conduc la o distribuţie mai mult
sau mai puţin uniformă a precipitaţiilor atmosferice în decursul anului. Cantitatea
anuală depinde aici de expoziţia reliefului.
În regiunile cele mai sudice ale continentului situaţia se prezintă invers: ţărmul
vestic beneficiază de precipitaţii abundente (acest fapt este în legătură cu
predominarea aici a acţiunii vânturilor de vest) iar ţărmul estic este secetos.
Îngustimea continentului în partea sudică face ca zona cu climă tropicală şi
subtropicală secetoasă să ocupe suprafeţe relativ mici.
Precipitaţiile sub formă de zăpadă sunt caracteristice doar regiunilor temperate
ale Americii de Sud (căderi slabe de ninsoare se înregistrează chiar până la
tropice, dar înveliş stabil se formează aici numai în munţi la altitudini mari).
În lungul Anzilor, limita zăpezilor perene şi a glaciaţiei este următoarea:
- în Anzii Columbiei – 4600 – 4800m
- în Anzii Ecuadorului – 5000m
- în Anzii Centrali (Cordiliera Occidentală, mai uscată, 5250m; Cordiliera Orientală,
mai umedă, 4500m)
- spre S, în Puna de Atacama – 6300m (datorită uscăciunii excesive, fiind cea mai
ridicată limită a zăpezilor permanente de pe Glob; nicăieri nu există înălţimi mai
mari de 6000m fără zăpadă)
- în Anzii Sudici această limită scade brusc la 3500m şi chiar la 3000m. Aici,
datorită condiţiilor de alimentare, gheţarii montani coboară mult sub limita
zăpezilor veşnice, ceea ce nu se constată în Anzii tropicali şi ecuatoriali. Astfel,
gheţarii ajung uneori până la nivelul mării: Gheţarul San Quintin, din Mas.San
Valentin, coboară până în golful Penas.

REGIUNILE CLIMATICE
1. Regiunea polară (arctică) se întâlneşte la nord de Cercul Polar de Nord şi
lipseşte în America de Sud. Include litoralul nordic al continentului, Arhipelagul
Arctic şi Groenlanda, nordul Peninsulei Alaska şi nord-vestul Peninsulei
Labrador. În cadrul acestei regiuni climatice se diferenţiază un climat mai atenuat
(provincia atlantică: Tara lui Baffin, ţărmul sud-vestic al Groenlandei) şi un climat
mai aspru (provincia arctică). Temperatura medie anuală este de regulă sub 0°
iar iarna temperaturile coboară sub -40°. Precipitaţiile sunt sub 250mm/an,
majoritatea cad sub formă de zăpadă ce formează un înveliş subţire (30-40cm)
ce durează cca.7-8 luni în sudul zonei arctice şi este permanent în Groenlanda şi

23
 în nord-estul Arhipelagului Arctic. Sectorul vestic şi nord-vestic al zonei are un
climat mai uscat şi din acest motiv nu se formează gheţari.
2. Regiunea subpolară include Centrul şi sudul Peninsulei Alaska, nordul
Platformei Canadiene, Regiunea Gf.Hudson, Nordul Peninsulei Labrador şi
litoralul sudic al Groenlandei. Se diferenţiază: o provincie continentală (teritoriile
dintre cursul mijlociu al fluviului Youkon şi Gf.Hudson) cu ierni reci (ianuarie,
februarie - 30°), cu amplitudini termice anuale de peste 40°); o provincie atlantică
(unde regimul termic este puternic afectat de curentul rece al Labradorului, care
face ca temperaturile medii sa scadă sub 10°C, în timp ce precipitaţiile sunt
reduse, sub 250mm/an. Vara durează aici 4 luni, iar iarna este lungă şi aspră; o
provincie pacifică, cu un climat cu pronunţate caractere oceanice (temperatura
medie depăşeşte 0° timp de 5 luni, iar luna cea mai caldă are temperaturi de
peste 10°C).
3. Regiunea climei temperate
A. În America de Nord această regiune climatică include teritoriile din nordul
SUA şi partea sudică a Canadei, până la aproximativ 60° (între 40° şi 60° pe
faţada pacifică şi între 30°-50° lat.N pe faţada atlantică, datorită acţiunii
perturbatoare a curentului rece al Labradorului ce deplasează fâşia climei
subpolare mult spre sud.
- provincia pacifică ocupă o porţiune relativ îngustă a litoralului pacific. Se
caracterizează prin ierni relativ calde şi veri relativ călduroase (datorită
anomaliilor termice pozitive introduse de curentul cald al Alaskăi). Precipitaţiile
sunt abundente (datorită acţiunii vânturilor de vest şi activităţii ciclonice), cu un
regim mai mult sau mai puţin uniform.
- provincia atlantică cuprinde faţada atlantică a Canadei şi extremitatea de nord-
est a SUA. Temperatura medie a lunilor de iarnă coboară mult sub 0°C,
precipitaţiile sunt puţine cantitativ, iar vara este ceva mai caldă (datorită influenţei
maselor continentale din interiorul continentului).
- provincia temperată continentală ocupă cea mai mare parte a zonei temperate şi
are drept caracteristici diferenţa mare de temperatură între sezoane şi cantităţi
anuale de precipitaţii mici (cu un maxim de vară). Unele trăsături de
continentalism ale climei temperate din America de Nord nu se datorează numai
continentalizării maselor de aer ci şi altor cauze: de exemplu, temperaturile
scăzute din timpul iernii se datorează în cea mai mare parte repetatelor invazii de
mase de aer arctice dinspre nord (de aceea pluviozitatea din timpul iernii nu este
prea scăzută în raport cu cea de vară).
B. In America de Sud, climatul temperat se extinde la sud de paralela de 40°
până în Ţara Focului. Munţii Anzi împart această zonă de climă în două regiuni:
a. provincia temperată pacifică (expusă vânturilor de vest şi ciclonilor, cu
precipitaţii din ce în ce mai mari spre sud, ajungând la cca 2000-3000mm în
zona strâmtorii Magellan, cu ierni blânde, cu veri răcoroase)
b. provincia temperată atlantică (adăpostită faţă de vânturile de vest, include
litoralul estic şi Podişul Patagoniei; se caracterizează prin precipitaţii de sub
300mm şi temperaturi care pot scădea foarte mult în anotimpul de iarnă).
4. Regiunea climei subtropicale
A. America de Nord (aproximativ între 30-42° lat.)
Provincia tropicală pacifică include teritoriul cuprins între litoralul Pacific şi
Sierrea Nevada. Se găseşte sub influenţa periferiei estice a anticiclonului nord
Pacific, ceea ce determină veri foarte uscate şi ierni relativ ploioase. În
comparaţie cu regiunea echivalentă europeană, vara este aici mai răcoroasă
(ceea ce se explică prin temperatura mai scăzută a apelor din curentul
Californiei), cu temperaturi medii de doar 15° C în luna cea mai caldă;
precipitaţiile sunt reduse cantitativ din aceleaşi motive, evidenţiindu-se o
îndelungată secetă de vară.
24
 Provincia subtropicală continentală cuprinde teritoriul dintre Sierra Nevada şi
zona montană estică a Stâncoşilor. Fiind situată la mare distanţă de Atlantic şi
izolată de Pacific prin lanţurile viguroase ale Sierrei Nevada, această regiune se
remarcă printr-un deficit pronunţat de umiditate (iarnă moderată, vară extrem de
fierbinte). În limitele acestui climat predomină peisajul de pustiu.
Provincia subtropicală atlantico-continentală este cuprinsă între Stâncoşi şi
Appalachi. Influenţa maselor de aer oceanice calde şi umede de deasupra
Atlanticului şi Golfului Mexic se concretizează prin pluviozitate ridicată,
temperaturi relativ mari vara.
Vara cad cele mai mari cantităţi de precipitaţii (datorită circulaţiei dinspre ocean).
În N şi NV aceste precipitaţii de vară sunt mai reduse datorită scăderii influenţei
oceanului.
Iarna, temperaturile coboară sub 0° C (datorită frecventelor invazii de aer arctic
dinspre nord).
Provincia subtropicală atlantică cuprinde teritoriile din estul Appalachilor. Clima
acestei regiuni este musonică (datorită exprimării mai slabe a anticiclonului de
iarnă şi a depresiunii barice de vară, caracterul musonic al climei de aici este
totuşi mai puţin tipic). Seceta de iarnă este estompată (dar contrastul pluvial
dintre cele două sezoane rămâne tranşant, datorită cantităţilor mari din timpul
iernii).
B. America de Sud (de la cca. 30° lat.S până la 40° în vest şi 42° în est).
Provincia subtropicală atlantică (partea dinspre Atlantic a Câmpiei Argentinei)
are de fapt un climat de stepă, cu veri calde (peste 20°C media lunilor de vară),
cu ierni blânde. Precipitaţiile sunt relativ abundente şi cad mai ales în sezonul de
tranziţie de la vară la iarnă şi invers, cu o medie anuală de 750-1000mm.
Invaziile frontului polar din sud provoacă uneori scăderi bruşte ale temperaturii
(chiar viscole).
Provincia subtropicală continentală cuprinde Câmpia Pampasurilor.
Caracterul continental al acestui climat este destul de slab exprimat (deoarece
continentul este îngust şi procesele de transformare a maselor de aer prin răcire
iarna şi prin încălzire vara sunt slabe). Temperatura medie a lunilor celor mai reci
nu coboară sub 8°C (ierni moderate) şi temperatura lunilor celor mai calde nu
depăşeşte 24-25°C (veri foarte calde). Precipitaţiile sunt reduse (400-500mm) şi
cad mai ales vara. Iarna precipitaţiile sunt reduse datorită situaţiei de adăpostire
a acestei regiuni faţă de vânturile de vest. În unele depresiuni adăpostite din
vestul Sierrei de Cordoba precipitaţiile lipsesc chiar şi vara.
Provincia pacifică include litoralul de vest între 30-38° lat.S şi valea longitudinală
Chiliană. Se află sub influenţa maselor de aer ce se deplasează la periferia estică
a anticiclonului Pacificului de Sud, vara fiind astfel moderat de caldă (t.m.ianuarie
17-20°C) şi secetoasă, iar iarna blândă (t.m.iulie 11-15°C). Precipitaţiile cad iarna
şi sunt din ce în ce mai abundente spre sud.
Provincia subtropicală montană se caracterizează prin temperaturi mai mici ca în
regiunile joase, pe înălţimile de peste 3500-4000m temperaturile medii în
ianuarie nedepăşind 10-12°C şi în iulie acestea fiind în jurul a 0°C. Pe flancurile
vestice ploile cad mai mult iarna, în timp ce flancurile estice au ierni secetoase.
5. Regiunea tropicală
A. În emisfera nordică, această regiune climatică include sudul extrem al SUA,
Mexicul în întregime, America Centrală Istmică (la nord de grabenul
Nicaragua), Antilele Mari, Arhipelagul Bahamas.
Provincia tropicală atlantică se suprapune Peninsulei Florida şi se
caracterizează prin umiditate accentuată şi temperaturi ridicate chiar şi iarna. În
timpul iernii Peninsula Florida se află sub influenţa maselor de aer continentale
(mai reci şi uscate), de aceea centrul şi nordul pot înregistra temperaturi şi sub
0°C în timpul invaziilor maselor reci dinspre NNV. Luna cea mai rece
25
înregistrează în medie 12°C în vest şi 20°C în sud. Vara, Peninsula Florida se află
sub influenţa maselor de aer tropicale (calde şi umede) care se deplasează spre
NNV pe la periferia vestică a anticiclonului Azore. Temperaturile medii lunare
sunt de peste 27°C în toată peninsula, iar precipitaţiile medii lunare variază între
150-200mm.
Provincia tropicală mexicană cuprinde teritoriul Mexicului, din sudul paralelei de
30°N. Iarna, această regiune este sub influenţa maselor de aer continental ce se
deplasează dinspre nord spre sud, generând precipitaţii reduse cantitativ şi
temperaturi coborâte (cele mai reci luni 10-12°C). Vara, regiunea se află sub
influenţa maselor de aer oceanice, în mare măsură atlantice şi în mai mică
măsură pacifice, ceea ce măreşte pluviozitatea, în special în est (în zona
litoralului atlantic) unde media lunară în intervalul iunie-septembrie depăşeşte
150mm. Precipitaţii reduse (chiar şi în acest sezon) se constată în depresiunile
închise de tipul bolson.
Provincia central americană prezintă diferenţieri între zona istmică (unde ariile
anticiclonale determină precipitaţii reduse, fără a apare o climă aridă, datorită
îngustimii istmului) şi zona insulară (unde,mai ales Antilele Mari, intră în zona de
influenţă a alizeului de NE, bogat în precipitaţii).
Relieful dominant de munţi şi podişuri înalte din America Centrală Istmică
determină diferenţierea unor etaje climatice foarte bine conturate mai ales din
punct de vedere termic:
Tierra caliente (600-800m) – temperaturi medii anuale de 25-28°C şi precipitaţii
de 3000mm anual.
Tierra templada (800-2000m) – temperaturile medii anuale nu depăşesc 18°C iar
precipitaţiile scad sub 1000mm.
Tierra fria (2000-3000m) cu temperaturi medii anuale de 10-15°C.
Tierra gelada (peste 3000m) cu un climat deosebit de rece ce creează un peisaj
de tip alpin, “paramos”.
B. În emisfera sudică, limita sudică a regiunii tropicale este aproximativ în lungul
paralelei de 30°, iar limita nordică are un traseu mult arcuit spre sud (atât pe
faţada atlantică cât şi pe faţada pacifică, zona tropicală este mult deplastă
spre nord). Pe litoralul pacific, zona tropicală intră în contact direct cu zona
ecuatorială.
Provincia tropical atlantică cuprinde teritoriul SE al Braziliei, care se află sub
influenţa alizeului de SE (generator de precipitaţii abundente în intervalul
septembrie-aprilie). Precipitaţiile depăşesc 1000mm pe an, iar în regiunile cu
expunere favorabilă faţă de alizeul de SE, acestea depăşesc adesea 2000mm.
Temperaturile sunt ridicate şi relativ constante, deoarece ploile de vară
atenuează temperaturile acestui sezon. În regiunile joase media termică diurnă
este de peste 20°C tot anul.
Provincia tropicală continentală se extinde în Câmpia Parana Paraguay (dintre
Anzi şi Podişul Braziliei). Caracterul continental al acestei regiuni se manifestă
prin sporirea amplitudinilor termice anuale (datorită temperaturilor ridicate din
timpul verii)
Provincia tropical montană cuprinde lanţul Andin şi podişurile andine înalte dintre
10-30°S. Etajarea climatică este aceeaşi ca şi în regiunile montane ecuatoriale,
singura deosebire priveşte flancurile vestice (mai ales sud-vestice) ale Anzilor,
unde se întâlneşte un climat semiarid şi arid.
Provincia tropicală pacifică se suprapune unei fâşii înguste în lungul litoralului
pacific, de la 5°S la 30°S. Cu toată vecinătatea Pacificului, această regiune
climatică se remarcă în primul rând prin ariditatea sa. Lipsa de incidenţă a
maselor de aer cu uscatul continental şi gradientul termic ridicat (datorită
curentului rece al Perului) condiţionează caracterul arid al acestui tip de climă,
mai ales pe teritoriul statului Chile).
26
6. Regiunea subecuatorială se găseşte de o parte şi de alta a ecuatorului, limita
sudică ajungând în partea centrală a Americii de Sud până la latitudinea de 20°S.
Pe ţărmul vestic în emisfera sudică climatul subecuatorial lipseşte.
Istmul Costa Rica Panama şi Antilele Mici se caracterizează prin ploi bogate
(aduse de alizee), 3000-6000mm şi amplitudini termice minime.
În America de Sud, fâşia de la nord de ecuator (Câmpia Orinoco, Podişul
Guyanelor, Anzii de Nord) se caracterizează prin predominarea maselor de aer
tropical cu caracter musonic, iar în fâşia de la sud de ecuator (Podişul Braziliei)
precipitaţiile ating 1500-2000mm/an. Se constată o alternanţă a sezoanelor (cald
şi umed vara şi uscat şi cald iarna.
7. Regiunea ecuatorială cuprinde teritoriile situate de o parte şi de alta a
Amazonului. În emisfera nordică se întinde doar până la 3-5°N, iar în emisfera
sudică este mai extinsă. Masele de aer ecuatorial sunt în cea mai mare parte
de origine atlantică.
Provincia ecuatorial atlantică ocupă cea mai mare parte a zonei ecuatoriale
sud americane (tot teritoriul de la est de Anzi până la ţărmul Atlanticului). Întregul
an temperaturile sunt ridicate, precipitaţiile abundente. În regimul anual al
precipitaţiilor apare o uşoară diminuare a cantităţii în perioada iunie septembrie.
Provincia ecuatorială pacifică ocupă teritorii restrânse pe litoralul pacific şi în
compartimentul inferior al faţadei vestice a Anzilor. Caracteristicile climei sunt
asemănătoare cu cele anterioare, cu deosebirea că perioada de diminuare a
precipitaţiilor este mai lungă. În sectorul sudic al acestei regiuni, în Câmpia
Guayaquil, scăderea precipitaţiilor începe din mai şi se prelungeşte până în
decembrie, căpătând chiar un caracter de secetă.
Provincia ecuatorială montană este întâlnită în Anzii Columbiei de Sud, Anzii
Ecuadorului şi Perului de Nord. Etajele climatice au aceleaşi denumiri ca şi în
America Centrală (Tierra caliente, Tierra templada, Tierra fria, Tierra gelada)

HIDROGRAFIA
America dispune de însemnate sisteme hidrografice ca urmare a marii
desfăşurări latitudinale şi longitudinale care determină crearea unor condiţii
climatice dintre cele mai variate şi prielnice.
În general, orientare a principalelor sisteme hidrografice prezintă diferenţe
nete de la o masă continentală la alta, în America de Nord cele mai mari râuri
având orientare longitudinală, în timp ce în America de Sud orientarea este în
principal latitudinală.
În America de Nord, sectorul montan din vest, cu o dezvoltare mult mai mare
în lăţime, este străbătut de numeroase râuri importante (Yukon, Fraser,
Columbia, Snake-Colorado), în timp ce în America de Sud, sectorul montan mai
îngust şi mai abrupt spre Pacific nu e tăiat decât de mici râuri neimportnate.
Densitatea reţelei hidrografice este dictată în primul rând de tipul de climat
(care determină particularităţile regimului de alimentare şi scurgere a râurilor,
alături de configuraţia reliefului şi constituţia geologică.
Tipuri de alimentare:
1. Alimentare glaciară (tip groenlandez) – realizată exclusiv din topirea gheţarilor
este caracteristică râurilor mici din zona de topire de la marginea calotei
glaciare, cu lăţime de 20-30km, precum şi cursurilor superioare ale
numeroaselor râuri cu obârşia în Anzi şi Cordilieri. Debitul acestor râuri creşte
în scurta vară polară şi se reduce mult iarna.
2. Alimentare nivală (subarctică) este caracteristică râurilor din Arhipelagul
Arctic, Podişul Youkon, nordul Canadei Continentale, Peninsula Labrador,
Podişul Patagoniei (la sud de paralela de 32°S), precum şi zonei montane
situate sub limita zăpezilor persistente. Debitele maxime sunt caracteristice
verii şi cele minime iernii, când râurile îngheaţă.
27
3. Alimentarea glacio-nivală (de tip alpin) se întâlneşte în munţii înalţi,,unde
gheţarii şi zăpezile bogate conlucrează la organizarea unor râuri cu debite
mari vara: Fraser, Columbia, Rio Negro, Chubut.
4. Alimentarea nivo-pluvială (respectiv pluvio-nivală) este caracteristică râurilor
din regiunea temperată, unde debitele maxime se înregistrează primăvara (ca
urmare a dezgheţului râurilor), iar vara au loc revărsări datorită ploilor
ciclonale.
5. Alimentarea pluvială se întâlneşte la toate râurile dintre cele două tropice, cu
diferenţieri în funcţie de caracterul şi perioada precipitaţiilor.

În America de Nord reţeaua exoreică reprezintă 96,3% din teritoriu, iar

bazinele endoreice se suprapun podişurilor şi depresiunilor intramontane: Podişul
Marelui Bazin, Podişul Mexican. Cele mai multe râuri se varsă în Oceanul Atlantic
şi mările periferice. Cumpăna de ape dintre Atlantic şi Oceanul Îngheţat este slab
exprimată în relief, însă cumpăna dintre Pacific şi Atlantic trece prin estul
Cordilierei nord americane, râurile pacifice străpungând o parte a edificiului
montan, înaintând mult mai departe spre est faţă de axul median al acestui
sistem.
În general, nordul continentului, recent eliberat de sub gheţarii pleistoceni,
este drenat de o reţea densă de râuri tinere şi presărat cu un număr enorm de
lacuri. Sudul continentului (care nu a fost afectat de glaciaţia pleistocenă) este
drenat de râuri mai evoluate, iar lacurile sunt puţine (cele mai multe fiind de
natură antropică).
Râurile tributare Oceanului Atlantic drenează 38% din suprafaţa continentului.
Râurile ce coboară din Appalachi spre Atlantic şi Mississippi sunt în general
scurte şi cu ape bogate aproximativ tot anul. Spre Atlantic se varsă o serie de
râuri relativ scurte (Hudson, Susquehanna, Potomac, Roanoke, Savannah), prin
estuare largi ce permit pătrunderea în interior a vaselor de tonaj maritim. Spre
mississippi se varsă râuri ca Ohio, Tennessee. Râurile care coboară din Stâncoşi
spre Mississippi (Yellowstone, Platte, Arkansas, Red River) sau Golful Mexic (Rio
Grande) sunt alimentate din ploi sau zăpezi la izvoare, având debite mari
primăvara şi vara. Tot în golful Mexic se varsă alte râuri cu regim de scurgere
subtropical (Alabama, Sabine, Trinity, Colorado de Texas, Panuco, Grijalva). În
America Centrală Istmică şi Insulară râurile sunt scurte, cu debite bogate mai
ales pe faţada atlantică.
Cea mai mare arteră hidrografică din zona temperată este Sf.Laurenţiu, care
drenează complexul Marilor Lacuri. Albia sa se lărgeşte treptat spre vărsare,
trecând într-un estuar, apoi în golful cu acelaşi nume, barat de Insula
Newfoundland.
Este cea mai mare cale navigabilă fluvio-lacustră nord americană, având o
lungime de peste 1200km (râul propriu-zis, de la extremitatea estică a lacului
Ontario) şi de peste 3300km (inclusiv Marile lacuri şi afluentul său vestic, Saint
Louis).
Fluviul urmăreşte aliniamentul unui contact tectonic între sistemul Munţilor
Appalachi (SV) şi Scutul Canadian (NE), drenează un bazin vast (1.269.000 km2)
dar cu o energie de relief mică, ceea ce a transformat albia într-o salbă de lacuri
separate prin sectoare înguste, cu praguri sau cascade, datorită benzilor de roci
dure ce traversează valea). Alimentarea este nivo-pluvială, cu ape mici de iarnă,
când precipitaţiile sunt reţinute în bazin sub formă de zăpadă, iar podul de
gheaţă durează 3-4 luni; apele mari sunt înregistrate vara şi primăvara mai ales.
Fluviul este important pentru navigaţie (până la Montreal – navele de 60.000t,
până la Quebec – navele de 100.000t)

28
 Cel mai mare sistem hidrografic al Americii de Nord este Mississippi, cu o
lungime de 6215km (locul III pe Glob) şi un bazin hidrografic de 3.210.620km 2
(locul III pe Glob).
Bazinul său e axat pe unitatea fizico-geografică a Podişurilor şi Câmpiilor
Centrale, acoperind 2/5 din teritoriul continental al SUA.
Cel mai mare afluent este Missouri (mult mai mare ca Mississippi la
confluenţă) primit în dreptul oraşului Saint Louis, aduce ape încărcate cu o
cantitate mare de aluviuni comparativ cu cele ale colectorului. Afluentul Ohio
(bogat în ape) confluează cu fluviul la Cairo, unde, din volumul total de apă, 23%
este adus de Mississippi, 19% de Missouri (care vine dintr-o regiune aridă) şi
58% de Ohio. Afluentul cel mai lung şi cu cea mai mare cantitate de apă a
fluviului Ohio este Tennessee, cel mai bun model din SUA de valorificare
complexă, hidroenergetică în principal, care asigură cu energie electrică statele
din SE SUA (Tenessee, Kentucky, Alabama, Virginia, Carolina de Nord).
Yellowstone, afluentul lui Missouri, îşi înscrie întregul bazin hidrografic pe
versanţii estici ai Munţilor Stâncoşi şi Podişul Missouri, străbătând un teritoriu cu
un peisaj de o rară varietate şi atractivitate. Alţi afluenţi ai lui Missouri sunt:
Arkansas (al doilea ca mărime după Missouri) şi Red River (este considerat
afluent al lui Mississippi deşi din el se desprinde un braţ înainte de confluenţă şi
se îndreaptă direct spre Golful Mexic).
Albia lui Mississippi este meandrată datorită diferenţei mici de altitudine din
bazinul său (Saint Louis 88m, delta 0m). Albia se lărgeşte mult, de la 25km la
confluenţa cu Missouri, la 70-100km înainte de deltă. Această albie meandrată
lasă multe braţe moarte şi terenuri mlăştinoase. Râurile cu care confluează sunt
obligate să curgă zeci de km paralel cu fluviul până să-şi unească apele.
Înainte de vărsarea în Golful Mexic, de la Baton Rouge, începe delta, o vastă
deltă de tip palmat, cu o suprafaţă de peste 35.000km 2. Ca urmare a cantităţii
mari de aluviuni transportate de fluviu (360mil.t pe an) delta avansează în mare
cu 85-100m pe an.
Legat de sistemul Marilor Lacuri este şi Sf.Laurenţiu (prin afluentul său
Illinois) generând astfel cea mai lungă cale navigabilă de pe continent. Alături de
importanţa pentru transporturi, trebuie subliniată şi importanţa hidroenergetică
(sisteme hidroenergetice complexe, bine întreţinute, se găsesc pe Ohio şi
Missouri).
Spre Oceanul Arctic se îndreaptă râuri care drenează 20.7% din suprafaţa
continentului. Majoritatea râurilor, cu excepţia celor ce vin din Stâncoşi, în
cursurile superioare au pante longitudinale mici, numeroase praguri în rocile
cristaline, îngheaţă o mare parte din an (5-8 luni) având însă o scurgere bogată
chiar sub podul de gheaţă.
În Golful Hudson se varsă Churchill, Nelson, Severn, Albany, Moose, iar în
Marea Beaufort se varsă sistemul fluviatil Mackenzie – Athabaska ce drenează
lacurile Athabaska, Sclavilor, Urşilor.
Mackenzie, cu o lungime de 4250km (inclusiv râul Peace) şi o suprafaţa de
1.804.000 km2 a bazinului hidrografic, reprezintă al doilea sistem hidrografic ca
mărime din America de Nord după Mississippi-Missouri. Râul propriu-zis
izvorăşte din Lacul Sclavilor, având ca afluenţi principali: Athabaska, Peace,
Liard, Red Stone, Keele. Deşi râul parcurge o regiune de podiş cu structură
veche, precambriană, valea e mult lărgită sub forma unei câmpii aluvionare (în
care râul are o albie minoră lată şi cu multe ostroave nisipoase). Alimetarea se
face predominant din zăpezi, ceea ce generează apele mari primăvara-vara, iar
podul de gheaţă durează până la 8 luni. În perioada liberă de gheaţă, navigaţia
se practică pe toată lungimea fluviului.

29
 Spre Pacific se varsă de regulă cursuri de apă tumultoase, cu numeroase
repezişuri şi cascade, care însă au şi un potenţial hidroenergetic ridicat. Aceste
râuri pacifice drenează cca. 38% din teritoriul continentului.
Yukon (cu o lungime de 370.000km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de
855.000km2) este cel mai mare râu din Peninsula Alaska, ce se varsă în Marea
Bering printr-o deltă. Este navigabil doar o perioadă scurtă din an (mai-
septembrie), constituind o cale importantă de pătrundere în această regiune
bogată în resurse de subsol, dar vitregă din punct de vedere al condiţiilor
climatice. Cei mai importanţi afluenţi sunt Tanana şi Porcupine. Potenţialul
hidroenergetic este ridicat, dar puţin valorificat, în sectorul canadian.
Columbia (L= 1956km, Sbaz.=670.000km2( îşi are izvoarele în Columbia
Britanică, din lacul omonim, situat în secţiunea canadiană a Munţilor Stâncoşi.
Cel mai mare afluent este Snake (1670km), cu izvoarele în Parcul Naţional
Yellowstone, care a săpat cel mai adânc canion din lume (Hells Canyon –
2448m). Datorită precipitaţiilor bogate, a evaporaţiei reduse şi a scurgerii rapide
în zona montană, debitele medii anuale sunt destul de mari (8000m 3/s). Fiind cel
mai important râu din lume în privinţa dezvoltării somonului, s-a avut în vedere ca
fiecare baraj să fie prevăzut cu ecluze speciale pentru asigurarea migrării
somonului.
Fraser este cel mai important râu canadian pacific (1370km lungime,
220.000km2 bazinul hidrografic). Are ca afluent râul Nechaco, din vest, ce
drenează mai multe lacuri. Se varsă la sud de oraşul Vancouver. Navigaţia este
limitată în cursul inferior, pe 180km.
În zona pacifică cu climat mediteranean se varsă San Juaquin unit cu
Sacramento, care drenează vasta depresiune Great Valley, delimitată de Sierra
Nevada la est şi Munţii Coastelor la vest. Depresiunea e drenată în jumătatea
nordică de Sacramento şi în jumătatea sudică de San Juaquin. Ele se varsă de
fapt separat (chiar dacă sunt unite pe o anumită distanţă) în apropiere de San
Francisco, în prelungirea estică a Golfului San Francisco.
Sud-vestul SUA şi nordul Mexicului, cu un climat mai arid, au în general râuri
cu caracter semipermanent (unele coboară din munţi şi se pierd în propriile lor
aluviuni sau sfârşesc în lacuri fără scurgere spre ocean). Foarte mulre râuri îşi
întrerup scurgerea în cea mai mare parte a anului, dar în urma unor ploi
torenţiale se transformă în cursuri vijelioase care pot surprinde în mod neplăcut
animalele şi omul. Unele artere au totuşi scurgere permanentă dar variaţiile
sezoniere de debit sunt mari.
Colorado are o lungime de 3200km (inclusiv afluentul său Green River) şi o
suprafaţă de peste 600.000 kmp. Drenează Podişul Colorado şi se varsă în Golful
California. Cel mai mare affluent este Green River, care este mai lung decât râul
colector în punctual de confluenţă cu acesta. Alţi afluenţi sunt: San Juan (în bazinul
căruia se găsesc forme modelate prin acţiunea vântului şi apei, deosebit de
frumoase, o parte din ele protejate împreună cu sute de locuinţe săpate în stâncă ce
au aparţinut indienilor Pueblo), Gila.
Deşi are un bazin hidrografic foarte întins, din cauza condiţiilor climatice aride
din Podişul Colorado, atât Colorado cât şi afluenţii săi pierd cantităţi mari de apă (cu
care vin din sectoarele superioare montane). În cursul superior, deşi debitele sunt
mari, cerinţa de apă e mică deoarece populaţia e rară, dar în sectorul inferior, după
ieşirea din Grand Canyon, pentru satisfacerea cerinţelor mari de apă au fost
construite mari baraje de acumulare, folosite pentru hidroenergie, irigaţii şi
alimentarea populaţiei.
Fluviul formează cel mai spectaculos canion din lume, cu o lungime de
450km, din care, partea cea mai spectaculoasă, de cca.90km, este protejată şi
declarată parc naţional.
Lacurile
30
 Din punct de vedere genetic, pe teritoriul Americii de Nord se găsesc toate
tipurile de lacuri cunoscute : glaciare, tectonice, vulcanice, lagune şi limane, lacuri
sărate, lacuri carstice etc. Cea mai mare răspândire o au lacurile în zona temperată
şi rece.
Lacurile glaciare s-au format în chiuvetele sculptate de gheţarii cuaternari
(depresiunile lacustre fiind de fapt nu doar de eroziune glaciară ci şi în depozitele
morenaice).
Complexul Marilor Lacuri este cel mai întins complex lacustru cu apă dulce
de pe glob, înglobează cel mai mare volum lacustru de apă dulce şi este cel mai
mare sistem de navigaţie continentală de pe glob. Celor 5 lacuri mari (Superior,
Huron, Michigan, Erie şi Ontario), care au o suprafaţă cumulată de peste 245.000
km, li se adaugă un mare număr de lacuri mai mici. Două treimi din acest complex
lacustru aparţine S.U.A. şi restul Canadei. Singurul lac ce se află exclusiv pe
teritoriul S.U.A. este Michigan.

Lacul Superior Huron Michigan Erie Ontario

Suprafaţa (kmp) 81.151 59.569 57.756 25.666 19.010

Adâncime max. (m) 405 228 281 64 243

Evoluţia suprafeţei lacustre este interesantă. În timpul glaciaţiei cuaternare, pe un

fond tectonic favorabil, sunt sculptate chiuvetele viitoarelor acumulări. Acestea
erau iniţial acoperite cu gheaţă, mai puţin extremitatea sudică a bazinelor lacurilor
Michigan şi Erie. După retragerea gheţii au rezultat două lacuri mari: Algonkian
(l.Superior şi l.Michigan), drenat spre est şi Irokez (l.Erie şi Ontario), drenat spre
r.Hudson. Ulterior s-a definitivat aspectul actual cu formarea râului Niagara, ca
element de descărcare.
Cele 5 lacuri comunică între ele formând un singur sistem de drenaj care, prin
intermediul fluviului Sf.Larenţiu, comunică cu Oceanul Atlantic. Lacurile sunt dispuse
în trepte, diferenţele de nivel fiind în general mici,exceptând treapta dintre Erie şi
Ontario, care este de 99m. Râul Niagara, ce face legătura între aceste două lacuri,
are albia în trepte, între care cea mai înaltă formează cascada Niagara. De fapt sunt
două căderi de apă : una americană (cu o lăţime de 323m şi o înălţime de 51m) şi
una canadiană (cu o lăţime de 917m şi o înălţime de 48m)
Marile lacuri canadiene (Winnipeg, Urşilor, Sclavilor, Athabaska) s-au format
tot prin acţiunea gheţarilor cuaternari care au supradaâncit nişte văi ce au existat
înainte de glaciaţie.

Lacurilele Winnipeg Athabaska Sclavilor Urşilor

Suprafaţa 24.530 kmp 8.080 kmp 28.438 kmp 31.792 kmp
Adâncimea 28 m 60 m 614 m 445 m

Acestor patru lacuri mari li se adaugă altele de dimensiuni mai mici: Garry, Dubawnt,
Indian, Renilor, Manitoba.
Există şi lacuri glaciare montane, de circ (l.Iceberg, l.Hidden. l.Avalanche, l.Ellen
Wilson , din Parcul Naţional Glacier din Cordilierii nord americani) sau de vale
glaciară (Finger Lakes, în statul New York).
Lacuri vulcanice
- Crater Lake – lac vulcanic renumit în Munţii Cascadelor din Statul Oregon, cu
o chiuvetă formată prin prăbuşirea în partea centrală a vulcanului Mazama .
Lacul are o suprafaţă de 55 kmp şi o adâncime de 608m.
- Lacuri de baraj vulcanic se întâlnesc în Parcurile Naţionale Lassen (l.Snag,
l.Butte), Yellowstone şi în Podişul Mexican.

31
 Lacuri tectonice
În Peninsula Florida se întâlnesc o puzderie de lacuri tectonice rezultate ca
urmare a mişcărilor de ridicare epirogenetică ce au afectat această regiune :
l.Okeechobee (cu o suprafaţă de 1840kmp şi o adîncime de doar 4m).
În statele Tennessee, Missouri, Arkansas, în urma unui cutremur din 1811 s-
au format o serie de lacuri tectonice : l.Reelfoot.
În zona Marelui Bazin (între Sierra Nevada în vest şi Stâncoşi în est se
întâlnesc o serie de lacuri de graben : Marele lac Sărat (reprezintă restul dintr-un lac
Bonneville ce avea în pleistocen o suprafaţă de 51.300kmp şi o adâncime de 320m,
iar acum are 2890 kmp şi o adâncime de 10m) ; o serie de lacuri mai mici ce
acoperă cele mai adânci depresiuni : l.Pyramid, l.Walker, l.Honey, l.Carson.
Lagune şi limane
Unul dintre cele mai lungi şi impunătoare ţărmuri cu lagune de pe glob este în
Golful Mexic, pe o lungime de cca.1500km, între Pen.Yucatan şi Peninsula Florida.
Lacuri de crater meteoritic
Cel mai tipic şi cel mai bine studiat este lacul Ungava (Canada). Aproximativ
140.000 lacuri meteoritice de dimensiuni mici se găsesc pe coasta atlantică a S.U.A.
(din statul New Jersey până în Florida), cu un maxim de dezvoltare în Carolina şi
Georgia.
Lacuri carstice
Lacuri de doline se întâlnesc în statul Kentucky (Sinkhole Plain), în Florida
(l.Alachua, de 50km2, provenit din blocarea cu trunchiuri de copaci a unei doline
apropiate ; multe lacuri în depresiuni carstice : Deep Lake).

Hidrografia Americii de Sud

Evoluţia paleogeografiă a Americii de Sud, clima, relieful său actual, au favorizat
dezvoltarea unei reţele hidrografice dense cu artere puternice, O bună parte din
continent era exondat încă din mezozoic, astfel că unele râuri sunt foarte vechi.
Totodată, regiunile cele mai timpuriu exondate au o fragmentare slabă de câmpie şi
podişuri, ceea ce a permis dezvoltarea unor reţele de râuri lungi, cu numeroşi
afluenţi.
Cordiliera andină, pe culmile căreia trece principala cumpănă de ape din America
de Sud, ocupă o poziţie marginală, fiind situată pe ţărmul Oceanului Pacific, departe
deci de ţărmul Atlantic, ceea ce face ca reţeaua hidrografică exoreică să fie orientată
spre Oceanul Atlantic în proporţie de 84.3% şi spre Oceanul Pacific doar în proporţie
de 7.7% (aici râurile sunt scurte, cu pante foarte mari în profil longitudinal, dar nu
atât de bogate în ape).
Teritoriile fără scurgere spre ocean sau lipsite complet de scurgere ocupă
suprafeţe mici în America de Sud (Podişurile înalte ale Anzilor Centrali, o parte din
Grand Chaco, Deşertul Atacama etc).
Râurile tributare Oceanului Atlantic (fie în Marea Caraibilor, fie direct în ocean)
includ arterele situate în zona ecuatorială şi în apropiere, cu ape bogate: Magdalena,
Orinoco, Essequibo, Amazon, Sao Francisco, Prana (La Plata), precum şi râurile de
la sud de estuarul La Plata (ce străbat Podişul Patagoniei, suportând condiţii
climatice aride, cu pierderi mari prin evaporaţie): Colorado, Rio Negro, Chubut,
Deseado, Chico.
Cumpăna de ape dintre cele două bazine principale urmăreşte, în Anzii de Nord,
creasta Cordilierei Occidentale, în apropierea litoralului Pacific, în Anzii Centrali linia
trece în lungul Cordilierei Orientale, iar în Anzii Patagoniei cumpăna de ape este
împinsă către est, datorită eroziunii regresive a apelor determinată de precipitaţiile
bogate ce cad pe versanţii vestici.
Amazonul este cel mai mare fluviu al Americii de Sud, având cel mai mare bazin
hidrografic din lume (7.180.000km 2), ocupat în principal de o câmpie joasă. Este
situat în proporţie de peste 80% la sud de ecuator. Lungimea sa este de 5501 km pe
32
Maranon, 6840km pe Ucayali, iar dacă este inclus şi Apurimacul, din Anzii Peruvieni,
Amazonul devine cel mai lung fluviu al Terrei, cu 7025km.
Izvoarele principale ale Amazonului din Anzii Peruvieni sunt situate la 4300m
altitudine. Denumirea de Amazon este primită după confluenţa Ucayali – Maranon.
Amazonul are 15.000 de afluenţi şi subafluenţi, cei mai numeroşi venind din sud.
17 afluenţi au peste 1000km lungime (Madeira şi Purus depăşind chiar 3000km).
Cca. 200 afluenţi sunt navigabili.
Afluenţii de pe dreapta: Madeira (3220km), Purus (3100km), Xingu (2000km),
Ucayali (1950km), Tapajos (1780km), Jurua (1500km) îşi adună în mare parte apele
din Podişil Braziliei, în condiţiile unui climat tropical, cu ploi de vară.
Afluenţii de pe stânga: Riop Negro cu Rio Branco (2150km), Japura, Trombetas,
Jari, au creşteri însemnate ale debitului în timpul verii din emisfera nordică (aprilie –
octombrie), compensând aportul scăzut al afluenţilor din sud.
Aşadar, sistemul hidrografic al Amazonului are un regim hidrologic complex,
rezultat din combinarea efectelor celor două climate.
Alimetarea Amazonului se face predominant din ploi (doar izvoarele şi unii
afluenţi ce coboară din crestele înalte andine aduc puţină apă provenită din topirea
zăpezilor şi gheţarilor.
Regimul anual este relativ uniform, afluenţii săi având totuşi debite maxime în
sezonul de vară-toamnă al emisferei respective (cei mai importanţi, însăşi Amazonul,
fiind situaţi în emisfera sudică, generează cele mai mari debite vara-toamna
emisferei sudice). În mai-iunie se înregistrează cele mai mari ape ale Amazonului.
Faţă de un debit mediu de 120.000m 3/s, în mai-iunie acesta urcă la 200.000 m 3/s, iar
în august-septembrie coboară la 60.000 m3/s.
Albia Amazonului are o lăţime de 700m la confluenţa lui Maranon cu Ucayali,
crescând însă repede spre aval: 5 km la Manaus, 20 km la intrarea în deltă. În mare
parte albia este slab conturată, pe distanţe enorme fluviul curge la nivelul albiilor.
Deşi debitul mediu al Amazonului este mare, delta sa rămâne modestă în
comparaţie cu lungimea fluviului. Delta începe de la aproximativ 350km de ocean şi
este alcătuită în principal din câteva insule mari, înconjurate de braţele fluviului
(Insula Marajo, cea mai mare insulă înconjurată de ape dulci de pe Glob, are o
suprafaţă de 42.000km2, este o insulă granitică, parţial acoperită de aluviuni, cu
altitudini reduse, inundată mai ales în sectorul estic în timpul ploilor). Relativ slaba
dezvoltare a deltei se explică prin activitatea mareelor şi a curenţilor litorali.
Valul mareic pătrunde în Amazon pînă la peste 900km în amonte de ţărm, având
o înălţime de 1,5-5m (pororoca) (un adevărat zid de apă care înaintează cu până la
20km/h). Gurile fluviului, mult lărgite, formează astfel adevărate “estuare” (“estuarul”
principal având o lungime de peste 3500km şi o lăţime de 200km).
Pororoca, alături de inundaţii, reprezintă două fenomene ce schimbă continuu
configuraţia malurilor şi ale tuturor gurilor de vărsare ale afluenţilor până la Manaus.
Al doilea sistem hidrografic al Americii de Sud ca mărime este La Plata,
principalele artere ale acestui sistem fiind Parana – Paraguay şi Uruguay; numele
este dat de estuarul vast La Plata în care debuşează arterele menţionate. Estuarul
are o lungime de 320km şi o lăţime (la contactul cu oceanul) de 220km. Acest
complex hidrografic are o suprafaţă a bazinului de peste 4 mil.km 2. O parte mare din
bazin corespunde Podişului Braziliei (în limitele căruia văile au profil longitudinal
accidentat de numeroase repezişuri şi cascade. Cele mai importnate sunt: cascada
Sete Quedas (pe Parana, 114 m înălţime), cascada Iguacu (de pe afluentul cu
acelaşi nume al Paranei, 80 m înălţime).
Parana are o lungime de peste 3000km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de
3.350.000km2, fiind principalul fluviu din America de Sud cu orientare longitudinală.
Cel mai mare afluent al său este Paraguay, cu o lungime de aproximativ 2500km.
Uruguay are o lungime de 2200km, cursul său fiind apreciat ca o vale foarte veche,
adâncită în formaţiunile precambriene ale Podişului Braziliei . Îşi ia toate apele din
33
partea sudică a Podişului Braziliei, având astfel debitul maxim toamna. Înainte de
vărsare în estuarul La Plata, Parana şi Uruguay formează o deltă comună.
Orinoco este al treilea fluviu din America de Sud, cu o lungime de 2500km,
drenând o suprafaţă de peste 1 mil km2. Izvorăşte din Podişul Guyanelor, primind
afluenţi bogaţi din Anzi. Este situat în zona subecuatorială a emisferei nordice,
alimentându-se în principal din ploi care generează debitele maxime vara şi toamna,
cu creşterea nivelului până la 15m în lunile septembrie-octombrie.
În cursul superior al lui Orinoco există unul dintre cele mai interesante cazuri de
difluenţă de pe Glob: în aval de localitatea Esmeralda, din albia lui Orinoco se
desprinde un braţ, Casiquiare, care se îndreaptă spre Rio Negro din bazinul
Amazonului).
Orinoco se varsă în Oceanul Atlantic printr-o deltă de 41.000km 2, străbătută de
35 braţe. Pe unul din afluenţii săi (Caroni) se află cascada Angel (976m).
Magdalena (cel mai mare râu al Columbiei) are o lungime de 1550km şi o
suprafaţă a bazinului hidrografic de 240.000km 2. Izvorăşte din apropierea
ecuatorului, din Cordiliera Centrală a Anzilor Columbieni (din apropierea vârfului
Purace) şi debuşează în Marea Caraibilor printr-o deltă. Afluentul său principal este
Cauca. Regimul de scurgere este determinat de climatul subtropical, cu ploi bogate
care provoacă ape mari în aprilie-mai, septembrie-noiembrie, apele mici
înregistrându-se în iulie-august, decembrie-martie.
Dintre râurile din Podişul Braziliei care se varsă în Oceanul Atlantic, cel mai
important este Sao Francisco (cu o lungime de 3200km şi un bazin hidrografic de
600.000km2). Străbate partea estică a podişului Braziliei, curgând de la sud la nord
(este singurul curs de apă important sud american cu această orientare). Cursul său
prezintă numeroase praguri şi cascade (pe cursul superior – cascada Pirapora, pe
cursul inferior, pe cca. 320km, se găsesc spectaculoasele cataracte, între care cele
3 cascade Paulo Alfonso ce însumează o cădere de 91m).
Afluenţii cei mai importanţi: Velhas (1135km) care aduce ape bogate; ceilalţi
afluenţi ai săi suportă influenţa condiţiilor climatice semiaride şi nu contribuie la
mărirea debitului fluvial.
Regimul de scurgere diferă mult în cele două sezoane: ape mari în ianuarie-
martie; ape mici în iunie-septembrie. Fluviul este amenajat hidroenergetic, iar
navigaţia se practică fragmentat datorită cascadelor.
Râurile din Patagonia: Colorado, Rio Negro, Chubut, Deseado, Chico, izvorăsc
din regiunea muntoasă, au un regim foarte inconstant, au un debit maxim de
primăvară cauzat de topirea zăpezilor din Anzi şi un al doilea maxim vara (cauzat de
topirea gheţarilor).
Rio Colorado are o lungime de 1200km, un bazin hidrografice de 350.000km 2.
Izvorăşte din Anzii Chilieni, prin Rio Grande şi Barrancas; după unirea celor doi
afluenţi, valea se adânceşte mult în piemontul preandin, parcurge apoi câteva trepte
ale Podişului Patagoniei până intră în câmpia litorală. Râul nu mai primeşte nici un
afluent datorită condiţiilor climatice semiaride. Se varsă în Oceanul Atlantic printr-o
mică deltă, la cca.100km sud de oraşul port Bahia Blanca.
Valea sa este mult supradimensionată, chiar la ieşirea din munţi, în comparaţie
cu cantitatea de apă pe care o transportă. Se apreciază că aceste dimensiuni au fost
realizate în post-glaciar când, prin topirea gheţarilor şi zăpezilor, valea a constituit o
cale de evacuare a volumului mare de apă. Se consideră că Rio Colorado a drenat
în perioade mai umede şi pe Rio Salado, care azi se pierde în sărătura de tip şot: La
Asturiana.
Lacurile Americii de Sud sunt numeroase, cu geneză diferită, fiind mai
frecvente în regiunile temperate şi reci (ca şi în America de Nord).
Dintre lacurile tectonice, Titicaca este cel mai important, cu o suprafaţă de
8285km2, o adâncime maximă de 272m, o lungime de peste 200km şi lăţime maximă
de 97km.
34
 Este cel mai mare lac de altitudine (format în pliocenul superior printr-o
prăbuşire tectonică) şi de asemenea este lacul navigabil aflat la cea mai mare
altitudine (peste 3700m). Situat în Podişul Altiplano, lacul este înconjurat şi dominat
de lanţuri muntoase (de peste 6000m în est). În lac se află 36 insule, mai importantă
fiind Isla de Sol şi Isla de la Luna (celebră pentru vestigiile arheologice descoperite
aici). Peninsula Copacabana desparte lacul în două părţi separate prin strâmtoarea
Tiquina. Temperatura apei la suprafaţă se menţine între 11-13º; această
temperatură constantă are rolul de a tempera efectele climei locale aride.
La Tiahuanaco (70km sud-est) se află ruinele construcţiilor antice şi templelor
strălucitelor civilizaţii amerindiene antice cu acelaşi nume; acesta se pare că ar fi fost
construit pe ţărm; terasele pliocene existente dovedesc existenţa unui lac anterior
mult mai mare.
Lacul Titicaca este drenat spre un alt lac tectonic mai mic: Poopo, prin râul
Desaguadero, cu o lungime de 320km. Lacul are o suprafaţă de 2500km2 şi este
situat la aproximativ 300km sud-est.
În America de Sud există numeroase lacuri fără scurgere (“Salinas”) sau zone
mlăştinoase ( “salares”) care au apele sărate mai ales pe platourile înalte ale Anzilor
şi în zona preandină răsăriteană: Salar de Uiuni, Salari de Coipasa, Salar de
Atacama, Salar de Arizaro, Salar de Antofala, Salinas Grandes.
În Anzi există numeroase lacuri glaciare. Câteva mii se află în Anzii de Sud şi
Patagonia, au dimensiuni mici, puţine depăşesc 300-500km2, majoritatea sunt
situate la graniţa Chile/Argentina: Nahuel Huapi (535 km2, 300m adâncime maximă),
Buenos Aires (2240 km2), Argentino (1300 km2, 300m adâncime maximă), Viedma
(1100 km2), San Martin.
Lagunele sunt numeroase mai ales în zona litoralului nordic: Maracaibo, cea
mai mare de pe Glob (20.000 km 2), are o adâncime maximă de 250m şi este de fapt
o lagună închisă, legată de Golful Venezuelei printr-o portiţă.
În şesurile marilor râuri se întâlnesc numeroase lacuri de albie majoră.

Vegetaţia Americii

Din punct de vedere floristic, America aparţine la trei regiuni: holarctică,

neotropicală şi antarctică.
I. Învelişul actual vegetal şi de soluri din America de Nord este rezultatul
unei evoluţii îndelungate. Modificările cele mai recente (în special în jumătatea
nordică a continentului) au avut loc după retragerea gheţarilor cuaternari (în epocile
anterioare pleistocenului, vegetaţia era mult mai variată, predominante fiind genurile
tropicale, care au migrat treptat către sud).
Repartiţia zonelor de vegetaţie şi de soluri din America de Nord este
condiţionată de climă şi relief. În nord zonalitatea latitudinală se exprimă pe toată
suprafaţa continentului (de la Pacific la Atlantic); aceasta interesează zonele de
tundră, silvotundră, pădure de conifere. Mai spre sud, zonalitatea latitudinală este
modificată esenţial de particularităţile reliefale ale Americii de Nord.
În regiunea de la est de Cordiliera nord-americană zonalitatea este mai bine
exprimată, dar într-o formă originală, oarecum asemănătoare cu situaţia de pe
faţada pacifică a Asiei.
În partea vestică, montană, a Americii de Nord, diversele formaţiuni vegetale
sunt repartizate teritorial sub dubla influenţă a Oceanului Pacific şi reliefului.
Dat fiind faptul că partea sudică a Americii de Nord şi America Centrală nu se
caracterizează prin spaţii continentale largi, deşi se găsesc în zonele tropicală şi
subtropicală, deşerturile vaste de tipul Saharei sau a celor asiatice lipsesc.
Fără vegetaţie sunt zonele acoperite cu gheţari continentali: cea mai mare
parte a Groenlandei, partea centrală a Insulei Ellesmere, unele sectoare din Insula
Baffin.
35
 Tundra acoperă regiunile libere de gheaţă din Groenlanda şi Arhipelagurile
Nordice precum şi bordura nordică a masei continentale. În peninsula Labrador şi
Insula Terra Nova, tundra avansează mult spre sud, ceea ce se explică prin influenţa
curentului rece al Labradorului (în Insula Terra Nova ajunge până la 47º N,
latitudinea Iaşului).
Componenţa floristică specifică diferă foarte puţin de tundra euro-asiatică:
- sectoarelor celor mai nordice le sunt caracteristice tundra cu muşchi
(Polytrichum dicranum) şi licheni (Cladonia rangiferina, Cl.nivalis), mari
suprafeţe fiind acoperite cu mlaştini, lacuri sau soluri poligonale.
- Mai spre sud, larg răspândite sunt plantele cu flori şi tufe de arbori pitici ca:
mesteceni pitici (Betula glandulosa), arini pitici, sălcii pitice.
Silvotundra (de la litoralul estic al Labradorului până în regiunea fluviului
Mackenzie) (mai extinsă la vest de Golful Hudson) este de fapt o tundră mai bogată
în vegetaţie ierboasă, ca şi în Eurasia, dar presărată cu arbori, din ce în ce mai deşi
spre sud, până se trece la pădurea propriu-zisă. Arborii din silvotundră sunt
reprezentaţi prin specii care apar la limita nordică a pădurii de conifere (Picea
mariana, Picea glauca, Larix laricina – zada canadiană). Ca şi în Peninsula
Scandinavică, tundra americană avansează spre sud dincolo de limita ei zonală, pe
înălţimile Cordilierilor.
Pădurea de conifere (taigaua nord-americană) este cea mai vastă zonă
vegetală din America de Nord, întinzându-se de la Oceanul Pacific la Oceanul
Atlantic (la sudul silvotundrei, pe aproximativ 5000km, pe direcţia E-V, între Terra
Nova şi Alaska).
Taigaua nord americana de la est de Stancosi se caracterizeaza prin mare
uniformitate de specii. Aici, alaturi de speciile endemice, cresc multe specii care se
intalnesc in padurea de conifere europeana. Dintre elementele componente amintim:
molidul de Canada (Picea Canadensis), pinul de Banks (Pinus banksiana) –
cunoscut si sub numele de pinul Marrayana, bradul de balsam (Abies balsamea) –
din care se extrage balsamul de Canada, etc. Alaturi de conifere se intalnesc foioase
ca: mesteacanul papirifer (Betula papirifera) – cu o scoarta neteda pe care indienii o
foloseau pentru constructia barcilor, plopul balsamifer (Populus balsamifera), plopul
tremurator (Populus tremuloides). In etajul inferior al taigalei canadiene cresc tufe de
coacaz (rosu si negru) , zmeur, afin, iar solul este acoperit in buna parte cu muschi
si licheni.
In estul continentului padurile de conifere trec spre sud in paduri mixte (padurea
laurentiana), raspandite in zona Marilor Lacuri si bazinul fluviului Sf.Laurentiu,
extinzandu-se si de-a lungul Appalachilor. Acestea cuprind predominant conifere in
partea cu clima rece si cu vanturi dese dinspre Atlantic, Gf.Fundy, estuarul
Sf.Laurentiu, foioasele apar mai ales la limita sudica a acestei zone.
Dintre elementele componente: pinul alb (Pinus strobus), pinul rosu (Pinus
resinosa), tsuga canadensis, mesteacanul galben (Betula lutea), artarul de zahar
(Acer saccharum), frasinul american (Fraxinus nigra), teiul american (Tilia
americana) etc.
In zona pacifica atat aspectul cat si componenta specifica se modifica. Domina
speciile endemice, la care se adauga cele comune padurii de conifere asiatice.
Clima umeda (si cu iarna blanda) din zona pacifica este favorabila dezvoltarii
padurilor, care sunt mult mai bogate in specii de arbori, arbusti, ierburi. Arborii sunt
vigurosi, atingand inaltimi de 80-100m (sau chiar mai mult). Cele mai caracteristice
specii de arbori sunt : molidul de Sitka (Picea sitchensis), bradul Douglas
(Pseudotsuga mucronata), tsuga ( Tsuga heterophylla), tuia gigantica (Thuja plicata)
– ultimele doua fiind endemisme.
Pe versantii vailor si pe platourile Cordilierilor din limitele padurilor de conifere,
domina speciile de arbori mezofili, ca bradul Douglas, pinul galben (Pinus
ponderosa),.
36
 Pe tarmul pacific padurea de conifere a zonei temperate se prelungeste spre
sud, pana la latitudinea de 35°N cu o padure de conifere subtropicala, alcatuita din
arbori adaptati la o clima mai uscata ca: bradul alb (Abies concolor), pinul de zahar
(Pinus lambertiana), cedrul californian (Libocedrus decurrens), bradul Douglas
(Pseudotsuga mucronata), la care se adauga arbori giganti:
- Sequoia sempervirens (red wood), cu o inaltime de pana la 110m,
prezent mai ales in Muntii Coastelor
- Sequoiadendron giganteum, mai ales pe coastele vestice ale Sierrei
Nevada, cu inaltimi de 76-91m, cu circumferinta trunchiului de pana la
11m.
In estul continentului padurea mixta trece mai departe spre sud intr-o padure
de foioase originală, cunoscută sub denumirea de pădurea appalachiană, deoarece
este răspandită pe versanţii Muntilor Appallachi şi în vecinatatea lor. Se extinde in
principal pe directia nord-sud (la est de fluviul Mississippi, dar şi la vest). Spre nord
limita acestei păduri depaşeşte paralelele lacurilor Erie si Ontario, ajungând la vest
până în prerie. Pădurea aceasta este foarte bogată in specii, unele endemice, altele
comune cu cele din Europa de vest sau Asia de Est, Numeroase sunt speciile de
stejari americani (Quercus alba, Q.Macrocarpa), alături de care cresc fagul (Fagus
grandifolia), castanul (Castanea dentata), platanul (Platanus occidentalis), frasinul,
teiul.
In sudul pădurii de foioase appalachiene apar arbori termofili ca: magnolia
(Magnolia ocuminata), tulipierul (sau arborele de lalea) (Liriodendron tulipifera), caria
(Carya alba).
Prin aceasta se face trecerea la pădurea de foioase subtropicală, veşnic
verde, diferenţiată ca structură şi aspect in funcţie de factorii edafici. Această pădure
se desfăşoară intre statele Virginia (est) şi Texas (in vest).
Pe solurile zvântate cresc păduri de palmier pitic american (Sabal), pe solurile
cu drenaj mediu cresc păduri de pini subtropicali si păduri de foioase cu stejari si
magnolii, în care abundă lianele si epifitele, iar pe solurile supraumezite din
peninsula Florida si câmpia litorală a Golfului Mexic se dezvoltă păduri de chiparos
de baltă (Taxodium districhum)(endemic).
Între arealul ocupat cu diferite tipuri de păduri din estul atlantic si până la
poalele Stâncoşilor (vest) se găseste domeniul stepelor (preria americană).
În nord, preria intră în contact cu pădurea de conifere, printr-o fâsie îngusta
de silvostepă. Aceasta ocupă regiuni ale podişurilor interioare, de la râurile
Sakatchewan, Athabaska, până la partea de nord a Câmpiei Mexicane şi
aliniamentul râului Arkansas. Covorul ierbos este dominat de graminee, iar covorul
arborescent are specii de stejar, artar, frasin. Flora preriilor nord-americane este mai
bogata ca cea a stepelor euroasiatice. Preria se diferentiaza spatial in functie de
conditiile climatice (in special precipitatii).
In nord-est, preria este bogata in masa vegetala, cuprinzand ierburi inalte,
care ajung pana la 1.5m inaltime, ca: Stipa spartea (specie de colilie), Agropiron
tenerum, Andropogon furcatus etc.
Spre vest si sud-vest, preria este alcatuita din ierburi mai scunde, care de
obicei nu depasesc 50cm. Cele mai raspandite sunt gramineele, intre care: iarba
bizonilor (Bulbis dactyloides). Inspre limita de sud-vest a preriei apar desisuri de
arbusti xerofitici si opuntii care anunta trecerea spre vegetatia xerofitica subtropicala
si deserturile americane.
In functie de gradul de ariditate, in aceasta parte a continentului se intalnesc:
- paduri de pin si ienupar (ienuparuk de Utah, cu inaltimi de 10-15m)
- formatiuni de tufisuri xerofitice, alcatuite din stejari vesnic verzi, ericacee,
pelin, la care se adauga foarte numerosi cactiusi si opuntii, reprezentati
prin sute de specii.
- Pentru regiunile aride sunt de asemenea caracteristice iuca (yucca) si
37
 agavele (endemice).
Vegetatia de semideserturi si deserturi tropicale si subtropicale se intalneste
in regiunea Podisului Marelui Bazin (cu iernni reci), Podisul Colorado, Mojave, Gila,
Podisul Mexic (Sonora). Death Valley (cel mai cald deşert american, cu temp. medii
ale lunii iulie de 39°C si precipitatii de sub 50mm pe an), zona de la vest de Marele
Lac Sarat.
In America Centrala Istmica (inclusiv sudul Floridei, cea mai mare parte a
peninsulei Californiei) se dezvolta o vegetatie de paduri tropicale (vesnic verzi) in
partea estica, mai umeda, in timp ce vestul, mai uscat, are o vegetatie de paduri cu
frunze cazatoare. Insular, in interiorul istmului, pe podisurile inalte, apar asociatii de
savana.
Padurile umede sunt alcatuite din ferigi arborescente, palmieri, bananieri,
campec, lemnul de lamai, gutaperca, arborele de balsam, batatul, arborele de sago.
Pe ambele fatade ale istmului se dezvolta mangrovele cu flora caracteristica.
In America Central Insulara principalele asociatii vegetale sunt cele ale
padurilor tropicale umede (in zona litorala) si savanele (in interior). Reprezentativa
este flora Cubei ce insumeaza peste 6300 specii cormofite, din care peste 50% sunt
endemice. Pe terenurile mai aride si calcaroase se dezvolta tufisuri dese si spinoase
cu frunze cazatoare numite „manigua”. In Muntii Sierra Maestra vegetatia este
polietajata. Etajul inferior, denumit „yaxalles” are ca simbol arborele yaya (Oxandra
lanciolata). Urmeaza etajul palmierului manaca, etajul „frangales”, cel mai umed, cu
numerosi palmieri si orhidee si etajul montan superior cu tufisuri scunde si rare.
II. Vegetatia Americii de Sud se remarca printr-o mare bogatie de specii (ceea
ce se explica prin pozitia geografica dar si prin evolutia paleogeografica). Continentul
se intinde din zona ecuatoriala a emisferei nordice in zona temperata a emisferei
sudice. Pozitia sa pe Glob nu s-a schimbat in limite largi, si astfel diferitele tipuri
zonale de vegetatie au evoluat nestingherite aproximativ in aceleasi locuri.
Partea nordica a Americii de Sud (pana la cca. 40°S) formeaza regiunea
floristica neotropicala, iar partea sudica a continentului intra in limitele regiunii
floristice antarctice.
Flora Anzilor difera in mare masura de flora estului extraandin. Ea s-a format
mult mai tarziu, pe masura ce Cordiliera andina s-a ridicat.
Flora Americii de Sud este foarte bogata in endemisme (chiar si in regiunea
antarctica, care e mai saraca in specii, dar numarul endemismelor e mare).
Ca si in America de Nord, in America de Sud Cordiliera Anzilor impune o
distribuire spatiala a diverselor tipuri de vegetatie (fata de estul extraandin). In vestul
andin se impune zonalitatea verticala, iar in est cea latitudinala.
Mari suprafete in America de Sud sunt acoperite cu paduri tropicale umede
(padurea ecuatoriala), numite de Humboldt „hilea” iar de braziliei „selvas”. Ele ocupa
cea mai mare parte a bazinului amazonian si o parte a bazinului Orinoco.
Padurea ecuatoriala sudamericana se caracterizeaza prin mare bogatie de
specii, endemism pronuntat, aspect heterogen (cu genuri si specii amestecate), cu
stratificare complicata (care poate sa ajunga la 12 etaje). Arborii din etajul superior
pot atinge 80-100m inaltime, cuprinzand numerosi palmieri ca: Ceiba pentandra,
Raphia vinifera, cocotieri (peste 30 specii). In hilea sudamericana cresc si unele
specii intrate in cultura: Theobroma cacao (arborele de cacao), Hevea brasiliensis
(arborele de cauciuc). Numeroase sunt lianele si epifitele. Nu lipsesc nici esentele cu
lemn pretios (palisandru, abanos).
Pe flancul estic al Anzilor hilea urca pana la 1000-1500m. La periferia sa
sudica, in Podisul Braziliei, exista o banda ingusta de paduri alcatuite aproape
complet din palmieri.
Spre sud si spre nord, in limitele climatului subecuatorial (cu sezon secetos),
padurea tropicala umeda cedeaza locul savanelor si padurilor uscate.
Savanele ocupa spatiile cele mai largi la sud de padurea ecuatoriala, unde sut
38
si foarte diversificate:
Campos cuprinde:
a. savana tipica, campo limpo („savana curata, limpede, lipsita de
arbori, fara tufisuri”) formata din ierburi inalte in care predomina
gramineele (Paspalum, Andropogon, Aristida), alaturi de care cresc
composee si leguminoase. Este raspandita in Podisul Braziliei, la
sud de paralela capitalei Brasilia.
b. Campo sujo („savana patata”, „murdara”) este o savana cu tufisuri
rare, copaci scunzi izolati sau palcuri rare de padure xerofitica.
c. Campo cerrado („savana inchisa”) este o savana cu tufisuri si
palcuri de padure din arbori scunzi, care sunt dominante.
In savana sudamericana sunt raspanditi arbori cu coroana sub forma de
umbrela, cactusi arborescenti si euforbiacee, alaturi de alte plante xerofitice
suculente.
In nord-estul Podisului Braziliei creste o padure rara, tipica (asemanatoare cu
padurea Miombo din Africa, dar cu arbori mai rari si predominarea culorii albe in
timpul sezonlui uscat). Aceasta padure se numeste caatinga (ceea ce in limba tupi
inseamna vegetatie/padure alba). In componenta sa intra unele plante adaptate la
seceta indelungata (prin tulpini voluminoase in care inmagazineaza apa), multi
palmieri (intre care interesant este palmierul de ceara, care este o adevarata fabrica
de ceara vegetala, ce se rade de pe tulpina sau se extrage din frunze prin fierbere;
din maduva tulpinii sale se extrage o faina comestibila; frunzele sunt folosite pentru
acoperisuri si impletituri; din rădăcina se extrag substante farmaceutice; fructele sunt
consumate de localnici crude sau fierte).
Savanele din emisfera nordica a Americii de Sud (llanos) (Bazinul Orinoco),
difera de cele din sud prin aspect si componenta floristica. Campurile de ierburi
(dominate de graminee si dicotiledonate) sunt presarate cu arbori (intre care cei mai
numerosi sunt palmierii).
Vegetaţia xerofitică din America de Sud poartă unele denumiri locale:
Chaco, care de fapt este o câmpie cu vegetaţie de tipul Campo Cerrado, se
întinde în nordul Argentinei, vestul Paraguay, sudul Boliviei. În Gran Chaco sunt
întâlnite, printre altele, 2 specii de arbori ce fac parte din familii diferite, dar
cunoscute sub numele popular comun, quebracho: quebracho roşu (Schinopsis
Lorentzii), quebracho alb (Aspidosperma quebracho).
Vegetaţia subtropicală ocupă în America de Sud o suprafaţă relativ mică, dar
este destul de diferenţiată ca aspect:
- în sudul şi sud-estul Podişului Braziliei (unde precipitaţiile sunt
abundente) cresc păduri subtropicale în care abundă speciile de
Araucaria; în subarboretul acestor păduri creşte ceaiul de Paraguay (Ilex
Paraguaiensis)
- un alt tip de vegetaţie subtropicală este pampasul (o formaţiune stepică
răspândită în partea central estică a Argentinei; e alcătuită din specii
sudamericane de graminee, din genurile care cresc în stepa Europei;
pampasurile sunt azi complet desţelenite formând grânarul Argentinei.
- Spre vest şi sud-vest precipitaţiile sunt tot mai reduse, pampasurile
trecând într-o stepă degradată şi apoi în semideşerturi.
În Patagonia, de exemplu, creşte o vegetaţie de ierburi scunde şi rare,
cactuşi pitici şi plante sub formă de pernuţă din genurile Azorella şi
Bolax.
Pe faţada pacifică a continentului, la latitudinea Patagoniei, în condiţiile de
climă foarte umedă şi răcoroasă, cresc păduri bogate în masă vegetală şi în specii.
Vegetaţia Anzilor este dispusă în etaje altitudinale, cu diferenţieri substanţiale
între compartimentele montane de la diferite latitudini.
a. Anzii Nordici
39
 Până la altitudinea de 1500m intră în limitele etajului climatic al tierrei caliente.
Aici cresc păduri ecuatoriale de tipul celor zonale, diferenţiate în funcţie de factorii
locali. Conţin proporţii ridicate de palmieri (inclusiv bananier), ficuşi (între care şi
Castilloa elastica, un ficus din care se extrage cauciuc natural). Etajul inferior al
acestei păduri este bogat în desişuri de arbuşti şi arbori scunzi (între care care
arborele de cacao). Spre limita de nord a Anzilor, componenţa pădurilor se modifică
deoarece apare un sezon fără ploi; aici domină arbori ce-şi schimbă frunzele în
sezonul secetos. În lungul litoralului Pacific, al Mării Caraibilor cresc păduri de
mangrove.
Intre 1500-3000m (cu modificări locale ale acestor valori altitudinale), în
limitele climatului tierra templada), întâlnim o pădure montană din care dispar
palmierii, dominante fiind ferigile arborescente, bambusul. Această pădure
găzduieşte arborele de chinină, arbustul de coca. Pădurile tierrei templada sunt în
cea mai mare parte defrişate, fiind zona cea mai favorabilă pentru om.
De la aproximativ 3000m se intră în domeniul tierrei fria. Între 3000-3800m
cresc păduri dese şi încâlcite (bogate în epifite, liane); arborii sunt scunzi, torsionaţi,
predomină diferite specii de stejari sud-americani; ericacee, bambuşi şi ferigi. La
înălţimi de peste 3800m, până la limita zăpezilor permanente, Anzii Nordici sunt
lipsiţi de păduri; este zona numită „paramos” cu aspecte diferite: prerie (stepă alpină
cu graminee şi plante cu flori originale ca aspect; terenuri mlăştinoase; sau chiar
câmpuri de pietre lipsite de vegetaţie.
b. Anzii Centrali
Vegetaţia nu mai este tot atât de abundentă ca în Anzii Nordici. Păduri mai
bine încheiate apar în nord-est (unde precipitaţiile sunt mai abundente); etajarea lor
este similară celei din Anzii Nordici.
În restul Anzilor centrali domină peisajul de stepă montană, pustiu şi
semipustiu. Cele mai vaste spaţii de pustiu şi semipustiu apar în vest şi sud-vest
(unde e situat pustiul Atacama). În acest sector vegetaţia spontană sau culturile apar
doar în oazele din lungul râurilor montane sau în câmpia litorală (de o parte şi de
alta a puţinelor râuri ce coboară din Anzi şi ating ţărmul).
În zona înaltă, mai ales pe platourile vaste ale Anzilor Perului şi Boliviei creşte
o vegetaţie de stepă montană, cunoscută şi sub numele de puna. Puna e dominată
de graminee, izolat existând şi arbori scunzi. În sud-est puna e tot mai săracă în
masă vegetală, cu aspect chiar de semipustiu şi se numeşte tola (sau puna uscată).
În depresiunile închise şi aride, pe soluri sărăturoase, cresc tufe de pelin şi
efedra. Culmile cele mai înalte ale Anzilor Centrali sunt un domeniu de pustiu alpin şi
zăpezi permanente.
c. În Anzii Meridionali apar deosebiri pe de o parte între vegetaţia flancului
estic şi cea a flancului vestic şi pe de altă parte între nordul şi sudul acestei regiuni.
Pe versantul dinspre Pacific, compartimentele inferioare ale Anzilor sunt
acoperite, în nord, de o vegetaţie alcătuită din tufişuri (ce amintesc de maquisul
european); spre sud, pe măsură ce umiditatea creşte, apar păduri de foioase (cu
mult fag sud-american) care urcă în altitudine până la 2000m; pe măsură ce se
înaintează spre sud, pădurea montană este tot mai exuberantă (apar conifere,
bambus, ferigi arborescente, cedri – Libocedrus; trunchiurile şi crengile sunt
inundate de liane, muşchi, licheni).
În această parte a Anzilor meridionali, pădurea urcă până în zona zăpezilor
veşnice (pajiştea alpină practic lipseşte şi limbile gheţarilor pătrund în interiorul
pădurilor).
La limita sudică, pădurea cedează locul tundrei.
Pe flancul estic al Anzilor Meridionali (cu umiditate redusă), compartimentele
inferioare sunt acoperite cu o vegetaţie de stepă temperată; compartimentele de
altitudine medie sunt acoperite de păduri mixte (cu foioase, în special fag –
Nothofagus şi conifere); pe la altitudinea de 2500m pădurile dispar şi apar pajiştile
40
alpine.
Spre sud, etajul pădurilor montane este tot mai îngust pentru a dispare
complet în Ţara de Foc, unde cedează locul tundrei.
Fauna Americii
I. Fauna Americii de Nord este bogată în specii endemice dar şi în alte
elemente.
În extremul nord, în apă şi pe ţărm se întâlnesc foci, morse, ursul alb (Ursus
maritimus), în apă: balenele, beluha (balena sau delfinul alb), iar în tundră.
Elementele caracteristice sunt boul moscat (Ovibos moscatus), renul american –
caribu (Rangifer arcticus, R. pearyi), renul european (aclimatizat), lupul polar (Canis
tundrarum), nevăstuica polară (Mustela arctica), vulpea polară (Alopex galopus),
păsări acvatice etc.
În taiga se întâlnesc: elanul american, bizonul de pădure, cerbul wapiti, jderul
nord-american, vidra, scuncul, nurca americană, lupul, ursul brun, ursul negru
american, râsul, castorul, ondrata, eratizon, veveriţa roşie.
În pădurile amestecate şi pădurile de foioase: ursul negru baribal şi alte
animale care trăiesc în taiga: lupul, vulpea, vidra. Alte animale: câinele enot,
bursucul american, cerbul de Virginia.
În preria americană trăieşte o faună bogată mai ales în copitate (animale de
talie mare: ierbivore; de talie mică: rozătoare. La acestea se adaugă numeroase
păsări. Caracteristice sunt: bizonul (Bisin bison), antilopa americană (dispărută
aproape complet), coiotul (Canis latrans), vulpea de prerie, multe rozătoare dintre
care unele endemice (căţelul de pământ – câinele de prerie), şarpele taur, crotalul,
curcanul sălbatic, cocoşul de prerie.
În sud-vest, în regiunile aride se întâlnesc şerpi cu clopoţei, păianjeni
veninoşi, scorpioni.
În munţii din vestul nord-american trăiesc unele animale de talie mare: ursul
Grizzli, berbecul de munte (Ovis montana), cerbul, căprioara, şi animale mai mici
(iepurele, veveriţa, marmota).
În America Centrală există o faună amestecată a celor două regiuni majore –
holarctică şi neotropicală; sunt prezente: şoarecele marsupial (endemism), porcul
spinos arboricol, ursul cu trompă, şarpele boa imperial, boa curcubeu, dintre păsări:
quetzalul (ce figurează ca simbol pe stema Guatemalei).
Fauna insulelor Americii Centrale este mai săracă: şoareci, şobolani arboricoli
(cu blană preţioasă şi carne comestibilă), şopârlele abundă (iguana rinocer, iguana
cu mască), şerpii Boa subţiri, crocodilul de Cuba; printre endemisme: broasca de
Antile, salamandra cavernicolă, broscuţa liliputană Sminthillus.
II. Fauna Americii de Sud este bogată datorită condiţiilor de dezvoltare extrem
de variate şi favorabile (sunt extinse suprafeţele deschise, cu vegetaţie ierboasă de
tufişuri, ce au permis dezvoltarea ierbivorelor, apoi carnivorelor, există regiuni
montane, cu condiţii de dezvoltare a unor elemente faunistice proprii, mari suprafeţe
sunt ocupate de păduri tropicale umede).
Diversificarea faunei determină divizarea regiunii neotropicale în:
1. Subregiunea chiliano-patagoneză (teritorii deschise, regiuni montane, stepa,
deşerturi, pampas)
2. Subregiunea braziliană (teritorii închise, dominate de pădurea tropicală
Subregiunea Chiliano-patagoneză cuprinde sudul continentului şi o fâşie ce
merge spre nord în zona înaltă a Anzilor. Dintre elementele faunistice: condorul
(răspândit în zona înaltă a Anzilor Ecuadorului, până pe stâncile ţărmului sudului),
nandul (Rhea darwin) (din podişurile Boliviei până în Patagonia de sud), lama
(răspândită în zona alpină a Ecuadorului şi Perului, pânăîn sud, în CâmpiilPatagoniei
şi Ţara de Foc; cu 2 specii sălbatice: guanaco şi vigonia – mai mică şi cu lână mai
fină; 2 specii domestice: lama propriu-zisă, alpaga.
În Anzi există şi unele elemente relicte: marsupiale, cerbul pudu (Pudu pudu) (în
41
Anzii Chilieni), ursul cu ochelari (Tremarctos ornatus) (Anzii din Peru şi Chile).
În pampasurile argentiniene alături de nandu sunt prezente rozătoare (mai ales
cele săpătoare; formele săritoare, caracteristice pentru stepele şi deşerturile altor
continente, aici lipsesc complet): viscacia-viscacia (echivalent al marmotei de stepă),
tuco-tuco (Ctenomys magellanicus), mara (iepurele de pampas). Se mai întâlnesc:
pisica pampasurilor (Felis pajeros), micul cerb de pampas (Odocoileus
bezoarcticus), nutria, tatui, câinele lui Magellan (Canis Magellanicus) (cel mai mare
dintre carnivorele din America de Sud, răspândit în pădurile de fag ale Ţării de Foc,
Patagoniei, Chile).
Fauna spontană (nandu, cerbi, rozătoare mari) a fost în mare parte distrusă de
europeni datorită extinderii creşterii vitelor (cornute mari) dar şi a cailor. A fost de
asemenea adus iepurele din Europa, care s-a înmulţit foarte mult în Argentina,
devenind dăunător pentru culturi (cea ce a determinat o campanie de distrugere).
Subregiunea Braziliană cuprinde nordul, centrul şi estul continentului. Fauna se
adăposteşte în pădurile tropicale, chaco, catinga, campos cerrados, llanos.
Pădurea se remarcă prin prezenţa unei lumi animale foarte variate şi bogate.
Nicăieri pe suprafaţa Globului nu se întâlneşte o faună atât de adaptată la viaţa
arboricolă. Este de subliniat că un număr mare dintre mamifere au coada prehensilă.
În general, subregiunea braziliană este patria maimuţelor (maimuţe urlătoare,
maimuţe capucini, maimuţe mătăsoase), tapirilor (Tapirus americanus), leneşilor
(Bradypus trydactilus). Cerbul de pampas, cerbii suliţari etc. fac parte la rîndul lor din
ierbivorele endemice.
Carnivorele sunt de asemenea numeroase: ursuleţul cu nas (Nasus rufa), vidra
uriaşă braziliană, câinele primitiv, jaguarul (Panthera onca). Lor li se adaugă o
variată faună de rozătoare printre care amintim porcul spinos cu coadă prehensilă
(Cercolabes prehensilis), veveriţa braziliană, porcul de apă capibara, aguti , paca.
Interesante sunt îndeosebi tatuul (Priodontes giganteus) şi furnicarul
(Myrmecophaga).
În această subregiune trăiesc numeroase specii de lilieci (Vampirium spectrum),
marsupiale (oposumul, şoareci marsupiali), reptile (anaconda, şarpele regal,
crocodilul de Guatemala, caimanul de mlaştină, şopârla cu coadă de crocodil).
Extrem de variată este lumea păsărilor, unde întâlnim tucanul, colibri, papagali,
pasărea clopot, pasărea-olar etc. Peştii au ca reprezentanţi specifici ţiparul electric
(Gymnotus electricus) şi piranya. De o bogăţie fără seamăn este lumea insectelor, în
majoritatea lor necunoscute încă, din care nu lipsesc păianjeni uriaşi (Avicularia).
Insulele Galapagos au o faună proprie cu un pronunţat caracter endemic (ca de
altfel şi flora). Dintre endemismele faunistice – porumbelul Nasapelia, anumite specii
de cormorani, cocostârci, pinguinul de Galapagos (Spheniscus manduculus) (cel mai
nordic element al acestui gen), broasca ţestoasă uriaşă (Testudo elephantopus).
În Insulele Falkland trăiesc pinguini, albatroşi, pescăruşi, o muscă fără aripi,
insecta lui Racoviţă (Antarctica racovitzai) etc. Datorită condiţiilor restrictive de climat
şi suprafeţei reduse a ariei continentale numărul şi varietatea speciilor de animale
este redus.

Solurile Americii
Interrelaţiile dintre relief, climă vegetaţie se răsfrâng asupra învelişului
pedogenetic al continentului american. În general se constată o dublă zonalitate
latitudinală de o parte şi de alta a ecuatorului a principalelor tipuri de soluri, o
zonalitate altitudinală coondiţionată de prezenţa reliefului muntos şi apariţia unei
varietăţi de soluri intrazonale.
Solurile tundrei arctice se află în strânsă alternanţă cu solurile poligonale tipice
şi litosolurile. Substanţa organică pe baza căreia s-au format o constituie vegetaţia
săracă de tundră descompusă parţial datorită activităţii limitate a microorganismelor.
În consecinţă, ele au grosimi reduse, sunt bogate în reziduu mineral şi au o fertilitate
42
extrem de mică. Astfel de soluri se întâlnesc în perimetrul Arhipelagului Arctic şi pe
ţărmurile lipsite de gheaţă perenă ale Groenlandei.
Pe continent, în regiunea pădurilor, îşi fac apariţia solurile de tundră intens
gleizate (inceptisolurile după clasificarea americană) cu o largă desfăşurare în
Peninsula Alaska, nordul Canadei, Peninsula Labrador.
Specifice sunt aici turbăriile şi mlaştinile, excesul hidric şi activitatea biotică
redusă, ceea ce determină un grad limitat de humificare.
Spodosolurile, respectiv solurile podzolice şi cele brune acide au cea mai mare
răspândire regională, ocupând partea central estică a Americii de Nord, respectiv
centrul şi sudul Peninsulei Labrador, Terra Nova, Noua Scoţie, Noua Anglie,
regiunea Marilor Lacuri. Astfel, în regiunile cu altitudini modeste s-au format solurile
turbo-gleizate mlăştinoase, datorită excesului de apă. Dimpotrivă, în sud şi est,
odată cu înălţarea reliefului, sub pădurile de foioase, s-au format soluri bine
structurate, înţelenite, cu o fertilitate mai redusă.
Dacă până la latitudinea Marilor Lacuri constatăm o zonalitate latitudinală, la sud
de acestea ea primeşte un pronunţat caracter longitudinal, zonele de soluri
orientându-se de-a lungul meridianelor, în strînsă corelaţie cu aportul precipitaţiilor.
Solurile podzolice caracterizează partea nordică a litoralului atlantic, mai umedă şi
răcoroasă.
În America de Sud solurile podzolice apar în Podişul Patagoniei, Ţara Focului şi
Arhipelagul Falkland.
Molisolurile, reprezentate prin cernoziomuri, cernoziomuri levigate, cernoziomuri
roşcate etc. se desfăşoară între 28º şi 50º lat.N. Cernoziomul propriu-zis apare în
Podişul Preriilor pe suprafeţe mai înalte, ocupate de o vegetaţie de stepă, unde
întreaga cantitate de apă infiltrată este adusă prin evapotranspiraţie spre suprafaţă.
Înspre sud, în Podişul Colorado sua în Peninsula Yucatan întâlnim soluri
cernoziomice subtropicale.
Solurile subtropicale şi tropicale ocupă suprafeţe cuprinse între 30º lat.N şi S.
Ele îmbracă o gamă variată de tipuri şi subtipuri datorită particularităţilor impuse de
climă, vegetaţie şi relief. Dominante sunt solurile lateritice galbene sau roşii. Solurile
roşcate se suprapun suprafeţelor mai înalte, în vreme ce solurile galbene ocupă
regiunile mai joase din Peninsula Florida şi nordul Golfului Mexic.
Pe măsură ce înaintăm spre vestul continentului şi cu creşterea aridităţii întrăm în
domeniul solurilor castanii ce coboară spre sud până în Podişul Mexican. În regiunea
masivelor hercinice şi în Podişul Llano Estacado ele au o nuanţă roşcată, formând
solurile brun-roşcate.
Mult mai reprezentative sunt însă solurile din zona tropicală şi subtropicală a
Americii de Sud, mai dezvoltate spaţial în comparaţie cu fâşia similară din America
de Nord. În Podişul Guyanelor şi piemontul Anzilor apar lateritele roşii tipice. În
aceleaşi zone, dar mai ridicate altimetric, creşte gradul lor de podzolire. Pe ţărmul
Oceanului Atlantic şi al Mării Caraibilor ele altrenează cu mlaştinile şi mangrovele.
Sub vegetaţia de savană din Podişul Braziliei lateritele ocupă întreaga bordură de
est, privilegiată sub raportul cantităţilor de precipitaţii căzute. În această regiune ele
acoperă chiar şi substratul sierrelor mai înalte.
Înspre sud apar soluri brun-roşcate cu intercalaţii de laterite.
În savanele cu păduri de tip campos, dominante sunt solurile roşcate, iar în cele
ierboase, solurile roşii-cenuşii.
O alternanţă remarcabilă între solurile roşcate, specifice savanelor şi solurile
brune-roşcate, specifice pădurilor uscate, caracterizează întinse suprafeţe din
Câmpia Gran Chaco.
Solurile halomorfe ocupă suprafeţe notabile, atât în America de Nord (mai ales
în zona aridă, endoreică, a Marelui Bazin, a deşerturilor Gila, Mojave, Texas) dar şi
în America de Sud (la contactul dintre La Plata şi Sierrele Pampine, respectiv în
Gran Chaco şi în nordul Podişului Patagoniei). Ele apar însă ca soluri intrazonale
43
atât în perimetrul climei temperate, cât şi în cea subecuatorială.
Un areal cu astfel de formaţiuni pedogenetice este cel din bazinul râului Slado,
de l apoalele Sierrei Nevada, unde climatul a favorizat circulaţia ascendentă a
sărurilor şi formarea unor vaste suprafeţe cu soloneţuri şi solonceacuri.
Solurile roşii ecuatoriale de largă extensiune în America de Sud, sunt
reprezentate prin laterite podzolite. Un rol importnant în pedogeneza acestei regiuni
îl au regimul precipitaţiilor care determină o spălare foarte acentuată a sărurilor din
orizonturile superioare, resperctiv o concentrare a acestora la baza profilelor.
Lateritele şi solurile lateritice podzolite de pădure ecuatorială acoperă vastele
întinderi, de mare uniformitate morfologică, ale bazinului amazonian, cu excepţia
zonelor inundabile unde excesul hidric duce la înmlăştinire. Culoarea închisă a
râurilor din zonă este consecinţa debitului solid rezultat din spălarea materiei
organice, a humusului produs în mari cantităţi prin descompunerea totală a părţii
organice.
Solurile regiunilor montane prezintă o etajare riguroasă, varietatea acestora
depinzînd de poziţia masivului muntos în cadrul continentului – în strânsă corelaţie
cu latitudinea – şi de înălţimea sa. În zonele calde etajarea porneşte de la solurile
lateritice bazale şi se continuă cu solurile montane roşii, solurile castanii cenuşii şi
brune de pădure. Pe vârfurile şi culmile înalte ale Cordilierilor şi Anzilor apar
litosolurile şi regosolurile bogate în schelet.
Versantul vestic, mai umed, al celor două catene muntoase majore (Cordilieri şi
Anzi) posedă soluri lateritice iar pe vesrantul estic, mai uscat, se dezvoltă solurile
castanii.

ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANA SI ECONOMICA

I. POPULATIA
Continentul american a fost populat relativ târziu, de la N la S. America
precolumbiană era slab populată, chiar şi regiunile ce apar favorabile unor densităţi
umane mari. Europenii au găsit zone mari cu densităţi slabe, sau lipsite de populaţie
deşi condiţiile erau bune (ex. California era pustie).
Maimuţele antropoide lipsesc din America, deci omul nu s-a născut aici.
Maimuţele platirine din America s-au detaşat de primate înaintea apariţiei strămoşilor
antropoidelor şi hominidelor.
Cele mai multe indicii arată ca primii colonizatori ai Americii au venit prin Asia
de NE ajungând în America de Nord peste pragul ce lega, în perioada respectivă,
estul Asiei de Pen. Alaska.
(- amerindienii sunt înrudiţi cu populaţiile Asiei de NE prin caracterele lor fizice: culoare
galbenă a pielii, ochii negri şi adesea înclinaţi, pomeţii proeminenţi, părul negru şi
drept, incisivi în formă de lopată (aplatizaţi)
- în mormintele funerare vechi siberiene s-au găsit schelete asemănătoare celor
descoperite în America de Nord
- săpaturile arheologice de la Telegraph Creek (NE Columbiei Britanice) au scos la
iveală unelte de obsidiană datate 9000 îen şi asemănătoare cu cele din Hokkaido,
datate 13000îen
- limba quechua seamănă cu o prototurcă).

Se pune şi problema unei origini pacifice. Nu este exclus ca unii indivizi să fi

venit din V fără să treacă prin str. Bering. Unele ambarcaţiuni chineze şi japoneze
puteau fi împinse de furtuni şi să ajungă pe coastele vestice ale Americii. (se pune
întrebarea dacă elemente ale civilizaţiei din epoca Jomon, civilizaţie japoneză din
44
mileniul I îen, nu ar fi pătruns pe ţărmul ecuadorian pentru a da naştere civilizaţiei de
Valdivia ; influenţele chineze şi japoneze pătrunse din vest nu aveau cum să modifice
sensibil compoziţia rasială amerindiană, deoarece era un material uman de acelaţi tip
cu migranţii pătrunşi prin Alaska.
Există unele elemente care pledează pentru deplasarea donspre Micronezia,
Polinezia, Macronezia (indienii din Amazonia folosesc sarbacana - tubul pentru suflat
săgeţi – ca şi populaţia băştinaşă din Asia de SE ; aceasta este o coincidenţă, sau
sarbacana amazoniană îşi are originea în Asia de SE ?
Unele ipoteze îndrăzneţe acceptă pătrunderea influenţelor indoneziene prin
Est, traversând Oceanul Indian şi Atlantic. Se vorbeşte şi de influenţe egiptene,
feniciene, greceşti, arabe.
Nimic nu este mai cert însă ca popularea Americii prin NV (prin Alaska). Fluxul
din această direcţie a beneficiat de unele avantaje: chiar şi în condiţiile actuale este
uşor pentru o barcă rudimentară să treacă din Asia prin strâmtoarea Bering (80 km)
spre America; iarna strâmtoarea este îngheţată şi poate fi trecută cu piciorul; în timpul
glaciaţiunii maxime din cuaternar nivelul Oceanului a scăzut astfel încât strâmtoarea
se putea trece pe uscat .
Se pune întrebarea dacă migranţii nu au fost împiedicaţi de calotele glaciare.
Se ştie însă că gheţarii din Munţii Stâncoşi nu au făcut întotdeauna joncţiunea cu
calota canadiană, fiind aşadar intervale de timp în care exista un culoar de trecere N –
S prin care se putea trece: pentru anul 8000 îen existenţa unui larg culoar N – S este
dovedită, dar omul pătrunsese cu mult înainte îm America. Săpăturile arheologice de
la Calico (California) au scos la iveală obiecte datând din anul 48.000îen, care se
aseamănă cu obiectele de la Fen Ho (China) datate 75.000 – 60.000 îen.
Cea mai sigură dovadă a prezenţei omului în America (din seria dovezilor
vechi) – scheletele umane de la San Diego (California), datate 46.000îen, în Anzii
Perului – vestigii datate 20.000îen, în Patagonia – 6700îen. Deci, omul a străbătut cei
15000 km ce separă Alaska de Patagonia în cca. 40 000 ani.
Se apreciază că grupurile care treceau din Asia în America erau alcătuite din
puţini indivizi, au urmat trasee diferite în America, s-au izolat, ceea ce a dus la
diferenţierea grupurilor (astfel s-ar putea explica faptul că sunt insule de indieni de
statură mare – adulţii grupului Bororo au în medie 1.75m – în zone dominate de
indieni de statură mică; unele grupuri de indieni au corpul fragil, alţii sunt corpolenţi;
există grupuri de dolicocefali ce apar în medii dominate de brahicefali). O trăsătură
comună a amerindienilor este preponderenţa grupei sanquine 0. În general, impresia
de omogenitate fizică a amerindienilor se impune faţă de unele trăsături originale cu
caracter local.
Limbile amerindiene: se apreciază că în America Latină precolumbiană se
vorbeau cca. 1700 limbi (Turnul Babel): Quechua – vorbită de incaşi – era cea mai
răspândită. Incaşii sunt cei care au încercat o cartografiere a limbilor vorbite în
America de Sud şi Centrală. Analiza răspândirii limbilor vorbite arată situaţii
interesante: limbi din aceeaşi familie pulverizate în spaţii izolate în cadrul unor domenii
ale altor limbi: 130 limbi ale grupului arawak erau vorbite în areale izolate răspândite
în toată Amazonia, pe litoralul Atlantic şi în Antile; limbi din grupul tupi-guarani erau
vorbite în Paraguay, dar şi pe ţărmul atlantic al Braziliei, în Amazonia; limba
caraibiană era vorbită în Antile dar şi în bazinul superior al lui Xingu (Brazilia).
În ceea ce priveşte numărul amerindienilor ce populau America la sosirea
europenilor, aprecierile dau cifre ce variază în limite foarte largi: unele estimări vechi
acordă cifra de 1 mil pentru America de Nord şi 6-7 mil pentru America Centrală şi de
Sud. Aprecieri ulterioare avansează cifre mult mai mari: 4-7 milioane pentru Anzi şi
40-45 milioane pentru întregul continent. Observaţiile recente cu ajutorul
aerofotogrametriei – care au depistat areale de vechi culturi agricole şi aşezări
neinventariate în trecut – au ridicat cifra la 80 milioane locuitori precolumbieni.
Chiar dacă se acceptă cifrele cele mai ridicate, America se prezenta însă, la
45
venirea europenilor, ca un spaţiu slab populat, cu vaste teritorii practic nepopulate.
America precolumbiană, deşi slab populată, nu a fost lipsită de civilizaţii avansate
pentru acea perioadă: două mari civilizaţii precolumbiene aparţin Americii Andine:
vastul Imperiu Inca (centrat pe Anzii peruvieni şi bolivieni, cu capitala la Cuzco; Inca s-
a remarcat prin organizarea socială de excepţie); Imperiul Aztec (din Podişul Mexican,
cu capitala la Tenochtitlan), iar o altă mare civilizaţie, Maya, este centrată în Peninsula
Yucatan, fiind renumită prin ampla dezvoltare a artei.
Toate aceste civilizaţii s-au dovedit a fi fragile faţă de colonizatori.
Deşi veniţi în număr mic, europenii au reuşit să creeze imperii vaste, fără
opoziţia importantă din partea băştinaşilor. Amerindienii, reduşi la vestigii de muzeu în
S.U.A, mare parte a Canadei, Antile, metizaţi sau nu, alcătuiesc fondul populaţiei
locale în numeroase alte regiuni ale Americii (din acest punct de vedere există mari
diferenţe între America anglo-saxonă şi America Latină).
În perioada imediat următoare anului 1492, numărul amerindienilor s-a redus
considerabil datorită bolilor introduse de europeni (cronicile citează triburi care au fost
reduse la ¼ de o singură epidemie de variolă), datorită masacrării lor de către colonişti
(masacrele au dus la dispariţia completă a populaţiei autohtone din unele regiuni
continentale sau chiar din unele insule ale Americii Centrale: Haiti).
Aşadar, datorită reducerii numărului amerindienilor după 1492, America post-
columbiană se prezenta ca un spaţiu aproape vid. Acest vid a fost umplut, pe
parcursul a 5 secole, prin import masiv de populaţie (a fost o experienţă necunoscută
de alt continent).
Popularea Americii post-columbiene a fost un proces social-istoric cu aspecte
regionale distincte în funcţie de caracterele popoarelor colonizatoare, de tipul de
colonizare adoptat de fiecare popor colonizator. Cinci puteri europene s-au avântat
spre America pentru a o coloniza: patru dintre ele au ocupat vaste teritorii (Spania,
Portugalia, Anglia, Franţa), iar Olanda s-a mărginit doar la un spaţiu restrâns în raport
cu celelalte.
Chiar dacă după instalarea europenilor în America s-a declanşat un curent de
imigrare destul de pestriţ, fiecare din regiunile Lumii noi poartă amprenta primului grup
colonizator.
Se disting două sisteme de colonizare: în nord, colonizatorii anglo-saxoni (au
fost confruntaţi cu un spaţiu geografic slab organizat, ţelul lor era pământul, pe care
l-au cucerit pas cu pas, l-au defrişat, desţelenit, cultivat, înaintarea lor s-a făcut linear
– de la est la vest – obligând băştinaşii să se retragă în regiunile cele mai puţin
favorabile agriculturii; deci, colonizarea anglo-saxonă s-a făcut metodic, sistematic,
constituindu-se un peisaj umanizat nou); în sud, sistemul de colonizare iberic (a fost
cu totul de altă natură, scopul era avansarea rapidă, jefuirea avuţiei indiene,
încărcarea cu prăzi masive; deci, nu s-a creat un front de colonizare; înaintarea s-a
făcut în diferite direcţii şi s-au format nuclee administrative – în puncte de interes
strategic, în regiunile bogate în metale preţioase – care se sprijineau pe structurile
sociale preexistente).
În perioada 1500-1800, fluxul de populaţie spre America este reprezentat mai
ales de populaţii europene, îndeosebi ale Imperiilor colonizatoare. Acest flux a fost
mult mai pronunţat în America de Nord. În America de Sud în această perioadă doar
300 000 iberici au sosit, dar aici aceştia formau clasa dominantă din punct de vedere
militar, administrativ, proprietari de pământ.
Un aspect al populării Americii, cu implicaţii sociale importante, îl constituie
transferul de negri din Africa, care a început pe la mijlocul secolului al XVI-lea.
Comerţul cu “abanos uman” s-a declanşat datorită insuficienţei mâinii de lucru pe
plantaţiile create de europeni în regiunile tropicale ale Americii. Primele loturi au fost
aduse pe plantaţiile din Indiile Olandeze, apoi a cuprins areale geografice tot mai
largi din Caraibe, NE Braziliei, Guyana, SE Americii de Nord.

46
 După 1800, fluxul migratoriu spre America de Sud rămâne în continuare mai
slab, dar continuu, cu predominare netă a elementului sud-european în toate etapele
dinaintea celui de-al doilea Război Mondial. Dupa R II, a predominat un flux de
populaţie asiatică (chinezi, japonezi, indieni).
În America de Nord, anii 1840, 1890 marchează două etape cu noi implicaţii
în structura etnică: după 1840 are loc o imigrare masivă a populaţiei germane,
irlandeze, scandinave, care depăşeşte repede numărul imigranţilor anglo-saxoni;
începând din 1890, structura imigranţilor se scimbă în favoarea Europei Meridionale
şi Orientale (1890 – din totalul imigranţilor, 25% proveneau din Imperiul Austro-
Ungar, 22% din Italia, 20% din Rusia).
Populaţia Americii devine aşadar din ce în ce mai pestriţă.
Începând din 1930 sunt elaborate legi care limitează imigrarea în S.U.A. şi
Canada.
Structura etnică actuală
În America de Nord se poate vorbi de o preponderenţă a albilor faţă de negri,
asiatici, amerindieni (aici metisajul este foarte slab). În America de Sud nici una din
marile categorii umane nu are preponderenţa atât de evidentă precum albii în
America de Nord. Aici nu s-a creat o barieră rasială, metisajul fiind foarte pronunţat:
metişi (albi+amerindieni), mulatri (albi+negri), zambos (negri + amerindieni), cholos
(metişi şi amerindieni).
Populaţia albă (urmaşii coloniştilor europeni, stabiliţi în număr mare odată cu
începutul secolului XVIII): spanioli, portughezi, britanici, francezi, olandezi, germani,
italieni, austrieci, unguri, ruşi etc. Albii constituie grupa demografică dominantă în
S.U.A. şi Canada (peste 75%). În America de Sud populaţia europeană a avut
tendinţa de a se stabili în regiunile mai reci (Argentina – 90% populaţie albă,
Uruguay – 90%). Valori reduse ale procentului populaţiei albe se întâlnesc în statele
Americii Latine cu procent mare al populaţiei metisate: Columbia, Haiti, Ecuador,
Guyana.
Ponderea amerindienilor în populaţia actuală diferă în funcţie de evoluţia
istorică a statelor respective. În America Anglo-saxonă numărul amerindienilor puri
este foarte redus, apreciat la cca. 1 mil (din care peste 2/3 sunt în Canada): indienii
care trăiesc în rezervaţii şi inuiţii (eschimoşii) ce trăiesc în nordul extrem. Cel mai
mare grup de indieni din America de Nord este Navajo, care trăieşte la E de Marele
Canion, mai ales pe teritoriul Arizonei. Alte grupuri mai mari de indieni se întâlnesc
în Dakota de Sud. În America Latină amerindienii sunt în număr mai mare (cca. 15
mil): Guatemala (65%), Peru (49%), Bolivia (42%). Numărul cel mai redus – indienii
din bazinul Amazoniei , a căror scădere numerică, de la cca. 4 mil (la venirea
colonizatorilor) la cca. 120 000 (azi) a fost cauzată de bolile aduse de europeni, de
masacre şi, mai recent, de deschiderea spre dezvoltare a teritoriului amazonian:
construirea transamazonianului şi a altor drumuri, despăduririle în diverse scopuri,
dezvoltarea sectorului minier).
Negrii – număr apreciabil în America de Nord (S.U.A. – 13%, mai ales în SE,
în Carolina, Virginia, Louisiana, Florida, sau în oraşe mari din N şi E: Waswhington
DC, Baltimore, Chicago, Detroit, New York (Harlem).
În America Latină cele mai mari procente ale populaţiei negre se întâlnesc în
state şi teritorii ale Americii Centrale Insulare unde populaţia neagră este majoritară:
peste 90% în Antigua şi Barbuda, Martinica, peste 2/3 în Jamaica, Dominica, Haiti,
Barbados etc.
Asiaticii constituie ultimul grup de imigranţi sosiţi în America; aceştia s-au
îndreptat mai ales spre zona Caraibilor, litoralul N al Americii de Sud. Se remarcă
japonezii, chinezii, indienii: Guyana (51% indieni), Surinam (15% indonezieni). În
SUA procentul asiaticilor este de 4% (japonezi, chinezi, filipinezi). În Brazilia se
întâlneşte cea mai mare comunitate japoneză de pe glob.

47
 Numărul metişilor este minim în America de Nord, aceştia deţinând procente
importante în: El Salvador (85%), Honduras (80%), Nicaragua (70%), Chile (66%),
Columbia (48%).

America de azi este un continent slab populat în comparaţie cu suprafaţa sa.

Populaţia numără peste 750 milioane locuitori, din care peste 290 milioane în
America Anglo-saxonă şi cca. 460 milioane în America Latină.
Începând din anii 50, procentul populaţiei Americii de Nord în populaţia
modială începe să scadă, comparativ cu cel al ponderii populaţiei sud americane
care creşte: 1950 – America de Nord (6.5% din totalul populaţiei mondiale), America
de Sud (6%); azi: America de Nord (5.2%), America de Sud (8.3%). Explicaţia constă
în evoluţia diferenţiată a indicatorilor demografici, mai ales a sporului natural şi a
indicelui de fertilitate. Sporul natural are valori reduse în SUA (7.7 la mie), Canada
(7.9 la mie), în timp ce în ţările în curs de dezvoltare din America Latină explozia
demografică este în plină evoluţie (SN peste 30 la mie în Honduras, Guatemala,
Haiti; SN între 20-30 la mie în Paraguay, Ecuador, Mexic, Nicaragua). Sunt şi state
cu valori de 10-15 la mie a sporului natural, ceea ce le conferă o dinamică
demografică mult mai armonioasă (Argentina, Chile, Columbia, Cuba).
Densitatea populaţiei, pe ansamblul contientului este de două ori mai mică
decât media globului (cca.18 locuitori/kmp), cu diferenţe mari la nivelul statelor. Cele
mai mari densităţi se înregistrează în statele cu expansiune spaţială redusă din
bazinul Mării Caraibilor şi Istmul Central American: Bermude (1 140 loc/kmp),
Barbados (peste 600 loc/kmp), Puerto Rico (peste 400), Martinica (peste 300) El
Salvador (peste 270). Statele cele mai mari au densităţi mici datorită unor restricţii
de ordin natural (morfologice şi climatice), apariţia (în SUA şi Canada) a echilibrului
demografic condiţionat de dezvoltarea lor economică, măsurilor restrictive privind
imigraţia etc: SUA (28), Canada (3), Brazilia (19).

America este continentul cu o urbanizare globală superioară mediei mondiale

(America de Nord – 76%, America de Sud – 71%). Procentele mari ale populaţiei
urbane din SUA şi Canada sunt explicabile prin nivelul ridicat de dezvoltare
economică (sinonim cu afirmarea unor habitate moderne, de mari dimensiuni).
Surprinzător poate părea însă procentul ridicat al populaţiei urbane într-un
subcontinent care se află într-o etapă inferioară a afirmării economice: Venezuela
(unul din cele mai mari procente de pe Glob – 91%), Uruguay, Argentina, Chile
(peste 80%), Mexic, Brazilia (peste 70%).
În evoluţia oraşelor americane se constată două tendinţe: dezvoltarea mult
mai rapidă a oraşelor din zona tropicală faţă de cele de la latitudini temperate; în
ţările în curs de dezvoltare cel mai rapid ritm de creştere îl are oraşul cel mai mare a
ţării. În ansamblul continentului sunt caracteristice megalopolisurile:
1. Boswash (Boston – Washington, incluzând New York)
2. Chipitts (Chicago – Pittsburg)
3. San San (Megalopolisul Californian – San Francisco – San Diego)
4. Megalopolisul Mexican (sau aglomeraţia urbană Ciudad de Mexico)
5. Megalopolisul Brazilian (rezultat din contopirea a trei aglomeraţii urbane: Sao
Paulo, Rio de Janeiro, Belo Horizonte).

Datorită condiţiilor particulare de desfăşurare longitudinală, latitudinală şi

altitudinală, America deţine şi o serie de recorduri urbane:
- cele mai mari aşezări la altitudini mari (inclusiv cea mai înaltă capitală – La Paz,
4100m; Bogota, Quito)
- cel mai sudic oraş al Terrei – Ushuaia (54°47’ lat.S)
- cel mai nordic oraş al Terrei – Thule (77° 33’ lat.N)

48
Populaţia urbană a SUA reprezintă 75% din total.
La originea procesului urban nord american stau oraşele-porturi care au fost
punctele de sosire ale coloniştilor europeni, devenind apoi pieţe mari de schimb şi
centre industriale importante. Tot ele ajung primele oraşe milionare şi aglomeraţii de
tip megalopolis. Extinderea procesului de urbanizare către interiorul continentului s-a
făcut prin puncte de sprijin de-a lungul marilor fluvii, canalelor, lacurilor. Un salt
important în desfăşurarea procesului respectiv l-a reprezentat construirea C.F.
(punctele de convergenţă a marilor linii feroviare înlesnind apariţia oraşelor).
Procesul început de reţeaua feroviară a fost a fost apoi accentuat de reţeaua rutieră
(apărând forme noi de oraşe).
Caracteristică pentru S.U.A. este prezenţa unor mari concentrări de populaţie
(megalopolisurile) ce se remarcă prin dimensiunile lor. Ariile metropolitane, deşi
concentrează o mare parte a populaţiei urbane şi vor concentra în continuare, totuşi
creşterea lor nu mai e atât de intensă ca înainte (din contră, caracteristica ultimilor
ani este o creştere mai intensă a oraşelor mijlocii şi mici şi o creştere de asemenea a
spaţiilor din afara marilor metropole.
În general oraşele americane au planul rectangular (cu intersecţii în unghiuri
de 90°); uneori ele sunt alcătuite din mai multe tronsoane (cartiere) cu planul stradal
rectangular, dar cu direcţii diferite de la un tronson la altul. Sunt rare cazurile când
planul stradal e neregulat şi asta numai atunci când vatra este incomodă: ex. San
Francisco. Sunt însă situaţii când vatra cu geomorfologie incomodă a fost nivelată
înainte de a se construi: ex. Seattle.
Fiecare oraş s-a străduit să aibă un centru ("downtown") dominat de zgârie-
nori (cât mai sofisticaţi, cât mai înalţi), iar cartierele sunt în general specializate: în
downtown se desfăşoară activităţile bancare, administraţia, comerţul, iar cartierele
rezidenţiale sunt la rândul lor ierarhizate după starea socială. La periferie sunt
cartierele industriale. Sunt însă şi oraşe la care e greu de separat cartiere
specializate: ex. Los Angeles este considerat un "antioraş".
Cele trei megalopolisuri sunt: Boshwash (Boston - Washinsgton), Chipitts
(Chicago - Pittsburg), Sansan (San Francisco - San Diego).
1) BOSWASH este cel mai "vechi" megalopolis al Terrei (Megalopolisul
Atlantic), situat în NE, se întinde pe cca. 1000km (între Boston şi Washington,
depăşind chiar oraşul Washington, incluzând şi Richmond, de unde şi denumirea
mai recentă de BOSRICH).
Acest megalopolis ocupă 2% din suprafaţa ţării şi cuprinde 1/5 din populaţia
S.U.A. Cele mai importante nuclee sunt New York, Hartford, Philadelphia, Baltimore,
alături de care mai sunt şi alte localităţi urbane: Providence, Newark, Dover.
Capitala uniunii este Washington, care numără peste 600.000loc (5,6mil. în
aria metropolitană), situat pe râul Potomac, având o suprafaţă de 180kmp. A fost
construit special pentru a fi capitală, preluând funcţia aceasta de la Philadelphia în
1800. A rămas un oraş cu funcţii dominante politico-administrative, cultural-ştiinţifice
şi comerciale, cu o foarte slabă industrie (mai ales tipografie, echipament militar, ind.
alimentară), fiind însă şi un important nod de transport (punct de convergenţă a 5
magistrale feroviare, cu 2 aeroporturi).
NEW YORK este cel mai mare oraş al S.U.A. Nu este nici măcar capitala
statului din care face parte, dar este principalul centru economic şi financiar al S.U.A.
Este situat la vărsarea fluviului Hudson, fiind aşezat atât pe continent cât şi pe
insulele Manhattan, Long Island şi Staten Island.
Istoria oraşului ca aşezare umană începe cu peste 3 secole în urmă (fondat
documentar în 1626). In secolul XVII cunoaşte o evoluţie teritorială importantă.
(1645 - olandezii cumpără de la indieni insula Long Island, 1664 - englezii cuceresc
acest teritoriu şi-i dau denumirea de New York). Englezii îl stăpânesc timp de cca. un
secol, timp în care oraşul capătă un deosebit avânt economic. Dar englezii nu erau
interesaţi de felul cum creştea oraşul, ceea ce a determinat o dezvoltare oarecum
49
dezordonată în ceea ce priveşte stilul arhitectonic şi structura stradală. Oraşul a fost
capitală a S.U.A. timp de 5 ani (1785-1790).
In 1848 a luat fiinţă Greater New York alcătuit din 5 cartiere: Bronx, Queens,
Brooklyn, Richmond, Manhattan. Varietatea şi originalitatea urbanistică şi
arhitecturală a oraşului se datoreşte rapidei urbanizări, pe de o parte, cât mai ales
marii diversităţi etnice a populaţiei. Unele cartiere au căpătat chiar un aspect
specific: Harlem a rămas cartierul negrilor, Westside (fost Bloomingdale) este
majoritar ebraic, Little Italy cuprinde în principal italieni, iar Yorkville are componenţă
majoritară engleză.
In ansamblul său, New York a rămas oraşul secolului XIX, ultimul secol
adăugându-i doar o fantastică înălţare pe verticală, tranformându-l într-o pădure de
zgârie-nori.
N.Y. devine cel mai mare oraş al Terrei în 1926 când Londra îşi pierde locul
de frunte (depăşit ulterior de Tokyo şi apoi de Ciudad de Mexico).
2. CHIPITTS (Chicago-Pittsburg), numit şi Megalopolisul Marilor Lacuri,
(include şi Michigan, Gary, Milwaukee) este principala regiune industrială a ţării de
peste 2 secole.
Cel mai important centru este Chicago, al treilea oraş al S.U.A. Este avantajat
de poziţia sa geografică, pe ţărmul SE al lacului Michigan (pe această cale navele
aduceau aici minereurile de fier şi cărbunii). Oraşul este principalul nod de C.F. al
S.U.A. din 1856, ceea ce a facilitat transportul cocsului din Appalachi. De asemenea,
pe calea ferată, canale şi şosele se aduceau din S grâne şi vite (din prerie), toate
acestea impulsionând afirmarea şi dezvoltarea de timpuriu a industriei.
Astăzi Chicago produce peste 6% din producţia industrială a S.U.A.
(siderurgie, electronică, automobile, petrochimie), iar ca nod de comunicaţii se
remarcă prin existenţa a cca.40 de linii de cale ferată, 9 aeroporturi (O`Hara,
Midway, Harlem, Northerly Island), fiind cel mai mare complex portuar pe ape
interioare din S.U.A.
3. SANSAN (Megalopolisul Californian, desfăşurat pe o distanţă de
cca.1000km, între San Francisco şi San Diego).
Include: San Jose, Monterey, Santa Barbara, Los Angeles, Long Beach, San
Bernardino, San Diego.
L.A. este al doilea oraş al ţării.
In procesul dezvoltării sale a cunoscut mai multe perioade de creştere
spectaculoasă:
- datorită febrei aurului californian care atrage aici (după 1848) mulţi căutători
de aur, apar numeroase întreprinderi industriale şi bănci.
- după 1890 (când febra aurului trecuse deja) California revine în atenţia
Americii prin marile resurse de petrol descoperite aici, ceea ce generează un nou val
de imigranţi.
- apariţia şi dezvoltarea cinematografiei (la Hollywood) constituie un alt
moment important în evoluţia teritorială şi funcţională a oraşului.
Metropola este lipsită de un centru, cartierele sunt numeroase, cu specific
spaniol, japonez, chinezesc (după originea majorităţii locuitorilor din ele). Funcţia
industrială a aglomeraţiei urbane este dată de industria petrolieră, industria chimică,
industria constructoare de maşini (avioane, rachete, automobile), siderurgică,
electronică etc.
Se mai remarcă şi alte aglomeraţii urbane:
- Dallas-Fort Worth
- New Orleans-Baton Rouge
- Minneapolis-St.Paul

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
---
50
51