Psihologia adultului și vârstnicului

:: note de curs ::

i
 Cuprins

1. Introducere în problematica dezvoltării 1

1.1 Concepte fundamentale: creștere, dezvoltare, maturizare 1
1.2 Etapele dezvoltării 4
1.3 Diferențe culturale 6
1.4 Ereditate și mediu 11
1.5 Ecologia dezvoltării 13
1.6 Obiective în studiul dezvoltării umane 19

2. Dinamica identității 21
2.1 Identitate si dezvoltare 21
2.2 Principalele sarcini ale dezvoltării 24
2.3 Generativitatea: motor al dezvoltării în perioada vârstei adulte 29
2.4 Comentarii și critici 33
2.5 Apendix: povestea vieții lui Martin Luther 34

3. Anotimpurile şi structura vârstei adulte 38

3.1 Structura vieții și dezvoltarea sa în perioada vârstei adulte 42
3.2 Macro-structura vieţii 45

4. Adaptarea în perioada vârstei a treia 53

4.1 Caracteristici ale vârstei a treia 53
4.2 Teoria dezangajării sociale 55
4.3 Reducerea câmpului social 56
4.4 Diferenţe individuale 57

5. Rolul evenimentelor de viaţă 60

5.1 Evenimentele de viaţă şi adaptarea la schimbare 60
5.2 Căsătoria 65
5.3 Intrarea în rolul de părinte 68

ii
 5.4 Divorţul 71
5.5 Pierderea partenerului de viaţă 74
5.6 Şomajul 78

6. Concluzii: perspective moderne asupra dezvoltării 81

7. Bibliografie 87

iii
1. Introducere în problematica dezvoltării

Ce înțelegem atunci când spunem că oamenii ”se dezvoltă” de-a

lungul vieții? Cum este descrisă de obicei imaginea globală a schimbărilor
care apar pe parcursul dezvoltării de la naștere la vârsta senectuții?

Cercetători precum Erik ERIKSON (1902-1994) sau Daniel

LEVINSON (1986) s-au concentrat asupra acestor teme comune şi, pornind
de aici, au identificat mai multe stadii de dezvoltare specifice pentru
perioada adultă. Psihologia dezvoltării s-a ocupat o perioadă îndelungată cu
studiul perioadei dintre naştere şi adolescenţă, în primul rând datorită
faptului că cele mai evidente procese de creştere şi dezvoltare, cele mai
dramatice schimbări au loc tocmai în această perioadă.
Totuşi, aşa cum vom vedea în continuare, procesele de dezvoltare
psihologică continuă de-a lungul întregii vieţi. Majoritatea teoriilor
dezvoltării încearcă să descrie similarităţile dintre oameni pe măsură ce
intră în perioada adultă şi înainează înspre perioada bătrâneţii, lipsind
deocamdată o descrierea sistematică a diferenţelor care apar între persoane
pe parcursul vieţii.

1.1 Concepte fundamentale: creștere, dezvoltare,

maturizare

1
 Prin definiție, termenul dezvoltare se referă la schimbările sistematice
și continue care au loc la nivelul fiecărui individ, începând chiar din
momentul concepției și până la sfârșitul vieții.
Dezvoltarea face necesare multiple schimbări care se realizează în
mod sistematic – adică au loc într-o anumită ordine, urmând un anumit tipar
și având o anumită durată; ele nu sunt scurte, trecătoare și lipsite de
predictibilitate, cum este de exemplu o schimbare de dispoziție afectivă.
Deasemenea, dezvoltarea implică continuitate; altfel spus, ne schimbăm dar
rămânem aceiași, continuăm să ne reflectăm pe noi înșine, așa cum am fost
până în momentul prezent.

Paliere ale dezvoltării umane

De obicei, specialiștii în acest domeniu abordează trei categorii majore

de schimbări care au loc în cursul dezvoltării umane:
1. Dezvoltarea fizică: creșterea corpului și a organelor sale,
funcționarea sistemelor fiziologice, semnele fizice ale creșterii /
îmbătrânirii, modificări la nivelul abilităților motorii etc.
2. Dezvoltarea cognitivă: vizează schimbările continue care au loc la
nivelul percepției, a limbajului, a învățării și memoriei, a mecanismelor de
rezolvare de problemă sau a altor procese mentale.
3. Dezvoltarea psihosocială: se referă la schimbările care au loc la
nivelul aspectelor intrapersonale și interpersonale ale individului, cum sunt
motivele, emoțiile, trăsătuile de personalitate, abilități de interacțiune și
relaționare interpersonală, roluri jucate în familie și în alte contexte sociale
mai largi.

2
 Chiar dacă, de obicei, lucrările de specialitate se concentrează de
obicei pe unul sau altul dintre aceste trei aspecte ale dezvoltării, ființa
umană trebuie abordată ca întreg: schimbările care apar într-un domeniu sau
altul al dezvoltării au în mod obligatoriu efecte asupra celorlalte.

Creștere, maturizare, îmbătrânire

Termenul creștere se referă la schimbările biologice care au loc de la

concepție la maturitate la nivel corporal, fizic.
Din punct de vedere biologic, dezvoltarea înseamnă creștere în prima
parte a vieții, stabilitate în prima parte a tinereții și vârsta adultă mijlocie,
declin asociat cu îmbătrânirea în ultima sa parte. Într-adevăr, în prima parte
a vieții devenim maturi din punct de vedere biologic; pe de altă parte,
îmbătrânirea înseamnă deteriorarea organismului care, inevitabil, va
conduce la moarte.
Deși multe dintre aspectele dezvoltării nu urmează un model de tip
“creștere /acumulare
stabilizare
pierdere/descreștere”, cum este cel
descris mai sus, specialiștii în domeniul dezvoltării umane recunosc faptul
că, la orice vârstă, schimbările asociate dezvoltării înseamnă atât câștiguri
cât și pierderi. Astfel, chiar și în copilărie dezvoltarea nu înseamnă doar
câștiguri și acumulări. Pe măsură ce cresc, copiii dobândesc noi abilități
cognitive; pe de altă parte, se pare că treptat, nivelul stimei de sine scade și
devim mai susceptibili la depresie (v. Slavin, 2009); fenomene similare sunt
constatate,de exemplu, la nivelul creativității (v. Mihaela Roco, 2004).

3
 În același timp, înaintarea în vârstă (îmbătrânirea) nu înseamnă doar
pierdere: de cele mai multe ori înțelepciunea și nivelul de expertiză al unei
persoane cresc pe măsură ce persoana avansează de la mijlocul vieții spre
vârsta senectuții (Baltes, Lindenberger, & Staudinger, 1998); de exemplu, se
observă faptul că adulții în jurul vârstei de 60 și peste obțin scoruri mai
înalte la testele de vocabular decât adulții tineri (de la 18 la 30 de ani).
În plus, nu este vorba întotdeauna de ameliorarea sau deteriorarea unor
abilități, deprinderi sau capacități ci, mai degrabă, despre faptul că acestea
devin diferite din punct de vedere calitativ. Dezvoltarea înseamnă mult mai
mult decât creșterea pozitivă care are loc în primii ani de viață, ai copilăriei
și adolescenței. Iar anii senectuții implică mai mult decât îmbătrânirea
biologică; este vorba despre o suită de schimbări, atât în sens pozitiv, cât și
negativ, care au loc în organismul matur. Pe scurt, dezvoltarea înseamnă
acumulări, pierderi, perioade de stabilitate și continuitate în fiecare etapă a
vieții.

1.2 Etapele dezvoltării

Care sunt principalele etape ale dezvoltării psihologice? Tabelul de

mai jos prezintă o listă a principalelor perioade ale dezvoltării, la care vom
reveni în secțiunile următoare ale acestui material.
Totuși, trebuie să observăm faptul că intervalele de timp menționate
sunt aproximative, iar vârsta este doar un indicator grosier, aproximativ, al
nivelului de dezvoltare. Astfel, între indivizii de aceași vârstă pot exista
diferențe uriașe la nivelul funcționării cognitive și afective, sau la nivelul
trăsăturilor de personalitate.

4
 Este interesant de observat faptul că, dintre toate grupele de vârstă, cea
mai mare varietate din acest punct de vedere este întâlnit în interiorul
grupului reprezentat de persoanele vârstnice (Andrews, Clark, & Luszcz,
2002).
Cu toate acestea, paradoxal, persoanele vârstnice sunt de obicei
descrise în mod stereotip, ca având probleme de memorie, diverse tipuri de
”ciudațenii” comportamentale, sau o anumită fragilitate emoțională.

Tabel 1. Etapele dezvoltării

Perioadele vieții Vârsta
Perioada prenatală De la concepție la naștere
Copilul mic Primii 2 ani ai vieții
Perioada preșcolară De la 2 la 5 – 6 ani (some prefer to
describe as toddlers children who
have begun to walk and are vârstă 1 to
3)
Copilul mare De la 6 la aproximativ 12 (sau până la
instalarea pubertății)
Adolescența Aproximativ între 12 și 20 de ani (sau
până când individul devine relativ
intependent față de familia de origine
și începe să își asume rolurile
specifice adultui)
Adultul tânăr De la 20 la 40 de ani
Perioadă adultă mijlocie De la 40 la 65 de ani
Perioada adultă târzie După 65 de ani
(Senectutea)

5
 Tabelul de mai sus reprezintă doar una dintre posibilele etapizări ale
perioadelor de dezvoltare. Vârsta − ca și sexul, rasa, sau alte caracteristici
importante ale omului − au semnificații diferite în culturi.

1.3 Diferențe culturale

În interiorul fiecărei culturi găsim seturi de ”jaloane” proprii, bine

definite, utilizate pentru a împărții cursul vieții în etape, dar și modalități
proprii de a trata oamenii care aparțin unui anumit grup de vârstă. Și, mai
mult decât atât, persoanelor din fiecare categorie de vârstă definită de
societate le sunt potențial atribuite anumite roluri, statusuri, privilegii și
responsabilități.
Astfel, însăși distribuirea copiilor în clase școlare având ca și criteriu
vârsta este o încadrare a copiilor în astfel de clase, cu statusuri,
responsabilități și obligații specifice. De exemplu, în tipul de societate în
care trăim (europeană, democratică), copiii nu au dreptul la vot; acesta este
acordat “adulților” (care, conform legii, sunt persoane cu vârsta de 18 ani și
peste).
Din punct de vedere juridic, definițiile granițelor dintre adolescență și
vârsta adultă sunt trasate diferit în diferite culturi.
Astfel, în România Codul familiei a fost modificat în 2007 și prevede
că, atât în cazul băieților cât și a fetelor, vârsta minimă legală pentru
căsătorie este 18 ani. Acestă prevedere a fost introdusă în vederea
”eliminării discriminării de gen cu privire la exercitarea drepturilor civile și
electorale, precum și pentru respectarea egalității de șanse și de tratament
între femei și bărbați”.

6
 Aceași situație este întâlnită în majoritatea statelor Nord-Americane,
unde vârsta legală pentru căsătorie (fără consimțământul părinților) este
egală sau chiar mai mare decât vârsta care îți conferă dreptul la vot, în timp
ce consumul de alcool este permis după 21 de ani.
În cultura Japoneză este marchat foarte clar începutul vârstei adulte. În
fiecare an, 15 ianuarie reprezintă momentul unei sărbători naționale în care
tinerii în vârstă de 20 de ani sunt declarați oficial persoane adulte și intră
înr-o nouă etapă a vieții. Tinerele femei primesc kimono-uri, tinerii bărbați
primesc costume, și le sunt reamintite responsabilitățile pe care le au față de
societate. Totodată, tinerii adulți câștigă dreptul de a consuma băuturi
alcoolice, de a fuma și de a vota. Ceremonia modernă de astăzi continuă, de
fapt, o veche ceremonie în care tinerii samurai erau recunoscuți ca și
luptători (Reid, 1993).
În mod similar, deși mulți dintre noi definim vârsta de 65 de ani ca
fiind granița dintre vârsta de mijloc și bătrânețe, de fapt vârsta la care
oamenii devin eligibili pentru a beneficia de dreptul la pensie, dar și alte
facilități oferite de societate. Odată ce societatea a stabilit anumite clase de
vârstă, practic se definește ceea ce individul trebuie să facă sau nu în
anumite momente ale vieții (Elder & Shanahan, 2006).
De exemplu, în cultura în care trăim, majoritatea dintre noi suntem de
acord că un copil de 6 ani este prea mic pentru a bea alcool sau pentru a
muncii, dar este suficient de mare pentru a merge la școală. De asemenea,
majoritatea dintre noi împărtășim ideea că tinerii adulți ar trebui să se
gândească la căsătorie în jurul vârtei de 25 de ani și ar trebui să se
pensioneze la aproximativ 65 de ani (Neugarten, Moore, & Lowe, 1965;
Settersten, 1998).

7
 În țările cu un nivel de de industrializare mai scăzut, unde indivizii
devin părinții foarte tineri (chiar în perioada adolescenței) și unde, de obicei,
se îmbolnăvesc și își pierd capacitatea de muncă destul de devreme, normele
asociate vârstei cer atingerea acestor jaloane de trecere în altă etapă de viață
mult mai devreme (Shanahan, 2000).

De ce sunt importante aceste norme sociale asociate vârstei?

În primul rând, acestea influențează deciziile individuale și colective

cu privire la modul în care o anumită persoană trebuie să își conducă viață.
Aceste seturi de norme reprezintă baza pentru ceea ce Neugarten (1968)
numește ”ceasul social” – acel sentiment al individului că un lucru trebuie
facut la un anumit moment dat, că în conformitate cu normele asociate
vârstei este prea repede sau prea târziu pentru acel lucru. Astfel, sub
presiunea acestor norme sociale, un tânăr de 25 de ani se gândește că ar
trebui să își ceară prietena de soție ca nu cumva aceasta să îl părăsească, o
femeie de 35 de ani se gândește că ar fi bine să aibă un copil cât mai curând
temându-se că dacă amână ar putea pierde șansa de a mai deveni părinte, sau
o persoană de 45 de ani se gândește că este prea târziu să urmeze o facultate.

Ceasul social și ajustarea la cerințele sociale

În al doilea rând, aceste norme sociale asociate vârstei influențează

ușurința cu care individul se ajustează la diferite tranziții care au loc pe
parcursul vieții. De multe ori evenimente de viață normale, cum este de
exemplu acela de a avea copii, au loc în afara intervalui de timp considerat
”potrivit” de către societate.

8
 Impactul acestor evenimente asupra persoanei care le trăiește poate fi
mult mai negativ decât în atunci când ele se întâmplă ”la timp”, la vârsta
considerată optimă din punct de vedere social (McLanahan & Sorensen,
1985).
Cu alte cuvinte, poate fi extrem de dificil pentru un individ să trăiască
experiența pubertății la 8 ani, sau chiar la 18 ani, dar și să devină părinte la
13 ani sau la 53 de ani!

Norme sociale asociate vârstei

Diferite etapele de vârstă, normele asociate vârstei ceasul social și

semnificațiile fiecărei vârste diferă nu numai de la o cultură la o alta, ci și
de la o subcultură la o alta. Societatea în care trăim este foarte diversă din
punct de vedere socioeconomic, etnic, rasial; ca urmare, indivizii aparținând
unor grupuri etnice diferite (de exemplu, rromii) se raportează la norme de
vârstă diferite și au experiențe de dezvoltare diferite. În cadrul fiecăruia
dintre aceste grupuri enice sau rasiale există variații imense asociate cu
factori specifici precum originea, perioada de timp petrecută într-o anumită
comunitate, gradul de integrare în societate, limba utilizată, sau satutul
socioeconomic.
În general, în tipul de societate în care trăim astăzi, indivizii proveniți
din familii cu un nivel economic scăzut se angajează mai devreme decât cei
din clasa de mijloc sau din familiile cu un nivel de trai ridicat în
comportamentele specifice vârstei adulte: căsătoria, copii, munca (Elder &
Shanahan, 2006).
Linda Burton (1996a) a studiat normele asociate vârstei într-o
comunitate Afro-americană săracă și a descoperit că se considera ”normal”
pentru o tânără femeie să devină mamă la 16 ani și bunică la 34 de ani –
mult mai devreme decât pentru femeile din clasa de mijloc.

9
 În aceste comunități, mamele adolescente primesc sprijin pentru
creșterea copiilor atât de la propriile mame cât și de la bunicile lor.
Norme similare pot fi întâlnite și în alte comunități cu nivel de trai
scăzut. Din perspectiva individului provenit din clasa de mijloc, perspectiva
de avea copii la o vârstă foarte fragedă este mai mult decât neobișnuită.
Însă, în multe culturi este o pratică obișnuită ca responsabilitatea creșterii și
educării copiilor să fie împărțită cu bunicii sua cu alți membri ai familiei
(Rogoff, 2003). Nu există dovezi care să arate că o astfel de practică ar
afecta negativ dezvoltarea, ci dimpotrivă.
Modul de viață a persoanelor în vârstă s-a schimbat dramatic de-a
lungul secolului 20, odată cu introducerea sistemului de securitate socială,
îngrijire medicală specifică și alte programe similare pentru seniori (Cole,
1992). În perioada anterioară, acele persoane care atingeau etapa de vârstă
pe care astazi o numim vârsta a treia, trebuiau să muncescă până la sfârșitul
vieții; astăzi, în majoritatea țărilor lumii oamenii se pensionează în jurul
vârstei de 60 de ani. Ca rezultat, am ajuns să asociem senectutea cu statutul
de pensionar. Astazi, adulții în perioada vârstei a treia au o stare a sănătății
mai bună, suferă de mai puține boli cronice sau dizabilități, fiind mai puțin
afectați de bolile de care sufereau persoanele de aceași vârstă acum doar 50
de ani (Satariano, 2006).
Acesta este doar un exemplu privind variațiile pe care le-a suferit
modul în care este văzută vârsta adultă de la o perioadă istorică la alta. Ideea
pe care dorim să o subliniem este următoarea: pentru a înțelege procesele de
dezvoltare este necesar să ne raportăm permanet la contextul său istoric,
cultural și subcultural.
Trebuie să reținem faptul că fiecare grup social își stabilește o definiței
proprie a duratei vieții, etapele de vârstă din cadrul și normele asociate
fiecăreia dintre acestea, iar fiecare grup trăiește dezvoltarea în mod diferit.

10
 În plus, nu trebuie să uităm faptul că perioadele majore ale vieții
descpre care discutăm astăzi – adolescența, vârsta adultă mijlocie etc. – nu
au fost întotdeauna văzute ca fiind distincte. Una dintre cele mai interesante
provocări în studiul dezvoltării umane este să înțelegem care dintre asteptele
dezvoltării au carater universal și care dintre acestea prezintă diferențe în
contexte sociale diferite (Norenzayan & Heine, 2005; Shweder et al., 2006).

1.4 Ereditate și mediu

Înțelegerea cauzelor dezvoltării este “una dintre cele mai importante

provocări intelectuale ale științei moderne” (Gottlieb, Wahlsten, & Lickliter,
2006). Specialiștii în problemele dezvoltării umane sunt departe de a
înțelege complet procesele care determină cursul dezvoltării umane și modul
în care interacțiunile complexe dintre forțele biologice și mediul în care
trăim ne fac să devenim ceea ce suntem.
Există specialiștii care pun pe primul plan în explicarea proceselor
dezvoltării elementul biologic și văd ca determinante influența eredității, a
proceselor universale de maturizare determinate genetic, a unor predispoziții
biologice determinate de evoluție, influențe biologice de tip hormonal sau
procesele de maturizare cerebrală.
În acestă viziune, dezvoltarea este de fapt un proces de maturizare, de
dezvăluire biologică a individului în conformitate cu planul conținut de gene
(materialul ereditar transmis de la părinți la copil în momentul concepției).
La fel cum treptat semințele se vor transforma în planta matură printr-un
proces predictibil, Programul genetic uman face probabil un curs al
dezvoltării în care copil face primii pași și rostește primele cuvinte în jurul
vârstei de 1 an, atinge maturitatea sexuală în jur de 12 – 14 ani, și probabil
va începe să încărunțească pe la 40 – 50 de ani.

11
 Schimbările consecutive maturizării cerebrale contribuie la modificări
la nivel cognitiv, ca de exempu, dezvoltarea mermoriei și a deprinderilor de
rezolvare de problema, sau schimbări de tip psihosocial cum este, de
exemplu, o mai bună înțelegere a sentimentelor celorlate persoane.
Procesele de maturizare determinate genetic ne conduc pe toți pe
aproximativ același curs al dezvoltării, cu schimbări care se produc în
aceleași momente din viața noastră, în timp ce zestrea ereditară a fiecărui
individ face ca dezvoltarea fiecărei persoane să fie unică.
Specialiștii care accentuează rolul mediului pun accent pe schimbările
care se petrec ca răspuns la condițiile externe de natură fizică și socială,
stimuli și evenimente care ne pot afecta, de la cartiere aglomerate la
poluarea atmosferică, la interacțiunile sociale cu membrii familiei, colegi de
clasă și profesori, la vecinii din cartier și contextul cultural mai larg în care
ne dezvoltăm.
Se cunoaște faptul că mediul fizic influențează dezvoltarea – de
exemplu, s-a demonstrat faptul că expunerea la substanțele chimice (de
exemplu, plumbul conținut în vopseaua folosită la vechile clădiri) poate
afecta dezvoltarea intelectuală a copiilor, sau că ambianța sonoră este la fel
de importantă (s-a demonstrat faptul că progresul în învățarea scris-cititului
poate fi încetinit datorită zgomotului, la copii care trăiesc în apropierea unui
aeroport) (Evans, 2006).
În ceea ce privește rolul mediului social, numeroasele date de
observație ilustrează modul în care comportamentul celorlați ne influențează
dezvoltarea. De aceea, mulți specialiști tind să pună pe primul plan
importanța învățării – procesul prin care experiența (stimulii existenți în
mediu) aduce schimbări relativ permanente în modul de a gândi, a simți sau
a ne comporta.

12
 Totuși, un anumit grad de maturizare fizică este necesar pentru ca un
copil să poată arunca o minge în coșul de baschet, dar instruirea atentă și
orele lungi de antrenament sunt obligatorii pentru cineva care dorește să
facă performanță în sport. Dacă numai datul biologic ar fi important în
dezvoltare, ne-am aștepta ca toți copii să atingă nivele similare de dezvoltare
la același moment de timp, iar eventualele diferețe între indivizi ar fi cauzate
de diferențele la nivelul configurației genetice. Dacă numai influențele
mediului ar fi importante în dezvoltare, ne-am aștepta ca toți copii crescuți
în același mediu să fie la fel, dar ne-am aștepta ca dezvoltarea umană să ia
forme diferite în funcție de experiențe de viață specifice ale unui individ.

1.5 Ecologia dezvoltării

Dacă acceptăm ideea că dezvoltarea umană este definită de

interacțiunea dintre factori biologici și factorii de mediu, atunci este necesar
să dispune de un model conceptual care să ne ajute să înțelegem modul în
care se schimbă o persoană într-un mediu complex, în continuă schimbare.
To help you think about this, vom analiza unul dintre cele mai
influente modele conceptuale ale dezvoltării formulate de Urie
Bronfenbrenner (1917 - 2005), psiholog american, de origine rusă.
Cu câteva decenii în urmă, Bronfenbrenner critica aspru faptul că
dezvoltarea umană era studiată independent de context, încercând să
descopere ceea ce este universal și nereușind să aprecieze cât de mult poate
varia cursul dezvoltării de la o cultură la alta, de la un cartier la altul, de la o
familie la alta.
Ca urmare, Bronfenbrenner a formulat un așa-numit model ecologic
al dezvoltării, care descrie cum este organizat mediul și modul în care acesta
afectează dezvoltarea.

13
 Ulterior, pentru a sublinia modul în care biologicul și mediul
interacționează pentru a produce un anumit curs al dezvoltării, el a
redenumit modelul și l-a intitulat un model bioecologic al dezvoltării
(Bronfenbrenner, 1979, 1989; Bronfenbrenner & Morris, 2006).

Tabel 2 Natură vs cultură

Natură Cultură
Ereditate Mediu
Maturizare Învățare
Gene Experiență
Predispoziții biologice Influențe culturale

14
 Bronfenbrenner susține ideea că dezvoltarea individului, care vine cu
o anumită zestre genetică, caracteristici biologice și psihologice specifice,
fiind încastrată într-o serie de sisteme concentrice.
Aceste sisteme se află în interacțiune unele cu celelate, precum și cu
individul, influențându-i dezvoltarea. Bronfenbrenner a descris patru astfel
de sisteme concentrice care influențează, și sunt influențate la rândul lor, de
dezvoltarea individului.

15
Microsistemul

Se referă la contextul imediat, mediul fizic și social în care individul

interacțiozează față în față cu alte persoane, influențându-le dezvoltarea și,
fiind la rândul său, influențat de acestea. Pentru un nou născut, familia
reprezintă primul microstem, respectiv sistemul de interrelații în care se
găsesc, probabil, copilul, mama și tatăl, influențându-se reciproc. În cursul
dezvoltării sale copilul va cunoaște și alte tipuri de microsisteme, cum sunt
de exemplu casa bunicii sau gradinița. Majoritatea cercetărilor psihologice
sunt realizate din perspectiva microsistemului; rezultatele obținute arată cât
de importante sunt influențele mediului familial asupra dezvoltării copilului
și, deasemenea, ce importanță uriașă au grupurile de prieteni, școala,
cartierul în care individul locuiește sau mediul de la locul de muncă.

Mezosistemul

Se referă la legăturile și inter-relațiile dintre două sau mai multe

microsisteme. În cazul unui copil acestea reprezintă legăturile dintre mediul
familial și cel școlar; în cazul unui adult, relațiile dintre familie și locul de
muncă. Astfel, știm cu toții faptul că un conflict marital care are loc în
familie (primul microsistem, familial) poate face ca un copil să se comporte
”ciudat” la grădiniță (al doilea microsistem), devenind retras și izolându-se
de ceilalți copii, de educatoare și personalul de îngrijire.
Ca urmare, întreaga experiența educațională devine mai puțin
stimulativă din punct de vedere intelectual. Prin contrast, un mediu familial
în care copilul se simte protejat și iubit, va afecta pozitiv și modul în care
acesta trăiește experiența avută în grădiniță, beneficiile acesteia, iar mai
târziu, va influența experiența sa de la școală, facultate sau locul de muncă.

16
Exosistemul

Se referă la acele contexte și situații în care individul nu participă în

mod activ, dar care totuși îi afectează dezvoltarea. De exemplu, copilul
poate fi afectat de diverse situații de la locul de muncă al părinților, sau de
decizii luate de consiliul școlii (de exemplu, ca activitatea educațională să se
focalizeze în întregime pe obținerea de perforanțe peste medie la testele
naționale).

Macrosistemul

Acest concept desemnează contextul socio-cultural mai larg în care

funcționează celelte sisteme descrise mai sus: microsistemul, mezosistemul
și exosistemul. În termeni generali, ne referim la cultură ca fiind acel fond
de cunoaștere comun împărtășită de către oameni la un moment dat, modul
în care este organizată viața acestora de către diferite tipuri de practici și
credințe privind natura umană în diferite faze ale vieții, ce trebuie învățați
copii pentru a funcționa optim în societate, în ce mod individul adult ar
trebui să își trăiască viața etc. Organizarea instituțiilor sociale și tipurile de
ideologii existente la un moment dat în societate influențează dezvoltarea
individului.
O multitudine de factori cum ar fi: programul de muncă general
acceptat, tipul de contract de muncă și drepturile stipulate de acesta,
șomajul, reglementările privind protecția socială a mamelor (dreptul la
concediul pentru îngrijirea copilului) etc. afectează modul în care se
structurează toate celelalte micro- și mezo- sisteme în care se dezvoltă
copilul.

17
 Pe lângă tipurile de sisteme descrise mai sus, Bronfenbrenner
introduce conceptul de cronosistem pentru a sublinia ideea că schimbările
care au loc la nivelul individului și al mediului său se produc într-un interval
bine determinat de timp, urmând traiectorii specifice sau secvențe
particulare de-a lungul vieții individului și înțelegând modul în care un
eveniment determină sau influențează un alt eveniment.
Astfel, un eveniment precum conflictul între soț și soție poate conduce
la o suită de alte evenimente: divorțul, schimbarea membrilor componenți ai
familiei, precum și a relațiile dintre aceștia; evenimente sociale cum sunt
crizele economice, războiul sau chiar o defecțiune tehnologică influențează
dezvoltarea individului, în timp ce, la rândul său, fiecare individ,
influențează cursul istoriei (Modell & Elder, 2002).
Fiecare dintre noi funcționăm în microsisteme specifice legate între
ele prin intermediul mezosistemului și integrate în contextele mai largi ale
exosistemului și macrosistemului, toate în continuă evoluție.
Complexitatea modelului bioecologic descris mai sus sugerează și
faptul că studierea și înțelegerea dezvoltării umane nu este o sarcină ușoară.

Pentru a înțelege dinamica dezvoltării, cercetătorii trebuie să ia în

considerare trăsăturile specifice ale unei persoane, relațiile complexe dintre
acestea și efectele lor, contextul, dimensiunea temporală și procesele prin
care individul interacționează activ cu mediul său (de exemplu, interacțiunea
dintre părinți și copii, jocul cu prietenii sau un proiect profesional realizat în
colaborare cu alți colegi). În plus, modelul descris mai sus sugerează faptul
că elementele biologice si cele culturale și sociale nu pot fi separate cu
ușurință deoarece sunt parte a sistem dinamic, care se influențează reciproc
în mod continuu (Lerner, 2006).

18
1.6 Obiective în studiul dezvoltării umane

Cele mai importante obiective în studiul dezvoltării umane vizează

descrierea, explicarea și optimizarea dezvoltării (Baltes, Reese, & Lipsitt,
1980).
Pentru a descriere procesele de dezvoltare specialiștii încearcă să
determine elementele caracteristice ale comportamentului uman la diferite
vârste și urmăresc eventualele schimbări care apar odată cu vârsta. Astfel,
este importantă atât descrierea dezvoltării normale și a diferențelor
individuale în cursul acesteia, cât și diferite tipuri de variații care pot să
apară în cursul dezvoltării.
Deși pot fi descrise o serie de aspecte generale dezvoltării de-a lungul
vieții, este evident faptul că niciodată două persoane (fiind ele chiar și
gemeni identici) nu vor urma cu precizie același traseu al dezvoltării: un nou
născut poate fi mult mai activ și mai alert decât un altul; o persoană de 80 de
ani poate fi încă implicată activ în viața comunității, în timp ce alta nu; etc.
Descrierea este punctul de pornire în orice știință; însă, cercetătorii
încearcă să atingă al doilea dintre scopurile enunțate mai sus: explicația.
Specialiștii în domeniul dezvoltării încercă să înțeleagă de ce oamenii
urmează de obicei un traseu bine determinat al dezvoltării, dar și de ce unii
indivizi se abat de la acesta.
Al treilea obiectiv vizează optimizarea dezvoltării umane. Cum pot fi
ajutați oamenii să se urmeze direcții pozitive în dezvoltare? Cum pot fi
întărite capacitățile lor? Cum ar putea fi prevenite dificultățile care pot să
apară pe parcursul dezvoltării? Cum pot fi depășite problemele care apar pe
parcursul dezvoltării?

19
 Pentru optimizarea proceselor de dezvoltare, poate fi necesară
evaluarea modalităților de stimulare a creșterii intelectuale oferite de
programele de educație preșcolară, prevenirea abuzului de de alcool și a
consumului de droguri printre studenți sau chiar elevi de liceu, sau oferirea
de suport psihologic unei persoane adulte care și-a pierdut partenerul de
viață.
Posibilitatea de a aplica cunoștințe științifice în scopul optimizării
dezvoltării are o relevanță deosebită nu doar pentru viitorii profesori,
psihologi, consilieri sau asistenți sociali etc., ci pentru toți acei profesioniști
care încearcă să îi ajute și îi orienteze pe ceilalții în cursul dezvoltării.

20
2. Dinamica identității

Modul în care concepția pe care o avem despre noi înșine se modifică

de-a lungul vieții este una dintre problemele cele mai intrigante în
psihologie. Acesta deoarece identitatea – cine sau ce știm despre noi înșine
că suntem, sau cel puțin sperăm că am putea deveni – este de o importanță
fundamentală.
Observăm adesea tendința de a nu acorda importanța cuvenită
travaliului prin care trece persoana aflată în mijlocul unei crize de identitate,
de a sublinia normalitatea ei. Între persoanele adulte există diferenţe enorme
din punctul de vedere al direcţiei pe care viaţa fiecăruia o urmează de la
sfârşitul adolescenţei până la vârsta a treia. O parte dintre aceste variaţii sunt
datorate diferenţelor inerente de la nivelul personalităţii, motivaţiei şi
intereselor care orientează persoana spre un anumit curs al vieţii, altele apar
datorită apariţiei unor evenimente de viaţă neaşteptate sau nedorite (de
exemplu, divorţul, şomajul, probleme de sănătate). Totuşi, există o serie de
teme comune care se regăsesc în viaţa celor mai multe persoane adulte:
majoritatea adulţilor stabilesc relaţii strânse cu alte persoane, se căsătoresc,
au unul sau mai mulţi copii, desfăşoară o activitate profesională etc.

2.1 Identitate si dezvoltare

Această secțiune este dedicată uneia dintre cele mai influente și

integrative teorii ale dezvoltării care există astăzi în psihologia
personalității.

21
 Teoria dezvoltării psihosociale propusă de Erick Erikson identifică opt
stadii ale vieții individului, prin care acesta progresează de la naștere la
moarte. Fiecare stadiu aduce sarcini psihosociale specifice, pe care individul
trebuie să le rezolve în acea perioadă a vieții sale. Modul în care fiecare
persoană răspunde provocărilor puse de dezvoltarea sentimentului
identității, a intimității și generativității sunt printre cele mai interesante și
semnificative aspecte pentru individualitatea persoanei. Viața fiecărei
persoane are o anumită durată în timp. În fiecare moment, noi modalități
specifice de cunoaștere a lumii și noi aspecte ale dezvoltării pot deveni
centrale în viața persoanei.
Pentru Erikson, primele stadii de dezvoltare amintite mai sus sunt un
preludiu necesar pentru etapa majoră pe care o reprezintă adolescența și
perioada tinereții. Acesta este momentul vieții în care, pentru prima dată,
persoana își pune cu maximă seriozitate problema identității: ”Cine sunt
eu?”
Cele patru stadii de dezvoltare care se derulează pe parcursul
copilăriei, au care rezultat o configurație unică de resuse psihologice și
handicapuri, cu elemente forte și zone mai slab delimitate care sunt acum
chemate să contribuie la definirea identității. În acest sens, putem spune că
viitorul (stadiile de dezvoltare ulterioare acestui moment) este (parțial)
determinat de trecut (stadiile anterioare).
Însă, la un moment dat, și invers poate fi adevărat. Adolescentul sau
tânărul privește înapoi la perioada trăită și decide ce înseamnă (ce
semnificație a avut) copilăria pentru el. Chiar dacă această decizie are loc
după ieșirea din perioada copilăriei, etapele care urmează determină (parțial)
etapa anterioară.

22
 Bineînțeles, nu este posibil să schimbăm ceea ce am trăit deja, putem
să schimbăm doar semnificația pe care o acordăm evenimentelor anterioare.
Această nouă semnificație devine astfel o parte componentă influentă din
identitatea persoanei. Încercând să răspundem la întrebarea ”Cine sunt eu?”,
privim din nou în trecut pentru a ajunge la o explicație plauzibilă cu privire
la etapa în care ne găsim și la direcția pe care dezvoltarea noastră o poate
avea în viitor.

Identitatea: o problema esențială a dezvoltării umane

Preocuparea lui Erikson pentru problema identității are în mod clar

conectată cu propriile sale date biografice. Fiind rezultatul unei scurte
aventuri între mama sa, o tânără evreică pe nume Karla Abrahamsen,
și un medic danez, va crește în Germania ca Erik Homberger, purtând
numele tatălui său vitreg. La școală, faptul de a fi evreu, era ținta
atacurilor colegilor săi, în timp ce la sinagogă era tachinat pentru
înfățișarea sa de “zeu nordic”; era înalt, blond, cu ochi albaștri. Iar
venirea pe lume a celor trei surori vitrege, a contribuit la intensificarea
sentimentului de a fi un străin, un outsider și în propria familie. Erik
Homberger împlinise deja 30 de ani când, luându-și cetățenia
americană, își va schimba numele în Erikson; adică, va deveni
propriul său fiu.

Chiar dacă Erikson acordă o importanță deosebită mecanismelor care

contribuie la formarea identității în adolescență, contribuția sa esențială
constă în a observa faptul că întrebarea “Cine sunt eu?” apare cu stăruință,
de mai multe pe parcursul vieții unei persoane. Freud identificase cinci
stadii ale dezvoltării psihologice, care descriu mecanismele dezvoltării de la
naștere pănâ în perioada adolescenței. Erikson însă a mers mai departe,
descriind opt stadii ”psihosociale” care acoperă întreaga perioadă de
dezvoltare, de la naștere și până la vârsta senectuții.

23
 Pe măsură ce traversăm fiecare stadiu de dezvoltare, finalul său este
marcat de o criză, de un moment în care propria noastră identitate este pusă
sub semnul întrebării. În astfel de momente cruciale, putem să alegem fie
creșterea, fie stagnarea. Fiecare dintre aceste alegeri, spune Erikson, așează
o nouă piatră de temelie în structura personalității adultului.
Prin recunoașterea forței și intensității pe care le au aceste puncte de
cotitură în viața fiecărei persoane, el reușește să clatine puternic ideea că,
după 20 ani, viața ne oferă o traiectorie clară, stabilă, în linie dreaptă.
Erikson rămâne important în istoria psihologiei și pentru un alt motiv.
Deși Freud ne-a lăsat un studiu celebru despre Leonardo da Vinci, prin
studiile sale despre Gandhi și Martin Luther, Erikson pune bazele unui nou
domeniu: psihobiografia sau aplicarea analizei psihologice la studiul vieții
unor mari personalități.
Studiind biografia lui Luther, a găsit exemplul crizei de identitate prin
excelență, pe care o analizează în cartea Young Man Luther: A Study in
Psychoanalysis and History, publicată în 1958. În ”Tânărul Luther”,
Erikson scrie: ”A fi adult înseamnă, printre alte lucruri, să îți vezi propria
viață într-o perspectivă continuă, atât retrospectiv cât și prospectiv. ...”
(Erikson, 1958/2001, p.111-112), MacAdams, p.352 Ideea de bază:
crizele de identitate, deși atunci când se întâmplă sunt extrem de
dureroase, ele sunt necesare pentru a dezvolta o personalitate puternică,
capabilă să își controleze propria viață.

2.2 Principalele sarcini ale dezvoltării

Erikson propune o serie de sarcini ale dezvoltării pe care toţi oamenii

trebuie să le abordeze şi să le rezolve pe parcursul existenţei (tabel 2).

24
 În opinia sa, criza caracterizată de confuzia identităţii vs. confuzia de
rol din timpul adolescenţei este, de fapt, criza care domină întreaga
dezvoltare umană. Erikson arăta că în diferite momente ale existenței lor,
oamenii pot să trăiască o aşa numită experienţă a difuziei identităţii, care
implică un puternic sentiment de nesiguranţă.

Principalele crize (stadii) ale dezvoltării

Erikson (1950, 1968) susţine faptul că noi ne dezvoltăm prin

dezvăluirea predeterminată a personalităţii noastre în opt stadii. Patru dintre
acestea se derulează pe parcursul copilăriei, în timp ce perioada adolescenţei
şi a vârstei adulte cuprind la rândul lor în patru stadii majore.
În perioada copilăriei, principalele crize ale dezvoltării se construiesc
în jurul a patru conflicte majore:
încredere vs neîncredere: va determina măsura în care lumea va fi
privită ca un loc sigur (sau nu) pentru copil;
autonomie vs îndoială (şi jenă): se dezvoltă autonomia şi copilul
începe să aibă control asupra propriei persoane şi asupra lumii;
iniţiativă vs vină: este un conflict bazat pe activitatea imaginaţiei,
dezvoltarea limbajului şi realizarea de acţiuni pe cont propriu;
acţiune vs inferioritate: copiii asimilează valorile culturii în care
trăiesc, învaţă să stabilească relaţii interumane şi să îndeplinească sarcini
caracteristice; se cristalizează sentimentul încrederii în sine;
În adolescență, sarcina principală a persoanei este de a dobândi unui
sentiment al identităţii care poate fi definit ca fiind: “sentimentul de a te
simţi acasă în propriul corp, sentimentul că şti încotro mergi, precum şi
certitudinea recunoaşterii din partea celor care contează” (Erikson, 1950,
p.165). Principalul motor al dezvoltării în această perioadă este lupta între:

25
 - identitate vs confuzie: perioada unei schimbari psihice şi
emoţionale mari, individul caută să îşi definească rolul şi statutul
său în societate;

La vârsta adultă, principale crize de dezvoltare se definesc în jurul

următoarelor diade:
intimitate vs izolare (individul se centrează pe realizările din viaţa sa,
pe siguranţă şi pe dezvoltare interumană);
generativitate vs stagnare şi absorbţie de sine (intervine grija faţa de
sine şi faţă de ceilalţi);
înţelepciune vs disperare, conflictul care defineşte stadiul terminal, al
batrâneţii.
Fiecare dintre aceste stadii este caracterizat printr-o criză specifică a
dezvoltării, iar progresul este determinat de succesul sau insuccesul cu care
persoana a reuşit să rezolve criza caracteristică stadiilor anterioare.
Rezolvarea crizei caracteristice fiecărui stadiu de dezvoltare poate lua o
direcţie pozitivă sau negativă. Atunci când rezultatul dezvoltării unui stadiu
este negativ, persoana va avea dificultăţi în a face faţa solicitărilor stadiului
următor. Deşi intervalele de vârstă sunt destul de aproximative, cele patru
stadii de dezvoltare ale persoanei în adolescenţă şi vârsta adultă pot fi
descrise astfel:

Stadiul 5. Adolescenţa (13–19 ani): aşa cum am arătat anterior, acesta

este stadiul în care individul luptă pentru depăşirea confuziei de rol şi pentru
a-şi dezvolta un sentiment clar al identităţii personale.
Stadiul 6. Tinereţea sau perioada adultă timpurie (20–30 ani): este
stadiul în care cei mai mulţi adulţi se angajează într-o relaţie stabilă, bazată
pe dragoste şi intimitate, în timp ce alte persoane dezvoltă mai degrabă
sentimente de izolare.

26
Dezvoltarea psihosocială: stadiile 5–8

Stadiu Vârstă Caracteristici Aspect central

(ani)

5 Adolescenţa 13-19 Identitate vs confuzie Relaţiile cu

de rol covârstnicii

6 Vârsta adultă 20-30 Intimitate vs izolare Prietenii

timpurie

7 Perioada adultă 30-60 Generativitate vs Căminul familial

mijlocie stagnare

8 Bătrâneţea 60 + Înţelepciune vs Problemele

disperare umanităţii

Tabel 2. Stadiile dezvoltării psihosociale (Erikson)

Stadiul 7. Vârsta adultă mijlocie (30–60 ani): este stadiul în care

majoritatea adulţilor se angajează într-o activitate productivă, valorizată şi
utilă din punct de vedere social (incluzând aici grija pentru proprii copii şi
preocuparea pentru alţi membri ai societăţii); în cazul unei rezolvării
negative ale acestei crize, persoana stagnează şi devine centrată pe sine.
Erikson descrie aceste două extreme ca generativitate şi stagnare, unde
generativitatea se referă la “interesul pentru a crea şi a păstori următoarea
generaţie” (Erikson, 1959, p.97).
Stadiul 8. Bătrâneţea (peste 60 de ani): ajuns în acest stadiu, adultul
încearcă să înţeleagă dacă viaţa sa a avut şi are un sens. Dacă reuşeste să
înţeleagă sensul propriei vieţi, persoana câştigă mai multă înţelepciune;
dacă nu, atunci va trăi cu intensitate sentimentul disperării.

27
 Identitatea: componente structurale

Conform teoriei lui Erikson, obiectivul major al dezvoltării este

formarea identităţii eului – o identitate durabilă şi sigură sau simţul sinelui.
Identitatea eului se structurează în jurul a are trei componente
principale:

simţul unităţii sau acordul între percepţiile sinelui;

simţul continuităţii percepţiilor sinelului în timp;
simţul reciprocităţii între propriile percepţii ale sinelului şi modul în
care individul este perceput de ceilalţi.

Pentru a îşi dezvolta un simţ coerent al identităţii, persoana testează

diferite roluri. Atitudinile şi valorile stabile, alegerea ocupaţiei, căsătoria şi
stilul de viaţă se integrează gradual şi fac posibilă trăirea identităţii propriei
persoane şi a celor din jur.
Eşecul în dobândirea unei identităţi ferme, confortabile şi durabile are
ca rezultat o aşa numită difuziune de rol sau un simţ confuz cu privire la
cine este şi ce face o anumită persoană.
Erikson arată că rezolvarea pozitivă a acestor crize implică
dezvoltarea unei perspective mult mai mature asupra lumii și a propriei
persoane, iar persoana dobândeşte sentimentul siguranţei de sine (ca opus
îndoielii şi nesiguranţei), începând să experimenteze diferite roluri – de
obicei în mod constructiv. Persoana devine astfel capabilă să îşi fixeze
obiective şi să anticipeze realizarea lor fără a se lăsa „paralizat” de
sentimente de inferioritate sau de o perspectivă temporală inadecvată.

28
2.3 Generativitatea: motor al dezvoltării în perioada
vârstei adulte

Ultimele două stadii descrise în teoria dezvoltării psihosociale a lui

Erik Erikson corespund perioadei de mijloc și celei târzii a vârstei adulte.
Dacă în etapa de mijloc a vieții, preocuparea principală a persoanei
este legată de grija pentru următoarea generație și preocuparea de a oferi o
moștenire în beneficiul acesteia, în etapa următoare, persoana este mai ales
procupată să își analizeze și să își accepte propria viață.
Generativitate versus stagnare este al șaptelea stadiu descris de
Erikson care urmează perioadei tinereții și precede etapa senectuții.
Prototipul pentru generativitate este creșterea copiilor. Calitatea de
părinți, care oferă adultului ocazia de a-și îngriji și a-și iubi copiii, însemnă
pentru multe persoane o modalitatea de a își satisface nevoia de a se simți
util și necesar.
Există însă multe alte modalități de a fi generativ, în special prin
activități profesionale, activități creative, implicare în viața comunității, sau
prin activități caritabile etc.
În toate aceste situații, adultul generativ acționează pe baza dorinței de
a-și investi energia, capacitățile, talentul în forme de muncă și viață care să
îi supraviețuiască (Kotre, 1984). Adultul generativ se dedică unor activități
care continuă dincolo de propria sa viață, investind timp și o mare cantitate
de energie creativă în ceva ce va continua să trăiască, va avea/are o viață
proprie.
John Kotre (1984) identifică patru modalități diferite prin care
generativitatea adultului se poate manifesta; aceste forme, reunite, devin
actul de a îngriji:

29
Tip Descriere

Obiect generativ

Biologic Procreerea, purtarea în pântec, alăptarea bebelușului

Obiectul generativ: nou-născutul

Parental Îngrijirea și educarea copilului, participarea la modul de viață al

familieiting.

Obiectul generativ: copilul

Tehnic Crearea de tangibil, care să dureze dincolo de existența individului

Obiectul generativ: ucenicul, deprinderile

Cultural Crearea, restaurarea și conservarea unui sistem de simboluri – ”mintea”

unei culturi – trecerea ei explicită către o nouă generație

Obiectul generativ: disciplina, cultura

Integritatea eu-ului

Ultimul stadiu al ciclului vieții se organizează în jurul unei probleme

centrale: integritatea ego-ului versus disperare.
La vârsta senectuții, spunea Erikson, generativitatea ca preocupare
majoră se estompează pe măsură ce adultul devine tot mai mult preocupat de
a privi retrospectiv, de a-și analiza propria viață, de a accepta sau a respinge
ceea ce a trăit.
Pentru a obține integritatea propriului ego, persoana trebuie să accepte
povestea propriei vieți. Ea trebuie să înteleagă faptul că, indiferent de părțile
ei negative, de întâmplări dureroase, de greșeli inerente, de situații mai puțin
plăcute, toate acestea s-au întâmplat, nu mai pot fi schimbate, nu mai pot fi
înlocuite și, mai mult decât atât, au făcut ca persoana să fie, să devină ceea
ce este în acest moment al vieții.

30
 Erikson descria integritatea ca fiind o abordare (post-)narcisistă a
propriei vieți, în care persoana privește înapoi, re-analizează și revede în
mod critic propria viață. Integritatea egoului implică o anumită detașare și
distanțare față de povestea pe care a produs-o în fiecare etapă a vieții. Este
timpul acum ca persoana să privească înapoi la cursul vieții nu ca fiind ceva
care trebuie schimbat și ameliorat, ci ceva care trebui acceptat cu bucurie,
indiferent de modul (bun, rău) în care s-a petrecut (MacAdams, 1993).
Odată cu această acceptare, scrie Erikson, vine și un nou nivel de înțelegere:
înțelepciunea, ultima virtute ce o dobândim în parcurgerea ciclului vieții
umane. Pe de altă parte, atunci când în acest stadiu persoana este incapabilă
să accepte etape trecute din propria viață ca fiind un dar, el sau ea va trăi
sentimentul amar al disperării.
Integritatea eului si sentimentul disperării sunt probabil două cele mai
puțin analizate și discutate idei ale lui Erikson, rămânând înconjurate de o
aură de mister conceptual (MacAdams, 2006). Iar unul dintre cele mai mari
mistere se referă chiar la stabilirea cu exactitate a momentului în care
persoana trebuie să se confrunte cu această ultimă provocare a vieții.
”Bătrânețea” sau ”vârsta senectuții” sunt termeni extrem de impreciși.
Multe dintre persoanelor care își încetează cariera profesională și se
pensionează la în jurul vârstei de 65, chiar 70 de ani, trăiesc o etapă post-
generativă în anii care urmează ulterior pensionării.
Pentru mulți adulți, vârsta a treia continuă continuă să le ofere ocazii
pentru generativitate, de exemplu, devenind bunici și aducându-și
contribuția la creșterea și educarea unei noi generații, în timp ce alții, din
motive financiare sau de sănătate, se dezangajează din orice tip de demers
virtual generativ și se dedică activităților de relaxare, distracție, practicării
unor hobby-uri.

31
 Ca urmare, trebuie să ne întrebăm în ce măsură conceptul de
integritate a eu-ului surprinde cu acuratețe ceea ce se întâmplă în acestă
perioadă. Cum putem să interpretăm din punct de vedere psihologic acest tip
de perioadă postgenerativă care are loc în finalul vieții? Este ea doar un fel
de reîntoarcere la copilărie? O recompensă binemeritată după o viață de
muncă acerbă? O evadare? În ce fel persoana dă un sens și construiește o
semnificație pentru acestă etapă, pe baza etapelor precedente ale vieții?
Pentru acest tip de întrebări găsim destul de puține răspunsuri în
studiile dedicate dezvoltării personalității. În măsura în care ceea ce se
petrece în acești ani poate fi pus în relație cu nevoia de a găsi acel nivel de
integritate a eului despre care vorbea Erikson, ei pot fi văzuți ca o
îndepărtare de modul de a vedea propria viață ca o narațiune în timp.
Pentru unele persoane, această tranziție poate se constitui, ironic, într-
o încercare de transcendere a timpului și de definire a unui sens al propriei
vieți. Cu alte cuvinte, acești ani pot deveni momentul potrivit pentru a slăbi
puțin presiunea timpului asupra sinelului.
Anumite religii orientale și tradiții mistice vorbesc despre sentimentul
”momentului etern” pe care îl trăiesc oamenii atunci când ating
înțelepciunea și iluminarea.
O astfel de persoană nu se mai luptă să găsească semnificații pentru
diferite momente trăite la începutul, mijlocul sau finalul vieții sale și să
ajungă la o concepție unitară despre sine și despre lume.
Persoana există aici și acum, se bucură și apreciază momentul prezent,
fiecare clipă are aceași cuprindere și devine la fel de importantă ca și acei
zeci de ani care întregesc timpul unei vieți.
Probabil aceasta face parte din mesajul lui Erikson privind integritatea
ego-ului și explică de ce, în ciclul vieții, atingerea sa trebuie să aștepte până
la final.

32
2.4 Comentarii și critici

Erikson este unul dintre primii psihologi care a încercat să privească

întreaga dezvoltare umană prin prisma unei abordări stadiale, văzând vârsta
adultă ca domeniu de studiu în sine.
Astăzi este general acceptat faptul că, din punct de vedere psihologic,
oamenii se dezvoltă şi prezintă schimbări semnificative de-a lungul întregii
vieţii, acestea depăşind cu mult perioada copilăriei. Este adevărat că
abordarea lui Erikson este schematică (de exemplu, este greu de imaginat că
o singură perioadă de dezvoltare – stadiul 7- acoperă 30 de ani de viaţă. Mai
mult decât atât, este greu de imaginat că toţi oamenii se dezvoltă şi se
schimbă în acelaşi mod. De exemplu, Neugarten (1975, apud Eysenk, 2004)
prezintă dovezi clare că schimbările descrise de Erikson în cursul dezvoltării
tind să se manifeste mai repede la bărbaţii din clasele sociale formate din
muncitori decât la cei din clasa de mijloc:
Primii se căsătoresc, au copii, se angajează în muncă şi lucrează încă
de la 20 de ani, în timp ce în clasa de mijloc căsătoria şi întemeierea unei
familii, angajarea într-o carieră profesională întârzie de multe ori până în
jurul vârstei de 30 de ani.
Pe de altă parte, Erikson emite ipoteza că atunci când societatea trece
prin perioade de schimbări majore, este foarte dificil pentru părinţi să ofere
copilului lor suportul adecvat pentru dezvoltarea identităţii şi sentimentul
unor valori şi scopuri clare care să îi orienteze în viaţa adultă. Cercetările
sale asupra practicilor de îngrijire a copiilor în triburile de indieni Sioux şi
Yurok, care trăiau în acel moment schimbări sociale majore, au oferit
argumente puternice în sprijinul acestei ipoteze.

Problema diferenţelor între sexe

33
 În termeni general, ipoteza propusă de Erikson (1968) este că aceste
trei stadii ale perioadei adulte sunt universal valabile, se aplică la ambele
sexe şi în orice context cultural.
Totuşi, Erikson acceptă faptul că pot exista diferenţe între bărbaţi şi
femei în ceea ce priveşte succesiunea stadiilor descrise mai sus. De
exemplu, bărbaţii dezvoltă sentimentul identităţii înainte de a trăi intimitatea
cu un partener sexual în perioada tinereţii; spre deosebire de aceştia, de
multe ori femeile nu îşi dezvoltă complet propria indentitate înainte de a-şi
găsi un potenţial soţ. Din acest motiv, crede Erikson, identitatea femeii va
depinde parţial de tipul bărbatului cu care doreşte să se căsătorească.
Chiar dacă această idee a fost puternic controversată, există dovezi
ferme care susţin ipoteza diferenţelor între bărbaţi şi femei din punctul de
vedere al dezvoltării identităţii. Într-un studiu realizat pe studenţi (amintit de
Eysenk, 2004), rezultatele arată că pentru foarte puţini bărbaţi intimitatea se
realizează înainte de dezvoltarea identităţii. În schimb, 52% dintre tinerele
care încă nu aveau un simţ al identităţii clar dezvoltat trăiau deja experienţa
intimităţii.

2.5 Apendix: povestea vieții lui Martin Luther

De obicei, răzvrătirea și rebeliunea se manifestă în anii primei tinereți,

dar Luther avea deja 34 de ani când a început să vorbescă împotriva
bisericii. Explicația pe care o dă Erikson este următoarea: înainte de a se
întoarce împotriva unei idei, tânărul trebuie să creadă cu intensitate în ea. Iar
Luther crezuse cu disperare în autoritatea divină a biserici. Probabil că nu ar
fi devenit cel mai vocal critic al ei, dacă înainte nu ar fi trecut prin
experiența devoțiunii și a atașamentului total.

34
 Marile figuri ale istoriei, scrie Erikson, petrec adesea destul de mulți
ani într-o stare pasivă. Din fragedă tinerețe simt că vor lăsa o amprentă
semnificativă asupra lumii, dar inconștient așteaptă până când, la nivel
mental, adevărul lor particular ia o formă clară cu privire la modul în care
acesta poate să producă un impact maxim la momentul potrivit.
Probabil că acesta a fost și cazul lui Luther.
Erikson a acordat un spațiu extins unei analize de tip psihanalitic a
relației dintre Luther și tatăl său. În opinia sa, curajul lui Luther de a se
ridica împotriva Bisericii Romano-Catolice poate fi înțeles numai în
contextul lipsei de supunere pe care a arătat-o anterior față de propriul său
tată. Surprinzător, Erikson susține că Luther nu a avut o natură rebelă; însă,
odată ce a avut curajul să înfrunte figurile majore din viața sa, calea
nesupunerii i-a fost deschisă.
În spiritul ideilor lui William James, Erikson leagă marile crize ale
identității de o “a doua naștere”. Există o categorie de oameni care, fără prea
mare trudă, sunt bine integrați în context și se găsesc în armonie cu
ideologia epocii lor; pe de altă parte, aceste persoane născute a doua oară
sunt mai degrabă suflete chinuite, care își caută vindecarea printr-o
experință de transformare totală, căutând astfel să găsească o direcție în
viață.
Aspectul pozitiv al acestei a doua nașteri este că atunci când
transformarea are succes, persoana care trece printr-o astfel de experiență
descoperă potențialul și găsește forța necesară pentru a pune lumea în
mișcare odată cu ea. A durat un timp până ce Luther să acționeze în maniera
pe care o știm, însă din momentul acela a fost neoprit.

Importanța momentelor de răgaz

35
 Erikson considera de o extremă importanță capacitatea oricăriei
societăți de a accepta / integra crizele de identitate ale tinerilor ei membri.
El scrie despre conceptul de “moratoriu”, care definește perioada de
timp sau cadrul experiențial pe care o cultură îl crează în mod deliberat
astfel încât persoanele tinere să se poată “găsi pe sine” înainte de a-și asuma
responsabilitățele vârstei adulte. De exemplu, astăzi, vedem mulți tineri care
își acordă un ”an de pauză” după ce termină liceul, experimentând diverse
roluri și situații înainte de a merge la facultate.
În timpul lui Luther, ca și în prezent, o perioadă de timp petrecută în
mănăstire le oferea tânărului posibilitatea de a afla “ce este și ce poate
deveni”.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Luther ar fi urmat dorința tatălui său și ar fi

urmat o carieră de avocat?

Probabil că ar fi fost un foarte în meseria aleasă, dar poate că niciodată

nu și-ar fi realizat complet propriul potențial.
Erikson remarca faptul că o criză reală în viața unei persoane vine
adesea înspre 30 de ani, când persoana realizează faptul că, probabil cu mare
entuziasm la început, s-a implicat și dedicat unei activități sau unui demers
care simte că ”nu este pentru el sau pentru ea”, ”nu îl reprezintă” sau ”nu o
reprezintă”. Paradoxal, tocmai succesul pe care îl are în acea activitate,
plasează persoana tânără într-un soi de capcană perfidă, care îi va cere apoi
să își mobilizeze toate resursele psihologice pentru a ieși la lumină.
Punctul de vedere mai larg pe care Erikson îl susține, este acela că,
dacă într-o astfel de conjunctură vitală, persoana se simte presată să aleagă
stagnarea și nu creșterea, în ansamblul ei, societatea suferă.

36
 Marea criză a lui Luther

Chiar și atunci când avea faimă și putere, Luther încă îi scria tatălui
său pentru a justifica și a-și apăra propriile acțiuni.
Și, ca și tatăl său, în perioada vârstei de mijloc și în etapa care i-a
urmat, a devenit un fel de reacționar. Însă, ulterior, instigatorul a devenit o
persoană care trăia în confort, apărând sistemul de guvernare al prinților
Germani și îndemnând țăranii să accepte rangul pe li-l oferise viața. În
obiceiuri și înfățișare și a rămas un “provincial”, devenind exact ceea ce își
dorise tatăl său: un om influent, căsătorit, cu o stare materială bună.
Am putea să credem că aceasta a fost cea mai fericită perioadă în viața
lui Luther. De fapt, ea anunța o nouă criză, ceea a “generativității”, în care
persoana se întreabă ”A meritat oare ceea ce am creat? Aș face la fel dacă ar
fi să o iau de la început? Sau oare toti acei ani au fost o pierdere de timp?”
Dacă în cazul lui Luther prima criză o problemă de pură identitate, a doua a
fost o criză de integritate, după cum observă Erikson.
În ciuda faptului de a fi fost un “om mare”, Luther a trebuit să treacă
prin această fază ca orice altă persoană adultă, căci problema identității nu
este niciodată complet rezolvată. Atunci când o latură a personalității
noastre se întregește, apare întotdeauna un aspect mai larg al propriului sine
care încercă să înțeleagă semnificația propriei experiențe. Viața lui Luther ar
putea fi caracterizată ca o succesiune de afirmații despre ”ceea ce el nu
este”. Iar aceasta este partea cea mai ușoară în definirea propriei identități.
Partea dificilă a acestei sarcini rămâne aceea de a decide cine este.

37
3. Anotimpurile şi structura vârstei adulte

Daniel Levinson (1978, 1986) preia şi dezvoltă ideile lui Erikson,

aratând că fiecare dintre noi parcurgem un ciclu al vieţii care este constituit
dintr-o succesiune de perioade sau anotimpuri ale dezvoltării.
Noţiunea de ciclu al vieţii ne sugerează că ”există o anumită ordine
care stă la baza traseului pe care îl urmează viaţa; deşi viaţa fiecărui individ
are caracteristici unice, cu toţii trecem prin aceaşi succesiune de etape”
(Levinson, 1986, p.4).
Fiecare dintre aceste etape (anotimpuri sau perioade ale vieții) este
văzută ca un ciclu în sine care are propriile sale caracteristici psihologice și
sociale, și care aduce o contribuție distinctă la ansamblu. Iată care sunt cele
patru anotimpuri (primăvara, vara, toamna, iarna) ale vieții unei persoane, în
viziunea lui Daniel Levinson:

etapa pre-adultă (de la naștere la 22 de ani) – Primăvara

etapa de tranziție la perioada adultă timpurie (17-22 ani)

etapa adultă timpurie (de la 17 la 45 de ani) – Vara

etapa de tranziție la perioada adultă mijlocie (40-45 ani)

etapa adultă mijlocie (între 40 și 65 de ani) – Toamna

etapa de tranziție la perioada adultă târzie (60-65 ani)

etapa adultă târzie (după 60 ani) – Iarna

38
 Nu trebuie să uităm că fiecare anotimp al vieții vine cu schimbări
importante față de perioada anterioară, iar trecerea de la o etapă la
următoarea nu are loc foarte rapid, brusc, ci traversând perioade de tranziţie
care uneori pot dura mai mulţi ani.
Fiecare dintre aceste etape este caracterizată de o anumită structură a
vieţii. Adică, acel tipar sau model după care este organizată existența
individului la un moment dat. Putem să înțelegem mai bine modul în care
este structurată (organizată) viața unei adult dacă urmăm sugestia lui
Levinson și analizăm relațiile pe care acesta le stabileşte cu alte persoane
semnificative (care contează) din mediul său familial sau profesional,
precum şi modul în care aceste relaţii evoluează de-a lungul timpului.
Cel mai adesea, viața adultului este organizată în jurul a două
componente centrale: căsătoria-familia şi profesia-ocupaţia. Foarte rar se
poate observa și o treia componentă centrală în această structură.
Bineînțeles, așa cum vom vedea în continuare, există variaţii semnificative
din punctul de vedere al importanţei relative pe care fiecare dintre aceste
componente o au în viața unei persoane.

Câteva observații metodologice

Înainte de a prezenta în detaliu structura vieții adulte, câteva observaţii

sunt necesare cu privire la abordarea metodologică folosită de Levinson în
studiile sale.

Levinson a stabilit cele patru cicluri majore pe baza informaţiilor din

interviuri instensive, repetate la interval de câţiva ani, care iniţial au
realizate cu un grup de bărbaţi (1978) şi, ulterior, cu grupuri de femei
de vârste apropiate (1987).

39
 Teoria dezvoltată de Levinson şi publicată în cartea The Seasons of a
Man's Life (1978) se bazează pe datele obţinute din interviuri realizate cu
un grup de 40 de bărbaţi, de profesii diferite, cu vârste cuprinse între 30 şi
40 de ani. Acest grup iniţial era constituit din zece scriitori, zece biologi,
zece muncitori şi zece oameni de afaceri.
Într-un interval de trei luni, au realizate mai multe interviuri cu fiecare
dintre aceste persoane, totalizând între 10 şi 20 de ore pentru fiecare
persoană, cu scopul de a explora în detaliu modul în care s-au dezvoltat
structurile de viaţă a fiecăruia în perioada vârstei adulte.
Doi ani mai târziu, persoanele din grup au fost intervievate din nou.
De asemenea, acum au fost luate interviuri şi soţiilor acestora.
Câţiva ani mai târziu Levinson a realizat un studiu similar cu 45 de
femei. Rezultatele acestui studiu au fost publicate postum în lucrarea The
Seasons of a Woman's Life. Ambele studii au prezentat o tendinţă
surprinzător de mare a fiecărei persoane de a trece prin aceleaşi perioade şi
cicluri de dezvoltare la aproximativ aceeaşi vârstă.
Bărbatul intră în etapa adultă timpurie atunci când îşi începe cariera
profesională şi îşi întemeiază o familie. După un proces de autoevaluare care
are loc în jurul vârstei de 30 de ani, bărbaţii „se aşează la casa lor” şi se
concentrează asupra carierei profesionale.
O altă tranziţie importantă apare în jurul vârstei de 40 de ani: pe
măsură ce bărbaţii realizează că, eventual, ambiţiile lor nu se pot realiza. În
perioada adultă timpurie, principala preocupare a bărbaţilor este să îşi
cultive calităţile, cunoştinţele şi deprinderile.
În fine, tranziţia către perioada adultă târzie este o perioadă de analiză
şi reflexie asupra succesului sau a eşecurilor traite parcursul vieţii, precum şi
a încercării de a se trăi plenar această ultimă perioadă a vieţii (vezi tabel 6).

40
 În cazul femeilor, indiferent de profesie (caznică sau femeie de
afaceri), se pare că se urmează îndeaproape acelaşi tipuri de cicluri pe care
le parcurg bărbaţii. Totuşi, modul în care este structurată viaţa unei femei
tinde să fie foarte strâns legată de ciclul de viaţa al familiei sale.

Ciclul vieții

Cursul unei vieți nu este un proces simplu, liniar, ci este constituit din
etape sau sezoane (anotimpuri) foarte diferite din punct de vedere calitativ.
Metafora anotimpurilor ne este tuturor familiară. Anul are patru
anotimpuri. Primăvara, ne amintește Levinson, este un timp al înfloririi, iar
tinerețea este metaforic denumită de poeți ”primăvara vieții”. Vara este
anotimpul marilor pasiuni si al maturizării, iar bătrânul rege devine ”un leu
în iarnă”. Etapele fiecărei zile – zorii zilei, amiază, crepuscul și întunericul
nopții au un corespondent în ciclul vieții.
Acestă metaforă a ciclului vieții sugerează deasemenea faptul că în
cursul vieții persoana evoluează trecând printr-o secvență de etape bine
definite.
Un anotimp este un segment major al acestui ciclu complet.
Schimbarea are loc în fiecare anotimp, o tranziție fiind necesară pentru
a trece de la un anotimp la următorul.
Fiecare anotimp are propriul său timp, contribuie la conturarea unei
imaginia întregului, iar întregul conferă părții nuanțe specifice.
Nu putem spune că un anotimp ar fi mai bun, mai important decât un
altul. Fiecare este necesar, ocupă un loc bine definit și, prin caracteristicile
sale speciale, contribuie la întreg.

41
3.1 Structura vieții și dezvoltarea sa în perioada
vârstei adulte

Trăsături de personalitate, roluri și statusuri sociale, caracteristici

biologice sunt aspecte ale vieții fiecărei persoane care trebuie considerate ca
atare și plasate în contextul său caracteristic.
Conceptul cheie pe care se bazează teoria dezvoltării propusă de
Daniel Levinson este cel de structură a vieții. Etapele sau anotimpurile de
dezvoltare ale adultului sunt, de fapt, perioade care definesc o evoluție
specifică în structura vieții.
Semnificația acordată de Levinson acestui termen devine mai clară
dacă comparăm două concepte: structură a vieții și structură personalității.

Un model sau o teorie a structurii de personalitate este un mod de a

conceptualiza răspunsul la o întrebare concretă: ” Ce fel de persoană
sunt?”.

O teorie a structurilor de viața este o modalitate de a conceptualiza

răspunsul la o întrebare diferită: ”Cum este viața mea în acest moment?” și,
pe măsură ce reflectăm la această întrebare multe altele ne vin în minte.
Care sunt cele mai importante elemente ale vieții mele și ce relație există
între ele? Unde îmi investesc timpul și energia? Există în viața mea anumite
relații – de exemplu, cu partenerul de viață, familia, ocupația, religia, tipul
liber etc. – care mi-aș dori să capete mai multă importanță, sau să îmi ofere
mai multe ocazii de satisfacție?

42
 O relație semnificativă implică o investire a propriei persoane
(dorințe, valori, implicare, energie, cunoștințe și abilități), dar și o
investiție reciprocă din partea celeilalte persoane sau entități, precum
și unul sau mai multe contexte sociale care conțin relația, conferindu-i
o anumită formă sau devenind parte a sa.

Și relațiile evoluează. În anumite momente de timp, o relația poate

prezenta elemente de stabilitate, în altele se pot constata procese de
schimbare, întrucât o relație îndeplinește funcții diferite în viața persoanei
pe măsură ce structura vieții se schimbă.
Fiecare individ poate stabili multiple tipuri de relații semnificative:
O relație semnificativă se poate stabile cu o persoană care, la un
moment dat, face parte din viața individului. Studiind relațiile interpresonale
care se stabilesc între prieteni, între soți sau iubiți; între părinți și copii la
diferite vârste, între șef și subordonat, profesor și student, între mentor și
persoana pe care o îndrumă. Un alt tip de relație semnificativă se poate
stabili însă cu o persoană din trecut, cu o figură simbolică provenind din
religie, mit, ficțiune, sau chiar creată de propria fantezie.
Relațiile semnificative se construiesc nu doar în jurul unui singur
individ, ci și în jurul unei entități colective, cum este un grup, o instituție,
sau mișcare socială; natura ca întreg, sau o parte a naturii cum este marea,
muntele, urșii polari în general sau Fram ursul polar, în particular; sau un
obiect sau loc sunt de exemplu, casa bunicilor, orașul copilăriei, o țară
anume, ”un loc al său”, o carte specială, o fotografie sau un tablou etc.
Conceptul de structură a vieții ne cere să examinăm natura relațiilor pe
care o persoană adultă le stabilește cu toate această mulțime de elemente
semnificative din viața sa, fie ele însuflețite sau neînsuflețite, organizarea lor
și, mai ales, modul în care ele evolueză de-a lungul anilor.

43
 Această multitudine de relații semnificative reprezintă tocmai
materialul din care este constituită viața noastră. Ele dau formă cursului pe
care îl urmează viața noastră. Ele sunt modalitățile prin care facem să
trăiască − sau să dispară – diversele aspecte ale propriului sine și prin care
participăm, cu mai mult sau mai puțin succes, în lumea din care facem parte.

Pentru a înțelege cursul vieții unei persoane trebui determinat

caracterul fiecărui tip de relație, locul ei în evoluția vieții persoanei,
semnificația acestei vieți pesntru persoana în cauză și lumea sa.

La momente de timp date, o structură a vieții poate avea componente

multiple și diverse:
Componentele centrale sunt cele care au cea mai mare importanță
pentru sine și evoluția cursului vieții. Ele primesc cea mai mare investire de
timp si energie din partea individului și influențează puternic caracterul
celorlalte componente.
Componentele periferice, situate într-un plan secundar, sunt mai ușor
de schimbat și mai simplu de detașat din acea structură; ele implică o mai
slabă investire a selfului și pot fi modificate cu mai puțin efort, având ca
efect un impact mai puțin important asupra țesăturii vieții persoanei.

În termenii teoriei sistemelor, structura vieții este cea care formează

o graniță, o linie de demarcație între structura de personalitate și structura
socială care guvernează tranzacțiile dintre acestea.
O structură de demarcație este parte a fiecăruia dintre cele două
sisteme adiacente, le conectează, dar totuși este parțial separată sau
autonomă.
Funcționarea ei poate fi înțeleasă numai dacă o vedem ca pe o punte
de legătură între acestea.

44
 Structura vieții mediază relația dintre individ și mediu. Este o relație
în care ea devine parte a cauzei, vehicol și, în același timp, efect.

Structura vieții crește din angajamentul sinelui cu lumea. Printre

ingredientele ei intrinseci, găsim atât aspecte ale sinelului, cât și aspecte ale
lumii. Iar evoluția sa este modelată atât de factori care se găsesc fie la
nivelul sinelului, fie în lume. Ne cere să gândim împreună sinele și mediul,
fără a ierarhiza, fără a stabili un element primar și unul secundar sau derivat.
O concepție care să explice structura vieții trebuie să se bazeze atât pe
psihologie, dar și pe științele sociale.

3.2 Macro-structura vieţii

Conceptul de structură a vieții individului este central în modelul

teoretic propus de Daniel Levinson și unul dintre cele mai cuprinzătoare
concepte în teoriile privind dezvoltarea personalității. Acest concept
include: universul sociocultural al individului (clasa socială, religie, familie,
sistem politic, perioadă istorică), modul în care individul participă în
această lume (relații și roluri pe care le îndeplinește în raport cu alți oameni
și instituții din viața sa), dar și diferite aspecte ale sinelui care pot rămâne
stabile, sau se transformă de-a lungul timpului.

Dezvoltarea în perioada vârstei adulte înseamnă, de fapt, evoluția și

transformarea constantă a acestei structuri a vieții, trecând prin
perioade (anotimpuri) de relativ calm sau tranziție profundă.

45
 Vom analiza în detaliu structura vieții adulte, cu precizarea că, astăzi,
în practică, reperele temporale pot prezenta variații importante față de cele
stabilite anterior de Levinson. Vârstele la care persoana intră, respectiv iese
dintr-o etapă a vieții sunt comune celor mai mulţi oameni, chiar dacă în
practică se observă variaţii importante.

Copilăria, adolescența și tranziţia către perioada adultă

timpurie (0 - 22 ani)

Copilăria şi adolescenţa reprezintă perioada caracterizată de ritmul cel

mai intens al dezvoltării. Perioada cuprinsă între 17 şi 22 de ani este marcată
de tranziţia către perioada adultă timpurie, în care individul începe
treptat să se comporte ca un adult într-o lume a adulţilor.

Această etapă, corespunde practic etapei finale a adolescenței și

debutului tinereții, perioadă în care Erikson (1959) plasează criza
majoră a definirii identității versus confuzie de rol.

Este perioada în care tânărul sau tânăra părăsește locul numit până
acum ”acasă” pentru a merge la facultate, a urma stagiul militar, a se angaja
într-un prim loc de muncă etc., sau multe alte tipuri de situații care permit
persoanei să câștige un nivel tot mai mare de autonomie și să își asume
independența financiară față de părinți. Apoi, această etapă de tranziţie este
urmată de o etapa structurală a vârstei adulte timpurii, în timpul căreia are
loc o primă încercare a persoanei de a-şi construi un stil de viaţă adecvat
vârstei adulte (22–28 ani).
În jurul vârstei de 20 de ani persoana își construieşte un vis personal
care descrie obiectivele majore ale vieţii sale.

46
 Acest vis despre viitor poate include reprezentări ale succesului și
prestigiului profesional, imagini despre o viață de familie împlinită,
dezvoltarea unui anumit tip de relații cu prieteni și colegi, ca și multe alte
tipuri de obiective și speranțe pentru sine, pentru familie, pentru oamenii
importanți din jurul său.
Atunci când acest vis personal nu este foarte bine armonizat cu
realitățile din viaţa persoanei în cauză, mai devreme sau mai târziu, visul
moare pur şi simplu şi, odată cu el, dispare și sentimentul personal de a fi
viu, de a avea un țel, un scop, o direcţie în viaţă (Levinson, 1986).

Perioada adultă timpurie (17 - 45 ani)

Este o etapă a vieții este caracterizată de ”un nivel și o cantitate de

energie maxime, dar şi de stres şi contradicţii puternice” (Levinson, 1986,
p5).
Prima fază a acestei etape, intrarea în lumea adultă (22-28 ani),
permite tânărului adult să exploreze noi roluri și responsabilități, să facă
angajamente profesionale și, astfel, să fie conectat cu o zonă tot mai largă a
societății, cu problemele și regulile ei.
Un aspect important al acestei prime etape a tinereții este stabilirea
unei relații cu un mentor. Mentorul este de obicei un bărbat sau o femeie
ceva mai în vârstă și mult mai experimentat decât tânărul adult, aflat deci
într-o poziție care îi permite să îl ”păstorească”, să îi ofere suportul necesar
pentru a trece prin momentele dificile ale perioadei tinereții.
Rolul mentorului apare cel mai clar și bine definit în contextul
activității profesionale unde, tânărul debutant beneficiază de expertiza și
sfatul avizat al acestuia.

47
 În jurul vârstei de 30 de ani (28 –33 ani), unele persoane traversează o
perioadă de tranziție importantă, în care simt nevoia să regândească întreaga
structură a vieții, să consolideze angajamentele asumate în anii precedenți și
să opereze restructurări specifice, pregătind ”terenul” pentru ca, odată
intrată în următoarea etapă (33–40 ani), persoana să încearce să îşi realizeze
principalele aspiraţii.
Etapa care încheie acest ciclu este etapa de tranziţie către perioada
adultă mijlocie (40–45 ani). Atunci când în această perioadă oamenii simt că
viaţa pe care o trăiesc nu se ridică la înălţimea idealurilor şi a viselor pe care
şi le-au construit, vor trăi o aşa-numită criză a mijlocului vieţii.

Vârsta adultă mijlocie (40–65 ani)

Această perioadă începe odată cu etapa de tranziţia caracteristică

miezului vieţii, urmată de intrarea în structura specifică pentru perioada
adultă mijlocie (45–50 ani), în timpul căreia individul dezvoltă un stil de
viaţă caracteristic acestei perioade.
Angajamentele faţă de familie, carieră profesională, prieteni sau faţa
de interese speciale devin stabile. Urmează apoi tranziţia specifică vârstei de
50 de ani (50–55 ani) în timpul căreia structura vieţii din perioada anterioară
este reconsiderată şi modificată şi care se stabilizeaza în perioada 55–60 ani.
Ultima tranziţie majoră are loc în jurul vârstei de 60–65 ani, etapă care
marchează sfârşitul perioadei adulte mijlocie şi începutul perioadei adulte
târzii.

Perioada adultă târzie (după 60 de ani)

Această perioada începe odată cu etapa de tranziţie amintită mai sus şi

continuă cu o perioadă de ajustări care devin necesare ca urmare a

48
pensionării, declinului stării de sănătate, alte aspecte specifice bătrâneţii
care vor fi discutate pe larg în capitolul următor.

Perioada

Vârsta adultă Tranziţie adultă târzie

târzie (în regresie)

Sfârşitul
perioadei
adulte mijlocii
Perioada
Tranziţia adultă mijlocie
vârstei de 50 de
ani

Intrarea în
perioada adultă
mijlocie

Miezul vieţii Tranziţie

Persoana se
stabileşte la Perioada
casa sa adultă timpurie
Tranziţia
vârstei de 30
de ani

Intrarea în
vârsta adultă

Adolescenţa Tranziţie Copilăria şi

Adolescenţa

Tabel 7. Ciclurile vieţii în teoria lui Daniel Levinson

49
Ciclurile de viaţă şi dinamica traziţiilor

Câteva observaţii privind dinamica traziţiilor de la un ciclu de viaţă la

următorul sunt necesare.
În primul rând, trebuie spus că există două poziţii extreme în
înţelegerea ciclurilor vieţii descrise mai sus. Pe de o parte, se afirmă că
dezvoltarea adultului se realizează prin treceri succesive de la o structură a
vieţii la următoare, cu etape de tranziţie rapidă între două structuri
succesive.
La cealaltă extremă, se susţine ideea că dezvoltarea adultului implică
un proces de schimbare constantă, cu o foarte mică stabilitate structurilor
vieţii la un moment dat de timp.
Levinson (1986) preferă o poziţie de compromis şi susţine ideea că
majoritatea adulţilor petrec un timp relativ egal în structuri stabile de viaţă şi
în stări de tranziţie sau schimbare.
Pe de altă parte, pentru a aprecia în ce măsură o anumită structură a
vieţii individului a fost satisfăcătoare, trebuie să fie luaţi în considerare cel
puţin doi factori: În primul rând, este vorba despre gradul de succes,
respectiv insucces pe care individul l-a înregistrat în interacţiunile sale cu
lumea externă. În al doilea rând, este vorba despre impactul acestei structuri
de viaţă asupra sinelui − de exemplu, în ce măsură individul a ignorat sau a
neglijat principalele vise şi dorinţele sale majore.

Visul personal: diferenţe între bărbaţi şi femei

Din nou, se pune problema diferenţelor între modul în care bărbaţii şi

femeile se angajează în construirea unui vis personal.

50
 Studiile realizate de Levinson (1978) arată că pentru bărbaţi, visele
personale tind să fie organizate în jurul carierei, în timp ce în cazul femeilor,
visele sunt mai complexe, incluzând atât obiective personale (de exemplu,
cariera), cât şi obiective interpersonale, de tipul obligaţii faţă de ceilaţi,
sprijin pentru un “bărbat / soţ special”, familie, copii.
O problemă interesantă se referă la modul în care femeile rezolvă de
obicei conflictul între obiectivele personale şi cele interpersonale: se
observă că în societatea modernă, multe dintre femeile care până în jurul
vârstei de 30 de ani se concentrează în principal asupra carierei încep să îşi
reorienteze atenţia asupra căsătoriei şi familiei, în timp ce acelea care şi-au
petrecut această perioadă fiind dedicate căsniciei şi obiectivului familial vor
începe acum să se gândească serios la o carieră.
Astfel, chiar dacă structura ciclurilor vieţii este, în mare, similară,
există diferenţe notabile între bărbaţi şi femei din punctul de vedere al
visului personal şi al obiectivelor majore pe care fiecare le urmăreşte.

Critici și evaluare

Metoda de cercetare (interviul) utilizată de Levison (1986) pune o

serie de probleme metodologice.
În primul rând, oamenii nu își mai amintesc cu mare exactitate cum au
gândit și cum au acționat în urmă cu 20 de ani.
În al doilea rând, ceea ce oamenii spun despre trecutul lor poate fi
distorsionat în mod deliberat.

51
 În al treilea rând, atunci când cerecetătorul are o anumită teorie în
minte, aceasta influențează atât modul în care întrebările sunt formulate cât
și tipul de răspunsuri oferite de cel intervievat. În al patrulea rând, faptul că
Levinson a intervievat doar persoane a căror vârstă nu depășea 47 de ani nu
ne permite să acordăm credit teoriei sale care se referă la persoanele de 50 si
50 de ani.
Criticii teoriei lui Levinson spun că nu avem dovezi suficiente pentru
a susține existența unei crize a mijlocului vieții (în jurul vârstei de 40 de
ani).
De exemplu, Vaillant (1977 ap Eysenk, 2004) colectează date depre
absolvenții de Harvard care acoperă o perioadă de câțiva ani. El găsește că
o parte dintre bărbații din eșantion au divorțat, și-au schimbat locul de
muncă sau au trecut printr-o depresie în jurul vârstei de 40 de ani. Totuși,
frecvența acestor modificări majore nu este diferită semnificativ de
frecvența cu care au loc astfel de evenimente în alte etape ale vieții.
În fine, sunt necesare studii criss-culturale în acest domeniu, dat fiind
că structura ciclului vieții poate fi diferită în culturi diferite. De exemplu,
există comunități în care speranța de viață este de doar 40 de ani, în timp ce
în altele atinge 80 de ani. În anumite tipuri de societate, femeile nu muncesc
(într-un mod sau altul, li se interzice acest lucru) ceea ce, bineînțeles, va
influența tipul de vis personal pe care pe care aceste persoane îl dezvoltă.

52
4. Adaptarea în perioada vârstei a treia

În ultimii 50 de ani, odată cu creşterea speranţei de viaţă şi a

numărului de persoane vârstnice, constatăm schimbări majore în structura
demografică a populaţiei.
Astfel, pe parcursul secolului XX, speranţa de viaţa în Europa şi SUA
a crescut în medie cu 26 de ani, iar proporţia persoanelor peste 65 de ani a
crescut de la un raport de de 1 la 30 la aproape 1 la 6.
Urmare a acestei creşteri semnificative a numărului de persoane
vârstnice în ansamblul populaţiei, a crescut semnificativ şi interesul
specialiştilor pentru înţelegerea modului în care oamenii se fac faţă acestei
perioade şi se adaptatează procesului de îmbătrânire.

4.1 Caracteristici ale vârstei a treia

Adaptarea la vârsta a treia este un proces dificil din multe puncte de

vedere. De obicei, după 65 de ani oamenii se pensionează şi nu mai
desfăşoară activităţi retribuite, mulţi dintre prieteni şi rude apropiate dispar,
forţa şi sănătatea fizică sunt în declin, iar ocaziile de a se implica activ în
activităţi sociale scad la rândul lor. În plus, persoanele ajunse la vârsta a
treia trebuie să înfrunte o multitudine de stereotipuri negative cu privire la
bătrâneţe.

53
 Goldman & Goldman (1981) au realizat un studiu în care au discutat
peste 800 de copii din diferite ţări din Europa de Vest şi SUA despre modul
în care aceştia percepeau bătrâneţea.
În multe cazuri, rezultatele obţinute la diverse chestionare nu prezintă
clar reacţia de respingere a bătrâneţii exprimată copii de toate vârstelor.
Însă, în acest caz s-a observat că descrieri ale pielii brăzdată de riduri, boli
diverse, slăbiciune şi lipsa de putere, fragilitatea tot mai mare care vine
odată cu bătrâneţea au fost însoţite de foarte multe ori de comentarii şi
grimase exprimând reacţii emoţionale negative (respingere, dezgust etc.) .

Statusul social la vârsta a treia

La rândul lor, persoanele vârstnice sunt conştiente de imaginea

negativă, pe care, societatea în ansamblu o are despre acest segment de
vârstă.
Doi cercetători americani (Graham and Baker, 1989) au rugat atât
studenţi, cât şi persoane în jurul vârstei de 60 de ani să acorde punctaje şi să
facă o clasificare a nivelului pe care îl are statusul social al persoanelor de
vârste diferite.
Ambele grupuri au oferit răspunsuri similare: nivelul statusului este
scăzut în perioada copilăriei mici, creşte treptat în adolescenţă, tinereţe,
maturitate şi scade apoi la bâtrâneţe. Mai mult decât atât, a reieşit că nivelul
statusului social al unei persoane ajunsă la vârsta de 80 de ani este
considerat la fel de scăzut ca şi al unui copil de 5 ani!

Calitatea vieţii la vârsta a treia

Care sunt aspectele pe care vâstnicii le consideră importante pentru o

bună calitate a vieţii?

54
 Aşa cum Ferris and Branston (1994) arată că relaţiile interpersoanale,
integrarea într-o reţea socială puternică, precum şi o stare bună de sănătate
sunt factorii cei mai importanţi.
Argumente privind importanţa suportului social în viaţa vârstnicului
au fost aduse de mulţi autori (de exemplu, Russell and Catrona, 1991).
Persoanele în vârstă care nu se pot baza pe un suport social adecvat sunt mai
vulnerabile şi mult mai predispuse la dezvoltarea de simptome depresive.
Securitatea financiară este un alt factor important: vârstnicii dispun de
bani mai puţini, iar problemele finaciare sunt de multe ori cauza depresiei şi
a sentimentelor de lipsă de valoare şi inutilitate.

4.2 Teoria dezangajării sociale

Teoria dezangajării sociale a fost propusă de Cumming and Henry în

anii ′60 şi încearcă să explice cauzele scăderii treptate a gradului de
implicare socială a persoanelor vârstnice. În primul rând, autorii constată că
există o serie de factori care nu se află sub controlul individului, cum ar fi
pensionarea obligatorie, dispariţia partenerului de viaţă, a rudelor şi
prietenilor etc.
În alte situaţii, chiar persoana în vârstă este cea care decide asupra
unei reduceri treptate a implicării în viaţa socială, petrecând tot mai mult
timp singură sau într-un grup social restrâns, cel mai adesea membrii
apropiaţi ai familiei. Ca urmare, în opinia autorilor citaţi mai sus, o
dezangajare progresivă ar reprezinta modalitatea optimă de adaptare la
caracteristicile vârstei a treia.

55
4.3 Reducerea câmpului social

Ideile prezentate mai sus au fost reluate şi dezvoltate ulterior de

Cumming (1975).
Acesta arată că la vârsta a treia are loc o reducere treptată a câmpului
social al persoanei pe măsură ce aceasta se angajează în tot mai puţine roluri
sociale şi interacţionează cu un număr tot mai mic de persoane.
Din acest punct de vedere, chiar societatea în ansamblu are mai puţine
aşteptări de la persoanele în vârstă.
Pe de altă parte, însăşi vârstnicii se dezangajează activ, conştient, din
majoritatea activităţilor sociale în care erau implicaţi; în opinia autorului
citat, aceasta ar fi cea bună strategie pentru de a face faţă presiunilor interne
şi externe caracteristice perioadei.

Presiunile externe se referă aici la o nevoie tot mai redusă pe care

ceilaţi o exprimă pentru cunoştinţele, deprinderile şi abilităţile de care
dispune persoana în cauză.

Presiunile interne includ deteriorarea sănătăţii fizice, dar şi o

descreştere a gradului de preocupare şi interes pentru ceilaţi oameni.

Cu toate acestea, persoanele care reuşesc să rămână active cât mai

mult timp sunt şi cele care trăiesc o stare emoţională pozitivă, sunt mai
mulţumite şi împlinite. Această idee este întărită şi de rezultatele altor
cercetări care arată că este important ca persoanele vârstnice să continue să
fie cât mai active cu putinţă.

56
 Diferenţe culturale

Gradul de dezangajare socială şi presiunea externă resimţită în acest

sens este diferită în diverse culturi. Studii realizate în Marea Britanie sau
Australia arată că de multe ori persoanele în vârstă nu prezintă caracteristici
ale dezangajării sociale, de tipul celor prezentate în teoria lui Cumming and
Henry (1961).
Mai mult chiar, multe persoane rămân foarte active social chiar la
vârste înaintate, fiind implicate în activităţi ale comunităţii din care fac parte
sau ale bisericii.
În plus, există diferenţe cu privire la modul în care sunt privite
persoanele în vârstă în diferite contexte socio-culturale. O distincţie
importantă din acest punct de vedere trebuie făcută între individualism şi
colectivism (Triandis, 1994).
În societăţile de tip nord-american sau vest-european, caracterizate
prin accentul pe individualism şi realizare personală, persoanele în vârstă,
ale căror forţe sunt în declin, sunt cel puţin parţial rejectate de societate.
Pe de altă parte, în societăţile de tip colectivist din Asia sau Africa,
accentul pus pe co-operare şi suportivitate face ca persoanele în vârstă să
rămână mult mai mult timp integrate şi angajate în viaţa comunităţii din care
fac parte (Triandis, 1994).

4.4 Diferenţe individuale

Aşa cum am văzut mai sus, teoria dezangajării sociale nu ia în

considerare o serie de diferenţe individuale la nivelul personalităţii şi al
stilului de viaţă.

57
 Practic, din punctul de vedere al aceastei teorii contează mai puţin
cine eşti decât ce faci de fapt.
Totuşi, există multiple argumente care pot fi aduse în sprijinul ideii că
cine eşti, în termenii caracteristicilor individuale şi de personalitate, are un
efect substanţial asupra stării subiective de bine.

Trăsături de personalitate

Costa & McCrae (1980) arată că oamenii fericiţi sunt aceia care
trăiesc mai multe stări emoţionale plăcute şi mai puţine emoţii negative. Un
studiu realizat de aceştia arată că persoanele caracterizate prin extraversie şi
sociabilitate înaltă trăiesc mai multe emoţii plăcute decât introverţi, iar cei
cu un înalt nivel de nevrotism (o trăsătură de personalitate care implică un
grad mai înalt de instabilitate afectivă şi anxietate) trăiesc mai puţine emoţii
pozitive. Ulterior, McCrae and Costa (1982) au găsit exact aceaşi
configuraţie a trăsăturilor la un eşantion de persoane vârstnice.
Pe de altă parte, în ciuda nivelului mai scăzut de angajare socială,
persoanele vârstnice trăiesc mai puţin intens sentimentul de singurătate.
O explicaţie în acest sens este oferită de Folkman et al. (1987): în
situaţii de stress vârstnicii abordează situaţia într-un mod mult mai pasiv,
fără o puternică angajare directă (utilizează strategii pasive şi focalizate
emoţional, dând dovadă de o mai bună competenţă emoţională), pe când
tinerii tind să se angajeze activ, utilizând strategii de management al
stressului centrate pe problemă.

Tipuri de personalitate la vârsta a treia

Aşa cum am arătat deja în secţiunea anterioară, există diferite

modalităţi de a face faţă solicitărilor vârstei a treia.

58
 Reichard et al. (1962) au identificat cinci tipuri de personalitate, în
funcţie de succesul ajustării la vârsta a treia şi modul în care sunt orientate
sentimentele negative şi cele de ostilitate. Primele două tipuri sunt asociate
cu o slabă adjustare la perioada vârstei a treia:

- Personalitatea ostilă: care îi acuză pe ceilalţi pentru propriul eşec;

-
- Personalitatea caracterizată prin ură de sine îşi orientează ostilitatea
împotriva propriei persoane.

În schimb, există alte trei tipuri de personalitate, asociate cu succesul

ajustării la solicitările aceastei vârste:

- Stilul constructiv: care acceptă pierderile pe care le aduce vârsta

bătrâneţii şi continuă să interacţioneze poziv cu ceilalţi.
-
- Stilul dependent: care priveşte bătrâneţea ca pe o vârstă a odihnei,
bazându-se pe alţii care îi oferă asistenţă.
-
- Stilul defensiv: încearcă să rămână foarte activ, ca şi cum bătrâneţea
nu ar fi sosit.

Aceste rezultate sunt relevante şi pentru teoriile prezentate anterior

(dezangajarea, teoria activităţii). Stilul de personalitate dependentă prezintă
în mod clar elemente de dezangajare, în timp ce stilul de personalitate
defensivă este bazată în primul rând pe angajare şi implicare în activitate.
Altfel spus, observăm că, de fapt, teoriile amintite mai sus sunt
complementare şi fiecare dintre ele ne poate ajuta în explicarea unor aspecte
diferite ale procesului de ajustare la problemele vârstei a treia.

59
5. Rolul evenimentelor de viaţă

Un eveniment de viaţă este o întâmplare sau un moment din viaţa unei

persoane care o determină să îşi schimbe modelul de viaţă.
Teoria evenimentului de viaţă sugerează orice eveniment de viaţă,
bun sau rău, poate induce un stress şi, prin urmare, impune nevoia unei
ajustări psihologice. Uneori, evenimentele de viaţă serioase sunt urmate de
probleme de sănătate, boli fizice sau psihice.
Este adesea foarte dificil să determinăm direcţia cauzalităţii, mai ales
că există diferenţe individuale importante în ceea ce priveşte semnificaţia
acordată aceluiaşi eveniment.
Impactul unui eveniment de viaţă asupra persoanei nu este determinat
pur şi simplu de apariţia reală a evenimentului. De fapt, factorul critic care
intervine în aprecierea nivelului de stress este modul în care persoana
percepe evenimentul în cauză.
Ca urmare, pentru acelaşi eveniment o persoană poate conferi o
conotaţie pozitivă, în timp ce pentru alta conotaţia acordată este negativă.

5.1 Evenimentele de viaţă şi adaptarea la schimbare

Majoritatea adulţilor trăiesc multe evenimente stressante de-a lungul

anilor, efectele acestora asupra persoanei în cauză fiind diverse. Pe baza
unui studiu realizat în 1967, Thomas H. Holmes şi Richard H. Rahe au
identificat 43 de evenimente de viaţă având un potenţial de stress diferit.

60
 Fiecare dintre aceste evenimente a fost evaluat din punctul de vedere
al impactului probabil asupra persoanei şi i-a fost alocată o valoare (de la 1
la 100). Pe această bază a fost dezvoltată o scală de autoevaluare a stressului
numită Scala de evaluare a reajustării sociale (Social Readjustment Rating
Scale).
Totuşi, Holmes şi Rahe arată că orice schimbare (fie ea dezirabilă sau
indezirabilă) poate fi o sursă de stress. Pentru multe persoane poate
surprinzător că evenimente plăcute cum sunt vacanţele sau Crăciunul sunt
listate printre evenimentele majore generatoare de stress. Ca urmare, printre
cele 43 de evenimente de viaţă, în scală au fost incluse şi evenimente
precum reconcilierea maritală (scor 45), apariția unui nou membru al
familiei (39), realizări personale deosebite (28).

Scala de evaluare a reajustării sociale

Foarte multe studii realizate în ultimii ani au utilizat această scală

arătând că indivizii care acumulează un scor mai înalt decât 300 de puncte
(life-change units) pe parcursul unui interval de un an prezintă un risc mai
mare de îmbolnăvire, indiferent dacă este vorba despre dezvoltarea de
probleme cardiace, diabet, astm, anxietate sau depresie.

Pentru a evalua nivelul de stress la care sunteţi supus în prezent

trebuie să selectaţi şi să încercuiţi evenimentele pe care le-aţi trăit în
ultimile 12 luni; însumaţi apoi punctele obţinute.

Holmes & Rahe consideră că:

- obţinerea unui scor mai mic de 150 reprezintă un stress minor.

- persoanele care obţin scoruri cuprinse între 150-199 trăiesc
evenimente cu un nivel de stress mediu;

61
- nivelul de stress este moderat atunci când scorurile obţinute se
situează între 200-299, iar un scor peste 300 reflectă trăirea unui stress
major.

Pe baza acestor scoruri, se estimează că 35% dintre persoanele care

înregistrează un scor mai mic de 150 este posibil să trăiască o
experienţă de boală sau un accident în următorii doi ani, în timp ce
pentru persoanele cu un scor între 150 şi 300 probabilitatea creşte la
51%, iar cei cu un scor peste 300 au 80% şanse să se îmbolnăvească
grav sau să aibă un accident major.

Trebuie să observăm că impactul diferitelor evenimente de viaţă

asupra unei persoane nu este determinat pur şi simplu de apariţia
evenimentului. De fapt, factorul critic pentru aprecierea nivelului de stress
este modul în care persoana respectivă percepe evenimentul (o persoană
poate conferi unui eveniment o conotaţia pozitivă, în timp ce pentru o altă
persoană poate avea semnificaţii negative).
Pe de altă parte, este necesar să reţinem că deşi nu putem să controlăm
toate evenimentele de viaţă stressante, putem totuşi să controlăm modul în
care răspundem la acestea şi efectul pe care îl au asupra vieţii noastre.
Efectele negative ale stressului pot fi reduse prin acţiuni simple cum
sunt: odihna suficientă, mişcare şi exerciţii fizice, alimentaţie corectă şi a ne
acorda timp pentru noi înşine.

100 Decesul soţului / soţiei

73 Divorţul
65 Separarea maritală
63 Privarea de libertate în închisoare sau alte instituţii
63 Moartea unui membru apropiat al familiei
53 Boală sau afecţiuni majore ale persoanei
50 Căsătoria

62
 47 Concedierea de la locul de muncă
45 Reconciliarea maritală
45 Pensionarea
44 Schimbarea stării de sănătate a unui membru al familiei
40 Graviditatea
40 Dificultăţi de natură sexuală
39 Apariţia unui nou membru al familiei prin naşterea unui copil,
adopţie sau căsătorie
39 Reajustare majoră în domeniul afacerilor
38 Schimbarea situaţiei financiare
37 Moartea unui prieten apropiat
36 Schimbarea locului de muncă
35 Schimbarea numărului de certuri cu partenerul
31 Angajarea unui nou credit
30 Închiderea unui credit sau achitarea unui împrumut
29 Schimbări la nivelul responsabilităţilor curente
29 Fiica /fiul părăseşte casa părintească
29 Probleme cu rudele prin alianţă: socrul/soacra, ginerele/nora
28 Realizări personale deosebite
26 Partenerul de viaţa începe / încetează o activitate profesională
26 Începerea sau terminarea şcolii
25 Schimbarea condiţiilor de viaţă
24 Modificări ale obiceiurilor personale
23 Probleme cu şeful
20 Schimbarea orelor sau condiţiilor de muncă
20 Schimbarea locuinței
20 Schimbari în programul şcolar
19 Schimbări ale obiceiurilor recreaţionale
19 Schimbarea sctivităţilor legate de biserică

63
18 Schimbare în domeniul activităţilor sociale
17 Achiziţii majore (de exemplu, o maşină nouă)
16 Schimbarea programului de somn
15 Modificări ale numărului de bunuri familiale
15 Schimbarea obiceiurilor alimentare
13 Concediul / vacanţa
12 Pregătirea pentru Craciun sau vacanţă
11 Violare minoră a legii

Tabel 8. Scala de evaluare a reajustării sociale

64
5.2 Căsătoria

Fără îndoială, căsătoria este unul dintre cele mai importante

evenimente ale vârstei adulte. Ca orice tip de relaţie interumană, nici
căsătoria nu este statică: ambii parteneri se schimbă (evoluează sau se
dezvoltă), transformând continuu natura relaţiei.
Pentru unele cupluri această transformare este resimţiţă ca un fapt
negativ, pentru altele satisfacţia maritală este menţinută sau sporită pe tot
parcursul vieţii. În funcţie de această dinamică, pot fi descrise mai multe
tipuri de căsătorie (Albu, 2002):

Căsătoria tradiţională funcţionează conform principiului că soţul

este principala forţă şi principalul factor de decizie (cel puţin în aparenţă sau
în pretenţii). Deşi soţia poate deţine autoritatea în unele domenii ale vieţii
cuplului (de exemplu, îngrijirea copiilor şi activităţi casnic - gospodăreşti),
toate celelalte domenii sunt controlate de soţ (în special, domeniul economic
sau sfera relaţională a familiei).
Căsătoria de tip colegial / camaraderie: în acest tip de mariaj
accentul se pune pe egalitate şi tovărăşie. Rolurile bărbatului şi ale femeii nu
sunt strict diferenţiate, fiecare partener putând lua decizii şi putând să îşi
asume responsabilitatea în orice domeniu al vieţii de familie.

Pe baza datelor culese din interviuri şi chestionare completate de 211

persoane căsătorite, John F.Cuber şi Peggy B. Harroff (1965) defineau 5
tipuri de interacţiune în cadrul relației maritale: căsătoria obişnuit-
conflictuală, lipsită de viaţă, mutual pasivă, vitală, totală.

65
 De precizat faptul că toate persoanele din eșantion provin din pătura
medie sau superioară a societăţii, căsătoriţi de cel puţin zece ani şi fără nici
o intenţie de a divorţa. Tipologia propusă reflectă diferite moduri de
ajustare şi diverse concepţii referitoare la căsătorie, dar ea nu corespunde
unei gradaţii a fericirii sau reuşitei matrimoniale.

A. Căsătoria obişnuit-conflictuală

Conflictul şi tensiunea continuă caracterizează aceste cupluri, deşi de

obicei partenerii încearcă să ascundă intensitatea divergenţelor faţă de copii,
vecini sau rude. Incompatibilitatea este evidentă în acest tip de căsătorii;
conflictul este mereu prezent (cel puțin ca și potenţialitate). La un nivel mai
profund, acest tip de cuplurile are nevoie de tensiune, conflictul fiind un
mod de coeziune. De exemplu, o femeie implicată într-o relaţie de acest tip
este întrebată de ce nu se gândeşte la divorţ. Replica ei: “Să ma gânesc la
divorţ? Niciodată! La crimă? În fiecare zi!”

B. Căsătoria lipsită de viaţă

În acest tip de relație, cuplurile descriu că au fost odinioară

“extraordinar de îndrăgostiţi” şi foarte apropiaţi în primii ani ai relaţiei. Cu
trecerea timpului, pasiunea de odinioară s-a pierdut, iar relaţia a devenit
apatică şi lipsită de viaţă. În ciuda faptului că locuiesc încă împreună, într-o
stare de ”amuţire suspendată între două vorbe”, continuitatea relaţiei e
asigurată de gradul de confort şi de siguranţă dobândite în timp, într-o
“colivie a obişnuinţei”.

66
C. Căsătoria mutual- pasivă

Aceste cupluri se aseamănă foarte mult cu cele lipsite de viaţă,

deosebit fiind faptul că ele au fost lipsite de pasiune încă de la începutul
relației.
Unele cupluri văd în aceasta pasivitate o chestiune de convenienţă, un
aranjament ce se conformează expectanţelor sociale şi le asigură confortul
dorit fără a crea noi probleme.

D.Căsătoria vitală

În acest tip de relație cuplul este unit în principalele activităţi ale

vieţii, dpv psihologic şi afectiv; pentru ambii parteneri, legătura maritală
este de fapt esenţa vieții lor. Fiecare dintre parteneri găseşte că orice
activitate e banală şi neinteresantă dacă celălalt nu este prezent, relaţia este
cea care le domină gândurile şi acţiunile. Un soţ implicat într-o relație de
acest tip observa: “Lucrurile pe care le facem împreună nu sunt plăcute în
sine, bucuria vine din faptul că le trăim împreună. Dacă nu ar fi ea, nu aș fi
interesat de barcă, de lac sau de orice altă distracţie s-ar întâmpla acolo....”

E. Căsătoria totală

Căsătoria totală este similară cu cea vitală, dar interconexiunile sunt

mai numeroase, soţii încearcă să rezolve cel mai mic conflict, astfel încât
nici o tensiune să nu le afecteze relaţia; în acest tip de cuplu
deindividualizarea este evidentă, de fapt cei doi devin o singură persoană.

67
5.3 Intrarea în rolul de părinte

Apariţia copiilor în viaţa oricărui cuplu reprezintă unul dintre

evenimentele de viaţă care, conform scalei prezentate mai sus, are ca efect
trăirea unui nivel puternic de stres la nivelul individului. Această situaţie nu
este deloc surprinzător având în vedere că a deveni părinte implică
numeroase schimbări în ceea ce priveşte stilul de viaţă, o reducere majoră a
timpului liber şi, mai ales, o creştere considerabilă a responsabilităţii.

Nu este lipsit de importanţă faptul că acum se produce o importantă

schimbare de rol: părinţii se autodefinesc şi sunt definiţi de ceilalţi ca
ocupând rolurile de mamă şi tată. Părinţii care au copii mici au mai puţin
timp pentru celălalt (Bee, 1994): ei discută între ei cu aproape 50% mai
puţin decât cuplurile care nu au copii, iar majoritatea discuţiile sunt
concentrate în jurul problemelor copilului. Ei au mai puţin timp pentru a se
implica împreună în activităţi de rutină, mai puţin timp şi disponibilitate
pentru intimitate şi sex.

Pe de altă parte, se constată şi un aşa-numit sindrom al „cuibului gol”,

în care satisfacţia maritală creşte după ce şi ultimul copil a părăsit casa
părintească (Eysenck, 1990).
Factorii enumeraţi aici ne ajută să explicăm rezultatele unor studii
realizate în societatea vest-europeană care arată faptul că apariţia primului
copil are ca efect o scădere dramatică a satisfacţiei maritale (e.g. Reibstein
& Richards, 1992).

68
 Acest efect advers poate fi constatat indiferent de apartenenţa
religioasă, rasă sau nivel educaţional. Totuşi, el este resimţit mai puternic de
către femei decât de bărbaţi; de multe ori mama speră că tatăl se va implica
mai mult în îngrijirea copilului, ceea ce de obicei se dovedeşte o speranţă
falsă (Ruble et al., 1988). Măsura în care părinţii pot se adaptează cu mai
mult sau succes la apariţia unui copil depinde de o multitudine de factori:

Apartenenţa socială a părinţilor.

Studiile realizate în ultimii ani pun în evidenţă faptul că persoanele

care fac parte din working-class prezintă un nivel mai scăzut de insatisfacţie
relativ la situaţia parentală decât persoanele din clasa de mijloc (Russell,
1974). O posibilă explicaţie constă în faptul că a deveni părinte are probabil
mult mai multe efecte dizruptive asupra carierei femeilor din această clasă.
În plus, gradul de satisfacţie pe care femeia îl resimte în îndeplinirea rolului
său de mamă are un mare impact asupra reacţiilor ei faţă de copii.
Un studiu realizat în SUA (Erikson, 2004) arătă faptul că este mult
mai probabil ca copii să fie respinşi de mamă atunci când acesta nu este
satisfăcută de rolul său. În consecinţă, creşte probabilitatea ca copii să
dezvolte un comportament dificil de controlat.

Vârsta şi situaţia financiară a părinţilor.

Acest aspect este importantă pentru determinarea modului în care

aceştia se adaptează la situaţia de a avea un copil. Cuplurile tinere cu o
situaţie financiară bună tind să fie mai fericite decât cuplurile mai în vârstă
şi cu o situaţie financiară precară (Bee & Mitchell, 1984).

69
Calitatea relaţiei existente între părinţi înainte de naşterea
copilului.

Acele cupluri care au o relaţie psihologică strânsă se adaptează mai

bine la apariţia copilului. De exemplu, cuplurile caracterizate de interacţiuni
pozitive în timpul lunilor de sarcină şi care dovedesc respect unul faţă de
celălalt atunci când apar conflicte, fac faţă cu mai mult succes rolului de
părinte (Heinicke & Guthrie, 1992).
În cuplurile în care există încredere unul în celălalt, tatăl are o
atitudine mult mai pozitivă faţă de rolul său iar mama se comportă cu mai
multă căldură faţă de copil (Cox et al., 1989).

Sarcina majoră a părinţilor constă în socializarea copiilor şi, la rândul

lor, părinţii sunt socializaţi de copii. Mai ales în cuplurile care şi-au dorit
mult un copil, apariţia copilului consolidează relaţia maritală. Mulţi
cercetători consideră că, pentru ambii părinţi, experienţa parentală le
permite acestora să retrăiască (şi, eventual, să rezolve) crizele de dezvoltare
anterioare prin care au trecut. Există mai multe motive pentru care adulţii
doresc să aibă copii (Turner & Helms, 1983):

În primul rând, copii oferă un sentiment al împlinirii.

În al doilea rând, copii dau părinţilor ocazia să ofere şi să primească
dragoste.
În al treilea rând, a avea copii reprezintă o expectaţie culturală în
multe societăţi, fiind valorizată ca atare.
În al patrulea rând, copiii conferă părinţilor lor un sentiment al
valorii şi importanţei personale.

70
 Totodată, prin apariţia şi creşterea copilului părinţii experimentează o
nouă capacitate socială: posibilitatea şi obligaţia de a-şi exercita autoritatea.
Modul în care acesta este încorporată în viaţa de familie are implicaţii
importante atât asupra dezvoltării copilului, cât şi asupra relaţiei părinţi-
copii.

5.4 Divorţul

Divorţul a devenit un eveniment foarte obişnuit în societatea modernă.

În anul 2000, în România se estima că 19,1 % dintre căsătorii se termină cu
un divorţ, 40% în Marea Britanie, iar cifrele sunt semnificativ mai mari în
Statele Unite.
Rata divorţului este înaltă mai ales în timpul primilor cinci ani după
căsătorie, alte perioade “critice” fiind la 15, respectiv 25 de ani după
căsătorie (Gross, 1996, cf. Erikson, 2004).

Efectele negative ale divorţului

Aşa cum se observă din scala prezentată mai sus, divorţul este
apreciat ca al doilea eveniment susceptibil să conducă la trăirea unui nivel
de stress extrem de puternic (Homes & Rahe, 1967). Date de observaţie
arată faptul că persoanele divorţate au mai multe probleme de sănătate fizică
şi mentală decât persoanele căsătorite (apud Erikson, 2004).
Mai mult decât atât, există statistici care indică faptul că starea
generală de sănătate a persoanelor divorţate este chiar mai precară decât a
persoanelor văduve sau a celor care nu au fost niciodată căsătorite.
Unul dintre primele studii realizate pe populaţia americană (Bradburn,
1969) şi-a propus să verifice în ce măsură există corelaţii pozitive între
nivelul sentimentului de fericire şi statusul marital.

71
 Rezultatele obţinute au indicat faptul că 35% dintre bărbaţii căsătoriţi
şi 38% dintre femeile căsătorite au apreciat că sunt “foarte fericiţi”, un scor
mult mai înalt decât cifrele obţinute pentru persoane care nu au fost
niciodată căsătorite (18% pentru bărbaţi şi pentru femei).
În schimb, un procent semnificat mai mare de persoane niciodată
căsătorite afirmă că sunt „foarte fericite” spre deosebire de persoanele
separate, divorţate sau văduve. La celălalt capăt al scalei, mai puţin de 10%
dintre persoanele căsătorite afirmau faptul că „nu sunt prea fericiţi”,
comparativ cu peste 30% dintre persoanele divorţate şi 40% dintre
persoanele despărţite.
Aceste rezultate se pot datora fie faptului că divorţul produce
sentimente negative şi de nefericire dar, pe de altă parte, este de asemenea
posibil ca persoanele cu tendinţe depresive să prefere să aleagă divorţul.

Efectele negative al divorţului depind de o varietate de factori:

Buunk (1996, p.371, cf. Erikson, 2004) arată că persoanele care au

avut o relaţie mai puţin profundă cu fostul lor partener, care iau iniţiativa de
a se despărţi sau de a divorţa, care sunt bine integrate în reţele sociale şi care
au în prezent o relaţie intimă satisfăcătoare, sunt relativ mai puţin afectate.
În plus, anumite caracteristici de personalitate cum sunt un nivel mai înalt al
stimei de sine, independenţă, toleranţa la schimbare şi a căror atitudine care
favorizează egalitatea rolurilor de sex, pot să facă faţă mai bine situaţiei de a
fi divorţat.
Impactul pe care divorţul îl are asupra celor doi parteneri diferă în
cazul bărbaţilor şi al femeilor. În multe cazuri, femeile sunt cele care suferă
mai mult. Unul dintre motive se referă la faptul că, de obicei, femeile pierd
mai mult din punct de vedere financiar şi, în plus, trebuie să accepte să facă
faţă unor responsabilităţi parentale mult mai mari (Rutter & Rutter, 1992).

72
 Pe de altă parte, procedurile de divorţ sunt mai rar iniţiate iniţiate de
bărbaţii care, de obicei, au reţele de suport social mult mai slabe decât ale
femeilor (Gross, 1996).

Etapele divorţului

Pe parcursul separării şi al divorţului, persoanele care divorţează trec

prin mai multe stadii. De exemplu, Bohannon (1970) descrie astfel stadiile
prin care trece de obicei un cuplu care divorţează :

Divorţul emoţional: relaţia maritală se dezintegrează din punct de

vedere emoţional, ca urmare a conflictelor şi comportamentelor negative,
incriminarea, lipsa afecţiunii şi a susţinerii.
Divorţul legal: căsătoria se desface din punct de vedere oficial şi
legal.
Divorţul economic: partajarea bunurilor cuplului divorţat.
Divorţul co-parental: are loc luarea unor decizii cu privire la aspecte
legate de custodia copiilor şi reglementarea drepturilor parentale.
Divorţul comunitar: au loc modificări necesare la nivelul relaţiilor cu
familia şi prietenii.
Divorţul fizic: cele două persoane divorţate se adaptează separat la
noua situaţie socială.

Ca şi în cazul altor teorii stadiale, se pune întrebarea dacă toate

cuplurile care divorţează trec prin aceste stadii în ordinea precizată mai sus.

73
 Efectele divorţului depind într-o foarte mare măsură de tipul de
personalitate al persoanelor implicate, de natura relaţiilor anterioare dintre
ele, de existenţa unei alte relaţii intima şi a unei reţele sociale puternice. În
multe cazuri, aşa cum am văzut mai sus, datele de observaţie arată că
persoanele divorţate sunt mai puţin fericite şi mai stresante decât persoanele
care nu au trecut prin această experienţă.
Explicaţiile pentru această stare de fapt sunt multiple: ea poate fi o
consecinţă a faptului că divorţul reprezintă un factor de stres, dar şi a
faptului că persoanele care trăiesc diferite tipuri de experienţe stresante sunt
cele mai predispuse să aleagă divorţul.

5.5 Pierderea partenerului de viaţă

Aşa cum se observă din scala de evaluare a impactului celor 43 de

evenimente de viaţă amintite mai sus (Holmes & Rahe, 1967), decesul
partenerului de viaţă este considerat evenimentul cu cel mai puternic impact
negativ asupra individului.
Există mai multe aspecte care explică de ce pentru majoritatea
persoanelor căsătorite, dispariţia soţului sau soţiei înseamnă o traumă
emoţională considerabilă.
În primul rând, decesul partenerului de viaţă înseamnă, de fapt,
pierderea relaţiei centrale din viaţa unei persoane. În plus, acest eveniment
antrenează schimbări majore în modul în care este organizată viaţa
partenerului supravieţuitor.
Nu în ultimul rând, văduvia are un impact major asupra identităţii
sociale a persoanei în cauză, care trebuie să renunţe la rolul de partener într-
o relaţie maritală şi trebuie acum să adopte rolul de văduv sau văduvă.

74
 Aceste schimbări pun probleme particulare mai ales în acele societăţi
în care viaţa socială gravitează mai ales în jurul cuplurilor căsătorite.
Stroebe et al. (1993) arată ca pierderea soţului sau soţiei poate să
afecteze funcţionarea socială a soţului supravieţuitor în mai multe moduri:

Pierderea suportului social şi emoţional: care reprezintă de fapt

principala pierdere. Pierderea principalului mijloc de validare socială a
judecăţilor personale, partenerul de viaţa fiind cel care oferă suportul
necesar şi încrederea individului în corectitudinea propriilor puncte de
vedere.

Pierderea suportului material, dar şi a suportului în realizarea

diferitelor sarcini: în majoritatea căsniciilor, există o anumită diferenţiere a
rolurilor, în care soţul şi soţia au responsabilitatea diferitelor sarcini şi
activităţi; dispariţia unuia dintre soţi înseamnă că soţul supravieţuitor trebuie
să preia sarcinile care anterior erau realizate de acesta.

Pierderea protecţiei sociale: partenerul nu mai îşi poate apăra soţul

sau soţia de agresivitatea sau tratamentul nedrept al altor persoane.

Etapele perioadei de doliu

Diferiţi autori au încercat să descrie stările emoţionale prin care trece

persoana care îşi pierde partenerul de viaţă.
Ramsay & de Groot (1977) arată că în cele mai multe cazuri pot fi
descrise reacţii specifice la această pierdere majoră, însă ordinea apariţiei lor
nu este predictibilă:

- starea de şoc sau amorţeală;

75
- dezorganizare sau o inabilitate de a-şi planifica viaţa raţional;
- negarea (de exemplu, aşteptarea soţului dispărut să se întoarcă acasă);
- depresia;
- vina de a-şi fi neglijat partenerul dispărut sau de a nu îl fi tratat bine;
- anxietate şi teama de viitor;
- agresivitatea (de exemplu, faţă de medici sau chiar membrii familiei);
- acceptarea situaţiei de fapt;
- reintegrarea sau reorganizarea vieţii persoanei văduve.

Chiar dacă se afirmă adesea faptul că ultimul stadiu al doliului implică

recuperarea şi revenirea după experienţa pierderii partenerului, recuperare
este extrem de dificilă sau nu este întotdeauna posibilă. Mai ales atunci când
a existat un ataşament foarte puternic între soţi, implicarea emoţională poate
să continue pe parcursul întregii vieţi.

Date de observaţie şi rezultate ale cercetărilor de teren

Majoritatea celor care trec prin experienţa pierderii partenerului de

viaţă, trăiesc o serie de reacţii de durere şi tristeţe care durează chiar şi mulţi
ani după acest eveniment.
Totuşi, pierderea este suportată mai uşor atunci când persoana care a
murit a fost bolnavă un timp îndelungat sau dacă este vorba despre o
persoană mai în vârstă; de multe ori, în cazul unei persoane tinere, pierderea
este cu totul neaşteptată, provocând reacţii suplimentare (Stroebe & Stroebe,
1987).
Numeroase date statistice arată că persoanele care trăiesc experienţa
pierderii partenerului de viaţă prezintă un risc crescut de a suferi la rândul
lor de ciroză, accidente coronariene, atacuri cerebrale etc.

76
 Riscul morţii premature a soţului supravieţuitor este mai mare în cazul
în care acesta este mai puţin integrat social iar soţul sau soţia dispărută era
persoana în care avea cea mai mare încredere. De obicei, în acest caz, este
vorba despre persoane care au o reţea socială de dimensiuni mici şi, în
general, sunt mai puţin implicaţi în activităţi sociale.

Diferenţe între bărbaţi şi femei

Se afirmă adesea că pentru majoritatea bărbaţilor, pierderea partenerei

de viaţă este o experienţă mult mai greu de suportat decât pentru o femeie.
Unul dintre motive se referă la faptul că pentru mulţi bărbaţi soţia reprezintă
de fapt unicul prieten apropiat, în timp ce femeile au de obicei un cerc mult
mai larg de prieteni.
Un alt motiv se referă la faptul că mulţi bărbaţi nu au deprinderile
necesare (gătit, întreţinerea locuinţei) pentru a se îngriji în mod
corespunzător. De obicei, bărbaţii rămân văduvi la o vârstă mai înaintă decât
femeile şi este mai greu pentru ei sa facă faţă situaţiei. Ca urmare, este de
aşteptat să sufere de diferite probleme de sănătate şi să crească riscul de
deces. (apud Erikson, 2004).
Pentru o femeie, efectul pierderii partenerului depinde în mare măsură
de natura relaţiei pe care a avut-o cu soţul său. Mai ales femeile care s-au
definit pe ele însele în funcţie de soţul lor trăiesc sentimentul de pierdere a
identităţii şi, în general, le este foarte greu să se adapteze noii situaţii. De
asemenea, se observă faptul că femeile care au relaţii strânse cu alte
persoane (în special cu proprii copii) reuşesc să se ajusteze mai bine situaţiei
(Field & Minkler, 1988).

77
 O altă diferenţă între sexe se referă la faptul că este mai puţin probabil
ca femeile să se recăsătorească. Pe de altă parte, pentru bărbaţii o nouă
căsătorie este o opţiune favorizată având în vedere că pentru ei este mai
dificil să realizeze apropierea psihologică cu persoane din afara căminului.
În societatea modernă, se pare că o parte dintre aceste diferenţieri între sexe
se estompează treptat ca urmare a re-evaluării societale a rolurilor de gen.

5.6 Şomajul

Nu este deloc surprinzător faptul că efectele psihologice ale şomajului

tind să fie extrem de negative. Comparativ, spre deosebire de persoanele
care au un loc de muncă stabil, şomerii resimt un nivel mai mult mai înalt de
stress negativ (cu scoruri de aproape şase ori mai înalte), cu sentimente de
anxietate, depresie, inutilitate, lipsă de speranţă, deznădejde etc.
În mod obişnuit, şomajul are ca rezultat o cădere rapidă a stării de bine
psihologică care se deteriorează apoi treptat; ulterior, la aproximativ şase
luni de la pierderea locului de muncă, acesta se stabilizează şi apare o zonă
de platou, de stare psihologică proastă (Warr, 1987, cf. Erikson, 2004). De
asemenea, şomajul are efecte negative şi pe plan fizic. Moser et al. (1984) a
realizat un studiu longitudinal (pe un interval de 10 ani), urmărind un lot de
bărbaţi a căror vârste erau cuprinse între 15 şi 54 ani la începutul perioadei.
S-a observat că persoanele care erau şomere la începutul studiului au
prezentat o tendinţă mult mai puternică de a deceda în cursul studiului ca
urmare a unor acte suicidare sau cancer pulmonar. Aşa cum arăta Warr
(1987) creşterea riscului de cancer pulmonar poate să crească datorită faptul
că şomeri tind să fumeze semnificativ mai mult decât persoanele care au un
loc de muncă.

78
 În ciuda faptului că şomajul are în general efecte negative, intensitatea
acestora depinde de circumstanţele specifice în care se găseşte persoana
şomeră. Astfel, efectele şomajului sunt puternice în special în cazul
persoanelor sărace, de vârstă mijlocie care, de obicei, trebuie să întreţină o
familie numeroasă şi are şanse mici de a-şi găsi un nou loc de muncă. În
contrast, şomajul poate avea un impact mai puţin important pentru cineva
care are o situaţie economică bună şi care ar fi urmat să se pensioneze în
scurt timp. De fapt, Warr (1987) arată că la aproximativ 10% dintre şomeri
se constată de fapt o ameliorare a stării de sănătate după pierderea locului de
muncă. Explicaţia constă în faptul că mediul în care lucrau producea efecte
negative asupra sănătăţii fizice; în plus, la unele persoane se constată chiar o
ameliorare a sănătăţii psihice.
De obicei, şomajului are multiple efecte negative asupra sănătăţii
fizice şi psihice. Warr (1987) identifică un număr de nouă factori de mediu
care afectează starea de bine psihologică şi fizică şi care sunt afectaţi
negativ de şomaj:

Resursele financiare: persoanele şomere au de obicei mai puţini bani

la dispoziţie.
Ocazii pentru control: persoanele şomere au ocazii mai puţine pentru
a se comporta aşa cum doresc sau aleg ei înşişi.
Ocazii pentru utilizarea propriilor cunoştinţe: acestea descresc în
general ca rezultat al şomajului.
Obiective şi sarcini solicitate: şomajul reduce cerinţele şi solicitările
la care trebuie să răspundă persoana şi poate face comportamentul său mai
puţin clar direcţionat şi orientat spre scop.
Varietatea: viaţa de fiecare zi a persoanelor care traversează o
perioadă de şomaj este de obicei mai ternă, cu o varietate mai scăzută decât
a persoanelor încadrate în muncă.

79
 Securitate fizică: în multe cazuri, şomajul aduce griji suplimentare
privind posibilitatea de aşi pierde locuinţa sau de a putea plăti facturile
pentru combustibil şi electricitate.
Oportunităţi pentru relaţii şi comunicare interpersonală: persoanele
şomere au de obicei contacte sociale cu mai puţine persoane decât
persoanele angajate în muncă.
Imaginea clară asupra contextului de viaţă: persoanele şomere au o
imagine destul de neclară nu doar despre viitor, cât şi despre prezent („rostul
în viaţă”) decât persoanele încadrate în muncă.
Poziţie socială valorizată: persoanele şomere pierd rolul aprobat
social pe care îl îndeplineau atunci când ocupau un loc de muncă, una dintre
urmările importante fiind reducerea stimei de sine.

Unul dintre rezultatele principalele ale studiilor lui War se referă la

faptul că acele persoane care reuşesc să îşi construiască un stil de viaţă care
implică varietate, posibilitatea de control asupra diferitelor situaţii, de
utilizare a cunoştinţelor şi a deprinderilor pe are persoana le posedă, care au
obiective clare şi solicitare de a se angaja în diferite tipuri de sarcini, ocazii
pentru contact social şi o poziţie socială valorizată reuşesc să facă faţă mai
uşor experienţei şomajului.
Concluzii similare au oferit multe alte studii: şomerii care reuşesc să
îşi găsească şi să îndeplinească roluri satisfăcătoare în comunitatea din care
fac parte, în organizaţii religioase sau politice etc. au o stare psihologică
mai bună şi sanşe mai mari de a face faţă în mod pozitiv acestei situaţii de
viaţă.

80
6. Concluzii: perspective moderne asupra
dezvoltării

Studiul dezvoltării umane a început să se specializeze pe etape de

vârstă deabia pe parcursul secolui XX: anumiți cercetători s-au concentrat
asupra dezvoltării copilului, alții s-au ocupat de problemele adolescenței, în
timp ce alții s-au specializat în gerontologie, studiul îmbătrânirii și a vârstei
a treia.
Treptat, după anii `60 a început să se contureze o perspectivă
sistematică aspra dezvoltării umane. Într-o lucrare foarte influentă a acelor
ani, Paul Baltes (1987) a stabilit câteva dintre axiome fundamentale ale
dezvoltării umane, pe care a continuat să de dzvolte în studiile sale
ulterioare. Astfel, el subliniază că dezvoltarea: durează întreaga viață,
poate lua multiple direcții, la orice vârstă, implică atât pierderi cât și
acumulări, este caracterizată de plasticitate, este afectată de contextul său
istoric și cultural, este influențată de interacțiunea unor multipli factori
cauzali, iar studiul său solicită contribuția unor discipline multiple.

A. Dezvoltarea este un proces care durează întreaga viață

Astăzi, dezvoltarea ontogenetică nu mai este doar o “problemă a

copilăriei”, ci este considerată un proces care are loc de-a lungul întregii
vieți.

81
 Din acest punct de vedere, în ceea ce privește natura dezvoltării
niciuna dintre diferite etape de vârstă nu deține supremația în raport cu
celelalte.
În orice moment al vieții, dezvoltarea implică atât procese continue (și
cumulative) cât și procese discontinue (inovative). În plus, fiecare etapă de
dezvoltare trebuie văzută în contextul întregului parcurs al vieții. De
exemplu, pentru a înțelege modul în care un adolescent își alege parcursul
profesional trebuie să analizăm atât influențele formative bogate de pe
parcursul copilăriei, cât și implicațiile acestei alegeri pentru dezvoltarea
carierei adultului.

B. Dezvoltarea este un proces multidirecțional

Din punctul de vedere al direcției schimbărilor care au loc în

ontogeneză se observă cu ușurință o mare diversitate a acestora. Mulți dintre
pionierii cercetării în acest domeniu susțineau faptul că dezvoltarea este un
proces universal care conduce către un nivel de funcționare mai “matur”.
Astăzi se acceptă ideea că diferitele deprinderi și capacități umane urmează
de-a lungul timpului traiectorii extrem de diferite.
Chiar în cadrul aceluiași domeniu de dezvoltare și în timpul aceleași
perioade de dezvoltare, nivelul de funcționare al unor sisteme
comportamentale poate prezenta creșteri, în timp ce altele prezintă tendințe
descrescătoare.
De exemplu, unele deprinderi intelectuale cunosc un declin mai rapid
decât altele în ultima perioadă a vârstei adulte; în schimb, altele nu se
modifică prea mult și chiar continuă să se dezvolte pe un trend ascendent.

82
C. Dezvoltarea înseamnă acumulare, dar și deteriorare.

Procesele de dezvoltare care au loc de-a lungul vieții nu înseamnă o

simplă acumulare spre un nivel de eficacitate mai înaltă, ci mai degrabă o
combinație complexă de creștere (câștig) și declin (pierdere).
Așa cum am subliniat deja, dezvoltarea nu înseamnă doar creșterea
din copilărie și declinul din ultima parte a vieții. În fiecare etapă a vieții
elementele de creșterea și declinul sunt strâns interconectate.
Baltes arată că, inevitabil, creșterea aduce cu ea un tip sau altul de
pierdere, iar piercerea este acompaniată întotdeauna de câstig.
De exemplu, pe măsură ce copii mici învață să cunoască sunetele
limbii vorbite pe care o aud în jurul lor (câștig), dispare abilitatea pe care o
aveau anterior de a ”gânguri” sunetele pe care le aud și care aparțin altor
limbi de pe planetă; pentru copii de vârstă școlară, dezvoltarea capacității de
gândire logică (câștig) înseamnă diminuarea imaginației și a fanteziei care
caracterizau gândirea preșcolarului (pierdere); decizia de a se specializa într-
o anumită arie profesională înseamnă adesea o scădere de capacitate la
nivelul altor deprinderi specifice.

D. Plasticitatea este o caracteristică a dezvoltării pe parcursul

întregii vieți.

Plasticitatea se referă la capacitatea de schimbare ca răspuns la

influențele pozitive sau negative ale mediului. În funcție de condițiile de
viață și experiențele unui individ dat, cursul dezvoltării sale poate lua
multiple forme. De exemplu, cu multă vreme în urmă specialiștii au
observat faptul că dezvoltarea unui copil poate fi afectată negativ de un
mediu deprivant și optimizată de unul bogat în oportunități de interacțiune
socială.

83
 Astazi, este cu prisosință demonstrat și acceptat faptul că plasticitatea
nu se pierde nici în a doua parte a vieții; procesele de îmbătrânire nu sunt un
dat, ceva fixat apriori, ci depind în mod considerabil experiențele
individuale.
Astfel, persoanele în vârstă care au pierdut din abilitățile lor
intelectuale, pot să le redobândească sau cel puțin să le piardă într-un ritm
mult mai lent dacă recurg la programe speciale de instruire și exersare
(Baltes, Lindenberger, & Staudinger, 2006; Willis et al., 2006).
Vârstnicii care realizează în mod regulat activități stimulatoare din
punct de vedere mental, cum sunt de exemplu, jocul de șah, dansul
(dansatorul trebuie să își gândească pașii, ținuta, armonizarea cu partenerul),
cântatul la un instrument muzical etc. se pare că prezintă o probabilitate mai
mică să dezvolte boala Alzheimer sau alte forme de demență decât
persoanele inactive (Verghese et al., 2003). O explicație plauzibilă este
accea că stimularea mentală conduce la formare de noi conexiuni la nivelul
neuronilor cerebrali, chair și în cazul unei persoane care îmbătrânește.

E. Forma pe care o ia traiectoria dezvoltării este dată de

contextul său cultural-istoric

Această idee, care stă la baza modelului bioecologic al lui

Bronfenbrenner, poate fi ilustrată prin multiple exemple.
Astfel, iată ce arată un studiu realizat în China (Chen, Cen, Li, & He,
2005) unde capitalismul se dezvoltă accelerat și copii sunt tot mai mult
antrenați să devină competitivi și să se bazeze pe propriile forțe.
Pentru copii de vârstă școlară evaluați în 1990, sfiala, pudoare și
sensibilitatea – trăsături altădată valorizate de societate – reprezentau un bun
de preț; copii timizi și sensibili erau cei care reușeau să se ajusteze

84
 corespunzător la cerințele sistemului educațional și să aibă
performanțe școlare bune.
Pentru copii evaluați în 2002, trăsături precum sfiala și sensibilitatea
nu mai erau în concordanță cu cerințele unei societăți de tip capitalist; din
contră, astfel de trăsături sunt corelate cu respingerea și rejectarea din partea
colegilor, probleme la școală și depresie.
Deci, putem observa cum implicațiile pe care anumite trăsături de
personalitate le au în procesul de adaptare se schimbă pe măsură ce
societatea se schimbă.
Cu siguranță, traiectoria pe care o ia viața noastră va fi influențată
pentru mulți ani de contextul social în care am crescut. Modul în care ne
gândim la propria generație va fi afectată de evenimente precum as 9/11,
Hurricane Katrina, and the Iraq War? / căderea zidului Berlinului, Revoluția
din decembrie 1989, ...

F. Dezvoltarea este influențată de factori multiplii

Deoarece dezvoltarea umană este influențată de o multitudine de

factori, de la reacții biochimice la evenimente istorice, o singură disciplină
nu poate să ofere răspuns la toate problemele sale. O înțelegere cât mai
completă este posbilă numai numai dacă mai multe discipline, fiecare cu
propria perspectivă și instrumente de studiu, își unesc forțele.

G. Înțelegerea proceselor de dezvoltare cere o abordare

multidisciplinară.

Dacă în urmă cu câțiva ani se vorbea despre psihologia dezvoltării ca

și domeniu de studiu, astazi se vorbește tot mai mult despre o știință a
dezvoltării (Lerner, 2006).

85
 Nu doar psihologii ci și biologi, neuroscientists, istorici, economiști,
sociologi, antropologi, și specialiști din multe alte domenii pot contribui la
înțelegerea acestei problematici complexe. Unele universități au stabilit deja
programe interdisciplinare de studiu a dezvoltării umane, în care specialiști
în discipline diferite colaborează pentru a oferi perspective integrate asupra
dezvoltării. Studiul dezvoltării umane cere astăzi un nivel de
interdisciplinaritate mult mai înalt decât anterior (Cairns & Cairns, 2006).

86
7. Bibliografie

Adler, A. (1929/1996). Cunoaşterea omului. Bucureşti: Ed. IRI.

Allport, G.W. (1991). Structura şi dezvoltarea personalităţii. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică.
Birch, A. (2000). Psihologia dezvoltării. Bucureşti: Ed. Tehnică.
Erikson, E. H. (1950). Childhood and society. New York: Norton.
Erikson, E. H. (1958). Young man Luther. New York: Norton.
Eysenk, M. (2004). Psychology: an international perspective. Psychology
Press Ltd.
Gould, R. L. (1978). Transformations: Growth and change in adult life.
New York: Simon & Schuster.
Hareven, T. K., & Adams, K. (Eds.). (1982). Aging and life course
transitions: An interdisciplinary perspective. New York: Guilford.
Levinson, D.J. (1976). The seasons of a man’s life. NY, Ballantine.
Levinson, D.J. (1986). A conception of adult development. American
Psychologist, 41, p. 3-13.
McAdams, Dan P. (2006). The person: a new introduction to personality
psychology. John Wiley & Sons, Inc.
Warr, P.B. (1987). Work, unemployment, and mental health. Oxford:
Clarendon Press.

Levinson, D. J. (1980). Toward a conception of the adult life course. In N.

Smelser & E. H. Erikson (Eds.), Themes of love and work in
adulthood (pp. 265-290). Cambridge, MA: Harvard University Press.

87
Levinson, D. J. (in press). The seasons of a woman's life. New York: Knopf.
Levinson, D. J., with Darrow, C. N., Klein, E. B., Levinson, M. H. &
McKee, B. (1978). The seasons of a man's life. New York: Knopf.
Levinson, D. J., & Gooden, W. E. (1985). The life cycle. In H. I. Kaplan &
B. J. Sadock (Eds.), Comprehensive textbook of psychiatry (4th ed.,
pp. 1-13). Baltimore, MD: Williams and Williams.

88