2
şi pentru combaterea eroziunii solului cca. 60 000 ha anual. Aceste creşteri corespund unui ritm mediu anual de dezvoltare a lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare de 1,5% raportat la totalul suprafeţei agricole de 15 mil. ha.
7. Lucrările de îmbunătăţiri funciare contribuie la ridicarea gradului de intensivizare a agriculturii deoarece optimizarea factorului apă
impune, în conformitate cu legea proporţiilor armonice enunţată de Gh. Ionescu Siseşti, dozarea în aceeaşi proporţie şi a celorlalţi factori
de vegetaţie, în scopul sporirii producţiei agricole şi al amortizării într-un timp cât mai scurt a investiţiilor făcute.
Partea I. IRIGAŢII
3. Accesibilitatea apei pentru plante
Apa accesibilă plantelor se află cuprinsă între capacitatea de apă în câmp (Cc) şi coeficientul de ofilire (Co). Intervalul
dintre Cc şi Co poartă numele de intervalul umidităţii active (I.U.A).
La nivelul capacităţii de apă în câmp, apa este reţinută cu o forţă de sucţiune de 1/3 atmosfere, forţă care creşte la 15 atm
la nivelul coeficientului de ofilire, fapt care indică un grad diferit de accesibilitate a apei pentru plante. Pentru ca plantele să se
dezvolte în condiţii optime, aprovizionarea cu apă trebuie să se facă fără consum mare de energie, deoarece odată cu reducerea
cantităţii de apă accesibilă creşte consumul de energie al plantelor, fapt care stânjeneşte creşterea şi dezvoltarea lor şi duce în final la
diminuarea producţiei. Din aceste considerente, s-au introdus noţiunile de apă uşor accesibilă şi plafon minim.
Plafonul minim marchează limita inferioară a umidităţii uşor accesibile plantelor. Prin urmare, apa uşor accesibilă este
cuprinsă între capacitatea de apă în câmp şi plafonul minim.
Limita inferioară a umidităţii uşor accesibile corespunde unei sucţiuni de 1-2 atm. Producţia cea mai mare, norma de irigare
cea mai mică şi un număr raţional de udări, se pot obţine în cazul irigării la plafonul minim corespunzător unei sucţiuni de 2 atm.
Aplicarea udărilor la o sucţiune de 1 atm nu sporeşte semnificativ producţia, crescând însă numărul de udări şi costul irigaţiei. În
varianta udată la plafonul minim corespunzător unei sucţiuni de 15 atm, producţia se reduce în mod simţitor,.
La acelaşi conţinut de apă accesibilă, forţa de reţinere a apei în sol diferă de la un sol la altul, în funcţie de textură. Dacă se
acceptă plafonul minim corespunzător unei sucţiuni de circa 2 atm, acesta se poate calcula, în funcţie de textura solului, cu relaţiile:
pmin = Co + 1/3 (Cc – Co), pentru soluri nisipoase uşoare, cu structură în microagregate;
pmin = Co + 1/2 (Cc – Co), pentru soluri cu textură mijlocie şi structură glomerulară;
pmin = Co + 2/3 (Cc – Co) pentru soluri argiloase, cu structură glomerulară
În cazul nisipurilor, valorile ridicate ale plafonului minim se explică prin
limitarea cantităţii de apă care circulă efectiv prin stratul de sol datorită numărului
redus de puncte de contact între particule. Spre exemplu, Mărăcineanu Fl indică în
cazul irigării cartofului timpuriu, pe un sol aluvial luto-nisipos, două valori ale
plafonului minim: 50% din IUA de la răsărit până la începutul fazei de tuberizare şi
70% din IUA, după începutul tuberizării. Prin menţinerea rezervei de apă din sol între
plafonul minim şi capacitatea de apă în câmp pe adâncimea de dezvoltare a masei
principale de rădăcini, plantele vor avea la dispoziţie permanent apă uşor accesibilă şi
un regim de aer favorabil, cuprins între 15-40% din volumul porilor. Reducerea
umidităţii solului până la nivelul coeficientului de ofilire, timp de 1-2 zile în timpul
înspicatului sau polenizării porumbului, poate reduce producţia cu cca. 20%, iar la o
Curbele accesibilităţii apei pentru plante durată a deficitului de 6-8 zile, producţia se poate reduce cu 50%. Reduceri însemnate
se semnalează şi în cazul sfeclei de zahăr, cartofilor etc. Menţinerea nivelului apei din
3
sol pe adâncimea de udare deasupra plafonului minim, în toată perioada de vegetaţie a culturii, se poate asigura numai dacă momentul
declanşării primei udări şi a udărilor după eventualele perioade de întrerupere, se determină astfel încât pe toată suprafaţa ocupată de
o cultură, udarea să se aplice înainte ca rezerva de apă să scadă sub nivelul plafonului minim.
Spre deosebire de culturile de câmp, pentru a asigura producţii mari şi de calitate superioară, plantele legumicole necesită
irigarea la un plafon minim mai ridicat. Spre exemplu, tomatele se recomandă a se iriga la un pmin de 3/4 din IUA pe solurile
medii şi de 1/2 din IUA pe cele uşoare. Varza şi conopida se vor iriga la o umiditate corespunzătoare unei sucţiuni de 0,6-0,7 atm,
iar ceapa de apă, prazul, sfecla roşie, morcovii, pătrunjelul, ridichile, la un plafon foarte apropiat de nivelul capacităţii de apă în
câmp (corespunzător unei sucţiuni de 0,3 atm).
4. Norma de irigare
Norma de irigare (Σm) reprezintă cantitatea de apă necesară pentru irigarea unui hectar cultivat cu o anumită plantă în
perioada de vegetaţie. Norma de irigare variază în limite foarte largi, între 1.500-6.000 m 3/ha, în funcţie de cultură şi zona
pedoclimatică. Valorile normelor de irigare servesc la stabilirea necesarului anual de apă în cadrul fiecărui sistem şi la calcularea
suprafeţelor ce se pot iriga dintr-o anumită sursă de apă.
Pentru a determina consumul total de apă, în cazul în care pe anumite suprafeţe se aplică udări de aprovizionare şi eventual
udări de spălare a sărurilor, la norma de irigare din perioada de vegetaţie se vor însuma norma de aprovizionare şi norma de spălare.
Pentru estimarea normei de irigare nete se poate utiliza ecuaţia bilanţului hidrologic din perioada de vegetaţie:
Σm = ETRO + Rf – Ri – Pv – bilanţ în circuit închis fără aport freatic;
Σm = ETRO + Rf – Ri – Pv – Af – bilanţ în circuit deschis cu aport freatic;
1
Norma de irigaţie brută = η Σm în care:
g
ETRO- este consumul de apă din sol prin transpiraţie şi evaporaţie, în condiţii de aprovizionare cu apă în optim (irigare) în
m3/ha;
Rf – rezerva finală a apei din sol¸ în m3/ha;
Ri – rezerva iniţială a apei din sol, în m3/ha;
Pv – suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie > 5 mm, în m3/ha;
Af – aportul freatic, în m3/ha;
ηg – randamentul global al sistemului de irigare.
În prezent sunt disponibile date de consum de apă prin evapotranspiraţie, pentru principalele culturi irigate, pe zone
pedoclimatice. Datele de consum se prezintă pe luni şi sunt exprimate în m3/ha şi zi. Acest mod de exprimare permite folosirea
datelor respective la stabilirea intervalului dintre udări şi la avertizarea aplicării udărilor. În sistemele de irigaţie care se află în
exploatare de mai mulţi ani, valorile orientative ale rezervei finale de apă (din momentul recoltării culturii), şi ale rezervei iniţiale apă
(din perioada de însămânţare), sunt de regulă cunoscute, deoarece au fost determinate anual în cadrul operaţiei de avertizare a
udărilor.
În general, rezerva finală de apă pe terenurile din cadrul sistemelor de irigaţie, depăşeşte pe adâncimea de 1,5 m rezerva de
apă corespunzătoare coeficientului de ofilire în zona de stepă, cu aproximativ:
• 1.000 m3/ha după sfecla de zahăr, cartofi târzii şi lucernă;
• 700 m3/ha după porumb;
• 400 m3/ha după fasole, cartofi timpurii, floarea-soarelui şi grâu de toamnă.
În zone mai umede, valorile sunt mai mari decât cele din zona de stepă cu cca 200 m3/ha.
În cazul bilanţului în circuit deschis, rezerva iniţială corespunde capacităţii de apă în câmp.
Pe solurile fără aport freatic din zona de stepă, în cazul în care acestea nu sunt ocupate cu culturi de toamnă, rezerva iniţială
este situată sub valoarea capacităţii de apă în câmp cu 600-700 m 3/ha. Pe solele cultivate cu grâu de toamnă, căruia i s-a aplicat o
udare de aprovizionare, rezerva iniţială este în medie cu 700-800 m3/ha mai mică, iar în cazul lucernei este cu 1.000-1.200 m3/ha mai
mică.
În zonele mai umede, de silvostepă şi tranziţie spre zona fostelor păduri de stejar, se scad din valoarea capacităţii de apă
în câmp valori mai mici, de 400-500 m3/ha, (ajungând în cazul lucernei la 800-900 m3/ha)
Pentru a stabili valoarea precipitaţiilor utile din perioada de vegetaţie (media multianuală, cu asigurarea de 70-80%), se vor
folosi datele de la staţia meteorologică sub a cărui rază de influenţă se află sistemul de irigaţie.
Aportul freatic este influenţat, în primul rând, de adâncimea la care se găseşte apa freatică şi de textura solului, elemente ce
determină raza porilor capilari şi respectiv înălţimea ascensiunii capilare. Prin reducerea razei porilor capilari creşte înălţimea
ascensiunii capilare, dar se reduce debitul capilar. Astfel, prin situarea nivelului freatic la o adâncime medie de 1 m în lunile iunie-
august, norma de irigaţie se recomandă a se reduce la grâu cu 65-70%, la porumb cu 45-80%, iar la lucernă cu 55-90%.
În marea majoritate a cazurilor, irigaţia nu este necesară atunci când nivelul freatic se află la o adâncime mai mică de 1 m,
deoarece umiditatea se menţine permanent deasupra plafonului minim, depăşind uneori chiar şi capacitatea de câmp.
Când nivelul freatic este situat între 1-2 m adâncime, umiditatea scade foarte rar sub plafonul minim, şi numai în stratul
superficial de sol, pe parcursul perioadelor secetoase.
Toate aceste aspecte evidenţiază rolul aportului freatic în aprovizionarea plantelor cu apă, precum şi necesitatea de a stabili
regimul de irigare în funcţie de variaţia nivelului freatic. Astfel, se vor exclude de la irigare solurile în care apa freatică se găseşte în
perioada de vegetaţie la o adâncime de până la 1 m, iar pe cele cu apa freatică situată la un nivel cuprins între 1-2,5 m, se vor reduce
norma de irigaţie şi normele de udare, în aşa fel încât să nu se alimenteze prin irigaţie pânza freatică.
4
5. Norma de udare din perioada de vegetaţie
Norma de udare din perioada de vegetaţie (m) reprezintă volumul de apă distribuit pe suprafaţa de 1 hectar cultivat
cu o anumită plantă, la o singură udare. Norma de udare se exprimă în m3/ha sau mm coloană de apă şi se determină cu relaţia:
m = 100 H Da (Cc – pmom) (m3/ha)
1
mbrută = 100 H Da (Cc – pmom) (m3/ha)
ηc
în care:
pmom reprezintă provizia momentană de apă din sol, ca medie ponderată pe adâncimea de udare, în procente din greutate,
raportată la greutatea solului uscat. Provizia momentană nu trebuie să scadă sub valoarea plafonului minim.
La proiectarea regimului de irigare, provizia momentană se înlocuieşte cu plafonul minim, exprimat tot în procente
din greutatea solului uscat (m=100 H Da(Cc-pmin)), unde ηc – randamentul udării în câmp.
Analizând relaţia de calcul, se observă că prin aplicarea udării se urmăreşte completarea rezervei de apă din sol pe adâncimea
luată în calcul de la nivelul plafonului minim până la nivelul capacităţii de apă în câmp. Nu se recomandă să se distribuie norme de
udare mai mari, deoarece solul nu poate reţine apa peste nivelul capacităţii de apă în câmp şi astfel surplusul s-ar pierde prin percolare
sub adâncimea de dezvoltare a sistemului radicular. Pe de altă parte, normele de udare mai mici conduc la sporirea numărului de
udări, la cheltuieli mai mari cu aplicarea udărilor, la o înrădăcinare superficială a plantelor şi la udări neuniforme în cazul distribuirii
apei prin scurgere la suprafaţă. Uneori, pentru a uşura organizarea aplicării udărilor prin aspersiune, se impune modificarea normei de
udare calculate, în aşa fel încât să rezulte un număr întreg de cicluri zilnice, respectiv 2-3 mutări/zi ale echipamentului de udare de pe
o poziţie pe alta.
Adâncimea de udare (H) se stabileşte în funcţie de răspândirea masei principale de rădăcini a plantelor ce urmează a fi
irigate, de modul de extragere a apei de către sistemul radicular, de proprietăţile fizice ale solului şi de adâncimea apei freatice. Astfel,
pe solurile subţiri având în substrat un strat de rocă dură (inclusiv pietriş în proporţie de peste 90%), adâncimea de udare nu va depăşi
grosimea stratului de sol, iar pe solurile podzolite sau podzolice sau pe alte soluri cu orizont B argiloiluvial, caracterizat prin textură
fină, densitatea aparentă mare şi permeabilitate foarte redusă, adâncimea de udare nu va depăşi decât cu cel mult 10 cm adâncimea la
care apare orizontul impermeabil.
Pe solurile cu nivelul freatic variind în perioada de vegetaţie între 1-2 m, situaţie frecvent întâlnită în amenajările de irigaţie
din Bărăganul de Nord şi de Sud, se recomandă reducerea adâncimii de udare cu până la 50%.
Pe nisipurile irigate din sudul Olteniei, adâncimea optimă de umectare s-a dovedit a fi de 0,85 m. În cazul acestei adâncimi
de udare, plantele au prezentat un sistem radicular bogat şi profund. Utilizarea unei adâncimi de umectare de 0,5 m, determină o
înrădăcinare superficială a porumbului, cu dispoziţia laterală a rădăcinilor, acesta dezvoltându-se numai în stratul de sol umezit prin
udări. Având în vedere aspectele prezentate, se recomandă următoarele adâncimi medii de udare:
0,5-0,7 m pentru cerealele păioase, fasole pentru boabe, cartofi;
0,6-0,8 m pentru porumb, floarea-soarelui, soia, sfeclă de zahăr, bumbac şi lucernă anul I;
0,8-1,2 m pentru lucernă anii II-IV, pomi, viţă de vie;
0,3-0,5 m pentru legume, cu excepţia tomatelor la care adâncimea este de 0,5-0,7 m.
Valorile minime se pot utiliza la calculul normei pentru udările care se aplică în primele faze de vegetaţie a culturilor când
sistemul radicular nu este complet dezvoltat.
În funcţie de adâncimea de umectare a solului, norma de udare de aprovizionare determinată cu una din relaţiile prezentate, poate
înregistra valori relativ mari (de peste 1.000 m3/ha). Prin aplicarea udării de aprovizionare în aşa fel încât în primăvară rezerva de apă
din sol să ajungă la nivelul capacităţii de câmp, se asigură condiţii optime pentru pregătirea terenului şi dezvoltarea normală a
culturilor de toamnă. Pe suprafeţele respective, prima udare se va aplica cu 10-15 zile mai târziu, iar în anii mai ploioşi nu mai sunt
necesare udări în perioada de vegetaţie a grâului. Efecte favorabile se obţin şi în cazul culturilor de primăvară, deoarece în cazul udării
prin aspersiune, aplicând udarea mai târziu, plantele acoperă mai bine solul şi picăturile de apă nu mai intră în contact direct cu
particulele de sol şi astfel nu se mai formează crusta.
La udarea prin brazde, amânarea deschiderii brazdelor creează premise favorabile pentru aplicarea praşilelor mecanice, deoarece în
momentul deschiderii brazdelor, plantele fiind mai dezvoltate, nu mai sunt distruse prin acoperire cu pământ.
Cu toate acestea, în scopul irigării unor suprafeţe cât mai mari, fitotehnicienii recomandă aplicarea de norme mai mici ale udării de
aprovizionare, de cca 1/4 din norma rezultată din calcul. Se justifică această recomandare prin faptul că structura culturilor irigate nu
asigură o eliberare suficient de timpurie a terenului pentru a putea aplica norme de aprovizionare mai mari.
Udările de răsărire aplicate imediat după semănat, se recomandă a se aplica cu norme mici de udare, corespunzătoare unei adâncimi
de umezire de numai 0,3-0,4 m. Udările de răsărire, având valori mici, se pot aplica uniform pe teren, numai prin aspersiune.
Udările de aprovizionare, în zonele secetoase, pentru cerealele de toamnă, precum şi pentru culturile care se seamănă primăvara
timpuriu (sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, lucernă) se vor aplica toamna, iar pentru culturile care se seamănă primăvara mai târziu
(soia, porumb), primăvara timpuriu.
În zonele mai umede, udările de aprovizionare s-au dovedit eficiente pentru lucernă şi porumb, precum şi pentru grâu în toamnele
secetoase. Udarea de aprovizionare la lucernă, aplicată toamna, asigură sporuri mari de producţie chiar şi în zonele de tranziţie la zona
forestieră.
Având în vedere eficienţa udărilor de aprovizionare de toamnă, se recomandă aplicarea acestora pe suprafeţe cât mai mari, urmând ca
valoarea normei să se stabilească în funcţie de debitul de apă disponibil şi de posibilităţile de aplicare a udărilor pe suprafeţe cât mai
mari. Norme mici de udare de aprovizionare se vor aplica atunci când nu se dispune de suficientă apă în sursa de alimentare, când sunt
restricţii de energie sau când nu există posibilităţi economice şi organizatorice de aplicare a udării de aprovizionare pe întreaga
suprafaţă.
Pentru a stabili elementele tehnice ale udării pe brazde, este necesar să se cunoască modul de desfăşurare a
fenomenului de scurgere a apei de-a lungul brazdelor şi factorii care-l influenţează.
Scurgerea apei pe brazde reprezintă un caz particular al scurgerii variate, nepermanente, cu reducerea debitului
de-a lungul brazdelor.
Scurgerea este influenţată de numeroşi factori variabili în timp şi spaţiu. Astfel, fenomenul scurgerii poate
diferi substanţial pe acelaşi tip de sol, de la un amplasament la altul, în funcţie de starea solului. Uneori, pe acelaşi
amplasament, scurgerea poate diferi de la un an la altul şi chiar de la o udare la alta în timpul aceluiaşi sezon.
Factorii principali care influenţează scurgerea sunt: debitul de alimentare, viteza de infiltraţie a apei în sol pe
durata scurgerii, panta brazdelor, proprietăţile solului care influenţează viteza de infiltraţie (textura, structura,
proprietăţile fizice, hidrofizice şi chimice), condiţiile hidraulice ale scurgerii (secţiunea şi rugozitatea brazdelor),
durata udării, cultura irigată etc.
Scurgerea este rezultanta a două fenomene complementare (infiltraţia şi regimul de scurgere) şi din acest
motiv, dirijarea fenomenului impune atât cunoaşterea ecuaţiilor vitezei de infiltraţie a apei în sol cât şi a ecuaţiilor
hidraulice ale curgerii apei pe brazde.
La alimentarea brazdelor cu un debit constant (Q), la intervale egale de timp (Δt), apa înaintează cu viteze şi pe
distanţe din ce în ce mai mici pe brazde. Fenomenul se explică prin creşterea suprafeţei totale de infiltraţie şi prin
reducerea debitului de-a lungul brazdei, prin infiltrarea apei în sol.
Dacă se continuă alimentarea cu debit constant a brazdelor, se ajunge la un moment dat în situaţia în care
debitul distribuit se infiltrează în sol pe lungimea brazdei umectate şi, ca urmare, frontul de apă nu mai avansează sau
avansează foarte încet. În momentul respectiv s-a ajuns la limita maximă a lungimii brazdei.
Viteza de avans a apei este influenţată în primul rând de viteza de infiltraţie a apei în sol. Astfel, pe solurile
cu viteză mare de infiltraţie, avansul este foarte redus, apa parcurgând distanţe scurte, în timp ce pe solurile cu viteză
de infiltraţie mai redusă, apa înaintează cu viteză mai mare. Alături de viteza de infiltraţie, avansul apei este influenţat
în mare măsură şi de panta şi rugozitatea brazdelor; prin creşterea pantei, sporeşte substanţial şi viteza de avans, în
timp ce o rugozitate mai mare contribuie la reducerea avansului apei pe brazde.
8
Reprezentarea grafică a avansului apei pe brazde se face cu ajutorul curbei de avans. Viteza de infiltraţie a apei
în sol, influenţând major fenomenul scurgerii, implicit va influenţa şi elementele tehnice ale udării, în special durata de
udare, lungimea brazdelor şi debitul de alimentare.
Infiltraţia apei în sol se produce sub acţiunea gravitaţiei şi a diferenţei de tensiune (potenţial capilar) care se
creează la începutul infiltraţiei, când în stratul umezit de la suprafaţă tensiunea este zero pentru ca la mică adâncime să
fie ridicată. Diferenţa de tensiune se reduce în procesul umezirii solului, infiltraţia producându-se numai sub acţiunea
forţei gravitaţionale.
În procesul infiltrării apei în sol, sub coloana de apă, pe o anumită adâncime, solul este saturat cu apă, formând
aşa-zisa zonă de saturaţie, în care apa se găseşte sub presiune hidrostatică pozitivă, presiune care descreşte, devenind
nulă la nivelul frontului de infiltraţie sau de umezire. Sub frontul de umezire se află zona de difuziune în care
acţionează forţa de sucţiune, presiunea fiind negativă.
Viteza de infiltraţie se reduce odată cu timpul de umectare, de aceea şi frontul de umezire înaintează în
profunzime cu o viteză continuu descrescătoare.
Viteza de infiltraţie este influenţată de o multitudine de factori, cum sunt: umiditatea iniţială a solului, textura,
porozitatea, structura, covorul vegetal, starea suprafeţei solului în momentul umectării, metoda de udare, numărul
udării etc.
În figura următoare se prezintă variaţia vitezei de infiltraţie în timp şi de la o udare la alta, la udarea prin
brazde cu pante de 4,6%, pe un cernoziom tipic (Pleşa I).
Se remarcă reducerea vitezei în timpul aceleiaşi udări şi de la udarea I la a III-a, precum şi stabilizarea vitezei
de infiltraţie după circa trei ore de la începerea udării.
Calitatea udării prin brazde se apreciază în funcţie de uniformitatea distribuirii apei, randamentul udării în câmp, lipsa sau
prezenţa eroziunii şi producţia obţinută de-a lungul brazdelor.
Uniformitatea de udare se poate aprecia prin determinarea adâncimii de umezire a solului de-a lungul brazdelor de udare cu ajutorul
unei vergele din oţel cu diametrul de 5-6 mm şi lungimea de 1,5 m. Adâncimea de umezire se apreciază în funcţie de rezistenţa la
penetrare a vergelei. Determinarea se face la 1-2 zile după udare, din 50 în 50 m de-a lungul brazdelor.
Alt procedeu constă în trasarea curbelor de avans şi de retragere a apei la udarea pe brazde Pe solurile cu o viteză de infiltraţie
uniformă pe lungimea brazdelor, se obţine o udare uniformă pe distanţa pe care cele două curbe sunt aproape paralele, distanţe pe care
apa circulând aproximativ acelaşi timp pe brazde şi cantitatea de apă infiltrată în sol este aproximativ egală.
Precizia de determinare a uniformităţii creşte dacă se apreciază în funcţie de cantitatea de apă înmagazinată în sol după udare sau în
funcţie de producţia obţinută de-a lungul brazdelor.
Datele cu privire la volumele de apă înmagazinate în sol pot fi utilizate şi la determinarea randamentului de udare în câmp.
Pentru a aprecia uniformitatea de udare în funcţie de producţie, se recoltează cultura pe parcele cu lungimea de 25 sau 50 m de-a
lungul brazdelor de udare şi apoi se compară valorile cu producţia medie. Uniformitatea se poate aprecia cu ajutorul coeficientului de
variaţie şi a abaterii standard a producţiei.
9
Se observă că există o legătură directă între repartiţia umidităţii după udare şi producţia înregistrată, fapt care permite să se aprecieze
uniformitatea de udare în funcţie de producţia înregistrată de-a lungul brazdelor de udare, deoarece în producţie se reflectă influenţa
tuturor udărilor aplicate în perioada de vegetaţie.
Uniformitatea de udare se poate îmbunătăţi prin:
stabilirea elementelor tehnice ale udării în strânsă corelare între ele, pe de o parte, şi proprietăţile solului, pe de altă parte,
cunoscând că o bună corelare între lungimea, panta brazdelor şi debitele de alimentare conduce la o udare uniformă pe toată
lungimea brazdelor;
întreţinerea nivelării capitale prin nivelarea de exploatare;
folosirea unui debit iniţial cât mai mare, fără a depăşi însă debitul neeroziv pentru ca brazdele să fie umectate cât mai rapid
pe toată lungimea;
folosirea sistemului cu recircularea apei, procedeu care permite utilizarea unui debit mare pe toată durata udării, deoarece
surplusul de apă se captează la capătul aval al brazdelor şi se utilizează în aval sau se repompează în reţeaua de alimentare;
folosirea de brazde cu secţiunea transversală parabolică şi adâncime redusă pe solurile cu viteza de infiltraţie mică şi pante
mari ale brazdelor, pentru ca apa să înainteze cu viteză ceva mai mică şi să se mărească cantitatea de apă infiltrată în sol
odată cu creşterea perimetrului udat.
Uniformitatea la prima udare se poate îmbunătăţi prin:
netezirea şi tasarea secţiunii brazdelor în momentul deschiderii cu dispozitive tip obuz ataşate în spatele rariţelor;
reducerea lungimii brazdelor la jumătate, dacă sistemul de distribuire a apei din cadrul sectorului de irigaţie permite;
aplicarea primei udări la o umiditate superioară plafonului minim.
Randamentul udării în câmp reprezintă principalul indice în funcţie de care se apreciază eficienţa de folosire a apei. Randamentul
mediu de udare se utilizează la planificarea şi distribuire debitelor în sistemele de irigaţie şi la efectuarea de prognoze cu privire la
evoluţia nivelului apei freatice pe terenurile irigate.
Randamentul udării în câmp reprezintă raportul dintre norma medie de udare înmagazinată în sol pe adâncimea de udare şi volumul
de apă distribuit la hectar.
Se poate exprima la unitate sau în procente.
Aprecierea gradului de folosire al apei se mai poate exprima şi prin eficienţa de folosire a apei, care se determină prin raportul între
volumul de apă consumat prin evapotranspiraţie şi volumul de apă distribuit la unitatea de suprafaţă.
Pentru calcularea randamentului udării în câmp, se determină fie norma de udare înmagazinată în sol pe adâncimea de umectare luată
în calcul, fie pierderile de apă prin percolare sub adâncimea de udare şi pierderile de apă care au loc pe la capătul aval al brazdelor de
udare.
Volumul de apă înmagazinat în sol pe adâncimea de udare şi sub această adâncime (volumul pierdut) se calculează pe baza probelor
de umiditate recoltate la 1-2 zile de la aplicarea udării.
Pentru determinări mai precise şi pentru determinarea volumul de apă care se pierde pe la capătul aval al brazdelor se vor folosi
apometre speciale instalate la capătul amonte şi aval al brazdelor.
Randamentul udării este influenţat de gradul de nivelare al terenului, de elementele tehnice ale udării, precum şi de unii factori
subiectivi (în primul rând de calitatea şi de acurateţea tehnică a resursei umane utilizate).
În prezent, când în toate sectoarele de activitate se pune problema reducerii consumului de energie, folosirea cât mai eficientă a
tuturor resurselor, inclusiv a apei şi ridicarea eficienţei economice a tuturor activităţilor, se impune ca şi în cadrul sistemelor de irigaţii
să se stabilească măsuri concrete în acest sens. În cazul udării pe brazde, o sursă importantă pentru reducerea consumului de energie o
constituie îmbunătăţirea randamentului udării în câmp. În cadrul sistemelor se acordă o atenţie mai mare combaterii pierderilor de apă
din reţeaua de canale, neacordându-se atenţia cuvenită prevenirii pierderilor de apă în câmp, la aplicarea udărilor.
Pleşa I, în cercetările efectuate pe cernoziomurile tipic şi cambic din Dobrogea şi pe solul brun-roşcat din centrul Câmpiei Române,
pe brazde lungi de udare, cu panta cuprinsă între 4,2 şi 9‰, a înregistrat randamente care au variat între 70 şi 86%.
10
12. Elementele tehnice ale udării prin brazde; distanta intre brazde si sectiunea brazdelor;
Calitatea udării pe brazde, respectiv uniformitatea de distribuire a apei de-a lungul brazdelor de udare, randamentul udării în
câmp, productivitatea aplicării udărilor, producţia culturilor agricole şi prevenirea degradării solurilor prin eroziune sau băltiri, sunt
puternic influenţate de elementele tehnice ale udării. De aceea, toţi parametrii tehnici ai udării trebuie să fie stabiliţi în funcţie de
proprietăţile fizice, hidrofizice şi chimice ale solului, de microrelief şi de gradul de nivelare al terenului, de cultura irigată, de
echipamentul de irigare folosit şi de caracteristicile amenajării pentru irigaţie. Elementele tehnice ale udării, fiind influenţate de foarte
mulţi factori (viteza de infiltraţie a apei în sol, gradul de nivelare, rezistenţa solului la eroziune, cultura irigată etc), care diferă de la o
solă la alta, se impune ca în cadrul fiecărei ferme să se stabilească pe baza unor determinări şi observaţii efectuate direct pe teren.
Unele elemente tehnice (debite, lungimea brazdelor, durata de udare) trebuie verificate şi stabilite chiar în perioada de udare.
A. Distanţa între brazdele de udare trebuie în aşa fel stabilită încât să asigure umectarea uniformă a solului pe distanţa dintre
rânduri, densitatea recomandată a culturii respective, posibilitatea de mecanizare a culturilor agricole şi distribuirea apei pe fiecare
brazdă din conductele de udare.
Pentru a se realiza distribuirea uniformă a apei, este necesar ca la stabilirea distanţei dintre brazde să se ţină seama de
distanţa pe care are loc infiltraţia laterală a apei din brazde. Infiltraţia laterală este influenţată în primul rând de textura solului şi de
prezenţa în profilul de sol a unor orizonturi cu permeabilităţi diferite. O influenţă mai redusă o au adâncimea apei din brazde, mărimea
normei de udare şi durata udării.
Pe solurile cu variaţii mici ale texturii de la un orizont la altul, mărimea infiltraţiei laterale depinde de textura solului, valorile
crescând de la solurile cu textură grosieră către cele cu textură fină. Astfel, lăţimea conturului suprafeţei umezite pe solurile nisipoase
este de circa 0,5 m, putând ajunge la 1,2 m pe solurile argiloase.
În funcţie de textura solului, se realizează o distribuire uniformă a apei
pe intervalul dintre rândurile de plante, la distanţe între brazde de:
0,5 m pe solurile nisipoase;
0,6-0,7 m pe solurile nisipo-lutoase;
0,8 m pe solurile lutoase;
0,8-1,0 m pe solurile luto-argiloase;
1,0-1,2 m pe solurile argiloase.
Distanţele indicate se pot mări în cazul existenţei unor pante mici sau
când adâncimea apei în brazdă este mare, precum şi pe solurile cu viteză de
infiltraţie redusă, pe care durata de udare este mai mare.
Pe solurile cu textură semifină
şi fină, care prin fenomenul de
umectare-uscare nu prezintă
crăpături, în cazul culturilor
care se seamănă la distanţe
mai mici de 0,7 m sau în
benzi, brazdele se pot deschide
la al doilea interval. La
Conturul de umezire la udarea pe brazde în cazul definitivarea distanţei între
solurilor cu diferite texturi. brazde, în afară de infiltraţia
laterală a apei din brazde, se
va ţine seama de distanţa recomandată prin tehnologiile de cultură intre rândurile
de plante, precum şi de caracteristicile echipamentului de udare. Astfel, se va
alege o distanţă care să asigure o umectare uniformă a solului dar şi executarea
lucrărilor de întreţinere şi recoltare fără dificultăţi. Distanţa aleasă trebuie să fie
egală cu distanţa între orificiile conductei de udare sau un multiplu al acestei
distanţe.
B. Secţiunea transversală a brazdelor, în momentul deschiderii, are forma triunghiulară sau trapezoidală, transformându-se
în timpul udărilor şi după precipitaţii în formă de “U” sau parabolică. Adâncimea brazdelor variază între 15 şi 30 cm, lăţimea la fund
până la 25 cm şi deschiderea la partea superioară de 40 până la 100 cm.
Brazdele de udare folosite la irigarea culturilor de câmp se deschid printre rândurile de plante înaintea primei udări,
deschiderea înlocuind de regulă ultima praşilă mecanică. Se obţin brazde cu secţiunea uniformă şi cu rugozitate redusă, când terenul a
fost arat adânc din toamnă, lucrat cu grapa cu discuri în primăvară, iar umiditatea în stratul arabil este de cca 60-75% din intervalul
umidităţii active, pentru ca solul să se reverse după rariţă fără bulgări. Pentru a nu distruge plantele tinere prin acoperirea cu pământ
sau prin rupere, brazdele nu se vor deschide prea devreme dar nici prea târziu. În momentul deschiderii, înălţimea culturilor cu talie
înaltă nu trebuie să depăşească 70-80 cm. Se recomandă ca deschiderea să se facă în zilele şi la orele cu temperatură mai ridicată, când
plantele sunt mai puţin turgescente şi astfel pericolul de distrugere de către tractor şi agregatul de deschis brazde este mai redus.
O bună alegere a utilajelor de deschidere a brazdelor poate crea premise optime pentru aplicarea udărilor.
13. Elementele tehnice ale udării prin brazde; debitul si lungimea brazdelor;
C. Debitul de alimentare al brazdelor de udare
Spre deosebire de secţiune, pantă şi lungimea brazdelor, debitul se poate modifica pe parcursul udării şi de la o udare la alta.
Debitul influenţează direct fenomenul de scurgere şi implicit durata şi randamentul udării în câmp, uniformitatea de distribuire a apei,
gradul de protejare a solului împotriva eroziunii şi productivitatea muncii udătorilor. Debitele de udare pot varia în limite foarte largi,
11
între 0,3 l/s şi 3-4 l/s. Debitele se vor stabili pentru fiecare solă în parte, în funcţie de panta brazdelor de udare, viteza de infiltraţie a
apei în sol şi erodabilitatea solului, lungimea, precum şi forma şi dimensiunile secţiunii brazdelor de udare.
Folosirea unor debite prea mici va avea ca efect o neuniformitate pronunţată de udare datorită unor pierderi mari de apă
prin percolare sub adâncimea de umectare, o productivitate redusă a udătorilor, ca urmare a creşterii duratei de udare şi, în final,
obţinerea unor producţii mici şi neuniforme. Toate acestea se datorează vitezei foarte mici cu care avansează apa pe brazde.
Folosirea unor debite prea mari, mai mari decât debitul maxim neeroziv (Qmn), conduce la eroziuni puternice şi la
pierderi mari de apă pe la capătul aval al brazdelor.
Prin urmare, debitele trebuie stabilite în aşa fel încât să se prevină atât pierderile prin percolare şi pe la capătul aval al
brazdelor, cât şi eroziunea solului.
Debitul optim de alimentare a brazdelor are valori apropiate de debitul maxim neeroziv, pentru perioada de umectare pe
lungimea brazdelor, după care debitul se stabileşte în funcţie de viteza de infiltraţie a apei în sol, urmărind ca debitul distribuit să se
infiltreze în totalitate pe lungimea brazdelor de udare. Deci, o udare uniformă, cu pierderi mici de apă, se poate realiza, de regulă, prin
utilizarea a două debite pe parcursul udării: un debit iniţial (Qi), mare, apropiat de debitul maxim neeroziv, în prima parte a udării,
până când şuvoiul de apă se apropie de capătul aval al brazdelor şi un debit de regim (Qr), cu o valoare mai mică, egală de regulă cu
1/2-1/4 din debitul iniţial, care trebuie să se infiltreze de-a lungul brazdelor şi care se distribuie, până se înmagazinează în sol, norma
medie de udare.
Prin cercetările efectuate, Pleşa şi colab. au demonstrat că pe brazdele lungi de udare ( ≥ 300 m), pe solurile cu o viteză
medie de infiltraţie a apei în sol (cernoziomuri), se poate folosi un singur debit de alimentare pe toată durata de udare, în timp ce pe
brazdele cu lungimi mai mici sau soluri cu viteze mici de infiltrare a apei în sol (brun-roşcat) se recomandă folosirea a două debite de
alimentare: iniţial şi de regim.
Marr (1967) recomandă determinarea orientativă a debitului maxim neeroziv, pe solurile cu textură semifină, cu relaţia:
6 ,3
Qmn = , în care:
Ib
Ib reprezintă panta brazdelor la ‰.
Pentru solurile cu textură semifină spre fină, orientativ debitul maxim neeroziv se determină cu relaţia 6,7/Ib
Debitul maxim neeroziv nu trebuie să depăşească debitul de capacitate maximă a brazdei sau debitul maxim de transport
(Qmt) care, în cazul unei viteze medii a apei pe brazde, de circa 0,05 m/s, se poate determina cu relaţia:
Qmt ≈ 50 · S în care:
Qmt reprezintă debitul maxim de transport, l/s;
S reprezintă secţiunea transversală a brazdei, m2.
Pe brazdele de udare cu panta sub 3‰, debitul maxim de transport este mai mic decât debitul maxim neeroziv, de aceea,
debitul de alimentare a brazdelor se ia egal cu debitul maxim de transport. Ca urmare, problema eroziunii solului pe brazde se pune
numai când panta acestora depăşeşte limita de cca 3‰.
D. Lungimea brazdelor de udare
Lungimea brazdelor este influenţată de panta acestora, de proprietăţile fizice şi hidrofizice ale solului, de nivelarea terenului
şi de cultura irigată. Pe de altă parte, lungimea brazdelor influenţează randamentul udării, uniformitatea de udare şi producţia
culturilor irigate. Astfel, brazdele cu lungimi şi pante mici asigură distribuirea uniformă a apei, dar conduc la productivităţi reduse ale
udătorilor, în timp ce udarea pe brazde prea lungi nu permite distribuirea uniformă a apei, iar pierderile de apă prin percolare sub
adâncimea de udare sunt mari.
Lungimea optimă a brazdelor de udare se consideră a fi aceea care asigură administrarea normei de udare cu pierderi minime
de apă prin percolare şi pe la capătul aval al brazdelor şi un volum redus de terasamente la nivelarea terenului.
În funcţie de panta brazdelor, nivelarea terenului şi viteza de infiltraţie a apei, lungimea brazdelor de udare poate varia în
general între 100 şi 300 m. Lungimea maximă de 300 m poate fi depăşită numai în cazul unor pante ale brazdelor cuprinse între 4-
9‰, pe soluri cu viteză de infiltraţie mai redusă şi bine nivelate. Astfel, în condiţiile din Dobrogea, Pleşa I a obţinut producţii mari şi
uniforme de porumb, soia şi floarea-soarelui, pentru lungimi ale brazdelor de 325 m (la panta de 9‰), de 375 m (la panta de 8‰), 500
m (la panta de 4,6‰) şi chiar 600 m (la panta de 6,6‰).
În general, panta brazdelor devine un factor limitativ al lungimii, la valori mai mari de 7‰, când pentru a preveni eroziunea,
se impune folosirea de debite mici. În legumicultură, se recomandă pentru irigarea tomatelor prin rigole cu o pantă de 3‰, o lungime
de 250-260 m.
14. Elementele tehnice ale udării prin brazde;panta si durata de udare;
E. Panta longitudinală a brazdelor de udare
Panta brazdelor de udare are un rol decisiv în realizarea unor udări de calitate superioară, deoarece prin influenţa pe care o
are asupra vitezei de infiltraţie şi de circulaţie a apei pe brazde, determină atât lungimea acestora, cât şi debitele de alimentare şi
durata de udare.
Pleşa I, cercetând corelaţia dintre pantă şi celelalte elemente tehnice ale udării, a stabilit că la o creştere a pantei de la 7 la
13,5‰, la un debit de 0,5 l/s, viteza apei pe brazde a crescut de 11 ori. Creşterea vitezei are ca rezultat reducerea perimetrului şi
secţiunii udate a brazdelor şi, implicit, a vitezei de infiltraţie a apei în sol.
În cazul pantei brazdelor de 9‰, prin utilizarea unui debit de 1 l/s, secţiunea udată a fost de numai 37-45 cm 2, ceea ce
reprezintă numai 8-12% din secţiunea totală a brazdei de udare. Reducerea vitezei de infiltraţie conduce la durate mari de udare, la
udări neuniforme şi la randamente de udări în câmp foarte mici.
Cercetătorii sunt de acord că panta longitudinală a brazdelor poate varia între 1‰ şi 12-15‰; valoarea maximă se poate însă
folosi numai pe solurile rezistente la eroziune. Astfel, Pleşa I recomandă ca pantă optimă pentru brazde valorile de 3-7‰, în timp ce
Nicolaescu I indică un interval mai larg, de 2-15‰ iar Boohler recomandă 5‰.
În mod evident, panta terenului are un rol hotărâtor în stabilirea pantei brazdelor de udare. Pe terenurile cu panta mai mică
decât panta maximă admisibilă pentru brazde, pentru a rezulta un volum minim de terasamente la nivelare şi o circulaţie bună a apei,
brazdele se vor trasa paralel cu linia de cea mai mare pantă, panta acestora fiind deci egală cu panta terenului.
12
Pe terenurile cu panta mai mare decât panta admisibilă pentru brazde (12-15‰), în scopul prevenirii fenomenului de
eroziune la scurgerea apei pe brazde, acestea se vor trasa pe o direcţie puţin înclinată faţă de curbele de nivel.
Panta terenului şi respectiv a brazdelor, precum şi felul culturii imprimă anumite caracteristici brazdelor de udare. Din acest
punct de vedere, brazdele se pot clasifica în:
brazde cu panta mică, sub 3‰;
brazde normale, cu panta cuprinsă între 3-15‰;
brazde de contur.
Brazdele cu panta mică se folosesc pe terenurile cu panta sub 3‰, foarte bine nivelate, pe solurile cu capacitate mare de
înmagazinare a apei. Aceste brazde se pot executa cu secţiune mare, adânci, şi cu deschiderea maximă la partea superioară (permisă
de cultura irigată). Panta redusă permite utilizarea de debite mari, de 3-3,5 l/s şi acumulare în secţiunea brazdei a cca 50% din norma
de udare. Brazdele orizontale sau cu panta foarte mică pot fi alimentate pe la ambele capete.
Brazdele normale se recomanda pe terenurile cu panta cuprinsă între 3-15‰.
Brazdele de contur se folosesc pe terenurile arabile, precum şi în plantaţiile de vii şi pomi, amplasate pe terenuri cu panta
mai mare de 15‰, pe soluri rezistente la eroziune. Se vor evita solurile nisipoase şi cele argiloase contractile. Brazdele de contur se
vor trasa pe o direcţie puţin înclinată faţă de curbele de nivel, asigurându-li-se o pantă de 7-10‰, pentru a fi capabile să evacueze apa
provenite din ploi torenţiale, fără ca apa să treacă dintr-o brazdă în alta. Brazdele de contur, în special cele din livezi şi vii, se vor
executa cu secţiunea transversală mai mare şi cu coama din aval mai înaltă şi mai bine modelată pentru a nu permite trecerea apei în
brazdele din aval. Pe terenurile cu pante mari, în plantaţiile de pomi, brazdele se pot menţine înierbate. Pe aceleaşi terenuri, sub
influenţa forţei gravitaţionale, creşte distanţa pe care are loc infiltraţia apei înspre aval, de aceea brazdele se pot deschide la distanţe
mai mari între ele. În schimb, lungimea brazdelor, precum şi debitul, vor fi mai reduse în comparaţie cu brazdele normale.
F.Durata de udare este influenţată de valoarea debitului distribuit, de viteza de infiltraţie a apei în sol şi de viteza de avans a
apei de-a lungul brazdelor.
La rândul ei, durata de udare influenţează productivitatea muncii udătorilor, uniformitatea de distribuire a apei de-a lungul
brazdelor şi pierderile de apă, respectiv randamentul udării în câmp.
În cazul irigării prin brazde, durata de udare se stabileşte cu o precizie mai redusă decât în cazul aspersiunii, determinarea
necesitând nu numai cunoaşterea elementelor tehnice ale udării, ci şi măsurarea directă a duratei de avans (Ta) necesară apei să
parcurgă lungimea brazdelor de udare.
mb ⋅ l ⋅ d
Durata de udare se poate determina cu relaţiile: Tu =
36000 ⋅ Qi
când se foloseşte un singur debit de alimentare pe toată durata udării;
Qi
Tur = (Tu − Ta )
Qr
Qi m b ⋅ l ⋅ d
Tur = ( − Ta )
Qr 36000 ⋅ Qi
când se folosesc două debite de alimentare (Qi şi Qr), în care:
Tu – reprezintă durata de udare cu debit iniţial şi când se foloseşte un singur debit de alimentare, în ore;
Tur – durata de udare cu debit de regim, în ore;
mb – norma brută de udare, în m3/ha;
l – lungimea brazdelor de udare, în m;
d – distanţa dintre brazdele de udare, în m;
Qi, Qr – debitul iniţial, respectiv de regim, în l/s;
Ta – timpul de avans necesar ca apa să ajungă la capătul aval al brazdelor, în ore.
Nicolaescu I, a analizat diferitele situaţii care se pot întâlni la aplicarea udărilor în funcţie de durata de avans a apei pe
brazde, prezentând soluţii practice, pentru fiecare caz în parte.
La aplicarea udărilor pe brazde se pot întâlni trei situaţii distincte, care imprimă anumite particularităţi la organizarea
udărilor şi determinarea duratei de udare.
I. Când durata de udare determinată cu relaţia Tu este aproximativ egală (+25%) cu durata de avans(Ta). În acest caz se
foloseşte un singur debit de alimentare (Qi) pe toată durata udării, care se calculează cu relaţia Tu. În această situaţie, când Ta≈Tu, pe
lungimea brazdelor de udare se distribuie norma brută medie de udare, iar când Ta este diferit de Tu, norma creşte sau se reduce cu
valoarea raportului Ta/Tu.
Acest caz este cel mai simplu din punct de vedere organizatoric, deoarece nu se modifică debitul de alimentare a brazdelor pe
durata de udare, iar oprirea udării pe un grup de brazde se face când apa a ajuns la capătul aval al brazdelor. Se obţine şi o durată
redusă de udare, elemente care sporesc productivitatea muncii udătorilor. Are dezavantajul repartizării mai puţin uniforme a apei de-a
lungul brazdelor de udare, înregistrându-se în zona amonte pierderi de apă prin percolare sub adâncimea de umezire stabilită, iar în
zona din aval umectarea superficială a solului.
Astfel de situaţii se întâlnesc când se folosesc brazde lungi de udare pe solurile cu viteză mijlocie de infiltrare a apei în sol.
II. Când durata de avans (Ta) este mai mică decât durata de udare (Tu) corespunzătoare distribuirii normei de udare.
Această situaţie se întâlneşte pe solurile cu viteză mică de infiltraţie, pe brazdele scurte sau cu pante mari.
În acest caz, dacă s-ar întrerupe udarea când apa a ajuns la capătul aval al brazdelor, norma distribuită ar fi mai mică decât
cea calculată şi astfel nu s-ar asigura umectarea solului pe adâncimea stabilită şi nici producţiile planificate.
Pentru a distribui norma de udare stabilită şi a înlătura pierderile de apă de la capătul aval al brazdelor, după ce şuvoiul de
apă din brazde s-a apropiat de capătul aval, se continuă udarea, dar cu un debit mai mic (Qr), capabil să se infiltreze pe lungimea
brazdelor.
13
Durata de udare cu debit de regim se calculează cu relaţia Tur.
În acest caz, se obţine cea mai bună uniformitate de udare. O uniformitate superioară se înregistrează numai dacă se foloseşte
sistemul cu recircularea apei, în care situaţie se utilizează pe toată durata de udare debitul iniţial, iar surplusul de apă care se scurge la
capătul aval al brazdelor se repompează în sistem.
Debitul de regim reprezintă aproximativ 1/2 din Qi pe solurile cu textură mijlocie până la 1/4 Qi pe solurile cu textură fină.
Valoarea debitului de regim mai depinde şi de lungimea brazdelor, de numărul udării, de aceea trebuie să se stabilească prin observaţii
directe în momentul aplicării udărilor.
În acest sens, udătorul, la aplicarea udării pe primul grup de brazde dintr-o solă cu aceleaşi condiţii de sol, pantă şi lungime,
când apa s-a apropiat de capătul aval al brazdelor, reduce debitul la jumătate, urmărind dacă în noua situaţie debitul distribuit se
infiltrează în totalitate pe lungimea brazdelor. Dacă debitul se infiltrează în totalitate pe lungimea brazdelor, se continuă udarea un
timp egal cu Tur. Dacă debitul este prea mare, se reduce debitul iniţial la 1/3 sau chiar 1/4.
Ori de câte ori se folosesc două debite de alimentare pe durata udării mai multor grupuri de brazde udate simultan, durata
Qi
totală a udării (T) cu debit iniţial şi de regim se poate determina cu relaţia: T = ⋅ Tu
Qr
III. Când timpul de avans (Ta) pentru ca apa să ajungă la capătul aval al brazdelor este mai mare decât durata de udare
determinată cu relaţia Tu (fig.6.8).
Asemenea situaţii se întâlnesc când lungimea brazdelor nu s-a corelat cu panta acestora şi cu viteza de infiltraţie a apei în sol,
când se prevăd lungimi mari chiar şi pe pante mici ale brazdelor (0,1-0,3%). Acest caz se întâlneşte destul de frecvent la aplicarea
primei udări, când datorită rugozităţii mai pronunţate a secţiunii brazdelor şi a vitezei de infiltraţie mai mari, apa avansează de-a
lungul brazdelor cu viteză foarte mică.
În astfel de cazuri se poate alege una din soluţiile:
a – se întrerupe udarea după trecerea timpului (Tu), respectiv distribuirea normei de udare calculată;
b – se continuă udarea până când apa ajunge la capătul aval al brazdelor;
c – se reduce lungimea brazdelor, dacă schema hidrotehnică permite.
În primele două cazuri, uniformitatea udării este nesatisfăcătoare. În primul caz, nu se asigură umectarea întregii suprafeţe, ca
urmare şi producţia se reduce în mod simţitor.
În ambele cazuri, în special în al doilea, se înregistrează pierderi mari de apă prin percolare sub adâncimea de udare, în
treimea sau jumătatea amonte a brazdelor de udare, deoarece norma de udare distribuită (md) este mai mare decât cea calculată cu o
Ta
valoare egală cu raportul dintre Ta şi Tu, respectiv: md = mb
Tu
Aceste pierderi sporesc cheltuielile de udare şi implicit consumul de energie cu pomparea apei. Pierderile de apă pot
contribui în timp la degradarea solului prin înmlăştinare sau salinizare secundară.
Creşterea duratei de udare, pe de altă parte duce la prelungirea ciclului de udare, fapt care nu mai permite respectarea
intervalului dintre udări, a regimului de irigare stabilit.
Aceste neajunsuri se înlătură prin:
stabilirea încă din faza de proiectare a lungimii brazdelor de udare;
reducerea lungimii brazdelor în timpul exploatării, dacă schema hidrotehnică permite, în care caz se recalculează durata de udare;
reducerea la jumătate, dacă schema hidrotehnică permite, a lungimii brazdelor de udare. La udările următoare se renunţă la
utilizarea conductelor de transport;
utilizarea la deschiderea brazdelor, a unor dispozitive pentru tasarea şi netezirea secţiunii brazdelor, în scopul reducerii rugozităţii
şi a sporirii vitezei de avans a apei.;
deschiderea brazdelor cu câtva timp înainte de aplicarea primei udări, pentru ca până la prima udare, în cazul în care cad
precipitaţii să se micşoreze rugozitatea brazdelor. Aplicarea primei udări la o umiditate superioară plafonului minim, deoarece apa
înaintează mai repede la un conţinut mai ridicat de umiditate.
19
În ceea ce priveşte calităţile intrinseci ale picurătoarelor, interesează în mod deosebit coeficientul de variaţie Cv, care este dependent
de tehnologia de fabricaţie, fiind cu atât mai important cu cât traseul apei este mai lung.
În ceea ce priveşte uniformitatea udării, se recomandă ca atunci când folosind picurătoare clasice se obţin variaţii de debit mai mici de
10% între punctul cel mai favorizat şi punctul cel mai defavorizat, să nu se recurgă la utilizarea picurătoarelor autoreglabile. Alegerea
va depinde de forma suprafeţei amenajării şi configuraţia terenului, atunci când panta nu depăşeşte 4% putându-se utiliza picurătoare
clasice. La pante mai mari de 4% se recomandă folosirea picurătoarelor autoregulatoare.
20
Distanţa între picurătoare în funcţie de debit şi de textura solului
Debitul (l/h) Distanţa între picurătoare (m) la textura
Grosieră Mijlocie Fină
1,5 0,20 0,50 0,90
2 0,30 0,70 1,00
4 0,60 1,00 1,30
8 1,00 1,30 1,70
12 1,30 1,60 2,00
Pentru umectarea la plantă, distanţa între picurătoare se ia egală cu distanţa dintre plante pe rând.
Numărul de picurătoare la o plantă (Np).
Se stabileşte în funcţie de consumul de apă al plantelor, de densitatea de plantare şi de felul culturii:
pentru viţa de vie 1 – 4 picurătoare (frecvent 2) la fiecare butuc;
pentru pomi fructiferi 1 – 10 picurătoare (frecvent 4) la fiecare pom.
Distanţa dintre picurător şi tulpina pomilor sau arbuştilor trebuie să fie egală cu raza de umectare a picurătorului. Distanţa mai mică
de 50% din această rază provoacă dereglări în dezvoltarea rădăcinilor plantelor. Pentru culturile semănate în rânduri dese (culturi
anuale de câmp şi seră) trebuie evitată amplasarea picurătorului lângă plantă deoarece zona saturată ce se formează în imediata
apropiere a picurătorului este dăunătoare rădăcinilor care îşi pierd în acest mediu funcţia de absorbţie.
Distanţa dintre conductele de udare (dcu).
La viţa de vie şi la pomii fructiferi, distanţa între conductele de udare este de obicei egală cu distanţa între rânduri.
La legume, distanţa între conductele de udare poate să fie de 1,4 – 3 m la castraveţi, tomate, fasole, varză şi de 1,6 – 1,8 m la salată,
ridichi, ceapă, verdeţuri etc.
Lungimea conductei de udare (Lcu)
Se stabileşte în funcţie de lungimea parcelei ocupată de cultură şi de condiţiile încadrării în pierderile de sarcină admise (Criteriul
Christiansen: pierderile de presiune să nu ducă la o depăşire a diferenţei de 10% între debitele amonte şi aval).
Lungimea conductei de udare este cuprinsă, de regulă, între 50 şi 200 m.
Durata udării prin picurare (tp).
m ⋅ d cu ⋅ d p
Se determină cu formula: t p = qp , în care:
tp – este durata udării prin picurare, în h;
m – norma de udare, în mm col. apă;
dcu – distanţa între conductele de udare;
dp – distanţa între picurătoare, în m;
qp – debitul unui picurător, în l/h.
21
manifestă puternic pe cca. 1,2 mil. hectare. In concluzie, din suprafaţa totală agricolă, cel puţin o treime este afectată de procese de
eroziune şi alunecări. Folosinţele cele mai grav afectate sunt livezile şi păşunile.
Din punct de vedere al distribuţiei geografice la nivel naţional, suprafeţele cele mai afectate de eroziunea hidrică se întâlnesc în:
• Podişul central moldovenesc, zonele Vaslui, Bârlad, Negreşti, Adjud, Bujoru;
• Nordul Moldovei, zonele Dorohoi-Botoşani;
• Zona de curbură a Carpaţilor: Focşani, Râmnicul Sărat, Buzău, Panciu, Mizil;
• Podişul Transilvaniei, zonele Dej, Gherla, Zalău, Luduş, Rupea, Mediaş, inclusiv dealurile Lăpuşului ;
• Podişul Mehedinţi şi parţial platformele Strehaia şi Olteniei;
• Podişul Dobrogean, în zonele NV şi SV.
Harta eroziunii solurilor în România
Cele mai importante suprafeţe afectate de eroziune şi alunecări de teren se găsesc în judeţele Mureş (272 mii ha), Caraş-
Severin (258 mii ha), Alba (256 mii ha), Harghita (229 mii ha), Vaslui (222 mii ha), Cluj (202 mii ha), Bacău (188 mii ha), Iaşi
(184 mii ha), Sibiu (182 mii ha), Hunedoara (181 mii ha), Botoşani (177 mii ha), Vâlcea - (171 mii ha). În raport cu eroziunea medie
anuală specifică estimată la nivel global (134 t/km 2), pierderile de sol datorate eroziunii se situează în România la circa 46 milioane
tone anual, înregistrându-se astfel o eroziune medie specifică de 1,89 t/ha şi an (echivalentă cu 189 t/km2 şi an).
Din punct de vedere istoric, fenomenul de eroziune a atras atenţia din cele mai vechi timpuri, mărturie fiind terasele
construite pe toate continentele. În numeroase lucrări privind agricultura, silvicultura şi geografia, încă din evul mediu se atrăgea
atenţia asupra pericolului pe care-l reprezenta eroziunea. Cu toate acestea, metodologia de luptă împotriva eroziunii s-a elaborat destul
de târziu, referindu-se la început la metodele de stingere a torenţilor şi la împăduriri. Astfel, specialiştii francezi au pus bazele şcolii
europene de corecţia torenţilor şi împăduriri, specialiştii ruşi au studiat modificările care se produc în profilul de sol sub influenţa
eroziunii, în timp ce şcoala italiană a abordat problemele privind construirea canalelor de intercepţie şi evacuarea scurgerilor şi
terasarea versanţilor. În SUA, după al doilea război mondial, s-a format o şcoală de conservarea solului care acordă o importanţă
deosebită eroziunii de suprafaţă, fundamentării măsurilor şi lucrărilor de combaterea eroziunii pe baza studiilor hidrologice.
La nivelul României, din punct de vedere al evoluţiei lucrărilor de combaterea eroziunii solului, se poate afirma că acestea au
pornit practic de la zero, în anul 1950 existând numai 2000 de ha amenajate cu lucrări de CES. În anul 1960 existau deja cca. 100.000
ha, în anul 1970 cca. 435.000 ha, 1,6 mil. ha în anul 1980 şi 2,2 mil. ha în anul 1989. După 1990, prin fărâmiţarea proprietăţii
funciare, multe amenajări s-au degradat, sporind din nou pericolul intensificării eroziunii solului. Perioada 1990-2005 este
caracterizată practic de o stopare în evoluţia suprafeţelor amenajate, sau chiar de un regres al acestora atât din punct de vedere al
totalului suprafeţelor, dar şi din punct de vedere al calităţii amenajărilor.
E = Ka · S · C · Cs · Lm · In (t/ha şi an)
în care:
E - reprezintă eroziunea de suprafaţă potenţială;
Ka - coeficient de agresivitate pluvială - factor de risc climatic;
S - coeficientul de erodabilitate, determinat de rezistenţa solului la eroziune - factor de risc pedologic;
C - coeficient de corecţie privind influenţa culturii;
Cs - coeficient de corecţie stabilit în funcţie de măsurile de conservare a solului;
L - lungimea versantului, în m;
I - panta terenului, în procente; (Lm, In - factori de risc al reliefului).
Pentru calculul pierderilor medii de sol se utilizează valorile coeficientului de agresivitate pluvială (Ka), stabilit pe baza
pierderilor de sol prin eroziune la unitatea de indice al agresivităţii pluviale pentru condiţiile standard de sol, relief şi cultură. Pentru
România, valorile coef. Ka se prezintă în harta de mai jos. Valorile au fost stabilite pe baza determinărilor din parcelele de scurgere
22
înregistrate la staţiunile Perieni şi Valea Călugărească. Coeficientul de erozivitate a solului (S) s-a stabilit pentru tipurile principale de
sol în funcţie de textură şi gradul de eroziune. Pentru coeficientul privind influenţa culturii (C) s-au folosit datele din parcele de
scurgere de la staţiunile Perieni, Valea Călugărească, Câmpia Turzii şi Murfatlar, porumbul fiind considerat cultura standard, cultură
care asigură cea mai slabă protecţie a solului. Valorile coeficientului C se prezintă astfel: porumbul în monocultură sau rotaţie
neraţională - 1, porumb în rotaţie raţională - 0,8, cartofi şi sfeclă - 0,6, mazăre şi fasole - 0,3, cereale păioase de primăvară - 0,2,
cereale de toamnă - 0,14, ierburi perene anul I - 0,06, ierburi perene după al doilea an - 0,014, viţa de vie - 0,7.
Coeficienţii de influenţă ai reliefului, lungimea (L) şi panta versanţilor (I). Pentru versanţi cu lungimi de 100-400m şi pante
între 10 şi 30%, cu profil drept şi convex, pierderile de sol se corelează cu L0,3 şi I1,5, iar pentru lungimi ale versantului cuprinse între
20 şi 100m, pierderile de sol se corelează cu L0,5 şi I1,4. Valorile coeficientului Cs s-au stabilit luând ca standard cultura orientată pe
linia de cea mai mare pantă.
Durata (min) 1-5 6-15 16-30 31-45 46-60 61-120 121-180 >180
Intensitatea (mm/min) 1 0,8 0,6 0,5 0,4 0,3 0,2 0,1
Tipul ploii torenţiale influenţează eroziunea prin poziţia nucleului torenţial. Produc scurgeri mari şi eroziuni mai puternice
ploile torenţiale care au nucleul torenţial la sfârşitul şi mijlocul ploii. Cercetările efectuate au arătat că energia de dispersie şi antrenare
a particulelor de sol a fost de 12 ori mai mare la ploile cu nucleul torenţial la mijlocul ploii căzute pe un sol uscat. Pe solul umectat
dau eroziuni puternice şi ploile cu nucleul torenţial la începutul ploii. În Podişul central Moldovenesc, 52% din ploi au intensitatea
cuprinsă între 0,5 şi 1mm/min., iar dintre acestea 46% au intensitatea maximă la mijlocul şi sfârşitul ploii.
Energia cinetică a precipitaţiilor, respectiv erozivitatea, depinde şi de caracterul picăturilor de ploaie. Diametrul picăturilor
creşte odată cu intensitatea ploii, putând ajunge la un diametru de 6-8mm, simultan cu diametrul crescând şi viteza limită (terminală)
de cădere a precipitaţiilor. De regulă, picăturile cu diametrul mai mare de 5-6 mm, sub acţiunea curenţilor de aer se fracţionează în
picături cu diametre mai mici, de formă sferică. Diametrul picăturilor (d), în funcţie de intensitatea ploii (I), se poate estima cu relaţia:
d=I0,25 Repartizarea sezonieră a ploilor torenţiale - sezonul critic influenţează cantitatea de sol erodată. In Romania, sezonul critic,
în care pericolul eroziunii este maxim, este cuprins în intervalul aprilie-august, deoarece în perioada de vară cad 70% din ploile
torenţiale, primăvara 19%, toamna 6% şi iarna 1%. Cu toate acestea, pierderi mari de sol se pot înregistra şi în luna februarie când
23
temperaturile diurne sunt ridicate şi ploile torenţiale găsesc solul dezgheţat. În luna iulie se înregistrează de obicei cele mai mari
scurgeri, iar pierderile maxime de sol au loc în luna august, după recoltarea cerealelor păioase, pe terenurile proaspăt arate. De aceea
se recomandă ca arătura să se facă numai pe suprafeţele ce urmează a se însămânţa toamna; pe restul suprafeţelor arătura trebuie
efectuată mai târziu.
Indicele de erozivitate-indexul ploii- Cercetătorul american Wischmeier W. H. a stabilit un parametru prin intermediul
căruia se poate cuantifica forţa erozivă a oricărei ploi, datorată atât impactului dat de picături cât şi scurgerii de suprafaţă, parametru
care a fost denumit indice de erozivitate al ploii (Ie). După Wischmeier cea mai reprezentativă forţă erozivă a unei ploi date, pe un
teren neprotejat şi necultivat, este produsul energiei sale cinetice (în jouli pe mm de ploaie căzută pe metru pătrat) cu intensitatea sa
maximă (mm/oră) în timp de 30 minute. Ie = Ec ·I30
în care:
Ie - reprezintă indicele de erozivitate al ploii;
Ec - energia cinetică totală a ploii, care include atât energia cinetică a picăturilor de ploaie cât şi energia de scurgere a apei pe versanţi;
I30 - intensitatea medie pe 30 de minute a nucleului torenţial maxim, în mm/oră.
Suma indicatorilor Ie, calculaţi pentru ploile dintr-un an, reprezintă indexul ploii care caracterizează agresivitatea pluvială a
unui anumit teritoriu pentru anul considerat.
Pornind de la modelul propus de Wischmeier, Stănescu P., 1969, prin prelucrarea pluviogramelor a 5534 ploi torenţiale de la
40 staţii meteorologice, pe o perioadă de 10 ani, a propus ca pentru ţara noastră agresivitatea pluvială să se determine prin suma
indicatorilor rezultaţi din produsul dintre intensitatea medie pe 15 minute a nucleului torenţial şi rădăcina pătrată a cantităţii de
precipitaţii înregistrată pe durata ploii. Ip=I15 ·P0,5 în care:
Ip - reprezintă indicatorul de agresivitate pluvială a unei ploi;
I15 - intensitatea medie a nucleului torenţial cu durata de 15 minute, în mm/min;
P - cantitatea de apă înregistrată pe durata ploii, în mm.
Agresivitatea pluvială cea mai mare se înregistrează în zona Carpaţilor (0,15-0,16) şi a dealurilor Subcarpatice (0,14) şi cea
mai redusă în Câmpia de Vest.
Deşi ploile torenţiale au rol hotărâtor în procesul de eroziune nu trebuie să se neglijeze nici acţiunea erozivă a ploilor de
durată mare şi intensitate redusă, deoarece acţionând pe un sol saturat cu apă antrenează mari cantităţi de sol din orizontul superior al
solului.
Zăpada, în condiţiile topirii rapide în primăvară, îndeosebi când se produce în condiţiile solului îngheţat în profunzime sau
saturat cu apă, contribuie la eroziunea solului, deşi eroziunea produsă prin scurgerile rezultate din topirea zăpezii reprezintă numai
circa 10% din eroziunea totală, la un grad de încărcare a scurgerilor cu sol de numai 2-10g/l, faţă de 50-100g/l în cazul ploilor
torenţiale.
B. Relieful, prin tip şi gradul de frământare, prin caracteristicile morfometrice ale versanţilor, influenţează eroziunea într-o
măsură mai mare sau mai mică în funcţie de caracteristicile reliefului care influenţează energia cinetică a apei din precipitaţii, se iau in
considerare panta, lungimea si forma versantului.
Panta si lungimea versanţilor influenţeaza viteza de scurgere a apei amplifică energia cinetică şi astfel creşte capacitatea de
erodare a solului de către apa care se scurge pe feţele versanţilor. Din formula vitezei lui Chézy ( V = C RI ), rezultă că la o creştere a
pantei de 4 ori, viteza apei se dublează iar energia cinetică a curentului se majorează de 4 ori. Datele experimentale au arătat că pe un
teren cultivat cu porumb, la o creştere a pantei de 3 ori, de la 6 la 18%, la aceeaşi intensitate a ploii de 2 mm/min, cantitatea de sol
erodat a crescut de 5,7 ori.
Lungimea versantului influenţează atât viteza cât şi debitul cu care se scurge apa; aceste elemente hidraulice ale scurgerii
cresc din zona amonte către baza versantului şi astfel creşte şi forţa de eroziunea apei. Spre exemplificare, în tabelul 2 se prezintă
pierderile de sol în funcţie de panta şi lungimea versantului obţinute în cercetările efectuate la Valea Călugărească în plantaţiile de vie,
fără măsuri de conservarea solului.
Pierderile de sol cresc odata cu panta şi lungimea versantului, motiv pentru care în cadrul lucrărilor antierozionale se urmăreşte
separat sau simultan reducerea pantei (prin terasări) si reducerea lungimii scurgerii (prin lucrări de reţinere a apei). Pe de altă parte,
constatând că eroziunea nu se produce în vecinătatea cumpenei apelor, ci de la o anumită distanţă, la care viteza înregistrează o
valoare critică, s-a introdus noţiunea de distanţă critică de eroziune sau distanţa limită de neeroziune, în funcţie de care se stabilesc
distanţele între lucrările de reţinere a apei (valuri, canale de coastă de nivel) precum şi lăţimea fâşiilor şi distanţa dintre benzile
înierbate.
Forma versantului. În funcţie de forma în profil transversal, versanţii se clasifică în versanţi:
drepţi – cu aproximativ aceeaşi pantă pe toată lungimea;
concavi – la care linia profilului prezintă curbură sub linia dreaptă a pantei;
convecşi – care prezintă o curbură deasupra liniei drepte a pantei;
cu forme complexe
24
Versanţii convecşi au panta maximă în treimea inferioară, iar cei concavi în treimea superioară şi panta minimă în treimea
inferioară. În funcţie de valoarea maximă a pantei şi zona în care se situează, potenţialul eroziv va fi diferit de-a lungul versantului.
Astfel, versanţii cu profil convex sunt cei mai erodaţi deoarece panta creşte spre baza versantului, eroziunea maximă înregistrându-se
în treimea inferioară. În cazul versanţilor concavi, panta minimă se înregistrează în treimea inferioară şi odată cu aceasta şi eroziunea
minimă. Pornind de la aceste constatări, Poleakov şi Lopatin, considerând indicele de erodare a versanţilor drepţi egal cu 1, au stabilit
pentru versanţi convecşi valoarea de 1,25-1,50, iar pentru cei concavi 0,50-0,75.
Sub aspectul expoziţiei, versanţii însoriţi, cu expoziţie S şi SV, datorită condiţiilor mai puţin favorabile de dezvoltare a
vegetaţiei, a unui conţinut mai redus de materie organică si de umiditate, sunt mai expuşi fenomenului de eroziune. Agregatele mai
uscate au o coeziune mai slabă, fiind mai uşor dislocate. Pe de altă parte, dezgheţul şi topirea zăpezilor se fac într-un timp mai scurt pe
versanţii sudici, constituind alte elemente care accentuează eroziunea.
Se estimează că versanţii sudici şi vestici sunt cu 30 - 40% mai erodaţi decât cei cu expoziţie nordică.
C. Solul. Eroziunea solului se manifestă, în aceleaşi condiţii naturale climatice şi de relief, cu intensitate mai mare sau mai
mică pe diferite tipuri de sol, reliefând în felul acesta influenţa solului asupra procesului erozional.
Erodabilitatea unui sol reprezintă un indicator prin intermediul căruia se defineşte vulnerabilitatea unui anumit tip de sol
faţă de agentul eroziv - apa, sau uşurinţa unui sol de a fi erodat. Rezistenţa la eroziune a unui sol este influenţată de însuşirile fizice,
hidrofizice, biologice şi chimice.
Proprietăţile unui sol care influenţează erodabilitatea pot fi grupate în proprietăţi care influenţează infiltraţia şi
permeabilitatea şi proprietăţi care influenţează rezistenţa la impact, dispersie, la forţa de transport a ploii şi la scurgerile concentrate.
Erodabilitatea solurilor este influenţată de textura solului, structura şi stabilitatea hidrică a acesteia, conţinutul în humus, viteza de
infiltraţie, gradul de tasare şi eroziune etc. Sunt considerate rezistente la eroziune:
→ solurile cu un conţinut ridicat de humus si carbonat de calciu;
→ solurile cu textură mijlocie, lutoase şi luto-nisipoase, bine structurate, cu o stare de afânare mijlocie;
→ cu o viteză de infiltraţie şi permeabilitate bune;
→ cu o activitate microbiologică ridicată.
Aceste proprietăţi asigură agregatelor de sol o rezistenţă mai mare în procesul de dezagregare şi transport, sporesc cantitatea de apă
reţinută şi cea care se infiltrează în sol, reducând în mod corespunzător volumul scurgerilor de la suprafaţa versanţilor şi implicit forţa
de eroziune. Erodabilitatea solurilor diferă nu numai de la un tip genetic la altul ci şi de la un orizont la altul. Astfel, solurilor bălane şi
cernoziomurile au o erodabilitate mai redusă în orizontul superior de acumulare a humusului şi mai mare în cele inferioare, în timp ce
solurile brune luvice şi luvisolurile albice sunt mai uşor erodate în orizontul superior al profilului de sol.
D. Vegetaţia. Vegetaţia are un rol deosebit de important în prevenirea, diminuarea eroziunii solului şi ameliorarea solurilor
erodate, constituind un scut protector al solului împotriva eroziunii, un factor important de frânare a acestui proces.
Vegetaţia influenţează procesul de eroziune prin: tipul de vegetaţie, compoziţia floristică a pajiştilor naturale, gradul şi perioada
de acoperire a solului, puterea de refacere, dezvoltarea sistemului radicular. Vegetaţia îşi manifestă funcţia antierozională prin:
• interceptarea picăturilor de ploaie şi preluarea unei importante părţi din energia cinetică a acestora;
• reţinerea pe aparatul foliaceu şi cedarea ulterioară lentă a o parte din apa reţinută din precipitaţii;
• reducerea vitezei de scurgere a apei pe suprafaţa versanţilor prin rugozitatea pe care o produc tulpinile plantelor şi resturile
vegetale;
• îmbunătăţirea structurii şi porozităţii solului, proprietăţi care măresc viteza de infiltraţie a apei în sol;
• prevenirea formării crustei pe solurile cu un conţinut mai ridicat de argilă;
• fixarea solului de către sistemul radicular;
• favorizarea unei activităţi mai susţinute a microorganismelor din sol;
• reducerea umidităţii solului datorită consumului de apă de către plante, favorizând în felul acesta infiltraţia apei în sol.
Cu privire la tipul de vegetaţie, trebuie subliniat rolul mai complex şi în acelaşi timp mai eficace în reducerea scurgerii şi
frânarea eroziunii pe care îl are vegetaţia lemnoasă - pădurea, prin reglarea regimului hidrologic al scurgerii lichide şi solide.
Reţinerea apei din precipitaţii de către coronamentul arborilor este mai mare decât a pajiştilor naturale datorită suprafeţei mai mari a
frunzelor arborilor suprapuse pe mai multe planuri. Pe de altă parte, litiera care se formează în pădurile încheiate reţine o cantitate de
apă de câteva ori mai mare decât greutatea proprie. Reţinerea apei pe frunze şi de către litieră, la o ploaie de 10-30 mm poate ajunge la
40 - 60%, reducându-se în mod corespunzător coeficientul de scurgere.
Coeficientul de scurgere generat de o ploaie de 75 mm, înregistrat într-o pădure de 60 - 80 ani, bine încheiată, a fost de
numai 0,25 - 0,30, în timp ce pe păşune a crescut la 0,50, iar pe un teren degradat a ajuns la 0,77 - 0,85. O pădure de fag cu o
consistenţă de 0,8, cu litieră, a redus eroziunea de 80 de ori în comparaţie cu terenul descoperit. Pădurea, prin cedarea lentă a apei
reţinute, prelungeşte durata scurgerii, împiedică formarea torenţilor şi diminuează caracterul torenţial al cursurilor de apă.
Un rol protector însemnat în protecţia antierozională a solului îl asigură şi ierburile perene, care dispersează picăturile de
ploaie, le reduce energia cinetică împiedicând desprinderea şi formarea crustei. Scurgerea pe terenurile înierbate este dispersată, viteza
de scurgere este mică şi astfel se reduce capacitatea de desprindere a particulelor de sol şi de transport a apei scurse.
Pe terenurile arabile, plantele cultivate asigură solului o protecţie diferenţiată împotriva eroziunii, în funcţie de
particularităţile biologice, de stadiul de dezvoltare, de perioada de vegetaţie şi de tehnologia de cultură.
25
După gradul de protecţie, culturile agricole se clasifică în:
culturi foarte bune protectoare, cu un grad de acoperire a solului de peste 75%, clasă în care intră lucerna si trifoiul din anul 2.
culturi bune protectoare, cu un grad de acoperire de 50 - 75%, clasă în care intră cerealele păioase, inul, meiul, iarba de Sudan;
culturi mediu protectoare, cu un grad de acoperire de 25 - 50% - mazărea, fasolea, soia, năutul, bobul;
culturi slab protectoare, cu un grad de acoperire sub 25% - cartoful, porumbul, floarea-soarelui, sfecla.
26
Prin eroziune se îndepărtează în primul rând stratul de sol de la suprafaţă, orizontul de acumulare a humusului şi azotului.
Fosforul se acumulează într-o măsură mai mică la suprafaţa solului, iar potasiul este răspândit aproape uniform în profilul de sol. De
aceea solurile erodate au un conţinut redus de humus şi de azot şi astfel fertilitatea lor se reduce în mare măsură. Spre
exemplificare, prin spălarea (erodarea) unui strat de sol de tip cernoziomic de numai 1 cm grosime se pot pierde cca. 150 tone sol care
inglobeaza 6 tone humus, 210 kg N, 12 kg P şi 25 kg K accesibil.
În Moldova, pe solurile afectate moderat de eroziune, rezerva de humus s-a redus cu până la 48%, în timp ce pe solurile
puternic afectate şi foarte puternic afectate rezerva s-a redus cu până la 83%. Prin diminuarea rezervelor de humus ale solului se
produce o pierdere importantă de materie organică şi elemente fertilizante, în special de azot, elementul cel mai afectat de eroziune.
De aceea, îngrăşămintele cu azot aplicate pe terenurile erodate aduc sporuri însemnate de recoltă. În privinţa conţinutului mediu de
fosfor total, reducerea a fost de până la 29% pe terenurile moderat erodate şi de 60% pe cele puternic şi foarte puternic erodate.
Spre deosebire de N şi P, pe solurile erodate cresc rezervele de carbonaţi, pe întreg profilul, de 1,5 până la 3,2 ori, pe seama
orizonturilor inferioare ajunse la zi. Conţinutul ridicat în carbonaţi micşorează accesibilitatea elementelor fertilizante din sol, în
special a fosforului mobil. Conţinutul solului în elemente nutritive asimilabile se reduce şi ca urmare a diminuării activităţii
microorganismelor din sol.
2. Modificarea proprietăţilor fizice şi hidrofizice ale solului
Reducerea considerabilă a cantităţii de humus din sol, a dus în majoritatea cazurilor la distrugerea structurii acestuia şi la
micşorarea vitezei de infiltraţie a apei în sol şi a permeabilităţii. Ca urmare, se favorizează dezvoltarea şi mai accentuată a
fenomenului de eroziune, concomitent cu înrăutăţirea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor.
Dintre proprietăţile fizice, structura suferă influenţa cea mai puternică, în sensul că stabilitatea hidrică a structurii scade pe
măsură ce se accentuează gradul de eroziune şi se reduce conţinutul de humus. Astfel, stabilitatea hidrică a structurii unui sol de tip
cernoziomic din Câmpia Transilvaniei s-a redus de la 90% pe solul neerodat, la 60% pe solul moderat erodat şi 56% pe cel foarte
puternic erodat.
S-a constatat că prin eroziune se modifică si textura solului prin trierea materialelor şi a transportului de particule
fine/argiloase şi prin faptul că ajung la suprafaţă orizonturile inferioare care au de cele mai multe ori o textură diferită de cea a
orizonturilor superioare. Modificarea texturii are loc şi prin depunerea materialelor erodate în zonele cu pante mai reduse, la baza
versanţilor.
Cercetările efectuate la SCCES- Perieni au evidenţiat faptul că, în cazul unei stări avansate de eroziune, conţinutul de argilă
în stratul de la suprafaţă (0-20 cm adâncime) se reduce faţă de solul neerodat, în medie cu 17% la cernoziomul cambic, 34% la solul
brun-roşcat şi cu 18% la solul cenuşiu închis, iar valorile densităţii aparente cresc cu 7 până la 30% în partea superioară a profilului.
Ca urmare a modificării atât a structurii cât şi a texturii, se modifică în ansamblu pe profilul solului şi indicii şi proprietăţile
hidrofizice, deci relaţiile solului cu apa. Pe majoritatea solurilor erodate se micşorează valoarea capacităţii de apă în câmp şi
coeficientului de ofilire, reducerea fiind mai accentuata în cazul capacităţii de câmp, fapt care contribuie la micşorarea intervalului
umidităţii active si in consecinta la reducerea cantitatii de apa accesibila plantelor. Se contribuie astfel la înrăutăţirea condiţiilor de
dezvoltare a plantelor. Spre exemplu, pe cernoziomul cambic puternic erodat din Podişul Bârladului, pe adâncimea 0-1m, apa
accesibilă s-a redus cu 800m3/ha, reprezentând 40% din capacitatea solului neerodat.
Înrăutăţirea relaţiilor solului cu factorii de vegetaţie constituie unul din principalii factori ai diminuării producţiei pe solurile
erodate, prin reducerea densităţii şi creşteri necorespunzătoare care oferă şi o slabă protecţie antierozională a solului. Pe solurile
erodate se reduc viteza de infiltrare a apei în sol şi permeabilitatea, de aceea creşte coeficientul de scurgere. Înrăutăţirea proprietăţilor
hidrofizice şi ridicarea valorii coeficientului de scurgere contribuie la accentuarea eroziunii şi a secetei solului. În regiunile mai
secetoase, efectele dăunătoare ale secetei se accentuează prin faptul că solul reţine o cantitate mai mică de apă din precipitaţii, scade
intervalul umidităţii active a apei pentru plante şi astfel se amplifică efectele dăunătoare ale secetei solului.
3. Reducerea producţiilor agricole
Micşorarea producţiei agricole apare ca o consecinţă normală a spălării substanţelor nutritive din sol, în special a azotului, a
înrăutăţirii proprietăţilor fizice şi hidrofizice si a accentuării lipsei de apă din sol. Cercetările au ajuns la concluzia unanimă că
indiferent de condiţiile de climă şi sol, producţia scade pe terenurile erodate la toate culturile agricole, cu atât mai mult cu cât procesul
de eroziune este mai avansat. Unii cercetători susţin că producţia se reduce direct proporţional cu grosimea orizontului de acumulare a
humusului care a fost spălat. Ca urmare a acestui fapt, de multe ori, starea de eroziune a solului poate fi apreciată în funcţie de
reducerea producţiei culturilor agricole. În toate cazurile, pe terenurile erodate producţiile obţinute au fost cu până la 90% mai
mici decât pe cele neafectate de eroziune.
Pe terenurile erodate, la grâu şi mazăre numărul de plante la hectar s-a diminuat cu 40%, înălţimea plantelor s-a redus la grâu
cu 50 cm, la mazăre cu 30 cm, iar la porumb cu 83 cm. Numărul şi mărimea spicelor, ştiuleţilor sau păstăilor, numărul de boabe pe
plantă şi masa a 1000 boabe s-au redus cu până la 66%. La o reducere a cantităţii de humus cu 50% faţă de terenul neerodat, producţia
de grâu s-a redus cu 43-74%, iar la reducerea rezervelor de fosfor cu 50%, producţia s-a micşorat cu 26-66%. În cazul erodării solului
până la baza orizontului A, pe cernoziomul slab levigat şi solul brun roşcat, sau până la jumătatea orizontului A/B pe celelalte soluri,
producţia s-a redus cu 47-49% pe cernoziom, cu 54% pe solul cenuşiu de pădure şi cu 38% pe solul brun de pădure.
Pe terenurile excesiv erodate nu se obţine nici un fel de producţie, acestea fiind scoase complet din cultură.
O altă particularitate specifică este nesiguranţa producţiei pe terenurile erodate
4. Reducerea suprafeţei arabile se produce datorita suprafeţelor ocupate de ogaşe, ravene, torenţi şi a suprafeţelor deja
excesiv erodate.
5. Distrugerea aşezărilor omeneşti, a diferitelor construcţii, căi de comunicaţie, a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, în
special de torenţi şi ravene mari.
6. Colmatarea lacurilor de acumulare de către fenomenul de eroziune produce pagube extraordinar de mari economiei
având în vedere valoarea deosebit de ridicată a investiţiilor care se fac cu realizarea acumulărilor, a pierderilor care rezultă prin
reducerea capacităţii de înmagazinare, cu toate efectele indirecte legate de neasigurarea cu apă a diferitelor folosinţe şi beneficiari.
Colmatarea se produce în ritmuri diferite în funcţie de zona de amplasare a bazinelor hidrografice amonte de baraj, a răspândirii
proceselor de eroziune din zona respectivă.
27
Ritmul cel mai lent de colmatare îl au lacurile de munte. Astfel, în perioada 1967-1979, lacurile de munte (Vidraru, Izvorul
Muntelui-Bicaz, Poiana Uzului) au prezentat un ritm mediu de colmatare de sub 1% din capacitate, în timp ce unele acumulări situate
în zona de dealuri au depăşit 10%. Acumulările de pe Argeş, cu bazine de recepţie relativ mici, situate în zona dealurilor subcarpatice
au avut un ritm mediu de colmatare de 9,5%-Oeşti, 7,3% Cerbureni, 5,3% Curtea de Argeş, 14,5% Bascov, 19,8% Piteşti. Aceste
ritmuri ridicate de colmatare se datorează precipitaţiilor căzute în perioada 1970-1975, care au depăşit cu 30-50% precipitaţiile medii
multianuale, perioadă în care şi încărcarea cu sedimente a depăşit cu 50% media multianuală.
7. Îngreunarea exploatării terenurilor
Eroziunea solului creează mari greutăţi la mecanizarea lucrărilor agricole, atunci când solul este brăzdat de ravene şi ogaşe.
În cazul spălării orizonturilor superioare, apar la zi orizonturi cu o textură grea sau chiar roci tari care opun o rezistenţă mai mare
lucrărilor agricole, fiind necesare tractoare mai puternice.
8. Înrăutăţirea regimului apelor de suprafaţă şi subterane
Pe terenurile erodate bilanţul apei este modificat. Apa care înainte de declanşarea eroziunii, pe terenurile neerodate se infiltra
în sol, unde era înmagazinată şi apoi pusă la dispoziţia plantelor, după erodarea solului cea mai mare parte se scurge la suprafaţa
solului, dislocând şi transportând materialele erodate care acoperă culturile sau solurile fertile din luncile râurilor sau colmatează
iazurile şi lacurile de acumulare.
Se reduce posibilitatea de alimentare continuă cu debite cvasiuniforme a cursurilor de apă, care primesc în schimb cantităţi
mari de apă încărcată cu material solid în timpul viiturilor. Se modifică astfel caracterul hidrologic al râurilor, accentuându-se
permanent caracterul torenţial.
9. Poluarea cursurilor de apă prin eroziune
Peste 50% din sedimentele din râuri, de cca 4 miliarde tone/an, provin de pe terenurile agricole. Sedimentele conţin cantităţi
importante de N, P, K, erbicide, insectofungicide care stânjenesc dezvoltarea sau distrug flora şi fauna din râuri, atât chimic prin
mărirea cantităţilor de electroliţi din apă cât şi fizic prin reducerea procentului de oxigen, reducând pătrunderea luminii în apă.
Prin eroziune, o parte din pesticide ajung în râuri, lacuri şi o altă parte sunt depuse în zone depresionare poluând mediul
ambiant. Controlul procesului de eroziune reprezintă şi un mijloc de protecţie a mediului înconjurător.
10. Poluarea aerului prin eroziunea eoliană a solului. Circa 30 milioane tone de praf sunt spulberate anual de pe
suprafeţele agricole.
28
Sistemul constă în împărţirea versantului în fâşii cu lăţimea egală, care se cultivă alternativ cu cereale păioase, leguminoase
pentru boabe sau in şi plante prăşitoare, în aşa fel încât fâşiile cu prăşitoare să fie cuprinse între cele cultivate cu cereale, leguminoase
sau alte culturi bune protectoare.
Pentru a rezulta fâşii cu lăţimea constantă, versanţii trebuie să posede o înclinare uniformă deoarece fâşiile cu lăţime
variabilă îngreunează mecanizarea lucrărilor agricole.
Eficienţa antierozională a sistemului depinde de modul de stabilire a lăţimii fâşiilor şi de amplasarea acestora de-a lungul
versanţilor.
Lăţimea se poate stabili în funcţie de viteza critică de neeroziune sau de distanţa critică, precum şi în funcţie de criteriul
pierderilor admisibile de sol prin eroziune. Stabilirea lăţimii fâşiei pe baza primelor două criterii necesită cunoaşterea unor parametrii
greu de determinat pe teren, motiv pentru care majoritatea cercetătorilor recomandă folosirea criteriului eroziunii admisibile.
În acest caz, din formula universală a eroziunii solului adaptată de M. Moţoc, după Wischmeier, pornind de la pierderile
admisibile de sol se determină lăţimea fâşiilor cu relaţia:
Eroziunea admisibilã
L0,3=
K ⋅ I n ⋅ S ⋅ C ⋅ Cs
Semnificaţia termenilor s-a prezentat odată cu relaţia de calcul a eroziunii.
În funcţie de valoarea pantei şi erodabilitatea solului, în tabel se prezintă valorile orientative ale lăţimii fâşiilor, stabilite de
Stănescu P., cu relaţiile:
L = 10 (2,22 - 0,03i) - pentru soluri cu erodabilitate mică;
L = 10 (2,15 - 0,03 i) - pentru soluri cu erodabilitate mijlocie;
L = 10 (2,05 - 0,03i) - pentru soluri cu erodabilitate mare.
Valori orientative pentru lăţimea fâşiilor cultivate
Lăţimea fâşiilor (m) pentru soluri cu erodabilitatea
Panta %
Mică Mijlocie Mare
5- 10 117- 83 100 - 71 79 – 56
11- 15 78 – 59 66 - 50 52 – 40
16 - 25 55 – 30 47 - 25 37 – 20
Pentru delimitarea pe teren a fâşiilor, se trasează curba de nivel cheie, folosind nivela sau compasul cu fir cu plumb. Pornind
de la curba de nivel cheie materializată pe teren, în funcţie de lăţimea fâşiilor se materializează pe teren cu picheţi limitele fâşiilor, iar
după rectificarea traseului, limita dintre fâşii se marchează printr-o brazdă trasată cu plugul. Cu ocazia rectificării traseului, pentru a
păstra o lăţime constantă a fâşiilor şi laturile lungi paralele, se admit abateri de 5% faţă de curba de nivel cheie.
Prin folosirea sistemului de cultură în fâşii, indiferent de mărirea pantei, pierderile de sol se reduc cu 2 -8 ori faţă de
cultivarea versantului numai cu porumb, iar după 5 -6 ani de aplicare, producţia a crescut în medie cu 24 %, la un consum de muncă
suplimentar de 8% faţă de cultivarea unei singure plante pe solă sau versant.
Menţinând neschimbat amplasamentul fâşiilor, după 5 - 6 ani, la limita dintre fâşii apare o denivelare care dacă se înierbează
poate constitui taluzul unei viitoare agroterase.
C. Sistemul de cultură în benzi înierbate
În zonele mai bogate în precipitaţii (>600 mm), cu versanţi cu pante cuprinse între 12 - 25%, sistemul de cultură în fâşii se
poate înlocui cu cel în benzi înierbate, deoarece în aceste zone se pot realiza benzi înierbate, bine încheiate şi cu o perioadă de
vegetaţie mai lungă.
În cadrul acestui sistem, sola sau versantul se împarte în fâşii care se cultivă cu aceeaşi plantă, însă la limita aval a fiecărei
fâşii se va prevedea o bandă înierbată. Benzile înierbate preiau rolul fâşiilor ocupate de cereale sau leguminoase, ele interceptează,
dispersează şi reţin parţial scurgerile din fâşia amonte. Prin desimea vegetaţiei, reduc viteza de scurgere a apei, iar o parte din
materialul solid purtat de apă se depune în zona din amonte a benzii. Dacă benzile se menţin pe acelaşi amplasament un număr mare
de ani, se transformă în taluzuri de agroterase.
Distanţa de amplasare a benzilor se stabileşte folosind aceleaşi criterii şi relaţii de calcul ca şi în cazul fâşiilor. Valorile
orientative se prezintă în tabel. Lăţimea benzilor variază între 4 şi 8 m, de regulă 4 - 6 m, cu excepţia versanţilor uniformi cu lungimi
mari şi a versanţilor convecşi şi concavi, situaţii în care lăţimea poate fi majorată de la 8 - 10 m, în treimea inferioară a versanţilor
uniformi şi convecşi şi în treimea superioară a versanţilor concavi. În toate situaţiile lăţimea trebuie să corespundă unui multiplu a
lăţimii de lucru a semănătorilor utilizate. Pe versanţii cu mici variaţii ale pantei, pentru a se păstra lăţimea constantă a fâşiilor dintre
benzi, se poate modifica lăţimea benzilor înierbate.
Benzile se pot înfiinţa numai cu leguminoase perene, care au o longevitate de 3-4 ani, sau numai cu graminee atunci când se
doreşte permanentizarea lor.
29
Pentru a obţine benzi înierbate cu desime bună, trebuie ca semănatul să se facă în teren bine pregătit, la adâncime
corespunzătoare, cu tăvălugirea suprafeţei după semănat. Pentru o răsărire uniformă se va distruge crusta precum şi buruienile, prin
cosire sau erbicidare. Exploatarea benzilor înierbate se face prin cosire. Se interzice circulaţia de-a lungul benzilor şi transformarea
acestora în drumuri.
Rezultatele cercetărilor efectuate într-o perioadă de 10 ani în Podişul Central Moldovenesc, au scos în evidenţă rolul
antierozional al benzilor înierbate, pierderile de sol reducându-se de 3 - 4 ori în comparaţie cu terenul fără benzi, aducând pierderile
de sol sub cele admisibile (Popa A., şi colab. 1984). Prin acest sistem se reduce suprafaţa arabilă cu 3 - 5%, obţinându-se în schimb,
pe lângă protecţia antierozională, o producţie de fân de circa 3500 kg/ha, la o exploatare raţională a benzilor înierbate.
Sistemele de cultură în fâşii şi benzi se pot folosi chiar şi în cazul în care proprietarii de teren deţin suprafeţe mici, amplasate
cu lungimea din deal în vale.
În zonele în care parcelele de teren au lăţimea mică dar sunt amplasate cu lungimea pe curbele de nivel, iar pe un versant
parcelele sunt deţinute de mai mulţi proprietari, prin înţelegerea între ei, se poate folosi sistemul de cultură în fâşii sau benzi înierbate,
dacă anual unii cultivă cereale sau leguminoase, alţii prăşitoare, planificând o alternanţă între parcelele cu plante bune protectoare cu
culturi de plante prăşitoare, sau dacă prevăd la limita dintre parcele pe direcţia curbelor de nivel benzi înierbate.
Rezultate bune se obţin prin folosirea pe acelaşi versant a ambelor sisteme, cultură în fâşii cu benzi înierbate între fâşii,
procedeu care prezintă următoarele avantaje:
micşorează în mai mare măsură pierderile de sol, deoarece parcelele de sol sunt reţinute atât de fâşiile cultivate cu
plante în rânduri apropiate cât şi de benzile înierbate;
lăţimea fâşiilor se poate mări, sporind în felul acesta randamentul lucrărilor agricole mecanizate;
fâşiile cultivate sunt mai bine delimitate de prezenţa benzilor înierbate.
Agroterase Agroterase
30
Sistemul antierozional cu agroterase a reprezentat, îndeosebi în Transilvania, una din cele mai vechi măsuri de stăvilire a
eroziunii. Agroterasarea versanţilor în Transilvania a fost favorizată de orientarea loturilor pe direcţia generală a curbelor de nivel şi
de lăţimea destul de redusă a acestora. Lăţimea agroteraselor s-a realizat, de regulă, egală cu lăţimea parcelelor, motiv pentru care
metoda nu a avut întotdeauna succesul scontat.
Agroterasele au avantajul că nu necesită investiţii cu ocazia construirii lor, deoarece ele se realizează în procesul de
producţie agricolă prin permanentizarea benzilor înierbate sau chiar a fâşiilor şi prin executarea arăturilor cu răsturnarea brazdelor în
aval.
Lăţimea agroteraselor se stabileşte în funcţie de panta versantului, putând ajunge la 50 m la panta de 10-12%, reducându-se
până la 10-15m la pante de 18-20% şi pe soluri mai puţin rezistente la eroziune. La stabilirea lăţimii se are în vedere ca panta
agroterasei în stadiul final să nu depăşească 8-10%, iar înălţimea taluzului să fie de maximum 2-2,5m. Agroterasele se construiesc
într-o perioadă de 10-12 ani prin arături cu răsturnarea brazdelor în aval, prin trei procedee care însă nu se deosebesc prea mult unul
faţă de celălalt.
Intr-o primă variantă, agroterasele se pot realiza prin permanentizarea benzilor înierbate sau chiar a fâşiilor cu executarea, an
de an, a arăturilor cu răsturnarea brazdelor în aval. În acest caz banda înierbată se transformă în viitorul taluz al agroterasei.
În a doua variantă, succesiunea operaţiilor la executarea agroteraselor este următoarea:
se nivelează haturile, rigolele, micile denivelări ale suprafeţei versantului;
se stabileşte lăţimea platformei;
se trasează curba de nivel cheie, se rectifică traseul şi se delimitează viitorul taluz al terasei, în lăţime de 1,2-2m, care nu
se ară;
se execută arăturile cu răsturnarea brazdelor în aval, cu excepţia ultimei brazde de la extremitatea amonte a platformei
care se răstoarnă înspre amonte;
se înierbează viitorul taluz.
Varianta a treia se aseamănă cu cea de-a doua, cu precizarea că 2-3 brazde din avalul platformei se răstoarnă în spre amonte,
operaţie prin care se realizează în partea aval a platformei o mică coamă, care are rolul de a reţine apa şi particulele de sol antrenate de
apă din zona din amonte a platformei.
Numărul de arături adânci pentru formarea agroteraselor este variabil şi depinde de panta versantului, condiţiile de sol,
agresivitatea pluvială, panta şi lăţimea platformei.
La construirea agroteraselor îşi aduce contribuţia chiar şi fenomenul de eroziune, deoarece în timpul ploilor mai importante,
particule de sol din partea amonte a platformei sunt transportate în partea din aval, unde întâlnind fâşia înierbată sau coama, se depun.
La Staţiunea Perieni, după 12 ani de la înfiinţarea agroteraselor, panta platformei teraselor s-a redus cu 35-60%, iar panta
taluzurilor a crescut cu 40,9-61,5%. La aceeaşi staţiune, pe agroterasele cu lăţimea de 12-22m şi înălţimea taluzului de 2,25-3,0m,
pierderile de sol s-au redus de 2-10 ori comparativ cu martorul neterasat.
Creşteri ale producţiei agricole s-au înregistrat după trecerea unei perioade de minimum 4 ani, sporurile cele mai mari
înregistrându-se pe agroterasele mai late.
C. Terasarea terenurilor arabile - terase banchetă
Terasarea terenurilor arabile fiind o lucrare care implică deplasări de terasamente şi ca urmare costuri mari, se va
folosi numai pe versanţii pe care celelalte măsuri nu reuşesc să reducă pierderile de sol în limite admisibile. Terasarea se
poate folosi pe versanţii lungi, uniformi, cu panta cuprinsă între 10-15 şi 22-25%, în zonele cu agresivitate climatică ridicată,
în condiţiile în care în structură culturile prăşitoarele deţin un procent ridicat. Se vor evita versanţii cu potenţial de alunecare,
cu izvoare de coastă sau cu zone de concentrare a scurgerilor.
Terasarea se realizează în două etape, într-o primă etapă se execută terasele banchetă propriu-zise, cu lăţimea de 4-
6m, taluzul de umplutură de 0,5-0,7m, platforma orizontală sau înclinată spre aval cu o pantă de 1-3%.
Între terasele banchetă se lasă o fâşie neterasată, de 10-40m lăţime, fâşie care prin lucrările solului şi fenomenul de
eroziune, va deveni platforma terasei realizate în etapa a doua .
Lăţimea fâşiei neterasate se stabileşte în funcţie de panta versantului, la pante de 15-20%, recomandându-se o lăţime
de 40-20m, la pante de 20-25% - 20-15m, iar la pante de 25-28% - 15-10m.
Tehnologia de execuţie a teraselor banchetă cuprinde următoarea succesiune de lucrări:
nivelarea terenului în scopul prevenirii formării scurgerii concentrate;
trasarea curbei de nivel cheie şi rectificarea traseului pentru a obţine terase cu lăţimea constantă;
materializarea în amonte şi aval de noi aliniamente pentru alte terase;
desfundarea terenului cu plugul balansier la adâncimea de 0,6-0,8m;
realizarea terasei banchetă cu ajutorul buldozerului sau grederului.
se finisează şi se înierbează taluzul aval; cel din amonte nu se taluzează; trecerea la fâşia neterasată se face
printr-o denivelare.
La executarea terasei cu ajutorul buldozerului, pentru a săpa şi împinge pământul spre aval, lama se înclină spre aval sub un
unghi de 30 - 350 faţă de direcţia de înaintare şi cu 4 - 60 spre amonte faţă de axul orizontal. În felul acesta, 3 - 5 treceri se realizează o
platformă în umplutură cu înălţimea de 0,5 - 0,7 m. Executarea terasei cu grederul este mai convenabilă dacă terenul a fost în
prealabil nivelat şi dacă la capetele parcelei se dispune de zone de întoarcere.
Pentru formarea platformei viitoarei terase, cuprinsă între două terase banchetă, arăturile se vor executa cu răsturnarea
brazdelor în aval. Prin răsturnarea brazdelor în aval şi prin procesul lent de eroziune care are loc pe fâşia neterasată dar nivelată, după
10 - 15 ani se realizează forma definitivă a terasei bancheta, prin reducerea pantei versantului la 6 - 12% . Perioada optimă de
constituire a teraselor este toamna, după recoltarea culturilor.
Suprafaţa efectiv plantată, la o înălţime a platformei de 2 - 2,2m, scade de la 85% la panta de 15%, la 80% la panta de 20% şi
la 75% la pante >25%.
Suprafaţa ocupată de alei, poteci, debuşee, zone de întoarcere si drumuri se recomanda a fi de 8% la pante de 15%, 10,5% la
panta de 20% şi 14% la panta de 25%.
În etapa actuală se recomandă terasarea terenurilor viti-pomicole numai dacă prin această amenajare se pot asigura condiţii
bune de dezvoltare şi exploatare mecanizată a plantaţiilor, astfel incat să se realizeze beneficii prin producţii cât mai mari, cu
cheltuieli de amenajare şi de întreţinere cât mai reduse.
Clasificarea teraselor
Terasele viti-pomicole se pot clasifica în funcţie de:
- înclinarea platformei,
- de consolidarea taluzului,
- tehnologia de execuţie.
În funcţie de înclinarea platformei faţă de linia de cea mai mare pantă, terasele pot fi:
- terase cu platformă orizontală;
- terase cu platforma înclinată spre aval;
- terase cu platforma înclinată spre amonte.
Terasele cu zid de sprijin au stabilitatea asigurată când la o înălţime de 2 m li se asigură o fundaţie de 0,4-0,6m, cu lăţimea
zidului la partea superioară de 0,3-0,5 m şi un fruct de 0,1 pentru partea amonte şi 0,25 pentru cea aval. Lăţimea fundaţiei se stabileste
cu 0,10-0,15 m mai mare faţă de baza zidului.
Se prezintă elementele teraselor din pământ cu taluzul consolidat prin înierbare.
Lăţimea platformei terasei (L) reprezintă suprafaţa efectiv cultivată cu vie sau pomi. Este de dorit ca lăţimea platformei
terasei să se menţină constantă pe lungimea unei tarlale. Dacă se impun modificări, acestea se vor face la limita unei parcele.
Lăţimea platformei teraselor trebuie să fie egală cu multiplul distanţei dintre rânduri plus distanţele de la primul şi ultimul
rând de vie până la taluzul aval, respectiv amonte.
33
Pentru pomii cu port pitic pe platforma terasei se pot planta 2 – 3 rânduri de pomi, asigurându-se un interval de 1,20 m la
marginea amonte şi 1,00 – 1,50 m la marginea aval.
Pomii cu port înalt se plantează pe un singur rând pe terasă, la o distanţă de 3,50 m de piciorul taluzului amonte şi 1,50 m de
la limita aval a platformei.
Lăţimea terasei (L1) include lăţimea platformei plus suprafaţa ocupată de taluz.
Înclinarea taluzului (1/m) se stabileşte în funcţie de natura pământului :
• 1/1 – pentru terenurile cu stabilitate bună, cu soluri permeabile formate pe loëss;
• 1/1,25 ÷ 1/1,5 – pentru terenurile cu stabilitate redusă, cu soluri argiloase sau nisipoase, uşor erodabile.
Înălţimea taluzului platformei (h) se stabileşte tot în funcţie de stabilitatea terenului, valoarea maximă fiind de :
• 2 m pentru terasele executate pe solurile argiloase;
• 2,5 m pentru terasele executate pe solurile formate pe loëss, consolidate biologic;
• 2,5 – 3,0 m pentru terasele executate pe solurile formate pe loëss, consolidate cu zid de sprijin.
Înclinarea platformei pe ax transversal (Ip). Se recomandă să se execute terase cu platformă orizontală în zonele
secetoase, cu soluri permeabile şi în situaţia în care se prevede irigarea viţei de vie sau a pomilor fructiferi.
În zonele bogate în precipitaţii, pe solurile cu permeabilitate medie sau redusă (Podgoriile Târnave, Lechinţa, Teaca,
Ştefăneşti-Argeş, Dealul Mare, Drăgăneşti, Sâmbureşti, Tg. Jiu, Rm. Sărat şi parţial în Cotnari, Huşi şi Vrancea), se vor executa terase
cu platforma înclinată în sensul pantei terenului, cu Ip cuprinsă între 3 – 5 %, excepţional până la 8 %.
Terasele cu platformă înclinată în sens invers pantei necesită un surplus de terasamente, motiv pentru care se folosesc foarte
rar.
Înclinarea pe ax longitudinal a platformelor teraselor se stabileşte în funcţie de natura solului, de regimul precipitaţiilor,
de lăţimea platformei şi de metoda de irigare.
Astfel, teraselor executate în zonele bogate în precipitaţii, cu soluri cu permeabilitate redusă, cu lăţimi ale platformei de
peste 10 m, li se va asigura o pantă spre debuşee de 4 – 5 %.
În cazul unor soluri cu permeabilitate bună, cu lăţimea sub 10 m, panta va fi de până la 3 %.
În funcţie de metoda de udare, panta maximă pe ax longitudinal poate lua următoarele valori :
• 0,6 – 0,8 % la udarea prin brazde;
• 1,0 – 2,0 % la udarea prin aspersiune;
• 2,0 – 3,0 % la udarea prin picurare şi cu rampe perforate.
Pentru dimensionarea teraselor se procedează în conformitate cu procedura descrisă în cele ce urmează.
Lăţimea platformei teraselor (L) şi a terasei (L1) se stabilesc cu relaţiile:
L = ( nr - 1 ) d + d1 + d2 (m)
L = ( nr - 1 ) d + d1 + d2 +mh = L + mh (m)
în care:
nr - numărul de rânduri de vie sau pomi;
d - distanţa dintre rânduri, în m;
d1 - distanţa de la primul rând la baza amonte a taluzului platformei ;
d2 - distanţa de la ultimul rând la baza aval a taluzului platformei;
m - numitorul taluzului;
h - înălţimea taluzului.
Distanţa recomandată între rândurile de vie este de 2,0 – 2,2 m, d1 = 1,6 m, iar d2 este de 0,8 – 1,0 m pentru terasele înguste,
cu până la 3 rânduri de vie şi de 1.8 m pentru terasele cu 4 sau mai multe rânduri de vie.
Distanţa dintre rândurile de pomi depinde de specia pomicolă şi de sistemul de cultură şi variază, în general, între 3 şi 4 m.
Înălţimea taluzului teraselor (h) se calculează în funcţie de tipul terasei, după cum urmează:
a) Terase cu platforma orizontală
Relaţia de calcul a înălţimii taluzului se deduce folosind fig. Se observă:
H=h
h = L1IV = ( L + mh )IV = L IV + mh IV
h - mh IV = L IV
L ⋅ IV
h= (m)
1 − m ⋅ IV
în care Iv reprezintă panta versantului.
35
execuţie, plantare şi întreţinere a plantaţiei să se facă după această direcţie, fapt care contribuie în mod esenţial la diminuarea
procesului de eroziune.
Operaţia de trasare a teraselor se începe cu materializarea pe teren a drumurilor, potecilor, aleilor, zonelor de întoarcere,
debuşeelor, plantaţiilor de protecţie, precum şi a zonelor excluse de la terasare.
Se delimitează apoi zonele de pe versanţi încadrate în aceeaşi categorie de pantă, cu aceleaşi valori ale elementelor teraselor.
În continuare se trasează curba de nivel cheie cu ajutorul unei nivele sau a unui tahimetru, a 1 – 2 mire şi o panglică sau o
ruletă. După trasare, dacă este cazul, se rectifică traseul curbei de nivel cheie, apoi se trece la materializarea traseului cu ţăruşi din 5 m
în 5 m sau din 10 m în 10 m.
Terasele executate după procedeul debleu – rambleu se materializează prin pichetarea limitelor platformei terasei şi a viitorului
taluz, măsurând de la curba de nivel cheie o distanţă egală cu jumătate din lăţimea platformei în amonte şi jumătate plus proiecţia
taluzului terasei în aval.
După materializarea a 4 – 5 terase se trasează o nouă curbă de nivel cheie pentru a se aprecia dacă au apărut abateri faţă de
direcţia curbelor de nivel. Dacă aceste abateri sunt de numai 1,0 – 1,5 m se va mări proiecţia taluzului următoarei terase cu valoarea
respectivă. Dacă abaterea este mai mare de 1,5 m se poate proiecta o terasă cu o lăţime variabilă sau zona se plantează cu arbuşti.
Dacă terasele se execută prin desfundare, se pichetează pe teren lăţimea de desfundat (platforma terasei) şi zona care nu se
desfundă, aceasta din urmă reprezentând viitorul taluz al terasei.
Pichetul 1 materializează piciorul aval al taluzului terasei, pichetul 2 partea superioară a talazului, pichetul 3 axul (mijlocul)
terasei iar pichetul 4 limita amonte a platformei terasei.
Fâşia de teren cuprinsă între picheţii 2 şi 4, în lăţime de 1,6 m nu se desfundă, deoarece această fâşie reprezintă viitorul taluz
al terasei plus berma, fâşia de 0,4 - 0,5 m de teren nedesfundat care separă taluzul de umplutură de cel de săpătură. Berma se menţine
înierbată pentru mărirea stabilităţii taluzului terasei.
Nu este necesar să se prevadă bermă în cazul teraselor executate pe versanţii cu stabilitate bună sau cu pante mici.
Construirea teraselor de tip clasic prin săpătură - umplutură în debleu- rambleu constă din săparea solului pe jumătatea din
amonte a platformei viitoarei terase, împingerea şi depunerea pe jumătate din aval. Construirea acestui tip de terase se face cu ajutorul
grederelor sau buldozerelor.
Pentru a se păstra stratul vegetal fertil de la suprafaţa solului, lucrările de terasare se încep cu executarea primei terase din
avalul parcelei, după care se decapează solul fertil de pe a doua terasă şi se depune pe prima printr-o împrăştiere uniformă.
Prin acest procedeu se obţin terase de formă regulată din primul an, cu platformă orizontală sau înclinată în sensul pantei,
într-un timp scurt şi astfel se pot evita perioadele cu ploi torenţiale, se asigură o bună nivelare a platformei şi astfel se stăvileşte
eroziunea.
Procedeul debleu - rambleu prezintă şi unele inconveniente:
săparea şi deplasarea solului din amonte în aval pe o adâncime de 0,5-0,8 m reduce fertilitatea solului din zona de
săpătură;
refacerea fertilităţii impune administrarea de îngrăşăminte naturale şi chimice sau cultivarea câţiva ani de ierburi;
volumul de terasamente ridicat şi necesitatea desfundatului ulterior execuţiei, ridică costul terasării.
La modul general, lucrările de regularizare a scurgerii pe versanţi se realizează pentru a modifica mărimea debitului maxim
şi/sau traseul de propagare şi evacuare a surplusului de apă de pe versanţi. Lucrările de regularizare a scurgerii pe versanţi se
diferenţiază în funcţie de rolul lor specific.
Rolul lucrărilor de regularizare a scurgerii pe versanţi constă în:
− favorizarea infiltraţiei şi aprovizionarea cu apă a versanţilor secetoşi (canalele de nivel)
− interceptarea scurgerii, colectarea apei în exces şi evacuarea ei (canalele înclinate)
− evacuarea controlată şi dirijarea scurgerii de suprafaţă spre emisar (debuşee).
În concordanţă cu rolul specific, în funcţie de poziţionarea faţă de direcţia generală a curbelor de nivel, putem avea 3 tipuri
de lucrări de regularizare a scurgerii pe versanţi:
− Lucrări de stocare-înmagazinare a scurgerii, poziţionate de-a lungul curbelor de nivel;
− Lucrări de intercepţie a scurgerii, poziţionate cu o pantă longitudinală faţă de direcţia curbelor de nivel;
− Lucrări de evacuare a scurgerii, poziţionate perpendicular pe direcţia curbelor de nivel.
CANALE DE NIVEL
Canalele de coastă orizontale (de nivel) sunt construcţii hidrotehnice care se execută pe terenurile în pantă, cu scopul de a
intercepta şi reţine apa care se scurge la suprafaţa solului sau de a dirija excesul de apă către debuşee. Se asigură astfel regularizarea
scurgerilor superficiale pe versanţi, precum şi controlul eroziunii solului.
La alegerea terenurilor pentru executarea canalelor, condiţiile de relief sunt determinante. Cele mai potrivite terenuri sunt
cele cu pante lungi şi uniforme, pe versanţii cu panta cuprinsă între 10 – 20 %.
Cu privire la condiţiile de sol şi de rocă, se recomandă executarea acestora pe soluri suficient de profunde, cu textură
mijlocie, cu permeabilitate şi capacitate mare pentru apă. Nu se vor executa canale de coastă în zonele cu alunecări active sau parţial
stabilizate, pe solurile cu textură grosieră (nisipoase) sau pe suprafeţe puternic fragmentate de formaţiunile eroziunii de adâncime. Din
punct de vedere pedoclimatic, astfel de canale sunt necesare cu precădere în regiunile de stepă şi silvostepă, în zonele cu precipitaţii
medii sub 600 mm/ an. Se recomandă executarea canalelor de coastă pe păşuni, în plantaţiile pomicole şi mai puţin frecvent în
plantaţiile viticole. Pentru a reţine apa canalele de coasta orizontale se trasează pe teren paralel cu direcţia curbelor de nivel.
36
Canalele de coastă orizontale se execută cu secţiunea transversală de formă trapezoidală, cu un diguleţ în aval. Între acesta şi
canal se lasă o bermă de 0,5 m lăţime, pentru a mări stabilitatea diguleţului şi suprafaţa secţiunii de reţinere a scurgerilor. La capete şi
pe traseul canalului, la distanţe de 50 – 60 m, se execută pinteni care au rolul de a împiedica circulaţia apei reţinute de-a lungul
canalului.
În plantaţiile neterasate, canalele de coastă orizontale se pot amplasa la limita dintre tarlale sau printre rândurile plantaţiilor
vitipomicole dacă distanţa reieşită din calcul este mai mică decât lăţimea tarlalei.
Dimensionarea canalelor de nivel (de coasta orizontale)
În lucrările de proiectare a canalelor de nivel, pentru uşurarea efectuării calculelor necesare, elementele constructive ale
acestora au fost tipizate, dimensiunile secţiunii transversale (tabel) stabilindu-se în funcţie de panta terenului (pentru pante
cuprinse între 10 – 15 %, tipul III, pentru pante de 15–20%, tipul II iar pentru pante mai mari de 20 % tipul I).
Elementele constructive ale canalelor de coasta (m)
Elemente Tipul de canal
constructive I II III
h 0,40 0,50 0,50
b 0,30 0,40 0,50
h0 0,20 0,20 0,20
m 1/1 1/1 1/1
CANALE ÎNCLINATE
Canalele înclinate sunt construcţii hidrotehnice care au rolul să intercepteze apa ce se scurge de pe intervalul dintre doua
canale pentru ca apoi să o conducă la un debuşeu care o evacuează. Ele au o secţiune în debleu de forma: trapezoidală, triunghiulară
sau parabolică; dimensionată hidraulic.
Pentru alegerea terenului se ţine seama de faptul că astfel de lucrări se execută în regiunile de stepă sau silvostepă numai pe
solurile grele, cu o capacitate redusă de infiltraţie. Este de asemenea raţional să se utilizeze canale înclinate pe terenuri supuse
alunecărilor, sau pe soluri cu exces temporar de umiditate.
Canalele se amplasează paralele între ele, având o înclinare longitudinală de 0,2÷ 0,9 % către un debuşeu.
Se execută în zonele cu peste 500 – 550 mm precipitaţii, pe soluri cu textură fină, cu permeabilitate redusă, unde este
necesară evacuarea surplusului de apă. Ele se trasează sub un unghi faţă de direcţia curbelor de nivel şi se racordează la debuşee
naturale sau artificiale.
Canalele înclinate realizate in plantaţiile vitipomicole, pentru a nu îngreuna mecanizarea lucrărilor agricole şi pentru a
diminua suprafaţa scoasă din cultură se recomandă să se amplaseze la limita dintre suprafeţele terasate şi cele neterasate, la limita
dintre plantaţii şi alte folosinţe, în amonte de drumurile trasate pe curbele de nivel, pe marginile drumurilor în serpentină sau
diagonală, la schimbările de pantă pe versanţi şi în zonele depresionare.
37
Canalele înclinate au în aval numai o bermă de 0,5 m lăţime.
Secţiunea canalelor înclinate se poate realiza cu formă trapezoidală sau triunghiulară.
Canalele cu secţiune trapezoidală se pot consolida cu dale din beton sau zidărie din piatră cu mortar de ciment.
Canalele de coastă înclinate, amplasate pe marginea amonte a drumurilor trasate de-a lungul curbelor de nivel şi a
drumurilor de legătură pe versant, dacă nu transportă debite mari, se recomandă să se execute cu secţiunea transversală triunghiulară,
cu adâncimi de 0,3-0,4 m, taluzul amonte de 1:1 – 1:1,5 iar cel dinspre drum, mult mai dulce, de 1:3 – 1:5. Aceste canale se
consolidează atunci când panta drumului depăşeşte 5 %, la pante mai mici fiind suficienta înierbarea.
Lungimea canalelor de coastă înclinate, pentru a nu conduce la secţiuni transversale cu dimensiuni mari, se vor proiecta cu
lungimi de până la 200 m.
Canalele de coastă înclinate se dimensionează pentru a fi capabile să capteze şi să evacueze debitul provenit de pe suprafaţa
dintre două canale fără a provoca eroziuni pe traseul acestora.
DEBUŞEE
Debuşeele sunt canale amplasate pe linia de cea mai mare pantă, având rolul de a colecta şi evacua apa din zonele de
concentrare a scurgerii de pe versanţi, de pe terase înclinate, din canale de coastă înclinate şi din reţeaua de drenuri în timpul ploilor
torenţiale şi care prin scurgere dezordonată pot să provoace importante deteriorări lucrărilor de amenajare antierozională.
La proiectarea debuşeelor este necesar să se ţină cont de următoarele cerinţe:
− să se scoată din cultură o suprafaţă de teren cât mai mică;
− secţiunea şi panta longitudinală a debuşeului să asigure evacuarea întregului volum de apă în exces, într–un timp cât mai
scurt, fără pericolul de eroziune în lungul canalului.
a – trapezoidală b – parabolică
Debuşee, secţiune transversală
Amplasarea debuşeelor se face în funcţie de condiţiile de relief şi în raport cu elementele organizării teritoriului. Pentru
amplasarea debuşeelor este necesar să se folosească în primul rând firele naturale de colectare a apelor. Acolo unde nu sunt asemenea
forme depresionare, debuşeele se vor amplasa pe direcţia de cea mai mare pantă, iar apa în exces de pe versanţi va fi condusă către
debuşeu de către terase, valuri sau canale înclinate. Pe terenurile terasate, plantate cu pomi sau viţă de vie, amplasarea debuşeelor este
recomandat a se face la limita dintre tarlale sau parcele sau chiar în interiorul tarlalelor, acolo unde acestea prezintă fire de
concentrare a apei şi unde panta versantului este mică. Ravenele din interiorul plantaţiei se pot amenaja în debuşee dacă bazinul de
recepţie al acestora nu depăşeşte 80 – 100 ha.
Secţiunea debuşeului pe platforma terasei, trebuie să permită trecerea maşinilor agricole (m = 4 ÷ 6), iar în zona taluzului se
vor construi căderi consolidate mecanic. Pentru a putea fi traversate de agregatele agricole se recomandă următoarele dimensiuni: b =
1,50 – 2,50 m; H = 0,40 – 0,60 m şi taluzurile dulci de 1/4 - 1/5.
Debuşeele se pot clasifica după tipul de consolidare a secţiunii şi după forma acesteia.
După tipul de consolidare a secţiunii se deosebesc:
− debuşee consolidate biologic, prin înierbarea cu ierburi perene;
− debuşee consolidate mecanic, prin căptuşirea cu zidărie de piatră sau cu beton;
− debuşee cu consolidare mixtă, la care se înierbează secţiunea pe tronsoane cu pantă mică, iar în zonele cu pante
mari, secţiunea se consolidează mecanic.
După forma secţiunii se deosebesc debuşee cu secţiune:
− rectangulară;
− trapezoidală;
− triunghiulară;
− parabolică.
Dimensionarea cât mai corectă a debuşeelor a constituit o preocupare importantă, în vederea stabilirii dimensiunilor
corespunzătoare corelate cu suprafaţa de colectare deservită.
Problema dimensionării debuşeului implică aplicarea unor cerinţe ce se impun pentru buna funcţionare a acestuia şi anume:
- debuşeul să deservească o suprafaţă cât mai mare;
- viteza apei prin secţiunea debuşeului să fie cuprinsă între viteza de neeroziune şi viteza de neînămolire;
- în consolidarea secţiunii debuşeului să se aibă în vedere posibilităţile locale.
Dimensionarea debuşeelor se face la debitul ce trebuie evacuat, care se la rândul lui se calculează în funcţie de suprafaţa de
colectare a apei, de intensitatea ploii de calcul şi de coeficientul de scurgere.
În cazul în care lungimea de scurgere, pe linia de cea mai mare pantă, depăşeşte 150 m , suprafaţa de colectare se va împărţi
din amonte în aval, în fâşii cu lăţimea de 100 – 150 m, în vederea dimensionării debuşeelor pe tronsoane.
38
Debitul de evacuare se determină cu relaţia:
Q = 0,167 · S · K · Im (m3/s)
în care:
Q – debitul de evacuat, în m3 / s;
S – suprafaţa de colectare, în ha;
K – coeficient de scurgere;
Im – intensitatea medie a ploii de calcul cu asigurarea de 10%, în mm/min.
Calculul debitului de evacuare se face pe tronsoane, începând din amonte în aval. Debitele calculate se vor folosi la
dimensionarea debuşeului.
Dimensionarea se face în aşa fel încât debuşeul să fie capabil să transporte debitul de evacuat cu o viteză admisibilă aleasă în
funcţie de panta terenului şi de tipul de consolidare.
În practica proiectării debuşeelor se aleg următoarele viteze admisibile:
Pentru debuşee cu consolidare biologică
• panta 0 – 5 % – soluri mediu rezistente la eroziune →V = 1,2 m/s;
– soluri rezistente la eroziune →V = 1,5 m/s;
• panta 5 – 10% – soluri mediu rezistente la eroziune →V = 0,9 m/s;
– soluri rezistente la eroziune →V = 1,2 m/s;
• panta > 10% – soluri mediu rezistente la eroziune →V = 0,8 m/s;
– soluri rezistente la eroziune →V = 1,0 m/s.
Debuşee cu consolidare mecanică
zidărie de piatră necioplită sau beton simplu - V = 5 m/s.
Pentru dimensionare se alege viteza admisibilă de circulaţie a apei în funcţie de care se determină secţiunea transversală a
debuşeului în funcţie de debit şi de viteza admisibilă.
Qs
ω= (m2)
V
Elementele secţiunii transversale a debuşeului se stabilesc folosind metodele de dimensionarea cunoscute. Se pot folosi
dimensiunile secţiunii debuşeelor trapezoidale înierbate cu lăţime mare, recomandate de M. Moţoc, pentru condiţiile de precipitaţii şi
sol din zona dealurilor.
Cu ajutorul elementelor secţiunii calculate, se verifică viteza pentru a se vedea în ce măsură corespunde tipului de
consolidare propus.
Pentru verificare se calculează viteza apei în debuşeu, cu ajutorul formulei lui Chézy:
V =C R ⋅ I (m/s)
în care:
V – viteza apei, în m/s;
C – coeficientul lui Chézy;
R – raza hidraulică, în m;
I – panta debuşeului la unitatea de lungime.
Coeficientul lui Chézy se poate calcula cu formula lui Bazin:
87 R
C=
γ+ R
în care: γ – coeficientul de rugozitate după Bazin (tabel)
Dacă viteza calculată este prea mare, se aleg dimensiuni care conduc la un perimetru udat mai mare, se schimbă tipul de
consolidare sau se reduce panta prin căderi.
Valorile coeficientului de rugozitate (γ) după Bazin
Natura pereţilor şi fundului canalului γ
Fund şi pereţi foarte netezi din beton tencuit şi sclivisit 0,06
Fund şi pereţi foarte netezi din beton tencuit simplu 0,16
Canale de pământ săpate recent sau căptuşite cu pereu de piatră rostuit
0,85
cu mortar de ciment
Canale săpate în pământ, bine întreţinute, fără buruieni 1,30
Canale cu fundul şi taluzurile înierbate 1,75
Pe terenurile agricole afectate de eroziune se pot întâlni următoarele forme ale eroziunii în adâncime: rigole, ogaşe şi ravene. În zona
forestieră se poate întâlni cea mai avansată formă de eroziune în adâncime – torentul.
Rigola are adâncimea de 20-50 cm. Rigolele se formează în urma concentrării apei sub forma unor şuvoaie ce se scurg pe linia de cea
mai mare pantă. Rigolele nu au legătură directă cu reţeaua hidrografică, sunt amplasate neregulat, au secţiunea transversală în formă
de V, taluzurile cu înclinare mare şi linia fundului paralelă cu linia terenului .
Ogaşul reprezintă o formă mai avansată a eroziunii în adâncime. Are adâncimea de 0,5-3,0 m, lăţimea de 5-8 m şi lungimea mult mai
mare decât a rigolei. Ca şi în cazul rigolei linia fundului ogaşului este aproximativ paralelă cu suprafaţa terenului, iar profilul
transversal are formă de V .
Ravena apare prin dezvoltarea atât în lungime cât şi în adâncime a unui ogaş. Adâncimea ravenei poate ajunge până la 30 m, lăţimea
8-50 m, iar lungimea până la câteva sute de metri. Profilul longitudinal al ravenelor, poate fi adesea în trepte (atunci când în lungul
ravenei se întâlneşte o alternanţă de roci cu coeziune diferită).
Părţile componente, caracteristice ale unei ravene sunt: vârful, talvegul sau fundul, malurile, taluzurile de mal, conul de dejecţie.
- Vârful ravenei se prezintă de obicei sub forma unei căderi naturale. Prin vârf se scurge în ravenă partea cea mai mare de apă şi
datorită acestui fapt are şi cea mai mare energie de dezvoltare în lungime, adâncime şi lăţime. Ravena poate avea mai multe vârfuri. În
acest caz vârful prin care se scurge cantitatea maximă de apă şi care are şi dimensiunile cele mai mari se numeşte principal, iar
celelalte se numesc secundare sau ramificaţii.
- Fundul ravenei se prezintă sub forma unei fâşii înguste de teren limitată de taluzuri, care se lăţeşte spre gura ravenei datorită
proceselor de colmatare cu materialul transportat de ravenă.
- Malurile ravenei sunt definite de contururile exterioare în plan ale ravenei, ele reprezentând zona de contact a secţiunii active a
ravenei cu terenul neafectat de eroziune în adâncime. Ele se prezintă de regulă sub forma unor mici prăbuşiri de teren.
- Taluzurile reprezintă suprafeţele de teren existente între malurile şi fundul ravenei. Înclinarea taluzurilor depinde de stadiul de
dezvoltare al ravenei şi de proprietăţile pe care le are solul, de a fi mai uşor sau mai greu erodabil. Pe solurile argiloase taluzul este
întotdeauna mai abrupt iar pe cele nisipoase taluzul este mai dulce. Taluzurile au înclinarea maximă în perioada dezvoltării intensive a
ravenei. După încetarea acestei dezvoltări pantele devin mai dulci şi în timp capătă aşa numitul unghi al taluzului natural. Când
taluzurile au căpătat înclinarea unghiului taluzului natural versanţii încep să se acopere mai întâi cu vegetaţie ierboasă, iar după aceea
şi cu vegetaţie lemnoasă.
- Conul de dejecţie este locul de depunere al particulelor solide de către curentul de apă, la ieşirea din ravenă. Adesea începutul
conului de dejecţie coincide cu gura ravenei. Depunerile au loc în funcţie de mărimea şi de greutatea specifică a particulelor, fapt
pentru care se întâlnesc (în sensul curgerii apelor), întâi particulele cele mai mari, urmând apoi cele mijlocii şi în sfârşit cele mai fine.
Precipitaţiile abundente, apa freatică cu nivelul ridicat, apa râurilor în perioada de inundaţie şi apa de irigaţie în exces
constituie principalele surse de apă care contribuie la formarea excesului de umiditate pe teritoriul ţării noastre.
Factorii care favorizează formarea excesului de umiditate de la suprafaţa solului sau din profilul de sol se împart în factori
naturali şi antropici. Dintre factorii naturali, cei mai importanţi sunt: clima, relieful, hidrografia, hidrogeologia şi condiţiile pedo-
litologice. Factorii antropici cuprind intervenţiile omului prin care se modifică în sens negativ bilanţul apei pe un anumit teritoriu.
La formarea excesului de apă pe un anumit teritoriu contribuie prin asociere mai mulţi factori şi surse de apă.
1.1.Clima, prin elementele sale principale: precipitaţii, temperatură şi evapotranspiraţie, constituie factorul cu ponderea cea
mai mare în formarea excesului de umiditate.
În funcţie de aceşti factori, teritoriul ţării noastre a fost împărţit în trei zone climatice: umedă, subumedă şi secetoasă.
Zona umedă se caracterizează printr-un regim hidric excedentar, datorită faptului că precipitaţiile depăşesc evapotranspiraţia
în aproape tot timpul anului, cu excepţia lunilor iulie şi august.
Zona subumedă se caracterizează printr-un regim hidric periodic percolativ, precipitaţiile depăşind evapotranspiraţia, de
regulă numai în perioada noiembrie-aprilie. În această zonă excesul de umiditate apare pe terenurile cu drenaj natural slab în perioada
rece a anului.
Zona secetoasă se caracterizează printr-o cantitate de precipitaţii mai mică decât evapotranspiraţia, cu excepţia perioadelor
ploioase de la sfârşit de vară şi început de primăvară, când pe terenurile cu drenaj slab poate să apară în anii ploioşi un exces temporar
de umiditate.
Precipitaţiile constituie principala sursă pentru majoritatea suprafeţelor cu exces de umiditate din ţara noastră.
Precipitaţiile contribuie la formarea excesului de apă nu atât prin cantitatea medie multianuală, care numai în zona umedă
depăşeşte evapotranspiraţia potenţială anuală, ci prin variaţia mare a regimului precipitaţiilor de la un an la altul, iar în cursul aceluiaşi
an de la un sezon la altul şi de la o lună la alta. În majoritatea zonelor din ţara noastră excesul de apă apare în anii ploioşi, care în
ultimul secol s-au înregistrat o dată la circa 16 ani, cu o durată de 2-4 ani; de aceea anii ploioşi reprezintă circa 20 % din numărul total
de ani
Ultima perioadă ploioasă s-a înregistrat în anii 1969-1973, când excesul de precipitaţii, însumat pe întregul interval, a depăşit
cu 1000 mm media multianuală a precipitaţiilor. Ca urmare, suprafaţa afectată de exces de umiditate a depăşit 8 milioane hectare,
producând pagube mari în primul rând în sectorul agricol dar şi în alte sectoare ale economiei.
Calculele de asigurări au evidenţiat faptul că astfel de perioade ploioase apar numai o dată sau de două ori într-o sută de ani.
Un rol hotărâtor în formarea excesului de apă îl are şi perioada în care cad precipitaţiile. Astfel, precipitaţiile care cad în
perioada rece a anului (noiembrie-aprilie), datorită evapotranspiraţiei şi temperaturilor reduse, conduc la un excedent de apă în sol
chiar în cazul unor cantităţi nu prea mari de precipitaţii. Acelaşi efect îl au şi precipitaţiile care cad în intervale scurte de timp. În
condiţiile ţării noastre precipitaţiile însumate care cad în 1-5 zile consecutive pot depăşi 150 mm.
1.2.Relieful terenului, depresionar sau plat, puţin fragmentat, cu pante mici, sub 1-2 %, cu drenaj extern defectuos,
caracteristic luncilor şi câmpiilor joase, unor terase şi câmpuri înalte, în special din Câmpia de Vest, din Câmpia Siretului, din unele
zone de câmpie din Muntenia şi Oltenia, favorizează stagnarea sau scurgerea apei cu viteze foarte mici, umezirea excesivă a solului şi
implicit formarea excesului de umiditate, fie la suprafaţa solului, fie în profilul de sol.
41
Situaţii deosebite se întâlnesc în câmpiile loessice în care s-au format crovuri şi în fostele funduri de lacuri din incintele
îndiguite.
În aceste formaţii de relief, în perioadele mai bogate în precipitaţii se acumulează apă care bălteşte la suprafaţa solului.
Astfel, în anii foarte ploioşi şi mai ales în cazul succesiunii a 2-3 ani ploioşi, bălţile formate în crovuri şi microdepresiuni acoperă
peste 25 % din suprafaţa terenurilor agricole din Câmpia Vlăsiei de la Nord de Bucureşti şi din Câmpia Burnazului, din apropierea
oraşului Giurgiu .
Relieful mai favorizează formarea excesului de apă în zonele de trecere bruscă de la o pantă mare a versanţilor la o pantă
redusă, situaţie frecvent întâlnită la noi în ţară.
1.3.Reţeaua hidrografică, prin densitate şi adâncime, influenţează drenajul natural al terenurilor vecine şi indirect mărimea
şi intensitatea excesului de apă. Reţeaua hidrografică puţin adâncă, colmatată, uneori cu patul albiei mai ridicat decât terenurile
limitrofe, situaţie întâlnită în special în Câmpia de Vest şi podişul Bârladului, favorizează formarea excesului de umiditate. Drenaj
natural nesatisfăcător se întâlneşte şi în teritoriile cu reţea hidrografică rară, în aşa zisele interfluvii unde în perioadele ploioase se
acumulează apă. Caracteristică din acest punct de vedere este zona din Câmpia Română, cuprinsă între Argeş şi Siret, zonă în care în
anii 1972-1973 s-au format adevărate lacuri ( Câmpia Pogoanele – Buzău ).
1.4.Hidrogeologia anumitor teritorii, caracterizată prin situarea apei freatice în apropierea suprafeţei solului precum şi
circulaţia cu viteză redusă a acesteia, favorizează formarea excesului de umiditate în profilul de sol sau chiar băltiri temporare ale apei
la suprafaţa solului în anii ploioşi, prin formarea unor straturi suprafreatice. Astfel de straturi apar frecvent pe solurile pseudogleice
din zona premontană a judeţului Suceava, la adâncimea de 0,4-0,7 m. Stratul suprafreatic se formează începând cu luna martie la
topirea zăpezii sau din luna mai când cad ploi abundente şi durează până în luna iunie sau iulie. Apa freatică se află la o adâncime de
6-12 m.
1.5.Caracteristicile pedolitologice influenţează în mare măsură drenajul intern al solului. Astfel, cu cât solul este mai
argilos, mai greu, cu atât drenajul intern este mai redus iar excesul de umiditate mai frecvent, cu o durată mai mare şi poate să apară
chiar şi la cantităţi mai reduse de precipitaţii.
Pe de altă parte, condiţiile pedologice amplifică de cele mai multe ori efectele altor factori naturali sau artificiali.
Alături de textură, un rol în formarea excesului îl au alcătuirea litologică de la suprafaţă şi succesiunea straturilor pe profilul
de sol.
Oprea şi colab., 1974, arată că pe aproape toate solurile cu exces de umiditate se înregistrează, la adâncimea de 0,4-0,6 m, un
strat cu permeabilitate redusă, format prin acumularea fracţiunilor argiloase spălate din partea superioară a profilului de sol. În anii
ploioşi, deasupra acestor straturi se formează uneori straturi suprafreatice.
2.Factorii antropici. Omul, prin exploatarea neraţională a amenajărilor pentru irigaţii, printr-o agrotehnică
necorespunzătoare şi printr-o serie de lucrări de acumulare şi barare a scurgerilor poate contribui la formarea excesului de umiditate,
iar prin lucrări de drenaj la eliminarea acestuia.
Acţiunile mai importante prin care omul contribuie la formarea excesului de apă sunt strâns legate de:
introducerea irigaţiilor în zonele cu nivelul freatic ridicat, fără a se lua măsuri pentru reducerea la maxim a pierderilor de
apă din reţea şi câmp în aşa fel încât să nu se contribuie la alimentarea apei freatice;
aplicarea neraţională a irigaţiei, cu pierderi mari de apă în câmp şi pe reţea, pe solurile cu drenaj intern redus şi fără
scurgere de suprafaţă;
executarea de acumulări în zona de şes, cu caracter agro-piscicol sau complex, care prin nivelul hidrostatic ridicat pot
favoriza infiltraţii puternice în zonele limitrofe cu cote mai joase, conducând la înmlăştinarea şi/sau salinizarea acestora;
bararea scurgerilor de suprafaţă prin executarea de ramblee de căi de comunicaţie, situaţie întâlnită pe autostrada
Bucureşti – Piteşti;
reducerea permeabilităţii solurilor prin executarea lucrărilor agricole la umidităţi ridicate sau cu utilaje care produc o
tasare puternică a solului.
42
Un bun drenaj favorizează descompunerea materiei organice de către microorganismele aerobe, fenomen care are ca rezultat
formarea de compuşi de N şi P asimilabili de către plante.
Goor, 1974, arată că atunci când nivelul freatic se află la 150 cm adâncime, azotul asigurat de sol se ridică la 150 kg N pe
hectar, în timp ce la adâncimea apei freatice de 40 cm, cantitatea de azot se reduce la 60 kg pe hectar. Se precizează că pentru
coborârea nivelului freatic cu 1 cm se câştigă 1 kg N/ha.
Solurile cu exces de umiditate sunt mai reci, deoarece apa necesită de 5 ori mai multă căldură pentru a-şi ridica temperatura
decât un sol uscat. Deci, un sol cu circa 50 % umiditate necesită de 2,5 ori mai multă căldură pentru a se încălzi decât un sol uscat.
Răcirea se mai produce şi ca urmare a evaporării mult mai intense. Din această cauză, aceste soluri nu se pot însămânţa în epoca
optimă iar lucrările de pregătire a terenului şi de întreţinere a culturilor se fac cu întârziere şi de o calitate inferioară.
Efecte la nivelul plantelor.
Înrăutăţirea aeraţiei solului influenţează în mod nefavorabil nu numai proprietăţile solului ci şi creşterea şi dezvoltarea
plantelor.
Apa în exces nu permite înlocuirea CO2 format de rădăcinile plantelor sau alte organisme de către oxigenul din atmosferă.
Lipsa oxigenului stânjeneşte dezvoltarea sistemului radicular, reduce capacitatea de absorbţie pentru apă şi substanţe nutritive a
solului. Cel mai puternic este afectat sistemul radicular. Cele mai multe plante nu-şi dezvoltă sistemul radicular sub nivelul apei
freatice. Dacă nivelul apei freatice este ridicat, plantele îşi dezvoltă un sistem radicular superficial, rădăcinile sunt mai scurte şi uneori
îndreptate înspre suprafaţa solului, de aceea sistemul radicular explorează un volum mai mic de sol, înrăutăţindu-se aprovizionarea
plantelor cu elemente nutritive, iar vara, când nivelul apei freatice scade, pot suferi chiar şi de secetă. Această situaţie se întâlneşte
frecvent în condiţiile ţării noastre, deoarece nivelul apei freatice este ridicat la sfârşitul primăverii şi începutul verii, când plantele în
condiţii normale îşi dezvoltă sistemul radicular şi scade vara, când plantele încep să sufere de lipsă de apă şi astfel producţia se
reduce.
Fluctuarea nivelului apei freatice afectează şi mai serios sistemul radicular, deoarece prin ridicarea nivelului apei se
îndepărtează oxigenul din spaţiul lacunar şi se acumulează bioxidul de carbon, fapt care face ca respiraţia rădăcinilor să devină din
aerobă anaerobă şi ca urmare în sol se acumulează produse toxice iar sistemul radicular se dezvoltă anormal sau poate chiar pieri.
Condiţiile excesive de umiditate favorizează atacul diferitelor boli ale rădăcinilor, în special a putregaiului rădăcinilor.
Sistemul radicular fiind puternic afectat de excesul de umiditate, plantele nu se pot dezvolta normal deoarece absorbţia apei
şi a substanţelor nutritive precum şi transpiraţia sunt reduse, iar fructificarea este stânjenită şi în final producţia se reduce sau se poate
compromite total cultura.
Coeficienţi de scurgere
1.2. Canalele de transport şi evacuare (secundare şi principale) se vor trasa în aşa fel încât să primească apa din canalele de
ordin inferior şi s-o evacueze în canalele de ordin superior. Aceste canale se trasează pe cotele joase ale terenului, urmărind văile,
vâlcelele şi chiar depresiunile, căutându-se înregistrarea a cât mai puţine frânturi pe traseul acestora.
În scopul prevenirii colmatării sau eroziunii în zona de descărcare a canalelor de ordin inferior în cele de ordin superior,
primele se vor trasa sub unghi de circa 60°. Atunci când canalele colectoare de ordin inferior sunt trasate perpendicular pe cele de
ordin superior şi apare pericolul eroziunii malului, racordarea de capăt se va face sub forma unei curbe cu raza egală cu 5 B în
terenurile coezive şi 10 B în cele necoezive, B reprezentând lăţimea la partea superioară a canalului.
În zonele cu direcţia de scurgere bine pronunţată, situaţie în care canalele terţiare se trasează perpendicular pe direcţia de
scurgere, canalele secundare se vor trasa pe linia de cea mai mare pantă pentru a prelua apa din canalele terţiare. Distanţa dintre
canalele secundare este egală cu lungimea canalelor terţiare la funcţionarea unilaterală (circa 1500m), iar la funcţionarea bilaterală –
care se va adopta ori de câte ori situaţia din teren o permite – distanţa se va dubla, putând ajunge la 3 000 m. Lungimea canalelor
secundare variază între 1 500 şi 3 000 m, stabilindu-se în funcţie de panta terenului, avându-se în vedere evitarea executării unor
canale cu adâncimi mari.
2.Reţeaua de colectare a apelor din precipitaţiile căzute în zona versanţilor limitrofi perimetrului desecat – drenat şi
care se scurg spre suprafaţa de desecat.
Reţeaua de canale este formată din canale colectoare de centură, care se trasează paralel cu latura dinspre amonte a suprafeţei
de drenat şi care se racordează la reţeaua de canale de transport şi evacuare. Canalele colectoare de centură se amplasează la o distanţă
de 50...400 m de la piciorul versantului, în funcţie de panta terenului şi pericolul colmatării prin eroziune precum şi în funcţie de
organizarea teritoriului agricol. Lungimea maximă a canalelor colectoare de centură este de 1 500 m. La lungimi mai mari,
acestea se separă în tronsoane care se racordează fiecare la cel mai apropiat canal de transport şi evacuare.
Canalele colectoare de centură prezintă unele particularităţi de construcţie. Astfel, taluzul amonte–cel care primeşte apa–se
execută cu o înclinare mai mică, în medie de 1/2, iar cel din aval cu înclinarea de 1/1,5. Pentru a nu se eroda taluzul amonte se poate
înierba.
Dacă există şi un aport de ape freatice spre suprafaţa desecată, caz frecvent întâlnit la piciorul teraselor joase spre luncile
râurilor, canalul colector de centură poate intercepta atât apele de suprafaţă cât şi cele subterane aflate la o adâncime de 1,5-2 m. În
acest caz canalul îndeplineşte şi rolul unui dren de intercepţie.
3.Reţeaua de colectare a apelor de infiltraţie prin şi pe sub dig
44
Colectarea şi evacuarea apelor de infiltraţie prin şi pe sub dig se face prin canale deschise sau drenuri de intercepţie dispuse
paralel cu digul de apărare a suprafeţei de desecat, la 20...100 m, în funcţie de caracteristicile geotehnice, astfel încât să nu fie
periclitată stabilitatea digului. Adâncimea canalelor se stabileşte în funcţie de permeabilitatea, grosimea şi succesiunea straturilor.
Astfel, în zonele cu terenuri permeabile pe adâncimi mari, canalele se vor executa cu o adâncime de 1,0-2,0 m, în aşa fel încât să
capteze tot debitul infiltrat. Pe terenurile slab permeabile sau impermeabile se vor executa canale cu adâncimi mici pentru a capta
debitul superficial. Debitul de infiltrare în acest caz va fi captat de reţeaua de canale care se trasează la limita grindului. Dacă în zona
de intercepţie, stratul impermeabil are grosimi mici (circa 1,0 m) canalele se vor proiecta cu cota fundului deasupra stratului
permeabil, pentru a nu crea afuieri în zona digului.
4.Reţeaua de colectare a apelor în exces de pe terenurile irigate
Pe terenurile irigate, la formarea excesului de apă contribuie atât apa din precipitaţii cât şi apa pierdută prin infiltraţie din
reţeaua de canale precum şi apa pierdută în câmp la aplicarea udărilor. În acest caz, reţeaua de colectare trebuie să capteze şi să
evacueze de pe teren, pe lângă apa în exces şi surplusul de debit din reţeaua de irigaţie apărut în timpul unor eventuale defecţiuni de
exploatare, descărcări de debite din canale etc. Reţeaua de canale în acest caz se amplasează la limita sectoarelor irigate, de regulă
perpendicular pe canalele distribuitoare de sector.
5.Reţeaua de colectare a apelor în exces de la amenajările piscicole.
Se compune dintr-un canal de centură amplasat paralel cu conturul amenajării piscicole care preia debitele de infiltraţie,
protejând terenurile limitrofe împotriva înmlăştinării şi/sau salinizării.
Drenajul cu drenuri din tuburi este fără îndoială cel mai bun tip de drenaj de adâncime. Tuburile de drenaj trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să prezinte durată de funcţionare îndelungată;
- să fie nealterabile la acţiunea agenţilor chimici din sol;
- să evite formarea depunerilor în interiorul secţiunii;
- să nu sufere deteriorări pe durata transportului;
- să nu necesite cheltuieli mari.
Reţeaua de drenuri absorbante se realizează prin aşezarea, cap la cap, în şanţurile de drenaj, a tuburilor din ceramică, beton
sau mase plastice.
Apa circulă către drenuri datorită gradientului hidraulic care se creează prin
coborârea nivelului apei în zona de amplasare a drenului. Mişcarea apei are loc după legile
scurgerii prin medii poroase şi intră în drenurile din ceramică şi beton prin rosturile, de
1-2mm, dintre capetele tuburilor de drenaj. Drenurile din ceramică sunt contraindicate în
solurile turboase iar cele din beton în solurile cu un conţinut ridicat de acizi humici, sulfaţi,
apă acidulată cu bioxid de carbon, cloruri sau carbonaţi. Deoarece în astfel de condiţii este
atacat cimentul din compoziţia betonului, tuburile se degradează, reducându-se foarte mult
durata de funcţionare.
Dren cu tuburi din ceramică
45
Principalul neajuns al drenajului cu tuburi din ceramică sau beton, se datorează posibilităţilor de reducere sau astupare a
secţiunii ca urmare a depunerii sedimentelor de nisip fin sau argilă, depozitelor feruginoase sau calcaroase. Astuparea se mai poate
produce şi prin pătrunderea rădăcinilor de arbori sau arbuşti, în special plop. De aceea, când se traversează perdele din arbori sau
arbuşti, se recomandă să se cimenteze rosturile sau să se folosească conducte din plastic fără orificii. Cimentarea drenurilor se face de
către compuşii fierului, cum sunt sulfaţii de fier sau mangan. Fierul solubil (Fe++), din apa subterană care se scurge prin dren, în
contact cu aerul din drenuri se oxidează şi se transformă în Fe+++, se produce precipitarea şi formarea de compuşi insolubili.
Precipitarea este influenţată şi de activitatea bacteriană, de pH şi temperatură. Fenomenul are loc în solurile slab aerate, de aceea după
intrarea în funcţiune a drenajului, intensitatea fenomenului se reduce, cu excepţia zonelor foarte umede.
Tuburile din ceramică se confecţionează cu diametrul interior de 50, 70, 80 şi 100 mm pentru drenurile absorbante şi 125,
150, 200 şi 250 mm pentru drenurile colectoare, grosimea pereţilor de 8-30mm şi lungimea de 330mm pentru diametre până la 125
mm şi de 500-800 mm pentru diametre mai mari. Tuburile din ceramică de calitate bună dau prin lovire un sunet clar iar la îmbibarea
cu apă greutatea acestora creşte numai cu 15%. Este de dorit, de asemenea, ca suprafaţa inferioară să fie netedă, deci coeficientul de
rugozitate cât mai redus.
Drenurile din tuburi din beton au caracteristici constructive asemănătoare cu cele ale drenurilor din ceramică, putându-se
confecţiona şi cu diametre mai mari.
1.3. Drenajul cu drenuri din mase plastice
Drenurile din material plastic au început să fie folosite din anul 1960, cucerind an de an o pondere tot mai mare, datorită
avantajelor pe care le prezintă. Astfel, se asigură o mai bună continuitate a şirului de drenuri, instalarea mecanizat se face mai uşor,
productivitatea fiind mai mare şi ca urmare costul mai redus. Drenurile din plastic se confecţionează din PVC şi polietilenă, fiind şi
mai ieftine. În schimb sunt mai puţin rezistente la lovire în special la temperaturi joase, în apropiere de zero grade.
În tuburile din mase plastice apa intră prin fantele sau orificiile cu care sunt prevăzute aceste conducte.
Constructiv, tuburile de drenaj, pot fi rigide, cu perete neted (lise) şi tuburi flexibile cu perete ondulat (tuburi riflate).
Tuburile lise, rigide, se confecţionează cu lungimi care nu depăşesc de regulă 5 m şi sunt prevăzute cu fante pentru
pătrunderea apei şi mufă la unul din capete pentru a se realiza îmbinarea în timpul pozării Tuburile riflate se livrează în colaci cu
lungimi de 50-250m şi diametre de 50, 80 şi 110 mm. Tuburile se înfăşoară pe un tambur cu diametrul interior de circa 0,8m.
Tuburile riflate se confecţionează cu riflurile dispuse inelar sau în spirală. Tuburile riflate au pereţii cu o grosime mai mică
de aceea necesită un consum mai redus de material plastic şi ca atare sunt mai ieftine. Cu toate acestea au o mai mare rezistenţă la
presiunea exterioară dacă orificiile sunt prevăzute în şănţuleţele dintre rifluri. Dezavantajul acestor tuburi se datorează rezistenţei
hidraulice de intrare mult mai mari în comparaţie cu cele lise. De aceea necesită, pentru acelaşi debit, un diametru cu 25% mai mare.
2.Drenajul vertical sau prin puţuri se compune dintr-o serie de puţuri absorbante şi colectoare, care asigură coborârea
nivelului apei freatice din raza de acţiune prin colectarea şi evacuarea apei în exces. Evacuarea apei în exces se poate face
gravitaţional, în straturile acvifere libere, profunde sau prin pompare.
Evacuarea apelor colectate de puţurile absorbante în profunzime se realizează pe cale gravitaţională, numai dacă există un
strat acvifer permanent cu nivel liber la mică adâncime, cu o grosime mare şi permeabilitate ridicată. Drenajul prin puţuri absorbante
are o serie de dezavantaje, de aceea folosirea acestuia în agricultură la coborârea nivelului freatic se face pe scară redusă. Astfel,
necesită o investiţie ridicată, un consum mare de energie în exploatare, iar eficacitatea se reduce prin colmatarea stratului filtrant şi a
stratului acvifer din jurul fundului puţului. Pe de altă parte, prin folosirea pe scară largă a îngrăşămintelor chimice, erbicidelor şi
insecto-fungicidelor, apa de drenaj se încarcă cu o parte din aceste substanţe, care ajung în stratul acvifer şi-l poluează. Poluarea
apelor subterane este deosebit de dăunătoare deoarece apa din straturile acvifere nu va mai putea fi utilizată pentru alimentarea cu apă
potabilă a centrelor populate şi nici a complexelor zootehnice.
Coborârea nivelului apei freatice prin puţuri cu pomparea apei se poate utiliza numai atunci când apa pompată se foloseşte la
irigaţii, când înălţimea de pompare nu este mare, iar debitul stratului acvifer este ridicat. În restul situaţiilor, costul ridicat al pompării
apei nu justifică recomandarea acestei metode.
3.Drenajul mixt reprezintă o combinaţie între drenajul orizontal şi cel vertical, aplicând fiecare tip pe suprafeţele cele mai
favorabile, în funcţie de eficacitatea şi costurile de execuţie şi exploatare.
Pentru captarea apei freatice elementele reţelei de regularizare (drenurile absorbante) se amplasează în plan sub formă de
şiruri paralele la distanţe egale, perpendicular sau sub un anumit unghi faţă de colector.
46
Amplasarea reţelei de drenuri
Amplasarea reţelei de drenuri faţă de linia de cea mai mare pantă se poate face după trei scheme: longitudinală, transversală
şi intermediară.
1.Schema longitudinală constă în amplasarea reţelei de drenuri absorbante paralel cu linia de cea mai mare pantă,
colectoarele fiind trasate aproximativ paralel cu direcţia curbelor de nivel. Acest mod de amplasare este indicat pe terenurile cu pante
mici, sub 4‰, deoarece în felul acesta se asigură pantă de scurgere pentru apa din drenuri. Dacă pe terenurile cu pante mici nu s-ar
amplasa drenurile pe linia de cea mai mare pantă, ar trebui fie să se niveleze terenul în pantă pe direcţia drenurilor, fie să se asigure
acestora pantă din construcţie, prin sporirea adâncimii către capătul aval, ambele soluţii fiind costisitoare.
2.Schema transversală se foloseşte pe terenurile cu panta mai mare de 8-10‰, fapt care permite ca drenurile absorbante să se
amplaseze aproape paralel cu direcţia generală a curbelor de nivel, având grije să li se asigure panta necesară scurgerii gravitaţionale a
apei. În această schemă colectoarele se amplasează paralel cu linia de cea mai mare pantă. Datorită pantei mai mari a terenului şi
amplasării drenurilor perpendicular pe direcţia de scurgere a apei, aceasta circulă sub influenţa forţei gravitaţionale cu o viteză mai
mare către drenuri, sporind capacitatea de captare şi eficienţa acestora. Din aceste considerente distanţa dintre drenuri, în comparaţie
cu schema longitudinală, se poate mări cu 20-25 %.
3.Schema intermediară se foloseşte pe terenurile cu pante cuprinse între 4 şi 8‰, de aceea şi amplasarea reţelei de drenuri
absorbante se va face sub un unghi de 300-600 faţă de direcţia generală a curbelor de nivel.
Drenurile se pot descărca în colectori închişi, în care caz drenajul se numeşte indirect şi direct în cazul în care drenurile se
descarcă în canale deschise. Drenajul direct este indicat pe terenurile cu pante foarte mici, unde capacitatea de transport a colectorilor
închişi este redusă.
Lungimea drenurilor absorbante se stabileşte în funcţie de panta şi diametrul acestora şi variază între 100 şi 150 m la pante
mai mici de 3 ‰ şi 100-250 m la pante cuprinse între 3‰ şi 10‰.
Lungimea colectorilor închişi se poate alege între 1000 şi 2000 m cu cămine de vizită la distanţa de 150-200 m.
47
Formarea crăpăturilor şi fisurilor la realizarea galeriilor
cârtiţă pe un sol greu.
Rolul drenajului cârtiţă este de a înlătura excesul de apă de la
suprafaţa solului şi din partea superioară a profilului de sol. Drenajul cârtiţă asigură evacuarea mai rapidă a excesului de umiditate
decât drenajul cu tuburi deoarece apa care se scurge la suprafaţa solului şi cea din profilul de sol circulă către galerii, în principal, prin
tăietura verticală lăsată de cuţitul plugului, care are o lăţime de 2-3 cm şi care chiar dacă se astupă în orizontul arabil se menţine în
stratul subarabil, asigurând atât scurgerea mai rapidă a apei cât şi o aerisire mai bună a solului. Viteza de infiltrare şi circulaţia apei se
îmbunătăţesc şi datorită fisurilor şi crăpăturilor care se formează în jurul galeriei în momentul deschiderii acesteia.
După ce se stabilesc elementele tehnice ale drenajului cârtiţă, pe un plan de situaţie la scara 1:1000 sau 1:500, cu echidistanţa
între curbele de nivel de 0,1 sau 0,2 m, se trasează reţeaua de drenuri. Pe terenurile cu panta mai mică decât panta maximă admisibilă
pentru drenaj, drenurile se trasează pe linia de cea mai mare pantă, iar pe cele cu pante mai mari sub un unghi faţă de curbele de nivel,
în aşa fel încât să li se asigure o pantă optimă. Dacă terenul este lipsit de pantă, atunci se impune fie nivelarea în pantă, fie modelarea
terenului în două pante, cu formarea unei coame în zona centrală dintre canalele colectoare. Pentru a nu rezulta volume mari de
terasamente, cu ocazia modelării, se va reduce lungimea drenurilor până la 50 m.
Descărcarea drenurilor cârtiţă se poate face direct în canalele colectoare deschise, în care caz gurile de descărcare se
consolidează cu ajutorul unor tuburi din material plastic cu lungimea de 1,5 m, din care 1,0 m se introduce în galerie.
Intr-o altă variantă, apa din drenurile cârtiţă se descarcă în canalele colectoare prin intermediul unor drenuri colectoare
tubulare amplasate în tranşee drenante, cu adâncimea de 0,8-1,1 m, la distanţa de 30-100 m Această variantă este mai costisitoare dar
dă siguranţă mai mare în exploatare.
Execuţia drenajului cârtiţă se începe cu o nivelare generală a terenului în direcţia canalelor de colectare după care se trece la
săparea canalelor colectoare. Deschiderea galeriilor cârtiţă se face cu pluguri cârtiţă care sunt formate dintr-un grindei puternic(1),
prevăzut cu o bârsă în formă de cuţit (2) la extremitatea căreia se află fixată o piesă numită drenor (3), de care se prinde o altă piesă –
dilatatorul(4). În unele variante s-a renunţat la drenor, lărgitorul fiind legat cu cablu direct de cuţit. Drenorul are, de regulă, o formă cu
partea anterioară de tip conic.
Plugurile cârtiţă perfecţionate sunt prevăzute cu dispozitive pentru reglarea adâncimii de lucru cu comandă manuală sau
automată şi deci cu posibilităţi de a asigura galeriei o pantă continuă, chiar dacă terenul prezintă unele denivelări. Dacă se folosesc
pluguri fără dispozitive de reglare a adâncimii, pentru a se realiza galerii cu o pantă continuă, se impune ca în prealabil să se niveleze
terenul pe direcţia drenurilor.
Deschiderea galeriilor se face din canalele de colectare din aval către amonte sau coama dintre cele două canale colectoare,
dacă s-a efectuat modelarea în două pante. La întoarcere tractorul merge în gol.
Importanţă deosebită are şi alegerea momentului de executare a galeriilor. Rezultate bune se obţin când solul la adâncimea de
amplasare a galeriilor este umed iar la suprafaţă zvântat. În condiţiile climatice de la noi din ţară, epoca optimă de deschidere a
galeriilor corespunde perioadei de vară şi început de toamnă.
48
După executarea drenurilor cârtiţă se recomandă ca terenul să se lucreze cu grapa cu discuri sau să se efectueze o arătură
superficială transversal pe direcţia galeriilor în scopul închiderii fantelor lăsate de cuţitul plugului, pentru ca să nu se înfunde drenurile
cu materialele transportate de apă în timpul ploilor căzute după deschiderea drenurilor.
Durata de funcţionare a drenurilor cârtiţă este de 2-3 ani în solurile minerale arabile şi 3-5 ani în cele înţelenite.
49