SINTEZA:
1. EŞECUL PIEŢELOR
Eşecul pieţelor este un concept în analiza căruia se trece de la abordarea pozitivă a
fenomenelor microeconomice şi a mecanismului pieţei la abordarea normativă a fenomenelor şi
proceselor ce se manifestă la nivel microeconomic, care are ca principal scop evaluarea
performanţei sociale a mecanismului economic şi măsurarea costurilor şi a şanselor sacrificate ale
producătorilor precum şi evidenţierea modului în care rezultatele obţinute răspund preferinţelor
consumatorilor. Abordarea normativă pune în relief modul în care economia funcţională, precum şi
anumite norme de comportament.
Principala problemă cu care se confruntă piaţa concurenţială este imposibilitatea alocării
eficiente a resurselor, întrucât piaţa nu poate asigura concomitent o alocare raţională şi o
valorificare maximă a acestora.
Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de valorificare
incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre. Din această cauză este
necesară intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile de eşec şi să favorizeze
funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei.
Principalele cauze ale eşecului pieţelor pot fi grupate astfel:
- dificultatea individualizării dreptului de proprietate;
- existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative;
- eşecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos.
Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este legată de consecinţele excluziunii
imperfecte şi de limitele obiective ce pot să apară în legătură cu transferul bunurilor sau al
controlului asupra acestora.
Excluziunea imperfectă se manifestă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun
economic nu aparţine unui singur subiect economic, ci este deţinut de un grup de persoane fizice
sau chiar juridice (ex.: un drum public este greu să fie trecut sub controlul exclusiv al unui singur
subiect economic). Un alt aspect al excluziunii imperfecte constă în dificultatea garantării apărării
drepturilor atribuite legal, fapt ce frânează luarea unor măsuri pentru înlăturarea şi sancţionarea
celor ce caută şi reuşesc să utilizeze ilegal un anume bun ce nu le aparţine, acţiune prin care se
perturbă manifestarea deplină şi liberă a drepturilor obţinute pe cale legală. Ansamblul măsurilor
pentru prevenirea, identificarea şi sancţionarea faptelor de utilizare ilegală de către alte persoane a
unui bun necesită efectuarea unor cheltuieli care sunt denumite costuri de excluziune. Nivelul şi
dinamica acestor costuri depind de gradul de dificultate al obţinerii unei excluziuni perfecte.
Aceasta presupune că nivelul costurilor de excluziune este cu atât mai ridicat, cu cât dificultatea
excluziunii este mai semnificativă şi mai greu de depăşit.
1
Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că limitarea
drepturilor legale de vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele cele mai
avantajoase, prin aceea că îi obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri. Cumpărătorul este
mai puţin atras şi este obligat să-şi ia anumite măsuri de siguranţă şi ca atare, oferă mai puţin şi
solicită garanţii şi facilităţi suplimentare din partea vânzătorului.
Cu cât gradul de transferabilitate este mai redus, cu atât tranzacţia efectuată necesită mai
multe informaţii şi clauze contractuale asiguratorii pentru cumpărător, ceea ce sporeşte costurile
informaţionale şi tranzacţionale pe care trebuie să le suporte vânzătorul. Atât excluziunea
imperfectă cât şi gradul redus de transferabilitate al unor bunuri şi al utilizării acestora nu permit o
valorificare a oportunităţilor de schimb şi reprezintă situaţii tipice de eşec al pieţelor.
Costurile tranzacţionale semnificative constituie o altă cauză a eşecului pieţelor. În condiţiile
economiei contemporane, un schimb avantajos necesită informaţii pertinente şi operative. Atât
vânzătorul cât şi cumpărătorul trebuie să efectueze importante cheltuieli pentru căutarea şi
cunoaşterea partenerilor, pentru testarea şi evidenţierea calităţii mărfurilor ce fac obiectul
schimbului, ca şi pentru negocierea unor clauze contractuale cât mai avantajoase. Sporirea
costurilor tranzacţionale şi informaţionale conduc la situaţii de eşec al pieţelor.
A treia cauză, eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprimă faptul
că nu s-a ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri. În orice tranzacţie, fiecare participant
urmăreşte, prin condiţiile şi clauzele incluse în acord, să-şi atingă propriile obiective şi să obţină
pentru sine cât mai multe avantaje ceea ce presupune şi unele concesii şi renunţării reciproce.
Eşecul negocierilor generează pierderi de eficienţă, risipă de resurse şi degradări ale
mecanismului pieţei.
Dintre cazurile mai frecvente de eşec al pieţelor amintim externalităţile, bunurile publice,
bunurile de merit şi bunurile de nemerit, precum şi orice formă de monopol.
2. EXTERNALITĂŢI
Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea oamenilor,
inclusiv mediul natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care, deşi se produc, nu sunt
evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de către agenţii economici. Externalităţile apar în
situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă integral nici costurile, nici beneficiile asociate producţiei
sau consumului şi reprezintă aceea parte a costurilor şi beneficiilor asociată unei terţe părţi, ce pot
avea un caracter extern în raport cu partenerii de bază.
Principalele caracteristici ale externalităţilor sunt:
- externalităţile derivă din activitatea altor agenţi economici decât cei care le suportă costurile
directe;
- efectele fiind induse, nu sunt înregistrate în mod direct pe pieţe şi, ca atare, nu influenţează
echilibrul concurenţial.
În cazul externalităţilor, producţia sau consumul unui bun de către un agent economic
schimbă corelaţiile dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, şi costurile sau beneficiile
sociale, pe de altă parte. Externalităţile apar, în principal, datorită faptului că drepturile de
proprietate asupra unor resurse sunt fie insuficient protejate, fie incomplet definite. (Ex.: resursa
vitală aerul este fără proprietar. Poluarea este cazul cel mai evident de externalitate.)
Înţelegerea conţinutului şi formelor de manifestare ale externalităţilor presupune cunoaşterea
a două perechi de concepte: cost social şi cost privat, beneficiu social şi beneficiu privat.
Costul social exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor sacrificate, concretizate în costurile
suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi.
Costul privat exprimă numai cheltuielile suportate direct de unităţile implicate în
organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi.
Beneficiul social include, în expresie valorică, toate utilităţile de care beneficiază membrii
unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi economice.
2
Beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile implicate în organizarea şi
desfăşurarea activităţii.
În funcţie de efectele incluse, externalităţile pot fi: externalităţi pozitive (efecte benefice) şi
externalităţi negative (efecte malefice). Această clasificare are un caracter relativ, întrucât o
externalitate negativă dintr-un anumit punct de vedere poate fi pozitivă din alt punct de vedere.
(Ex.: o firmă generează prin poluare efecte externe negative, dar prin dezvoltarea producţiei
poluante creşte numărul locurilor de muncă.) Din această cauză, includerea într-o categorie sau
alta de externalităţi are loc în funcţie de caracterul preponderent al efectelor externe.
În cazul externalităţilor pozitive, beneficiile private sunt mai mici decât beneficiile sociale.
Acest tip de externalităţi se concretizează în niveluri de producţie şi de consum sub cele
corespunzătoare alocării eficiente a resurselor. Expresia valorică pe unităţi marginale a
consumului reprezintă beneficiu marginal. Întrucât utilitatea marginală este descrescătoare şi
beneficiul marginal se înscrie pe o curbă descrescătoare similară curbei cererii.
Întrucât externalitatea, în general, are un caracter extern, externalitatea pozitivă generează un
beneficiu extern. Dacă beneficiul extern (BE) se adaugă şa beneficiul privat marginal (BPM) se
obţine beneficiul social marginal (BSM). Dacă pe ordonată se evidenţiază evoluţia preţurilor (P),
P BSM
CM iar pe abcisă cantitatea vândută (Q), punctul B
BPM corespunde unei alocări eficiente, în timp ce punctul A
P2 B desemnează o situaţie de eşec al pieţelor.
Pentru a corecta această situaţie, guvernul ar putea
P1 A
garanta o subvenţie BC şi, în aceste condiţii, preţul
P3 C
efectiv plătit de consumatori s-ar reduce la P3 în timp ce
producţia ar creşte la Q2.
Externalităţile negative se caracterizează prin aceea
Q că nivelul costurilor private este mai redus decât al
O Q1 Q2
celor sociale, care includ şi costurile externe suportate
de terţi.
În această situaţie, nivelul producţiei şi cel al consumului sunt mai mari decât cele
corespunzătoare alocării eficiente a resurselor. P
Cazul externalităţii negative poate fi prezentat BM
grafic astfel. În condiţiile în care sporeşte producţia
CMS
Q creşte şi costul privat marginal (CPM), aceasta
determinând şi sporirea costurilor externe (CE). P2
Echilibrul corespunde unei alocări eficiente atunci CPM
când este caracterizat de P1 şi Q2. Rezultă că dacă P1
se ţine cont de costurile externe, bunul rezultat
devine mai scump.
Întrucât efectele malefice ale externalităţilor
negative sunt greu de suportat, soluţia radicală a O Q1 Q2 Q
rezolvării situaţiei este internalizarea acestora.
Aceasta constă în includerea costurilor externe în preţurile pieţei şi presupune ca
producătorii să fie constrânşi să ridice costul privat marginal la nivelul costului marginal social.
Externalităţile negative, pot reprezenta argumente pentru intervenţia guvernamentală în
calitate de monitor şi corector al efectelor negative. Există însă, şi situaţii, în care intervenţia
guvernamentală poate fi evitată. Prin definirea clară şi riguroasă a drepturilor de proprietate,
concomitent cu crearea unui mecanism instituţional de aplicare şi garantare a acestor drepturi şi
de impunere a prevederilor contractuale rezultate din tranzacţii, unele probleme economice legate
de internalizarea externalităţilor pot fi soluţionate şi fără implicarea autorităţii statale.
Experienţa acumulată în ţările cu economie de piaţă dezvoltată demonstrează că nu există
incompatibilităţi între soluţiile de internalizare legate de intervenţia corectoare a guvernelor pe
pieţele libere şi cele realizate prin tranzacţii directe între părţi, acestea având caracter
complementar.
3
3. BUNURI PUBLICE.
Bunurile publice sunt unice şi egale pentru utilizatori, în sensul că fiecare individ poate
beneficia de ele. Aceste bunuri sunt destinate consumului colectiv: şosele, autostrăzi, iluminatul
public, apărarea naţională, programele TV şi radio, apele râurilor, canalele de navigaţie, etc.
Bunurile publice au două trăsături fundamentale: nonexcluziunea şi nonrivalitatea.
Nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice şi exprimă
posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin aceasta să fie afectată
capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru.
Nonrivalitatea înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi este generată de
indivizibilitatea ofertei de bunuri publice. Cu alte cuvinte, accesul unei persoane fizice sau juridice
la utilizarea unui bun public nu reduce disponibilitatea acestuia pentru alţi utilizatori. Nonrivalitatea
exprimă faptul că, în utilizarea bunurilor publice, suplimentarea beneficiarilor nu presupune
diminuarea utilităţilor pentru beneficiarii iniţiali.
În realitatea economică contemporană coexistă bunurile publice şi bunurile private.
Diferenţierea dintre bunurile publice şi cele private are o importanţă deosebită pentru delimitarea
sectorului public al economiei. Situaţiile ce pot apare se concretizează în : sectorul public nonpiaţă,
ce cuprinde sfera administraţiei publice centrale şi locale, şi sectorul public de piaţă ce reuneşte
unităţile economice cu patrimoniul public. Sistemul de piaţă liberă este ineficient în a oferi bunuri
publice, deoarece decizia privind alocarea de resurse pentru obţinerea acestor bunuri se ia, de
regulă, în afara mecanismelor pieţei. În aceste condiţii, calculaţia preţului şi luarea deciziilor vor
conduce economic spre corectare, pe de o parte, a costurilor private cu costurile sociale, şi, pe de
altă parte, a beneficiilor private cu beneficiile sociale. O soluţie a acestei probleme a fost găsită în
ţările dezvoltate economic, unde producerea unor bunuri publice se află în grija unor firme private,
care le produc în baza unor contracte cu guvernul sau administraţiile locale care suportă preţul
acestora.
4
guvernamentală, de corectare a situaţiilor de eşec al pieţelor, diminuând astfel pierderile sociale
determinate de alocarea ineficientă şi inechitabilă a resurselor.
Pentru a ilustra grafic pierderile sociale ce au loc ca
BM
urmare a alocării ineficiente a resurselor, se determină
CMS externalităţile negative ale unor producţii cu grad diferit de
BM
internalizare a efectelor externe. Astfel, se are în vedere
diferenţa dintre costul marginal social şi beneficiul
Pierdere marginal pentru toate unităţile cantitative afectate de
socială CCPM internalizarea efectelor externe.
Pierderile sociale determinate de externalităţile
negative se evidenţiază înscriind pe ordonată beneficiul
marginal iar pe abcisă producţia Q. Se trasează curbele
BM, CMS, CMP. Q0 reprezintă producţia superioară
∆Q internalizării efectelor externe. Q1 reprezintă producţia
nesupusă internalizări externe. Unităţile de cantitate ce
corespund intervalului ∆Q evidenţiază nivelul pierderilor
O Q0 Q1 Q sociale (partea haşurată). Aceste pierderi sunt generate de
faptul că unităţile de cantitate situate între Q0 şi Q1 se
realizează cu costuri mai mari decât beneficiile aferente.
Se poate aprecia, că pentru buna funcţionare a mecanismului pieţei, sunt necesare atât
asigurarea libertăţii de acţiune a întreprinzătorilor, cât şi găsirea pârghiilor adecvate prin care
intervenţia corectoare a statului să diminueze efectele negative ale eşecurilor pieţei şi să realizeze
un echilibru raţional între eficienţa economică şi justiţia socială.
ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt principalele cauze ale eşecului pieţelor?
2. Care sunt principalele caracteristici ale externalităţilor?
3. Care sunt trăsăturile fundamentale ale bunurilor publice?
4. Ce reprezintă pierderile sociale?
TESTE DE EVALUARE:
1. Eşecul pieţelor este un concept în analiza căruia se trece de la abordarea pozitivă a
fenomenelor microeconomice şi a mecanismului pieţei la abordarea normativă a fenomenelor şi
proceselor ce se întâmplă la nivel macroeconomic.
a. adevărat.
b. fals.
5
6
II. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
8
- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor
privind mediul şi economia.
Longevitatea, educaţia şi standardul de viaţă stau la baza indicelui de dezvoltare umană (IDU)
care oferă o măsură simplificată, dar utilă, a unei realităţi complexe. Indicatorii utilizaţi la
calcularea IDU sunt: speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare şi gradul de cuprindere în învăţământ,
PIB pe locuitor. Strategia dezvoltării durabile devine operaţională prin politici naţionale adecvate,
prin colaborarea şi cooperarea cu caracter regional, internaţional şi mondial.
Dezvoltarea durabilă nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a stimula progresul tehnic şi
economic, prin distribuirea mai echitabilă a efectelor sale asupra generaţiilor prezente şi viitoare.
Recunoaşterea dependenţei dezvoltării economice de resursele naturale şi starea lor fizică şi
formularea conceptului de dezvoltare are loc în cadrul unei confruntări între diferite concepţii
privind protecţia mediului din care menţionăm concepţia geocentrică, biocentrică şi cea
antropocentrică.
Concepţia geoconcentrică face din protecţia factorilor naturali un scop în sine, pământul
urmând a fi apărat fără rezerve. O asemenea concepţie a dus la ideea de creştere economică zero.
Concepţia biocentrică aşează în centrul preocupărilor ecologice organismele vii, îndeosebi
formele de viaţă nonumane.
Concepţia antropocentrică consideră că totul trebuie subsumat trebuinţelor crescânde şi tot
mai diverse ale oamenilor. A considera că omul are dreptul să facă orice constituie o gravă eroare.
Reţinând elementele comune, raţionale şi utile ale acestor trei concepţii privind protecţia
mediului natural, se poate ajunge la una generalizatoare – concepţia reconcilierii omului cu natura
şi cu sine însuşi. O asemenea concepţie conduce la prevenirea deteriorării condiţiilor de mediu, care
este pe deplin posibilă, în condiţiile compatibilităţii dintre dezvoltarea producţiei şi mediul
înconjurător.
În acest context a apărut şi noţiunea de ecodezvoltare sau dezvoltare ecologică, care reprezintă
creşterea economică în strânsă corelaţie şi intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale
echilibrului ecologic. Ea este orientată spre satisfacerea unor cerinţe practice concrete, dar şi de
lungă durată, presupunând o structură complexă şi se caracterizează printr-o mai mare capacitate de
adaptabilitate la cerinţele unei etape şi ale unor obiective majore.
10
- factorul progres tehnic sau tehnologic. Cantitativ acest factor se concretizează în proporţia
investiţiilor pentru cercetare-dezvoltare în PNB, calitativ, în eficienţa directă, în rentabilitatea
sistemului cercetării. Progresul tehnic indus prin inovare determină efecte multiple: creşterea
randamentului sistemului de producţie, a productivităţii muncii şi a capitalului, realizarea de
economii de scară prin reducerea costurilor medii totale, sporirea profitului şi a resurselor
destinate investiţiilor ce susţin creşterea economică, limitarea şi reducerea costurilor
ecologice şi sociale ale creşterii, restructurări ale economiei naţionale, pe sectoare şi ramuri.
- factorul informaţional - tehnologiile informaţionale cunosc o rată de inovare înaltă şi virtual
fără limite. Avansul tehnologiilor informaţionale duce la dezvoltarea potenţialului de inovare
existent în cadrul economiei naţionale.
Există şi factori cu acţiune indirectă cum sunt: cererea agregată, respectiv capacitatea de
absorţie a pieţei interne, rata investiţiilor, cheltuieli de cercetare-dezvoltare, politica financiară,
monetară, bugetară şi fiscală a statului, schimbările internaţionale, politica ecologică, migraţia forţei
de muncă şi a capitalului. Atât factorii direcţi cât şi cei indirecţi sunt abordaţi tridimensional:
cantitativ, calitativ şi structural.
Latura cantitativă vizează modidficarea dimensiunilor factorilor de producţie (creşterea
capitalului folosit, a resurselor de muncă atrase, sporirea volumului investiţiilor, a exportului, etc.).
Dimensiunea calitativă se referă la sporirea eficienţei, a randamentului economic în folosirea
fiecărui factor de creştere economică.
Dimensiunea structurală se concretizează în modificările şi înoirile în structura factorilor, în
proporţiile în care se asigură combinarea lor.
Acţiunea factorilor de creştere economică pune în evidenţă anumite tipuri de creştere
economică. Conceptul de tip de creştere economică exprimă caracteristica dominantă a procesului
de creştere economică determinată de contribuţia factorilor la realizarea creşterii economice, ritmul
de creştere a indicatorilor agregaţi pe locuitor, compatibilitatea efectelor economice cu cele sociale
şi ecologice. Potrivit acestor criterii, creşterea economică poate fi extensivă sau intensivă.
Tipul extensiv se caracterizează prin contribuţia preponderentă a laturilor cantitative ale
factorilor direcţi la formarea sporului PNB. Acest tip caracterizează ţările ce au un nivel economic
scăzut şi presupune acumulări susţinute, un amplu efort investiţional.
Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare parte a sporului
de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere, măririi
eficienţei utilizării lor.
Tipul de creştere intensivă succede, în principiu, celei de creştere extensivă. În teoria şi
practica economică se întâlneşte şi tipul intermediar de creştere economică ce caracterizează situaţia
în care latura cantitativă şi calitativă au contribuţii aproximativ egale la obţinerea sporului de
rezultate macroeconomice.
11
Teoriile şi modelee crşterii economice din perioada postbelică sunt:
- agregate, care privesc relaţia producţie – consum la nivelul economiei naţionale, diferenţiată
pe ramuri, denumite modele interramuri;
- dezagregate care se referă la evoluţia raportului producţie – consum la nivelul ramurilor
economice denumite modele sectoriale;
După intervalul de timp la care se referă, modelele creşterii economice pot fi:
- modele satice pentru un interval de timp scurt, în care structura rămâne neschimbate;
- modele dinamice ce vizează un interval de timp mai mare în care timpul este considerat
variabilă economică ce implică modificări structurale.
După scopul utilizării lor, modelele creşterii economice se împart în:
- modele de structură care reflectă elementele interne ale economiei naţionale la un moment
dat;
- modele de previzionare care cuprind parametrii dezvoltării ulterioare a economie;
- modele de decizie utilizate în luarea unor decizii.
În funcţie de nivelul la care se desfăşoară procesele economice avem modele:
- microeconomice, elaborate la nivelul intreprinderilor;
- macroeconomice la nivelul economiei naţionale;
- mondoeconomice la nivelul economiei mondiale.
După metodologia folosită pentru constituirea şi interpretarea lor există:
- modele neokeynesiste care pornind de la teoria keynesistă a cererii efective, pun accentul pe
rolul acumulării de capital şi al investiţiilor în stimularea creşterii economice;
- modele neoclasice care pornesc de la premiza substituirii factorilor de producţie (munca şi
capitalul) şi cercetează creşterea economică folosind funcţiile de producţie de tip Coabb-
Douglas;
- modele de origine mai complexe din care cel mai cunoscut este modelul Leontief.
12
III. VENITURI, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE.
SINTEZA:
1. VENITUL LA NIVEL MACROECONOMIC.
Venitul naţional este valoarea adăugată netă, exprimată în preţurile pieţei, creată în decurs
de un an de către agenţii economici ai unei ţări în interiorul ţării şi în străinătate. El exclude din aria
lui de cuprindere amortizarea capitalului fix şi consumurile intermediare.
Abordări mai recente consideră că venitul naţional are o sferă mai restrânsă, al reprezentând
acea parte a valorii producţiei anuale a unei ţări care se poate consuma fără să fie diminuat capitalul
artificial, creat de muncă, şi capitalul biologic, natural. Această definiţie este mai riguroasă având în
câmpul vizual şi premisele materiale ale producţiei create de muncă şi cele care sunt opera naturii.
Venitul naţional are tendinţa de creştere. În acest sens acţionează sporirea numărului de
persoane angajate în activitatea economică, creşterea eficienţei, dotarea tehnică a întreprinderilor,
structura de ramură a economiei, etc.
Datorită unui mare număr de cauze de ordin intern şi internaţional, venitul naţional al
diferitelor ţări a crescut şi creşte în ritmuri inegale. De aceea, nivelul de dezvoltare economică al
ţărilor lumii, măsurat prin venitul naţional pe locuitor este extrem de diferit. Decalajele între
nivelurile de dezvoltare economică ale diferitelor ţări sunt dublate şi de decalajele privind puterea
economică măsurată prin venitul naţional total creat anual sau PNB total.
Producerea venitului naţional nu este un scop în sine, ea urmăreşte satisfacerea trebuinţelor
prezente şi viitoare ale oamenilor. Atingerea acestui obiectiv impune repartizarea venitului naţional.
În procesul repartiţiei primare se formează cunoscutele forme fundamentale de venituri primare:
salariul, profitul, dobânda şi renta. Aceste venituri intră în posesia proprietarilor de factori de
producţie, în măsura în care ei sun antrenaţi în circuitul economic, constituind obiect al cererii şi
ofertei şi al actelor de schimb.
Repartiţia secundară (redistribuirea) vizază doar o parte a venitului naţional. Ea se realizează
printr-o gamă de pârghii, în cadrul cărora un rol major îl au impozitele şi taxele, alocaţiile acordate
producătorilor şi familiilor, sistemul preţurilor. În procesul redistribuirii, o parte din venitul naţional
(variabilă în timp) intră în bugetul statului şi serveşte pentru acoperirea cheltuielilor legate de
învăţământ şi educaţie, ocrotirea sănătăţii, apărare, administraţie, etc. Veniturile formate în procesul
redistribuirii se numesc de transfer sau secundare.
2. CONSUMUL ŞI ECONOMIILE.
3. INVESTIŢIILE.
Economiile reprezintă sursa din care se efectuează investiţiile nete. Acestea reprezintă partea
de venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de capital circulant, având drept
consecinţă formarea netă de capital. În viaţa economică, investiţiile nete nu sunt niciodată
matematic egale cu economiile. Teoretic, se presupune, însă, că ele coincid cantitativ. De aceea
formula V = C + E se transformă în V = C + I.
Investiţii crescânde se fac însă şi din fondul de amortizare,acestea având menirea să
înlocuiască în natură capitalul fix uzat fizic şi moral. Ca urmare ele se pot numi investiţii de
înlocuire. Dacă la investiţiile nete adăugăm investiţiile de înlocuire, obţinem mărimea totală a
investiţiilor, adică investiţiile brute.
Investiţiiile brute sunt diferite de la o ţară la alta. Ele depind de puterea economică a ţărilor
(PNB total) şi de rata investiţiilor. Prin rata investiţiilor se înţelege raportul procesual dintre
investiţiile brute şi PNB total. În cadrul unei ţări anume, pe perioade scurte, investiţiile brute
oscilează, cresc sau scad în funcţie de mersul activităţilor economice. Pe perioade lungi de timp
însă, se impune tendinţa de creştere a acestor investiţii.
Sporirea investiţiilor este vitală, inclusiv pentru ţările a căror economie funcţionează normal.
Investiţiile au un rol hotărâtor în modernizarea aparatului tehnic de producţie, în schimbarea
structurii de ramură a economiilor naţionale, în viteza cu care ele înaintează, în creşterea numărului
de persoane angajate în diverse sfere de activitate.
Efectele investiţiilor depind atât de volumul, cât şi de eficacitatea cu care sunt realizate.
Aceasta din urmă este influenţată de orientarea investiţiilor pe ramuri, de gospodărirea lor
judicioasă, de durata de punere în funcţiune a noilor obiective industriale, agricole, etc, de
calificarea oamenilor, de aria de cuprindere şi calitatea cercetării ştiinţifice.
Investiţiile nete au ca efect sporirea capitalului, iar acesta, la rându-i, o creştere a producţiei,
a utilizării forţei de muncă şi a veniturilor. Între sporirea investiţiilor şi aceea a veniturilor există o
anumită relaţiei, care se poate măsura cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor (K).
∆V variatia absoluta a venitului
K= = .
∆I variatia absoluta a investitiilor
Multiplicatorul este o mărime pozitivă şi mai mare decât 1, ceea ce înseamnă că sporul venitului
este mai însemnat decât sporul investiţiilor: ∆V = K x ∆I.
Sporul venitului vizează venitul realizat la nivelul ţării, iar în sporul investiţiilor globale
vizează investiţiile care se fac în ramurile producătoare de bunuri – capital şi nu investiţiile din
întreaga economie. Deşi multiplictorul este însoţitor obligatoriu al oricărei creşteri a investiţiilor,
valoarea lui diferă de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul dezvoltării economiei şi de rata
consumului şi economiilor.
Având în vedere că ∆I = ∆V – ∆C
∆V ∆V 1 1 1
K= = = = = '.
∆I ∆V − ∆C 1 − ∆c 1 − c e '
∆V
15
Calculat pornind de la rata marginală a economiilor, multiplicatorul este pur teoretic.
Întrucât această rată există de fiecare dată într-un mediu de ansamblu concret şi complex, în care
acţionează numeroase cauze, multiplicatorul real se poate abate mai mult sau mai puţin, în plus ori
minus, de la cel teroretic. În această direcţie acţionează mai multe cauze, dintre care menţionăm:
- dimensiunea comerţului exterir şi gradul de acoperire a consumului intern, prin import
de bunuri; cu cât consumul intern este satisfăcut în grad mai înalt cu bunuri procurate din alte
ţări, cu atât multiplicatorul real se situează mai mult sub cel teoretic.
- gradul de utilizara a capacităţilor de producţie în sectorul care creează bunuri de
consum; când acest grad se apropie de folosirea completă, creşterea ocupării şi a producţiei în
producţia bunurilor de consum impune investiţii suplimentare în bunuri de echipament.
Multiplicatorul este mai mic decât când există capacităţi nefolosite, dar folosibile eficace.
- prevederea sau lipsa de prevedere a investiţiilor efectuate în producerea bunurilor-
capital; valoarea multiplicatorului se apropie de cea teoretică când redresarea începe în
condiţiile în care modificarea investiţiilor globale a fost anticipată sau prevăzută.
Multiplicatorul investiţiilor are câmp de manifestare, când investiţiile sporesc. Sunt însă
intervale de timp, în care au loc reduceri de investiţii (dezinvestiţii), generatoare de scăderi ale
ocupării muncii, producţiei şi veniturilor. Se poate admite, de aceea, că există şi un multiplicator al
dezinvestiţiilor, calculat prin formula:
−∆V
K= , adică prin raportarea sporului negativ al veniturilor unor ţări la
−∆I
sporul negativ al investiţiilor survenit în sectorul bunurilor –capital.
Gradul de transformare a economiilor în investiţii depinde de un şir de variabile, între care
stimulentul şi dorinţa agenţilor economici au un mare rol.
Pe termen lung, odată cu creşterea veniturilor şi a patrimoniului familiilor, cu apropierea
cererii solvabile de nevoia reală, dublate de reducerea ratei profitului, stimulentul şi dorinţa
agenţilor economici particulari de a investi în bunuri de capital au tendinţa să se diminueze. Se
recurge la plasamente ale banilor în operaţiuni speculative şi în sfere aşezate dincolo de producţia
de bunuri materiale, care aduc profituri mai consistente şi în intervale de timp mai mici.
Pe termen scurt, înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de conjunctura
economică, în perioade de boom ea este pronunţată iar în perioade de recesiune se reduce sensibil şi
se prelungeşte adesea mai mult decât este necesar.
Depăşirea măsurii în privinţa economisirii este, în concepţia lui Keynes, nocivă dezvoltării, ea
putând provoca, odată cu declinul producţiei, reducerea gradului de folosire a muncii şi a
capacităţilor de producţie pe intervale mari de timp. În asemenea perioade, se impun, pentru
stoparea declinului, o reducere a ratei dobânzii şi investiţii făcute de stat.
Deoarece multiplicatorul exprimă influenţa investiţiilor asupra gradului de ocupare a mâinii
de lucru, producţiei şi venitului, variabila determinantă care îşi pune amprenta asupra stării
economiei este investiţia. Influenţa inversă, a consumului şi a pieţei de desfacere asupra investiţiilor
şi mersului economiei este scoasă în evidenţă de accelerator. Variabila dependentă este, în acest
caz, investiţia, iar consumul cauza care o înrăutăţeşte.
Acceleratorul se calculează cu ajutorul formulei:
∆I variatia absoluta a investitiilor
a= = .
∆C variatia absoluta a consumului
Calculând mărimea lui a, aflăm cu cât se modifică investiţiile în urma unei creşteri anumite
a consumului. Consumul în creştere stimulează investiţiile, creşterea economică, iar sporirea
investiţiilor stimulează sporirea veniturilor şi a consumului. Acţiunile şi retroacţiunile,
transformarea efectului în cauză şi a cauzei în efect nu creează, însă, premizele unui boom
continuu, atunci când economia este în progres şi nici ale unui declin permanent atunci când
economia regresează.
Acceleratorul ne atrage atenţia că volumul producţiei şi al celorlalte activităţi economice nu
depinde numai de masa şi calitatea factorilor de producţie, ci şi de volumul consumului.
16
ÎNTREBĂRI: 1. Ce este venitul naţional?
2. Ce se formează în procesul repartiţiei primare?
3. Ce este consumul?
4. De ce depind efectele investiţiilor?
5. Ce este multiplicatorul dezinvestiţiilor?
TESTE DE EVALUARE:
1. Factorii obiectivi care acţionează asupra înclinaţiei spre consum şi economii sunt:
a. rata profitului
b. rata dobânzii
c. relaţia între venitul prezent şi cel viitor anticipat a se obţine
d. politica fiscală
e. cursul titlurilor de valoare
f. crearea de rezerve băneşti de manevră
g. toate cele de mai sus
1. abcd
2. abce
3. abde
4. bcde
5. abcf
6. g
7. abdf
8. abef
9. acde
10. acdf
11. bcdf
12. cdef
17
18
IV. ECHILIBRU ŞI DEZECHILIBRU ECONOMIC
19
Pe piaţa monetară, starea de echilibru însemnă egalitatea ofertei de monedă (Ym) cu cererea
de monedă (Dm). Deci Ym= Dm. Oferta reală de monedă este dependentă de masa monetară (M) şi
de viteza de circulaţie a banilor (V), iar cererea de monedă depinde de volumul mărfurilor
tranzacţionate (T) şi de nivelul preţurilor (P). Deci condiţia pe piaţa monetară este M x V = T x P.
În realitatea economică, pe toate pieţele, condiţiile sunt variabile, în consecinţă echilibrul
unei pieţe depinde de ceea ce se petrece pe toate celelalte pieţe. În caracterizarea echilibrului
macroeconomic, se folosesc şi noţiunile echilibru economic static şi echilibru economic dinamic.
Echilibrul static reflectă starea momentană a economiei, considerată drept punct de referinţă.
În realitate nu există echilibru static deoarece întotdeauna au loc schimbări în sistemul de trebuinţe
şi în cel al resurselor.
Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adaptare în dinamică a ofertei la
exigenţele cererii, de realizare a concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior.
Există mai mulţi factori care determină dinamica echilibrului economic şi anume:
- populaţia care prin numărul ei, prin structură, nivel de calificare determină schimbări în
ansamblul cererii;
- progresul ştiinţifico-tehnic care duce la apariţia a noi tendinţe, noi subramuri, la înoiri ale
cererii şi ofertei agregate, la adptări ale acestora;
- comportamentul agenţilor economici care se schimbă, atrăgând după sine noi orientări în
folosirea venitului ca şi în structura pe ramuri şi subramuuri economice a plasării capitalurilor
în afaceri;
- limitele resurselor care acţionează restrictiv impunând restructurări în alocarea şi combinarea
factorilor de producţie.
Echilibrul are deci caracter relativ. Această noţiune trebuie abordată în timp şi spaţiu.
2. DEZECHILIBRUL ECONOMIC.
Condiţiile noi în care se desfăşoară activitatea economică atrag după sine dezechilibre
economice, considerate drept stare normală, necesră dezvoltării.
Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în disfuncţionalităţi, în mari decalaje
între cerere şi ofertă pe diverse pieţe, în dereglări în funcţionarea economiei, în crize economice,
şomaj, inflaţie, etc. Asemenea decalaje nu constituie o stare normală în evoluţia economiei, ele fiind
legate de limitele resurselor, de insuficienta cunoaştere a relaţiilor de piaţă, ca şi de unele greşeli de
politică economică generală pe termen lung.
Principalele forme de dezechilibru sunt:
- excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii. Pe piaţa bunurilor economice starea de
dezechilibru este cunoscută sub denumirea de presiune, deoarece cantitatea acestora depăşeşte
cererea existentă. Cumpărătorii au posibilitatea de a alege, iar producătorii au dificultăţi în
vânzarea mărfurilor, fiind stimulaţi în direcţia restructurării producţiei şi creşterii calităţii. Pe
piaţa muncii, excedentul de ofertă înseamnă şomaj cu repercusiuni asupra nivelului de trai al
populaţie;
- excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii. Pe piaţa bunurilor
cererea este mai mare decât oferta, ceea ce duce la situaţia cunoscută sub denumirea de
absorţie. Agenţii producători nu au posibilitatea de a satisface întreaga cerere, nefiind stimulat
nici interesul pentru diversificarea şi îmbunătăţirea calităţii produselor. Se accentuează
excedentul de forţă de muncă şi creşterea şomajului;
- excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa muncii, pe piaţa monetară. O
asemenea stare de dezechilibru pune în relief neconcordanţe, dereglări de profunzime, care ţin
de structuri ale producţiei şi ale economiei în asamblul ei, de imposibilitatea de a absorbi pe
termen lung oferta de forţă de muncă, de a asigura o evoluţie normală a ofertei de bunuri
economice şi de masă monetară. Ca urmare, se accentuează inflaţia, şomajul, se deteriorează
condiţiile de viaţă ale unei importante părţi a populaţiei.
În etapa actuală, problemele echilibrului şi dezechilibrului economic capătă o însemnătate
tot mai mare, fiind abordate de diferiţi specialişti, care acordă atenţie şi modelării economice.
20
Accentuarea dependenţelor reciproce dintre economiile naţionale, ca şi problemele globale ale lumii
de azi impun ca nevoia de echilibru economic să depăşească cadrul naţional şi să reprezinte o
cerinţă şi la scară mondială. De aceea, în ultimile decenii, s-a impus atenţiei, în domeniul cercetării
ştiinţifice, încercarea de a elabora modele globale sau mondoeconomice, care vizează societatea
umană ca sistem, a cărui funcţionare de ansamblu este condiţionată de comportamentul fiecărei
economii naţionale.
Problemele esenţiale cuprinse în modelele globale sunt: resursele naturale, populaţia,
producţia agricolă şi alimentară, producţia industrială, poluarea mediului natural.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Principalele forme de dezechilibru sunt:
a. excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii
b. excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa monetară
c. excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii
d. excesul de cerere pe piaţa bunurilor, pe piaţa muncii,şi pe piaţa monetară
1. abc
2. abd
3. acd
4. bcd
21
22
V. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE.
SINTEZA:
23
Un ciclu economic este format din două faze: o fază de expansiune (creştere)şi o fază de
recesiune (scădere). Legat de acestea un ciclu
Nivelul
acivităţii x punct de contracţie
economic conţine două puncte nodale: un punct de
economic
x punct de relansare
Trendul genral relansare prin care se trece de la recesiune la
e
expansiune şi un punct de contracţie prin care se
trece de la expansiune la recesiune.
Elementele caracteristice ale ciclului economic
pot fi grupate în două categorii: elemente de
structură şi elemente de măsură.
Elementele de structură sunt:
Recesiune Expansiune Recesiune
- faza de expansiune este faza de creştere a
variabilelor economice care cuantifică procesul
Expan.
Ciclu economic timp
economic. Faza de expansiune se propagă
întotdeauna de la nivelul microeconomic spre nivelul. Din acest motiv, creşterea economică implică
stimularea firmei.
- faza de recesiune este faza de scădere a variabilei economice care cuantifică procesul
economic. Faza de recesiune se propagă întotdeauna de la nivelul macroeconomic spre nivelul
microeconomic. Din acest motiv, „răcirea” economiei trebuie să se facă prin instrumente de
politică macroeconomică.
- punctul de relansare este punctul în care factorii ce concură la încurajarea creşterii economice
preiau dominanţa asupra factorilor ce frânează creşterea economică.
- punctul de contracţie este punctul în care factorii ce concură la scăderea variabilelor
economice, preiau dominanţa asupra factorilor care încurajează creşterea economică. În cazul
în care punctul de contracţie este sub forma unui punct de inflexiune în dinamica generală a
ciclului economic, se produce recesiunea, iar dacă acest punct este sub forma unui punct de
întoarcere, atunci se produce criza economică.
Elemementele de măsură ale ciclului economic sunt:
- amplitudinea ciclului economic se referă la mărimea variabilelor specifice activităţii
economice (de exemplu la mărimea PIB) în punctul de relansare, comparativ cu punctul de
contracţie. Amplitudinea ciclului economic exprimă distanţa pe care se deplasează măsura
PIB de-alungul ciclului economic respectiv;
Ai = PIBic – PIBir , unde Ai – amplitudinea ciclului economic „i”
PIBic – mărimea PIB în ciclu economic „i” în punctul de contracţie
PIBir - mărimea PIB în ciclu economic „i” în punctul de relansare.
- abaterea de trend a ciclului economic, exprimă diferenţa, măsurabilă tot la nivelul PIB, dintre
două puncte succesive de contracţie sau de relansare. Abaterea calculată pe baza punctelor de
contribuţie se numeşte abatere de trend a recesiunii, iar abaterea calculată pe baza punctelor
de relansare se numeşte abatere de trend a expansiunii, între cele două putând exista
diferenţe importante, de aceea trebuie calculate ambele abateri.
∆reci/j = PIBjc - PIBic – abaterea de trend a recesiunii între ciclurile economice „i” şi „j”.
∆expi/j = PIBjr - PIBir – abaterea de trend a expansiunii între ciclurile economice „i” şi „j”.
- durata de conformare a ciclului economic, este intervalul de timp după care curba ce descrie
ciclul economic intersectează curba ce descrie trendul activităţii economice analizate. În
cadrul unui ciclu economic, există următoarele puncte de conformare: punct de conformare a
expansiunii (intersecţia curbei de trend are loc de jos în sus), punct de conformare a recesiunii
(intersecţia curbei de trend are loc de sus în jos).
- perioada ciclului economic, reprezintă intervalul de timp pe care se întinde ciclul economic
analizat. El se măsoară fie între două puncte succesive de relansare, fie între două puncte
succesive de contracţie. Atunci când perioada ciclului se măsoară între două puncte succesive
de contracţie vorbim de o perioadă închisă a ciclului economic, iar când se măsoară între două
puncte succesive de relansare vorbim de o perioadă deschisă a ciclului economic. Dacă
trendul general al activităţii economice este crescător, atunci perioada închisă a ciclului este
24
mai mică decât cea deschisă, iar dacă trendul general al activităţii este descrescător, relaţia de
mărime este inversă.
Există două feluri de teorii care încearcă să explice, într-o modalitate unitară şi sistematică
fenomenul ciclului economic:
- teorii exogene care explică formarea ciclului economic prin factori exteriori procesului
economic propriu-zis, cum sunt: factorii naturali (calamnităţi naturale de orice fel), factori
sociali (războaie, revoluţii, schimbări instituţionale radicale), factori ştinţifici şi tehnologici
(teorii sau invenţii revoluţionare, descoperiri de noi resurse economice);
- teorii endogene care explică formarea ciclului economic prin factori intrinseci procesului
economic propriu-zis, cum sunt: teorii monetare - pun accentul pe comportamentul relativ al
utilizării monedei şi al deţinerii de lichidităţi; teorii psihologice – pun accentul pe alternanţa
valurilor optimism-pesimism: teorii ale subconsumului – pun accentul pe dezechilibrul care se
formează, în diferite momente de timp, între excesul de economisire la unii subiecţi economici
şi insuficienţa consumului la alţii; teorii ale investiţiei – pun accentul pe alternanţa dintre
excesul de investiţii, rezultat al fazei de expansiune şi deficitul de investiţii, rezultat al fazei de
recesiune.
În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a ciclurilor economice, dar
cel mai semnificativ este criteriul duratei. În acest sens, ciclurile sunt de două categorii: cicluri
economice pe termen scurt (sub un an) şi ciclurile economice pe termen lung (peste un an).
Ciclurile economice pe termen scurt sunt, de fapt, oscilaţii subanuale şi anuale ale activităţii
economice şi pot fi:
- oscilaţii săptămânale care se datorează alternanţei săptămânale a unor variabile economice de
comandă (cheltuieli sporite sau cu o structură modificată în week-end, plata săptămânală a
salariilor);
- oscilaţiile lunare care se datorează alternanţei lunare a unor variabile economice de comandă
în economie (circulaţia biletelor de bancă, diferite consumuri);
- oscilaţii sezoniere care se datorează alternanţei sezoniere, în interiorul anului, a unor variabile
de comandă ale activităţi economice (diferenţe de consumuri în funcţie de anotimp,
comportamente de consum specifice în vacanţă şi în perioada unor sărbători):
- oscilaţii anuale care se datorează alternanţei anuale a unor variabile economice de comandă în
economie şi au la bază faptul că majoritatea activităţilor economice sunt programate şi
evaluate anual. Aceste oscilaţii se mai numesc şi cicluri comerciale.
Ciclurile economice care depăşesc durata unui an sunt de mai multe tipuri:
- Ciclurile Kitchin, care au o durată de circa 40 de luni şi se mai numesc şi cicluri ale
stocurilor datorită faptului că principala cauză a producerii acestor cicluri o reprezintă
necesitatea refacerii stocurilor de orice fel.
- Cicluri Juglar care au o durată de circa 10 ani şi se mai numesc cicluri decenale sau cicluri
de afaceri. Ele sunt determinate de evoluţiile profunde ale marilor procese industriale care se
petrec în sistemul economic respectiv, precum şi de politicile bancare pe termen lung. Cuprind
fazele expansiune şi recesiune, iar între acestea criza şi reluarea activităţii.
- Cicluri Kondratieff, denumite şi cicluri lungi, au o durată de circa 50 de ani. Acest ciclu se
constituie într-o înfăşurătoare, pe termen lung, a ciclurilor economice cu o durată mai mică.
Cuprinde în structura sa două faze: ascendentă (caracterizată prin preponderenţa anilor de
prosperitate economică) şi descendentă (caracterizată prin preponderenţa anilor de recesiune
economică, de accentuarea inflaţiei, şomajului, etc.).
Ciclurile economice reale suferă o serie de deformări ale fazelor lor, fie în ceea ce priveşte
durata, fie în ceea ce priveşte amplitudinea, în funcţie de locul unde se află în cadrul unui ciclu
înfăşurător. În mod evident ciclurile Kitchin vor fi înfăşurate de ciclurile Juglar, care la rândul lor,
25
ciclu înfăşurrător
cicluri înfăşurate
timp
vor fi înfăşurate de ciclurile Kondratieff. Un ciclu care se află înfăşurat în faza de expansiune a
ciclului înfăşurător are o durată şi amplitudine mai mici ale fazei de recesiune, în timp ce ciclul care
se află înfăşurat în faza de recesiune a unui ciclu înfăşurător are durată şi o amplitudine mai mari ale
fazei de recesiune. Acest lucru este foarte important pentru elaborarea politicilor economice pe
termen lung, mai ales în ceea ce priveşte procesele de restructurare sau de reformă economică
profundă. Acest efect care se produce în cazul ciclicităţii economice se numeşte efect de înfăşurare.
Mecanismul ciclului economic reprezintă ansamblul proceselor care au loc în cadrul
activităţii economice şi care conferă acesteia un caracter ondulatoriu specific ciclicităţii economice.
În faza de expansiune creşterea cererii agregate va determina o creştere relativă a preţurilor,
producătorii îşi sporesc oferta, vor spori investiţiile ceea ce duce la creşterea cererii de credite
bancare, care conduce la creşterea relativă a ratei dobânzii bancare. Aceasta va duce la creşterea
depozitelor bancare şi va începe să descurajeze cererea de credite care devin mai scumpe.
Concomitent, creşterea depozitelor bancare va conduce la reducerea consumului prin creşterea
corespunzătoare a economisirii, ceea ce va exercita o presiune în sensul reducerii cererii agregate.
Se observă că factorii care concură la producerea expansiunii economice au o influenţă
contradictorie. Din examinarea mecanismului fazei de expansiune se pot desprinde următoarele
concluzii:
- faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere din însuşi conţinutul ei: creşterea
cererii agregate, prin creşterea preţurilor, măreşte marja de profit, ceea ce încurajează
creşterea producţiei, care încurajează creşterea investiţiilor, care conduce la reducerea
preţurilor, care încurajează consumul, deci cererea agregată;
- faza de expansiune conţine şi principiile de autonegare – creşterea preţurilor conduce la
reducerea puterii de cumpărare, creşterea ratei dobânzii bancare conduce la creşterea
economisirii, deci la reducerea consumului, adică a cererii agregate, creşterea preţurilor
conduce şi la creşterea costurilor, ceea ce determină reducerea profitului.
Aceste concluzii indică, de fapt, caracterul cibernetic al fazei de expansiune care, chiar prin
mecanismul său de funcţionare, conduce sistemul spre atingerea limitelor sale de expansiune şi,
deci, spre faza următoare a ciclului economic.
Dincolo de aceste limite, care ţin de mecanism, în calea extinderii fazei de expansiune,
literatura de specialitate indică şi limitele de natură obiectivă care sunt: limite fizice – se referă la
raritatea fizică a resurselor antrenate de necesitatea creşterii ofertei; limitele organizatorice – atât
procesul tehnologic cât şi managementul ofertei sunt limitate la un moment dat; limite economice –
oferta reală nu poate creşte peste nivelul ocupării depline. Din aceste cauze procesul economic aflat
în faza de expansiune îşi atinge punctul de contracţie şi intră în faza de recesiune.
În virtutea paradigmei Keynesiene, faza de recesiune începe în punctul de contracţie a
activităţii economice, adică în momentul în care cererea agregată are tendinţa de scădere, iar
profiturile au aceeaşi tendinţă. Faza de recesiune economică este amorsată chiar de factorii care
acţionează în faza de expansiune. Se poate spune că ciclul economic reprezintă un proces
autoreglator. Tot ceea ce condusese la avântul activităţii economice, peste un anumit prag, va avea
ca efect o reducere a acestei activităţi.
În momentul în care rata nominală a dobânzii bancare va fi depăşită de rata inflaţiei,
capacitatea de finanţare a economiei naţionale se va bloca, sistemul bancar având tendinţa de
decapitalizare. În momentul în care rata salariilor nominale va depăşi rata productivităţii fizice a
muncii, rata profitului va avea tendinţa de scădere, descurajând producătorii.
26
Atât în faza de expansiune, cât şi în faza de recesiune, factorii care acţionează în sens
contrar sunt amorsaţi de însăşi faza în care iau naştere. În ceea ce priveşte faza de recesiune, aceşti
factori sunt:
- efectul de clichet – structura de consum din perioada anterioară rămâne aproximativ
nemodificată, exercitând presiune asupra sistemului economic în sensul reluării creşterii
economice;
- activizarea concurenţei economice ca urmare a dificultăţilor existente în această fază,
activizare care va conduce sistemul spre punctul de relansare;
- continuarea creşterii forţelor productive deşi ele îşi păstrează un caracter pasiv, în contrast cu
caracterul lor activ din perioada de expansiune;
- necesitatea refacerii stocurilor epuizate în perioada de recesiune conduce, la presiuni asupra
sistemului economic în sensul relansării sale.
Ciclicitatea economică este rezultatul acţiunii a două categorii de factori, factori cauzali şi
factori perturbatori. Ambele categorii de factori îşi exercită influenţa specifică asupra structurii şi
dinamicii ciclicităţii economice, dar rolul lor este esenţial diferit. În timp ce factorii cauzali au rolul
constitutiv în generarea ciclicităţii, factorii perturbatori au doar un rol subsidiar, de modelare locală
a acesteia.
Factorii cauzali ai ciclicităţii economice sunt cei care conduc la formarea şi întreţinerea
acestui fenomen. Ei pot fi sistematizaţi astfel:
- factori de infrastructură - se referă la factorii care condiţionează activitatea economică sub
aspectul înzestrării cu resurse economice (factori de producţie);
- factori de structură – se referă la structura activităţii economice din cadrul sistemului în care
este studiată ciclicitatea (dacă este dominantă agricultura, ciclicitatea economică va fi
dependentă de ciclicitatea sezonieră);
- factori de reglementare – se referă la intervenţia statului în economie, prin pârghii şi
mecanisme economice (politicile economice – fiscală, monetară, valutară, de protecţie socială,
de protecţie a graniţei economice, de protecţie a mediului, etc.);
- factori de anticipare – se referă la orientarea comportamentului agenţilor economici în funcţie
de aşteptările lor cu privire la dinamica diferitelor variabile economice care le afectează
bunăstarea.
Primii doi factori cauzali au o natură obiectivă iar ultimii doi au o natură subiectivă. Factorii
obiectivi deţin o cauzalitate primară şi iniţială, în timp ce factorii subiectivi deţin o cauzalitate
secundară şi finală.
Factorii perturbatori ai ciclicităţii economice pot fi sistematizaţi astfel:
- perturbaţii naturale – se referă la fenomene naturale atipice care, prin producerea lor
influenţează anatomia şi fiziologia ciclicităţii economice: calmnităţi naturale de origine
terestră (cutremure, inundaţii, incendii, epidemii), calamnităţi naturale de origine cosmică,
accidente climatice;
- perturbaţii sociale – se referă la fenomene şi procese de natură socială care influenţează într-
un mod semnificativ activitatea economică: războaie, revoluţii, schimbările de regim politic,
modificări de mentalitate;
- perturbaţii electorale – se referă la influenţa pe care ciclul electoral o are asupra ciclicităţii
economice. Factorul electoral nu face decât să specifice, într-o modalitate concretă, punctuală
şi locală, ciclicitatea economică deja conturată de factorii cauzali;
- perturbaţii intraciclice – se referă la situaţii în care o anumită ciclicitate economică se
suprapune peste o ciclicitate economică (ex. o ciclicitate pe termen scurt peste o altă ciclicitate
pe termen lung). În acest caz se produce o deformare specifică a ciclicităţii pe termen scurt, în
raport cu locul în care se află în procesualitatea ciclicităţii pe termen lung.
27
4. POLITICI ANTICICLICE (ANTICRIZĂ).
Politica anticriză reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat, prin care se
urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi atenuarea efectelor
nefavorabile care decurg din acestea. Politica anticriză se aplică diferenţiat în cadrul unui ciclu
economic. În condiţii de boom economic se aplică politica anticriză de stabilizare iar în faza de
recesiune se aplică politica anticriză de relansare.
Politica de relansare reprezintă ansamblul măsurilor ce se aplică în fazele de încetinire sau
recesiune economică şi are drept scop susţinerea activităţii economice stimulând investiţiile,
consumul, creditul, etc. În funcţie de modul de acţiune se disting mai multe forme ale politicii de
relansare: relansarea prin credit, relansare prin ofertă, politica anticriză de rigoare, relansarea prin
cerere.
Politica de relansare prin credit. Aceasta porneşte de la principiul că există un multiplicator
bugetar şi monetar, după care fiecare venit nou şi fiecare credit distribuite în economie creează o
nouă cheltuială, care generează cerere şi o alimentează în continuare. În acest mod acţionează şi
asupra creşterii masei monetare puse la dispoziţia economiei, prin reducerea ratei dobânzii,
atenuarea restricţiilor în acordarea creditelor, reducerea rezervelor bancare obligatorii.
Politica de relansare prin ofertă. Acest tip de politică stimulează economia prin crearea
unui mediu favorabil acţiunii firmelor, liberei iniţiative şi concurenţei, reducând obligaţiile fiscale şi
salariale, stimulează prioritar producţia şi nu cererea efectivă. Asemenea măsuri vizează: reducerea
obligaţiilor fiscale impuse firmelor, scăderea ratei dobânzii şi a restricţiilor în acordarea creditelor
pentru ameliorarea randamentului investiţiilor, fiscalitate avantajoasă pentru plasarea economiilor
pe piaţa monetară şi financiară.
Politica anticriză de rigoare. Aceasta este aplicată mai ales în fazele de supraîncălzire a
economiei, când tensiunile din sistemul economic ascund pericolul unui derapaj economic. Ideea de
bază este ca statul să înceteze politica de îndatorare şi de finanţare a deficitului. Politica anticriză de
rigoare se aplică în două etape:
- etapa 1 – se reechilibrează bugetul, prin fiscalitate şi diminuarea anumitor cheltuieli publice,
ceea ce generează scăderea masei monetare în circulaţie, comprimarea cererii interne
agregate, atenuarea tensiunilor inflaţioniste;
- etapa 2 – se reduce nivelul ratei dobânzii, ceea ce stimulează investiţiile, relansând, astfel,
creşterea de tip intensiv şi ocuparea eficientă a forţei de muncă.
Politica de relansare prin cerere este caracterizată prin următoarele măsuri:
- politica cheltuielilor publice – se majorează cheltuielile bugetului administraţiei centrale în
faza de recesiune chiar cu preţul unui deficit bugetar, cu scopul de a impulsiona cererea
agregată pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de expansiune;
- politica monetară şi de credit ale cărei principale instrumente sunt: rata dobânzii, creditul şi
masa monetară. În faza de recesiune se reduce rata dobânzii; se crează facilităţi pentru
sporirea volumului creditului şi a masei monetare, se reduce nivelul rezervelor obligatorii ale
băncilor comerciale, se achiziţionează titluri de stat de către autorităţile monetare, se
prelungeşte scadenţa unor credite. Prin aceste măsuri se stimulează consumul şi investiţiile,
ceea ce duce a creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă;
- politica fiscală în condiţii de recesiune se reduce fiscalitatea, lăsându-se o cotă procentuală
mai mare de venit asupra agenţilor economici, ceea ce încurajează cererea pentru bunuri de
consum şi de investiţii.
Evoluţiile din perioada 1950 – 1970 au marcat lipsa unor recesiuni profunde sau de durată,
caracteristice fiind încetiniri sau reduceri nesemnificative ale activităţii economice între două
perioade de expansiune. Această situaţie s-a datorat atât valenţelor politicilor Keynesiste, cât şi unor
schimbări profunde în mecanismul de funcţionare a economiei din ţările dezvoltate care au favorizat
atenuarea cererii agregate, conferindu-i o mai mare stabilitate faţă de evoluţia veniturilor curente.
Începând cu anii ’70, este pusă sub semnul întrebării capacitatea politicilor de sorginte
Keynesistă de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă. Criticii acestor teorii afirmă că
ele au efecte perverse, cum ar fi: efectul de scurgere, generat de interdependenţele dintre economii,
28
şi efectul de evicţiune care se manifestă prin eliminarea investiţiilor private în favoarea celor
publice.
În concluzie, o economie confruntată cu dezechilibre poate aplica unele din politicile
anticriză prezentate mai sus. Aceste politici reprezintă încercări de neutralizare a efectelor negative
ale forţelor de dezechilibru.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Prin ciclu economic înţelegem o durată de timp în care activitatea economică se
autoreglează asigurând alternanţa.
a. fals
b. adevărat
29
30
VI. ŞOMAJUL
CUVINTE CHEIE: şomaj, dezechilibru, ofertă de muncă, cerere de muncă, piaţa muncii,
criză economică, imigrare, emigrare, şomaj voluntar, şomaj involuntar,
rata şomajului, politici pasive, politici active.
SINTEZA:
1. DEFINIREA ŞOMAJULUI
2. CAUZELE SOMAJULUI
32
Număr de şomeri
RS = ×100
Populaţia activă
Indicatori de ordin structural-calitativ se referă la componenţa structurală a şomerilor
după nivelul de calificare specialitaţi, meserii, sex, vârstă etc. Tinerii în ţările dezvoltate dar şi în
ţările în tranziţie deţin o pondere între 20-25% din totalul şomerilor înregistraţi. În România
începând cu 1997 pondera era de 38%. Femeile constituie o alta componentă importantă în structura
şomerilor înregistraţi, trasătură generală pentru toate ţările lumii. În România începand cu 1998
ponderea era de 48,1%.
Măsurarea şomajului necesită luarea în calcul şi a altor elemente cum sunt: intensitatea
şomajului adică evidenţierea situaţiei în care este vorba de reducerea perioadei de lucru, a
numărului de ore de muncă săptămânale şi diminuarea corespunzătoare a salariului sau de pierderea
totală a locului de muncă; durata şomajului, ce reprezintă intervalul de timp din momentul încetării
parţiale sau totale a activităţii până la reîncadrarea sau reluarea muncii într-un domeniu sau altul.
33
ajutor de şomaj. El se acorda pe o perioada determinată de timp. În cazul depăşirii perioadei de
acordare a indemnizaţiei de şomaj, din imposibilitatea găsiri unui loc de muncă, în multe ţări se mai
acordă, pentru un interval de timp, ajutor social sau alocaţie de sprijin. Acestea sunt sume fixe,
lunare, cu mult mai mici decat îndemnizaţia de şomaj.
În România, costul şomajului pentru patronat reprezintă 5%, raportat la fondul de
salarii, iar pentru salariaţi, 1% raportat la salariul brut. Perioada de acordare a ajutorului de şomaj
este de 9 luni, iar a alocaţiei de sprijin 18 luni.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Atenuarea şomajului se poate realiza numai prin sporirea investiţiilor.
a. adevărat
b. fals.
2. Şomajul este o stare de .......... pe piaţa muncii în cadrul căreia există un .............
faţă de .............. , adică un surplus de .............. care nu-şi găseşte loc de muncă.
34
VII. INFLAŢIA.
P3
stimulează creşterea cererii, care duce la
C3
P2 sporirea preţurilor, acestea din urmă constituie
C2
şi un factor de mărire a costurilor şi de
P1 restrângere a ofertei. Sunt posibile diferite
C1
situaţii: spre exemplu, concomitent, pe de o
parte, cererea sporeşte şi, pe de altă parte,
oferta se micşorează, având loc creşterea
O Q1 Q2 Q3 Q preţurilor.
Explicarea cauzelor inflaţiei presupune
luarea în calcul şi a inflaţiei impozitate. Sporirea preţurilor peste graniţă măreşte valoarea
importului, care, în cazul mijloacelor de producţie duce la creşterea costurilor şi a preţurilor
bunurilor economice produse în interior.
Există şi părerea conform căreia, în condiţiile de astăzi, inflaţia trebuie privită nu ca rezultat
al unor dezechilibre trecătoare în cadrul unei economii atemporale, ci ca un fenomen legat de
structurile sistemului economiei de piaţă actuale. De aici, denumirea de inflaţie prin structuri
caracterizată prin practicarea unor preţuri ridicate fără o legătură directă cu creşterea cererii sau
scăderea ofertei. Aceasta se datorează structurii oligopoliste sau monopoliste a economiei, care
împiedică manifestarea concurenţei şi, de aici, posibilitatea practicării unor preţuri ridicate.
2. MĂSURAREA INFLAŢIEI.
Întrucât inflaţia constituie o stare de dezechilibru economic, într-o primă abordare, ea poate
fi exprimată printr-o mărime absolută, şi anume excedentul de masă monetară peste oferta reală de
mărfuri, care dă naştere la un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce prin majorări ale
preţurilor efective.
Inflaţia se măsoară şi în expresie relativă (în procente)ca raport între excedentul de monedă
(respectiv, de cerere) şi oferta de bunuri şi servicii, în economie, căruia îi corespunde o anumită
majorare a preţurilor.
Creşterea generală a preţurilor nu este uniformă, ci diferenţiată. De aceea măsurarea inflaţiei
presupune o agregare a evoluţiilor diferenţiate într-o singură cifră, exprimată sub formă de indice:
- indicele general al preţurilor (IGP) denumit şi ritmul inflaţionist, oferă o imagine asupra
inflaţiei pe ansamblul bunurilor şi serviciilor din economie. Aceasta se calculează ca raport
între PIB exprimat în preţuri curente şi PIB exprimat în preţurile perioadei de bază (dintr-un
an ales ca bază de comparaţie):
PIB1
IGP = × 100 ;
PIB0
- indicele preţurilor de consum. Toţi oamenii care alcătuiesc populaţia unei ţări sunt
consumatori de bunuri şi servicii, fiind afectaţi direct de creşterea preţurilor. În acest sens, se
apelează la un indice de tip Laspeyses, aplicat la bunurile şi serviciile de consum:
IPC =
∑ q1P1
∑ q1P0
36
q1 – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii necesare subzistenţei populaţiei, în condiţii normale;
P1 şi P0 – exprimă nivelul preţurilor în perioada curentă şi, respectiv, în perioada de bază
(anterioară). Astfel, în condiţiile sporirii preţurilor, aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii de consum
(coş de bunuri) costă mai mult, scăzând puterea de cumpărare a salariului şi, în consecinţă, creşterea
costului vieţii;
- Indicele puterii de cumpărare a banilor ca raport procentual între puterea de cumpărare a
banilor în perioada curentă şi puterea de cumpărare a banilor în perioada anterioară.
Un loc deosebit în măsurarea inflaţiei îl ocupă rata inflaţiei. Ea se calculează luând în considerare
dinamica preţurilor bunurilor şi serviciilor respective (P0 şi P1) şi ponderea fiecăruia dintre acestea
în structura cheltuielilor de consum. Rata inflaţiei se determină prin produsul dintre creşterea
preţului bunului respectiv şi ponderea acestuia în consumul total; se adună, apoi, rezultatele,
obţinându-se creşterea preţurilor de consum.
În termeni practici, rata inflaţiei, exprimă sporul nivelului preţurilor. Calculată pe o perioadă
de un an, ea se numeşte rata anuală a inflaţiei.
Inflaţia cunoaşte diferite forme:
- inflaţie târâtoare (sau liniştită) care presupune un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de
până la 3%;
- inflaţie moderată căreia îi corespunde o creştere a preţurilor de până la 6%;
- inflaţie rapidă atunci când ritmul de creştere anuală a preţurilor se apropie de 10%;
- inflaţie galopantă (denumită şi cu două cifre) când creşterea preţurilor este mai mare de 10%
anual;
- hiperinflaţie, este forma cea mai acută şi presupune o rată medie anuală de 1000% şi peste
acest nivel.
De regulă hiperinflaţiile au loc în urma războaielor.
Evaluarea inflaţiei ţine seama şi de evoluţia rezultatelor macroeconomice, de tendinţele care
au loc în dinamica economică de ansamblu. În această direcţie, poate fi prezentă una sau alta dintre
următoarele situaţii:
- creşterea economică neinflaţionistă are loc atunci când procesul inflaţionist este menţinut sub
control de către factorii guvernamentali, realizându-se o rată de creştere economică mai mare
decât rata inflaţiei;
- creşterea economică inflaţionistă corespunde situaţiei în care rata inflaţiei este mai mare decât
rimul mediu anual de creştere economică;
- stagflaţia caracterizează acea stare economică, cunoscută sub denumirea de creştere
economică zero, când rezultatele macroeconomice stagnează;
- slumpflaţia reflectă situaţia în care economia este în declin, iar inflaţia este galopantă.
Pe termen scurt, inflaţia poate să aibă unele efecte pozitive, ca spre exemplu, încurajarea
investiţiilor, a creşterii activităţii economice, o anumită atenuare a şomajului, etc.
Inflaţia ca stare a dezechilibrului economic este preponderent negativă, având numeroase
consecinţe, asupra populaţiei, agenţilor economici şi asupra modului de ansamblu al economiei.
Inflaţia atrage după sine scăderea puterii de cumpărare a populaţiei. Creşterea generală a preţurilor
este privită drept cauza unor reduceri nedorite ale salariului real.
O altă consecinţă a inflaţiei o reprezintă redistribuirea de venituri şi de avuţie. Prin
intermediul preţurilor ridicate, o parte a veniturilor cumpărătorilor de mărfuri este preluată de către
vânzători. Este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată înclinaţia spre economisire.
Deprecierea banilor generează fuga de lichidităţi şi preferinţa pentru plasarea disponibilităţilor
băneşti în bunuri durabile neproductive.
Creşterea inflaţionistă a preţurilor determină necesitatea măririi salariilor iar scumpirea
forţei de muncă atrage după sine reducerea angajarilor şi accentuarea şomajului. În cazul creditelor
contractate anterior, inflaţia avantajează pe debitori şi dezavantajează pe creditori. Poziţia de
creditor este erodată din cauza inflaţiei.
37
În dinamica ei, rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei, pe care o poate ajunge din
urmă sau chiar depăşi ceea ce estompează efectul pozitiv al inflaţiei asupra costului datoriei.
Inflaţia exercită o mare influenţă asupra capacităţii întreprinderilor de a realiza investiţii şi
de a obţin profit. Moneda naţională devalorizată datorită inflaţiei are consecinţe şi asupra
comerţului exterior al ţării respective, în sensul frânării exportului din cauza preţurilor de export
prea înalte.
Consecinţele inflaţiei, în toată întinderea şi complexitatea lor, pe care le suportă populaţia,
economia, viaţa social-economică în asamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei.
Ţinând seama de manifestarea simultană a inflaţiei şi şomajului, şi de consecinţele lor, în
literatura economică se foloseşte noţiunea de indici ai sărăciei, ce reprezintă suma ratei şomajului şi
ratei inflaţiei. Atunci când şomajul şi/sau inflaţia au un nivel ridicat, ele devin probleme naţionale
prioritare. De asemenea, în legătură cu costul inflaţiei se foloseşte termenul de rată a sacrificiului,
care se calculează ca raport între reducerea procentuală cumulativă a PNB, determinată de politica
antiinflaţionistă şi reducerea efectiv obţinută a inflaţiei.
În ansamblul problemelor pe care le ridică inflaţia se înscrie şi cercul vicios inflaţionist.
Acesta exprimă relaţia de intercondiţionare dintre creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor de
consum, de pe o parte, şi indexarea salariilor nominale, pe de altă parte, relaţie care accentuează
inflaţia. Astfel, mărirea preţurilor de consum atrage după sine necesitatea unor majorări a salariilor
prin care să se atenueze consecinţele inflaţiei asupra puterii de cumpărărare a populaţiei. La rândul
ei, mărirea salariilor duce la creşterea cererii de bunuri şi servicii şi, deci, a preţurilor, care din nou,
impune indexări ale salariilor, stimulându-se în continuare, dinamica inflaţionistă. Este vorba, de
fapt de spirala inflaţionistă. De aici, însă, nu trebuie să se tragă concluzia că n-ar mai trebui să se
mărească salariile.
În teoria economică, inflaţia se abordează în contextul legăturilor cu şomajul şi cu alte forme
de dezechilibru economic. Economistul britanic Phillips, cercetând o serie de fenomene şi date
statistice care cuprind perioada 1861-1957,
a pus în evidenţă o relaţie inversă între rata
inflaţiei şi rata şomajului , pe exemplul Marii
Britanii. Această relaţie este cunoscută sub
Rata denumirea curba Phillips . Astfel, atunci când
A
inflaţiei
B
rata inflaţiei creşte rata şomajului scade, deoare
sporirea preţurilor stimulează extinderea
C
D
activităţii economice, creşterea ocupării forţei
E de muncă şi atenuarea şomajului. Invers, atunci
când rata inflaţiei scade, se înregistrează o
F
creştere a ratei şomajului, agenţii economici
G nefiind interesaţi în extinderea activităţii.
H
De aici ar rezulta concluzia conform
căreia lupta împotriva şomajului ar necesita,
O într-o anumită proporţie, inflaţie. La rândul ei,
Rata şomajului
combaterea accentuării fenomenului inflaţionist
ar presupune, într-o anumită măsură, şomaj, care atenuează posibilităţile de cumpărare şi urcare a
preţurilor. După cum se observă, fiecare punct al cursei corespunde cuplului rata inflaţiei – rata
şomajului.
În general, curba Phillips şi-a găsit confirmarea în realitatea economiei de piaţă până în anii
60-70. în anii următori şi în prezent, se constată că, în general, rata inflaţiei şi rata şomajului
evoluează în acelaşi sens. De asemenea, în condiţiile în care creşte rata şomajului, au loc majorări
(nu scăderi) ale salariilor. În mare parte, aceasta se explică prin creşterea rolului sindicatelor în
cadrul negocierilor cu patronatul.
38
4. POLITICI DE COMBATERE A INFLAŢIEI.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Politica antiinflaţionistă presupune măsuri de reducere a ofertei agregate.
a. adevărat
b. fals
39
40
VIII. ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIE.
SINTEZA:
1. IMPLICAREA STATULUI ÎN ECONOMIE. CONŢINUT ŞI FORME.
În concepţia liberalismului economic, jocul libertăţii economice este mai eficace decât
intervenţia statului, care trebuie să se limiteze la crearea şi menţinerea condiţiilor ce permit
dezvoltarea pieţei, la elaborarea şi aplicarea unei legislaţii favorabile proprietăţii şi concurenţei.
Keynes, considerat teoreticianul unui capitalism de tip nou, denunţă imperfecţiunile pieţei şi
preconizează relansarea economiei printr-o politică de investiţii activă a statului, prin care aceasta
să intervină în economie, să orienteze decizia într.un sens strategic.
În perioada postbelică, numeroşi economişti abordaseră problematica dirijării economice, a creşterii
economice şi a echilibrului macroeconomic de pe poziţii diferite.
În concepţia lui Samuelson, considerată centristă, statul trebuie să intervină, prin diferite
mijloace spre a face faţă cazurilor în care eşecul pieţei tinde să diminueze bunăstarea socială. În
economia de piaţă actuală, intervenţia statului este o realitate, ea având loc în forme şi proporţii
diferite.
Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa directă sau indirectă prin politica
economică a autorităţilor publice centrale şi a administraţiei locale, la activitatea economică, la
rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi naţionale, conjucturale sau structurale,
precum şi a celor globale, pe perioade scurte şi pe termen lung, cu ajutorul unor anumite
instrumente sau mijloace, prin măsuri şi acţiuni concrete.
Obiectivul intervenţiei statului în economie îl constituie asigurarea stabilităţii în
funcţionarea economiei, relansarea şi creşterea economică, înlăturarea stărilor de depresiune,
diminuarea şomajului şi inflaţiei, mărirea puterii de cumpărare, etc.
În contextul contemporan, rolul statului în economie este strâns legat de importanţa deosebit
de mare pe care o au problemele macroeconomice, şi, implicit macrodecizia. Astfel, politicile
economice trebuie să ia în calcul şi interdependenţele dintre ramuri, dintre sectoare, jocul
interdepentenţelor dintre pieţe.
În asemenea condiţii, echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe
diferitele compartimente ale economiei – piaţa muncii, a capitalului, a bunurilor materiale şi
serviciilor, a echilibrului monetar, financiar, bugetar, valutar, etc.
Sistemul concurenţial al economiei de piaţă moderne trebuie să fie conceput ca un
mecanism care bazându-se pe piaţă este capabil să-şi coordoneze mişcarea sa de ansamblu, să
funcţioneze şi să se dezvolte.
Se cunosc următoarele forme de manifestare a rolului statului în economie:
- Afirmarea statului ca producător şi consumator. Alături de firme private, care au o pondere
dominantă în economia de piaţă, există într-o proporţie sau alta şi un sector public, care
cuprinde: servicii publice (poştă, telecomunicaţii, căi ferate, de navigaţie maritimă, fluvială şi
aeriană, unităţi de distribuire a apei, energiei electrice şi gazelor, întreprinderi din industria
extractivă de cărbune şi minereuri, din industria siderurgică, de construcţii de maşini, utilaje şi
41
instalaţii, de automobile, avioane, centrale termoelectrice, hidroelectrice şi atomoelectrice,
uzine chimice, producţia în domeniul apărării, bănci şi societăţi de asigurare, comerţ, unităţi
din domeniul educaţiei şi culturii, sănătăţii, cercetării ştiinţifice, etc.). Statul a devenit astfel,
în multe ţări, un agent economic.
- Rolul statului se manifestă şi prin alte instrumente de politică economică, cum sunt politicile:
monetară, de credit, bugetară, fiscală, prin investiţii publice. Statul este titularul unic de
emisiune de monedă. Ţările dezvoltate tind să consacre cheltuielilor publice o pondere mai
mare din PNB, în comparaţie cu celelalte ţări. Rolul statului sporeşte dacă se ia în calcul şi
tendinţa actuală de mărire a consumului colectiv de bunuri publice, cum sunt: reţeaua rutieră,
şcoli, spitale, comunicaţii şi telecomunicaţii care necesită cheltuieli din partea statului pentru
echipamente adecvate, personal calificat, etc.
- Politica de control direct sau/şi indirect asupra preţurilor şi veniturilor. Prin măsuri de limitare
a creşterii preţurilor şi a abuzurilor din partea unor agenţi economici, statul protejează
consumatorii de bunuri şi servicii. Prin politica veniturilor, factorii guvernamentali caută să
stăpânească, să menţină sub control, creşterea şi repartizarea veniturilor.
- Statul îşi manifestă rolul său şi în domeniul protecţiei sociale care a devenit unul din
principalii factori de bunăstare. Este vorba de o anumită politică socială, prin care statul
introduce reglementări privind dreptul la locuinţe, apărarea sănătăţii publice, aplicarea unor
norme de securitate la locul de muncă, lupta contra delicvenţei, etc. Statul intervine direct,
prin subvenţionarea de la buget, a cheltuielilor respective.
- Politica de protejare a concurenţei. Statul elaborează reguli şi reglementări, prin care se
stabileşte cadrul în care operează forţele pieţei, ca de exemplu: reguli împotriva reclamelor
frauduloase, a practicilor neloiale, standarde privind calitatea alimentelor supuse vânzării,
interzicerea, în unele ţări, a realizării de acorduri între monopoluri, etc.
- Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economică. În perioada postbelică, într-o
serie de ţări cu economie de piaţă, se manifestă preocupări pentru coordonarea şi orientarea
activităţii pe ansamblul economiei naţionale, în condiţiile în care există şi un sector public în
economie.
- Importante sarcini în cadrul relaţiilor economice externe. Ţările lumii sunt angrenate, pe piaţa
mondială, în activităţi de vânzare şi cumpărare de mărfuri, în operaţiuni de plăţi, în fluxuri de
capitaluri, de forţă de muncă şi tehnico-ştiinţifice, etc. Fiecare stat trebuie să-şi asigure forţa
de competiţie pe piaţa externă, echilibrul schimburilor, eficienţa economică, promovând
anumite politici, care să împiedice epuizarea resurselor neregenerabile, poluarea mediului
natural şi deteriorarea echilibrului ecologic, probleme globale care implică participarea
fiecărui stat.
În procesul de tranziţie la economia de piaţă, statului îi revine un rol deosebit de important,
atât la nivel central, cât şi în plan local. Crearea economiei de piaţă prin restructurarea proprietăţii,
al organizării şi conducerii economiei în ansamblu, ghidate de criteriul de raţionalitate şi eficienţă,
de promovarea interesului naţional, realizarea unui consens social care să asigure o largă cooperare
în reconstrucţia economico-socială, lupta pentru pregătirea de specialişti, pentru formarea unui nou
mod economic de gândire şi comportament al oamenilo, protecţia socială, combaterea corupţiei şi a
altor fenomene negative, în contextul colaborării internaţionale, impun afirmarea statului prin
strategii, obiective, măsuri şi acţiuni ştiinţific fundamentate pe termen scurt, mediu şi lung.
Se impun trei precizări. În primul rând, intervenţia statului în economie, într-o anumită
proporţie, într-o formă sau alta, nu trebuie să afecteze libertatea agenţilor economici, ci dimpotrivă,
ea trebuie să creeze şi să menţină ambianţa de libertate economică prin care să stimuleze inovaţia şi
progresul.
În al doilea rând, în economia de piaţă modernă, chiar în condiţiile intervenţiei statului
continuă să se manifeste crize, şomaj şi alte fenomene de instabilitate. De aceea, o problemă
deosebit de actuală este creşterea eficienţei intervenţiei statului în economie, astfel încât, prin
politicile, măsurile şi acţiunile ce se întreprind, să aibă loc diminuarea instabilităţii, mărirea
efectelor de relansare şi creştere economică.
Analiza implicării statului prin măsuri de reglementare necesită cunoaşterea un numai a
rezultatelor obţinute, ci şi a costurilor intervenţiei guvernamentale.
42
În al treilea rând, există permanente preocupări teoretice şi practice în direcţia găsirii
formelor adecvate de funcţionare şi dezvoltare a economiei naţionale a fiecărei ţări. Statul trebuie să
depună eforturi pentru a face ca piaţa să funcţioneze mai bine, şi nu să i se substituite.
2. POLITICA BUGETARĂ.
3. POLITICA FISCALĂ.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă ................ şi a ..................prin
mărirea cheltuielilor publice fără ca volumul ................. să se modifice.
46
IX. BUNĂSTAREA ŞI SĂRĂCIA. DISTRIBUŢIA VENITURILOR.
OBIECTIVE: - înţelegerea conceptelor de inegalitate economică şi inegalitatea veniturilor;
- înţelegerea şi măsurarea nivelului de trai;
- cunoaşterea politicilor de protecţie socială.
CUVINTE CHEIE: inegalitatea veniturilor, discriminare economică, instrument economic,
capital uman, divident social, nivel de trai, finalitate socială a creşterii
economice, indicele preţurilor, indicele salariului real, calitatea vieţii,
resursele vieţii, cadrele vieţii, modul de viaţă.
SINTEZA:
1. INEGALITĂŢILE ECONOMICE ŞI INEGALITATEA VENITURILOR.
Responsabilitatea în ceea ce priveşte finalitatea socială a creşterii economice revine în
întregime statului. Deşi, în principiu, creşterea economică ar trebui să conducă la satifacerea cât mai
multor nevoi umane (individuale şi colective, materiale şi spirituale), există o cauză fundamentală
pentru care acest lucru nu se întâmplă. Această cauză este inegalitatea veniturilor în societate.
Inegalitatea veniturilor este o consecinţă naturală a funcţionării pieţei, în sensul că acordă
prime celor ce reuşesc şi aplică sancţiuni celor ce nu reuşesc. Rezultă că într-o măsură importantă,
inegalitatea veniturilor nu numai că este indispensabilă funcţionării pieţei, dar este chiar necesară.
Nivelarea veniturilor este la fel de dăunătoare ca şi polarizarea exagerată în bogăţie şi sărăcie.
Cauzele care conduc la inegalitatea veniturilor sunt: diferenţele de abilitate (unii indivizi
sunt înzestraţi cu o abilitate mai mare decât alţii fie în mod natural fie prin calificarea profesională),
diferenţe de performanţe în muncă (unii indivizi preferă un risc mai mare, care aduce şi un câştig
mai mare, alţii preferă un câştig mai mic cu un risc mai mic), difereţele de salarizare (ca urmare a
desfăşurării activităţii economice în condiţii de muncă specială – toxicitate, noapte, şantier, muncă
grea , diferenţele în educaţie şi industrie (unii indivizi aleg câştiguri mai mari pentru viitor, şi se
instruesc mai mulţi ani în şcoli, alţii preferă venituri mai mici dar actuale şi intră direct în
activitatea economică ), diferenţele de experienţă în profesie (care conduce la diferenţe de venituri,
prin plata unui spor de vechime), diferenţele în averea moştenită (unii indivizi moştenesc o avere
mai mare decât alţii, ceea ce le conferă un statut social, sub aspectul veniturilor, mai avantajos în
comparaţie cu cei care moştenesc mai puţin sau deloc), diferenţe de şansă (în acelaşi condiţii
economice sau sociale, unii indivizi se pot bucura de şansa unui câştig, în timp ce alţii nu au această
şansă, ex. la sistemele legate de loterie). Toate acestea sunt cauze obiective ale ingalităţii veniturilor
şi ele nu pot fi încriminate pentru inegalitatea respectivă.
Pe lângă cauzele obiective, există şi cauze subiective, cauze care conduc la discriminare în
distribuirea veniturilor. Prin discriminarea economică se înţelege situaţia în care factorii de
producţie echivalenţi primesc o remuneraţie diferită pentru contribuţii egale la produsul social.
Există mai multe surse ale discriminării economice:
- discriminarea de către patroni. Unii patroni angajează femei sau tineri sau lucrători de culoare.
Să analizăm concomitent situaţia unui patron care nu angajează aceste categorii de lucrători
(A) cu cea a unui patron care
W
w acceptă să să angajeze (B).
Cererea de muncă (DL) în
DA L SAL DB L
B
S L ambele cazuri este aceeaşi,
iar oferta de muncă (SL) este
EA W2
deplasată spre dreapta în
WAE
cazul patronului B, deoarece
EB el angajează şi lucrători
W1 refuzaţi de primul patron. În
B
W E
felul acesta, salariul de
echilibru (WE) în cazul celui
de al doilea patron se va
situa sub cel al primului,
deci al doilea patron va avea
L
L1 L2 L3 L L4 L5 L5
47
un avantaj din punct de vedere al costurilor cu salariile. Lucrătorii angajaţi de patronul B sunt
discriminaţi economic în raport cu cei care se angajează la patronul A;
- discriminarea între salariaţi este o discriminare pe care o aplică înşişi salariaţii, atunci când
decizia economică depinde de ei (ex.: nu se acceptă ca şefi să fie femei sau tineri sub o
anumită vârstă);
- discriminarea statistică se referă la modul în care sunt stabilite, de către guvern, diferitele
compensaţii sau niveluri de taxe şi impozite (se determină o medie a veniturilor care
funcţionează drept criterii de departajare, cei sub medie sunt dezavantajaţi, cei peste medie
sunt avantajaţi);
Instrumentul economic prin care se măsoară inegalitatea veniturilor în societate este curba Lorenz.
100 veniturile (%)
Pe orizontală se dispune ponderea populaţiei, iar pe
verticală ponderea veniturilor aferente difertelor
ponderi de populaţie. Dacă veniturile ar fi distribuite
C3 C
2
absolut egal în societate, curba ar lega ponderea
1 C
populaţiei de ponderea veniturilor ar fi bisectoare. În
realitate, inegalitatea veniturilor în societate curbează
0C bisectoarea aşa încât, cu cât inegalitatea veniturilor
este mai mare cu atât Curba Lorenz este mai puţin
întinsă şi invers. Această curbă se foloseşte ca
instrument de măsurare a inegalităţii distribuţiei
veniturilor între diferite grupe ale populaţiei, într-o
zonă, ţară, etc şi ajută la fundamentarea unor măsuri de
100 populaţie (%) politică economică privind ameliorarea nivelului de
trai.
Se pare totuşi, că nu discriminarea economică este responsabilă pentru cea mai mare parte a
inegalităţii veniturilor, ci difernţele existente în ceea ce priveşte capitalul uman. Prin capital uman
se înţelege ansamblul investiţiilor (de timp, de bani, de instrucţie, de calificare, etc.) care formează
personalitatea integrală a individului şi pe baza căruia acesta participă la distribuirea dividentului
social.
2. NIVELUL DE TRAI.
48
Deşi este posibil de determinant şi nivelul de trai la nivelul colectivităţilor, având în vedere sfera de
referinţă a acestui concept, el are cea mai mare relevanţă cu privire la individ.
În mod sintetic, cel mai important indicator al nivelului de trai îl reprezintă venitul real,
indicele venitului real calaculându-se astfel:
I
IVr = Vn IVn – indicele venitului nominal (sau monetar)
Ip
Ip - indicele preţurilor.
În structura veniturilor, în cea mai mare parte a cazurilor, ponderea principală o deţine
salariul. De aceea se calculează, în general, indicele salariului real. În ceea ce priveşte indicele
preţurilor, el este determinat, pe perioade stabilite de către organismele oficiale pe baza unui indice
agregat. În România, indicele preţurilor de consum este determinat de Comisia Naţională pentru
Statistică, de regulă lunar şi la nivel anual şi publicat în buletinele instituţiei respective, iar la
încheierea anuali, în Anuarul Statistic al României. Pentru determinarea lui se foloseşte indicele
Lasperyes (cu pondere din perioada de referinţă):
n
∑ p ⋅q i
1
i
0
I pL = n
i =1
Pi1 – preţul bunului „i” în momentul „1”
1
∑ ( p1i ⋅ q0i )
i =1 K i
p
∑ p ⋅q i
1
i
1
I =
p n
i =1
I pF = I pL ⋅ I pp
1
∑K (
i =1
p1i ⋅ q1i )
i
metoda Fisher (media geometrică a indicelui Lasperyes şi a indicelui Paasche) .
Calitatea vieţii este un concept mai larg decât cel de nivel de trai cuprinzând pe lângă
aspectele cantitative şi dimensiuni calitative. Dacă nivelul de trai se referă cu precădere la individ,
calitatea vieţii priveşte, în egală măsură, şi societatea în ansamblu. Calitatea vieţii poate fi definită
ca fiind ansamblul condiţiilor şi sferelor din care se compune viaţa integrală a omului.
În acest sens, calitatea vieţii cuprinde:
- resursele vieţii (indicatorii factoriali ai calităţii vieţii) care sunt: resursele economice, resursele
naturale, resursele socio-culturale, resursele personale;
- cadrele vieţii (indicatorii rezultativi ai calităţii vieţii) care sunt: cadrul natural, cadrul macro-
social, cadrul cultural, cadrul uman-colectiv şi cadrul uman-individual.
Măsurarea calităţii vieţii se face prin indicatori sociali (indicatori ai stării sociale). Aceaştia
sunt indicatori normativi, nu doar informaţionali. Modelul general al indicatorului de calitate a vieţii
I
este următorul: Ic.v. = s Is – indicele de stare a vieţii
Ie
Ie – indicele de evaluare a necesităţii.
O problemă esenţială a calităţii vieţii este problema timpului liber. Timpul liber este
consecinţa creşterii productivităţii muncii şi, totodată este o cauză a performanţelor economice, ca
urmare a serviciilor consumate în timpul liber de către individ.
Modul de viaţă reprezintă forma colectivă (de regulă, la nivelul societăţii) în care sunt
valorificate condiţiile privind calitatea vieţii. Modul de viaţă poate fi consumerist – respectă
49
principiul cumpără – consumă – aruncă; echilibrat – abundenţa este controlată prin valori de cultură
superioare; ascetic – bazat pe o filozofie a insuficienţei, fie reală, fie culturală.
Stilul de viaţă reprezintă aspectul personalizat, individualizat al modului de viaţă.
Conceptele prezentate mai sus, sunt cuantificate cu ajutorul puterii de cumpărare. Măsurarea
puterii de cumpărare se face prin intermediul coeficientului puterii de cumpărare:
VN
Pc = , unde VN – venitul naţional;
P
P – nivelul mediu al preţurilor bunurilor şi serviciilor luate în calcul.
Putrea de cumpărare se raportează, în modul cel mai uzual, la monedă. Aceasta presupune şi
influenţa decisivă a preţului în actul de schimb economic. De aceea, puterea de cumpărare se
defineşte prin două mărimi:
- cantitatea nominală de active monetare deţinute;
- preţul bunurilor şi serviciilor la care se raportează activele monetare respective.
În acest context, puterea de cumpărare se poate defini ca fiind cantitatea de active reale
(bunuri şi/sau servicii) care poate fi obţinută în schimbul activelor monetare deţinute. Aşadar, cu cât
cantitatea de active monetare deţinute de agentul economic este mai mare, cu atât el va putea
dobândi (la preţ constant al activelor reale) o cantitate mai mare de asemenea active reale şi, de
asemenea, cu cât preţul activelor reale este mai mare, el va putea dobândi (la o cantitate dată de
active monetare) o cantitate mai mică de asemenea active reale.
În general, statul poate acţiona în două direcţii pentru a încerca atenuarea disparităţilor
economice, care conduc, în mod inevitabil, la disparităţi sociale şi de şansă:
- Acţiunea asupra cauzelor inegalităţii economice, care se referă la două situaţii distincte:
- subvenţionarea investiţiei în capital uman are în vedere sprijinul pe care statul îl
poate acorda, sub formă bănească, materială, organizatorică sau în materie de asistenţă
şi consultanţă în ceea ce priveşte calificarea, recalificarea sau policalificarea forţei de
muncă;
- aplicarea de politici antidiscriminatorii.
- Acţiunea asupra simptomelor inegalităţii economice care se referă la:
- programe de asigurări sociale (programe de asigurare a îndemnizaţiei de şomaj,
programe de securitate socială, programe de asigurare medicală, programe de asistenţă
socială);
- programe de combaterea sărăciei care vizează acţiuni de ajutorare a persoanelor
aflate sub pragul oficial al sărăciei, sub diverse forme: cantine pentru asigurarea
hranei, cămine pentru asigurarea locuinţei, programul de socializare. Aplicarea tuturor
acestor programe necesită utilizarea unor pârghii şi instrumente specifice cum sunt:
garantarea venitului minim pe economie, mecanismul taxei negative, redistribuirea
venitului, asigurarea menţinerii puterii de cumpărare, asigurarea unui mediu
înconjurător corespunzător.
Protecţia socială pe care o realizează statul are ca scop reducerea discrepanţelor de venituri
şi, în funal, de avere care se formează între indivizi în cursul activităţii economice. Teoria
economică arată că veniturile din societate trebuie distribuite conform funcţiei de utilitate
marginală: fiecare membru al societăţii trebuie să primească acea mărime din venit care să asigure,
pe ansamblul societăţii, aceeaşi utilitate marginală pentru fiecare individ. Astfel, dacă există două
persoane, cu aceeaşi funcţie a utilităţii marginale, atunci venitul trebuie distribuit în mod egal.
Aceasta este, în fond, noţiunea pe care a aplicat-o comunismul atunci când a decretat egalitarismul
social.
Dar însă, aşa cum rezultă din lista cauzelor inegalităţii veniturilor, indivizii au funcţii de
utilitate marginală diferite, inegalitatea veniturilor este inerentă oricărui sistem social. Această
situaţie pune problema compromisului între eficienţă şi echitate. Semantic, egalitate şi echitate nu
semnifică acelaşi lucru. Echitabil înseamnă corect, just ceea ce presupune, în principiu şi
50
inegalitatea. Din acest motiv trebuie găsit un compromis (un optim) între eficienţa necesară
funcţionării pieţei şi egalitatea specifică moralei creştine.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. Instrumentul economic prin care se măsoară inegalitatea veniturilor în societate
este Curba Lorenz.
a. adevărat
b. fals.
51
52
X. ECONOMIA DESCHISĂ.
OBIECTIVE: - cunoaşterea conceptului de economie mondială;
- cunoaşterea structurii unei economii naţionale;
- cunoaşterea interdependenţelor economice mondiale;
- cunoaşterea conţinutului diviziunii mondiale a muncii şi a circuitului economic mondial;
- cunoaşterea structurii balanţei de plăţi externe.
CUVINTE CHEIE: economie de piaţă deschisă, fărămiţare feudală, revoluţie burgheză,
revoluţie industrială, economie naţională, ramură a economiei
naţionale, sferă a economiei naţionale, sector al economiei naţionale,
nivel de dezvoltare economică, potenţial economic, interdependenţe
economice, diviziunea mondială a muncii, specializare internaţională,
flux economic.
SINTEZA:
1. CONCEPTUL DE ECONOMIE MONDIALĂ.
În ultimii ani ai secolului XX, au fost puse bazele unei noi etape a economiei de piaţă,
numită tot mai frecvent economie deschisă, care reprezintă un stadiu superior al dezvoltării în
profunzime şi în amplitudine a economiei de piaţă. Economia deschisă de piaţă realizează o
unificare economică progresivă a condiţiilor producţiei şi schimburilor la nivel subregional,
regional, mondial. Înţelegerea esenţei economiei de piaţă deschise necesită cunoaşterea procesului
de amplificare şi aprofundare a relaţiilor economice dintre comunităţile umane, de formare şi
consolidare a economiei mondiale, procese care în bună măsură se suprapun, tinzând spre crearea
unei economii şi pieţe unice la nivel mondial.
Premisele constituirii economiei mondiale s-au acumulat treptat, în decursul unei perioade
istorice îndelungate şi cuprind următoarele etape:
- marile descoperiri geografice de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-
lea au făcut evidentă unicitatea lumii terestre. Fărămiţarea feudală a teritoriilor europene şi
fărămiţarea tribală în noile ţinuturi intrate în orbita schimbului de mărfuri continuu însă să fie
obstacole puternice în fluidizarea legăturilor dintre diverse regiuni şi popoare;
- formarea economiilor naţionale bazate pe pieţe integrate şi dezvoltarea producţiei de mărfuri
care să ofere substanţă materială intensificării şi diversificării legăturilor economice dintre
popoare. Se înfăptuiesc revoluţii burgheze, antifeudale, întâi în Olanda şi Anglia, apoi Spania,
Italia, Germania, punând astfel capăt fărămiţării feudale, desăvârşind formarea naţiunii şi
realizând unificarea economiilor şi teritoriilor naţionale, promovarea de politici economice
unitare;
- revoluţia industrială a generat producţia maşinistă, de masă, capabilă să aprovizioneze cu
mărfuri, mai ieftine decât cele furnizate de meşteşugari, pieţele din cele mai îndepărtate
colţuri ale lumii, reprezentând premiza tehnologică a formării economiei mondiale;
- revoluţia industrială a impulsionat dezvoltarea sistemului modern de transporturi – maritime,
terestre şi din secolul XX aeriene care au micşorat distanţele dintre localităţi, regiuni şi
continente, facilitând astfel circulaţia oamenilor, mărfurilor şi capitalurilor;
- pe o anumită treaptă de dezvoltare, diviziunea socială a muncii a spart graniţele naţionale,
conturându-se treptat o specializare a diferitelor economii naţionale în producerea diferitelor
clase, categorii, sortimente, tipodimensiuni de produse şi servicii. A apărut astfel diviziunea
mondială a muncii, bază obiectivă a unor legături durabile şi tot mai complexe dintre agenţii
economici din diferitele ţări ale lumii, a unei pieţe mondiale, care reprezintă altă premisă
esenţială a formării economiei mondiale.
Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent, de agenţi ai vieţii
economice (economii naţionale, uniuni economice zonale, regionale, transcontinentale, companii
private şi publice, persoane fizice rezidente în diferitele ţări ale lumii)între care se dezvoltă ample
relaţii economice, tehnologice, comerciale, financiar-monetare, etc, pe baza diviziunii mondiale a
muncii, împreună cu normele juridico-legislative şi cu instituţiile care reglementează şi
monitorizează funcţionarea structurilor componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul
său.
53
2. ECONOMIILE NAŢIONALE.
Nevoia firească de rezerve provenind din alte ţări şi zone geografice a fost promovată, timp
de secole, prin metode violente, jafuri, prăzi de război şi prin instituţionalizarea imperiilor
coloniale. Odată cu epoca modernă, o asemenea metodă a devenit contraproductivă şi imposibil de
menţinut. Locul ei a fost luat de un sistem de fluxuri şi instituţii mult mai complex şi sotisficat
denumit interdependenţe economice internaţionale. Acestea constituie o vastă reţea matricială de
legături economice internaţionale: pe orizontală – între agenţii economici privaţi şi publici naţionali,
între aceştia şi companiile transnaţionale; pe verticală – între tot mai mulţi paricipanţi la lanţul celor
care produc valoarea adăugată, fiecare dintre ei putând deveni, la rândul lor, nucleul unui sistem
matricial specific.
Interdependenţele economice facilitează şi fluidizează schimburile de activităţi umane –
bunuri, servicii, capitaluri, informaţii, cunoştinţe, forţă de muncă – între agenţii vieţii economice, pe
plan internaţional. Interdependenţele economice internaţionale constituie un subsistem complex,
diversificat tipologic:
- interdependenţele tehnico-ştiinţifice, exercită în prezent, influenţa cea mai importantă asupra
structurilor economice naţionale. Rămânerea unor ţări în afara acestor interdependenţe
conduce la stagnare, la deformări structurale;
- interdependenţele comerciale, ca vehicul al mişcării bunurilor şi serviciilor, oferă o premisă
apropierii avantajelor generate de legăturile economice;
- interdependenţele financiare permit fructificarea resurselor financiare temporar libere din
unele centre ale lumii, pe de o parte, şi capitalizarea agenţilor economici din alte ţări în
vederea valorificării factorilor de care aceştia dispun din abundenţă, pe de altă parte;
- interdependenţele dintre infrastructurile naţionale, dintre sistemele de comunicaţie sunt
esenţiale pentru funcţionarea economiei mondiale ca un sistem integrat în care distanţele şi
timpul sunt tot mai comprimate;
- interdependenţele umane au fost şi rămân esenţiale în evoluţia ascendentă a civilizaţiei, în
progresul tuturor celorlalte tipuri de interdependenţe.
57
internaţionale sau regionale. Termenul de rambursare a acestor împrumuturi este de până la 20 de
ani pe termen lung şi până la 5-8 ani pe termen mediu.
Fluxurile de capital pe termen scurt sunt constituite îndeosebi din operaţiuni speculative
cu capitaluri aflate în căutarea de plasamente avantajoase pe perioade reduse de timp, în funcţie de
ratele dobânzii bancare şi cursurile de schimb valutar.
Investiţiile externe directe reprezintă plasamente de capital pe termen lung pentru
înfiinţarea de noi firme, pentru achiziţionarea altora existente prin cumpărarea pachetului de acţiuni
de control, precum şi pentru susţinerea fuziunilor între firme, a creării de societăţi mixte. Aceleaşi
tipuri de plasamente, ce nu oferă drept de control asupra afacerilor la care participă, sunt definite
drept investiţii de portofoliu.
Fluxul schimburilor valutare reprezintă ansamblul raporturilor care se desfăşoară între
agenţii economici în legătură cu tranzacţiile de vânzare-cumpărare de valută. Funcţionarea pieţei
valutare internaţionale presupune drept condiţie esenţială convertibilitatea monedelor naţionale.
Balanţa de plăţi externe reprezintă, în conformitate cu definiţia FMI, un tablou sintetic sub
formă contabilă, care înregistrază sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare
întervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade de timp, de regulă
un an. Balanţa de plăţi externe cuprinde:
- BALANŢA TRANZACŢIILOR CURENTE sau CONTUL CURENT formată din:
- balanţa comercială (venituri din exporturi şi plăţi pentru importuri);
- balanţa invizibilelor (încasări şi plăţi pentru servicii);
- balanţa veniturilor (încasările şi plăţile cu titlu de venituri ca dividende, dobânzi,
profituri, rente, salarii, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini);
- balanţa transferurilor unilaterale (transferurile economiilor băneşti ale lucrătorilor
emigranţi, despăgubirilor, donaţiilor, transferurilor în contul acordurilor între ţările Uniunii
Europene, ajutoarele publice sau private);
- BALANŢA MIŞCĂRILOR DE CAPITAL sau CONTUL DE CAPITAL care include:
- balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt (credite primite/acordate pe termen
până la un an, repatrierea activelor);
- balanţa mişcărilor de capital pe termen lung (intrările şi ieşirile de capitaluri sub
formă de credite de export-import, împrumuturi investiţii directe, investiţii de portofoliu);
- balanţa rezervelor valutare internaţionale (incluzând rezervele oficiale, creanţele
asupra FMI şi alte creanţe, pe de o parte, şi angajamentele pe termen scurt şi la vedere faţă de
FMI şi alţii, pe de altă parte);
- AJUSTĂRI conţine Contul de erori şi omisiuni.
Balanţa de plăţi externe poate fi echilibrată, dacă încasările sunt egale cu plăţile rezultate
din relaţiile externe, excedentară sau activă, când încasările depăşesc plăţile şi deficitară sau pasivă
când încasările sunt mai mici decât plăţile.
Fluxul internaţional al forţei de muncă generează formarea pieţei mondiale a muncii.
Migraţia contemporană a forţei de muncă prezintă câteva caracteristici: nu mai priveşte populaţii
compacte ci grupuri, indivizi sau familii, se emigrează din ţările mai sărace spre cele mai bogate,
cererea de forţă de muncă vizează, de regulă, persoane calificate cu vârste între 20-40 ani,
majoritatea imigranţilor sunt muncitori necalificaţi, folosişi la munci grele, insalubre, refuzate de
autohtoni. Se manifestă şi o migraţie a specialiştilor atraşi de condiţii de viaţă şi muncă superioare
din ţările bogate, fenomen cunoscut sub denumirea de exod al creerelor.
Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, reprezintă cel mai nou flux din
cadrul CEM şi se defineşte ca reprezentând reunirea resurselor şi eforturilor bi şi multilaterale ale
statelor, vizând realizarea, pe baze contractuale, de activităţi conexe de cercetare-dezvoltare şi
transfer de tehnologii, producţie, prestări, servicii, construcţii civile şi industriale, comercializare în
scopul obţinerii de rezultate economice superioare sumei celor individuale.
Formele de cooperare sunt multiple. În domeniul ştiinţei şi tehnicii pot fi menţionate
următoarele: programe comune de cercetare sau cooperare, asistenţă tehnică, schimb de informaţii
tehnico-ştiinţifice, crearea de instituţii comune de cercetare ştiinţifică, acordarea de consultaţii de
specialitate, etc.
58
În domeniul producţiei se disting: producţia pe bază de licenţă, producţia la comandă,
coproducţia, constrirea în comun de unităţi industriale, agricole, în infrastructură, crearea de
societăţi mixte.
În domeniul comercializării cele mai importante forme sunt: oferta comună, leasing-ul,
contractul de comercializare pe termen lung, factoringul (agentul bancar achită firmelor de
exploatare costul mărfurilor, minus un comision şi urmăreşte încasarea ratelor de la cumpărător).
TESTE DE EVALUARE:
1. Calitatea vieţii este ansamblul .................. şi ............... din care se compune ................
integrală a omului.
59
60
XI. SUBDEZVOLTAREA ECONOMICĂ.
Elaborarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu sau lung şi adoptarea, pe baza
lor, a măsurilor de politică economică necesare transpunerii acestora în practică reprezintă un
atribut al independenţei şi suveranitţăii naţionale a fiecarei ţări în parte. Date fiind importanţa şi
implicaţiile majore ale subdezvoltări asupra economiei mondiale ţările dezvoltate şi comunitatea
internatională sprijină ţările slab dezvoltate în elabolarea strategiilor lor, printr-o serie de instituţii
cu caracter mondial sau regional.
Dintre numeroasele şi extrem de diversificatele tipuri şi modele de strategii ale dezvoltării
economice, s-au detasat, de-a lungul timpului, urmatoarele, care au sfere mai cuprinzătoare:
dezvoltarea spre interior, dezvoltarea spre exterior, dezvoltarea endogenă.
Strategia "dezvoltarea spre interior " pune în centrul procesului dezvoltării accelerarea
creşterii economice, sporirea venitului naţional, pe care le identifică cu progresul economic şi social
general. Instrumentul esenţial al promovării acestei strategi îl constituie industrializarea economiilor
naţionale prin substituirea importurilor cu produse proprii şi promovarea exporturilor. Acestui tip i
se subordonează şi activităţiile economice ale statului, ca şi toate instrumentele politicilor vamale,
fiscale monetare şi comerciale.
Strategia "dezvoltarea spre exterior" urmăreşte accelerarea procesului dezvoltării prin
participarea cât mai intensă şi eficientă a economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale,
în vederea obţinerii de cât mai multe lichidităţi. Transformate în bunuri de investiţii şi mijloace de
consum, acestea pot determina atingerea obiectivelor programate ale dezvoltării economice şi
sociale.
Strategia "dezvoltare endogenă" defineşte dezvoltarea ca un proces complex, care integrează
toate sferele producţiei sociale, toate ramurile de bază ale economiei. Îmbinarea şi corelarea optimă
a producţiei de bunuri cu sistemul structurilor sale economice, sociale, politice, culturale şi
educaţionale cad în sarcina strategiei acestui tip de dezvoltare.
Ultimele decenii au fost marcate de eforturile de elaborare şi aplicare a unor strategii la nivel
regional şi internaţional. Astfel, în 1980 Adunarea Generala a ONU a adoptat "Strategia
internaţională a dezvoltarii pentru al treilea deceniu al Naţiunilor Unite pentru dezvoltare" , la
Lagos în 1980 a fost adoptat de adunarea şefilor de state şi guverne membre ale Organizatiei
Unităţii Africane "Planul de acţiune pentru implementarea strategiei de la Monrovia pentru
dezvoltarea economică a Africii", Comisia Economică Socială a ONU pentru Asia şi Pacific a
adoptat tot în 1980 "liniile directoare ale strategiei dezvoltării ţărilor regiunii în ani '80", Comisia
economică ONU pentru America Latină a adoptat "Programul de acţiune regională pentru deceniul
63
dezvoltării latino-americane", iar a doua Conferinţă a ONU privind ţările cele mai putin dezvoltate,
desfaşurată la Paris în 1990, prin "Declaraţia şi Programul de acţiune pentru ultimul deceniu al
mileniului doi" stabileşte o serie de măsuri de sprijinire a acestor ţări de către ţările membre ale
ONU, care să conducă la relansarea dezvoltarii lor economice.
Toate aceste strategi au în vedere faptul că depăşirea subdezvoltarii este, înainte de toate, o
problemă a ţărilor respective, ca efortul propriu al fiecăruri popor nu poate fi inlocuit cu nici un fel
de ajutor din afară. Ţinând seama de complexitatea subdezvoltării pot fi sintetizate câteva direcţii
principale de acţiune pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei din aceste ţări:
- dat fiind caracterul predominant agrar al ţărilor subdezvoltate, ca şi insuficienţa produselor
agroalimentare prima mare direcţie de acţiune o constituie dezvoltarea agriculturi în corelaţie cu
promovarea unor politici de industrializare a produselor agricole;
- o altă direcţie principală o consituie promovarea în intreaga economie naţională a progresului
tehnico-stiinţific, a investiţiilor şi inovaţiilor;
- o altă direcţie majoră de acţiune o reprezintă formarea cadrelor calificate şi înalt specializate,
naţionale în concordanţă cu nevoile stringente ale economiei şi cu tendinţele de perspectivă din
ştiinţă şi tehnică; evident este necesară crearea de condiţii care să diminuieze exodul de forţă de
muncă, generator de pierderi notabile pentru ţările sărace;
- efortul propriu al fiecărei ţări se materializează, înainte de toate, în formarea capitalului şi
realizarea de investiţii. Pentru ţările slab dezvoltate, unde consumul este foarte scăzut,
posibilităţile de economisire şi de investiţii sunt aproape inexisistente, situaţie denumită "cercul
vicios al sarăciei" şi care se referă la relaţia cerere-ofertă.
Pornind de la redusa capacitate a pieţei interne, unii specialişti propun o strategie bazată pe
investiţii coordonate în toate sectoarele economiei, care ar putea pune în mişcare un mecanism
corelat şi durabil de depăşire a subdezvoltării pe baza unei dezvoltări echilibrate. Alti autori susţin o
creştere polarizată sau dezechilibrată a economiei, considerând că pentru aceste ţări este necesară o
concentrare a investiţiilor în câteva domenii care să antreneze prin efectele sporirii lor celelalte
sectoare economice.
Subdezvoltarea este, în primul rând o problemă a popoarelor din ţările în cauză. Dar în
condiţiile interdependenţelor economice actuale, ea nu poate fi nici judecată şi nici măcar abordată
numai prin prisma efortului propriu al acestora. Pentru înlaturarea ei este necesar şi justificat
sprijinul întregii comunităţi internaţionale, îndeosebi al ţărilor dezvoltate economic.
TESTE DE EVALUARE :
1. Grupa statelor cu economie dezvoltată include ţări care în perioada 1991 – 1997
au realizat un PIB mediu anual de cel puţin 4650 $ .
a. adevărat
b. fals.
64
XII. ECONOMIA MONDIALĂ LA ÎNCEPUTUL UNUI NOU MILENIU.
REGIONALISM ŞI GLOBALIZARE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ.
SINTEZA:
1. TEORII DESPRE ECONOMIA MONDIALĂ ŞI RELAŢIILE ECONOMICE
INTERNAŢIONALE
Regionalismul este doar o faţetă al unui alt proces fundamental care are loc în lumea
contemporană, cel al globalizării (mondializării) activităţilor economice. În actualul stadiu,
mondializarea reprezintă integrarea progresivă a economiilor naţionale în economia mondială, prin
libelarizarea crescândă a circulaţiei factorilor de producţie (informaţii, capitaluri, persoane), a
67
mărfurilor şi tehnologiei lor, prin sporire ponderii producţiei internaţionale integrate în produsul
mondial, prin sistemul global, interdependent de funcţionarea pieţelor, prin amplificarea rolului
cooperării internaţionale în elaborarea politicilor economice şi aplicarea lor în practica economică.
Forţele motrice ale mondializării activităţilor economice sunt: progresul tehnic, politicile de
liberalizare, de deschidere a pieţelor şi de eliminare a obstacolelor care îngreunează desfăşurarea
afacerilor, internaţionalizarea activităţii companiilor, dezvoltarea unei reţele interconectate de
activităţi productive, comerciale, financiar bancare, valutare în întreaga lume.
Principalele forme de manifestare a mondializării vieţii economice sunt: internaţionalizarea
producţiei şi globalizarea pietelor de marfuri, servicii, tehnologi, capitaluri şi valută.
Internaţionalizarea producţiei este procesul de extindere a acelor activităţi creatoare de bunuri şi
servicii, de valoare adăugată, care nu îşi mai au originea într-o ţară ori alta, ci sunt rezultatul
interdependenţelor complexe dintre agenţii economici ce acţionează pe spaţii largi, pe pieţe
organizate şi reglementate la nivel global.
Expresia concretă a procesului de internaţionalizare a activităţilor economice este
dezvoltarea unei producţii internaţionale integrate reprezentând acea parte a produsului mondial
generat de activităţi economice interdependente care se desfăşoară pe spaţii ample, regionale ori
mondiale, de către agenţi economici transnaţionali.
Principalul agent al producţiei internaţionale integrate este Societatea (Compania)
Transnaţioanală (STN), formată din întreprinderea mamă care controlează active ale altor firme în
alte ţări decât ţara sa de origine şi filiala străină. Filialele pot fi subsidiare, asociate sau ramuri.
Subsidiara este o întreprindere corporatistă din ţara gazdă în care o alta entitate deţine mai
mult de jumatate din puterea de vot a acţionarilor şi are dreptul de a numi sau schimba majoritatea
membrilor organelor administrative, de conducere şi supervizare.
Asociată este o inteprindere corporatistă din ţara gazda în care un investitor deţine în total
cel putin 10% dar nu mai mult de jumatate din puterea de vot a acţionarilor.
Ramura (branşa) este o întreprindere corporatistă deplină sau mixtă din ţara gazdă aflată în
una din următoarele forme: un stabiliment ori birou permanent al investitorului străin; un parteneriat
corporatist sau o societate mixtă între investitorul direct străin şi una ori mai multe terţe părţi; teren,
construcţii sau echipamente, imobile deţinute nemijlocit de investitorul străin; bunuri mobile
(vapoare, avioane) care operează în interesul unei ţări, alta decât cea a investitorului străin, într-o
perioadă de cel puţin un an.
Globalizarea pieţelor este o altă formă de manifestare a mondializării vieţii economice. În
condiţiile liberalizării şi globalizării, companiile transnaţionale, ca şi alte firme, acţionează pe piaţă
prin intermediul comerţului internaţional, ori de câte ori găsesc aceasta ca fiind posibil şi profitabil
şi prin intermediul investiţiilor directe şi a altor angajamente nonacţionariale când depăşirea
graniţelor comerciale nu este posibilă.
Globalizarea vieţii economice este un proces obiectiv şi de nestăvilit. El este stimulat de
revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană, fenomen ce transcede graniţelor naţionale, impunând
ţinte şi soluţii globale la problemele care confruntă omenirea.
Globalizarea implică ea înseşi un nonpotenţial de conflict. Date fiind spectaculoasele
beneficii ale globalizării repartizate inegal cresc vulnerabilitatea şi incertitudinea în cazul multor
comunităţi şi indivizi, precum şi inerenta periclitare a răspunderii democratice şi a menţinerii
controlului la nivel local. Guvernele sunt dezorientate când sunt confruntate cu schimbări
economice şi cu implicaţiile lor sociale. Capitalul financiar domină capitalul industrial şi, ca
urmare, de pe urma schimbărilor de până acum, au beneficiat acţionarii şi financiarii, în vreme ce
muncitorii suportă costurile.
Demonstraţiile ample antiglobalizare, inclusiv în ţările dezvoltate, au avut drept ţintă OMC-
ul, considerat drept vârf de lance al acestui proces şi caracterizat drept organizaţie nedreaptă,
nedemocratică, netransparentă şi neechilibrată.
68
ÎNTREBĂRI: 1. Ce reprezintă mercantilismul?
2. Ce reprezintă modelul HOS?
3. Ce evaluează teoria avantajului competitiv?
4. Care sunt etapele ce trebuie parcurse pentru realizarea intergrării
economice?
5. Cine este principalul agent al producţiei internaţionale?
TESTE DE EVALUARE:
1. Mercantilismul este acea doctrină economică ce consideră că producţia este
izvorul bogăţiei.
a. adevărat
b. fals.
69
70
XIII. STAREA ACTUALĂ A ECONOMIEI ROMÂNEŞTI
SINTEZA:
1. CARACTERIZAREA ECONOMIEI ROMÂNIEI LA SFÂRŞITUL ANULUI 1989
După zece ani de tranziţie spre economia de piaţă, România se confruntă cu grave probleme
economice. Există părerea că pierderile economice înregistrate în această perioadă sunt mult mai
mari decât în primul şi cel de-al doilea război mondial luate la un loc. Ca urmare, PIB a inregistrat o
scădere de aproape 27%, ceea ce a făcut, ca din punct de vedere al PNB/loc România să se afle în
1998 pe unul din ultimele locuri în cadrul grupului ţărilor aflate în tranziţie cu 1390 de dolari, faţă
de Slovenia cu 9760, Cehia cu 5040, Ungaria 4510, Slovacia cu 3700, ceea ce o situa înaintea
Bulgariei cu 160 de dolari.
Scaderea PIB-ului corespunde unei reduceri a activităţii în aproape toate sectoarele de
activitate. Cea mai importantă dintre acestea a fost suportată de industrie. Ca urmare a faptului că
reducerea activităţii industriale a inregistrat o dinamică mai accelerată decât cea a PIB, s-a redus
ponderea pe care aceasta o deţine în cadrul PIB de la 45,2% la 31,7%.
Nici în agricultură nu s-au înregistrat evoluţii pozitive. Deşi în acest sector a avut loc o
privatizare masivă, randamentele la principalele culturi nu au crescut faţă de 1989, mai mult decât
atât cele mai slabe rezultate se înregistrează in sectorul privat. Motivele ţin de fărâmiţarea excesivă
a producţiei cât şi de accesul limitat la mecanizare şi la factorii intensivi de creştere a producţiei
vegetale, cu deosebire la irigaţii şi substanţe chimice. În ceea ce priveste efectivele de animale, in
1998 acestea erau cu circa 50% mai mici decât în 1989.
În Romania, problemele structurale continuă să se manifeste în mai multe domenii. Astfel,
partea din PIB ce aparţine sectorului particular creşte încet, doar aproximativ 61% revenind firmelor
private. Se observă tendinţa de creştere a ponderii sectorului privat în toate ramurile economice. În
acelaşi timp, mai mult de 50% din exportul ţării este derulat de sectorul particular. Aceste date arată
că în ciuda efectelor negative din economie, s-a format un grup de întreprizători mici şi mijlocii
care sunt foarte activi şi care pot să se integreze în activitatea de comerţ exterior.
Ocuparea forţei de muncă cunoaşte evoluţii necorespunzatoare. În timp ce în ţările cu
economie mai dezvoltată, forţa de muncă se îndreaptă din agricultură spre servicii, în România una
din funcţiile importante ale agriculturii este absorţia şomerilor din industrie, procentul celor care
lucrează în servicii fiind în jur de 30%.
În ceea ce priveşte şomajul, acesta a cunoscut o evoluţie oscilantă. În 1994 era 11% iar în
1996 5,3% ca urmare a creşterii economice din perioada 1995-1996. Din 1997, ca urmare a
lichidării unor înteprinderi şi a disponibilizărilor masive din anumite sectoare, ajunge la 1.330.000
de persoane. Numai 15% din totalul şomerilor îndemnizati erau în curs de a fi integraţi profesional.
Rezultă, deci, o pondere ridicată a şomajului de lungă durată. Există totuşi şi multe persoane
angajate fără forme legale.
La începutul anului 1995 s-a obţinut o dobândă reală pozitivă, ceea ce a făcut să crească
încrederea în moneda naţională şi să se formeze o piaţă valutară transparentă. La începutul anului
1997, o nouă etapă de liberalizare a preţurilor, ce a atins în primul rând sectorul energetic, serviciile
şi agricultura a dat un impuls puternic inflaţiei care a fost de 300% în martie 1997 (punctul maxim).
Ca urmare a aplicării unui nou program de stabilizare în 1998 aceasta a depăşit cu puţin 40%.
Drept urmare a evoluţiei fluxurilor balanţei comerciale, unul dintre cele mai slabe puncte ale
economiei româneşti îl constituie balanţa de plăţi curente. Una dintre cele mai importante surse de
finanţare a deficitului contului curent o constituie împrumuturile luate de administraţie din
străinătate, de la bănci şi de la instituţiile internaţionale. În decembrie 1989, România nu avea
72
datorie externă, Banca Naţională avea o rezervă de 1,8 miliarde dolari şi alte 2 miliarde reprezentau
datoriile altor ţări către România, Balanta comertului exterior prezenta o situaţie favorabilă. În 1999
România avea o datorie externă de aproape 9 miliarde de dolari, cea mai mare parte a acestei datorii
fiind către bănci private din străinătate.
Din rezultatele macroeconomice prezentate rezultă că România în perioada respectivă
traversează o criză economică profundă. Această situaţie se datorează atât unor factori obiectivi, cât
şi măsurilor de politica economică aplicate.
În primul rând economia românească se caracteriză la începutul tranziţiei printr-o rigiditate
extremă, structura capacităţilor de producţie era grav dezechilibrată, iar mecanismul economic era
hipercentralizat. Ca urmare, la începutul anilor '90, nu existau nici mecanismele, nici instituţiile şi
nici experienţa necesare pentru abandonarea imediată a vechilor structuri de producţie.
În al doilea rând, o particularitate a României a fost aceea că, în cursul întregului deceniu
anterior, s-a făcut un efort deosebit pentru achitarea integrală a datoriei externe, iar populaţia a
trebuit să suporte o situaţie dură, asemănătoare cu o terapie de şoc.
În al treilea rând, conjunctura economică mondială a fost profund nefavorabilă, România
pierzând, în mai puţin de doi ani, 60% din pieţele sale externe.
Analiza indicatorilor macroeconomici arată că anii 1990-1992 au fost foarte slabi pentru
România. Acest declin poate fi considerat inevitabil în procesul reformei, el datorându-se, în
principal, dispariţiei produselor nevandabile. În 1994 se părea că România va porni pe drumul
creşterii economice, indicatori macroeconomici îmbunătăţindu-se substanţial.
Reformele, însă, nu s-au răsfrânt asupra marilor întreprideri de stat. Ca urmare a politicii de
subvenţionare în anii 1995-1996 s-a obţinut o continuare a creşterii economice, dar o creştere
deformată care sa dovedit a fi nesustenabilă.
În 1997, noua conducere a ţării a hotărât să iniţieze un program radical de stabilizare, al
cărui scop era refacerea echilibrului financiar şi realizarea cât mai rapidă a reformelor ce fuseseră
întârziate până în acel moment. Programul de stabilizare a înregistrat unele rezultate, însă doar pe
termen scurt. În final pachetul de reforme, mai ales termenele prevăzute s-a dovedit a fi nerealist.
Factorii cei mai importanţi care au încetinit punerea în aplicare a ambiţiosului program de
reformă şi care influenţează şi în prezent situaţia în mod hotărâtor sunt:
- grupul de specialişti capabil să ducă la bun sfârşit procesul de reformă s-a format încet;
- marile înteprinderi care lucrează în pierdere au reuşit să-şi apere interesele, ceea ce a făcut ca
întreprinderile să nu poată fi restructurate sau lichidate şi să nu fie respectată o strictă disciplină
financiară;
- încrederea populaţiei care a fost foarte mare la începutul reformelor, a scăzut, nu numai
pentru că efectele reformelor au dus la scăderea nivelului de trai ci şi din cauza încetinirii acestora;
- paralelismul restructurare-macrostabilizare este dificil de pus în practică;
- strategia econonico-politică adoptată până în anul 2000 a fost una de supravieţuire.A fost
necesar un program complet de creare a unei economii realmente moderne şi eficace, astfel încât să
sporească optimismul şi încrederea populaţiei în reformă.
Se poate spune că orice persoană, grup social sau comunitate se află într-o continuă tranziţie
de la o stare la alta. În consecinţă, toate economiile lumii se află într-o continuă tranziţie. Întrucât
expresia economie în tranziţie, folosită începând cu 1990 se referă la fostele ţări socialiste, se impun
anumite clarificări. Trebuie analizaţi trei factori:
- punctul de plecare sau starea iniţială pentru ţările central şi sud-est europene l-a constituit o
economie de comandă, centralizată. Elementele negative existente într-o economie planificată sunt
în principal structura proprietăţii,sistemul de retribuţie, cadrul legislativ şi instituţional, precum şi
sistemul de conducere centralizat pentru toate structuriile vieţii economice şi sociale. Elementele
pozitive sunt reprezentate de o puternică bază materială acumulată, de o forţă de muncă calificată,
precum şi de anumite forme de organizare a vietii economice şi sociale (sistemul de învăţământ,
cercetare, sănătate). Deci, deşi acest tip de economie s-a dovedit falimentar, aceasta nu înseamnă că
în procesul tranziţiei se pleacă de la zero. Utilizarea raţională a elementelor pozitive poate uşura
73
mult procesul tranziţiei;
- al doilea factor este obiectivul urmărit sau alegerea modelului de economie de piaţă.
Obiectivul urmărit de fostele ţări socialiste îl constituie crearea unei economii de piaţă moderne.
Dincolo de elementele comune, economia de piaţă se prezintă în forme diferenţiate, în funcţie de
condiţiile specifice întâlnite într-o ţară sau alta. Se consideră că astăzi există două mari modele de
economie de piaţă:
- modelul neoamerican, caracterizat printr-un sector public restrâns, atotputernicia pieţei
şi prin folosirea de către guvern, în special a instrumentelor monetare pentru asigurarea
funcţionalităţii sistemului economic, fiind specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Ţările
Asiatice;
- modelul renan, caracterizat prin îmbinarea mecanismeleor pieţei cu intervenţia statului
pentru asigurarea securităţii sociale. Acest sistem s-a dezvoltat în Germania, Elveţia, Ţările
Nordice.
Tranziţia la economia de piaţă presupune elaborarea unui model propriu, întemeiat îndeosebi
pe cunoaşterea aprofundată a realităţilor din ţara respectivă, a experienţei şi modelelor sau tipurilor
de economie de piaţă existente în ţările dezvoltate preluându-se de la acestea numai acele elemente
care se pot aplica cu succes, cu eficienţă ridicată. Realizarea acestora depinde hotărâtor de muncă
fiecărui popor.
- al treilea factor este conţinutul tranziţiei şi mijloacele prin care se realizează aceasta. În general
toate programele de reformă includ trei măsuri fundamentale:
- liberalizarea economică, ce presupune desfiinţarea controlului autorităţilor asupra producţiei şi
preţurilor şi asigurarea rolului predominant al pieţei în funcţionarea economiei.
- privatizarea ce deţine principalul rol în restructurarea sistemului de proprietate, o mare parte din
proprietatea de stat este transferată în proprietate particulară. Privatizarea trebuie urmarită prin
prisma eficientizarii activităţii întreprinderilor privatizate, fapt ce va da justificare din punct de
vedere economic acestui proces.
- stabilizarea macroeconomică ce reprezintă un element esential al procesului de reformă.
Împreună cu un cadru legislativ stabil, ea asigură credibilitatea climatului de afaceri. O
stabilizare care nu asigură producţia, nu este o stabilizare de durată.
Alături de aceste elemente comune ce caracterizează tranziţia în fostele ţări socialiste, există
şi factori specifici fiecărei ţări în parte ca de exemplu, nivelul de dezvoltare economică, structura
economiei naţionale, tradiţiile, nivelul datoriei externe, conjunctura internatională care le afectează.
Aceasta face ca etapele, strategiile, durata şi constrângerile tranziţiei să fie diferite pentru fiecare
dintre aceste ţări.
ÎNTREBĂRI: 1. Care era pilonul de bază al economiei româneşti în 1989?
2. Care au fost dezechilibrele în dezvoltarea industriei până în 1989?
3. Cum a evoluat PIB-ul în perioada 1990 - 1999?
4. Care sunt modelele economiei de piaţă în lumea contemporană?
5. Care sunt măsurile fundamentale incluse în programul de reformă?
TESTE DE EVALUARE:
1. Tranziţia la economia de piaţă presupune elaborarea unui model propriu întemeiat
pe cunoaşterea realităţilor din ţara respectivă.
a. adevărat
b. fals
Locul economiei unei ţări în economia mondială poate fi evidnţiat prin analiza comparată a
parametrilor cantitativi şi calitativi care caracterizează starea la un moment dat şi dinamica în timp a
economiei ţării respective. În acest scop se utilizează criterii multiple, care se referă la nivelul
dezvoltării economiei, la potenţialul economic, la structurile sectoriale (de ramură) ale economiilor
naţionale, la gradul de participare la relaţiile economice internaţionale, la poziţia de ţară creditoare
ori debitoare pe piaţa capitalului, etc.
Constituirea complexului economic naţional românesc, caracterizat prin piaţa naţională
unitară, prin structuri economice cât de cât omogene, compatibile cu cele ale protagoniştilor
economiei mondiale, a înregistrat o întârziere, care a făcut ca istoria economică modernă şi
contemporană să înregistreze permanent existenţa unor considerabile decalaje economice între
România şi majoritatea ţărilor europene, precum şi faţă de ţările dezvoltate din alte regiunei ale
lumii.
A. Decalaje de potenţial economic.
Deţinând, în anul 1997, 0,18% din suprafaţa terestră a globului, 0,38% din populaţia
lumii, 0,11% din PIB mondial, 0,14% din exporturi şi 0,19% din importurile mondiale şi
comparând dimensiunile acestor indicatori cu cu cele ale altor 131 de state la care se referă mediu
mondială, România poate fi caracterizată ca ţară cu potenţial mijlociu spre mic.
În ceea ce priveşte, suprafaţa 59 din cele 131 de state sunt mai mici decât România, 6
deţin o suprafaţă aproximativ egală cu cea a României, iar 66 au o suprafaţă mai mare decât cea a
României. În ceea ce priveşte populaţia, 87 de ţări au o populaţie mai mică, 6 au un număr de
locuitori aproximativ egal cu cel al României şi 38 au o populaţie mai mare decât cea a României.
Dimensiunile absolute ale PIB-ului situează România, de asemenea, între ţările cu
potenţial mijlociu spre mic, 59 de state deţin un PIB global mai mare iar 72 un PIB global mai mic
decât al României. Volumul importurilor şi exporturilor ilustrează, în egală măsură, potenţialul
modest deţinut de România în economia contemporană.
În ultimile două decenii ale secolului XX, majoritatea indicatorilor care exprimă
potenţialul României în context mondial au înregistrat o înrăutăţire considerabilă. Deteriorarea
dramatică a ponteţialului României în lumea contemporană reprezintă sfidarea fundamentală la
adresa existenţei de sine stătătoare a poporului şi statului român.
B. Decalajele nivelului dezvoltării economice.
Nivelul dezvoltării economice exprimă gradul de valorificare a potenţialului economic,
eficienţa utilizării factorilor de producţiei, determinate de calitatea aparatului de producţie, de
performanţele realizate în folosirea capitalului fizic şi uman, de calitatea structurilor şi
infastructurilor economice, politice, sociale, instituţionale, manageriale, etc.
Sub aspectul nivelului dezvoltării economice, România deţine în economia mondială o
poziţie net inferioară faţă de aceea care îi revine din punctul de vedere al potenţialului său
economic. În comparaţie cu media mondială, PIB pe locuitor al României, în 1997, reprezenta doar
27%. Decalaje la fel de adânci faţă de media mondială există şi în ce priveşte consumul de
îngrăşăminte la ha şi mai ales la productivitatea agricolă, care în 1997 reprezenta numai 17% din
media mondială.
Ca şi în cazul decalajului de potenţial economic, şi decalajul privind nivelul dezvoltării
75
economice a înregistrat o adâncire constantă şi accentuată în perioada 1980-1997. se poate trage
concluzia că în prezent România este o ţară în curs de dezvoltare aflată într-un proces rapid de
cădere în eşalonul inferior al acestei grupe.
C. Decalaje de structură a economiei.
După 1980 ţările dezvoltate au înregistrat noi schimbări structurale, sectorul serviciilor
sporindu-şi ponderea în PIB, ajungând în prezent să deţină între 65-72% din PIB. Sensul
schimbărilor structurale este similar şi pentru ansamblul grupei ţărilor în curs de dezvoltare, numai
că performanţele lor sunt mult rămase în urma celor realizate de ţările dezvoltate. În prezent,
structura de ramură a economiei naţionale a României este rămasă în urma structurilor sectoriale ale
mediei ţărilor în curs de dezvoltare, precum şi a structurilor sectoriale ale ansamblului ţărilor lumii.
Faţă de structurile de ramură ale ţărilor dezvoltate (inclusiv cele ale UE), structura sectorială a
economiei româneşti este cu peste 20 de ani rămasă în urmă. Această disonanţă faţă de parametrii
structurali predominanţi în economia mondială contemporană poate explica multe dintre
contraperformanţele economiei româneşti, marile dezechilibre care o caracterizează în prezent.
D. Restrângerea deschiderii spre exterior a economiei naţionale.
Una din manifestările intensificării integrării economice globale este reliefată de
importanţa crescândă a comerţului în economia mondială. Comerţul cu mărfuri ca procent în PIB
real, calculat la paritatea puterii de cumpărare reprezintă suma exportului şi importului de bunuri,
împărţită la valoarea PIB calculată la paritatea puterii de cumpărare. În ultimul deceniu, ponderea
astfel calculată a comerţului în PIB-ul real mondial a sporit de la 20,6 la 29,6%.
În ce o priveşte, România ilustrează, şi în acest cadru, grava ei râmânere în urmă atât
faţă de parametrii medii mondiale ai integrării în economia mondială, cât mai ales, de cei ai ţărilor
dezvoltate din punct de vedere economic. În România, în 1997, comerţul de bunuri deţinea o
pondere de 20,1% în PIB-ul real, în timp ce în Ungaria era de 55,2%. Gradul scăzut al deschiderii
spre exterior este deopotrivă, o cauză şi un efect al gravei crize economice din ultimul deceniu.
Deficitul balanţei comerciale a fost acoperit prin împrumuturi de capital din surse oficiale şi private.
În ceea ce priveşte investiţiile străine, ele reprezintă în exclusivitate intrări de capitaluri
prilejuite de preluarea întreprinderilor de stat de către capitalul străin sau plasamente de portofoliu
în active româneşti. Ne aflăm în faţă fenomenului de integrare negativă în economia mondială,
semnificând o înstrăinare a generaţiilor viitoare cu costurile dezechilibrelor externe din perioada
1980-2000.
E. Deteriorarea dezvoltării umane.
Dezvoltarea umană este ţinta finală a oricărei activităţi economice şi sociale şi este
apreciată, după cum se ştie prin indicele dezvoltării umane (HDI). În anul 1995, între cele 174 de
ţări pentru care Raportul Mondial asupra Dezvoltării Umane calcula HDI, România se situa pe locul
74 între ţările cu o valoare medie a acestui indice de o,766 puncte . Raportat la HDI mediu al ţărilor
dezvoltate economic, HDI specific României reprezenta 84%.
Fenomenul cel mai îngrijorător sub aspectul dezvoltării umane îl reprezintă procesul
accentuat de deterioare a tuturor componentelor calităţii vieţii cetăţenilor României înregistrat în
anii ’90.
Într-o determinare mai generală, eficienţa economică a relaţiilor externe este ilustrată de
volumul absolut şi ponderea lor în PIB. Măsurând gradul de deschidere spre exterior al economiei,
aceşti parametrii arată cât de pregătită este o economie naţională să participe la captarea avantajelor
absolute şi relative pe care le generează întegrarea în economia globală.
Eficienţa relaţiilor economice externe este ilustrată, de asemenea, de dinamica şi de
structura sa. Termenul de structură are şi în acest caz mai multe semnificaţii. Dacă se aplică la
comerţul cu mărfuri şi servicii, el defineşte raportul dintre exporturi şi importuri. Devansarea pe
termen lung a importurilor de către exporturi este proba nivelului ridicat de competitivitate a
economiei, premiza sporirii rezervelor valutare a ţării, a creşterii bonităţii şi credibilităţii sale
internaţionale. Dimpotrivă, o balanţă comercială cronic dezechilibrată reprezintă un obstacol în
calea dezvoltării, diminuând sursele investiţiilor şi scumpind creditul extern.
Importurile şi exporturile pot fi examinate, la rândul lor, sub aspectul structurilor fizice
(comparaţia pe grupe, subgrupe şi categorii de bunuri şi servicii) şi al celor geografice (ponderea
obţinută de anumite regiuni, zone geografice în total exporturi şi importuri). Dacă în structura
exporturilor, predomină bunurile care conţin o valoare adăugată naţională ridicată, contribuţia lor la
creşterea economică va fi substanţială. Dacă, în structura exporturilor, predomină bunuri cu un grad
scăzut de prelucrare, rezultat al unor activităţi mari consumatoare de materii prime, energointensive,
poluante, există toate şansele de a transforma exportul în instrument de dezechilibru şi sărăcire a
economiei naţionale.
Aplicat la fluxurile de capital, termenul de structură defineşte raportul dintre investiţii
(directe şi de portofoliu) şi împrumuturile financiare, dintre ponderile împrumuturilor pe diferite
termene: scurt, mediu şi lung. Investiţiile directe au un impact pozitiv asupra creşterii economice,
superior celor de portofoliu, prin stabilitatea lor pe termen lung. Totodată ele sunt o sursă de
finanţare a creşterii economice mai avantajoasă decât creditele financiare, întrucât ele nu sporesc
datoria externă, se autorambursează.
Eficienţa relaţiilor economice are o determinare mai concretă, aceea de rentabilitate. Aceasta
reprezintă raportul dintre eforturile (costurile) pe care le implică şi rezultatele (veniturile) obţinute
ca urmare a derulării lor. Acest raport se urmăreşte atât de către fiecare agent economic cu activitate
externă în parte, cât şi al nivelul ramurilor ori al întregii economii naţionale şi se exprimă prin
indicatori specifici.
În perioada 1990 – 1999 balanţa comercială a României a înregistrat în fiecatr an solduri
negative, deficitul cumulat dintre exporturi şi importuri cifrându-se la 17,6 miliarde dolari. Această
dimensiune considerabilă a deficitului extern este, deopotrivă, expresia decuplării comerţului
exterior de cerinţele dezvoltării economice şi măsura ineficienţei sale cronice.
Pe de altă parte, renunţarea precipitată la măsurile uzuale de protejare a pieţei interne,
concomitent cu menţinerea unui curs de schimb supraevaluat al unei monede naţionale au întreţinut
efervescenţa importurilor, contribuind la acumularea deficitului considerabil al balanţei comerciale.
77
Comeţul cu servicii, a fost în egală măsură, un factor de agravare a dezechilibrului extern al
economiei. În perioada 1991-1998, acesta a înregistrat un deficit de 1,135 miliarde dolari, care se
adaugă la deficitul comercial, sporind deficitul balanţei plăţilor curente.
Modificările care s-au produs în structura fizică a exporturilor şi importurilor reprezintă o
altă manifestare a îndepărtării economiei româneşti de acele standarde care conferă eficienţă
relaţiilor economice externe. Astfel, grupa maşini, utilaje şi mijloace de transport, care deţinea în
1990, 30,3% din valoarea exporturilor, a ajuns în 1998 la 15,1%, în schimb grupa alte materii prime
şi produse prelucrate, materiale de construcţii şi accesorii, constituită din mărfuri cu un grad redus
de prelucrare, si-a sporit treptat ponderea în totalul exporturilor ajungând la 8,6%.
Analiza evoluţiei structurii fizice a importurilor conduce spre concluzia că piaţa naţională
internă este invadată într-un ritm copleşitor de produse străine care înlătură pe cele produse de
agenţii economici interni.
După 1990, România s-a înscris în fluxurile internaţionale de capital, în exclusivitate, în
calitate de ţară gazdă, receptoare de capital străin. Pe întreaga perioadă, volumul investiţiilor directe
este destul de redus în comparaţie cu cel atins de Ungaria, Cehia şi Polonia. Mediul de afaceri oferit
de România investitorilor străini s-a dovedit neatractiv, datorită modificărilor repetate ale legislaţiei
referitoare la taxe şi impozite. În ce priveşte creditele, ele au fost, de-a lungul deceniului, principala
sursă externă a finanţării procesului de dezvoltării. Acestea au provenit atât de la instituţii financiare
internaţionale (FMI, BIRD, BERS), cât şi de la ţări dezvoltate pe cale bilaterală şi de pe piaţa
privată de capital. Oricum ele sunt scumpe şi amplifică îndatorarea externă.
Motive de prudenţă economică impun fiecărui stat să dispună de o rezervă monetară care să-
i asigure capacitatea de plată valutară (lichiditatea internaţională) pentru a face faţă unor scadenţe
imperative, atunci când intrările anuale de devize sunt insuficiente faţă de obligaţiile asumate
anterior. Rezerva monetară se constiuie din următoarele surse: aur monetar, valute convertibile,
DST şi linii certe de creditare, angajate la instituţiile financiare-bancare internaţionale. Analiza
structurii activelor de rezervă conduce la următoarele concluzii: DST-urile au avut, de regulă,
ponderi reduse în activele monetare. Capitalul care a asigurat volumul totalului activelor l-au
constituit devizele convertibile. BNR a fost nevoită să contracteze împrumuturi pe piaţa
internaţională a capitalului, redemarând spirala datoriei externe. Concomitent s-a procedat la
cumpărarea de valută de pe piaţa valutară internă, fapt care a antrenat devalorizarea monedei
naţionale şi alimentarea fenomenului slumflaţiei.
Participarea la relaţiile economice internaţionale impune fiecărei economii naţionale să aibă
atât creanţe cât şi datorii externe. În 1990 România avea o datorie externă de 230 milioane dolari şi
creanţe externe de circa 3 miliarde de dolari. În 1999 datoria externă a fost de aproximativ 8,5
miliarde dolari, ceea ce reprezenta 28% din PIB. Conform standardelor actuale, nivelul datoriei
externe ameninţă intrarea în incapacitatea de plată când datoria externă atinge un nivel de peste
40% din PIB.
Dacă, prin dimensiunile sale, nivelul îndatorării externe se înscrie în limite rezonabile, el
poate deveni periculos dacă se asociază cu scăderea continuă a PIB, cu un deficit crescând al
balanţei comerciale.
Măsurarea rentabilităţii exporturilor şi importurilor se realizează prin intermediul unor
indicatori specifici, aplicaţi deopotrivă la nivel micro, mezo şi macroeconomic.
Rentabilitatea exporturilor se exprimă prin intermediul cursului de rezerve la export, calculat
ca raport între cheltuielile interne evaluate în monedă naţională pentru producerea mărfii, pregătirea
ei pentru export şi transportul până la graniţă şi cantitatea de valută ce se obţine din vânzarea mărfii:
( P + Cc )
Cre = i , unde Cre – cursul de revenire la export; Pi – preţul intern al mărfii;
Pe( v )
CC – cheltuieli de circulaţie până la graniţă, franco mijloc de transport (FOB);
Pe(v) – preţul extern în valută.
Cu cât se plăteşte mai puţin pentru o unitate valutară, cu atât exportul este mai eficient.
În cazul importului, se calculează cursul de revenire la import:
78
( Pi − Ti )
Cri = , unde Cri – curs de revenire la import;
Pe( v )
Ti – taxe de import.
Cu cât încasările în lei obţinute din vânzarea mărfurilor importate sunt mai mici, cu atât importul
este mai eficient.
Etalonul de apreciere a semnificaţiei cursului de revenire îl constituie cursul de schimb
valutar. Operaţiunea de export va fi eficientă dacă cursul de revenire la export este mai mic, sau cel
mult egal, cu cursul de schimb (Cre ≤ Cs). Operaţiunea de import este eficientă în cazul când cursul
de revenire la import este cel puţin egal sau mai mare decât cursul de schimb (Cri ≥ Cs).
Pentru a juca rolul de etalon real pentru aprecierea rentabilităţii comerţului exterior prin
intermediul cursului de revenire, însuşi cursul de schimb trebuie exprimat în valori reale. Cursul de
schimb reprezintă numărul de unităţi monetare naţionale ce revin la unitatea de valută. Dinamica
înregistrată de acest curs într-o periadă dată se măsoară prin indicele cursului nominal (Icn) care se
determină prin raportarea cursului nominal din perioada curentă (Cnt) la cursul de schimb nominal
din perioada de bază (Cno).
Cursul de schimb nominal poate fi deformat ca etalon de apreciere a renabilităţii comerţului
exterior datorită devalorizării monedei naţionale în intervalul dintre perioada curentă şi cea de bază.
De aceea se impune calculul cursului de schimb real, singurul care poate servi ca etalon al
renabilităţii.
Cursul de schimb real (Cr) într-o perioadă dată, rezultă din raportarea cursului nominal din
perioada dată (t) la indicele preţului din aceeaşi perioadă (Ipt):
C
Crt = nt , unde Cnt – curs nominal în perioada t;
I pt
Ipt – indicele preţului în perioada t.
Dacă Crt > Cno cursul de schimb etalon înregistrează o depreciere reală în perioada
respectivă. Dacă Crt < Cno cursul de schimb a fost apreciat. Deprecierea sau aprecierea (∆r) rezultă
din relaţia ∆r = Icr – 1, unde Icr este indicele cursului real.
Rentabilitatea de ansamblu a comerţului poate fi evaluată şi prin calculul raportului de
schimb (TT) care reprezintă un raport între indicele preţurilor de export (Ipe) şi indicele preţurilor de
I pe
import (Ipi) TT = × 100 .
I pi
Raportul de schimb este favorabil dacă TT este supraunitar.
2. Locul economiei unei ţări în economia mondială poate fi evidenţiat prin analiza
comparată a structurilor sectoriale.
a. adevărat
b. fals.
79