HANDBAL
TEORIE ŞI METODICĂ
1
CUPRINS
CURSUL I
1. SCURT ISTORIC
2. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE HANDBAL
3. FEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ DE HANDBAL
4. ASPECTE ALE EVOLUŢIEI HANDBALULUI MODERN
5. CONCEPŢIA DE JOC
6.OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII HANDBALULUI
CURSUL II.
7. SELECŢIA ÎN HANDBAL
• CONŢINUTUL SELECŢIEI
• ETAPELE SELECŢIEI
• CARACTERUL DINAMIC ŞI CONTINUU AL SELECŢIEI
CURSUL III
8. ORGANIZAREA BAZEI DE MASĂ A HANDBALULUI DE PERFORMANŢĂ
9. METODICA PREDĂRII HANDBALULUI ÎN ŞCOALĂ
CURSUL IV
10. PLANIFICAREA ANTRENAMENTULUI ÎN JOCUL DE HANDBAL
CURSUL V
11. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL (1)
• SISTEMATIZAREA ELEMENTELOR TEHNICE
• POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE ATAC
• POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE APĂRARE
CURSUL VI
11. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL (2)
• MIŞCAREA ÎN TEREN
• ŢINEREA, PRINDEREA ŞI PASAREA MINGII
• DRIBLINGUL
• FENTELE SAU MIŞCĂRILE ÎNŞELĂTOARE
• ARUNCAREA LA POARTĂ
• TEHNICA APĂRĂTORULUI
• SCOATEREA MINGII DE LA ADVERSAR
• BLOCAREA ARUNCĂRILOR LA POARTĂ
• ATACAREA ADVERSARULUI AFLAT ÎN POSESIA MINGII
• TEHNICA PORTARULUI
CURSUL VII
12. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL
• FORMELE ŞI MIJLOACELE DE APLICARE A TACTICII
• PRINCIPIILE TACTICII GENERALE
CURSUL VIII
13. TACTICA ÎN JOCUL DE ATAC (1)
• PRINCIPIILE TACTICII ÎN JOCUL DE ATAC
• FAZELE ATACULUI
2
CURSUL IX
13. TACTICA ÎN JOCUL DE ATAC (2)
• ACŢIUNI TACTICE DE BAZĂ
• FORME DE JOC ÎN ATAC
• SISTEME DE JOC ÎN ATAC
• ATACUL ÎMPOTRIVA DIFERITELOR SISTEME DE APĂRARE
CURSUL X
14. TACTICA ÎN JOCUL DE APĂRARE
• PRINCIPIILE TACTICE ÎN JOCUL DE APĂRARE
• FAZELE APĂRĂRII
CURSUL XI
14. TACTICA ÎN JOCUL DE APĂRARE (2)
• TACTICA INDIVIDUALĂ ÎN FAZA A IV-A A APĂRĂRII
• TACTICA COLECTIVĂ ÎN FAZA A IV-A A APĂRĂRII
• FORME ŞI SISTEME DE JOC ÎN APĂRARE
• TACTICA PORTARULUI
CURSUL XII
15. SISTEMUL COMPETIŢIONAL INTERN
• DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND JOCURILE OFICIALE
• DREPTUL DE PARTICIPARE A SPORTIVILOR LA JOCURILE OFICIALE
• ECHIPAMENTUL ŞI ŢINUTA SPORTIVILOR
• BANCA DE REZERVE
CURSUL XIII
16. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR
17 REGULAMENTUL DE ORGANIZARE A COMPETIŢIILOR
CURSUL XIV
18. REGULAMENTUL JOCULUI DE HANDBAL. VARIANTA SIMPLIFICATĂ
3
CURSUL I
1. SCURT ISTORIC
2. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE HANDBAL
3. FEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ DE HANDBAL
4. ASPECTE ALE EVOLUŢIEI HANDBALULUI MODERN
5. CONCEPŢIA DE JOC
6.OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII HANDBALULUI
1. SCURT ISTORIC
Handbalul a apărut în Europa la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-
lea prin transformarea unor jocuri cu caracter popular şi sub influenţa altor jocuri sportive, în special
al fotbalului din a cărui idee fundamentală de joc s-a inspirat cel mai mult.
Părerii unor autori că handbalul îşi are originea în Germania i se opun date care demonstrează
că jocuri asemănătoare ca idee au existat înaintea handbalului în 11 alte ţări cum ar fi Cehoslovacia
"hazena" şi în Danemarca "handbold". Denumirea de handbal este dată de profesorul Karl Schelenz
din Berlin.
Anul 1921 mai exact ziua de 2 mai poate fi considerat data naşterii handbalului românesc, odată cu
desfăşurarea unui joc între două echipe şcolare din localitate.
În anul 1928 se constituie Federaţia Internaţională de Handbal Amator (FIMA), la cere
se stabileşte primul regulament internaţional de joc. România devine membră în anul 1930.
La Sibiu, Braşov, Bistriţa, Mediaş şi Sighişoara au loc în anul 1931 primele campionate pe
localitate.
în anul 1933 handbalul din România s-a organizat alături de volei şi baschet într-o federaţie comună
iar la 7 aprilie 1936 este fondată Federaţia Română de Handbal.
De altfel cel care este socotit pionierul handbalului (în 11 jucători), profesorul Karl Schelenz,
de la Institutul de Educaţie Fizică din Berlin a venit în România în anii 1935-1936 pentru a susţine
cursuri pentru antrenori şi arbitrii şi chiar antrenamente cu echipele din Sibiu şi Sighişoara, având o
contribuţie deosebită la pregătirea echipei naţionale masculine a României, care a participat la
Jocurile Olimpice de la Berlin în 1936.
În 1950 se înfiinţează divizia A pentru echipele masculine, iar în 1955 pentru echipele
feminine. Între anii 1956-1999 echipele naţionale ale României cât şi echipele de club, participante
la competiţiile internaţionale au obţinut o serie de succese remarcabile, ceea ce face din handbal jocul
sportiv cu cele mai mari performanţe din România.
2. FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE HANDBAL
Federaţia Română de Handbal este organul de specialitate, apolitic şi nediscriminatoriu din
toate punctele de vedere, care are ca scop organizarea, îndrumarea, dezvoltarea şi controlul activităţii
de handbal din România. FRH a fost fondată la 1 aprilie 1936 şi cuprinde cluburile şi secţiile de
handbal afiliate la aceasta.
Ca organism în subordinea Agenţiei Naţionale de Sport şi fiind o persoană juridică, se
bucură de toate drepturile ce sunt conferite prin lege şi alte acte normative.
Structura FRH este următoarea:
• Secţia de handbal;
• Clubul de handbal;
• Colegiile şi comisiile de specialitate:
• Colegiul Central al Antrenorilor;
• Colegiul Central al Arbitrilor;
• Comisia centrală de competiţii, legitimări, transferări şi clasificări;
• Comisia de juniori şi sport şcolar şi universitar;
• Comisia centrală de disciplină;
• Comisia centrală medicală;
• Comisia de mass-media;
4
• Comisia de apel.
Salariaţi ai federaţiei:
• Preşedinte nesalariati
• Secretar general
• Secretar federal 2
• Antrenor federal 4
• Organizator de competiţii
• Contabili
• Secretar- dactilograf.
ORGANELE DE CONDUCERE ALE FRH:
• Adunarea generală
• Consiliul de administraţie
• Comitetul director
• Preşedintele
• Congresul
• Consiliul
• Comitetul executiv
5
• comisia medicală
• comisia de propagandă.
FIH este singura în măsură să organizeze competiţiile oficiale de handbal şi să atribuie unor
federaţii continentale sau naţionale această organizare. Limbile oficiale în care se redactează
corespondenţa, procesele verbale, comunicatele sunt: germană, engleză şi franceză. Sediul FIH este
la Basel în Elveţia.
Handbalul românesc a avut în I.K. Ghermăncscu, L. Grigorescu şi V. Sidca, reprezentanţi de
marcă în comisiile de specialitate ale FIH, activitatea acestora fiind foarte apreciată.
FIH are în subordine următoarele federaţii continentale, cu responsabilităţi bine
determinate şi obiective clar conturate:
• Federaţia Europeană de Handbal - FEH;
• Federaţia Africană de Handbal - CAHB;
• Federaţia Asiatică de Handbal - AHF;
• Federaţia Panamericană de Handbal - PATHF;
• Federaţia Oceania de Handbal - OHF.
Sistemul competiţional internaţional este compus din:
• Jocurile Olimpice;
• Campionatele Mondiale;
• Campionatele continentale;
• Campionate Mondiale de juniori şi tineret;
• Campionate Mondiale universitare;
6
Antrenamentele sau unele părţi ale acestora cu accent pe pregătirea fizică, se utilizează astăzi
frecvent la majoritatea echipelor de elită, indiferent de metoda de pregătire. O excelentă condiţie
fizică, condiţionată de o motricitate deosebită prelucrată la cote maxime este astăzi o condiţie
absolută şi indispensabilă în practică. în procesul de pregătire se pune accent acum pe rezistenţă în
regim de acţionare de viteză şi forţă.
ASPECTE NEGATIVE
Sunt şi unele elemente (cei drept mai puţine la număr) care trebuie cunoscute şi analizate, care
frânează dezvoltarea jocului de handbal şi diminuează din spectaculozitatea lui.
Dintre acestea cele mai numeroase sunt cele care aparţin jocului apărătorului, şi anume:
faulturile intenţionate, blocarea neregulamentară a adversarului, îmbrăţişările, împingerile, ţinerile,
îmbrâncirile, jocul brutal prin care se urmăreşte periclitarea integrităţii corporale a adversarului prin
lovire, rănire sau intimidare.
Sunt şi unele elemente ce ţin de jocul în atac cum ar fi: ţinerea apărătorului la semicerc de
către pivotul echipei în atac, împingerea sau îmbrâncirea apărătorului în semicerc, blocarea
neregulamentară a apărătorului, intrarea forţată în ,sau printre apărători, lovirea apărătorului după
aruncare, jocul pasiv şi întârzierea reluării jocului.
5. CONCEPŢIA DE JOC
Prin concepţie de joc se înţelege modul de aplicare a tacticii de către o echipă. Concepţia de
joc tratează jaloanele de bază ale practicării handbalului într-o anumită etapă a acestuia. De aceea ea
trebuie privită într-o continuă evoluţie. în stabilirea concepţiei de joc este necesar să se ţină cont de
următoarele aspecte:
Caracteristicile jocului practicat de cele mai valoroase echipe din lume. Vor fi alese acele
caracteristici strict necesare, fără de care nu se pot obţine performanţe pe plan internaţional, precum şi
pe acelea care se potrivesc specificului sportivului şi echipelor antrenate.
Tendinţele de dezvoltare a jocului pe plan mondial: aceste tendinţe trebuiesc anticipate,
identificate şi adaptate la maniera de joc a echipei, în scopul păstrării permanente a contactului cu
atributele jocului modern.
Valorificarea talentului handbaliştilor români: România a dat handbalului de înaltă
performanţă numeroase talente care au rămas celebre de-a lungul timpului.
Toate cele trei aspecte trebuie să acţioneze sinergie şi în conexiune pentru a-şi amplifica
eficienţa, iar un rol important în acest plan îl are capacitatea de creativitate a antrenorului. Aceasta
presupune stabilirea după criterii eficiente a celor mai potrivite idei de joc, în stare să valorifice
deplina disponibilitate de performanţă a echipei, să completeze carenţele proprii şi să le exploateze pe
cele care le manifestă adversarul.
Concepţia de joc în atac
Fiecare jucător al unei echipe aflate în apărare şi trecând în faza de atac, trebuie să fie
preocupat de declanşarea în cel mai scurt timp a contraatacului, care trebuie folosit ori de câte ori se
iveşte o şansă. El trebuie realizat fără a mai da şansa adversarului de a se replia. în unele situaţii
plecarea unui jucător pe contraatac trebuie să se facă cu anticipaţie, chiar înainte de finalizarea
acţiunii.
Jucătorii care trebuie să declanşeze contraatacul sunt extremele, în special cele de pe partea
opusă acţiunii de atac a adversarului şi zburătorii, în nici un caz jucătorii centrali din apărare.
Pentru iniţierea unui contraatac, jucătorii trebuie să cunoască bine formele de realizare a lui,
cu un vârf, cu două vârfuri, direct sau prin intermediar.
în multe situaţii mingea nu poate fi pasată vârfurilor de contraatac, ele fiind marcate de adversar.
Acest lucru nu presupune oprirea jucătorilor, ci continuarea alergării spre poarta adversă, pentru a
produce dificultăţi adversarului care se retrage în apărare.
Vârfurile de contraatac vor fi susţinute de către jucătorii din linia a II-a (de 9 metri) care
pleacă şi ei din apărare în atac, tocmai pentru a nu da timp adversarului să se organizeze. în acest caz
7
mingea va fi dusă din apărare în atac, prin pase rapide, scurte, derutante şi în ritm susţinut de
alergare.
Această acţiune a primit denumirea de contraatac susţinut, finalizarea putându-se realiza
de la distanţă sau de către un jucător infiltrat pe semicercul advers. în acest caz jucătorii de pe
semicerc primesc o dublă sarcină, de a se demarca permanent, iar în acelaşi timp să realizeze blocaje
sau paravane pentru jucătorii din linia a doua.
Conducătorul de joc sau unul din jucătorii care au sesizat nereuşita contraatacului sau a
contraatacului susţinut, opreşte jocul, trecând în faza de organizare a atacului. în această
fazăjucătorii sunt obligaţi să se aşeze pe posturile ce le deţin în echipă şi să acţioneze în mod
disciplinat în atacul poziţional, caracterizat printr-o circulaţie intensă, precisă şi rapidă a mingii.
Ca urmare a pătrunderilor permanente şi succesive a jucătorilor de la 9 metri, a circulaţiei
rapide a mingii, apărătorii sunt obligaţi să se deplaseze mereu în teren şi să fie foarte atenţi, fapt ce le
slăbeşte energia şi vigilenţa, acesta fiind momentul de trecere de la o fază la alta a atacului şi anume
atacul în sistem,cu o aşezare precisă în teren, în funcţie de sistem (cu unul sau doi pivoţi) şi de tactica
adoptată de echipă.
Ţinând cont de sistemul de apărare, trebuie să se acţioneze cu unul sau doi pivoţi, în circulaţie
sau poziţional. Pentru finalizare este necesară multă atenţie, folosind cele mai indicate mijloace de
tactică individuală sau colectivă, coordonate cu multă inteligenţă. După o încercare nereuşită de
realizare a unui gol, se trece obligatoriu la faza de organizare, păstrându-se posesia mingii.
La atacul în sistem, acţiunea individuală trebuie să fie executată cu multă hotărâre, viteză şi
forţă, mai ales ca element de încheiere a unei acţiunii colective. Acţiunea individuală de pătrundere
trebuie să fie subordonată jocului colectiv şi intereselor generale ale echipei. Toţi jucătorii unei
echipe în atac, indiferent de sistem, sunt obligaţi să acţioneze pe un front larg, să se plaseze în acelaşi
timp şi în adâncime, ceea ce va permite utilizarea la momentul oportun a unei combinaţii stabilite.
Sistemul de atac va fi ales în funcţie de valoarea şi specificul jucătorilor care compun echipa
proprie şi de particularităţile jucătorilor adverşi. Indiferent de sistemul folosit, atacul trebuie să fie
desfăşurat în mod variat, prin schimbarea continuă a ritmului şi a mijloacelor tacticii colective.
8
6. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII HANDBALULUI
Handbalul este studiat de către teoria şi metodica jocului din mai multe puncte de vedere:
• Handbalul ca mijloc al educaţiei fizice;
• Handbalul ca disciplină sportivă;
• Handbalul ca disciplină ştiinţifică.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
• Când a apărut handbalul în Europa? Dar în România?
• Când s-a înfiinţat FRH?
• Care este structura FRH?
• Care sunt organele de conducere a FRH?
• Când a apărut IHF?
• Care sunt organismele de conducere ale IHF?
• Care sunt aspectele pozitive ale evoluţiei handbalului modern?
• Care sunt aspectele negative ale evoluţiei handbalului modern?
• Ce reprezintă concepţia de joc în apărare, dar în atac?
9
• Din ce perspective este studiat handbalul de către teoria şi metodica jocului?
CURSUL II
SELECŢIA ÎN HANDBAL
CONŢINUTUL SELECŢIEI
ETAPELE SELECŢIEI
CARACTERUL DINAMIC ŞI CONTINUU AL SELECŢIEI
7. SELECŢIA ÎN HANDBAL
7.1. CONŢINUTULSELECŢIEI
Selecţia este o activitate complexă care vizează toate laturile personalităţii sportivului şi se
realizează după următoarele criterii:
• Criterii medico-biologice
Acestea trebuie să stabilească starea de sănătate, dezvoltarea somato-funcţională a viitorului
sportiv şi se realizează prin examen clinic complex, pe aparate.
Rezultatele acestor examinări sunt date de examenul antropometric, somatoscopic, precum şi
prin determinarea stării funcţionale endocrino-metabolică, neuromusculară, neuropsihică, hepato-
renală, cardio-respiratorie etc, cu precizarea că dintre toate organele şi sistemele, aparatul cardio-
vascular şi cel respirator sunt cele mai adaptabile la efortul fizic.Controlul medico-sportiv în toate
etapele de selecţie, este absolut necesar datorită intensităţii crescânde dar şi variabile a efortului
fizic.
• Criterii somatice
Aceste criterii stabilesc parametrii care favorizează obţinerea performanţelor în handbal
precum şi nivelul de dezvoltare fizică generală.
Pentru toate acestea se vor urmări în special:
a. Talia (înălţimea corpului) - se va compara cu valorile medii pe ţară pentru a se putea preciza dacă
viitorul handbalist se încadrează în normal pentru vârsta sa. în acest scop se foloseşte relaţia
procentuală existentă între media pe ţară a înălţimii la 18 ani şi media pe ţară a fiecărei vârste
cuprinsă între 8 şi 88 de ani.
Acordând mediei înălţimii pe ţară la 18 ani procentul de referinţă de 100% rezultă că:
10
Vârsta înălţimea băieţilor înălţimea fetelor reprezintă
reprezintă
8-10 78,21% 84,38%
11 80.95°,, 87.75",,
12 84,82% 91,83%
13 87.18% 95,35%
14 91,26% 97,67%
15 93,28% 99,05%
16 98.01% 99,56%
17 99,47% 99,87%
18-19 100% 100%
b. Greutatea - este de mare importanţă şi ea poate fi comparată cu mediile pe ţară,
dar se va raporta la talie pentru aprecierea stării de nutriţie.
c. Bustul - reprezintă înălţimea cuprinsă între creştetul capului şi suprafaţa
scaunului, măsurată în poziţia aşezat.
d. Lungimea membrelor inferioare- rezultă din diferenţa dintre talie şi bust.
e. Anvergura, alonja sau deschiderea braţelor la orizontală - reprezintă
lungimea ambelor braţe plus lăţimea toracelui la nivelul umerilor. Anvergura este la
6 ani mai mică decât talia, pe care o depăşeşte însă după această vârstă. Ea reprezintă
92,4% din talie la naştere, 101% la 7 ani şi 103% la 16 ani. La maturitate ea
reprezintă 106% din talie.
f. Perimetrul toracic - se măsoară elasticitatea, care rezultă din datele măsurătorilor acestuia în
respiraţie profundă şi expiraţie forţată.
g. Diametrul biacromial si bitrolianterial - indică măsura dezvoltării centurii scapulare şi a centurii
pclviene.
• Criterii motrice
Determină nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice precum şi volumul şi calitatea deprinderilor
motrice de bază şi specifice.
a. Viteza - este determinată de mobilitatea proceselor nervoase de la nivelul scoarţei şi se
materializează în jurul vârstei de 16 ani la băieţi şi 14 ani la fete.
Evoluţia între 8-18 ani este următoarea:
Vârsta Băieţi Fete
8 65% 80%
9 69% 83%
10 74",, 86%
11 79% 90%
12 83% 94%
13 86% 97%
14 89% 98%
15 95% 99%
16 97% 100%
17-18 100%
11
adultul, deci după această vârstă eforturile specifice jocului de handbal pot fi
prestate de sportivi.
e. Detenta - prezintă o calitate combinată între viteză şi forţă. La 15-16 ani se
manifestă cel mai puternic, dezvoltarea la această vârstă având un caracter exploziv.
• Criterii psihologice
Câteva dintre calităţile psihice care au importanţă pentru jocul de handbal ar fi cele din sfera
afectivului sub concretizarea emotivităţii, curajului etc.
a. Afectivitatea - se apreciază la copii după fondul vesel, blând sau închis şi
agresiv. Comportamentul la şcoală, în colectiv, poate indica datele necesare pentru
conturarea afectivităţii.
b. Voinţa - duce la perseverenţă în pregătire, iar absenţa ei duce la oboseală
prematură la orice efort şi chiar la abandonarea activităţii.
c. Memoria şi imaginaţia - trebuie să fie bogată, vie, capabile să rezolve
situaţiile în diferite momente ale jocului.
• Sistemul de probe de control
Sunt de regulă fixate de federaţia de specialitate, dintre care vom enumera:
• săritura în lungime de pe loc;
• 50 m plat;
• 5x30 m plat;
• dribling printre jaloane;
• alergarea de rezistenţă (test Cooper);
• aruncarea mingii de oină;
• aruncarea mingii de handbal;
• tracţiuni cu braţele;
• deplasarea în triunghi;
• forţa muşchilor abdominali;
•mobilitatea coxo-femurală în plan anterior etc.
12
• continuarea pregătirii fizice generale;
• dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;
• perfecţionarea tehnicii;
• studiul comportamentului psiho-motric.
în aceste etape apar unele elemente care duc la pierderea multor copii dotaţi şi anume:
• opoziţia părinţilor pentru participarea în activitatea sportivă, dar mai ales la handbal, dorind să-
şi trimită copiii la alte sporturi;
• condiţii grele de antrenament, lipsa sălilor şi lucrul în aer liber;
•lipsa cadrelor de specialitate, lipsa de tact, superficialitatea în munca de instruire.
13
cerinţele handbalului de performanţă. De la formarea grupelor de copii începători şi până la
terminarea junioratului, porţile de „intrare" şi de „ieşire" sunt permanent deschise.
Caracterul dinamic şi continuu al acestei activităţi rezultă şi din faptul că selecţia se
desfăşoară bidimensional la toate eşaloanele de vârstă şi de valoare ale copiilor şi juniorilor: selecţia
orizontală şi selecţia verticală.
Cu excepţia nivelului de începători, unde selecţia se desfăşoară numai pe orizontală, la toate
celelalte nivele, selecţia orizontală este prezentă în mod continuu, iar selecţia verticală se realizează
periodic prin promovarea în eşalonul superior atunci când sunt realizate condiţiile de vârstă, dar mai
ales cele de grad de pregătire.
în cadrul selecţiei orizontale, care arc un caracter permanent, antrenorul trebuie să desfăşoare o
activitate intensă, observând şi cercetând în mod continuu aria de selecţie.
Practica a demonstrat că pot fi depistate noi elemente, cu înclinaţii deosebite pentru handbal,
dintre elevii care au scăpat selecţiei până în acel moment, dintre aceia care s-au transferat cu şcoala
sau şi-au schimbat domiciliul, sau dintre elevii care provin de la alte ramuri de sport.
Selecţia orizontală este foarte activă şi intensă la eşaloanele de copii şi mai rară la eşaloanele de
juniori I şi II, la care stabilitatea grupelor şi echipelor este mai mare.
Selecţia verticală constă în promovarea dintr-un eşalon într-altul, ea trebuie să fie obiectivă şi cît mai
exigentă pe măsură ce se urcă spre eşaloanele superioare.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
14
CURSUL III
Preluând din teoria antrenamentului sportiv ideea potrivit căreia antrenamentul sportiv trebuie
să aibă un caracter stadial, teoria şi metodica handbalului au stabilit o stratificare specifică a instruirii
copiilor şi juniorilor, în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi cu obiectivele instructiv-
educative şi de performanţă, fixate pentru fiecare eşalon al bazei de masă a handbalului de
performanţă. Astfel au fost stabilite următoarele stadii de instruire:
• copii începători I, la vârsta de 8-9 ani;
• copii începători II, proveniţi din grupele de începători I, care au o evoluţie rapidă, 10-11 ani;
• copii avansaţi, proveniţi din grupele de începători, care au o evoluţie lentă dar de perspectivă
reală, 12-14ani;
• copii de performanţă sau juniori III, cu o evoluţie foarte rapidă, elementele de excepţie 12-14 ani;
• juniori II, avansaţi care provin din grupele de copii de performanţă şi de avansaţi, la care se
adaugă şi j uniorii nou selecţionaţi - începători ale căror calităţi le facilitează integrarea rapidă în
eşalon, 15-16 ani;
• juniori I de performanţă, proveniţi din grupele de juniori 11,17-19 ani.
15
8.3. ORGANIZAREA SECŢIEI DE HANDBAL
Jocul de handbal se înscrie printre cele mai importante mijloace ale educaţiei fizice şcolare.
Prin conţinutul său complex, în care sunt prezente numeroase forme de alergare, de aruncare şi de
sărituri, executate în situaţii mereu schimbătoare, handbalul aduce o contribuţie însemnată la
realizarea sarcinilor educaţiei fizice şcolare, cum ar fi:
• întărirea sănătăţii;
• formarea unu fond de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice care să poată fi aplicat în condiţii
cât mai variate;
• creşterea indicilor de valoare a calităţilor motrice, de bază şi specifice;
• dezvoltarea proceselor de cunoaştere: analiza, viteza de decizie, imaginaţie creatoare;
• dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă: spirit de echipă, responsabilitate pentru activitatea
individuală subordonată celei de echipă, combativitate, dăruire etc;
• formarea obişnuinţei de practicare independentă a sportului în scop recreativ.
Efectele pozitive ale practicării jocului de handbal asupra organismului şi a
personalităţii elevilor depind în foarte mare măsură de metodica predării acestui joc sportiv.
în stabilirea metodicii de predare a handbalului în şcoală, trebuie să se pornească de la ideea potrivit
căreia, la rezolvarea sarcinilor educaţiei fizice contribuie eficient atât jocul bilateral şi fazele acestuia,
cât şi exersarea analitică, izolată de condiţiile jocului, a procedeelor tehnice cuprinse în conţinutul
acesteia.
Aplicarea alternativă a celor două căi trebuie să aibă o motivare logică din punct de vedere
metodic. Dacă în timpul exersării jocului sau a fazelor de joc se constată că un anumit procedeu tehnic
este însuşit greşit de către elevi, şi prin aceasta se frânează desfăşurarea corespunzătoare a jocului sau a
fazei respective, se va trece la exersarea analitică a acestuia.
Exersarea analitică trebuie făcută prin mijloace bine selecţionate, după criteriul eficienţei, pentru ca
procedeul respectiv să fie însuşit cât mai repede şi integrat în global.
16
Procedee tehnice folosite în atac:
• alergare cu schimbare de direcţie;
• pasarea mingii în doi de pe loc, cu o mână de deasupra umărului;
• pase din alergare între 2-3 jucători, în acelaşi plan şi în adâncime;
• pasarea mingii din lateral, oblic, înainte şi înapoi;
• prinderea mingii venite din lateral şi din urmă;
• dribling simplu şi multiplu;
• aruncare la poartă cu pas adăugat.
Procedee tehnice folosite în apărare:
• poziţia fundamentală în apărare şi deplasarea în apărare;
• opriri, porniri, întoarceri.
Acţiuni tactice folosite în atac:
• demarcajul;
• aşezarea în cadrul sistemului de atac sub formă de semicerc;
• repunerea mingii în joc de către portar.
Acţiuni tactice în joc în apărare:
•aşezarea în teren în cadrul sistemului de apărare 6+0.
Joc de handbal bilateral cu respectarea regulilor învăţate.
b. Mijloace de acţionare
• exersarea tehnicii fiecărui procedeu până la însuşirea mecanismului de bază;
• exersarea de structuri tehnice cuprinzând 1 -2 procedee;
• exersarea acţiunilor tehnice individuale simple;
• aplicarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice însuşite în jocuri dinamice şi pregătitoare;
• ştafete, întreceri.
H.ClasaaVI-a
a. Obiective de referinţă
• aplicarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice însuşite, respectând regulile cunoscute;
• integrarea în activitatea de practicare a handbalului la nivelul clasei, şcolii şi în timpul liber.
La sfârşitul clasei a Vi-a elevul va fi capabil să execute:
• Procedee tehnice folosite în atac:
• pasa din alergare;
• prinderea mingii venite din urmă;
• dribling cu mâna stângă şi cu mâna dreaptă;
• fente sau mişcări înşelătoare;
• aruncarea la poartă din săritură.
• Procedee tehnice folosite în apărare:
• deplasările specifice în poziţie fundamentală;
• blocarea mingilor aruncate spre poartă.
• Acţiuni tactice folosite în atac:
• demarcajul faţă de apărătorul care se repliază;
• aşezarea în atac fără jucători pivot.
• Acţiuni tactice folosite în apărare:
• marcajul adversarului fără minge;
• marcajul adversarului cu minge;
• intercepţia;
• aşezare în sistemul de apărare 6+0.
• Joc bilateral cu respectarea regulilor învăţate.
b. Mijloace de acţionare
• exersarea procedeelor însuşite în structuri variate;
• jocuri pregătitoare, concursuri, întreceri, cu reguli adaptate, organizate în lecţii şi la nivelul
şcolii.
17
III.ClasaaVII-a
a.Obiective de referinţă
• integrarea procedeelor învăţate în acţiuni tactice simple;
• aplicarea eficientă a cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite în practicarea globală a handbalului,
cu respectarea principalelor reguli.
La sfârşitul clasei a VH-a elevul va fi capabil să execute:
Procedee tehnice folosite în atac:
• pasarea mingii lateral, oblic înainte şi înapoi;
• pase laterale cu ameninţarea succesivă a porţii;
• dribling, alternativ cu mâna stânga şi cu cea dreaptă;
• fentele sau mişcările înşelătoare;
• aruncarea la poartă din alergare;
• aruncarea la poartă din săritură.
Procedee tehnice folosite în apărare:
• blocarea mingilor aruncate spre poartă;
• scoaterea mingii din dribling.
Acţiuni tactice folosite în atac:
• demarcajul;
• pătrunderea;
• aşezarea pe teren în sistemul de atac cu un pivot.
Acţiuni tactice folosite în apărare:
• intercepţia;
• replierea;
•atacarea adversarului cu mingea şi retragerea pe semicerc;
•aşezarea în apărare în sistemul 6+0.
Joc bilateral cu respectarea regulilor, semicerc, fault, dublu dribling, paşi.
b.Mijloace de acţionare
• exersarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice noi;
• exersarea procedeelor tehnice în structuri tehnico-tactice individuale şi colective;
• aplicarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice în condiţii de întrecere cu reguli adaptate;
• exersarea globală cu adaptarea efectivului, duratei şi a regulilor de practicare.
IV.ClasaaVIII-a
a. Obiective de performanţă
• folosirea adecvată a procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice în condiţii de concurs;
• aplicarea eficientă a cunoştinţelor şi deprinderilor însuşite în practicarea globală, cu respectarea
regulamentului oficial.
La sfârşitul clasei a VlII-a elevul va fi capabil să execute:
Procedeele tehnice folosite în atac:
• pasc laterale cu ameninţarea succesivă a porţii;
• pasc de angajare a jucătorilor la semicerc;
• pasa lungă de contraatac;
• dribling cu variaţii de ritm şi schimbarea direcţiei;
• aruncarea la poartă din săritură.
Procedee tehnice folosite în apărare:
• deplasările specifice în apărare;
• scoaterea mingii din dribling.
Acţiuni tactice folosite în atac:
• pătrunderea;
• încrucişarea;
• aşezarea în sistemul de atac cu un pivot.
Acţiuni tactice folosite în apărare:
18
• replierea; atacarcajucătorului cu minge şi retragerea la semicerc; aşezare în sistemul de apărare
5+1., Joc bilateral.
b. Mijloace de acţionare
• repetarea unor structuri cu conţinut tehnico-tactic variat;
• crearea şi rezolvarea de situaţii complexe prin întreceri;
• concursuri şi jocuri bilaterale arbitrare.
V. Pentru ciclul gimnazial (clasele IX-XII)
Nu apar obiective prioritare noi, cele stabilite pentru clasa a VIII-a rămân valabile şi pentru acest
eşalon şcolar, cu deosebirea că ele pot fi îndeplinite la un nivel calitativ superior, datorită
potenţialului biologic şi motric crescut.
În scopul reprezentării şcolii la diferite competiţii de masă pe plan local sau la un nivel superior,
fiecare unitate şcolară îşi pregăteşte o echipă reprezentativă.
Formarea loturilor şcolii se realizează pe baza observaţiilor făcute de către profesorul de educaţie
fizică în cadrul lecţiilor şi a activităţilor sportive.
Există o deosebire între selecţia pentru CSS, unde se cere o anumită metodologie, şi şcoală
unde selecţia este mult mai liberă, ţinându-se totuşi seama de modelele somatice şi motrice stabilite
pentru CSS.
De acest lucru va depinde în mare măsură şi valoarea echipei reprezentative. Lotul trebuie să
cuprindă minimum 15 elevi, dintre care trei portari, şase jucători de semicerc şi şase de 9 metri.
Pregătirea echipei se va face separat de orele de activităţi sportive, fiind introduse 2-3
antrenamente săptămânal.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
19
CURSUL IV
20
• Pregătire fizică specifică: viteza de execuţie, de reacţie, de deplasare cu procedee tehnice
specifice, forţa în picioare pentru jocul în apărare, detenta pentru aruncarea din săritură, îndemânare
cu mingea, rezistenţa în regim de viteză şi forţă.
• Pregătire tehnică. Jucătorii vor fi analizaţi pe baza profilului tchnico-tactic al jucătorului
specializat pe post precum şi a măiestriei tehnico-tactice de bază, pentru a putea colabora cu
coechipierii în orice situaţie de joc.
• Pregătirea tactică. Analiza echipei prin cunoştinţe de tactică individuală şi colectivă, prin
concepţia de joc stabilită faţă de anumiţi adversari. în funcţie de potenţialul tactic al echipei vor
putea fi stabilite obiectivele şi sarcinile reale de antrenament.
• Pregătirea psihologică. Se va analiza comportarea jucătorilor la jocuri, antrenamente, relaţia cu
coechipierii în afara vieţii sportive.
• Pregătirea fizică generală. Aceşti indici vor fi apreciate în urma trecerii normelor de control
21
În cadrul ciclului săptămânal avem sarcini pentru toată echipa şi sarcini de individualizare.
Caracterul antrenamentelor (pentru uşurare) poate fi Fi, Te, Ta sau combinat Fi+Te; Fi+Ta;
Te+Ta; Fi+Te+Ta.
Repartizarea judicioasă a antrenamentelor în ciclul săptămânal, a lecţiilor cu diferite
caractere pe factori de antrenament, dar mai ales combinat, permite antrenorilor atacarea simultană
a factorilor antrenamentului. în funcţie de etapa de pregătire, de condiţii, se poate lucra separat pe
factori de antrenament iar în perioada când nu este posibil acest lucru se lucrează pe factori
împreună.
Tăria antrenamentului FT depăşeşte, iar cel T atinge valorile solicitărilor jucătorilor din
timpul jocurilor cu miză marc. Antrenamentul moderat este sub greutatea jocului iar cel uşor este
atunci când se repetă anumite combinaţii tactice.
Durata antrenamentului este un factor important în ciclul săptămânal, el putând fi exprimat
în minute şi se referă la cantitatea de muncă depusă de sportiv.
Stabilirea caracterului, a tăriei şi a duratei antrenamentului se face ţinând seama de principiile
fiziologice şi pedagogice ale antrenamentului.
Conspectul de lecţie este documentul cel mai operativ, fiind obligatoriu pentru toţi
antrenorii şi întocmit pe baza sarcinilor din ciclul săptămânal de antrenament. El cuprinde o
înşiruire metodică a mijloacelor, exerciţiilor, formaţiilor, a dozării precum şi a indicaţiilor metodice.
Planul individual de antrenament se întocmeşte doar pentru anumiţi jucători, în vederea
corectării unor deficienţe constatate pe parcurs.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
22
CURSUL V
11. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL (1)
11. TEHNICAJOCULUIDEHANDBAL
Prin tehnica jocului de handbal, se înţelege totalitatea deprinderilor motrice specifice, care ţin
cont de regulile privind manevrarea mingii şi mişcările jucătorului, cu scopul de a atinge eficienţa
maximă în joc.
Atunci când ne referim la tehnica jocului de handbal utilizăm de obicei noţiunile de elemente
tehnice, procedee tehnice, stil şi măiestrie tehnică.
Elementele tehnice sunt categorii generale de mişcări care facilitează rezolvarea scopului şi a
normelor globale ale jocului în conformitate cu regulamentul de concurs. Sarcinile globale ale
jocului sunt uşor identificabile în fazele de atac şi de apărare: recuperarea mingii, trecerea în atac,
finalizarea, pierderea posesiei mingii, replierea şi apărarea în sistem. Aceste sarcini globale (pe faze)
sunt rezolvate prin anumite elemente tehnice distincte. Exemple: recuperarea mingii presupune:
prinderea, blocarea, deplasarea în apărare etc; atacul presupune: pasarea, driblingul, aruncarea la
poartă etc.
Elementele tehnice au o definiţie abstractă şi strict delimitată de sarcinile
globale ale jocului.
Elementele tehnice ale jocului de handbal sunt:
• poziţia fundamentală;
• mişcarea în teren;
• ţinerea mingii;
• prinderea mingii;
• pasarea mingii;
• driblingul;
• fentele sau mişcările înşelătoare;
• aruncarea la poartă;
• scoaterea mingii de la adversar;
• atacarea adversarului aflat în posesia mingii;
• blocarea aruncărilor la poartă;
• elementele tehnice specifice portarului.
Condiţiile de joc ce apar sau în care sunt aplicate elementele tehnice (atac apărare), au
condus la formarea şi perfecţionarea unor procedee tehnice concrete (operaţionale) pentru
rezolvarea respectivelor sarcini.
Procedeul tehnic se distinge în primul rând prin structură motrică de
organizare internă, învăţată şi perfecţionată până la automatism în cadrul procesului
de instruire.
Procedeele tehnice au o structură simplă sau complexă.
Procedeele tehnice simple sunt gesturi motrice a căror funcţie de execuţie se încadrează în
trei faze (momente) distincte: poziţia iniţială, mişcarea propriu-zisă şi poziţia finală.
Este bine de reţinut că ritmul de execuţie al acestor faze este foarte important pentru frumuseţea,
corectitudinea şi eficienţa procedeelor.
în jocul de handbal procedeele simple apar numai atunci când opoziţia adversarului este inexistentă
(pasa de deasupra umărului, driblingul etc.) sau în momente fixe ale jocului (aruncările libere, de
pedeapsă, de la margine etc).
23
Procedeele tehnice complexe au o mai mare frecvenţă de utilizare în jocul de handbal,
structura motrică a acestora leagă două sau mai multe procedee simple. Datorită opoziţiei
adversarului, unele secvenţe îşi pierd caracterul invariabil (standard), fiind executate cu un alt ritm de
execuţie, cu întreruperi, cu introducerea altor acte motrice (fente) cu indici avansaţi de viteză sau de
forţă, cu soluţii creative personale sugerate de situaţia de moment.
Exemple: dribling aruncare, fente de pasă - aruncare etc.
Stilul tehnic - în momentul în care particularităţile individuale (dimensiuni
corporale, antropometrice, calităţi motrice, atitudinea, trăsături de personalitate),
intervin şi se impun cu pregnanţă în una, mai multe sau în toate secvenţele modelului
de execuţie respectivul procedeu devin stil tehnic. Nu trebuie să confundăm stilul cu
mişcările incorecte şi incoerente de executare a unui procedeu.
Stilul tehnic apare atât în efectuarea procedeelor simple cât şi în cele complexe. Astfel
procedeele simple pot fi diferite ca stil prin ritmul de execuţie, prin utilizarea lor înşelătoare, prin
implicarea unor însuşiri corporale (robusteţea etc), prin manevrarea neobişnuită a mingii, iar
procedeele tehnice complexe prin prelungirea sau scurtarea fazelor de execuţie, prin fente. Stilul
tehnic poate caracteriza chiar şi comportamentul tehnic al unei echipe. Exemplu: şcoala afro-asiatică
adoptă stilul tehnic al înaltei măiestrii tehnice şi a acţiunilor tactice purtate în regim de viteză, spre
deosebire de echipele nordice care adoptă un stil tehnic adaptat la însuşirile fizice (robusteţe, talie
viguroasă) pe care le au. Stilul tehnic este adânc implementat şi în tactică, fiind vorba aici şi de acţiuni
individuale subordonate gândirii.
Măiestria tehnică caracterizează doar jucătorii cu o înaltă capacitate tehnică
achiziţionată în decursul timpului. Ea este rezultatul instruirii (colective şi
individuale) la care se adaugă şi „vocaţia" pentru joc.
Criteriile după care se poate aprecia înalta măiestrie tehnică sunt:
• numărul de elemente şi procedee tehnice de atac şi apărare achiziţionate şi uşurinţa cu care sunt
aplicate în rezolvarea sarcinilor de joc;
• acurateţea, virtuozitatea , precizia şi eficienţa cu care se execută în condiţii grele de joc;
• stabilitatea cu care se execută în condiţiile apariţiei unor factori perturbatori: opoziţia
adversarului, oboseala, stresul, încordarea nervoasă etc;
• priceperea de a alege, regla şi schimba fazele de execuţie a procedeelor tehnice în funcţie de
reacţiile adversarului.
11.1. SISTEMATIZAREA ELEMENTELOR TEHNICE
24
• poziţia fundamentală; deplasarea în poartă; prinderea mingii; degajarea mingii;
respingerea mingii cu braţele; respingerea mingii cu picioarele; plonjonul; mişcările înşelătoare.
11.3. POZIŢIA FUNDAMENTALA
Ca în orice altă ramură de sport şi în handbal jucătorul adoptă în diferite faze ale jocului o
poziţie caracteristică, denumită poziţia fundamentală, din care el este capabil să execute cu maximă
eficacitate mişcările cerute de situaţia respectivă. Poziţia fundamentală îl ajută pe jucător în executarea
mişcărilor specifice jocului de apărare şi chiar în cele de atac.
11.3.1. POZIŢIA FUNDAMENTALĂ PENTRU JOCUL DE APĂRARE
Sarcina principală a apărătorului este aceea de a împiedica prin toate mijloacele permise de
regulamentul de joc înscrierea de goluri în poarta proprie. Pentru aceasta el va trebui să fie preocupat
în timpul jocului de marcarea adversarului, blocarea aruncărilor la poartă, închiderea pătrunderilor
spre poartă şi colaborarea cu portarul.
Atunci când se găseşte în aşteptarea acţiunii adversarului său direct, apărătorul depărtează
picioarele cu 40-50 cm. unul faţă de celălalt, având genunchii uşor îndoiţi, spatele rotund, braţele
îndoite din coate şi puţin depărtate de corp privirea îndreptată înainte, spre adversar, greutatea
corpului este egal repartizată pe ambele picioare, asigurându-se astfel un echilibru stabil corpului.
Metodica învăţării
Poziţia fundamentală pentru jocul în apărare se invaţă uşor de către începători încă de la
primele lecţii, prin folosirea următoarelor exerciţii:
• jucătorii se deplasează în mers, în alergare cu joc de glezne sau în alergare uşoară, la semnalul
antrenorului ei se opresc brusc şi adoptă poziţia fundamentală de apărare.
• jucătorii execută sărituri ca mingea, iar la semnal se opresc în poziţia fundamentală de
apărare.
• jucătorii se deplasează în alergare înainte, înapoi sau lateral, orientaţi fiind cu
faţa spre antrenor. Acesta indică prin ridicarea braţului în sus momentul opririi jucătorilor din
deplasare şi luarea imediată a poziţiei fundamentale, după care, printr-un alt semn convenţional
făcut cu braţul, indică jucătorilor noua direcţie de deplasare.
25
Metodica învăţării
Pentru învăţarea poziţiei fundamentale de atac, se pot utiliza exerciţiile prin care se învaţă
poziţia fundamentală de apărare, iar perfecţionarea ei se face odată cu învăţarea prinderii, ţinerii şi
pasării mingii.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTONŢELE
26
CURSUL VI
11. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL (2)
MIŞCAREA ÎN TEREN
ŢINEREA, PRINDEREA ŞI PASAREA MINGII
DRIBLINGUL
FENTELE SAU MIŞCĂRILE ÎNŞELĂTOARE
ARUNCAREA LA POARTĂ
TEHNICA APĂRĂTORULUI
SCOATEREA MINGII DE LA ADVERSAR
BLOCAREA ARUNCĂRILOR LA POARTĂ
ATACAREA ADVERSARULUI AFLAT ÎN POSESIA MINGII
TEHNICA PORTARULUI
Opririle
Opririle din alergare sunt necesare atât atacantului care doreşte să acţioneze cu scopul de a se
demarca, cât şi apărătorului care-1 marchează. Oprirea ca procedeu tehnic nu reprezintă o dificultate
în sine, fiind uşor de însuşit. Dezvoltarea musculaturii picioarelor pentru ca acesta să fie capabil sâ
frâneze brusc, viteza de deplasare este singurele probleme metodice care se ivesc în legătură cu
27
acest procedeu tehnic. Oprirea se poate executa printr-o frânare cu un picior, pus de obicei pe sol, oblic
şi lateral, şi printr-o frânare pe ambele picioare. Oprirea pe ambele picioare este precedată de obicei
de o uşoară săritură.
Schimbările de direcţie
Schimbările de direcţie pot fi făcute cu scopul derutării apărătorului sau pentru simpla modificare a
direcţiei de deplasare în teren a atacantului. Există mai multe procedee tehnice de schimbare de
direcţie. Toate sunt necesare jucătorului aflat în lupta directă cu adversarul, mai ales când este marcat
strâns de acesta. Acestea pot fii simple sau duble.
Schimbarea simplă de direcţie - se execută în felul următor: jucătorul care se deplasează în
linie dreaptă face la un moment dat un pas oblic lateral, lăsând apărătorului impresia că se va deplasa
în continuare în această nouă direcţie. în realitate atacantul se va opri scurt pe piciorul cu care a făcut
pasul oblic lateral şi va împinge din el în direcţie opusă, direcţie în care îşi va continua de fapt
deplasarea.
Schimbarea dublă de direcţie - are o execuţie asemănătoare cu cea descrisă mai sus, cu
deosebirea că după primul pas lateral (să presupunem că s-a făcut spre stânga) urmează un mic pas
oblic lateral spre dreapta, după care jucătorul porneşte decis din nou spre stânga, încercând să-şi
depăşească adversarul direct.
Aceste procedee tehnice se învaţă la început de pe loc, apoi din alergare uşoară.
Săriturile
Săriturile sunt procedee tehnice de mare importanţă atât în jocul de apărare, cât şi în cel de atac.
Prinderea mingilor înalte, unele aruncări la poartă, blocarea aruncărilor şi alte acţiuni de joc cer din
partea jucătorului să execute sărituri înalte. Aceste sărituri se pot executa de pe loc şi din deplasare cu
bătaie pe un singur picior,
sau pe ambele picioare.
Ţinerea mingii este elementul tehnic cu ale cărui procedee un jucător de handbal îşi asigură
posesia mingii pe timpul celor trei secunde regulamentare sau pe durata de timp dintre o prindere şi o
aruncare. Ţinerea mingii se poate efectua cu două mâini şi cu o mână.
Ţinerea mingii cu două mâini
Mingea este ţinută cu două mâini în dreptul abdomenului, uneori în dreptul pieptului.
Jucătorul de handbal pentru a-şi asigura posesia mingii pe timpul dintre o prindere şi o aruncare o ţine
cu două mâini în dreptul abdomenului, adăposlind-o de adversari.
Acesta o cuprinde cu palmele, cu degetele mult răsfirate (cele mari sunt apropiate şi orientate
înapoi spre corp). Mingea nu este strânsă prea tare cu degetele, iar podul palmei nu se lipeşte de ea.
Din această poziţie de ţinere a mingii cu două mâini, jucătorul poate executa cu uşurinţă toate
procedeele tehnice, în mod simetric, cu mâna dreaptă şi cu cea stângă.
Ţinerea mingii cu o mână
Cele mai utilizate procedee de ţinere a mingii cu o mână sunt: prin apucare şi ţinerea echilibrată a
mingii, între palmă şi antebraţ şi sprijinită pe coapsă, piept sau abdomen. La jocul modern de handbal,
procedeul de ţinere a mingii cu o mână prin apucare s-a răspândit foarte mult. Datorită acestuia s-au
dezvoltat numeroase alte procedee tehnice de fentare executate cu mingea ca: fentele de pasare, şi
fentele de aruncare la poartă. Acest procedeu tehnic este indispensabil pentru pasarea mingii din
pronaţie, ca şi pentru executarea diferitelor fente de pasare şi fente de aruncare la poartă. Având în
vedere faptul că ţinerea mingii cu o mână prin apucare oferă jucătorilor largi posibilităţi de formare
şi dezvoltare a unor procedee tehnice complexe, apreciem ca absolut necesară învăţarea ei încă de
timpuriu.
În afara acestui procedeu tehnic trebuie amintită şi ţinerea echilibrată a mingii. Ea este
caracteristică jocului în mişcare, jocului de circulaţie în viteză. Mingea este ţinută în echilibru în
timpul mişcării pregătitoare pentru aruncare, precum şi în timpul executării aruncării. Echilibrul de
28
care este vorba se realizează datorită impulsului dinspre înainte spre înapoi, dat mingii de mâna
stângă şi rezistenţei mâinii drepte care se opune acestui impuls.
Ţinerea echilibrată a mingii nu poate dura multă vreme; ea coincide cu timpul necesar
braţului pentru pregătirea aruncării şi a aruncării propriu-zise.
Procedeele tehnice de ţinere a mingii cu o mână se învaţă împreună cu cele de prindere şi pasare.
Demonstrarea de către antrenor a procedeelor de ţinere a mingii, explicarea amănunţită a execuţiei
lor, ca şi a importanţei învăţării lor corecte în vederea efectuării altor procedee tehnice, şi exersarea
lor analitică sau globală în timpul exerciţiilor de prindere şi pasare, sunt suficiente pentru a se asigura
baza acestor deprinderi motrice.
29
Procedeele tehnice de pasare a mingii trebuie subordonate strict tuturor principiilor de tactică
individuală şi colectivă şi în special principiului asigurării mingii. în funcţie de situaţia tactică
respectivă pasa poate fi dată direct, cu boltă, cu pământul sau precedată de o fentă, prin următoarele
procedee de pasare a mingii:
Pasa cu o mână de deasupra umărului:
Acesta este procedeul tehnic cel mai des folosit în jocul de handbal, deoarece el corespunde
integral cerinţelor de precizie, viteză, forţă şi uşurinţă de pasare din orice poziţie.
Pentru realizarea pasei cu o mână de deasupra umărului, jucătorul foloseşte aruncarea zvârlită. Pentru
a executa pasa de pe loc, jucătorul va adopta in prealabil poziţia fundamentală specifică jocului de
atac. Acei jucători care aruncă mingea cu mâna dreaptă vor avea în faţă piciorul stâng, iar stângacii
piciorul drept.
11.8. DRIBLINGUL
Driblingul este un element tehnic care a apărut in jocul de handbal odată cu introducerea
regulii celor trei paşi şi a celor trei secunde.
Cu ajutorul procedeelor de dribling, jucătorul se poate deplasa cu mingea în teren, poate acţiona ca
vârf de contraatac, se poate încadra în diferite acţiuni colective de atac, poate pătrunde spre poartă
sau acţiona în vederea păstrării mingii, atunci când coechipierii săi sunt marcaţi.
Folosirea exagerată a driblingului în joc frânează construirea fazelor de atac şi dă posibilitatea
apărării adverse să se organizeze.
Driblingul simplu
Acest procedeu tehnic se execută, în limitele permise de regulament, în felul următor: să
presupunem că jucătorul prinde mingea când se găseşte în sprijin pe piciorul stâng, el are voie să
facă în continuare trei paşi cu mingea în mână, după care, înainte de a face cel de-al patrulea pas va
trebui să împingă mingea spre pământ. Mingea care va ricoşa din pământ va fi prinsă de j ucător.
Din clipa prinderii el poate face din nou cel mult trei paşi cu mingea în mână, după efectuarea
cărora va fi obligat s-o paseze unui coechipier sau să o arunce la poartă.
31
Dacă o va împinge din nou spre pământ şi o va reprinde sau o va juca într-un alt fel înainte ca
ea să fi fost atinsă de un coechipier, adversar sau instalaţia porţii, înseamnă că a comis greşeala
"dublu dribling", greşeală care se sancţionează de arbitru cu aruncare liberă.
Este bine ca jucătorii să fie obişnuiţi să execute împingerea mingii în pământ oblic înainte, în
funcţie de viteza de deplasare, şi lateral, în afara planului de mişcare a picioarelor, pentru a nu se frâna
viteza şi pentru a se evita greşeala numită "picior" (atingerea mingii cu piciorul considerat de la
genunchi în jos).
Driblingul multiplu
Acest procedeu tehnic permite o deplasare nelimitată a jucătorului în teren. Concepţia
modernă de joc acceptă folosirea driblingului multiplu atunci când un jucător a scăpat liber pe
contraatac şi se îndreaptă spre poarta adversă, nestingherit de apărători, precum şi în acele cazuri
când nu găseşte pentru moment nici un coechipier liber pentru a-i pasa mingea.
Driblingul multiplu constă dintr-o serie de împingeri succesive a mingii spre sol, executate prin
apăsări cu palma pe suprafaţa acesteia.
Dacă driblingul se execută din alergare, atunci, ca şi driblingul simplu, mingea este împinsă spre sol în
partea laterală a corpului, sub un unghi care este proporţional cu viteza de deplasare a jucătorului
Metodica învăţării driblingului
Însuşirea driblingului simplu nu ridică greutăţi de ordin metodic pentru antrenor. După o
sumară explicare şi demonstrare a driblingului simplu, jucătorii sunt lăsaţi să se deplaseze liber în teren,
în grupe de câte doi-trei sau mai mulţi jucători, să-şi paseze mingea unul altuia, după ce în prealabil a
executat dribling simplu.
Driblingul multiplu cere bună îndemânare şi coordonare a mişcărilor. învăţarea driblingului
multiplu începe prin executarea de pe loc a unor împingeri repetate asupra mingii. După aceea,
jucătorul este lăsat să se deplaseze înainte, lateral şi înapoi, la început în mers, mai târziu în alergare
uşoară în linie dreaptă, în linie şerpuită şi cu schimbări de direcţie. Pe măsură ce jucătorul obţine
siguranţă în conducerea mingii, va creşte şi viteza de deplasare în teren.
Perfecţionarea driblingului se va face prin exerciţii de deplasare variată în teren, în condiţii de
viteză cu schimbări de direcţie, cu şerpuiri printre obstacole, în luptă cu adversarul semiactiv şi activ, în
concursuri de întrecere sub formă de ştafete şi în timpul jocurilor de antrenament.
32
simple. Fenta simplă de pornire se execută de pe loc sau din uşoară deplasare înainte. Pentru a
acţiona decisiv spre dreapta, atacantul face mai întâi un pas oblic înainte cu piciorul stâng, simulând
pornirea în această direcţie. Apărătorul va schiţa şi el o mişcare de apărare, deplasându-se spre
dreapta. Atacantul frânează înaintarea cu piciorul stâng, din care se împinge apoi puternic către
dreapta, direcţie în care îşi va continua alergarea.
Fenta de pasare
Ţinerea apucată a mingii a favorizat apariţia a numeroase fente de pasare. Ele se execută fie
premeditat, fie ca urmare a situaţiei create. în toate cazurile se cere multă îndemânare şi un bagaj
bogat de procedee tehnice de pasare.
Jucătorul simulează mişcarea de aruncare a mingii spre un coechipier. Prin strângerea degetelor pe
minge, el o reţine înainte ca aceasta să părăsească mâna. Apoi, după ce apărătorii s-au mişcat,
reacţionând la fenta făcută, atacantul pasează mingea în altă direcţie, folosind unul din procedeele
tehnice de pasare, adecvat rezolvării momentului tactic respectiv. Fenta de pasare poate fi urmată de
o pasă simplă din pronaţie, o pasă lansată, o pasă pe la spate sau pe deasupra umărului etc.
Fenta de aruncare la poartă
Atacantul aflat în pătrundere simulează aruncarea la poartă cu pas încrucişaţi, cu pas adăugat
sau cu pas săltat, după care, sesizând blocajul apărării, opreşte mişcarea braţului, reţine mingea,
frânează înaintarea corpului cu piciorul stâng şi pasează imediat coechipierului liber.
Fenta de aruncare la poartă poate fi urmată de o pasă de angajare a pivotului, de o pasă laterală
sau de o aruncare la poartă cu procedeul iniţial sau cu un alt procedeu. Aceasta poate fi începută, de
exemplu, prin simularea unei aruncări pe lângă şold şi continuată, dacă blocajul apărătorului advers a
fost prompt, cu o altă aruncare la poartă executată pe deasupra umărului, prin evitare cu cădere
laterală etc.
33
Metodica învăţării fentelor
Învăţarea fentelor presupune stăpânirea perfectă în condiţii de joc, a procedeelor tehnice cu
care se încearcă inducerea în eroare a adversarului.
Nu se poate începe învăţarea unei fente de aruncare la poartă armată, de exemplu, de o angajare a
pivotului cu o pasă dată pe sub picior, până ce procedeele componente nu sunt bine însuşite şi
utilizate în joc.
Când procedeele tehnice componente sunt cunoscute, se poate trece la îmbinarea lor într-o
fentă. Acest lucru se face în cadrul antrenamentelor individualizate, la început fără adversar, apoi cu
adversar semiactiv şi coechipier activ, cu adversar sau adversari activi şi coechipieri activi. în condiţii
apropiate dejoc.
Aruncarea zvârlită
Este procedeul care corespunde cel mai bine executării aruncărilor la poartă. Cu acest procedeu
de aruncare se imprimă cel mai bine mingii o mare viteză de zbor, se obţine o bună precizie şi se
creează condiţii de derutare a portarului, ca şi al apărătorilor, prin fentele de aruncare la poartă sau de
pasare, care sunt favorizate de aruncarea zvârlită.
Aruncările la poartă, indiferent de modul de aruncare folosit (zvârlit, lansat sau prin
împingere), pot fi executate de pe loc, din alergare, din săritură, din plonjon, cu elan cu paşi
încrucişaţi, adăugaţi şi cu pas săltat.
Alegerea procedeului de aruncare este determinată de mai mulţi factori, dintre care cităm: poziţia
jucătorului faţă de poartă, relaţia în care se găseşte faţă de apărători, distanţa faţă de semicerc, postul
ocupat în echipă ctc.
Situaţiile de joc mereu schimbătoare, ca şi poziţiile de aruncare care cer anumite execuţii
tehnice, impun cunoaşterea de către fiecare jucător a procedeelor tehnice enumerate mai sus.
Astfel vom enumera:
• aruncarea prin evitare;
• aruncarea pe la spate;
• aruncarea cu prinderea şi aruncarea mingii din săritură;
• aruncările de pe extreme din săritură şi plonjon;
• aruncarea din plonjon sărit;
• aruncarea din săritură precedată de pas săltat;
• aruncarea cu fandare sau cădere laterală spre braţul de aruncare;
• alte tipuri de aruncări.
34
Jucătorul care se află în pătrundere spre poartă va prinde mingea, pasată de un coechipier sau
reţinută din dribling, pe piciorul drept. Aceasta îi favorizează aruncarea fie după un pas, fie după trei
paşi făcuţi cu mingea în mână.
Bătaia pentru săritură se face pe piciorul stâng, cu o tehnică asemănătoare săriturilor din
atletism. în urma bătăii, în care laba piciorului rulează dinspre călcâi spre vârf şi piciorul se destinde
din articulaţii, corpul este aruncat în sus şi înainte, înălţarea corpului este ajutată şi de pendularea
piciorului drept, care în timpul bătăii se ridică în sus cu genunchiul îndoit spre piept. în timpul înălţării
corpului, mingea se duce deasupra umărului drept, fiind sprijinită la început şi de mâna stângă, apoi
ţinută în mâna dreaptă, echilibrat sau prin apucare.
Când jucătorul atinge momentul maxim al înălţării, corpul se blochează în aer pentru a oferi
un punct de sprijin braţului care efectuează mişcarea propriu-zisă de aruncare. Piciorul drept
pendulează în jos şi înapoi, în timp ce braţul drept (braţul aruncător) trece înainte. Aterizarea din
săritură se face tot pe piciorul stâng, adică pe piciorul de bătaie.
Metodica învăţării aruncării la poartă din săritură
Rularea labei piciorului şi ridicarea braţului opus în sus se deprind cu ajutorul pasului săltat.
Pentru dezvoltarea forţei în picioare se pot face următoarele exerciţii:
• sărituri succesive cu bătaie şi cădere pe acelaşi picior, fără şi sub formă de concurs;
• sărituri peste o bancă cu bătaie şi aterizare pe acelaşi picior;
• acelaşi exerciţiu, cu ridicarea braţului drept în sus;
• apoi cu ridicarea mingii deasupra umărului drept.
Pentru executarea propriu-zisă a aruncării din săritură se vor folosi la început exerciţii de
pasare din săritură între coechipieri dispuşi în diferite formaţii. După ce jucătorii au învăţat să paseze
din săritură, sunt trecuţi în faţa porţii, unde vor arunca la inceput acţionând individuali din dribling, pe
urmă primind mingea de la coechipieri.
Aruncarea la poartă cu pas încrucişat
Acesta este un procedeu tehnic care permite realizarea unor aruncări puternice de la distanţă. EI
trebuie să aparţină bagajului motric al jucătorilor care acţionează la linia de 9 metri, adică al
aruncătorilor de la distanţă.
Aruncarea la poartă cu pas încrucişat se execută cu o tehnică asemănătoare cu cea folosită de atleţi în
aruncarea suliţei.
Jucătorul, pregătindu-se de aruncare, efectuează o încrucişare a piciorului drept peste sau prin spatele
celui stâng, după care îşi fixează piciorul stâng pe sol. în timpul acestor mişcări făcute cu picioarele,
mingea este dusă deasupra umărului, iar corpul se răsuceşte spre dreapta, privirea rămânând însă
aţintită înainte.
Aruncarea cu pas încrucişat poate folosi cu succes procedeele de aruncare zvârlită de
deasupra umărului, lateral pe lângă umăr, lateral pe lângă şold şi pe lângă genunchi.
35
• din mers normal, schimbarea pasului sau încrucişarea picioarelor, cu ducerea mingii deasupra
umărului drept;
• acelaşi lucru cu simularea aruncării la poartă;
• dribling, aruncare la poartă cu pas adăugat sau pas încrucişat;
• pasarea mingii în doi ,trei, din deplasare, cu aruncare la poartă cu pas adăugat, sau pas
încrucişat.
Alte tipuri de aruncări la poartă:
• aruncarea la poartă pe lângă şold;
• aruncarea la poartă pe lângă genunchi;
• aruncarea la poartă prin evitare;
• aruncarea la poartă din săritură cu evitare;
• aruncarea la poartă prin evitare cu plonjon;
• aruncarea la poartă pe la spate;
• aruncarea înapoi pe lângă şold;
• aruncarea zvârlită prin lateral;
• aruncarea pe la spate cu piruetă;
• aruncarea la poartă cu prinderea mingii în săritură;
• aruncarea la poartă cu fandare sau cu cădere laterală spre partea braţului de aruncare;
• aruncarea cu două mâini printre picioare.
36
Scoaterea mingii prin intercepţie
Este un procedeu tehnic complex, care pretinde din partea apărătorului să posede un start rapid, multă
îndrăzneală, precum şi capacitatea tactică de a anticipa acţiunile atacanţilor adverşi.
Metodica învăţării:
• Câte doi, faţă-n faţă, unul este atacant cu mingea, iar celălalt apărător. Atacantul execută dribling
din deplasare, apărătorul încearcă să scoată mingea din dribling.
• Câte doi, fiecare cu mingea, din dribling într-un spaţiu restrâns se încearcă scoaterea mingii.
• Acelaşi exerciţiu ca mai sus, dar se joacă în relaţia 2:2.
• Un număr oarecare de jucători driblează într-un spaţiu delimitat (spaţiul de poartă). Fiecare jucător
va încerca, în timp ce driblează, să scoată partenerului mingea din dribling. Jucătorul căruia i-a fost
întrerupt driblingul şi a cărui minge a părăsit suprafaţa de joc, va fi exclus din joc.
• Pe lungimea terenului stau un număr oarecare de jucători cu mingea. în faţa fiecărui jucător este
plasat un apărător. Posesorul mingii va încerca să-şi depăşească apărătorul direct în dribling, ca să
ajungă pe partea cealaltă a terenului. Apărătorul va încerca să scoată mingea din driblingul executat de
atacant.
37
Calităţile fizice cerute unui portar sunt: viteza sub toate formele ei de manifestare şi în mod
special viteza de reacţie, rezistenţa specifică, îndemânarea, coordonarea bună a mişcărilor, forţa
generală şi în special forţa în picioare (detenta), forţa în braţe şi abdomen.
Calităţile morale şi de voinţă au un rol deosebit la portarul de handbal. Cea mai importantă
calitate este curajul. Portarul trebuie să fie calm, să dea dovadă de multă linişte, siguranţă şi stăpânire
de sine.Datorită faptului că în handbal aruncările la poartă se execută din apropiere, cu procedee
tehnice variate, portarul şi-a format o tehnică specială.
Unele procedee sunt identice cu cele analizate la tehnica jucătorilor de câmp. Altele însă sunt
specifice portarului şi aceste procedee sunt: poziţia fundamentală; deplasarea în poartă; prinderea
mingii; respingerea mingii cu braţul; respingerea mingii cu piciorul; plonjonul; mişcările înşelătoare;
degajarea mingii.
Poziţia fundamentală
Aceasta este o necesitate, deoarece facilitează executarea în cel mai scurt timp a altor mişcări
în vederea apărării porţii.
Poate fi descrisă astfel: picioarele depărtate cam la lăţimea umerilor, greutatea corpului fiind
repartizată în mod egal pe ambele picioare şi pe toată suprafaţa tălpilor, vârfurile picioarelor
orientate puţin în afară, genunchii uşor îndoiţi şi împinşi înainte clin gleznă, trunchiul puţin arcuit în
faţă iar privirea îndreptată înainte spre minge, braţele îndoite din coate, uşor depărtate de corp,
palmele orientate înainte.
Deplasarea în poartă
Deplasarea se face cu paşi adăugaţi, în dreptul barei, adoptându-se poziţia fundamentală
specifică apărării mingilor aruncate de pe extremă.
Prinderea mingii - se face ca la jucătorii de câmp.
Degajarea mingii - se face prin aruncare zvârlită de deasupra umărului, executând o uşoară
fandare pe piciorul opus braţului de aruncare.
Respingerea mingilor înalte - se face prin întinderea braţelor în direcţia respectivă şi lovire
cu palma, concomitent cu braţele se deplasează şi corpul în direcţia mingii prin împingere puternică
în piciorul opus direcţie de deplasare.
Mingile trimise la înălţime medie - se resping cu un braţ, putând fi ridicat şi piciorul de pe
acea parte.
Mingile aruncate în colţurile de jos ale porţii - se resping printr-o fandare laterală, iar braţul şi
mâna cu palma deschisă trebuie să însoţească piciorul pentru a acoperi cât mai mult zona.
Plonjonul şi mişcările înşelătoare - sunt folosite numai în situaţii speciale de joc, dar nu trebuie
abuzat de aceste procedee.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
38
CURSUL VII
12. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL
39
intra în combinaţie cu un coechipier sau mai mulţi, armonizarea intenţiilor proprii cu
cele ale coechipierilor cu care combină.
Tactica colectivă are caracter decisiv mai ales în situaţiile de superioritate numerică în atac şi
inferioritate numerică în apărare. Acţiunile colective au ca scop tranzitarea acţiunilor individuale spre
cele de echipă şi încadrarea în tactica joc a acesteia.
Tactica de echipă - trebuie să îmbine acţiunile individuale şi colective după
concepţia tactică de joc într-un sistem general, dar va fi elaborată în funcţie de echipă
(alcătuirea ei) şi de structura de bază a acesteia (jucătorii).
Tendinţa nouă este de activare a jucătorilor în teren, lucru care depinde de competenţa
antrenorului, prin reducerea timpilor "morţi" de joc (momentele în care jocul este temporizat şi fiecare
echipă se aşează în dispozitivele de apărare şi atac). Această acţiune trebuie să fie bazată pe o pregătire
fizică excelentă a jucătorilor, dar poate fi uşor contracarată printr-un plan tactic bine alcătuit (ex.
stoparea acţiunilor în faza incipientă în vederea reorganizării sistemului).
Autoactivarea este o pricepere pe care puţini jucători şi-o însuşesc sau reuşesc să o
materializeze în practică. Este vorba aici de simţul plasamentului, a demarcajelor succesive pe poziţii
mereu favorabile de primire sau intrare în posesia mingii, de "risipă" conştientă de energie chiar dacă
aceste mijloace sunt ordonate de un sistem prestabilit.
40
Planul tactic - este partea aplicativă a tacticii. Acesta trebuie să cuprindă o analiză obiectivă a
adversarului şi a forţelor proprii, trasarea unor sarcini speciale pentru unii jucători dacă este necesar şi
stabilirea unor ipoteze asupra felului cum va reacţiona adversarul.
41
Superioritatea numerică este o situaţie creată în mod conştient şi organizat de către jocul de
atac dar şi în apărare.
Raportul normal dintre atacanţi şi apărători este de 6 la 6; prin jocul lor atacanţii urmăresc să-ţi
creeze situaţii avantajoase, realizând raporturi de 6 la 5; 5 la 4; 4 la 3, ctc. Cel mai avantajos raport
supranumeric este de 2 la 1. Şi apărătorii au obligaţia să aplice acest principiu. în toate fazele de joc în
apărare jucătorii vor încerca să se concentreze în porţiunea de teren unde pericolul este mai mare.
Superioritatea numerică în atac se poate obţine prin acţiuni individuale sau colective. Toate
mijloacele tactice au ca scop realizarea raportului supranumeric. Aplicarea acestui principiu pentru
jocul organizat de apărare a dus la perfecţionarea jocului colectiv. în toate formele de apărare
jucătorii trebuie să se ajute reciproc.
Crearea raportului supranumeric stă la baza tuturor acţiunilor de atac şi de apărare, motiv
pentru care trebuie folosit pe tot parcursul jocului. în fiecare fază de joc jucătorii trebuie să fie
preocupaţi să acţioneze în aşa fel încât într-una din porţiunile terenului de joc să se realizeze
superioritatea numerică.
Anticiparea acţiunilor
Pe baza cunoştinţelor de tactică şi a experienţei jucătorul trebuie să acţioneze, atât în apărare
cât şi în atac, în aşa fel încât prin plasamentul său, prin deplasarea în teren să poată îndeplini sarcinile
de joc în cele mai bune condiţii sau cu adversarii săi şi să anticipeze prin judecăţi şi raţionamente ceea
ce vor face aceştia peste câteva clipe.
Anticiparea acţiunilor în apărare se referă la atacarea cu o „secundă" mai devreme a
jucătorului, pentru a nu putea primi mingea de la partener. Plecarea pe contraatac în timpul fazei de
aruncare la poartă executată de adversar constituie un exemplu de anticipare în atac.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
42
CURSUL VIII
13. TACTICA ÎN JOCUL DE ATAC (1)
Asigurarea mingii
Echipa care intră în posesia mingii se consideră echipa în atac şi preia iniţiativa jocului.
Jucătorii echipei în atac sunt datori să se preocupe de asigurarea mingii. Mingea trebuie asigurată şi
43
păstrată în posesia echipei până la înscrierea unui gol în poarta adversă. Principiul asigurării mingii a
determinat apariţia în tactica jocului de atac a unui marc număr de reguli tactice, a căror aplicare
contribuie la obţinerea unui randament sporit.
44
Tendinţele de şablonizare a jocului trebuiesc combătute permanent, ele neavând nimic comun
cu respectarea disciplinei tactice. Apărarea adversă nu trebuie să se obişnuiască cu acţiunile folosite,
ci să fie mereu surprinsă.
Contraatacul reprezintă faza în care mingea reintrată în posesia echipei din apărare pe
drumul cel mai scurt, portar-jucător sau portar-intermediar-jucător, se finalizează tară ca echipa
adversă să ajungă în sistemul organizat de apărare
Situaţiile cele mai favorabile iniţierii unui contraatac sunt următoarele:
• intercepţia unui jucător al echipei aflate în apărare;
• intrarea rapidă în posesia mingii de către portar, la aruncările la poartă executate de adversar;
• comiterea unei greşeli tehnice sau o abatere de la regulament, sancţionată de către arbitru, care
are ca urmare trecerea mingii în posesia echipei aflate până atunci în apărare.
Reuşita contraatacului depinde foarte mult de capacitate de a anticipaţie a jucătorilor care
trebuie să declanşeze alergarea de viteză şi respectiv desprinderea de adversarul direct cu o „secundă"
înaintea lui, lucru care depinde de experienţa de joc a fiecăruia.
În general extremele sunt vârfurile de contraatac dar oricare dintre jucătorii care a reuşit
desprinderea poate primii mingea pentru a fructifica posesia ei. Declanşarea contraatacului trebuie să
fie precisă (eliminăm astfel posibilitatea intercepţiei), rapidă şi exactă chiar din prima fază.
Alergarea în această fază este caracterizată printr-un start rapid şi un traseu sub formă de arc
de cerc cu prima fază spre exterior până la centrul terenului (paralel cu linia de margine) şi apoi
pătrunderea spre interior în vederea unei finalizări din zona centrală. Această fază deţine atuul,
deoarece executată prompt duce la înscrierea uşoară a unui gol şi declanşează un dezechilibru psihic
pentru echipa din apărare.
FORMELE CONTRAATACULUI
Contraatacul direct
Această formă presupune pasarea directă a mingii vârfului de contraatac, fie de către portar,
fie de către un jucător de câmp. în handbalul actual, cele mai multe situaţii de contraatac sunt
lansate de către portar.
Este faza cea mai simplă, rapidă şi cântăreşte cel mai greu în economia jocului datorită faptului că
ceilalţi jucători care nu participă la această fază au un moment de reechilibrare energetică faţă de
adversari.
Astfel întâlnim:
45
• Contraatacul direct cu un vârf;
• Contraatacul direct cu două vârfuri;
• Contraatacul direct cu două vârfuri încheiat cu o încrucişare;
• Contraatacul direct cu două vârfuri, încheiat cu o încrucişare şi o reangajare a unui vârf
Contraatacul direct cu un vârf
În momentul intrării portarului în posesia mingii, unul dintre apărătorii laterali sprintează
spre linia de centru a terenului.
La început, alergarea se efectuează paralel cu linia de margine, apoi se deplasează spre linia mediană
a terenului, întorcând privirea spre portar. Acesta apreciind direcţia şi viteza de deplasare a vârfului
de contraatac, transmite mingea cu boltă, nu prea accentuată, pe poziţia viitoare, acolo unde jucătorul
va trebui să se întâlnească cu mingea. După intrarea în posesia mingii, atacantul continuă intrarea în
mare viteză, conduce mingea în dribling şi aruncă la poartă.
46
Contraatacul direct cu două vârfuri, încheiat cu o încrucişare şi o reangajare
Situaţia tactică este similară cu cea descrisă înainte. Deosebirea constă în capacitate de
anticipaţie şi viteza de reacţie a apărătorului care reuşeşte să atace jucătorul venit la încrucişare dar
printr-o demarcare atentă în spaţiul apropriat reprimeşte mingea şi nemarcat poate să finalizeze.
Contraatacul cu intermediar
Contraatacul cu un intermediar şi cu un vârf.
Există multe situaţii când portarul nu poate pasa mingea direct vârfului de contraatac. Astfel
un jucător se demarcă în lateral primeşte mingea de la portar şi lansează vârful de contraatac
demarcat.
Jucătorul intermediar se demarcă în lateral cu scopul să-şi lărgească spectrul vizual, să cuprindă toţi
jucătorii, dar îşi măreşte posibilitatea de a pasa în siguranţă jucătorului liber.
În instruirea jucătorilor trebuie acordată o marc importanţă fazei a II-a a atacului. De regulă,
apărătorii adverşi marchează vârfurile de contraatac prin marcajul de intercepţie, fapt ce împiedică
portarul sau intermediarul să paseze mingea în adâncime unuia dintre vârfurile de contraatac.
Printr-un atac colectiv, purtat în cea mai mare viteză de jucătorii liniei de 9 metri, care urmăresc
vârfurile de contraatac, se poate ajunge la o situaţie favorabilă înscrierii unui gol, fie datorită
raportului supranumeric creat, fie din cauza unor greşeli de apărare. în funcţie de modul cum se
realizează finalizarea, contraatacul susţinut poate fi astfel sistematizat:
• contraatac susţinut finalizat prin aruncări de la distanţă efectuate de jucătorii liniei de 9 metri;
• contraatac susţinut finalizat prin aruncări în urma unor angajări ale jucătorilor de semicerc.
După ce conducătorul de joc apreciază că atacul s-a organizat in bune condiţii, că jucătorii şi-au
ocupat posturile, poate da semnalul de trecere la jocul într-un anumit sistem de atac. în această fază,
echipa în atac se străduieşte ca, prin folosirea mijloacelor tacticii individuale şi a celei colective, să-
şi creeze o situaţie bună de finalizare. în această fază a atacului, pe lângă cunoştinţele teoretice de
tactică colectivă, jucătorii trebuie să manifeste clarviziune, spirit de anticipaţie, răbdare, spirit de
sacrificiu, să-şi subordoneze acţiunile personale interesului colectiv.
Numai studiul tacticii colective, însuşirea sistemelor de joc în atac, în diferitele lor forme de
aplicare, va da jucătorilor posibilitatea să găsească soluţii de rezolvare pentru diferitele situaţii care se
creează în atacul în sistem. în atacarea diferitelor sisteme de apărare nimic nu poate fi lăsat la voia
întâmplării.
În faza a IV-a a atacului, deci în atacul într-un anumit sistem, deosebim mai multe faze de
desfăşurare, şi anume:
• faza de pregătire a atacului;
• faza de construire a acţiunii de finalizare;
48
• faza de finalizare.
Faza de pregătire a atacului se realizează prin circulaţia activă de minge şi de jucători. La
faza de construire a acţiunii de finalizare contribuie mijloacele tactice colective. Faza de finalizare
reprezintă ultima acţiune a atacului în sistem şi se compune dintr-o acţiune individuală mai simplă
sau mai complicată, prin care jucătorul se străduieşte să ajungă într-o poziţie favorabilă de aruncare la
poartă şi să înscrie.
Dacă o încercare de creare a fazei de finalizare nu reuşeşte din diferite motive, dar echipa
respectivă rămâne în poziţia mingii, atunci jocul se reia prin faza a IlI-a de organizare. Această alternare
a fazelor de atac, atunci când finalizarea nu reuşeşte, conferă siguranţă jocului în atac. Este necesar ca
în instruirea atacanţilor să se urmărească şi însuşirea unor procedee tehnice de finalizare specifice
unor posturi învecinate.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
49
CURSUL IX
13. TACTICA ÎN JOCUL DE ATAC (2)
Paravanul
Paravanul este o acţiune tactică de atac prin care se urmăreşte favorizarea aruncărilor la poartă
din săritură, de la distanţă peste apărători. Paravanul s-a format ca acţiune tactică dejoc din nevoia de a
proteja jucătorii care execută aruncări libere de la 9 metri.
Paravanul nu se utilizează pentru a favoriza demarcajul unui coechipier, aşa cum se petrec
lucrurile cu acţiunile de blocaj ale apărătorului. Paravanul şi blocajul sunt acţiuni tactice diferite, care
au scopuri şi modalităţi de execuţie independente. Paravanul poate fi făcut la momentele fixe dejoc
în cazul aruncărilor libere de la 9 metri, precum şi în timpul fazelor curgătoare dejoc, cum ar fi la
finalizarea fazei a II-a a atacului.
Uneori, in timpul circulaţiei intense a jucătorilor de semicerc, se pot constitui paravane
ocazionale care, folosite prompt, duc la înscrierea unor goluri de la distanţă prin aruncări
surprinzătoare.
Încrucişarea
Încrucişarea reprezintă acţiunea tactică de bază ce constă în întretăierea traseelor a doi sau trei
jucători pentru ca unul dintre ei să finalizeze dintr-o poziţie cât mai favorabilă. Aceasta poate fi
simplă sau dublă.
Încrucişarea simplă se realizează între doi jucători în care jucătorul cu mingea pătrunde prin
faţa celui fără minge şi apoi o pasează celuilalt cu scopul de a dezechilibra apărătorul.
Încrucişarea dublă se realizează între trei jucători, de obicei între jucătorii din zona centrală
şi constă într-o succesiune de două încrucişări simple între cei trei jucători.
50
Blocajul şi plecarea din blocaj
Blocajul şi plecarea din blocaj erau tratate înainte diferenţiat dar aceste două acţiuni sunt
dependente una de cealaltă pentru a reuşi să-şi atingă scopul. Blocajul are o mare importanţă
deoarece un apărător agresiv poate domina atacantul. Prin această acţiune, colaborarea dintre cei doi
apărători poate manifesta carenţe care trebuie fructificate de cei doi atacanţi.
În cadrul fazei a I V-a a atacului, sistemele de joc pot fi aplicate în două forme:
• atacul poziţional;
• atacul în circulaţie.
Ambele forme de atac sunt indispensabile pentru o echipă de handbal care îşi propune să
obţină rezultate deosebite. Practica ne arată că echipele de valoare sunt capabile să aplice alternativ
cele două forme de atac, în mod conştient, cu justificare tactică.
51
Nu se poate spune că o formă de atac este mai bună decât cealaltă. Se recomandă alternarea judicioasă a
celor două forme de atac în faza a IV-a a atacului.
Atacul poziţional
Această formă de atac se utilizează tactic în următoarele situaţii:
• atunci când apărarea a avut timp să se organizeze şi nu poate fi depăşită prin
acţiuni tactice individuale sau colective;
• când echipa care atacă urmăreşte să câştige timp, fiind cea care conduce pe
tabela de marcaj;
• echipa care atacă este nevoită să facă economie de energie deoarece are în faţă
o apărare agresivă şi bine organizată;
• jucătorii echipei în atac sunt puţin pregătiţi tactic şi nu pot folosi atacul în
circulaţie.
În prima parte a atacului poziţional jucătorii se deplasează pe posturile lor, înainte, înapoi,
lateral, în funcţie de nevoile de demarcaj, pasându-şi mingea cu circulaţiile de minge cunoscute, fără
intenţia de a provoca prea repede o situaţie de pătrundere sau de aruncare la poartă.
Prin circulaţia rapidă a mingii ca şi prin fentele de pătrundere făcute de către unii atacanţi nu
trebuie să se lase timp de odihnă apărătorilor. Efortul atacanţilor într-o astfel de circulaţie a mingii este
mult mai mic decât al apărătorilor.
Pentru realizarea atacului poziţional este absolut necesar ca posturile echipei să fie ocupate de
jucători cu calităţi corespunzătoare. Privită în ansamblu, activitatea atacanţilor se rezuma la mişcări
înşelătoare, de pasare şi de deplasare în zona de teren rezervată postului ocupat în echipă.
Prin jocul poziţional se urmăreşte crearea unor faze de gol pentru fiecare jucător din dreptul
zonei postului în care joacă.
Forma poziţională de atac presupune ca interii şi conducătorul de joc să fie buni aruncători la
poartă de la distanţă.
Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static, lent, lipsit de vigoare şi de dinamism. Atacul
poziţional alternat judicios cu atacul în circulaţie, pe fondul folosirii mijloacelor tacticii colective, îşi
păstrează eficienţa în permanenţă. Această formă de atac se învaţă de la primele lecţii de handbal,
după însuşirea elementelor, fundamentale de tehnică în atac.
Forma poziţională de atac presupune ca interii şi conducătorul de joc să fie buni aruncători la
poartă de la distanţă.
Atacul poziţional nu trebuie înţeles ca un joc static, lent, lipsit de vigoare şi de dinamism.
Atacul poziţional alternat judicios cu atacul în circulaţie, pe fondul folosirii mijloacelor tacticii
colective, îşi păstrează eficienţa în permanenţă. Această formă de atac se învaţă de la primele lecţii de
handbal, după însuşirea elementelor, fundamentale de tehnică în atac.
Atacul în circulaţie
Cea de-a doua formă de aplicare a sistemelor de joc în atac - atacul în circulaţie -se
realizează prin circulaţia continuă, cu viteză, cu multă vigoare a atacanţilor pe trasee cunoscute,
anterior determinate, sau prin trasee întâmplătoare.
în ceea ce priveşte circulaţia jucătorilor trebuie să precizăm că poate angrena întreaga echipă în atac
sau numai o parte din componenţii acesteia. Pentru a putea aplica cu succes atacul în circulaţie,
jucătorii trebuie să beneficieze de o tehnică bună, o bună pregătire fizică, de cunoştinţe tactice
multilaterale. în această formă de atac aşezarea jucătorilor în teren, foarte precisă este determinată de
sistemul de atac întrebuinţat în echipă.
Cea mai des întâlnită este circulaţia jucătorilor de semicerc combinată cu pătrunderile
succesive ale jucătorilor liniei de 9 metri. Prin circulaţia intensă a jucătorilor de semicerc, apărătorii
adverşi sunt obligaţi să rămână la semicerc şi împiedicaţi să atace jucătorii de la 9 metri. Dificultăţile
apărătorilor sporesc odată cu angajarea în circulaţie şi a jucătorilor liniei de 9 metri.
52
Acţiunile colective sunt utilizate în mod conştient, premeditat, cu perseverenţă, cu scopul de a
determina apărarea să greşească.
Atacul în circulaţie, mult mai obositor decât cel poziţional, diminuează considerabil forţele fizice ale
adversarului şi creează situaţii favorabile de aruncare la poartă.
Atacul în circulaţie liberă în teren, pe baza unor reguli tactice precise se învaţă concomitent cu atacul
poziţional.
Sistemele de joc în atac se diferenţiază prin aşezarea jucătorilor în teren, în cadrul căruia se
formează linii şi cupluri de jucători. Indiferent de sistemul dejoc folosit în echipă, principiile şi
regulile tactice de bază rămân valabile.
Sistemele de joc în atac pot fi recunoscute după numărul jucătorilor care acţionează în
apropierea semicercului de 6 metri şi a celor care joacă în afară. Doar în atacul poziţional se poate
recunoaşte uşor sistemul dejoc al echipei.
Este necesară pregătirea multilaterală din punct de vedere tehnico-tactic a jucătorilor dar
aceasta trebuie să constituie baza unei pregătiri cât mai specializate la toţi factorii, în funcţie de
cerinţele postului. Această specializare pe posturi este necesară pentru obţinerea unui randament
maxim din partea tuturor jucătorilor.
53
după componenţa echipei, cu jucători de semicerc sau cu jucători de 9 metri plasaţi pe posturile de
extreme.
54
• aruncări la poartă din săritură sau printre apărători, executate pe fondul unei circulaţii intense a
jucătorilor pe semicerc;
• acţiuni tactice colective.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
• Care sunt acţiunile tactice de bază?
• Care sunt formele de joc folosite în atacul poziţional?
• Care sunt sistemele de joc în atac?
• Care sunt regulile tactice ce trebuie respectate de jucători în atacarea sistemului de apărare
6:0?
• Care sunt regulile tactice ce trebuie respectate de jucători în atacarea sistemului de apărare
5+1?
• Care sunt regulile tactice ce trebuie respectate de jucători în atacarea sistemului de apărare
3+2+1?
55
CURSUL X
14. TACTICA ÎN JOCUL DE APĂRARE
Handbalul modern, prin dezvoltarea lui permanentă, a atins un nivel foarte ridicat, cu
procedee noi de finalizare, viteză în execuţie şi o dexteritate excelentă în mânuirea mingii. Multe din
schimbările în regulament şi în joc au fost aduse în cazul atacului, apărarea fiind neglijată cu toate că ca
cântăreşte mult mai greu în economia jocului fiind mult mai uşor să distrugi decât să construeşti în
atac. Este recunoscut faptul că o apărare care funcţionează bine are o puternică influenţă psihologică
asupra jocului. Apărătorul trebuie să posede calităţi deosebite ca:
• viteză şi rezistenţă pentru a interveni prompt la toate acţiunile ofensive;
• forţă fizică generală dar mai ales la membrele inferioare, antrenate pentru mişcări de pornire,
schimbări de direcţie şi opriri;
• stăpânirea procedeelor specifice în apărare, viteză de reacţie şi de execuţie
Tactica individuală în apărare
Tactica individuală în apărare cuprinde totalitatea principiilor şi procedeelor specifice jocului
de apărare, după care apărătorul acţionează cu scopul opririi acţiunilor atacantului prin mijloace
regulamentare.
Tactica colectivă în apărare
Tactica colectivă în apărare constă în regulile şi principiile după care se desfăşoară acţiunile
de colaborare dintre doi sau mai mulţi apărători, în vederea opririi acţiunilor de atac ale
adversarilor.
Aplicarea unei tactici colective presupune pe lângă o bună pregătire individuală, o omogenizare a
apărătorilor prin cunoaşterea perfectă a posibilităţilor fiecăruia de către ceilalţi jucători.
Mai puţin numeroase ca la jocul în atac, principiile jocului în apărare îşi au importanţa lor în
rezolvarea logică a diferitelor situaţii.
Asigurarea echilibrului defensiv
Acest principiu impune jucătorilor să ia din timp măsuri de prevedere pentru a nu fi surprinşi
descoperiţi în cazul pierderii mingii în atac. Aplicarea echilibrului defensiv revine pe rând tuturor
jucătorilor din linia de 9 metri şi extremelor.
Presupunând că atacanţii adverşi încearcă o acţiune de finalizare pe aripa stângă, atunci interul drept şi
extrema dreaptă se retrag spre propria poartă, urmărind evoluţia fazei de joc. în acest fel, dacă se
pierde mingea, cei doi jucători retraşi pot ajunge la propriul semicerc înaintea adversarilor.
Replierea în timp util
Asupra acestui principiu se va reveni la descrierea fazei a II-a a apărării.
Repartizarea adversarilor
56
Acest principiu este valabil în toate fazele apărării, fiind necesar ca toţi jucătorii, din moment ce
au trecut în apărare, să-şi găsească adversarul pe care să-1 marcheze, împiedicându-1 prin mijloace
regulamentare să acţioneze în teren.
Atacarea permanentă a jucătorului aflat în posesia mingii
Atacantul care ameninţă poarta, trebuie imediat întâmpinat şi oprit să desfăşoare acţiuni de
atac.
57
Pentru ca jucătorii să poată acţiona eficient în cadrul zonei temporare este necesar să
cunoască toate procedeele tehnice, acţiunile tactice individuale şi colective, specifice fazei a IV-a a
apărării.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
58
CURSUL XI
14. TACTICA ÎN JOCUL DE APĂRARE (2)
Jocul de apărare în sistem pretinde din partea fiecărui apărător cunoştinţe tactice referitoare la
modalităţile optime de folosire a diferitelor procedee tehnice specifice. Acestea trebuie aplicate de
fiecare dată în mod conştient, cu siguranţă şi convingere.
Ieşirea la adversarul cu mingea
Ieşirea apărătorului spre adversarul cu mingea se face cu paşi adăugaţi înainte, sau oblic
înainte, fără sărituri, pentru a avea o cât mai bună stabilitate şi a evita depăşirea.
Retragerea pe semicerc
După ce a atacat adversarul cu mingea, apărătorul, prin paşi adăugaţi înapoi sau oblic înapoi,
reintră în dispozitivul de apărare.
Atacarea adversarului care ameninţă poarta
Sunt situaţii în care apărarea este surprinsă în inferioritate numerică. în astfel de situaţii se
recomandă ca finalizarea să fie făcută de un jucător aflat pe o poziţie laterală. Astfel, se atacă
adversarul care deţine o poziţie centrală, pentru a-1 determina să paseze în lateral.
Mişcarea de translaţie a apărătorului
Sistemelor de apărare pe zonă şi combinată le este specifică mişcarea de translaţie a
apărătorului. Aceasta se efectuează în funcţie de circulaţia mingii, dar şi de plasamentul şi deplasarea
în teren a adversarului direct şi a coechipierilor acestuia.
Mişcarea de translaţie se face în apropierea semicercului de 6 metri prin paşi adăugaţi laterali, cât şi
atacarea adversarului cu mingea şi retragerea spre semicerc.
Închiderea pătrunderii
Pătrunderea spre poartă a unui atacant poate fi oprită de către un jucător din zonă care se
plasează pe direcţia de deplasare a adversarului, sau, prin colaborarea apărătorilor învecinaţi
culoarului de pătrundere.
Marcajul adversarului
Este o acţiune tactică individuală prin care apărătorul supraveghează mişcările atacantului.
Prin aceasta îl împiedică prin mijloace regulamentare să manevreze şi să se deplaseze cu mingea în
teren şi să finalizeze.
în funcţie de modul cum se efectuează, marcajul adversarului poate fi:
• la supraveghere;
• strâns;
• la intercepţie.
Interceptarea mingii
59
Acţiunea premeditată sau întâmplătoare a apărătorului prin care acesta reuşeşte să prindă, să
respingă spre un coechipier, sau să culeagă o minge pasată ori jucată de atacanţi - adică interceptarea
mingii - nu trebuie să fie confundată cu acţiunea tactică individuală de apărare mai sus amintită.
Preluarea-predarea adversarului
În momentul în care un atacant a pasat mingea şi porneşte în circulaţie pe semicerc,
apărătorul direct îl preia şi îl conduce spre direcţia coechipierului cel mai apropiat, unde îl va preda
acestuia.
Acoperirea braţului de aruncare
În această fază, tactica colectivă este extrem de bogată în principii, reguli şi mijloace tactice,
cu ajutorul cărora se valorifică potenţialul individual tehnico-tactic, fizic şi psihic al apărătorilor,
dând forţă sistemului de apărare întrebuinţat de echipă. Acţiunile tactice colective pentru realizarea
fazei a IV-a a apărării sunt:
Repartizarea adversarilor
Pentru a înlătura plasarea defectuoasă în teren a apărătorilor trebuie realizată o instruire
tactică corespunzătoare cu privire la repartizarea adversarilor şi la stabilirea exactă a
responsabilităţilor pentru fiecare j ucător în parte.
Repartizarea se face, de regulă, începând cu apărătorii laterali şi se continuă cu cei
intermediari, centrali şi cu zburătorul.
Astfel, apărătorii laterali marchează extremele, intermediarii marchează interii, zburătorul va
marca centrul, iar apărătorul central va marca pivotul. Această repartizare poate suferi modificări, în
funcţie de sistemul de atac folosit de adversar.
Preluarea, predarea şi schimbul de oameni în apărare
Atacantul intrat în circulaţie pe semicerc este preluat de jucătorul din zona de apărare,
condus şi predat coechipierului din zona învecinată.
Schimbul de oameni în apărare se face de către apărătorii care marchează simultan doi atacanţi
aflaţi în acelaşi timp în circulaţie.
Alunecarea
Această acţiune tactică colectivă de apărare este făcută cu scopul evitării blocajelor şi se
aplică mai ales în apărarea om la om, precum şi în unele faze ale apărării pe zonă şi combinate.
Aşezarea apărătorilor la aruncările libere de la 9 metri
Aruncările libere care se execută din apropierea semicercului de la 9 metri obligă apărătorii
să constituie un zid de apărare a porţii, după care se orientează portarul Zidul este format din 2-3
apărători înalţi care se interpun între aruncător şi propria poartă. Zidul trebuie plasat în aşa fel încât
să acopere colţul din partea braţului de aruncare al adversarului.
Aşezarea apărătorilor la aruncările de la 7metri
Echipa în apărare trebuie să-şi ia toate măsurile de prevedere pentru a recupera mingea
revenită în teren după executarea aruncărilor de la 7 metri. Patru apărători, stau în apropierea
semicercului de la 9 metri, pentru a putea recupera mingile respinse de portar sau din bară. Doi
jucători se plasează spre centrul terenului pentru a se transforma, eventual, în vârfuri de contraatac.
60
Fiecare formă de apărare prezintă caracteristici specifice şi se desfăşoară după principii şi
reguli tactice proprii. Alegerea formei de apărare este determinată de particularităţile formaţiei
adverse şi de gradul de pregătire şi de nivelul de cunoştinţe caracteristic jucătorilor proprii.
în etapa actuală de evoluţie a jocului se folosesc toate cele trei forme. Fiecare formă prezintă
avantaje şi dezavantaje.
Apărarea în zonă
La apărarea pe zonă fiecare apărător răspunde de o anumită porţiune de teren, în care îşi
marchează adversarul, împiedicându-1 să pătrundă sau să arunce la poartă.
Când adversarul a trecut într-o alta zonă de acţionare îl preia alt apărător care răspunde în
continuare de el. Predarea şi preluarea adversarului se face prin faţa apărătorilor.
Caracteristice pentru apărarea în zonă sunt:
• mişcarea de translaţie;
• ieşirea la adversarul cu mingea.
Mişcarea de translaţie, determinată de locul şi direcţia de atac a adversarilor, se execută în faţa
semicercului de către toţi apărătorii, cu scopul aglomerării porţiunii de teren unde acţionează
adversarii.
Este însoţită şi de ieşirea succesivă a apărătorilor în faţă cu scopul de a-1 ataca pe adversarul cu
mingea când se găseşte într-o poziţie periculoasă pentru poartă. Locul rămas liber în urma acestor ieşiri
este acoperit prin mişcarea de translaţie a celor doi apărători învecinaţi.
În cadrul apărării pe zonă întâlnim următoarele sisteme de joc:
Sistemul de apărare în zonă (6+0)
În cazul acestui sistem de apărare, jucătorii se plasează pe semicercul de la 6 m sau puţin mai
în faţă, într-o singură linie, la intervale de 2-3 m depărtare unul de altul. Prin această aşezare se urmăreşte
acoperirea unei porţiuni cât mai mari din lungimea semicercului. Apărătorii 2 şi 7 se numesc apărători
laterali, cei cu numerele 3 şi 6 se numesc apărători intermediari, iar 4 şi 5 se numesc apărători centrali.
Fiecare apărător răspunde pentru un anumit spaţiu, care nu este constant. El se mută de partea mingii
pentru a crea un centru de greutate în locurile periculoase.
Jucătorii în pătrundere vor fi preluaţi în propriul spaţiu de apărare, conduşi şi predaţi apărătorilor
alăturaţi, dar sunt şi anumite situaţii în care conducerea este necesară şi în spaţiile mai îndepărtate.
împotriva atacanţilor aflaţi în posesia mingii care intră în spaţiul propriu de apărare, se va ieşi în
funcţie de periculozitatea aruncării, iar apărătorul alăturat va asigura spaţiul liber de pe semicerc.
Sistemul de apărare în zonă (5+1)
În cadrul acestui sistem de apărare, cinci jucători sunt plasaţi pe semicercul de 6 m şi anume: 2
apărători laterali, 2 intermediari, unul central, iar în faţa acestei linii de apărători, pe semicercul de 9 m
se află zburătorul.
Apărătorii de pe semicerc respectă aceleaşi reguli şi principii ca la sistemul 6+0, cu excepţia
apărătorului central, care avându-l în faţă pe zburător, nu iese decât arareori. Zburătorul prin
plasamentul său, împiedică adversarii să arunce la poartă din zona centrală, să pătrundă la semicerc
sau să angajeze pivotul.
Sistemul de apărare în zonă (4+2)
În cadrul sistemului de apărare pe zonă 4+2, patru jucători sunt plasaţi pe semicercul de 6
m, iar ceilalţi doi sunt avansaţi pe semicercul de 9 m, în apropierea căruia acţionează. La sistemul de
apărare 4 + 2, deosebim doi apărători laterali, doi centrali şi doi zburători.
Sarcina zburătorilor este de a împiedica atacanţii să arunce la poartă de la distanţă sau să
pătrundă prin zona centrală a terenului. Pentru închiderea pătrunderilor, cei doi zburători se dublează
reciproc. în mişcarea lor de translaţie, ei nu trebuie să depăşească zona interilor adverşi.
Sistemul de apărare în zonă (3+2+1)
În cadrul acestui sistem de apărare jucătorii sunt plasaţi în trei planuri: la semicercul de 6 m
se află trei apărători, doi laterali (2 şi6) şi unul central (4), la jumătatea distanţei dintre cele două
semicercuri, în intervalul dintre apărătorii laterali şi apărătorul central, sunt cei doi apărători
intermediari (3 şi 5), iar în faţa apărătorului central, pe semicercul de la 9 m, apărătorul central avansat
(7).
61
Apărătorii laterali sunt de obicei jucătorii care ocupă posturile de interi în atac, apărătorul
central este ales din rândul pivoţilor, apărătorii intermediari sunt de obicei extremele, iar apărătorul
central avansat trebuie să fie ales dintre jucătorii cu o bună pregătire fizică, viteză de deplasare,
mobilitate, voinţă, etc.
Cei doi apărători intermediari au de făcut mişcări rapide, în vederea marcării interilor şi
colaborării cu coechipierii învecinaţi. în unele situaţii ei se retrag pe semicerc şi preiau marcajul
pivotului dacă acesta se găseşte în zona lor.
Apărătorul central avansat are rolul de a acoperi zona centrală pentru ca adversarii să nu
arunce la poartă de la distanţă, să închidă pătrunderile interilor sau centrului şi să acorde ajutor
apărătorilor intermediari.
Apărarea om la om
Apărarea om la om este cel mai frecvent folosită în cazul superiorităţii numerice a apărării
din necesitatea de dezorganiza tactica de atac obişnuită pentru adversar.
Se mai foloseşte împotriva unei echipe care au o linie de atac puternică, forţându-le să joace la o
distanţă cât mai mare de poartă.
în aplicarea sistemelor de apărare om la om, fiecare apărător răspunde de un anumit atacant,
folosind toate mijloacele permise de regulament. Repartizarea adversarilor pentru a fi marcaţi se
poate face nominal sau pe posturi.
Regula de bază a apărării om la om este aceea ca atenţia apărătorului să fie îndreptată spre
adversarul repartizat. Pentru aplicarea cu succes a apărării om la om este necesară o bună cunoaştere a
marcajului strâns, a alunecărilor şi a schimbului de oameni în apărare.
Apărarea om la om poate fi folosită în următoarele sisteme:
• pe tot terenul;
• în propria jumătate de teren;
• cu aglomerare.
Sistem ui de apărare om la om pe tot terenul
Apărătorii sunt obligaţi să găsească repede adversarii, să-i marcheze strâns, urmărindu-i pe tot
terenul, indiferent de partea de teren, locul sau zonă în care aceştia acţionează.
Prin aplicarea marcajului strâns pe tot terenul sau a "presingului", adversarii sunt stânjeniţi în
activitatea lor şi în mod deosebit în pasarea mingii şi în aruncarea la poartă. Apărătorii nu au voie să
cedeze lupta nici o clipă, trebuie să fie toţi în acelaşi timp în apropierea adversarilor şi să-i marcheze
strâns.
Dacă un singur apărător este neatent, tot sistemul devine vulnerabil. în schimb, dacă atacanţii
se găsesc tot timpul sub un marcaj sever şi, ca urmare, nu pot pasa mingea în voie, apărarea este în
avantaj.
Sistemul de apărare om la om in propria jumătate de teren
Acest sistem de apărare om la om nu diferă prea mult de cel descris anterior, împărţirea
oamenilor se face prin aceleaşi metode. Marcajul adversarilor este foarte strâns atunci când aceştia
sunt mai aproape de poartă şi ceva mai lejer când se retrag spre centrul terenului. Sistemul de apărare
om la om în propria jumătate de, teren este mai puţin obositor pentru apărători dar şi mai puţin
eficient în ceea ce priveşte deposedarea adversarilor de minge.
Sistemul de apărare om la om cu aglomerare
Apărătorii nu se deplasează prea mult faţă de semicercul de la 9 metri pentru a nu se izola unii de alţii.
După împărţirea adversarilor, unii apărători marchează ceva mai sever pe conducătorul de joc şi pe
unul sau doi dintre cei mai buni adversari. Ceilalţi adversari sunt marcaţi mai mult la supraveghere, dar
şi strâns, când se apropie de semicercul de la 9 metri. Prin acest mod de acţionare, echipa în apărare
obţine avantajul scoaterii din joc a celor mai buni atacanţi şi diminuarea forţei de joc în atac a echipei
adverse. Plasamentul ceva mai retras al apărătorilor face posibilă închiderea pătrunderilor, înlesneşte
acordarea ajutorului reciproc şi permite uneori intervenţia de ultim moment a unui apărător în calea
unui atacant scăpat de sub marcajul apărătorului direct.
62
Apărarea combinată
Caracteristic apărării combinate este faptul ca un jucător aplică principiile şi regulile apărării
om la om, iar ceilalţi cinci, pe cele ale apărării pe zonă. Prin marcajul strâns făcut celui mai periculos
aruncător la poartă se reduce din eficacitatea acestuia, ceea ce constituie, desigur, un avantaj pentru
echipa în apărare, în cazul în care este marcat conducătorul de joc, se reduce din capacitatea combinată
a echipei, ceea ce are ca urmare diminuarea posibilităţilor de a crea faze clare de gol şi de a înscrie.
Acest sistem de joc este foarte eficient atunci când echipa adversă nu are încă un jucător la fel de bun
care, introdus în joc în acelaşi timp cu cel marcat om la om, să preia sarcina acestuia de a marca goluri
prin aruncări la poartă de la distanţă.
Apărarea în situaţii speciale
Există unele momente în joc când apărarea se găseşte în superioritate numerică faţă de
adversar şi altele când situaţia se prezintă invers. în ambele cazuri, trebuie să se acţioneze cu atenţie
pentru a nu se primi goluri.
Apărarea în superioritate numerică
Atunci când echipa adversă are un om în minus, datorită unei eliminări dictate de arbitru, echipa
în apărare trebuie să acţioneze foarte precis, căci în astfel de momente ale jocului se decide, uneori,
rezultatul final.
Apărarea poate acţiona în mai multe feluri:
• cinci apărători îi preiau pe cei cinci atacanţi adverşi si îi marchează om la om pe tot terenul, iar al
şaselea apărător se plasează pe semicercul de la 6 metri, unde acţionează ca jucător de siguranţă,
intervenind în calea unui eventual adversar scăpat de sub marcajul apărătorului direct;
• dacă echipa în apărare conduce cu un număr mare de goluri, ca poate juca normal, folosind
sistemul de apărare pe zonă specific;
• se poate folosi şi sistemul de apărare combinată 5+1, în care zburătorul marchează pe cel mai
periculos atacant.
Apărarea în inferioritate numerică
Dacă arbitrul a eliminat din teren un jucător al echipei în apărare, se recurge la folosirea unei
apărări pe zonă cu cinci jucători într-o linie, retraşi pe semicercul de la 6 metri.
Apărătorii acţionează pe baza regulilor descrise la sistemul de apărare pe zona 6: 0 dar mult
mai mobil, pentru a suplini lipsa coechipierului lor din formaţie. Apărătorii aflaţi în inferioritate
numerică trebuie să se abţină să atace adversarii la o distanţă prea mare de semicerc si nu au voie să
iasă la intercepţie.
Apărarea porţii reprezintă o activitate conştientă a portarului, bazată pe reguli tactice stabilite
prin îndelungi observaţii, analize şi procese de gândire.
Plasamentul portarului
Poziţia mingii în teren, poziţia corpului aruncătorului şi plasamentul apărătorilor în teren
determină plasamentul portarului. în funcţie de locul în care se găseşte mingea, portarul se
deplasează, încercând să se afle mereu pe bisectoarca unghiului format de braţul de aruncare al
adversarului care are mingea şi cele două bare verticale ale porţii.
Bazat pe această regulă tactică portarul se va plasa în mijlocul porţii în situaţia în care
adversarul se află pe centru, sau, se va apropia de barele verticale pe măsură ce mingea se deplasează
spre marginile terenului.
Plasamentul se realizează prin mişcarea de translaţie cu ajutorul paşilor adăugaţi. Portarii
defensivi, care sunt prudenţi, se deplasează de la o bară la alta pe o linie imaginară dreaptă, cu puţin
în faţa porţii. Ceilalţi, caracterizaţi prin stilul ofensiv, se deplasează pe un arc de cerc care măsoară, în
faţa porţii 1-l,5 m.
63
Apărarea mingilor aruncate de la distanţă
Portarul trebuie să anticipeze şi să observe traiectoria mingii în zbor, dar mai cu seamă să se
orienteze după braţul jucătorului. Dacă portarul nu vede mingea sau braţul de aruncare al
adversarului, atunci el nu poate interveni în timp util pentru a opri marcarea golului. Aruncările de la
distanţă se apără şi cu ajutorul coechipierilor.
Portarul bine instruit ştie dinainte ce vor face apărătorii şi ce posibilităţi de aruncare îi rămân
atacantului. Astfel, în funcţie de plasamentul şi activitatea apărătorilor, deduce la timp direcţia din
care poate veni mingea şi se deplasează corespunzător. Alteori lasă intenţionat un colţ ceva mai liber
pentru a-1 obliga pe atacant să arunce acolo, şi, pregătit fiind, reacţionează rapid şi reţine mingea,
chiar dacă aruncarea este foarte puternică.
În handbalul modern nu i se admite portarului să neglijeze complet partea de poartă acoperită
de apărători. Răspunderea pentru apărarea porţii revine în întregime portarului, indiferent de condiţiile
în care se aruncă la poartă.
Apărarea mingilor aruncate din apropierea semicercului
Cel mai greu se apără mingile aruncate de pe mijlocul semicercului de către un adversar scăpat
liber, nemarcat şi neatacat de nimeni. În astfel de situaţii, portarul este obligat să iasă în întâmpinarea
aruncătorului, să-i micşoreze prin această deplasare tactică unghiul de aruncare şi bazat pe reflexele
sale. să încerce să respingă mingea cu braţele, cu picioarele sau cu corpul.
Dacă adversarul aflat în zona centrală a semicercului este atacat de un apărător, plasamentul
portarului se modifică, fireşte, în funcţie de această situaţie.
în cazul în care apărătorul poate interveni pe partea braţului de aruncare al adversarului, atunci
portarul anticipează trimiterea mingii în colţul rămas liber şi intervine.
La aruncările de pe extreme care se execută din unghiuri mai mici de 30 grade, portarul se plasează
lângă bară. El trebuie să stea lângă bară, în colţul scurt, să nu se deplaseze cu anticipaţie, forţându-1 pe
adversar să arunce la colţul lung.
Portarul va reacţiona numai după ce mingea a fost aruncată. La eforturile de apărare a porţii, portarul
este ajutat însă şi de apărătorul din partea respectivă, care trebuie să încerce să blocheze aruncarea cu
braţele.
în toate cazurile, indiferent de braţul de aruncare al atacantului sau de partea, de teren de unde se
aruncă, apărătorul lateral acoperă colţul lung al porţii, iar portarul rămâne responsabil în principal
pentru colţul scurt.
Pentru portar, aruncarea de la 7 metri este un moment de mare solicitare psihică, dar şi fizică,
în care el trebuie să facă dovada unui bun control psiho-motric şi de măiestrie tehnico-tactică. Nici un
portar nu are dreptul să considere că la aruncarea de la 7 metri nu mai este nimic de făcut.
Este indicat ca la aruncările de la 7 metri portarul să stea în faţa liniei de poartă la o distanţă de
2-4 metri. în momentul aruncării, portarul trebuie să se găsească într-o poziţie fundamentală stabilă, să
fie bine echilibrat, pentru a putea reacţiona în orice direcţie, în cel mai scurt timp.
Având în vedere faptul că într-o partidă numărul aruncărilor de la 7 metri a crescut, că
fructificarea aruncărilor de la 7 metri sau apărarea lor pot influenţa considerabil bilanţul final al
jocului, se recomandă ca, la fiecare antrenament, în diferite momente, să se execute mai multe aruncări
de la 7 metri de către jucători care folosesc procedee tehnice diferite, portarul aflându-se în condiţii de
oboseală fizică şi psihică.
64
Pentru pregătirea teoretică a portarului se folosesc expuneri, explicaţii şi analize, vizionări de
jocuri, care pot avea teme diferite. Latura practică a pregătirii tactice se realizează în antrenamente
de individualizare, precum şi în antrenamente colective.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
CURSUL XII
15. SISTEMUL COMPETIŢIONAL INTERN
Termenul de „competiţie" este derivat din noţiunea de „întrecere", „luptă" iar după Kluge
(1967) termenul este derivat din latinescul campus (câmp de bătălie). în mod similar competiţia se
foloseşte în toate domeniile vieţii sociale, în şcoală, economic, cultură, comerţ, sport etc.
Competiţiile sportive sunt indispensabile procesului de instruire şi formare a sportivilor de
mare performanţă. Jocurile din campionat reprezintă un moment important în activitatea jucătorilor şi
antrenorilor, deoarece numai în concurs se pot verifica metodele şi mijloacele folosite în pregătire şi se
aprecia în mod critic, reuşita ideilor metodice care au stat la baza planificării procesului de
antrenament.
În handbalului nostru s-a format din timp un sistem competiţional piramidal, care are la bază
competiţiile de masă, apoi pe cele cuprinse în eşalonul numit baza de masă a handbalului de
performanţă, urmând eşalonul handbalului de performanţă (Liga Naţională, diviziile A şi B), iar în
vârful piramidei handbalul de înaltă performanţă care cuprinde Echipa Naţională precum şi echipele
participante în CCE, CC, CEHF şi Chalange Cup.
Ca sport de masă, fiind practicat de către toate vârstele, se desfăşoară şi se organizează
competiţii pentru elevi, studenţi, militari, muncitori, pe plan local, în şcoli, facultăţi, instituţii, unităţi
militare, întreprinderi, la oraşe şi sate.
În eşalonul inferior al bazei de masă a handbalului de performanţă sunt cuprinse echipele de
juniori III şi II (masculin şi feminin) din şcoli, cluburi şi asociaţii sportive.
în eşalonul superior al bazei de masă al handbalului de performanţă activează echipele de juniori I ale
cluburilor sportive şi liceelor cu profil sportiv.
Pentru toate aceste categorii de echipe se organizează anual competiţii pe plan local, judeţean
şi naţional. Astfel, avem organizate în ţară următoarele competiţii handbalistice, stabilite prin
calendarul sportiv intern al FRH:
65
Echipele sunt împărţite în serii geografice, iar FRH, în funcţie de numărul echipelor înscrise,
stabileşte sistemul de desfăşurare în vacanţele de iarnă şi primăvară. Turneul final se organizează cu
echipele câştigătoare a seriilor geografice.
Campionatul Republican al juniorilor II (masculin şi feminin):
• etapa preliminară
• etapa semifinală
• turneul final
Campionatul Republican al juniorilor I (masculin şifeminin)
• etapa judeţeană;
• etapa interjudeţeană;
• turneul final.
Campionatul republican divizionar
Care însumează un număr de 32de echipe, împărţite în patru serii geografice şi care îşi
desfăşoară competiţia în trei tururi, după cum urmează:
• tur
• turnee de sală
• retur
Primele două echipe din fiecare serie se califică pentru turneul final.
Divizia B tineret- formată din patru scrii a 8 echipe (masculin şi feminin) care
joacă după sistemul tur-retur. Câştigătoarele fiecărei serii promovează în divizia A.
Divizia A - formată din două serii a câte 12 echipe (masculin şi feminin) care joacă după
sistemul tur-retur. Câştigătoarea fiecărei seri promovează în Liga Naţională.
Liga Naţională - formată din 12 echipe (masculin şi feminin) care joacă după sistemul tur-
turnee de sală - retur. Prima clasată este declarată campioană naţională, iar ultimele două clasate
retrogradează în divizia A.
Cupa României - sistemul de desfăşurare al acestei competiţii suferă
modificări de la un an la altul, în funcţie de calendarul competiţional internaţional.
La fiecare joc oficial, delegaţii echipelor participante sunt obligaţi să prezinte arbitrilor,
pentru sportivii pe care îi înscriu în raportul de arbitraj, carnetele de legitimare, tip FRH, având
viza anuală şi medicală la zi, indicând pentru fiecare jucător şi numărul pe care îl poartă pe tricou. în
lipsa carnetului FRH, jucătorul va prezenta buletinul de identitate şi avizul medical recent, fără de
66
care nu poate fi trecut în raportul de arbitraj, iar după aceste operaţiuni jucătorul în cauză va semna în
dreptul buletinului.
La jocurile oficiale de juniori, calificare seniori şi divizia B tineret, se trece în raport şi anul
naşterii. La jocurile oficiale ale juniorilor, pe lângă carnetul de tip FRH este obligatorie şi prezentarea
buletinului.
15. 3. ECHIPAMENTUL ŞI ŢINUTA SPORTIVILOR
Echipele participante la jocurile oficiale sunt obligate a prezenta sportivii proprii echipaţi
regulamentar şi uniform. Portarii vor trebui să aibă şi să poarte tricouri de o culoare distinctă faţă de
jucătorii ambelor echipe. Sportivii vor trebui să aibă pe spate numere de la 1 la 20, de culoare
distinctă faţă de tricou, cu înălţimea de 20 cm. şi acelaşi număr, de 10 cm. înălţime pe piept. Numerele
1, 12 şi 16 vor fi purtate de către portari. Fiecare echipă va avea trecut în raportul de arbitraj un
căpitan care va purta pe braţul stâng o banderolă distinctă.
15.4. BANCA DE REZERVĂ
La fiecare joc oficial trebuie să existe două bănci pentru jucătorii de schimb, aşezate în
dreapta şi în stânga mesei oficiale, cât mai aproape de ea. Pe fiecare bancă au dreptul să ia loc
maximum 11 persoane din fiecare echipă: 7 jucători de schimb echipaţi şi înscrişi în raport; 4
persoane oficiale: 1-2 antrenori, 1 medic, 1 conducător, fiecare dintre aceste persoane oficiale
trebuind să aibă carnetul FRH cu viza la zi.
Conform prevederilor regulamentare, una dintre persoanele oficiale va fi notată cu litera „R"
pe raportul de arbitraj ca reprezentant al echipei, el fiind singurul în măsură să se adreseze juriului
(secretar-cronometror) pentru anumite lămuriri.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
67
CURSUL XIII
16. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR
17 REGULAMENTUL DE ORGANIZARE A COMPETIŢIILOR
• Sistemul eliminatoriu;
• Sistemul turneu;
• Sistemul mixt.
Sistemul eliminatoriu
68
Sistemul turneu
Acest sistem prezintă diferite variante:
• cea clasică cu tur-retur
• tur - turnee de sală - retur
• cu formarea după un tur a două grupe valorice care continuă în sistem turneu
• tur - retur cu "play- off'
Ca dezavantaj al acestui sistem este timpul îndelungat de desfăşurare a competiţiei.
Ca avantaje, sunt posibilităţile egale de disputare pentru toate echipele şi elaborarea unui
clasament general care să reflecte valoarea tuturor echipelor.
în funcţie de numărul echipelor participante, acesta poate fi cu soţ sau fără soţ.
Etapa I. Etapa II. Etapa III. Etapa IV. Etapa V. Etapa VI. Etapa VII.
În situaţia unui număr de echipe participante cu soţ, în cazul nostru 8, cea de-a opta va juca cu
cele care în schema de mai sus stau, păstrând regula: etapă acasă -etapă în deplasare.
Sistemul mixt
Acesta presupune două etape distincte. în prima se foloseşte sistemul eliminatoriu
(campionatul grupelor) şi în a doua sistemul turneu (al câştigătoarelor grupelor).
In practica naţională şi internaţională se întâlnesc nenumărate formule de disputare şi de
calificare, generate de stabilirea unei echităţi în desfăşurare, dar şi de posibilităţile organizatorilor in
funcţie de durată, locuri de desfăşurare. posibilităţi financiare etc.
La toate competiţiile oficiale, clasamentul echipelor se face în funcţie de punctele
acumulate, şi anume:
•joc câştigat = 3 puncte; •joc egal = 2 puncte;
• joc pierdut = 1 punct;
• joc pierdut prin neprezentare, contestaţie sau pierdut din oficiu cu 10-0 = 0 puncte.
La toate competiţiile care se desfăşoară în sistem turneu, în cazul în care două sau mai multe
echipe se vor afla la egalitate de puncte, ordinea în clasament se va stabili după următoarele criterii:
•rezultatul în puncte dintre echipele în cauză;
•diferenţa de goluri în meciurile directe;
69
• cel mai mare număr de goluri în meciurile directe. Dacă în continuare egalitatea se
menţine se va lua în considerare:
• diferenţa de goluri în toate meciurile;
• cel mai mare număr de goluri marcate în toate meciurile.
În cadrul sistemului eliminatoriu, dacă două echipe se află la egalitate, după expirarea
timpului regulamentar de joc (2x30 minute), după o pauză de 5 minute, vor avea loc două reprize a câte
5 minute fiecare, fără pauză între ele.
Dacă şi după aceste prelungiri se consemnează egalitatea, vor avea loc alte două reprize de
prelungiri a câte 5 minute fiecare. Dacă şi după aceste reprize va persista egalitatea, se va trece la
executarea loviturilor de la 7 metri.
VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
70
CURSUL XIV
1:1 Terenul de joc este un dreptunghi cu lungimea de 40 metri si latimea de 20 metri, si se compune din 2 spatii de
poarta (vezi Regula1:4 si Regula 6) si o zona de joc. Liniile laturilor lungi sunt numite linii de margine iar liniile
laturilor scurte sunt numite linii de poarta (intre barele portii) sau liniile exterioare portii (de ambele parti ale portii).
1:2 In centrul fiecarei linii exterioare a portii se gaseste o poarta . Portile trebuie sa fie solid ancorate de podea sau
de peretii din spatele lor. Portile au la interior o inaltime de 2 metri si o latime de 3 metri.
Barele verticale ale portii sunt unite de o bara orizontala. Partea posterioara a barelor portii trebuie sa fie aliniata cu
muchia posterioara a liniei de poarta. Barele verticale si bara transversala trebuie sa fie patrate in sectiune, cu laturile de
8 cm. Pe cele 3 laturi care sunt vizibile dinspre terenul de joc, barele trebuie vopsite in 2 culori contrastante, care sa fie
diferite si de culorile din jurul portii.
Portile trebuie sa aiba o plasa, atasata in asa fel incat o minge o data intrata in poarta sa ramana acolo.
1:3 Toate liniile terenului fac parte integranta din spatiile pe care le delimiteaza.
Liniile de poarta vor avea 8 cm latime intre barele portilor, in timp ce toate celelalte linii vor avea 5 cm latime. Liniile
dintre doua suprafete adiacente pot fi inlocuite cu culori diferite intre suprafete adiacente ale podelei.
1:4 In fata fiecarei porti este un spatiu de poarta (vezi Regula 6). Spatiul de poarta este delimitat de o linie a
spatiului de poarta (linia de 6 metri), care este trasata astfel:
a) o linie de 3 metri lungime direct in fata portii; aceasta linie este paralela cu linia de poarta si la 6 metri distanta de
aceasta (masurata de la muchia posteriora a liniei de poarta la muchia anterioara a liniei spatiului de poarta);
b) doua sferturi de cerc, fiecare cu o raza de 6 metri (masurata de la coltul interior posterior al stalpilor portii), care
fac legatura intre linia de 3 metri lungime si linia exterioara a portii (vezi Figura 1 si 2a).
1:5 Linia de aruncare libera (linia de 9 metri) este o linie intrerupta, trasata la 3 metri in afara liniei spatiului de
poarta. Atat segmentele de linie cat si spatiile dintre ele masoara 15 cm (vezi Figura 1).
1:6 Linia de 7 metri este o linie lunga de 1 metru, marcata in fata portii. Este paralela cu linia de poarta si aflata la
7 metri de aceasta (distanta) masurata de la muchia posterioara a liniei de poarta la muchia anterioara a liniei de 7
metri);(vezi Figura 1).
1:7 Linia de restrictie (limitare) a portarului (linia de 4 metri) este o linie cu lungimea de 15 cm, marcata in fata
portii. Este paralela cu linia de poarta si la 4 metri distanta de aceasta (masurata de la muchia posterioara a liniei de
poarta la muchia anterioara a liniei de 4 metri); (vezi Figura 1).
1:8 Linia de centru uneste mijlocul liniilor de margine (vezi Figurile 1 si 3).
71
1:9 Linia de schimb (un segment din linia de margine) pentru fiecare echipa, se intinde de la linia de centru pana la
un punct aflat la o distanta de 4.5 metri de aceasta. Acest punct al liniei de schimb este marcat de o linie paralela cu
linia de centru si care se intinde pe o distanta de 15 cm inauntru liniei de margine si 15 cm in afara liniei de margine
(inauntrul si in afara terenului de joc); (vezi Figurile 1 si 3).
Nota: Cerinte tehnice mai detaliate pentru terenul de joc si porti pot fi gasite in Ghidul pentru
Terenul de Joc si Porti
Time-Out
2:8 Se acorda obligatoriu Time-out cand:
a) se dicteaza o eliminare de 2 minute, o descalificare sau o eliminare definitiva;
b) se acorda un time-out de echipa;
c) se aude fluierul cronometrorului sau al Delegatului Tehnic;
d) sunt consultari intre arbitrii in conformitate cu Regula 17:7.
Time-out se acorda in mod normal si in alte situatii, in functie de circumstante (vezi Explicatia Nr. 2).
Abaterile comise in timpul unui time-out au aceleasi consecinte ca cele comise in timpul de joc (16:13, paragraful
1).
2:9 In principiu, arbitrii decid momentul intreruperii jocului si reluarea lui, in raport cu time-out-ul. Intreruperea
timpului de joc trebuie indicata cronometrorului prin trei sunete scurte ale fluierului si prin Semnalizarea Nr. 16.
In cazul unei intreruperi obligatorii a jocului prin time-out dictat de catre cronometror sau delegat (2:8b-c),
cronometrorul este obligat sa opreasca imediat cronometrul, fara a astepta confirmarea arbitrilor.
Dupa time-out jocul se reia intotdeauna cu fluierul arbitrului (15:5b).
2:10 Fiecare echipa are dreptul sa beneficieze de un time-out de echipa de 1 minut in fiecare repriza a timpului
normal de joc, dar nu in prelungiri (Explicatia Nr. 3).
Regula 3. Mingea
3:1 Mingea este confectionata din piele sau material sintetic. Mingea trebuie sa fie sferica. Suprafata mingii nu
trebuie sa fie stralucitoare sau alunecoasa (17:3).
3:2 Dimensiunile (circumferinta si greutatea) mingilor folosite la diferitele categorii de echipe sunt urmatoarele:
• 58-60 cm si 425-475 g (Marimea IHF 3) pentru echipele masculine si tineret masculin (peste 16 ani);
72
• 54-56 cm si 325-375 g (Marimea IHF 2) pentru echipele feminine peste 14 ani si tineret masculin (12 – 16
ani);
• 50-52 cm si 290-330 g (Marimea IHF 1) pentru tineret feminin (8 – 14 ani) si tineret masculin (8 – 12 ani).
3:3 La fiecare joc, trebuie sa fie disponibile minimum 2 mingii. Mingea de rezerva trebuie sa fie disponibila la
masa cronometrorului in timpul jocului. Mingile trebuie sa indeplineasca cerintele mentionate la Regulile 3:1-2.
3:4 Arbitrii decid cand sa foloseasca mingea de rezerva. In astfel de cazuri, arbitrii trebuie sa puna in joc, imediat,
mingea de rezerva pentru a reduce intreruperile si a evita time-out.
4:2 In timpul jocului o echipa poate avea maximum 4 oficiali de echipa. Acesti oficiali de echipa nu pot fi inlocuiti
in timpul jocului. Unul dintre oficiali trebuie desemnat ca “responsabil oficial de echipa.” Numai acest oficial are
permisiunea sa se adreseze cronometrorului / scorerului si posibil arbitrilor (vezi, totusi, Explicatia nr. 3: “Time-out de
echipa”).
In general unui oficial de echipa nu i se permite sa intre pe teren in timpul jocului. Incalcarea acestei reguli trebuie
4 :3 Un jucator sau un oficial de echipa are drept de participare la joc daca este prezent la inceputul jocului si este
inscris in raportul de joc. Jucatorii si oficialii care ajung la teren dupa inceperea jocului trebuie sa obtina dreptul de
participare la joc de la cronometror / scorer si trebuie inscrisi in raportul de joc.
Echipamentul
4:7 Toti jucatorii de camp ai unei echipe trebuie sa poarte echipament uniform. Combinatiile de culori si designul
echipamentului celor 2 echipe trebuie sa fie clar diferit.
Toti jucatorii folositi de o echipa ca portari vor avea obligatoriu aceiasi culoare a echipamentului, dar diferita de a
jucatorilor de camp ai ambelor echipe si a portarilor echipei adverse (17:3).
4:8 Jucatorii trebuie sa poarte pe echipament numere de minimum 20 cm inaltime pe spatele tricoului si de
minimum 10 cm pe fata tricoului. Numerele folosite trebuie sa fie de la 1 la 20. Un jucator care este folosit ca portar si
jucator de camp va avea obligatoriu acelasi numar in ambele situatii.
4:9 Jucatorii trebuie sa poarte pantofi de sport.
Nu se permite purtarea obiectelor care pot fi periculoase pentru jucatori. Acestea includ, de exemplu, casti de
protectie pentru cap, masti pentru fata, bratari, ceasuri, inele, piercing-uri vizibile, medalioane sau lantisoare, cercei,
ochelari fara banda de siguranta sau cu rama solida, sau orice alte obiecte care pot fi periculoase.
73
4:10 Daca un jucator sangereaza sau are sange pe corp sau echipament, acesta trebuie sa paraseasca voluntar si
imediat terenul (printr-o inlocuire normala de jucator), pentru a i se opri sangerarea, a i se acoperi rana si a i se curata
corpul si echipamentul. Jucatorul nu trebuie sa revina pe teren pana nu a rezolvat problemele de mai sus.
4:11 In cazul unei accidentari, arbitrii pot permite (prin Semnalizarile Nr.16 si 17), pentru 2 dintre persoanele care
au drept de participare la joc (vezi 4:3) sa intre pe teren in timpul “time-out”-ului, cu scopul strict de a ajuta jucatorul
accidentat din propria echipa.
Regula 5. Portarul
74
7:1 aruncarea, prinderea, oprirea, impingerea sau lovirea mingii, prin folosirea mainilor (deschise sau inchise),
bratelor, capului, toracelui, coapselor si genunchilor;
7:2 tinerea mingii pentru maximum 3 secunde, chiar cand jucatorul este intins pe sol (13:1a);
7:3 sa se faca maximum 3 pasi cu mingea (13:1a); un pas se considera facut cand:
a) un jucator care sta cu ambele picioare pe sol, ridica un picior si-l pune inapoi pe sol, sau misca un picior dintr-un
loc in altul;
b) un jucator atinge solul numai cu un picior, prinde mingea si atinge solul cu celalalt picior;
c) un jucator, dupa o saritura, atinge solul numai cu un picior, apoi sare pe acelasi picior sau atinge solul cu celalalt
picior; d) un jucator, dupa un salt, atinge solul simultan cu ambele picioare, si apoi ridica un picior si-l pune inapoi pe
sol sau misca un picior dintr-un loc in altul.
7:4 in timp ce se sta pe loc sau se alearga:
a) sa bata mingea o data si sa se prinda din nou cu o mana sau cu amandoua;
b) sa bata mingea repetat cu o mana (dribling), si apoi sa o prinda sau sa o ridice cu o mana sau cu amandoua;
c) sa rostogoleasca mingea pe podea, in mod repetat, cu o mana, si apoi sa o prinda sau sa o ridice cu o mana sau cu
ambele.
Imediat ce mingea a fost jucata astfel si este tinuta intr-o mana sau cu amandoua aceasta trebuie jucata in timp
de maximum 3 secunde sau dupa nu mai mult de 3 pasi (13:1a).
7:5 sa se treaca mingea dintr-o mana in cealalta.
Nu se permite sa:
7:7 se atinga mingea mai mult decat o singura data, daca aceasta nu a atins intre timp podeaua, alt jucator, sau
poarta (13:1a), dupa ce mingea a fost sub control; totusi, atingerea mingii de mai multe ori nu se penalizeaza, daca
jucatorul o “balbaie” sau o scapa de sub control in incercarea de a o prinde sau a o opri.
7:8 se atinga mingea cu orice parte a piciorului de la genunchi in jos, cu exceptia cazului cand mingea a fost aruncata
in jucator de catre un adversar.
7:9 Jocul continua daca mingea atinge arbitrul pe terenul de joc.
Jocul pasiv
7:11 Nu este permis sa se tina mingea in posesia echipei fara a efectua o actiune evidenta de a ataca sau a arunca la
poarta
Similar, nu este permis sa se intarzie repetat executarea aruncarilor de incepere, libere, de la margine, sau de la poarta,
pentru propria echipa (vezi Explicatia 4) Acest lucru este privit ca joc pasiv care trebuie penalizat cu aruncare libera
impotriva echipei care se afla in posesia mingii, daca aceasta tendinta nu dispare (13:1a).
Aruncarea libera se executa din locul in care se afla mingea, cand jocul a fost intrerupt.
7:12 Cand se recunoaste o tendinta de joc pasiv, trebuie aratat semnalul de preavertizare (Semnalizarea Nr. 18).
Acest lucru da posibilitatea echipei aflata in posesia mingii sa schimbe modul de atac, pentru a evita pierderea posesiei
mingii. Daca modul de atac nu se schimba dupa semnalul de preavertizare, sau nu se arunca la poarta, atunci se dicteaza
aruncare libera impotriva echipei aflate in posesia mingii.
Se permite:
8:1 a) sa se foloseasca bratele sau mainile pentru a bloca sau a castiga posesia mingii;
b) sa se foloseasca mana (palma) deschisa, din orice directie, pentru a indeparta mingea de adversar;
c) sa se foloseasca corpul pentru a bloca un adversar, chiar daca acesta nu este in posesia mingii;
d) sa aiba contact corporal cu un adversar, cand il intampina, cu bratele indoite, si sa mentina acest contact pentru a
controla si urmari adversarul.
Nu se permite:
8:2 a) sa se smulga sau sa se loveasca mingea care se gaseste in mainile unui adversar;
b) sa se blocheze sau se sa impinga un adversar cu bratele, mainile sau picioarele;
c) sa se impiedice sau sa tina (de corp sau echipament), sa se impinga, sa fuga sau sa sara intr-un adversar;
d) sa se puna in pericol un adversar (cu sau fara minge).
8:3 Nerespectarea regulii 8.2, poate sa apara in timpul luptei pentru minge; totusi, nerespectarea acestei reguli,
trebuie sanctionata progresiv, atunci cand actiunea este in principal sau exclusiv indreptata impotriva adversarului si nu
a mingii. Aceasta inseama ca pe linga o aruncare libera sau o aruncare de la 7 metri este deasemenea nevoie si de o
sanctiune disciplinara, incepand cu avertisment (16:1b), urmata de cresterea severitatii sanctiunilor, cum ar fi
eliminarile (16:3b) si descalificarile.
8:4 Manifestarile fizice sau verbale care sunt incompatibile cu spiritul sportiv sunt considerate ca fiind comportari
nesportive. (De exemplu, vezi Explicatia Nr.5). Aceasta se aplica atat jucatorilor cat si oficialilor de echipa, pe sau in
afara terenului de joc.
8:5 Un jucator care pune in pericol sanatatea unui adversar atunci cand il ataca, va fi descalificat (16:6b), in special
daca:
75
a) loveste sau trage inapoi, din lateral sau din spate, bratul de aruncare al jucatorului care este in curs de a pasa
mingea;
b) face orice actiune din care rezulta lovirea adversarului la cap sau la gat;
c) intentionat loveste corpul unui adversar cu piciorul sau genunchiul sau in orice alt mod; aceasta include si piedica;
d) impinge un adversar care alearga sau sare, sau il ataca in asa fel incat adversarul isi pierde controlul corporal;
aceasta se aplica si cand portarul isi paraseste spatiul de poarta in timpul unui contraatac al adversarilor;
e) loveste un aparator in cap executand o aruncare libera direct la poarta, daca aparatorul nu s-a miscat; sau similar,
loveste portarul in cap la o aruncare de la 7 metri, daca portarul nu s-a miscat.
8:6 Comportarea nesportiva grosolana a unui jucator sau oficial de echipa, pe sau in afara terenului de joc, (vezi
Explicatia Nr. 6), va fi sanctionata cu descalificare.
8:7 Un jucator vinovat de violenta in timpul de joc va fi eliminat definitiv (16:9-11). Violenta in afara timpului de
joc (vezi 16:13) determina descalificarea (16:6d; 16:14b). Un oficial vinovat de violenta va fi descalificat (16:6e).
8:8 Incalcarea regulilor 8:2-7 determina o aruncare de la 7 metri pentru adversari (14:1), daca incalcarea a produs,
direct sau indirect, intreruperea unei sanse clare de gol pentru adversari.
9:1 Un gol este marcat cand intreaga circumferinta a mingii a trecut intreaga latime a liniei de poarta (vezi Figura
4), daca nu s-a produs nici o abatere de catre aruncator sau coechipieri inainte sau in timpul aruncarii. Arbitrul de poarta
confirma cu 2 semnale scurte din fluier si cu Semnalizarea Nr. 12 ca golul a fost marcat.
Un gol trebuie acordat chiar daca s-a produs o abatere de la regulament de catre aparatori, dar totusi mingea intra in
poarta.
Un gol nu poate fi acordat, daca unul dintre arbitrii sau cronometrorul a intrerupt jocul inainte ca mingea sa intre in
poarta.
Un gol trebuie acordat adversarilor daca un jucator inscrie un gol in proprie poarta, in afara cazului in care un portar
executa aruncarea de la poarta.
9:2 Un gol acordat nu mai poate fi anulat dupa fluierul pentru executarea aruncarii de incepere, dupa gol.
9:3 Echipa care a marcat mai multe goluri decat adversarul este castigatoare. Un joc este egal daca amandoua
echipele au marcat acelasi numar de goluri sau nu s-au marcat goluri deloc.
10:1 La inceputul jocului, aruncarea de incepere a jocului se executa de catre echipa care a castigat la aruncarea
monedei si a ales sa aibe mingea in posesie. Adversarii au atunci dreptul sa-si aleaga terenul.
10:2 Dupa inscrierea unui gol, jocul se reia cu o aruncare de incepere executata de catre echipa care a primit golul
(vezi, totusi, Regula 9:2, paragraful 2).
10:3 Aruncarea de incepere se executa in orice directie, de la centrul terenului (cu o toleranta laterala de
aproximativ 1,5 metri). Aruncarea este precedata de un semnal sonor dat prin fluier, si trebuie executata in timp de 3
secunde (13:1a, 15:7 paragraful 3). Jucatorul care executa aruncarea de incepere trebuie sa se pozitioneze cu cel putin
un picior pe linia de centru, iar celalalt picior pe linie sau inapoia liniei (15:6), si sa ramana in aceasta pozitie pana cand
mingea a parasit mana sa. Coechipierii sai nu au voie sa treaca linia de centru inaintea semnalului fluierului (15:6).
10:4 Pentru aruncarea de incepere de la inceputul fiecarei reprize (inclusiv al prelungirilor), toti jucatorii trebuie sa
se gaseasca in propria jumatate de teren.
Totusi, pentru aruncarea de incepere de dupa marcarea unui gol, adversarii celui care executa aruncarea de incepere pot
fi in ambele jumatati de teren. In ambele cazuri, adversarii trebuie sa fie la cel putin 3 metri de executantul aruncarii .
11:1 O aruncare de la margine se acorda cand mingea a trecut in totalitate linia de margine, sau cand un jucator de
camp al echipei in aparare a fost ultimul care a atins mingea inainte ca aceasta sa iasa in afara terenului peste linia
exterioara a propriei porti. Se acorda deasemenea cand mingea atinge tavanul sau alt obiect aflat deasupra terenului de
joc.
11:2 Aruncarea de la margine se executa fara semnalul prin fluier dat de arbitrii (vezi, totusi, 15:5b), de catre
adversarii echipei al carui jucator a atins ultimul mingea, inaintea iesirii acesteia din teren sau inainte ca mingea sa
atinga tavanul sau alt obiect aflat deasupra terenului de joc.
11:3 Aruncarea de la margine se executa din locul de unde mingea a traversat linia de margine sau daca mingea a
iesit peste linia exterioara a portii, de la intersectia liniei de margine cu linia exterioara a portii de aceeasi parte. Pentru
aruncare de la margine dupa ce mingea a atins tavanul sau alt obiect aflat deasupra terenului de joc, aruncarea de la
margine se va executa de la cel mai apropiat punct al liniei de margine fata de punctul unde mingea a atins tavanul sau
un alt obiect aflat deasupra terenului de joc.
11:4 Executantul trebuie sa tina piciorul pe linia de margine (15:6) si sa ramana in pozitie corecta pana cand mingea
i-a parasit mana (15:7 paragrafele 2 si 3, 13:1a). Nu este limitata pozitionarea celuilalt picior.
76
11:5 In timpul executarii aruncarii de la margine adversarii nu se pot apropia la mai putin de 3 metri de executant.
77
• sansa clara de gol a fost intrerupta de catre cineva care nu participa la joc, de ex. un spectator care intra in
teren, sau oprirea jucatorului printr-un fluier (exceptie cand se aplica Comentariul de la Regula 9 :1) Prin
analogie aceasta regula se aplica si in caz de forta majora, cum ar fi intreruperea curentului electric, jocul fiind
intrerupt exact intr-o situatie clara de a marca .
14:2 Daca jucatorul in atac ramane in deplin control al corpului si al mingii, chiar daca s-a produs o abatere
mentionata la 14:1a, nu exista nici un motiv sa se acorde o aruncare de la 7 metri, chiar daca jucatorul nu fructifica
sansa clara de gol.
14:3 In momentul acordarii unei aruncari de la 7 metri, arbitri pot acorda time-out, dar numai daca este o intarziere
importanta a jocului, de ex. datorita inlocuirii portarului sau aruncatorului si decizia de time-out va fi luata in acord cu
principiile si criteriile.
Executantul
15:1 Inaintea executarii unei aruncari, jucatorul trebuie sa se pozitioneze corect pentru efectuarea acesteia. Mingea
trebuie sa fie in mana jucatorului (15:6).
In timpul executiei, cu exceptia aruncarii de la poarta, jucatorul trebuie sa aiba o parte a piciorului in contact cu
solul, pana cand mingea paraseste mana acestuia. Celalalt picior poate fi ridicat si asezat pe sol in mod repetat. (Vezi
Regula 7:6). Jucatorul trebuie sa mentina pozitia corecta pana cand aruncarea a fost executata (15:7 paragrafele 2 si 3).
15:2 O aruncare este considerata executata cand mingea paraseste mana jucatorului (vezi 12:2).
Jucatorul care a executat aruncarea nu are voie sa atinga mingea, daca aceasta nu a fost atinsa de un alt jucator
sau de barele portii (15:7, 15:8) Vezi deasemenea restrictiile suplimentare de la regula 14:6.
Un gol poate fi inscris direct din orice fel de aruncare, exceptie facand golul marcat dintr-o aruncare de la poarta
in propria poarta (ex. daca portarul scapa mingea aflata sub control in propria poarta).
Coechipierii executantului
15:3 Coechipierii executantului aruncarii trebuie sa ocupe pozitiile regulamentare pentru respectiva aruncare (15:6).
Jucatorii trebuie sa ramana in pozitia corecta pana cand mingea a parasit mana executantului, exceptie fiind
Regula 10:3 paragraful 2. Mingea nu trebuie sa fie atinsa de un coechipier sau inmanata unui coechipier in timpul
executiei (15:7 paragraful 2 si 3).
78
Regula 16. Sanctiunile disciplinare
Avertismentul
16:1 Un avertisment poate fi acordat pentru: faulturi si abateri similare impotriva unui adversar (5:5 si 8:2), care nu
intra sub incidenta “sanctionarii progresive” in Regula 8:3;
Un avertisment trebuie acordat pentru:
• faulturi care trebuie sanctionate progresiv
• comportare nesportiva a unui jucator sau oficial de echipa
Comentariu:
Un jucator nu poate primi decat un avertisment, iar o echipa nu trebuie sa primeasca mai mult de 3 avertismente;
ulterior, sanctiunea trebuie sa fie cel putin eliminare de 2 minute;
Un jucator care a fost deja sanctionat cu eliminare de 2 minute nu poate primi apoi un avertisment.
Oficialii unei echipe nu pot primi mai mult de un avertisment.
Eliminarea
16:3 O eliminare (2 minute) trebuie acordata pentru:
• schimbare gresita, daca un jucator suplimentar intra in teren sau daca un jucator intervine neregulamentar in
joc din spatiul de schimb (4:5-6);
• faulturi repetate din categoria celor care trebuie sanctionate progresiv (vezi 8:3; 16:1 Comentariu);
• comportari nesportive repetate ale unui jucator pe sau in afara terenului de joc (vezi 8:4; 16:1 comentariu);
• comportare nesportiva a oricarui oficial al unei echipe, dupa ce oricare oficial al aceleiasi echipe a primit un
avertisment conform Regulii 8:4 si 16:1c; vezi Regula 16:1 comentariu;
• comportare nesportiva de asa maniera incat se acorda eliminare de 2 minute la fiecare ocazie (8:4, Explicatia
5:3); vezi Regula 16:3 comentariu;
• ca o consecinta a descalificarii unui jucator sau oficial de echipa (16:8 paragraful 2; vezi totusi 16:14b);
16:4 Dupa ce a acordat time-out, arbitrul va indica clar eliminarea jucatorului sau oficialului vinovat si
cronometrorului / scorerului prin semnalizarea cu mana ridicata si cu doua degete intinse (Semnalizarea Nr. 14).
16:5 O eliminare se acorda totdeauna pentru 2 minute de joc; a treia eliminare pentru acelasi jucator conduce
totdeauna la
descalificare (16:6f).
Descalificarea
16:6 O descalificare trebuie acordata pentru:
• comportare nesportiva a unui oficial de echipa dupa ce in prealabil au fost sanctionati cu avertisment si o eliminare
de 2 minute conform Regulilor 8:4, 16:1c si 16:3d;
• faulturi care pun in pericol sanatatea adversarilor (8:5);
• comportari nesportive grosolane ale unui jucator sau oficial de echipa pe sau in afara terenului de joc (8:6, explicatia
nr.6), si in cazuri de comportare nesportiva semnificativa sau repetata, in timpul aruncarilor de departajare de la 7
metri
• violenta a unui jucator inainte de joc sau in timpul procedurii de tie-break (al aruncarilor de departajare de la 7
metri) (2:2 comentariu, 8:7 si 16:14b);
• violenta a unui oficial de echipa (8:7);
• a treia eliminare a aceluiasi jucator (16:5).
16:7 Dupa ce a acordat time-out, arbitrul va indica clar descalificarea jucatorului sau oficialului vinovat si
cronometrorului / scorerului prin ridicarea cartonasului rosu (Semnalizarea Nr. 13).
16:8 O descalificare a unui jucator sau oficial de echipa se face intotdeauna pentru timpul de joc ramas de jucat.
Jucatorul sau oficialul trebuie sa paraseasca imediat terenul si spatiul de schimb. Dupa plecare jucatorul sau oficialul nu
are voie sa aibe nici un fel de contact cu echipa.
Descalificarea unui jucator sau a unui oficial de echipa, pe sau in afara terenului, in timpul de joc, atrage totdeauna o
eliminare de 2 minute pentru echipa sa. Aceasta inseamna ca numarul jucatorilor de pe teren se va reduce cu unul
(16:3f). Reducerea numarului de jucatori pe terenul de joc va dura 4 minute, daca jucatorul a fost descalificat in
conditiile mentionate la Regula 16:12b-d.
O descalificare reduce numarul jucatorilor sau oficialilor, care sunt disponibili la echipa (exceptie ca la 16:14b).
Echipa are totusi dreptul sa creasca numarul de jucatori pe teren dupa expirarea timpului de eliminare de 2 minute.
Eliminarea definitiva
16:9 O eliminare definitiva trebuie acordata:
cand un jucator este vinovat de o violenta (asa cum este definita in Regula 8:7) in timpul jocului (vezi Regula 16:13,
paragraful 1 si Regula 2:6), pe, sau in afara terenului de joc.
79
16:10 Dupa ce a acordat time-out, arbitrul va indica clar eliminarea definitiva jucatorului vinovat si cronometrorului /
scorerului prin incrucisarea bratelor deasupra capului (Semnalizarea Nr. 15).
16:11 O eliminare definitiva se dicteaza intotdeauna pentru tot timpul ramas de jucat si echipa trebuie sa continue sa
joace cu un jucator mai putin pe teren. Daca un jucator care a fost eliminat definitiv, a fost eliminat pentru 2 minute (sau
abia a primit eliminarea) sau a produs o reducere cu 2 min. a echipei, conform Regulii 16:12, atunci o astfel de
eliminare sau reducere se va cumula in eliminarea definitiva. Aceasta inseamna ca singura reducere numerica a echipei
va fi data doar de eliminarea definitiva.
17:1 Doi arbitrii, cu drepturi egale, vor fi responsabili pentru fiecare meci. Ei vor fi asistati de un cronometror si un
scorer.
17:2 Arbitrii supravegheaza comportamentul jucatorilor si a oficialilor de echipa, din momentul intrarii acestora in
incinta de desfasurare a jocului si pana la parasirea ei.
17:3 Inaintea jocului, arbitrii sunt responsabili de inspectia terenului de joc, a portilor si a mingilor de joc; arbitrii
decid mingea de joc (Regulile 1 si 3.1).
Arbitrii supravegheaza ca cele doua echipe sa fie in echipament de joc corespunzator. Ei verifica raportul de joc si
echipamentul jucatorilor. Ei se asigura ca in spatiul de schimb numarul jucatorilor si al oficialilor este in limitele
regulamentului si stabilesc prezenta si identitatea “responsabilului oficial al echipei”, pentru fiecare echipa. Orice
neconcordante trebuie corectate (4.1-2 si 4.7-9).
17:4 Efectuarea alegerii cu moneda (10:1) se face de catre unul dintre arbitrii, in prezenta celuilalt si a
responsabilului oficial al echipei, pentru fiecare echipa, sau a unui oficial de echipa sau jucator care participa in numele
responsabilului oficial al echipei.
17:5 In principiu, tot jocul va fi arbitrat de aceeasi arbitri. Este responsabilitatea lor sa se asigure ca jocul se
desfasoara in conformitate cu regulamentul de joc si ei trebuie sa sanctioneze orice abatere de la regulament.
17:6 Daca amandoi arbitrii fluiera o abatere si sunt de acord cu echipa care trebuie sanctionata, dar au opinii diferite
in legatura cu severitatea sanctiunii, se va aplica sanctiunea cea mai severa.
17:7 Daca amandoi arbitrii fluiera pentru a sanctiona o abatere, sau mingea a parasit terenul, si cei doi arbitrii au
pareri diferite in ceea ce priveste echipa care trebuie sa se afle in posesia mingii, atunci trebuie sa se aplice decizia
comuna a arbitrilor, la care ajung dupa consultari.
17:8 Amandoi arbitrii sunt responsabili pentru notarea scorului. Arbitrii noteaza deasemenea avertismentele,
eliminarile, descalificarile si eliminarile definitive.
17:9 Amandoi arbitrii sunt responsabili pentru controlul timpului de joc. Daca exista indoieli asupra corectitudinii
timpului de joc, arbitrii vor ajunge la o decizie comuna
17:10 Arbitrii sunt responsabili pentru completarea corecta a raportului de joc, dupa joc. Eliminarile (16.11) si
descalificarile de felul celor indicate la regula 16:8, paragraful 4, trebuie explicate in raportul de joc.
17:11 Deciziile luate de arbitrii pe baza observarii faptelor de catre ei sau a judecatii lor sunt finale.
Se poate face apel numai impotriva deciziilor care nu sunt in conformitate cu regulamentul.
In timpul jocului, numai “responsabilul oficial de echipa“ are dreptul sa se adreseze arbitrilor.
17:12 Arbitrii au dreptul sa suspende temporar sau permanent un joc.
Trebuie facute toate eforturile pentru continuarea jocului, inainte de a lua decizia de a suspenda permanent un joc.
17:13 Echipamentul negru este destinat initial arbitrilor.
18:1 In principiu, cronometrorul are ca responsabilitate principala timpul de joc, “time-out”-urile si timpul de
eliminare al jucatorilor eliminati.
Scorerul are ca responsabilitate principala listele echipelor, raportul de joc, intrarea jucatorilor care ajung dupa
inceperea jocului si intrarea jucatorilor fara drept de participare la joc.
Alte sarcini, cum ar fi controlul numarului de jucatori si oficiali de echipa in spatiul de schimb, intrarea si iesirea
jucatorilor de schimb sunt considerate responsabilitati comune.
18:2 Daca nu exista tabela de marcaj cu cronometru, atunci cronometrorul trebuie sa informeze “responsabilul
oficial de echipa” al fiecarei echipe despre cat timp s-a jucat sau cat timp a mai ramas de jucat, in special dupa “time-
out”-uri.
Daca nu exista tabela de marcaj cu cronometru cu semnal automat de sfarsit de joc, cronometrorul isi asuma
responsabilitatea pentru a da semnalul de sfarsit la fiecare repriza (vezi Regula 2.3).
Daca tabela de marcaj nu poate afisa si timpii de eliminare (cel putin trei pentru fiecare echipa, in timpul jocurilor
IHF), cronometrorul va afisa la masa cronometrorului timpul de expirare pentru fiecare eliminare, impreuna cu numarul
jucatorului eliminat.
80
BIBLIOGRAFIE
81