STUDII, OPINII, INFORMĂRI
DEMOCRAŢIE: VIS ŞI REALITATE
Victor IONESCU
consilier colaborator
Consiliul Legislativ
I. Introducere
O prezentare succintă, extrem de
condensată a unui subiect atât de vast, important şi
disputat pare o încercare temerară, dacă nu s-ar lua
în considerare că schiţarea diverselor puncte de
vedere nu urmăreşte decât incitarea facultăţilor
noastre de judecare asupra unor aspecte legate
intim de existenţa noastră, ca subiecte într-un
univers politic, marcat de conflicte şi sete de
putere1, mereu în căutarea unei democraţii
neînţelese, ameninţate şi niciodată împlinite.
Trecând în revistă părerile potrivit cărora
democraţia în prezent este de nedepăşit, precum şi
opinia demoralizatoare că aceasta ar putea fi ceva
ce nu putem avea2, ea fiind doar un accident istoric
şi, parafrazându-l pe Oscar Wilde3 în ce priveşte
dramele vieţii omului, se poate afirma că nu pare a
fi o simplă afirmaţie faptul că şi viaţa popoarelor
poate fi confruntată cu două drame majore: una de
a nu putea înfăptui democraţia şi a doua...de a o
realiza.
Orice individ normal îşi doreşte binele, cu
conştiinţa, legată de natura sa, asupra superiorităţii
adevărului faţă de fals, a justului faţă de injust, a
ordinii faţă de dezordine4. Tot astfel nici o societate
nu se poate lipsi de un ideal care să o inspire şi de o
cunoaştere a principiilor care să îi orienteze
organizarea5. Perioadele de mare civilizaţie,
într-adevăr, sunt acelea în care aceste două condiţii
se regăsesc. Democraţia nu este posibilă fără un
ideal în posibilităţile nelimitate ale naturii umane
1
Michel Winock, Le siècle des intellectuels, Paris,
Editions du Seuil, 1997
2
John Hoffman, State and democracy, Sussex,
Wheatsheaf Books, 1988, p. 176
3 7
Christine André, Francis Lelord, L'estime de soi
(S'aimer pour mieux vivre avec les autres), Paris, Ed.
O. Jacob, 1999, p.170
4 9
André Glucksmann, Cynisme et passion, Paris,
Bernard Grasset, 1981, p. 31
5 10
Valerie Giscard d'Estaing, Démocratie française,
Paris, 1976
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
Izabella TURZA
expert
Consiliul Legislativ
de a îmbogăţi o experienţă mereu mai liberă şi mai
umană, la care toţi să participe şi să contribuie6.
Iniţial, trăind într-o societate în care
acţiona principiul lui Platon potrivit căruia nimeni
nu poate să nu aibă un conducător, dar şi mai
târziu, când Napoleon afirma că "oamenii nu au
alte drepturi decât să fie guvernaţi", individul nu a
încetat, totuşi, să viseze că poate acţiona
independent, deşi experienţa cinică îi demonstra că
este incapabil de aceasta7. Individul, în cele din
urmă, condus de raţiune, şi-a dat seama că este mai
liber într-o societate organizată pe baza unui
consens, decât în singurătatea în care nu ascultă
decât de el însuşi. Fie că îşi ducea existenţa într-o
timocraţie (conducere unică), oligarhie
(conducerea unei familii) sau democraţie
(conducerea de către popor), toţi se considerau apţi
să judece o politică, dar foarte puţini erau cei care o
puteau crea (Socrate).
Libertatea a însemnat pentru cetăţean, la
început, dreptul pur şi simplu de a-şi folosi
inteligenţa cu care era înzestrat. Prin democraţie a
înţeles, ulterior, posibilitatea de a pune în practică
această inteligenţă a sa şi a tuturor, în folosul
societăţii8.
Privită astfel, mişcarea politică, o
succesiune de diferite forme de conştiinţă9 spre
democraţie, apare ca un vector al istoriei, o luptă
între Spirit şi Forţă, o mare aventură a omenirii, o
călătorie în timp10, nu fără sfârşit, dar în mod sigur
spre o destinaţie încă necunoscută, datorită
ambiguităţilor şi dificultăţilor de punere în operă.
Aşa se şi explică de ce nici la ora actuală nu există
6
Dictionnaire de la philosophie, 2000, p. 1528
K. R. Popper, The open society and its enemies,
London, 1991, p. 15
8
Jean François Revel, La tentation totalitaire, Paris, 1976
Francis Fukuyama, La fin de l'Histoire et le dernier
Homme, Paris, Flammarion, 1992, p. 85
John Dunn, The unfinished journey, London,
Oxford University Press, 1993
3
 Studii, opinii, informări
o definiţie unanim acceptată a democraţiei11. În
legătură cu dificultatea de a da o definiţie, amintim
dilema în care se găsea Sf. Augustin care spunea că
ştie ce este Timpul atâta vreme cât nu era întrebat,
dar că nu mai ştie nimic, când i se cerea să dea o
definiţie. Tot astfel12 se spune că un rabin, întrebat
ce este iudaismul a răspuns că îi trebuie 40 de ani
pentru a răspunde, dar că ştie un alt rabin care o
poate face în 5 minute. Contactat, acesta a răspuns
prompt "iudaismul este justiţia pentru toţi".
Solicitând să i se explice ce înseamnă justiţie
pentru toţi, i s-a răspuns că i-ar trebui 40 de ani ca
să-i răspundă.
Definită13 ca un tip de regim de monopol
politic, democraţia a fost văzută catastrofal la
început: ca un "accident" tranzitoriu prin care
populaţia îşi impune tirania (Platon), caracterizată
ulterior ca "noţiune ce nu există" (Giovani Sartori),
deoarece exercitarea nelimitată a libertăţii duce la
creşterea inegalităţii, iar încercarea de a întrona
egalitatea riscă să compromită libertatea, apoi ca
un regim "aristocratic atenuat" prin sistemul de
alegeri (Bernard Manin) şi care se întreţine prin
speranţele pe care le lansează, dar pe care din ce în
ce mai puţin le poate satisface într-o lume atât de
complexă (Danilo Zolo), precum şi ca o democraţie
deliberativă, un concept evaluat mai puţin prin
natura formală a instituţiilor şi extinderii dreptului
de vot, cât, mai ales, prin calitatea dezbaterii
publice (J. Habermas).
Istoria a oscilat între doi poli: dictatură şi
democraţie sau, după cum afirmă unii analişti14
care au identificat şi un important element comun:
dictatură şi corupţie şi democraţie plus corupţie,
deoarece democraţia a adus, din păcate, la
suprafaţă o corupţie care preexista. De când a
apărut Statul - de la cetăţile antice până la
birocraţiile contemporane Adevărul a depins de
Puterea constituită. Meritul specific filosofiei15 care
s-a poziţionat în serviciul adevărului, al tuturor
libertăţilor, este acela de a demasca, prin analizele
sale, toate instituţiile represive. Nu trebuie, însă, să
comitem greşeala de a judeca prea aspru, cu
mentalităţile începutului de secol XXI, mentalităţi
din secolele precedente, întrucât s-a demonstrat cu
câtă dificultate se înţelege faptul că pentru efectiva
libertate a unuia este imperios necesară
11
Ronald Dworkin, Freedom's Law, London, Oxford
University Press, 1991, p. 10
12
Jean - Claude Carrière, Le cercle des menteurs,
Paris, Plon, 1998, p. 259
13
Dictionnaire de la science politique et des institutions
politiques, Paris, Armand Colin, 2001, p. 79
14
Denis Robert, La justice ou le chaos, Paris, 1996
15
François Châtelet, Histoire de la philosophie: Idées,
doctrines, vol. VIII, Paris, Hachette, 2000, p. 242.
4 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
libertatea tuturor. Democraţia intrând în istorie
şi-a croit drum cu dificultate, în ritm diferit şi
modalităţi diverse în funcţie de societatea care o
prefera şi apare în momentul actual, ca singurul
sistem politic şi social viabil. J. J. Rousseau afirma
că dacă ar exista un popor de zei, aceştia s-ar
guverna democratic, o guvernare, însă, atât de
perfectă, nu se potriveşte oamenilor16.
Relaţia individului cu Puterea, care
permite triumful voinţei unei persoane sau grup de
persoane, a fost întotdeauna asimetrică17 în
privinţa restricţiilor aduse libertăţii, eventuala
rezistenţă fiind înlăturată sau prevenită fie prin
exercitarea puterii de comandă, prin sancţiuni, fie
prin puterea de influenţă sugerând
comportamentele dorite.
O trecere în revistă, oricât de sumară, a
istoriei democraţiei este utilă întrucât epocile
moarte fac istoria18, fiecare epocă atunci când se
sfârşeşte intră în relativitate, aliniindu-se celorlalte
epoci de asemenea apuse. De multe ori trecutul are
culorile prezentului. Avem o datorie faţă de
memorie fiindcă la ce ne-ar mai folosi dacă
refuzăm de a trage învăţăminte din ea.
Istoria este marcată nu numai de mari
evenimente, de mari oameni politici, dar şi de
apariţia unor opere fundamentale, politice şi
ştiinţifice, care au contribuit la pregătirea
evenimentelor respective. Înţelegerea unei anumite
societăţi nu se poate face, însă, decât prin prisma
mentalităţii ei. Or, dificultatea constă în aceea că
nu se poate spera să se ajungă la înţelegerea
istorică a problemelor vieţii politice prin simpla
expunere a dezbaterilor acestora de către mari
personalităţi, care, de multe ori, au fost prezentate
la un nivel de abstracţie şi inteligenţă inaccesibil
contemporanilor lor19. Şi azi încă, spunea Mark
Twain, un clasic este autorul pe care oricine
doreşte să-l fi citit, dar nimeni nu intenţionează să-l
citească, iar în Franţa, cetăţenii îşi venerează
conducătorii, mai mult decât îi ascultă şi discută
despre scriitorii lor mai mult decât îi citesc.
II. Inegalitatea condiţiilor
"Invenţia democraţiei" nu este opera
secolelor recente, ea este, în mod cert, de origine
greacă. Acest regim al numărului îl are ca
fondator pe Clistene, un aristocrat, strămoşul lui
16
Antoine de Baecque, Une histoire de la démocratie
en Europe, Paris, Le Monde Editions, 1991, p. 24
17
Claude Rivière, Anthropologie politique, Paris,
Armand Colin, 2000, p. 12
18
Elvire de Brissac, O, dix-neuvième! Paris, Bernard
Grasset, 2001, p. 390 citându-l pe J. P. Sartre
19
Quentin Skinner, Les fondements de la pensée
politique moderne, Paris, Albin Michel, 2001, p. 10
 Studii, opinii, informări
Pericle, care a "lărgit" cadrul Cetăţii prin admiterea
de numeroşi meteci. Mai târziu a devenit o reacţie,
un antidot împotriva tiraniei, fundamentându-se
pe trei principii: Constituţie, cetăţenie şi lege. Dar
chiar de la început această democraţie a fost
criticată de cele mai luminoase minţi ale epocii ca
fiind un "regim aristocratic numit democraţie"20
sau o "democraţie imperială" caracterizată prin
contradicţia dintre Constituţia interioară şi
ambiţiile exterioare de dominaţie, cât şi prin
inegalităţile condiţiilor interne.
Societăţile predemocratice se bazau pe
principiile ierarhic şi al dependenţei faţă de
comunitate, pe diferenţa între "Eu" şi "Ceilalţi". S-a
arătat21 că de la Herodot la Toqueville, de la Platon
la Hannah Arendt numeroasele studii nu au reuşit o
demonstraţie decisivă şi definitivă a acestui tip de
regim politic care nu este numai un ansamblu
instituţional, ci un tip de societate ce se sprijină
pe o concepţie asupra omului. In India22, de
exemplu, castele nu consfinţeau numai poziţia
socială a omului – homo hierarchicus - ci era o
stare de spirit care implica recunoaşterea unui lanţ
ascendent de dispreţ în raport cu care se justificau
veritabile repulsii fizice între oameni.
Chiar şi în democraţia elenă, numai
cetăţenii se recunoşteau între ei ca liberi şi egali23.
Dar exista o egalitate chiar între cetăţeni? Poporul
care era "suveran" nu coincidea cu populaţia cetăţii
- sclavii erau de trei ori mai numeroşi, iar femeile
persoane libere nu contau decât în comediile lui
Aristofan24. De aceea cetăţenii cetăţilor elene erau
înspăimântaţi de exil din cauza "dezumanizării" pe
care o implica, fiind o trecere în "neantul
necetăţeniei". Cât priveşte libertatea şi egalitatea
merită semnalată împrejurarea, când pentru a se
asigura un cvorum de 6.000 cetăţeni la un miting
din Ecclesia, unii cetăţeni suportau să fie
literalmente aduşi legaţi de pe stradă25. O anticipare
a "obligaţiei de a fi liber" a lui Rousseau şi a
"obligaţiei de a fi fericit" în regimurile totalitare.
Dar, în acelaşi timp, orice cetăţean avea deschisă o
acţiune în justiţie, foarte redutabilă "eisaggelie"
20
Guy Hermet, La Démocratie (un exposé pour
comprendre, un exposé pour réfléchir), Paris,
Flammarion, 1997
21
Simone Goyard-Fabre, Qu'est-ce que la
démocratie: La généalogie philosophique d'une grande
aventure humaine, Paris, 1999, p. 14
22
Françoise Héritier, De la violence, Paris, Ed. Odile
Jacob, 1996, p. 335
23
Robert Legros, L'avènement de la démocratie,
Paris, Bernard Grasset, 1999, p. 56
24
Jacqueline de Romilly, Problèmes de la démocratie
grecque, Paris, 1975
25
Norman Davies, Europe: a History, Oxford, 1996
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
care permitea traducerea în justiţie a oricărui bănuit
că ar activa "contra democraţiei".
În limba elenă "kratos" înseamnă puterea
care dispune de mijloace de constrângere şi
aparţine "celor mai buni" percepuţi ca atare. Dar şi
această percepţie era relativă. Astfel, Alcibiade26 a
obţinut comanda armatei în Sicilia nu pentru că era
un comandant de oşti experimentat, ci pentru
reputaţia de a fi câştigat un concurs la Jocurile
Olimpice.
În privinţa democraţiei organizate de
Pericle în Atena ca o formă de guvernare în care
poporul îşi exercită suveranitatea, aceasta a fost
supusă unor critici foarte acide formulate de marii
gânditori contemporani. Astfel, Platon, pe lângă
faptul că afirma că democraţia înseamnă
"conducerea de către incompetenţi"27, considera că
aceasta este constant ameninţată de către
demagogie, care poate distruge structurile cetăţii
cu consecinţa instalării anarhiei. Politica
democratică sedusă prin frumoase discursuri nu
poate avea orizont, afirma el, pentru că este oricând
la îndemâna demagogilor care, în afara abilităţii de
manevrare a mulţimii, nu au capacitatea de a
menţine ordinea, justiţia, iar prin denaturarea
adevărului transformă politica în mascaradă.
Nici Socrate nu credea că democraţia ar
putea aduce domnia justiţiei deoarece dreptul de a
face orice, beţia libertăţilor, alăturate cu
concupiscenţa reprezintă o boală care deschide
calea servituţii şi în cele din urmă a tiraniei.
Tranziţia de la democraţie la tiranie se face prin
apariţia unui lider popular care ştie să exploateze
antagonismele dintre bogaţi şi săraci. Socrate făcea
aluzie directă la tiranul din Siracuza pe care
poporul l-a salutat iniţial ca pe un campion al
libertăţii, ca în final, acelaşi popor, să constate că a
ajuns în sclavie28. Aprecierile de mai sus urmau să
fie confirmate şi secole mai târziu, deoarece toate
regimurile autoritare sau totalitare au suscitat
vocaţii, au creat condiţii şi au promovat oameni
susceptibili să le facă, totuşi, să funcţioneze în
pofida lipsei consensului general. În fine Tucidide
era de părere că măreţia democraţiei, atât de
lăudată, din timpul lui Pericle, nu s-a datorat
influenţei mulţimii, ci prudenţei acestui om de
stat, care a căutat să menţină poporul pe calea
înţelepciunii şi a raţiunii.
Tirania este o formă de guvernare care
face cel mai puţin caz de libertate, iar în ea
26
Jacqueline de Romilly, Alcibiade, Paris, Editions de
Fallois, 1995, p. 91
27
Norman Davies, op. cit. p. 130
28
K. R. Popper, op. cit.
5
 Studii, opinii, informări
libertatea este absolută, dar numai a unuia
singur29.
Rămânând în lumea antică, dreptul roman
dominat şi el de ideea cetăţeniei "cives romanus"
era departe, chiar în timpul Republicii, de a avea
ceva comun cu regimul democratic. Mai mult, au
fost mari gânditori printre care Seneca, ce au
demonstrat cum unii oameni pot emite admirabile
precepte asupra virtuţii, îndeletnicindu-se în acelaşi
timp cu practici foarte dubioase30.
Pe baza recunoaşterii superiorităţii celor ce
exercită puterea, era justificată şi inferioritatea
celor conduşi, într-o ierarhie bazată pe principiul
"coexistenţei". Ca să devină, însă, naturală se
impunea recunoaşterea superiorităţii încă de la
naştere.
În timpul lui Carol cel Mare31 (sec. IX),
care a dat o nouă formă Europei, se creează o
nobilime, a celor care au legătură directă cu
Puterea, potrivit rangului pe care o persoană îl
ocupă în cadrul unei duble ierarhii constituite prin
natura funcţiilor publice exercitate, cât şi prin
proximitatea cu persoana regelui. De la această
aristocraţie personală se trece la o nobleţe
transmisibilă, deci de la o ierarhie născută în
virtutea puterii, la o putere născută din ierarhie.
Astfel, rangul începe să fie recunoscut congenital,
fixat de la naştere şi nu în virtutea unei decizii
umane. Generalizarea stratificării aristocratice
ulterioare a transformat societatea într-un fel de
lanţ cu verigi - de la ţăran la rege - cu drepturi şi
obligaţii riguros fracţionate în favoarea celor care
în mod natural erau destinaţi să conducă.
Puterea aristocraţiei, limitată teoretic
numai de puterea divină, înţelegea relaţiile umane
ierarhice ca fiind dictate de o autoritate morală ce
se conformează ordinii naturale a lumii. În acest
mod elementul divin devine sensibil prin
autoritatea ierarhică, deţinătorii puterii incarnând
autoritatea - devin proteguitorii ordinii naturale.
Această percepţie a aristocratului preocupat de a-şi
etala genealogia în orice împrejurare a condus, mai
târziu la inventarea noţiunii de "gentleman" şi
caracterizarea acestuia ca fiind un "nobil care
trăieşte în palate şi nu are alte griji decât cele pe
care şi le face singur”32.
Caracteristic regimurilor din trecut era
diferenţa substanţială care se făcea între indivizi, în
care ,,altul’’ era conceput total diferit. Abia în
societatea modernă, ,,altul’’, ,,celălalt’’ începe a fi
29
Antoine Hatzenberger, La liberté, Paris,
Flammarion, 1999, p. 235
30
Bertrand Russell, History of western philosophy,
London, 1983
31
Jean Favier, Charlemagne, Paris, Fayard, 1999, p. 336
32
Robert Lacey, Aristocrats, London, 1983
6 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
considerat ca subiect egal, nu ca individ, ci ca
semen (asemănător). In consecinţă, drepturile pe
care le are nu mai sunt considerate ca decurgând
din apartenenţa la vreun grup, ci în baza
individualităţii însăşi.
III. Redescoperirea şi progresul ideilor
democratice
Democraţia cere în primul rând abolirea
oricăror relaţii de "dependenţă naturală" pe baza
principiului independenţei individuale, în calitate
de oameni, care să le permită alegerea propriului
lor drum în viaţă. Întrucât experienţa a demonstrat
că instituţiile aristocratice nu au avut niciodată o
reală simpatie faţă de cei diferenţiaţi ierarhic, s-a
încercat să se înlocuiască sentimentul apartenenţei
naturale faţă de oamenii comunităţii restrânse, cu
un sentiment general de apartenenţă la întreaga
umanitate. Omul valorează pentru că este Om,
nici o apartenenţă neputând fi esenţială în afară de
cea a umanităţii.
Mutaţia democraţiei33 a început o dată cu
Reforma prin zdruncinarea structurilor ierarhice,
prin denaturalizarea inegalităţilor şi a continuat
pentru ca oamenii să se simtă asemănători şi să se
recunoască unii pe alţii în această calitate de
oameni.
Consolidarea democraţiei în timp s-a
produs printr-o eliminare treptată a "ierarhiilor
naturale", prin conştientizarea faptului că plasarea
privilegiilor înaintea meritului este un fel de păcat
originar care destramă o naţiune ce poate fi, astfel,
abandonată legilor unei "mediocraţii" şi nu unei
"meritocraţii". Filosofia politică care începe să
conceapă originea convenţională a autorităţii, nu
o mai putea face fără declararea egalităţii
naturale a oamenilor. Are loc astfel o profundă
transformare a mentalităţii colective prin liberarea
legăturilor medievale şi, o dată cu precizarea
raporturilor cu divinitatea, prin retragerea acesteia
în afara lumii sensibile, omul devine subiect,
centrul de referinţă. A fost poate pasul cel mai
important pe calea egalităţii condiţiilor care, după
cum afirma Hannah Arendt, este una dintre
condiţiile principale ale Justiţiei, dar şi una dintre
cele mai îndrăzneţe, întrucât cu cât condiţiile sunt
egale cu atât mai puţin pot fi explicate diferenţele
reale dintre indivizi, şi pe cale de consecinţă să poţi
demonstra că toţi indivizii sunt egali între ei.
Privită în lumina acestei mutaţii
fundamentale în conştiinţa oamenilor se poate
afirma că naşterea democraţiei moderne este un
produs al vestului Europei34. Considerat suprema
33
Robert Legros, op. cit. p. 353
34
Istvan Pogany, Human rights in Eastern Europe,
London, 1995
 Studii, opinii, informări
eminenţă în filosofia politică N. Machiaveli (1469-
1527)35, paradoxal, fără a face câtuşi de puţin
apologia democraţiei, el este primul care a prezis
că, în cazul în care poporul îşi va câştiga libertatea,
aceasta se va face la orizontul democraţiei.
Republica lui, care nu este în mod cert o
democraţie, totuşi, ea nu poate fi concepută
independent de rolul pe care îl joacă poporul, o
noţiune ce se va plasa, de la el, în centrul gândirii
politice ulterioare. Prin declararea însă că ,,forţa
este justă când ea este necesară’’36 – ce justifica o
anumită estetică a crimei, Machiaveli a pus în
evidenţă problema raportului dintre politică şi
morală, provocând o sciziune profundă între ele.
De altfel, trădarea în politică este o
problemă de bază. Se spune 37 că în anul 1838, la
moartea lui Talleyrand, Pezzo di Borgo pretindea
că are informaţii că decedatul ar fi avut parte de o
primire triumfală în Infern. După ce a fost felicitat,
Satana, fără reproş, i-ar fi spus: "Prinţe, aţi cam
depăşit instrucţiunile mele".
Descoperirea Antichităţii, entuziasmul faţă
de operele marilor gânditori ai antichităţii de către
o Europă, percepută ulterior ca o comunitate de
destin38 începe să-şi organizeze pas cu pas, un nou
şi mai raţional spaţiu politic, într-o unitate de
cultură ce avea la dispoziţie esenţa gândirii antice,
printre altele, şi dezvăluirea calităţilor şi defectelor
democraţiei ca experienţă trăită.
1. Democraţia ca exigenţă
De la mijlocul secolului al XVI-lea lupta
împotriva tiraniei, refuzul servituţii şi onorarea
libertăţii se înscriu, în condiţiile acelor timpuri, ca
un adevărat eroism intelectual39. Idealizarea
funcţiei publice a poporului recunoscându-i-se
acestuia un sens politic a impus, chiar în timpul
regalităţii, cerinţa "învestiturii regale". În plin
absolutism monarhic prinde contur ideea
"poporului suveran". Afirmarea suveranităţii
populare, deşi încă insuficientă pentru asigurarea
fundamentului democraţiei, devine un argument ce
nu va mai putea fi ignorat.
Primele instituţii au fost acelea de limitare
a puterii prin proceduri noi de reprezentare a
acesteia, care nu se mai puteau exprima fără
consimţământul poporului şi se vor cristaliza prima
35
Simone Goyard-Fabre, op. cit., p. 70
36
Jean Jacques Chevallier, Yves Guchet, Les grands
oeuvres politiques de Machiavel à nos jours, Paris, A. Colin,
2001, p.15
37
Bernadette de Castelbajac, Les mots les plus
méchants de l’Histoire, Paris, Perrin, 1998, p. 150
38
Riva Kastoryamo, Quelle identité pour l'Europe?
Paris, Presses de Sciences, 1998
39
Simone Goyard-Fabre, op. cit., p. 77
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
oară în Anglia. Bazele lumii moderne s-au conturat
după Revoluţia din 1688 prin contribuţia
iluminiştilor englezi care vizau crearea unui Stat
legitimat pe bază de lege şi libertate, cu o religie
mai raţională şi tolerantă, o filosofie purificată în
condiţiile în care ştiinţa oferea posibilităţi de
ridicare a nivelului de sociabilitate. În viziunea lor,
avansarea civilizaţiei nu mai avea nevoie nici de
eroi şi nici de sfinţi, oamenii având posibilitatea de
a înfăptui colectiv ceea ce nu puteau face
individual40. Statul din secolul al XVII-lea "statu
nascendi" începe prin transformarea dreptului
public, după modelul de tehnică de drept privat de
inspiraţie romană în "mandat imperativ". Th.
Hobes a intuit identitatea juridică dintre popor-
naţiune şi reprezentanţii săi, prevestind rolul
"alegerilor" în politica viitoare de stat.
De asemenea J. Locke, filosof liberal şi
tolerant, schiţează teoria "autorizării", potrivit
căreia poporul ca entitate politică apărea ca autor
veritabil al legilor deschizând, astfel, calea
"democraţiei reprezentative", cu concluzia care
se impunea: părerea majorităţii să devină
echivalentul raţional al întregului.
Mai târziu, în Franţa, Montesquieu
inspirat de modelul englez republican, convins, dar
şi conştient de pericolele ce pândeau democraţia
semnalate de greci, ridică "virtutea civică" la nivel
de principiu al democraţiei, singura în măsură să
o ferească de tentaţiile de corupţie şi ingerinţele
facţiunilor, apreciate ca adevărate forţe distructive
ale politicii. J. J. Rousseau era însă ferm convins
că voinţa generală suverană este "inalterabilă şi
pură". Puterea de a legifera, plecând de la toţi
pentru a se aplica tuturor transformă pe oamenii
politici în executanţi - miniştri. La rândul său
atrage atenţia asupra faptului de a nu confunda
nivelul ideal al unei legislaţii perfecte - aşa cum ar
trebui să fie - şi realitatea cu imperfecţiunile ei,
dezvăluindu-se ca sceptic în realizarea cândva, a
unei democraţii adevărate, ce nu poate fi construită
decât prin perfectibilitatea oamenilor, prin
educaţie politică. De altfel, Spinoza spusese mai
înainte că autodeterminarea poporului este
singurul drum spre libertate şi că respectarea legii
este indicatorul eticii democratice, o democraţie
pe care o privea ca o disciplină relativă, în natura
ei fundamentală fiind puterea absolută a unei
comunităţi de oameni liberi.
Un eveniment deosebit de important în
preziua Revoluţiei franceze din 1789 a fost
utilizarea termenului de "suveranitate naţională"
şi nu a poporului, de către abatele şi omul politic E.
40
Roy Porter, Enlightenment, Britain and the creation
of the modern world., London, The Penguin Press,
2000, p. 201
7
 Studii, opinii, informări
Sieyès, cu mari consecinţe juridice ulterioare, şi pe
care o foloseşte ca o armă împotriva privilegiilor
arătând că ele sunt străine de naţiune din cauza
inegalităţilor juridice pe care le favorizează.
2. Democraţia şi "Drepturile Omului"
Revoluţia franceză, pregătită de filosofii şi
economiştii sec. XVIII a izbucnit împotriva Puterii
desuete instituite atât de către cei care urau
conservarea privilegiilor şocante, cât şi de cei care
bănuiau că se intenţionează abolirea lor41. Se dorea
substituirea vechii societăţi fondate pe privilegii cu
una nouă în care egalitatea tuturor, să fie legea
comună. Eliminarea puterii arbitrare şi a
privilegiilor au avut însă, beneficiari limitaţi,
deoarece drepturile proclamate nu se extindeau
asupra tuturor iar "despotismul libertăţii" nu avea
nimic din democraţie. De la puritatea ideilor lui
Rousseau şi Sieyès nu a rămas decât o caricatură42.
De altfel, s-a afirmat că, în esenţă, Revoluţia
franceză nu a constat din transferul puterii de la
bogat la sărac, ci de la bogat la bogat43, după cum
nici Revoluţia engleză cu 100 de ani înainte nu
făcuse decât să stabilească suveranitatea unui
Parlament care reprezenta doar 10% din populaţia
masculină. Lordul Macauley afirma în sec. XVIII
că democraţia engleză a fost la început cea mai
aristocratică, iar aristocraţia a fost cea mai
democratică din lume44.
Marele merit al Revoluţiei este însă acela
de a fi pus bazele umanismului politic. Antrenat
în dezechilibrul general, provocat de violenţe în
care raţiunea nu se regăsea45, individul începe să-şi
dorească un echilibru pe care îl găseşte în replierea
în domeniul interiorităţii. Fiecare existenţă
personală încearcă să-şi elaboreze o formulă în
acord cu sine însuşi, dar şi cu lumea, căutând un
sens al vieţii.
Prin substituirea legilor naturale prin
drepturile omului, ,,omul înlocuieşte natura’’46.
Omul, ca fundament al normelor sale, prin
conştiinţa pe care o are despre el însuşi, devine
,,sursă de valori’’ ceea ce transformă dreptul
modern într-un drept subiectiv, nemaidepinzând
de obiectivitatea unei ordini cosmice care justifica
41
Pierre Miguel, Histoire de la France, Paris, Fayard
1976 şi Michel Vovelle, Les droits de l'homme et la
conquête des libertés, Grenoble, 1986, p. 66
42
Peter Collet, Foreign Ladies. A guide to European
mannerism, London, 1993
43
Robert Lacey, op. cit.
44
Antony Jay, The Oxford dictionary of political
quotation, 2001, p. 229
45
Georges Gustorf, Du néant à Dieu dans le savoir
romantique, Paris, Payot, 1983, p. 17
46
Alain Renaut, Naissance de la modernité, Paris,
Calman Lévy, 1999, p. 185
8 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
,,summa potestas’’ a suveranilor. Recunoaşterea
individului, în particularităţile sale şi libertatea lui -
consubstanţială cu fiinţa sa - marchează diferenţa
dintre democraţia modernă şi cea greacă47. De
acum începe să se facă diferenţierea între individul
privat, egoist, ataşat opiniilor sale şi în special
statutului său economic şi cetăţeanul ridicat la
statutul de legiuitor, care are în vedere interesul
comun ce reprezintă, în ultimă analiză, interesul
fiecărui individ. Schimbarea de mentalitate face ca
toleranţa să dobândească noi dimensiuni, după ce
a funcţionat multă vreme în cea mai totală
ipocrizie48. În primul rând toleranţa evoluează în
sensul înţelegerii convingerilor adverse, prin
acceptarea chiar fără aderare, a ceea ce se
dezaprobă, recunoscându-se "dreptul la eroare"
legat de ideea că fiecare are dreptul de a trăi după
convingerile proprii49. Practic această dispoziţie de
a recunoaşte altora moduri diferite de a gândi şi
acţiona transformă omul intolerant prin natura sa în
tolerant şi apoi inteligent în virtutea necesităţii
convieţuirii, fără ca prin aceasta să piardă dreptul
de a combate orice puncte de vedere, dar numai
prin mijloace intelectuale şi nu prin violenţă.
Democraţia respinge în mod ferm intoleranţa, în
special cea etnică şi chiar religioasă care
transformă democraţia în demografie50. Numeroşi
cercetători, prin argumentări remarcabile,
demonstrează cum pot drepturile omului, cu clarele
lor aspiraţii de universalitate, să devină un proiect
de democraţie cosmopolită, transnaţională,
globală. Deocamdată, o utopie, se apreciază însă că
aceasta este nu numai realizabilă, dar şi necesară,
deoarece democraţiile subnaţionale, naţionale şi
transnaţionale numai împreună au un viitor.
Umanismul în politică, aşa cum îl vede J. Julliard,
ar trebui să devină, ”un sistem de considerare” în
care omul să fie privit „puţin mai mult decât un
om”, a gândi la altul înainte de a gândi la sine
însuşi.
3. Democraţia, fapt social
Conceptul juridic de democraţie, iniţial
redus la o schemă instituţională, începe în sec.
XVIII să fie perceput ca un cadru juridic al politicii
ca fapt social51, care desemnează puterea activă a
poporului într-un spaţiu politic determinat.
Scoaterea la suprafaţă a realităţilor sociale, o dată
47
Dictionnaire de sociologie, Paris, Editions du Seuil,
1999, p. 134
48
Edmond Zarifian, André Harris, Bernard
Gouley, Les Français sont comme ça, Paris, Editions
de Fallois, 1997
49
L'intolérence, Paris, Bernard Grasset, 1998, p. 59
50
Clive J. Christie, Race and nation, London, 1998, p. 235
51
G. R. Searle, Country before party, London , 1995
 Studii, opinii, informări
cu primele efecte al revoluţiei industriale - sursă de
creştere a inegalităţilor - a făcut să scadă
optimismul generat de considerarea democraţiei
numai ca instrument al libertăţii52. Devenea tot mai
clar că dacă, într-adevăr libertatea aparţine tuturor,
nu toţi erau în măsură să o folosească şi de aceea
era important să se stabilească şi o egalitate în
posibilitatea acestui uzaj. Mai concret, era vorba
de a se introduce în societate o justiţie care să
împiedice ca tocmai libertatea să se transforme în
privilegiul unora. Din instrument al libertăţii
democraţia devine şi instrument al justiţiei.
Se prefigurează o democraţie socială în
care libertatea redevine o facultate de câştigat, în
sensul obţinerii eliberării individului de orice
constrângere care îl oprimă, prin transformarea
structurilor economice. Logica economică ce
fundamenta intervenţia statului în diverse obiective
economice devine tot mai legată şi de logica
socială ce impunea realizarea unei coeziuni atât
economice cât şi sociale, cu precădere în aria
serviciilor de utilitate publică53.
Revoluţia franceză a provocat distrugerea
bruscă şi violentă a unui vechi regim prin
contribuţia a 10 generaţii anterioare54, dar, în
acelaşi timp, a dezvăluit şi perspectiva unui nou
drum al ideilor şi societăţii. De la simpla
proclamare a suveranităţii şi până la un guvern
realmente democratic era nevoie de o altă
mentalitate, o rezultantă a unui exerciţiu, până
atunci neexperimentat, de egalitate democratică.
Experienţa dovedise şi viitorul (sec. XX), din
păcate, o va confirma, că este o pură iluzie să se
creadă că faptul democratic este un fenomen
revoluţionar. Omul democratic s-a convins că
egalizarea condiţiilor nu se poate face prin
cucerirea Bastiliei sau a Palatului de Iarnă şi că
tocmai această neînţelegere a făcut şi face anevoios
sau chiar periculos drumul parcurs de democraţie.
Ideile drepturilor omului au ca fundament
credinţa că anumite valori, libertatea, justiţia,
căutarea fericirii, dragostea sunt de interes general
şi merită protejarea lor faţă de cei care le ignoră.
Drepturile egale, deşi pot fi interpretate diferit,
aparţin totuşi unui orizont moral dezvoltat de
Istorie55.
Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
Cetăţeanului din 1789 a deschis calea elaborării
cadrului juridic adaptat înscrierii drepturilor omului
52
Encyclopaedia Universalis, Corpus 7, Paris, 1992, p.151
53
Europe, concurrence et service public, Paris,
Armand Colin, 1995, p.5
54
Simone Goyard-Fabre, op. cit., p. 149
55
Maria Baghramian, Attracta Ingram, Pluralism, the
philosophy and politics of diversity, London, Routledge,
2000, p. 9
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
ca facultăţi inerente individului, cu garanţiile de
rigoare de a face tot ceea ce legea permite evoluând
în posibilitatea de a face tot ceea ce legea nu
interzice. Iniţiala concepţie a drepturilor omului ca
"facultăţi" suferă o considerabilă extindere prin
considerarea lor ca "exigenţe" al căror conţinut se
fixează în funcţie de nevoi. Consacrarea juridică a
unor exigenţe apreciate ca vitale face ca Dreptul nu
numai să coincidă cu aceste exigenţe, dar să îi
confere un dinamism care îi lipsea când obiectivul
lui era exclusiv cantonat în domeniul politic şi nu şi
social.
A doua generaţie a drepturilor omului cu
conotaţii economice şi sociale a fost determinată
sub influenţa ideologiei socialiste după adoptarea
Constituţiei franceze din 1848. Dar cu cât
democraţia socială, prin generozitatea scopurilor,
devenea mai clar că se transformă într-un
instrument de justiţie, cu atât devenea mai
ambiguă, în practică, datorită posibilităţilor limitate
ale societăţii de a asigura bunăstarea tuturor.
Drama din 1848 marchează o fractură
intelectuală şi morală prin risipirea iluziilor, a
pasiunii imposibilului, a excesului de ideal, cum
spunea Lamartine, insurecţia din iunie fiind fatală
atât pentru cei care au declanşat-o cât şi pentru cei
care au înăbuşit-o. De aici s-a născut speranţa unei
ideologii nici de dreapta nici de stânga, ci a uneia
care să asigure bunăstarea tuturor, prin metode şi
mijloace ca urmau a fi găsite.
Apărea însă tot mai evident că economicul
şi socialul erau în relaţii atipice, ceea ce necesita
noi abordări în scopul stabilirii unui echilibru între
riscul întreprinzătorilor şi securitatea muncii. Pe cât
creştea capacitatea omului de dominare a
proceselor fizice pe atât se accentuau incapacitatea
de a controla raţional fenomenele sociale56. Bogaţii
încep să devină o problemă după cum nobilii
fuseseră cu un secol în urmă.
Multiplicarea revendicărilor, de acum
legitime, într-un mediu în care prevalau
inegalităţile nu era posibil de satisfăcut fără
existenţa unei autorităţi care să vrea, să poată şi să
le rezolve. Această autoritate nu putea fi altcineva
decât statul-atotputernic. De aici începe să se
contureze ideea statului-providenţă, gestionar al
dreptului de satisfacere a dezideratelor ce părea să
transforme statul într-un fel de societate
asigurătoare.
Primul arhitect al statului-providenţă a fost
Bismark la sfârşitul sec. al XIX-lea care l-a
inventat pentru ca prin dependenţă faţă de stat, să
stăvilească elanul partizanilor social-democraţi.
Prin sisteme puternice de protecţie socială
56
Konrad Lorenz, L’agression une histoire naturelle
du mal, Paris, Flammarion, 1969, p. 216
9
 Studii, opinii, informări
democraţia politică începe să se sprijine pe
democraţia socială. În legătură cu celebrul plan de
securitate socială, "Raportul Beveridge", în Anglia
anilor 1942, Michel Foucault spunea, totuşi,
maliţios "Puteţi să vă lăsaţi masacraţi, noi vă
promitem o viaţă lungă şi agreabilă"57.
Rivalitatea dintre ideile socialismului
generos, dar ineficace şi capitalismul riguros, dar
egoist, a dat naştere la discuţii doctrinare dintre
cele mai aprige58. Pe de o parte se susţinea că
sfârşitul marilor nedreptăţi în lume - în special al
foamei - depinde de câţi dintre noi vor refuza să
tolereze intolerabilul59, alienarea sărăciei rămânând
un act de putere60, iar pe de altă parte că statul
bunăstării ar fi o aberaţie periculoasă61 pentru că
încurajează atitudinea de "a fi preocupat fără a face
nimic" sau fiindcă ar produce dezagregări juridice
în sensul că dreptul, prin esenţa lui, fiind restrictiv,
începe să se dizolve într-o mişcare necontrolată de
revendicări. Spectrul unei permanente "subclase"
dependentă de bunăstarea publică a condus în
S.U.A. şi Anglia la înlocuirea "războiului
împotriva sărăciei" cu ideea unui contract social în
cadrul căruia accentul să cadă pe obligaţia de
cetăţean62 şi mai puţin asupra ceea ce poate obţine
de la stat. Însuşi Tony Blair, în viziunea sa, la
preluarea puterii în Anglia, spunea că nu doreşte ca
poporul să trăiască în dependenţă faţă de stat, ci
într-o bunăstare modernă pe care o naţiune trebuie
să o dobândească din muncă şi nu din profit63.
Criticând "societatea de consum" Jean
Baudrillard64 arăta în 1970 că trăim "timpul
obiectelor", un consum care pune stăpânire pe viaţa
noastră. Abundenţa surplusului neagă "raritatea" şi
pe această bază se încearcă evidenţierea logicii
sociale a consumului ca o ideologice egalitară a
bunei stări, abundenţa caracterizând
democraţia. În realitate abundenţa societăţilor
bogate are drept consecinţă risipa, considerată ca o
disjuncţie ce compromite rezervele condiţiilor
noastre de supravieţuire. Sistemul industrial
implică creşterea nevoilor antrenând un
dezechilibru constant între nevoi şi creşterea
57
Guy Hermet, op. cit., p. 48
58
Samuel Pisar, La ressource humaine, Paris, 1983,
Guy Lagelée, Gilles Manceron, La conquête
mondiale des droits de l'homme, Ed. Unesco, 1998
59
Brian Burrows, Into the 21th century, London, 1991
60
Paul Johnson, 20th century, Britain, London, 1994
61
Lyndon Robins, Half a century of British politics,
from provider to enabler, London, 1997
62
Malcom Cross, Rassism, the City and the State,
London, 1993
63
Tony Blair, New Britain, my vision of a young
country, London, 1996, p. 39
64
Jean Baudrillard, La socièté de consommation,
Paris, Ed. Denoël, 1970, p. 93
10
productivităţii. Se relatează anecdota potrivit căreia
era odată un Om care trăia în penurie, dar după
multe aventuri a întâlnit după o lungă călătorie prin
ştiinţele economice Societatea de Abundenţă. S-au
căsătorit şi au avut numeroase nevoi, care dintre
toate necunoscutele de care se preocupă ştiinţele
economice sunt cele mai necunoscute. Gallbraith
este şi el de părere că revoluţia abundenţei nu
inaugurează o societate ideală din cauza dificultăţii
de adaptare la abundenţă. "Nu suntem pregătiţi
pentru fericire". Asupra tuturor planează spectrul
fragilităţii acestor condiţii, creşte obsesia de
securitate însoţită de o violenţă care depăşeşte
stadiul când era generată de sărăcie şi lipsuri,
transformându-se într-o manifestă tendinţa de
distrugere. Violenţa concurenţei - sub toate
formele, nu egalizează şansele tuturor ci creează
distorsiuni tot mai mari indivizilor. Chiar dacă la
nivelul "bifteck-ului" ca valoare de întrebuinţare,
spun unii, nu există proletar şi nici privilegiat, aria
de consum rămâne o arie de consum social
structurată, în care nevoile tranzitează de la grupuri
de elită la alte categorii sociale ce însă nu pot
aspira niciodată dincolo de ceea ce în mod raţional
pot spera, aspiraţii deci, evident inegalitare. După
ce, în fine, oamenii politici şi-au dat seama cât este
de indecent de a promite fericirea tuturor, s-a
folosit noţiunea de "calitate a vieţii" - concept legat
de mediul care înconjoară individul - deci de
situaţii specifice fiecăruia ce constituie "peisajul de
acţiuni" cu o anumită capacitate de a satisface un
proiect de viaţă65.
În fine, generaţia a treia a drepturilor
omului, în numele umanismului propovăduieşte o
solidaritate internaţională, un sens al datoriei la
dimensiune planetară, într-o comunitate în care
ameninţarea războiului între naţiuni are tendinţa de
a fi "total", cu consecinţa, subliniată de Miguel
Abensour, de "democratizare a morţii"66.
Noţiunea de democraţie socială67 va
reveni în forţă pe scena politicii sociale mai ales în
Franţa unde, după 1999, s-au deschis mai multe
"şantiere importante" vizând reamenajarea relaţiilor
dintre stat şi partenerii sociali, printr-o mai
accentuată iniţiativă concretizată prin dialog social
şi acorduri liber negociate. Cu toate acestea
anchetele sociologice dezvăluie mereu contradicţii
între principiul egalităţii juridice şi politice, afişate
în societăţile moderne şi inegalităţile de ordin
economic şi social, în special legate de cetăţenie,
65
Nicolas Witkowski, L’état des sciences et des
techniques, Paris, 1998, p. 37
66
Stéphane Courtois şi alţii, Le livre noir du
communisme, Paris, Robert Laffont, 1997, p. 456
67
Michel Borghetto, Quelle démocratie sociale?
“Revue du droit public“ nr. 1/2, 2000, p. 194
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Studii, opinii, informări
subliniind tensiunile şi contradicţiile între valorile
afirmate şi practicile concrete inspirate de pasiunile
omeneşti. Rasismul este juridiceşte condamnat, dar
subzistă teorii care declară anumite grupuri de
oameni fundamental şi definitiv diferiţi şi ca atare
inegali. În sprijinul acestor puncte de vedere se
invocă cultura - ca ceva specific şi ereditar. Or, se
atrage atenţia68 că nu este suficient de a înlocui
noţiunea de rasă cu cea de "cultură" pentru a
demonstra abandonarea unei gândiri rasiste.
Modernitatea politică încearcă să dea un nou sens
relaţiilor cu ceilalţi într-un climat de egalitate
prezumată în care se ignoră frontierele dintre rase
şi popoare, cu respectul identităţii fiecăreia.
Legăturile dintre stat şi indivizi slăbesc, individul
este mai puţin socializat prin legăturile sale primare
- familie, etnie, cât şi prin locul pe care îl ocupă în
diviziunea muncii ce îi permite o nouă autonomie.
IV. Democraţia şi ideologiile
Discuţiile asupra rolului statului în
societatea democratică s-au purtat, în principal, pe
fondul ciocnirii a două mari curente sau ideologii,
cu puncte de vedere opuse în ceea ce priveşte
interferenţele vieţii publice cu viaţa privată:
curentul liberal, care susţine hotărât autonomia
individului şi curentul comunitar, partizan al
acţiunii atât în sfera dreptului public, cât şi în cea a
dreptului privat.
Termenul de ideologie vine din limba
greacă ("ideea" şi "logos") având înţelesul de o
ştiinţă a ideilor. Noţiunea a fost folosită de Antoine
Destutt de Tracy în 1796 ca o "teorie a teoriilor"
devenind apoi echivalentul unei doctrine politice,
fapt ce l-a determinat pe Napoleon să-i considere
pe ideologi ca pe nişte indivizi care doresc să
schimbe lumea "în capul lor". Ca doctrină politică
ea îndeamnă mai mult la acţiuni decât la analize
critice, fiind deci mai puţin riguroasă decât
filosofia69, prin faptul că revendică şi prescrie, fără
să argumenteze. Ideologie ar fi "o rătăcire" pentru
că nu poate exista o ideologie justă. În confruntarea
lor se tinde la înlocuirea unei "aberaţii cu alta".
Toate regimurile totalitare au fost ideocraţii -
dictaturi de idei. Din păcate unele ideologii
primitive au folosit cele mai sofisticate tehnici
pentru distrugerea oricărei opoziţii şi în special a
celui mai redutabil inamic "personalitatea umană",
reuşind uneori să se manifeste ca formidabile forţe
de integrare. Unele ideologii au reuşit să
înregimenteze oameni sau categorii de indivizi care
prezentau aceleaşi caractere mentale, aceeaşi stare
68
Dominique Shnapper, La relation à l’autre, Paris,
Gallimard, 1998, p. 20
69
Andrew Vincent, Modern political ideologies,
Oxford, Blackwell, 1992, p. 14
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
de spirit, în esenţă o constituţie cerebrală comună
care-i făcea apţi să reacţioneze în acelaşi fel în faţa
unor evenimente, utilizând violenţa, justificând
chiar acte individuale de terorism. Oamenii pot
muri pentru ideile lor ceea ce demonstrează că o
"idee" poate fi oricând cauzalmente foarte eficace.
S-a apreciat că una dintre trăsăturile de geniu ale
comunismului a fost autorizarea distrugerii
libertăţii în numele libertăţii.
Împotriva celor care nu iau în serios
importanţa ideologiei şi identităţii în structura vieţii
politice contemporane socotindu-le epifenomene,
cu efect derivativ, s-a susţinut că incapacitatea de a
explica regenerarea, chiar "explozia" ideologiilor
contemporane ilustrată prin feminism, mişcări
ecologice, religii fundamentaliste alături de cele
etnice s-ar datora lipsei unei teorii şi metode noi
care să le analizeze, prin revizuirea structurării
vieţii politice70. Atitudinile ideologice nu şi-au
pierdut, însă, din aroganţă71. S-a remarcat72 că nu
există un virus mai rău decât virusul ideologiei, iar
epidemiile ideologiei pot oricând să se
răspândească. Ideologiile "forte", demodate sunt
înlocuite cu altele mai gelatinoase73 care prin
manevrarea miturilor, figurilor simbolice încearcă
să convingă poporul să creadă că vrea ceea ce
conducătorii consideră că este oportun (Giorgio
Negrelle). Cultura care celebrează simularea,
cultivă iluziile, exhibând măşti sub care nu se
ascunde nimic, conduce la blazare, la discreditarea
generală, din păcate, chiar a ideii de democraţie,
frontiera dintre minciună şi adevăr devenind
insesizabilă. Pe de altă parte, frontiera dintre
indivizi sau colectivităţi - care le marchează
diferenţa, identitatea, ce ar trebui să constituie
puncte de întâlnire se transformă în bariere de
respingere, obsesia identităţii ducând în cele din
urmă la violenţă.
În confruntarea ideilor s-a verificat cât este
de dificil ca o fiinţă inteligentă să accepte, fără să
protesteze, recunoaşterea alteia ca mai inteligentă
decât ea, cu excepţia inteligenţelor apreciate ca
infinite, neîndoios extraterestre, cu care nu poate fi,
încă, în competiţie74. Aceste manifestări ilustrate
prin atâtea fapte justifică părerea că omul
reprezintă în natură singurul animal - dotat cu
70
John D. Cash, Identity, ideology and conflict,
Cambridge University Press, 1996
71
Jean Didier Vincent, Biologie des passions, Paris,
Ed. Odile Jacob, 1999
72
Philippe Kourilsky, La science en partage, Paris,
Ed. Odile Jacob, 1998, p. 87
73
Claudio Magris, Utopie et désenchantement, Paris,
Gallimard, 2001, p. 13
74
Jean Heidemann şi alţii, Sommes - nous seuls dans
l'Univers? Paris, Fayard, 2000, p. 30
11
 Studii, opinii, informări
inteligenţă - care nu este capabil să o folosească…
cu inteligenţă.
1. Liberalismul politic şi
individualismul
Calea spre democraţia liberală, ca tip de
societate, în care se realizează conjuncţia dintre
voinţa de libertate a individului cu guvernarea
poporului de către el însuşi a fost deschisă de
filosofii sec. XVII şi XVIII. Ca doctrină politică a
fost puternic influenţată de S. de Sismondi (1773-
1842), istoric şi economist elveţian, care, după ce a
ridicat economia la rang de morală, a subliniat
necesitatea intervenţiei puterii sociale, a statului,
întrucât fericirea economică a oamenilor trebuia să
devină adevărata preocupare a oamenilor politici75.
Liberalismul, în vocabularul politic englez
de la începutul secolului al XIX-lea, indica
atitudinea partizanilor schimbărilor constituţionale
sau reformei democratice. Era un reformism mai
mult sau mai puţin moderat care se opunea
conservatorismului şi mai apoi comunismului şi
fascismului.
Toleranţa ca măsură a limitelor în relaţiile
sociale, apare pe fondul intelectual, politic şi
juridic al liberalismului76. Fundamentată pe o
distincţie netă între dreptul public şi cel privat
urmăreşte trasarea limitelor înăuntrul cărora Statul
poate legifera ţinând seama de domeniul libertăţilor
de credinţă sau opinie ce îşi găsesc expresia în
drepturile omului. Aceasta, bineînţeles, nu
înseamnă că a tolera echivalează cu o complicitate
la rău, ea nefiind o concesie făcută erorii sau
viciului ci o problemă de cunoaştere şi înţelegere.
Este o pledoarie pentru respectarea diferenţelor77, o
luptă contra confiscării prin intransigenţă, chiar a
adevărului.
Paul Ricoeur, mai prudent, afirma că
toleranţa este un subiect "capcană", fiind prea uşor
de a deplânge, pe bază intelectuală, intoleranţa, dar
foarte greu de a instaura o coerenţă între multiplele
exigenţe morale, juridice, politice şi spirituale. A
susţine o toleranţă fără limite înseamnă practic a
distruge toleranţa.
Iniţial a fi liberal însemna un tip de
educaţie, fără vreo conotaţie politică, caracterizat
prin cultivarea unui anumit fel de gândire dominat
de valori morale, precum libertatea, toleranţa într-o
lume pe care o considerau condusă de legi care nu
75
Francis-Paul Bénoit, La démocratie libérale, Paris,
PUF, 1978
76
Julie Saada-Gendron, La tolérance, Paris,
Flammarion, 1999
77
Stanislas Breton, L'avenir du christianisme, Paris,
1999, p. 126
12
puteau fi stăpânite78. După ce în Spania în 1810 şi
apoi în 1870, "liberales" desemna un grup care se
opunea facţiunilor regaliste, el dobândeşte rapid
caracter politic, transformându-se în ideologia
capitalismului şi ulterior a individualismului.
Individualismul nu trebuie înţeles în sensul
obişnuit de egoism, ci ca un sistem de reprezentări
centrate asupra individului. Acesta îşi dorea o
emancipare faţă de grupul său de apartenenţă,
astfel încât identificarea lui să se facă mai mult în
raport cu calităţile sale individuale - inteligenţă,
pregătire, frumuseţe - decât cu referire la
caracteristicile colective - naţionalitate, clasă
socială, religie. Dând preferinţă liberei alegeri
individuale, o hotărâtă opunere faţă de valorile
transmise prin tradiţie şi legitimitate pe principii
transcedentale - individul îşi revendică dreptul de
a-şi alege, el însuşi, propria sa valoare.
Încercarea de înlăturare a oricărei constrângeri o va
realiza treptat pe măsura ridicării nivelului său
intelectual şi al aderării la valorile democratice.
Doctrina liberală însă, iniţial a fost
concepută mai mult pentru a justifica diferenţierea
elitei politice de restul naţiunii. Liberalii se
considerau o nouă aristocraţie, a raţiunii şi
talentului pe de o parte, dar pe de altă parte
dependenţi de moştenirea votului cenzitar au săpat,
neintenţionat, o prăpastie între proclamarea
universalităţii drepturilor individuale şi limitele
aplicării ei în practică. Adversarii politicii liberale
au combătut-o, de la început, considerând-o o
"doctrină egoistă" care se manifestă într-un "spirit
de rezistenţă" la încercările de lărgire a
democraţiei. Aşa se explică de ce meritul pentru
fundamentarea drepturilor publice a fost atribuit
tradiţiei doctrinei republicane, care este şi azi la
baza drepturilor publice în Franţa79. Autenticul
liberal era profund ataşat principiilor
constituţionale, apărător al înaltelor valori de
toleranţă, de progres, încrezător în raţiunea şi
inteligenţa umană şi luptător pentru respectarea
libertăţilor personale.
Liberalismul clasic apare deci ca un
amestec de idei şi strategii, o reacţie la defectele şi
perversiunile democratismului revoluţionar, care
indicau calea obţinerii libertăţilor şi apărării lor. Se
manifesta ca o doctrină care ilustrează ce trebuie
să fie dreptul, deosebindu-se de democraţia care
încearcă să demonstreze cum şi în ce fel trebuie
determinat ceea ce va deveni drept. Acesta a fost
şi motivul în baza căruia s-a contestat că
liberalismul că ar fi ideologie, situându-l la nivelul
unui ansamblu de observaţii asupra unor fapte
78
Andrew Vincent, op. cit., p. 22, 111
79
Serge Berstein, Les cultures politiques en France,
Paris, Editions du Seuil, 1999, p. 83, 358
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Studii, opinii, informări
petrecute şi din această cauză nu poate fi considerat
"inversul socialismului".
Dacă la început, afirmă liberalii, ideea de
lege - ca expresie a voinţei generale - a fost un
progres, ulterior s-a constatat că un cult al legii se
poate degrada în tiranie în condiţiile în care avem
suficienţa să credem că tot ceea ce ia forma legii
este bun, pe baza singurului argument că este lege.
Ideea de bază a gândirii liberale rezidă în cerinţa ca
instituţiile politice şi legale să fie create nu atât
pentru a proteja pe indivizi de ostilitatea potenţială
a celorlalţi (homo homini lupus), ci mai ales pentru
a proteja individul de tendinţele potenţial
absolutiste şi arbitrare ale puterii însăşi.
În această concepţie intervenţia statului
"subminează" iniţiativa individuală şi "ofensează"
libertăţile de bază. De aceea, în forma lui extremă,
individualismul modern este atât de înverşunat
împotriva ierarhiei, în numele egalităţii.
Doctrina face o distincţie clară80 între
conceptul de democraţie şi diferitele teorii
asupra democraţiei care pun în discuţie păreri
contestabile în legătură cu cantitatea de democraţie
ce este de dorit să fie pusă în practică. În momentul
în care conceptului de democraţie i s-a adăugat şi
ideea de liberalism în construcţia "democraţie
liberală" s-au ivit tensiuni şi antagonisme, deoarece
această conjuncţie este paradoxală şi ambiguă.
Democraţia ca metodă de guvernare nu înseamnă
dacă poporul, la un moment dat, decide, ci dacă
există instituţii care să garanteze controlul asupra
deciziilor. Problema constă în precizarea limitelor
democratizării în sensul extinderii controlului
popular, fără însă a submina condiţiile democraţiei
înseşi.
De asemenea, în literatura juridică81 s-au
scos în evidenţă semnificaţiile, aproape opuse ale
termenului de o parte sau de alta a Atlanticului. În
Europa, doctrina liberală nu a reţinut decât
dimensiunea economică şi socială (statul
neintervenţionist) dezvăluind un conservatorism
politic, "care n-a folosit prea mult dezvoltării
democraţiei". În S.U.A., liberalii se situează la
stânga eşicherului politic şi se opun
conservatorilor, întrucât apreciindu-se ca
progresişti au încredere în virtuţile corectoare ale
intervenţiei statului şi a sistemului juridic asupra
mecanismelor pieţei, ceea ce este în măsură să
corijeze excesele liberalismului în materie
economică şi socială. Liberalismul economic se
armonizează într-adevăr cu dificultate într-un stat
centralizat datorită ineficacităţii practice a
80
David Held, Prospects for democracy, London,
1993, p. 55
81
Laurent Cohen-Tanugi, La métamorphose de la
démocratie, Paris, Ed. Odile Jacob, 1989, p. 114
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
mecanismelor tradiţionale de regularizare a
fenomenelor pieţei. De aceea, liberalismul nu a
reuşit un menaj prea bun cu democraţia în
comparaţie cu statele anglo-saxone fondate pe
regula de drept şi unde caracteristicile ordinei
liberale preexistente au facilitat dezvoltarea
democraţiei.
Francis-Paul Bénoit82 propune o
interesantă etapizare a democraţiei liberale, în
dinamica şi logica ei, astfel:
a) democraţia politică realizată până în
ajunul celui de al doilea război mondial, prin
generalizarea votului universal;
b) democraţia economică, după 1946, de
când liberalismul se transformă sub presiunea
sindicală, prin estomparea obstrucţiei dintre politic
şi economic la nivelul intervenţiei statului şi
c) democraţia socială, rezultatul logic al
celor două mişcări, prin reclamarea şi obţinerea
respectului demnităţii de om, muncitorii
nemaiputând fi trataţi ca simple mijloace de
producţie.
Democraţia socială ar trebui să evolueze
spre o unitate mai deplină prin Justiţie care nu
poate admite îmbogăţirea nejustificată de muncă
"la vedere" sau de talent. Aceasta nu înseamnă
ştergerea diferenţelor situaţiilor individuale, ci o
încercare de a împiedica repetarea unor inegalităţi
de la o generaţie la alta. Egalitatea în demnitate
cerută de Alexis de Tocqueville, care aparţinea
nobilimii prin naştere şi libertăţii prin spirit, încă de
a mijlocul sec. al XIX-lea, bazată pe ideea că deşi
diferiţi oameni nu trebuie să se simtă nici inferiori
şi nici superiori, devine deviza în lumea
contemporană un factor de progres.
Transformarea permanentă ar demonstra că
democraţia liberală este o procedură de adaptare
constantă a societăţii, fără scheme, necăutând
perfecţiunea, ci numai perfectibilitatea.
Un punct de vedere original care a stârnit
un mare interes printre doctrinari a fost acela expus
de Fr. Fukuyama83 care, după evenimentele istorice
şi politice ale anului 1990 apreciază că statul
modern s-a liberat de contradicţiile existente în
vechile forme de organizare socială şi crede că
aceasta înseamnă "sfârşitul dialecticii Istoriei". În
faţa evidenţei că natura a distribuit capacităţi
inegale ele trebuie acceptate ca naturale, dar cu
convingerea, că în viitor, inechităţile generate de
aceste situaţii se pot îndrepta.
Or, în replică, se arată că orientarea
liberală conduce spre o societate mai divizată, în
care însemnătatea şi excluderea socială nu
82
Francis-Paul Bénoit, op. cit., p. 230
83
Francis Fukuyama, op.cit.
13
 Studii, opinii, informări
încetează să crească84. Pe de altă parte, se atrage
atenţia asupra faptului că la baza conceptului că
democraţia actuală ar fi de nedepăşit este
consecinţa împrejurării că orice sistem viabil care
să poată fi substituit liberalismului occidental a fost
totalmente discreditat85. Aceasta, însă, nu ar
însemna că "socialismul a eşuat", după cum nici că
liberalismul ar fi câştigat. Subzistă posibilitatea ca
tocmai când s-a demonstrat că acest sistem nu a
reprezentat nimic pozitiv să se pretindă că, totuşi, a
valorat ceva.
Merită a fi subliniat, în acest sens, şi
punctul de vedere a lui V. Hugo - care nu a fost
niciodată socialist - expus în 1848 de la tribuna
parlamentului86. "În această grămadă de noţiuni
confuze ce definesc socialismul nu există nimic
adevărat?" se întreba el. Dacă nu ar fi adevărat nu
ar fi un pericol. În esenţa socialismului există o
parte din realităţile dureroase ale timpului nostru, a
tuturor timpurilor, există o aspiraţie spre o lume
mai bună care este naturală omului, dar care
greşeşte adesea drumul căutând în această lume
ceea nu poate găsi decât în alta. Este o
contradicţie pe care poporul o resimte între
mizeria sa rezultând în fapt şi grandoarea
rezultând din drept. Nu era dintre cei care
credeau că suferinţa se poate suprima în această
lume, ci dintre cei care credeau că putem înlătura
sărăcia.
Desigur, remarcă alţii, după falimentul
comunismului în special din cauza subordonării
explicite a sistemului de justiţie87 procesului
politic, în totală contradicţie cu imperativele
statului de drept, s-a produs o reînviere a ideilor
radicale despre libertate şi democraţie, dar se atrage
atenţia că, deşi nemafiind, comunismul rămâne
periculos88 întrucât ca "reziduu politic" el poate
supravieţui decesului său intelectual şi social. De
aceea este nevoie de o critică a capitalismului,
deoarece a nu-i găsi defecte înseamnă a-i face un
deserviciu, făcând greu de explicat cum poate
exista un sistem bazat pe concurenţă, când nu
mai are concurenţi. De asemenea, s-a învederat că
drumul libertăţii nu este o cale care duce de la un
sistem la altul, ci spre "spaţii deschise" cu
84
Patrick Le Galès, Christien Lequesne, Les
paradoxes des régions en Europe, Paris, 1979, p. 108
85
Joël Roman, Chronique des idées contemporaines,
Paris, Bréal Rosny, 1995, p. 82
86
Jean François Kahn, Victor Hugo, un
révolutionnaire, Paris, Fayard, 2001, p. 861
87
Istvan Pogany, Europe in change, righting wrongs in
Eastern Europe, Manchester University Press, 1997, p. 2
88
Jacques Julliard, Le génie de la liberté, Paris,
Editions du Seuil, 1990
14
posibilităţi infinite în viitor, în fond această
concurenţă făcând Istoria.
Veritabilele critici la adresa liberalismului
au vizat nu atât prioritatea economiei de piaţă prin
negarea politicului, ci faptul că această economie
se fundamentează pe interesul personal.
Paradoxal, se arată, că dispariţia sau reducerea
"binelui comun" în profitul individului, se întoarce
împotriva acestuia, întrucât, deşi triumfător, este
mai puţin protejat89. Cele mai severe critici s-au
formulat în perioada considerată apogeul
individualismului, în 1980, acesta fiind caracterizat
ca o "comedie a puterii şi romanul banului"90.
Permiţându-i-se individului arogant să folosească
tot spaţiul în profitul suveranei sale fantezii,
individualismul apare ca o "idolatrie spre sine
însuşi". Or, se remarcă,91 a fi "individ Rege"
implică şi ideea de a fi "suveran în sine" în sensul
că omul în realizarea dorinţelor sale are libertatea
care se manifestă ca o formă de "suveranitate, pe
care o exercită asupra lui însuşi". Numai
autolimitarea permite articularea politică a
libertăţilor în societate, ceea ce în practică se
observă foarte rar. Conştienţi de realitatea acestor
critici, neoliberalii încep să admită o mai mare
intervenţie a statului observând că "prea multă
democraţie ucide democraţia"92.
Democraţia liberală este o formă a
democraţiei ajunsă în scenă după două milenii de la
dispariţia ei din versiunea ateniană. În accepţia
liberală fiecare individ este distinct de ceilalţi,
inasimilabil, având prioritate faţă de societate şi
chiar faţă de moralitate, care rămâne centrată pe
menţinerea independenţei şi a dorinţei de a trăi în
pace cu ceilalţi. Liberalism reprezintă, prin urmare,
un punct de vedere diferit de experienţa ateniană
care se baza pe comunitate, satisfăcând numai
marginal aspiraţiile individuale. Noul liberalism93
respectă drepturile individuale, dar le defineşte în
termeni sociali, stabilind o balanţă "sănătoasă"
între individ şi societate.
Abia în a doua jumătate a secolului al XX-
lea s-a admis în Occident că democraţia liberală
devenise victimă a excesului de liberalism care
privea individul ca valoare supremă în ordinea
politică, ajungându-se în poziţia de a nu mai
reprezenta puterea tuturor, ci o simplă "succesiune
89
Jean Claude Guillebaud, op. cit., p. 3
90
Sophie Coignard, Marie Thérèse Guichard, Les
bonnes fréquentations, Paris, Bernard Grasset, 1997, p. 10
91
Jean Cassian Billier, Le pouvoir, Paris, Armand
Colin, 2000, p. 59, 102
92
Bruno Jobert, Le tournant néo-libérale en Europe,
Paris, 1994, p. 44
93
Bhikhu Parekh, The cultural particularity of liberal
democraty, în David Held, op. cit., p. 156.
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Studii, opinii, informări
de puteri particulare" triumfătoare la un moment
dat, în alegeri. Era nevoie de subtilităţi extreme
pentru rezolvarea complexităţii echilibrului de
menţinut între partidele politice, instituţiile publice
şi private, între autoritate şi libertate. Aspectul cel
mai negativ a fost însă incapacitatea cronică de
soluţionare a problemelor economice şi sociale. În
asemenea, circumstanţe s-a impus necesitatea
adaptării democraţiei liberale la ceea ce în prezent
defineşte democraţia economică şi socială94 un nou
tip de democraţie care, în principal, repune în
discuţie o serie de drepturi tradiţionale dobândite.
Astfel, printre altele, drepturile individuale care nu
mai sunt considerate ca absolute ci relative, ele
putând fi restrânse sau chiar încălcate, în anumite
condiţii, de către stat, în interesul general.
Noua "soluţie liberală" apare pe de o parte,
pe fondul disputei creării miturilor şi ideologiilor în
politică ce pot subjuga spiritele inclusiv ale celor
care le-au creat, iar pe de altă parte, în combaterea
unui aşa-zis, submarxism care denunţă iluzia
democraţiei, a pieţii libere, a liberalismului prin
discursuri în care obscuritatea ţine loc de
filosofie95. Liberalismul respinge că ar fi un mit şi
recunoaşte că nu este nici ideologie, ci o simplă
metodă care favorizează atât eficacitatea
economică cât şi solidaritatea socială, împăcând
pasiunile colective cu cele individuale. Prin
concentrarea asupra realităţilor prin mijloacele de
observaţie actuale, limitate, puse la dispoziţie de
ştiinţele umaniste imperfecte, gândirea liberală
recunoaşte că nu mai poate apărea ca scop, ci un
simplu instrument în serviciul demnităţii marelui
număr. Puse faţă în faţă cele două versiuni posibile
ale organizării sociale, analizate de Hayek, ordinea
"decretată" - supusă unor principii ideologice şi
ierarhice impuse de sus de preoţi, regi, dictatori,
tehnocraţi - şi ordinea "spontană" ca rezultat
constatat al experienţei umane pune în evidenţă
modestia ce ar trebui să caracterizeze gândirea
liberală, negarea oricărui absolutism, oricare dintre
soluţii putând fi apărată cu tenacitate, dar cu
convingerea că totul este relativ. Michel
Maffesoli96 susţine că individualismul - ca expresie
teoretică a modernităţii - începe să se estompeze în
favoarea unor forme comunitare. Dacă până nu
demult dobândirea identităţii reprezenta un punct
culminant al educaţiei, asistăm în prezent la o
trecere de la identitate la identităţi multiple, un fel
94
Charles Debbasch, Jean Pontier, Jacques
Bourdon, Droit constitutionnel et institutions
politiques, Paris, Ed. Economica, 2000, p. 248
95
Guy Sorman. La nouvelle solution libérale, Paris,
Fayard, 1998, p. 18-57
96
Qu’est-ce que la societé, vol. 3, Paris, Ed. O. Jacob,
2000, p. 429
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
de renaştere a unor forme "tribale de existenţă". În
acest cadru "afinităţile elective" ale unui număr
destul de însemnat, transformă omul politic sau
economic în "homo aesteticus" format pe emoţii
împărtăşite.
2. Replica social-democraţiei
Problemele legate de organizarea socială
de la începutul sec. XX nu puteau fi rezolvate
numai pe baza unui ideal, mai mult sau mai puţin
vag, de justiţie, ci numai prin măsuri bazate pe
cercetări ştiinţifice prin care să se găsească calea de
asigurare pentru un cât mai mare număr de oameni,
a maximului de bună stare (Vilfredo Pareto). Or,
este incontestabil că oamenii sunt inegal înzestraţi
atât din punct de vedere fizic cât şi intelectual şi
moral, încât se poate aprecia că punctul de plecare
a oricărei existenţe umane este rezultatul unei
"loterii genetice" în ce priveşte genele fiecărui
subiect, imposibil de determinat prin vreun calcul
al probabilităţilor. Inegalitatea operând ca un
fenomen natural primar a determinat şi cele două
curente contrare în ceea ce priveşte retribuirea
oamenilor. Fie o recompensare în funcţie de
capacităţile fiecăruia, fie ca inegalitatea socială să
fie înlăturată prin efort social şi aceasta deoarece
dacă oamenii ar fi nişte simplii complici ai unui
destin fixat dinainte, politica ar fi o activitate
puţin lăudabilă. Tocmai pentru că viitorul este
nesigur şi oamenii sunt capabili să-l modeleze,
politica apare ca una dintre activităţile nobile ale
umanităţii97.
Plecând de la premisa că justiţia este prima
virtute a instituţiilor sociale, după cum adevărul
este acela al sistemelor de gândire, John Rawls98 a
elaborat o teorie care se fundamentează pe primatul
Justiţiei. Prin acceptarea ca pozitivă, tendinţa
modernă de egalizare dar şi principiul diferenţei,
propune un sistem de repartiţie, o procedură mai
adecvată, prin care egalitatea şanselor să se
regăsească în condiţii care să facă posibilă
cooperarea dintre oameni.
Egalitatea trebuie evaluată, însă, ca rezultat
a trei dimensiuni: a condiţiilor, a mijloacelor şi a
rezultatelor. Desigur că şi rezultatele obţinute în
condiţiile cooperării echitabile vor fi disparate şi
inegale, dar cel puţin au justificarea că sunt
obţinute liber şi cu efort, pe baza respectării
criteriilor de merit. A reclama că toţi sunt egali ar
însemna ignorarea principiului diferenţei specifice,
astfel încât în sistemul de cooperare între persoane
libere şi egale, conceptul de "justiţie" rămâne mai
97
Raymond Aron, Les étapes de la pensée
sociologique, Paris, Gallimard, 1967, p. 408, 513
98
John Rawls, Théorie de la Justice, Paris, Editions du
Seuil, 1987, p. 37 şi Libéralisme politique, Paris, PUF, 1991
15
 Studii, opinii, informări
departe independent de conceptul de "bine". Prin
critica adusă pozitivismului, apreciat ca o regresie
în ştiinţa juridică, prin faptul că acesta a exclus
"justul" din conţinutul noţiunii de drept, supunând
dreptul dominaţiei politice, teoria lui J. Rawls
reprezintă, într-adevăr un "eveniment intelectual
ieşit din comun"99 prin închegarea unei filosofii
politice a moralei.
Dat fiindcă legile sunt prea generale şi nu
pot deci, asigura, în fiecare caz în parte, justiţia
corespunzătoare, este nevoie de acceptarea unei
etici care să contribuie la corectarea legii. Fără o
bază morală nu există şanse care să conducă la
rezolvarea celor doi termeni antagonici ai
modernităţii: libertatea individului şi egalitatea în
cadrul unor colaborări echitabile. Prioritatea
"justului" constituie elementul esenţial în
susţinerea valorilor de justiţie şi raţiune de Stat,
combinate, şi numai în baza acestora se pot da
răspunsuri raţionale de politică fundamentală.
Politica justiţiei sociale este ideea centrală
şi de aceea a fost apreciată ca fiind o Cartă a
social-democraţiei. Reprezintă o încercare de
limitare a inegalităţilor în distribuirea resurselor
într-o manieră compatibilă cu libertatea fiecărui
cetăţean, cu primatul justiţiei, într-un cadrul
constituţional în care toţi împărtăşim, "o concepţie
comună a justiţiei ca echitate". Problema
esenţială este deci de a concilia justiţia socială şi
libertatea.
Este cert că acest nou socialism democratic
nu mai comite erorile grave ale socialismului de
stat atât de evidente prin nesocotirea libertăţilor
fundamentale sau economia centralizată. În ceea ce
priveşte noua teorie a consimţământului s-a criticat
formularea potrivit căreia un guvern este drept şi
deci cetăţenii sunt obligaţi să respecte normele,
propunându-se reformularea în sensul că prin
faptul că cetăţenii consimt guvernul apare ca
drept. Această legitimitate se sprijină pe
dimensiunea reciprocităţii şi pe ideea realizării
libertăţii prin limitarea ei necesară. Ei vor un stat în
care contribuţia colectivităţii faţă de comunitate să
se facă prin intermedierea libertăţii individuale. Nu
o libertate cu numele, ci o libertate care poate fi
exercitată în practică100. Democraţia nu este un
regim fără conflicte, este o guvernare care acceptă
contradicţiile până într-acolo încât le
instituţionalizează101.
În încercarea de a evita contradicţiile
intervenţiei statului în economie s-a emis doctrina
99
Alain Renaut, Les philosophies politiques
contemporaines, Paris, Calman Lévy, 1999, p. 309
100
Andy McSmith, Faces of labour, London, 1996, p. 88
101
Paul Ricoeur, Soi-même comme un autre, Paris,
Editions du Seuil, 1990, p. 172, 296
16
"Ni-Ni" nici naţionalizare, nici privatizare lansată
de Fr. Mitterand. Despre această propunere,
apreciată ca având savoarea compromisului, s-a
afirmat102 că punerea ei în practică nu ar servi la
nimic întrucât nu ar realiza altceva decât întârzierea
luării unor măsuri ce până la urmă sunt inevitabile.
Şi în Anglia, după ce Keynes respinsese
tezele despre inevitabilul declin al capitalismului şi
nu accepta nici ideea că în situaţia în care
capitalismul ar supravieţui, acesta nu ar fi capabil
să rezolve problemele create de democraţie, şi mai
ales după 1980 când s-a repudiat şi părerea că
socialismul este incompatibil cu o economie
deschisă, s-a ajuns la închegarea unei a treia căi, de
modernizare a social-democraţiei, de angajare
într-o societate democratică modernizată, flexibilă,
inovatoare, unde se exclude atât, "laissez-faire" cât
şi socialismul.
Astfel, în Anglia s-a recunoscut că
"socialismul democratic" a fost un miraj şi că New
Labor nu va intra în lumea modernă până când nu
va iubi capitalismul cu toate defectele lui. Azi
laburismul îşi propune să facă bine victimelor
capitalismului care desfigurează societatea, lăsând
progresul economic în mâna capitaliştilor. Ironia
face ca partidul laburist să aibă o majoritate în
Parlament numai când electoratul a fost convins că
partidul a abandonat socialismul103.
Într-un discurs din 1998, Tony Blair104
mărturisea, în legătură cu "găsirea celei de a treia
căi" că în cazul în care socialismul rămâne definit
ca un stat de control şi naţionalizări "nu sunt
socialist" - dacă însă definim socialismul ca un set
de valori bazat pe încredere în societate şi
comunitate şi îl percepem într-un sens etic, “atunci
aceasta este raţiunea pentru care sunt în partidul
laburist”. După ce arată că Marea Britanie a fost
forţată să aleagă între elita conservatoare, închisă,
care sprijinea marile afaceri, dar ignora injustiţiile
sociale şi Partidul Laburist, concentrat pe injustiţia
socială, dar privind neprietenos crearea de bogăţii,
este de părere că în secolul al XXI-lea confruntarea
nu ar mai fi între capitalism şi socialism, ci între
forţele progresului şi forţele conservatoare.
Războiul dintre clase este depăşit, dar bătălia
pentru adevărata egalitate abia a început. În
final, precizează că adevărata sursă de valori în
societatea modernă, şi a avantajului competitiv este
102
Roger Fauroux, Bernard Spitz, Notre Etat: Le livre
vérité de la fonction publique, Paris, Robert Laffont,
2000, p. 452
103
Edmond Dell, A strange eventful history. Democratic
socialism in Britain, London, Harper Collins Publishers, p. 571
104
John Rentoul, Tony Blair, Prime Minister, London,
Little Brown, 2001, p. 443
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Studii, opinii, informări
capitalul uman şi intelectual. Înalta educaţie este
paşaportul competitivităţii.
S-a emis, însă, părerea105 că această "a
treia cale" a noului (New) Partid Laburist -
schimbarea denumirii voind să sublinieze
contrastul cu vechiul partid - nu ar fi decât un
"Thatcherism cu puţine înflorituri”. Această
viziune politică populară în sec. XXI ar reconcilia
anumite teze care în trecut erau privite ca
antagoniste. Astfel se încearcă găsirea unui
echilibru între termenii contrari, patriotism -
internaţionalism, drepturi - responsabilităţi,
încurajarea întreprinderilor - lupta împotriva
sărăciei (sau excluderii sociale, un termen mai
modern), cu alte cuvinte devine un partid "dincolo
de dreapta sau de stânga".
Aşadar, statul cel mai just nu ar mai fi cel
care favorizează libertatea, ci cel care, cu riscul
restrângerii unor libertăţi, caută soluţii contra
inegalităţii. Oricât de imperfectă ar fi această
democraţie ea rămâne deocamdată singurul tip de
regim care doreşte instaurarea justiţiei fără
sacrificarea libertăţii106. În perspectiva noului
mileniu viaţa politică va fi dominată de problemele
legate de distribuţia socială, soarta însăşi a omenirii
depinzând de restaurarea autorităţii publice107.
Realităţile, din păcate, foarte palpabile au
scos în evidenţă că dacă într-adevăr dinamica
dezvoltării capitaliste este producătoare de
inegalităţi, tot atât de adevărat este că ea ridică
nivelul mediu de viaţă de unde se poate trage
concluzia că piaţa liberă se dovedeşte o junglă
inegalitară, dar eficace108. S-au exprimat şi
reticenţe109 faţă de ideea lui J. Rawls care consideră
inegalităţile ca acceptabile atunci când permit
ridicarea, la valoarea absolută, a nivelului de trai al
celor săraci. Se recunoaşte că oricât de ingenios ar
părea acest punct de vedere, el nu poate satisface
exigenţa creştină că "un om valorează cât un om".
În orice caz se impune o mai mare "inteligenţă a
inimii".
În ceea ce priveşte această justiţie, privită
ca avantaj mutual, ca reciprocitate (legile sunt
juste numai cele liber acceptate) şi ca
imparţialitate (absolut toţi respectă legile), unii
comentatori mai sceptici spun că ar trebui, dacă nu
să rezolve problema dacă o lege este bună sau rea,
105
Norman Fairclough, New Labour, new language,
London, Routledge, 2000
106
Christian Delacampagne, La philosophie politique
aujourd'hui, Paris, Editions du Seuil, 2000, p. 123
107
Eric J. Hobsbaum, L'âge des extrèmes, 1994, p. 731
108
Alain Minc, Capitalism, Paris, Bernard Grasset,
2000, p. 54
109
Marie Christine Kessler, La politique étrangère de
la France, Paris, Presses de Science Po., 1999, p. 23
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
cel puţin să fie un obstacol ca ea să nu fie în mod
clar injustă, ceea ce ar confirma spusele unui
filosof că cele mai bune legi nu deschid calea spre
mai bine, ci barează căile spre rău110.
Studiul dinamicii111 democratizării în
unele ţări în curs de dezvoltare a ridicat
fundamentala întrebare în relaţia dintre democraţie
şi dezvoltare, despre compatibilitatea democraţiei
şi eficienţa dezvoltării, în condiţiile riscului de a se
împrumuta fragmentele unui sistem fără a-i sesiza
spiritul lui.
În viziunea optimistă, democraţia ar fi un
stimulent puternic prin rezultatele economiei de
piaţă, în viziunea pesimistă, ar fi un lux pentru
societăţile sărace care nu şi-l pot permite, într-un al
treilea punct de vedere se argumentează că
viabilitatea democraţiei depinde de gradul de
dezamăgire şi speranţe, apreciindu-se că
democraţie se consolidează numai atunci când
poporul ajunge la concluzia că democraţia este
soluţia în problema tiraniei, dar nimic altceva
(Huntington). Toate acestea pe fondul dorinţei
legitime a majorităţii cetăţenilor de a se bucura de
un maxim de libertate într-un minim de autoritate
şi de un minim de bună stare într-un maxim de
securitate.
3. Devalorizarea ideologiilor
Teoriile, doctrinele, ideologiile nu numai
că sunt expuse erorilor, dar le şi protejează
împreună cu iluziile înrădăcinate în ele112. În
general teoriile rezistă agresiunii argumentelor ce
le combat cu excepţia doctrinelor "închise", absolut
convinse de adevărul pe care îl exprimă şi devin
astfel invulnerabile oricărei critici. Or, teoriile
numai supuse probelor unor experienţe susceptibile
de a le infirma garantează caracterul ştiinţific pe
care îl pretind. Ideologiile, ca de altfel orice sistem
de credinţă, sunt dotate cu o solidă coerenţă internă
care acţionează ca o armătură protectoare contra
oricărui impact în confruntarea lor cu o altă
realitate. Iluzia însă se conturează ori de câtre ori
separăm pe de o parte faptele, iar pe de alta teoria,
ideologia nefiind de multe ori decât o cunoaştere
care ignoră limitele depăşind realitatea. În legătură
cu "imortalitatea" doctrinelor a fost subliniată
importanţa diferenţierii între doctrinele care "au
trăit un timp" şi cele care nu au "trăit deloc"113.
Irefutabilul nu este o virtute, ci un defect deoarece
110
André Glucksmann, Le XI-ème commandement,
Paris, Flammarion, 1991, p. 323
111
Robin Luckham, Gordon White, op. cit., p. 288
112
Edgar Morin, Les sept savoirs nécessaire à
l'éducation du futur, Paris, Editions du Seuil, 2000, p. 20
113
Oswald Spengler, Le déclin de l’Occident, vol. I,
Paris, Galimard,. 2000, p. 52
17
 Studii, opinii, informări
ştiinţa nu progresează decât prin încercări şi erori
rectificate114.
Chiar din ideologiile iraţionale se pot
degaja aspecte pozitive115 deoarece orice reflecţie
asupra iraţionalului poate fi instructivă în special
pentru cei care au dificultăţi de a fi raţionalişti dar
fac eforturi se devină. La ce servesc soluţiile
imposibile? Pentru a demonstra certitudinea regulii
generale faţă de care nu există altă soluţie.
Confruntarea dintre ideologii
ireconciliabile, doctrine cu pretenţii de a fi atins
puncte de la care nu mai pot fi depăşite, separate de
universuri de neînţelegere116 a dat naştere la
dispute teoretice şi politice aprinse duse până la
limita confruntărilor armate. Ca urmare însă a
avântului economic al societăţii industriale şi mai
ales după sfârşitul "războiului rece" şi falimentul
experienţei comuniste, ideologia ca şcoală, practic,
dispare. În lumea contemporană nu se mai
foloseşte termenul de "ştiinţă a ideilor", cu atât mai
mult cu cât nu a existat niciodată o ideologie pură,
fie ea liberală, fie socialistă, oricare dintre ele în
problema adevărului având icoanele şi iluziile
proprii. Ideologiile saturate de emoţii se dezvoltă
prin fanatism şi mor în indiferenţă.
Aderarea la utopii dezastruoase trasează în
mintea oamenilor frontiere ideologice de netrecut.
Cele două experienţe înspăimântătoare a
iraţionalităţii ideologice din sec. XX "te fac să
devii sever faţă de eroarea de judecată a oamenilor
politici117 a căror politică profesională are aparenţa,
de multe ori, a unei practici de a te face să accepţi
inacceptabilul".
Nici un curent nu a scăpat criticilor. Astfel,
politicii liberale i s-a reproşat că ar fi la originea
descompunerii morale, sociale şi culturale prin
faptul că se rezumă să vadă în societate numai o
"agregare" şi nu o "asociere", iar social-democraţia
"distribuitoare de bunăstare" a fost criticată nu
numai din cauza proliferării normelor prin care se
urmăresc ajustări conjuncturale, de multe ori
incompatibile între ele, dar că ar genera "fermenţi
conflictuali" ce pot degrada democraţia politică.
După 200 de ani de controverse şi
dezbateri în jurul principiilor democraţiei, marcate
de antagonisme profunde, în care fiecare generaţie
a crezut, naiv, că are şanse să reuşească acolo unde
114
Jaqueline Russ, Panorama des idées
philosophiques, Paris, Armand Colin, 2000, p. 198
115
Gilles Gaston Granger, L’irrationnel, Paris, Odile
Jacob, 1998, p. 54
116
Henry Kissinger, A la Maison Blanche, Paris, 1979
117
Claude Imbert Jacques Julliard, La droite et la
gauche. Qu’est-ce qui les distingue encore? Paris,
Robert Laffont, 1996, p. 51
18
părinţii lor au eşuat118 se încearcă, cu oarecare
resemnare, o abordare mai pragmatică, realistă, a
conceptului de democraţie, o rezolvare acceptabilă
de reducere a "distanţei dintre individ şi
colectivitate", prin găsirea de procese
socializatoare119.
Comportamentul politic al fiecărui votant
este în prezent în mai mică măsură determinat de
sisteme doctrinare închegate, cât de o "cultură"
dobândită, este drept mai puţin precisă dar mai
vastă decât o filosofie politică120. Cultura politică
presupune o viziune globală a lumii şi evoluţia ei, o
reprezentare atât a unei societăţi ideale şi
mijloacelor de înfăptuire faţă de realitatea pe care o
trăieşti, cât şi o evaluare a prăpastiei care le separă.
Actul politic, ca act individual rămâne aşadar un
fenomen complex care se explică prin referinţa lui
faţă de un sistem de reprezentări împărtăşit de un
grup suficient de larg al societăţii. Evoluţia
culturilor politice apare ca un răspuns la unele
probleme fundamentale ale societăţii în dezvoltarea
ei, culturi ce se complică şi adaptează evoluţiei
societăţii însăşi. Electoratul în general, dar şi cel al
fiecărui partid este departe de a constitui un bloc
politic omogen, iar experienţa a dovedit că
specificităţile punctelor de vedere nu corespund, în
mare parte, opţiunilor partidului pe care l-au votat.
Creşterea procentului de absenteism la vot
ilustrează că noile generaţii refuză să se identifice
într-un fel cu vreun partid şi nu se interesează de
politică. Electorii sunt din ce în ce mai înclinaţi să
participe la viaţa politică numai când urmăresc
rezolvarea unei probleme precise, ceea ce exclude
angajarea lor în funcţie de o viziune globală a
lumii.
Devalorizarea ideologiilor cu pierderea
masivă a potenţialului lor afectiv şi concluzia că
toate regimurile sunt imperfecte a deschis un larg
orizont analizelor sociologice, preocupărilor
concrete ce au înlocuit dezbaterile ideologice atât
de sterile, în scopul găsirii soluţiilor acceptabile în
raport cu condiţiile actuale. Oamenii au trăit,
amintea un analist, cu "certitudinile" lansate de
guvernanţi. O dată cu discreditarea ideologiilor şi
eroziunea încrederii în efectele benefice ale
democraţiei providenţiale, oamenii nu mai văd în
democraţie decât un mod de guvernare cu
rezultate imprevizibile.
118
Dannis Healey, When shrimps learn to whistle,
London, 1990
119
Claude Gilbert, Guy Saez, L'Etat sans qualité,
Paris, PUF, 1982, p. 57
120
Serge Berstein, op.cit., p. 8
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Studii, opinii, informări

După moartea utopiilor, devalorizarea şi în aceste condiţii nu urmăreşte recunoaşterea

sfârşitul ideologiilor ca proiecte colective121 au
readus preocuparea, urmare a unor emancipări
morale lente şi dificile, ca fiecare să se confrunte
mai bine cu sine însuşi decât cu Istoria, să-şi
modeleze propria viaţă renunţând la transformarea
lumii. Binele şi justul nemaifiind dedus dintr-un
Adevăr metafizic ci, din contră, apreciat din situaţii
adesea inedite, omul îşi inventează singur regulile
după care acţionează în împrejurări atât de diverse.
Dificultatea se accentuează dacă se ia în
considerare coexistenţa indivizilor într-o anume
societate cu existenţa diferitelor societăţi în relaţiile
internaţionale interculturale.
Pe aceste considerente, însă, s-a atras
122
atenţia că modul de a gândi lumea în funcţie de
interes este în fapt o viziune foarte limitată asupra
existenţei, deoarece este evident că nu putem
judeca utilul decât din propriul nostru punct de
vedere injust şi subiectiv.
Este incontestabil că diversitatea are rolul
de antidot contra oricărei forme de despotism, dar
nu poate fi neglijat riscul conflictului dintre
sistemele de valori. Riscul se profilează într-un fel
de "război al zeilor" (Max Weber), o confruntare
între sisteme de valori şi idealuri, incarnate în zei
plasaţi în Panteon. Or, pacea "zeilor" nu poate fi
obţinută decât prin supunerea raporturilor dintre
"beligeranţi" sub regimul raţiunii. Confruntarea,
consensuală a unor anumite valori considerate mai
adevărate decât altele, ci oferă premisele
înţelegerii dintre părţi pentru a identifica cele mai
bune argumente de aderare la un sistem sau altul, o
recunoaştere reciprocă a unor sisteme concurente, a
relativismului valorilor. Evitarea efectelor
devastatoare ale raţiunii uniformizante l-a
determinat pe M. Weber să conchidă că în toate
aspectele vieţii fiecare va trebui să decidă, din
propriul său punct de vedere, cine este Dumnezeu
şi cine este Diavol. Numai politeismul valorilor
evită "războiul zeilor"123.
Prin acceptarea că nici Binele şi nici
Justul nu mai sunt înscrise în nici o tradiţie,
nebucurându-se de nici un Adevăr prealabil
discuţiei şi confruntării opiniilor, se deschide
calea arbitrării prin raţiune, sub forma discuţiei
argumentative într-o societate modernă, deschisă
în care omul poate fi angajat politic păstrându-şi
libertatea intelectuală. Omul lumii moderne
încearcă să-şi aleagă destinul liberându-se, pe cât
posibil, de povara unei istorii care l-a influenţat
puternic de atâtea ori.
Continuare în numărul viitor

En exposant l'ensemble des problèmes concernant l'évolution de la notion de démocratie,

l'auteur se propose de mettre à la disposition des lecteurs, des informations éloquentes se référant
aux principaux types de l'organisation sociale, de l'ordre basée sur des principes idéologiques,
comme résultat de l'expérience humaine. Est-ce que l'homme est-il apte à exercer la liberté? Est-il
libre d'être libre, comme se demandait Pascal? Est-il préparé à vivre dans une démocratie de la
raison, suffoqué par autant de théories controversées et soumis aux expérimentations de la
politique, voila des questions qui font réfléchir au hasard qui marque si souvent et si profondément
notre existence.

The short exposition of the general issues related to the development of the concept of
democracy aims to make available for the reader significant information referring to the main
versions of social organization, to the order based on ideological principles, as a result of human
experience. Is man capable of freedom? Is he free to be free? as Pascal asked himself. Is he ready to
live in a democracy of reason suffocated by so many controversial themes and submitted to political
experiments? These are questions which make us meditate on the hazard that so often and so deeply
marks our existence.

121
John Daniel Cash, Identity, ideology and conflict,
123
Cambridge University Press, 1996 Sylvie Mesure, Alain Renaut, La guerre des
122
Christine Le Scanff, Les aventures de l’extrême, dieux: Essai sur la querelle des valeurs, Paris, Bernard
Paris, Calman Levy, 2000, p. 197 Grasset, 1996, p. 9, 233
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003 19
 Studii, opinii, informări
REFERENDUMUL EUROPEAN
ÎNTRE DEMOCRAŢIA REPREZENTATIVĂ
ŞI DEMOCRAŢIA DIRECTĂ
Capitolul 1. Delimitări conceptuale
1.1. În cadrul doctrinei constituţionale
“clasice”, noţiunile de constituţie şi popor formează
un cuplu care nu poate fi disociat. Ar fi un nonsens
să se conceapă, pe de o parte, un referendum
european fără o constituţie europeană şi, pe de altă
parte, un referendum european fără un popor
european.
Din ce în ce mai prezentă pe terenul
academic ideea de constituţie europeană nu este,
totuşi, decât un mit. Aşa stând lucrurile, trebuie oare
să considerăm că introducerea în cadrul Uniunii a
unui referendum european de revizuire presupune în
mod necesar existenţa unei constituţii?
De fapt, argumentul acestui deziderat nu se
impune de o manieră irezistibilă. Mai întâi, trebuie
convenit faptul că referendumul constituant (în
sensul strict al cuvântului, adică presupunând
adoptarea unei noi constituţii) nu se sprijină neapărat
pe o constituţie preexistentă.
Dar mai ales un referendum de revizuire a
tratatului Uniunii Europene va fi posibil fără a
împrumuta acestui tratat caracteristicile unei
constituţii. Din punct de vedere tehnic, dreptul
tratatelor nu pare în nici un fel să se opună la ceea ce
părţile contractante ale unui acord internaţional
stabilesc, respectiv un regim de modificare a acelui
acord, având forma unei proceduri care dă
competenţa de modificare majorităţii sufragiilor
cetăţenilor statelor parte şi a majorităţii voturilor
acelor state. Evident, într-o astfel de ipoteză,
exerciţiul puterii de revizuire a actului convenţional
ar antrena o transformare a naturii acestuia din urmă.
Ar fi, fără îndoială, posibil şi chiar necesar, să se
concluzioneze asupra emergenţei unui proces
constituţional, chiar şi de natură constituantă.
Putem să presupunem că avem aici
imaginea unui subiect care în dreptul instituţional
comunitar şi european ar putea fi marcat într-o
primă fază de excludere. O excludere care se
manifestă pe două planuri. În discuţiile oficiale cu
reprezentanţii statelor membre, cu privire la viitorul
Uniunii Europene, tema referendumului european
20
Eduard CĂLINOIU
expert, Consiliul Legislativ
este evitată, am putea spune chiar ignorată. Faţă de
toate acestea, democratizarea Uniunii Europene la
care toată lumea apelează cu necesitate, nu ţine cont
de creşterile competenţelor Parlamentului European
şi/sau printr-o participare mai intensă a
parlamentelor naţionale la procesele decizionale
comunitare. În statele membre, există câteva
proceduri referendare cu privire la unele aspecte ale
integrării europene, dar subiectul este acaparat prin
mijloace care se opun acestei integrări, pentru
diferite motive ale politicii naţionale. Această
acaparare partizană readuce neîncrederea ca probă a
actorilor Europei faţă de instituirea referendumului
european.
În altă ordine de idei, în stadiul actual,
Comunităţile şi Uniunea Europeană profită de o
dublă legitimitate democratică. Prima este
guvernamentală şi în acelaşi timp şi indirectă:
aceasta operează prin mijlocirea reprezentării
naţionale în cadrul celor două forumuri europene, a
Consiliului Uniunii Europene şi cel European. A
doua este directă şi parlamentară: ea rezultă din
modul de alegere a Parlamentului European.
Aşa cum acţionează şi în cadrul statal1,
instrumentul referendar ar trebui să joace rolul unui
mod alternativ sau complementar de legitimare
democratică. La fel ca şi referendumul naţional,
referendumul european ar putea fi conceput ca un
mijloc de stabilizare a sistemului reprezentativ al
Uniunii Europene.
Această perspectivă relativ optimistă a
utilităţii referendumului european se loveşte, totuşi
de o dublă obiecţie. Pe de o parte, funcţia de
legitimitate democratică ar putea fi asigurată de
referendumurile naţionale (de integrare europeană),
cu condiţia ca aceste referendumuri naţionale să nu
fie concepute doar ca simple tehnici de veto. Pe de
1
Pentru o analiză teoretică a capacităţii unui
referendum de a ridica legitimitatea democratică a
acţiunii guvernamentale, vezi C. Vigneron Zwetkoff,
"Supoziţiile teoretice ale instituţiei referendare.
Participarea politică directă: un răspuns la alienarea
politică a cetăţeanului", Annales de droit de Liège, nr.
30 (4), 1985, p.323-326.
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Studii, opinii, informări
altă parte, în ceea ce priveşte "delegitimarea"
inerentă folosirii referendumului2, trebuie să se
admită că este vorba de o ameninţare reală, dar egal
opozabilă luărilor de poziţie ale instanţelor
reprezentative.
O participare directă a cetăţenilor europeni
la deciziile cele mai importante ale Uniunii ar
constitui mai întâi o contrapondere la unghiurile
moarte ale referendumului naţional de integrare
europeană şi, în plan general, la deficitul referendar
care afectează o serie de state membre. La limită,
referendumul european ar deveni un factor de
diseminare a ideii referendare în dreptul
constituţional naţional.
Dar, referendumul european ar da, mai ales,
un conţinut "activ" noţiunii de cetăţenie a Uniunii
Europene.
Este necesar să explorăm fundamentele
teoretice ale referendumului, să vedem în ce context
politic ele se pot înscrie, cum se pot stabili
modalităţile sale şi cum i se pot evalua efectele. În
această expunere introductivă, trebuie mai întâi,
pentru a evita unele neînţelegeri, să delimităm
subiectul şi să apelăm la definiţiile vehiculate
privind fenomenul "referendum" care poate fi
pertinent pentru Europa. Îmi permit de asemenea să
apelez la istoria constituţională ce are tangenţă cu
acest subiect. Vreau să remarc în sfârşit
circumstanţele celor trei probleme de natură diferită
pe care le pune acest fenomen în contextul Uniunii
Europene.
Tema centrală a acestui studiu o constituie
democraţia directă din cadrul Uniunii Europene. Ea
este gândită pe instituţiile democraţiei directe şi pe
referendum. Această alegere, este necesară din trei
puncte de vedere. Mai întâi, vrem să evităm căderea
în greşeala unei opoziţii între democraţia
reprezentativă şi democraţia directă, cu o enumerare,
care nu are nici un sens, a avantajelor şi a
dezavantajelor fiecăreia dintre ele. Apoi, în procesul
de integrare europeană, instituţia referendumului
poate să reclame, dacă nu există deja o tradiţie, o
incontestabilă actualitate în rândul statelor membre.
În sfârşit, în căutarea noilor structuri democratice
pentru Uniunea Europeană, referendumul este
înainte de toate cel ce poate da această legitimitate.
Este adevărat că se evocă pretutindeni, în contextul
european, introducerea unei anumite iniţiative
populare3. Dar prin grija simplificării, susţinem
2
Adică delegitimarea unui prim referendum, favorabil
integrării europene, de un al doilea referendum care
i-ar fi defavorabil.
3 4
Vezi propunerea italo-austriacă din luna octombrie
1996 referitoare la introducerea unui drept de iniţiativă
al cetăţenilor Uniunii Europene. În acelaşi timp,
această propunere este înainte de toate o transpunere a
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
ţinerea unui referendum. Ne putem ajuta de
asemenea, de un alt motiv care vine din istorie: am
văzut că referendumul constituţional a fost primul
consacrat prin noile realităţi juridice fondate pe
experienţele democraţiei directe precum cele din
Statele Unite, Franţa, Italia şi Elveţia.
1.2. Prin referendum desemnăm o
operaţiune electorală – în Elveţia vorbim de vot –
prin care poporul acţionează ca organ al statului, se
pronunţă asupra unui act, a unei norme sau a unui
principiu care sunt perene unui stat. Astfel definit,
referendumul se distinge pe de o parte de alegere,
prin care corpul electoral operează o alegere a
persoanelor şi de iniţiativă prin care poporul
declanşează o anumită procedură ce poate conduce
la adoptarea unui act, a unei norme sau a unui
principiu de stat. Referendumul conferă poporului
dreptul de a închide o procedură, de a avea în câteva
domenii ultimul cuvânt. Or, referendumurile pot fi
de mai multe tipuri. Aşezarea sa instituţională este,
de asemenea, variată ca şi terminologia care uneori
este confuză şi contradictorie4. În funcţie de
colectivitatea publică în jurul căreia se petrece,
putem vorbi de referendum naţional, regional sau
local. În funcţie de obiectul pentru care se
organizează, distingem între referendum
constituţional, convenţional, legislativ,
administrativ, financiar etc. În funcţie de cine are
iniţiativa şi cine îl solicită, vorbim despre
referendum obligatoriu sau facultativ; după cum
cererea emană de la popor sau de la un alt organ al
statului distingem între referendum ordinar şi
extraordinar. După cum rezultatul referendumului
se impune sau nu în drept, ne referim la referendum
constitutiv sau consultativ. După cum acceptarea sa
este condiţionată de existenţa unui termen pentru
validitatea unui act sau suspendă intrarea în vigoare
a acelui act, referendumul va fi rezolutoriu sau
suspensiv. Sunt utilizate de asemenea, şi alte
expresii: referendum constructiv, negativ, de
iniţiativă populară, referendum abrogativ sau de
principiu etc.
Tipul de referendum care este în centrul
studiului ce urmează este cel ce ţine, pe baza actelor
fundamentale, de colectivităţile publice care îl
consacră. El nu este ca un titlu accesoriu ce face
referire la referendumul legislativ, administrativ sau
financiar înlocuind dreptul statelor membre în
ceea ce Austria are în materie de drept de petiţie la
nivel legislativ. În acest caz, cererea poate fi făcută de
100.000 de alegători sau de o şesime din alegătorii
celor şase Bundesland-uri.
Pentru un efort lăudabil de clasificare nescutit de
ambiguitate, a se vedea Michael Gallagher, Pier
Vincenzo Ulieri, Experienţa referendumului în
Europa, Basingstoke, 1996, p. 12.
21
 Studii, opinii, informări
aceeaşi măsură ca şi sistemul de vot al instituţiilor
Uniunii în vederea adoptării actelor de drept derivat.
Ceea ce reţine pretutindeni atenţia autorilor este
referendumul constituţional din Statele membre,
respectiv referendumul ţinut asupra tratatelor
fundamentale sau asupra unei eventuale Constituţii a
Uniunii Europene.
Influenţa referendumului constituţional,
practica statală şi doctrina permit o distincţie
esenţială între trei tipuri de referendumuri5. Există
mai întâi un referendum constituant sau consultarea
referendară care are ca obiect "alegerea" unei
constituţii sau a câtorva principii fundamentale, o
alegere care intervine în procesele de fondare şi/sau
ruptură constituţională. În faza revoluţionară de
naştere a unei (prime) constituţii, poporul este
solicitat să ratifice un text constituţional
fundamental sau să se pronunţe cu privire la forma
de guvernământ ce va fi instituită printr-o această
viitoare constituţie. El exercită astfel, singur sau în
colaborare cu alte organe, o funcţie de putere
constituantă originară, o putere căreia doctrina
clasică îi dă caracter absolut, inalienabil şi
necondiţionat6, dar a cărei activitate concretă s-a
dovedit, în practică, mult mai contingentă şi mai
dependentă decât s-a gândit7. Ceea ce este de reţinut
este că acest tip de referendum se caracterizează prin
efectul său fondator printr-o nouă ordine
constituţională, în contradicţie cu cea veche. Printre
constituţiile în vigoare în statele membre ale Uniunii
Europene doar cele ale Irlandei (1 iulie 1937),
Franţei (28 septembrie 1958) şi Spaniei (29
decembrie 1978) au fost ratificate direct de către
popor.
Există apoi referendumul de revizuire
constituţională sau votul popular care are ca obiect
modificarea constituţiei în vigoare şi care este parte
integrantă a procedurii de revizuire pe care o
prevede chiar constituţia. În procesul de adaptare
continuă a unei constituţii la nevoile schimbătoare
ale societăţii şi statului, poporul este chemat să
ratifice un proiect de modificare care îi este supus
prin sau de către organele care dispun de iniţiativă în
materia revizuirii constituţiei. El exercită totdeauna
aceasta în colaborare cu alte organe, o funcţie de
putere constituantă derivată sau instituită, o putere
5
Distincţia făcută aici este realizată mult mai amplu de
Karl Lowenstein, Puterea politică şi procesul
guvernamental, Chicago, 1957, p. 263. Ea este amintită
şi de Andreas Auer, Originile democraţiei directe în
Elveţia, Bale, 1996, p. 80.
6
Emmanuel Sieyès, Cine este Statul Terţ? Paris, 1789.
7 9
Andreas Auer, Adoptarea şi revizuirea
constituţiilor: câteva adevăruri bruscate prin fapte, în
BIEBER/WIDMER, Spaţiul constituţional european,
Zurich, 1995, p. 267, 281-283.
22
despre care spunem că este fondată pe superioritatea
normativă a Constituţiei asupra tuturor celorlalte
acte normative în vigoare8. Referendumul de
revizuire poate fi obligatoriu sau facultativ în
funcţie de cel care îl organizează. El ţine adesea de
revizuirea parţială a constituţiei, dar poate avea ca
obiect, de asemenea, revizuirea totală a acesteia.
Aceste modalităţi nu depind de voinţa poporului
constituant, ci acest lucru trebuie să rezulte din
textul constituţional. Referendumul de revizuire nu
este atât de răspândit în Europa ca şi referendumul
constituant: doar în Danemarca şi în Irlanda el este
obligatoriu pentru toate revizuirile parţiale; în
Spania şi în Austria şi chiar în Germania este
obligatoriu pentru revizuirile totale. În Suedia el este
obligatoriu şi extraordinar pentru că depinde de o
cerere care vine din partea a o treime dintre
parlamentari; acelaşi lucru este valabil în Franţa –
cel puţin dacă acceptăm recursul la art. 11 din
Constituţia de la 1958 – unde el depinde de
Preşedintele Republicii. Când referendumul
constituţional este ca în Italia, extraordinar, el nu
intervine decât în absenţa unui vot al majorităţii
calificate a parlamentului constituant, dar acest lucru
nu a fost niciodată folosit în practică.
Practica şi doctrina distinge între
referendumul de suveranitate9 şi consultarea
referendară care se utilizează de exemplu în cazurile
de modificări teritoriale, autodeterminarea unei
colectivităţi descentralizate sau aderarea statului la o
ordine juridică supranaţională. Acest tip de
referendum se caracterizează prin obiectul său:
sancţionează o reorientare structurală sau
internaţională a statului care modifică elementele
sale fundamentale de suveranitate. Din punct de
vedere material este indubitabil constituţional. Din
punct de vedere formal, poate, dar nu este neapărat
necesar, să comporte o revizuire parţială a
constituţiei. Printre cele trei tipuri de referendum,
referendumul de suveranitate este de departe cel mai
răspândit în Europa. De câţiva ani, el a devenit, dacă
nu obligatoriu, cel puţin privilegiat în procesul de
integrare europeană. El poate fi organizat de
asemenea, fie cu privire la un act de aderare la
Comunităţile Europene, respectiv Uniunea
Europeană, fie cu privire la ratificarea modificărilor
fundamentale ale tratatelor fondatoare.
Prin referendum european, înţelegem în
sens larg toate consultările populare care prin
obiectul lor ţin de procesul de integrare
8
Pentru mai multe, Jean Francois Aubert,
Bundesstaatsrecht der Schweiz, vol. II, Bale, 1995, nr. 257.
Andreas Auer, în studiul său Referendum şi
iniţiativa populară în Statele Unite, Bale, Paris, 1989,
p.71, vorbeşte despre "referendumul asupra
suveranităţii populare".
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Studii, opinii, informări
europeană. În dreptul pozitiv este vorba de
referendumurile constituţionale şi/sau de
suveranitatea organizată în cadrul structurilor
constituţionale ale statelor care au devenit membre
ale Uniunii Europene, sau ce vor adera10. În dreptul
dezirabil este vorba de un eventual referendum
constituţional care ar putea fi consacrat într-o zi în
structurile Uniunii Europene şi care ar putea lua una
sau alta dintre cele trei forme pe care am încercat să
le distingem.
În Franţa instituţia referendumului
constituant face parte din bagajul de neînlocuit al
revoluţiei de la 1789. În ideile şi marile declaraţii,
puterea constituantă a poporului a căpătat o
legitimitate care a rămas intactă şi incontestabilă
până în zilele noastre. Proiectul girondin de
Constituţie din februarie 1793 a lui Condorcet reia
fidel cele trei etape ale procedurii de adoptare a
primelor constituţii americane: referendumul
constituant devine, şi aceasta este o premieră, un
referendum de revizuire. Dar, ştim că nu a fost
niciodată aplicat, iar recursul la această putere
supremă care constituie puterea constituantă
originară a poporului va fi, cu câteva excepţii,
privilegiul puterii instituite: Prim Consul, Împărat,
General, Preşedinte de Republică. Drept urmare,
celebra afirmaţie din Convenţia Naţională, din 28
septembrie 1792, conform căreia ,,nu putem avea o
constituţie decât cea aprobată de popor’’ a fost
interpretată la 1799 ca întemeierea constituţiei
,,sale’’ să se realizeze prin păstrarea suveranităţii
naţionale ,,doar prin acceptarea de către poporul
francez’’11. Practica plebiscitară a transformat o
instituţie care trebuia să legitimeze o normă,
norma fundamentală într-un instrument de
consacrare şi perpetuare a puterii personale
suverane. Dar, este interesant să constatăm că, în
aceeaşi formă, apelul la referendum exprimă o
neîncredere faţă de parlamentul constituit, o
neîncredere care nu a fost populară cum era în Noua
Anglie, ci prezidenţială. Pentru a contura procedura
de revizuire ordinară a constituţiei, dependentă de
majoritatea parlamentară şi rezervând un drept de
veto la această instituţie venerabilă, dar şi puţin
democratică precum Senatul, generalul De Gaulle a
recurs la mecanismul referendar al articolului 11 din
Constituţia din 1958 pentru a supune majoritatea,
exprimată prin votul popular, propriei sale voinţe.
În definitiv, dacă s-a organizat un
referendum constituant (pentru aprobarea
constituţiei) trebuie să se organizeze şi un
referendum de revizuire (pentru aprobarea
10
Referendumurile de aderare negative în Norvegia în
1972 şi Elveţia în 1992.
11
Articolul 95 din Convenţia din a 22-a lună a
calendarului republican, anul VIII (13 decembrie 1799).
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
revizuirii). Aceasta este valabil în ansamblu pentru
statele membre ale Uniunii Europene: Constituţia
irlandeză din 1937, Constituţia franceză din 1946 şi
1958, Constituţia spaniolă din 1978. Cu toate
acestea, numai Irlanda consacră referendumul drept
o primă etapă ce nu trebuie evitată în cadrul
procesului de revizuire constituţională.
1.3. În ceea ce priveşte istoria
referendumului european, ca instituţie recunoscută
de dreptul comunitar, ea a început deja, orice s-ar
spune. Dar nu a fost încă scrisă. La nivelul ideilor,
poate avea pretenţia la o anumită tradiţie în lumea
politică. “Personal, eu cred – exclama generalul de
Gaulle la 25 septembrie 1949, în faţa monumentului
Girondinilor din Bordeaux – că organizarea
Europei trebuie să pornească de la ea însăşi.
Consider că un referendum larg la care să participe
toţi europenii liberi trebuie să-i dea semnalul de
plecare. Consider că Franţa trebuie să aibă
iniţiativa …”12. În structurile UE, primele propuneri
datează din 198613 şi ele s-au succedat în
continuare14. În ceea ce priveşte Parlamentul
european, ideea unui referendum european apare în
mod explicit în trei rezoluţii, una din 17 iunie 1988
"asupra modalităţilor de consultare a cetăţenilor
europeni cu privire la Uniunea politică
europeană"15, alta din 16 februarie 1989 "asupra
strategiei Parlamentului European în vederea
creării Uniunii Europene"16 şi ultima din 17 mai
1995 "asupra funcţionării Tratatului Uniunii
Europene în vederea Conferinţei
interguvernamentale din 1996". În cadrul grupului
de reflecţie asupra CIG, ideea unui referendum
apare într-un raport intermediar, din 1 septembrie
1996, dar se pare că mai târziu a fost înlăturată17.
Problema principală pusă de un
referendum european este fără îndoială cea a
eventualei recunoaşteri a acestei instituţii în
cadrul structurilor Uniunii Europene. Pentru a
fixa câteva puncte de reper, pare posibil şi util să
12
Charles de Gaulle, Discursuri şi mesaje, februarie
1946-aprilie 1958, Paris, 1970, p. 304, 309.
13
Propunere de rezoluţie cu nr. AB2 623/86.
14
A se vedea pentru detalii raportul Comisiei de
libertăţi publice şi de afaceri interne asupra cetăţeniei
Uniunii Europene (Raportor: M. Renzo Imbeni), sau
raportul Comisiei instituţionale asupra Constituţiei
Uniunii Europene, din 27 ianuarie 1994 (Raportor: M.
Fernand Hermann).
15
JOCE, nr. C 187 din 18 iulie 1988, p. 231.
16
JOCE, nr. C 69 din 20 martie 1989, p. 149:
Parlamentul "a estimat că un referendum la nivel
european poate fi considerat un mijloc de a uni mai
strict cetăţenii europeni ai viitoarei Constituţii a
Uniunii Europene...".
17
Raportul Preşedintelui Grupului de reflexie asupra
Conferinţei interguvernamentale din anul 1996, Madrid.
23
 Studii, opinii, informări
discutăm despre trei întrebări diferite pe care le pune
o astfel de recunoaştere. Prima întrebare se referă
la a şti dacă trebuie creat un referendum european:
acesta este de ce-ul (1a). A doua întrebare se referă
la modalităţile acestui referendum: acesta este ce-ul
(1b). A treia întrebare priveşte căile de
recunoaştere ale acestui instrument: acesta este
cum-ul (1c). Căci, chiar dacă răspunsul pe care îl
dăm la una dintre întrebări îl afectează pe cel care
trebuie dat celorlalte două, ele se situează fiecare la
un nivel diferit, ceea ce justifică, în acest raport
introductiv, tratarea lor separată.
1a) Eficienţa introducerii acestei instituţii
democratice într-o viitoare Constituţie Europeană
Prima întrebare pe care putem şi trebuie să
o punem în legătură cu crearea, în dreptul
comunitar, a instituţiei referendumului se referă la
oportunitatea acestei creări. Ce motive pot fi
invocate pentru a justifica o asemenea inovaţie
instituţională? Ce avantaje putem aştepta şi pentru
cine? Acestea din urmă sunt adecvate şi necesare
urmăririi obiectivului vizat ? Care sunt
inconvenientele care vor rezulta, şi pentru cine?
Care sunt argumentele celor care militează în
favoarea şi ale celor care militează în defavoarea
acestei recunoaşteri ? Luând în considerare toate
aspectele problemei, un asemenea referendum este
sau nu de dorit?
Se va fi înţeles că răspunsul la această
primă serie de întrebări este, în mod esenţial, de
ordin politic. Dintr-un punct de vedere ştiinţific, este
foarte dificil, dacă nu imposibil, să se avanseze
elemente decisive pe această temă. Desigur, nu este
exclus să se procedeze la un inventar al
argumentelor "pro şi contra": într-o primă coloană ar
fi enumerate motive precum căutarea unei mai bune
legitimităţi democratice a instituţiilor comunitare,
participarea sporită a cetăţenilor la procesul
comunitar de luare a deciziei, extinderea atribuţiilor
cetăţenilor Uniunii etc. În a doua coloană, ar fi
trecute, de exemplu, îngreunarea procedurilor
comunitare decizionale, pierderea suveranităţii
statelor membre, apariţia unui nou organ, greoi şi
imprevizibil, în structura deja foarte complexă a
Uniunii, dificultăţile practice de organizare, costurile
financiare, iraţionalitatea alegerii electorilor,
pericolul care ar rezulta pentru cele patru libertăţi,
efectul dezintegrator al referendumului. Dar, în afara
faptului că enumerarea acestor motive şi descrierea
lor detaliată nu sunt nevinovate, trebuie, după ce au
fost enumerate, să fie cântărite şi aceasta nu trebuie
şi nu poate fi efectuată decât de către cei care au o
responsabilitate, fie în structurile Uniunii fie în cele
ale unuia dintre statele membre.
Este nevoie, de o abordare mai sobră şi mai
directă a problemei în sine, iar în continuare vor fi
24
puse în lumină principalele coordonate ale unui
posibil referendum european de revizuire.
1b) Modalităţile de introducere a instituţiei
referendumului
Presupunând că se doreşte efectuarea unui
pas important în direcţia introducerii unui
referendum european, cum ar trebui conceput şi
pregătit acesta? Două calităţi sunt cerute pentru a da
un răspuns satisfăcător la această întrebare:
stăpânirea tehnicii juridice şi îndeosebi imaginaţie.
Se pot distinge cel puţin cinci aspecte:
a) Care sunt subiecţii votului ?
Este problema de pornire. În democraţie,
prima problemă care trebuie rezolvată este cea a
existenţei şi a compoziţiei corpului electoral sau, în
cazul nostru, al corpului referendar. Se ştie că în
structurile Uniunii problema existenţei poporului
european este foarte controversată. Se ştie, de
asemenea, că există, după Maastricht, o cetăţenie a
Uniunii şi că nimic nu împiedică să se acorde celor
care, în dreptul pozitiv, au dreptul să aleagă membrii
Parlamentului european dreptul de a vota cu privire
la un eventual referendum european18. Totuşi, sunt
posibile diferite aranjamente: crearea unui corp
electoral a cărui compoziţie ar fi stabilită de dreptul
comunitar, trimiterea la sistemul legislativ din statele
membre pentru aceasta, cu posibilitatea ca toţi
cetăţenii uniunii să voteze la domiciliul lor
comunitar etc.
b) Care este obiectul votării?
Chiar dacă se limitează întrebarea la
referendumul propriu-zis având ca obiect actele
fondatoare ale Uniunii, definirea obiectului precis al
unui eventual referendum european deschide un
întreg evantai de posibilităţi:
Este vorba de instituirea unui referendum
constituant? În ceea ce priveşte tratatele fondatoare,
ocazia a fost ratată şi nu există mijloc de a o prinde
din urmă. Ar trebui, atunci, în această optică, să se
transforme sistemul juridic comunitar actual într-o
nouă entitate, în întregime statală sau supra-statală,
dotată cu o constituţie care ar putea, sau chiar ar
trebui, în vederea fondării legitimităţii noilor
structuri, să fie supusă electorilor pentru aprobare.
18
Pentru detalii a se vedea documentul cu nr.
41976X1008 (01) din 8 octombrie 1976 privind
alegerea reprezentanţilor Parlamentului European prin
sufragiu universal şi Directiva Consiliului de Miniştri
93/109/EC din 6 decembrie 1993 privind condiţiile de
exercitare a dreptului de vot şi de a candida în alegerile
pentru Parlamentul Europei în cazul cetăţenilor Uniunii
Europene care domiciliază într-un stat membru de
naţionalitate diferită.
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Studii, opinii, informări
Scopul s-ar transforma atunci în mijloc: nu pentru că
ar fi vorba de instituirea referendumului european
s-ar trece de la status quo la elaborarea unei
veritabile constituţii europene. Dimpotrivă: dacă
este vorba să se treacă la o formă superioară de
integrare europeană implicând în acelaşi timp
adoptarea unei constituţii şi o pierdere suplimentară
din suveranitatea statelor membre, această trecere
trebuie să beneficieze de o legitimitate sporită pe
care, probabil, numai referendumul european ar fi în
măsură să i-o confere.
Introducerea unui referendum de revizuire
ar presupune ca toate modificările ulterioare ale
tratatelor fondatoare să fie supuse votului poporului.
Un astfel de mecanism ar putea urma unui prim
referendum constituant pe care l-ar completa în mod
util. Dar ar putea fi conceput astfel încât să fie creat
în structurile existente. Fără ruptură de legalitate
deci, dar cu ruptură de legitimitate: sprijinul popular
direct al revizuirilor viitoare ar lipsi din tratatele
fondatoare şi din modificările pe care acestea le-au
suferit ulterior.
În aceeaşi perspectivă, ar fi bine să nu fie
supuse referendumului toate revizuirile tratatelor, ci
numai cele care marchează o etapă decisivă în
procesul de integrare: moneda unică, politica de
securitate comună, apărarea comună etc. Ar fi vorba
de un fel de referendum de suveranitate. Principala
dificultate a acestei variante ar consta în definirea
pragului referendar. Sau s-ar căuta reţinerea unui
criteriu obiectiv care să declanşeze din oficiu
procedura sau s-ar conferi Consiliului sau
Parlamentului European grija de a decide ce
revizuiri să fie supuse votului poporului.
Referendumul ar fi ordinar în primul caz şi
extraordinar în cel de-al doilea.
Aderarea unui nou membru ar putea, de
asemenea, să facă obiectul unui referendum. Ar fi
vorba, în acest caz, de un alt tip de referendum de
suveranitate. În loc să facă să depindă, dacă e cazul,
aderarea unui nou stat la Uniunea Europeană de
voinţa unui Parlament sau a unui corp electoral
naţional, ea ar necesita acordul celor două
colectivităţi interesate, statul candidat, în
conformitate cu dispoziţiile constituţiei sale şi
Uniunea Europeană într-o nouă formă, printr-un
referendum european.
c) Modalităţi de organizare a sistemului
de vot
Un referendum european, prevăzut de
sistemul juridic comunitar şi organizat în funcţie de
prerogativele Uniunii, ar consta într-o operaţiune
unică, care s-ar desfăşura în acelaşi moment în toate
statele membre. Spre deosebire de procedura actuală
de ratificare la nivel naţional a modificărilor
tratatelor şi a aderărilor de noi membri, care au loc
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
în momente diferite şi prin mijloace diferite, voinţa
poporului european s-ar exprima în mod coordonat
şi chiar sincronizat, făcând posibil, de la un termen
la altul, să se măsoare fluctuaţiile participării
electorale şi să urmărească evoluţia opiniei
cetăţenilor votanţi, cărora li s-ar ataşa efecte juridice.
Ar fi bine, oare, să nu se prevadă, în dreptul
comunitar, decât principiul, momentul şi efectele
referendumului şi să se lase în grija statelor membre
organizarea desfăşurării concrete a acestuia din
urmă? Ar însemna să se reia, pentru referendum,
reglementările care se aplică la alegerea
Parlamentului european. Nu este sigur că o
asemenea delegare este posibilă sau măcar de dorit
în acest domeniu. Deoarece toate statele membre
cunosc şi practică, de multă vreme şi pe scară largă,
alegerea diverşilor reprezentanţi, instituţia şi, mai
mult chiar, practica referendară va reprezenta un
corp străin în peisajul constituţional şi pe scena
politică a diverselor state membre.
Dacă organizarea concretă a referendumului
european ar trebui să fie prevăzută prin lege şi chiar
asigurată de agenţi comunitari, în acest caz, trebuie
să recunoaştem că aceasta ar necesita o incursiune
importantă în domeniul autonomiei de organizare a
statelor membre. Dacă ne-am obişnuit ca dreptul
comunitar material să restrângă competenţele
statelor membre în toate domeniile unde Uniunea
poate elabora o politică şi lua decizii, o atare
întrepătrundere a acestui sistem de alegeri europene,
ar fi ceva nou în materie de drept organizatoric.
d) Modalităţi de determinare a rezultatelor votării
Problema cvorumurilor stabilite şi cea a
majorităţilor cerute pentru a se putea atribui votului
poporului european efectele juridice dorite este
foarte delicată şi de-a dreptul crucială. Fiind vorba
despre cvorum, se ştie că el poate interveni la nivelul
participării şi/sau la nivelul stabilirii rezultatului
votării. În primul caz, votul nu are efect dacă
participarea nu atinge un anumit prag: este cvorumul
de participare prevăzut, de exemplu, de Constituţia
italiană din 1948 pentru referendumul de abrogare19.
În al doilea caz, rezultatul votului nu este
pozitiv – sau negativ – decât dacă majoritatea
care aprobă – sau respinge – reprezintă un
anumit procentaj din corpul electoral: este
cvorumul de rezultat care apare de exemplu,
în forma sa negativă, în Constituţia daneză
din 1953 20.
19
A se vedea spre exemplu art.75 din Constituţia
italiană din 1948 care impune o participare de 50 % a
cetăţenilor cu drept de vot pentru ca un referendum de
abrogare a unui legi să poată fi acceptat.
20
Articolul 42, aliniatul 5 din Constituţia daneză din
1953, prevede că legea ce va fi supusă referendumului
nu va fi respinsă decît dacă majoritatea votanţilor se
25
 Studii, opinii, informări
Fiind vorba despre majoritatea impusă de
lege, pare sigur că rezultatul votului popular nu
poate fi determinant. În consecinţă dacă se pretinde
că o majoritate calificată de votanţi acceptă proiectul
pentru ca el să poată intra în vigoare, se va permite
unei minorităţi să impună legea sa majorităţii.
Va avea deci loc combinarea majorităţii
populare calculate pe ansamblul teritoriului Uniunii
cu o altă majoritate. Unele dintre state-membre mari
vor dori a fi luate în considerare ca ,,fondatori ai
tratatelor” şi vor condiţiona introducerea instituţiei
referendumului european ca organism sau instituţie
separată comunitară, ca fiind de natură să repună în
discuţie suveranitatea lor. Exigenţa majorităţii
absolute va face loc la dezechilibre după importanţa
demografică, politică sau economică a diferitelor
state. Mai multe rectificări ar putea fi luate în
considerare: exigenţa cu care majoritatea statelor
reprezintă majoritatea populaţiei; ponderea vocilor
statelor, ca acela în cazul pentru calculul majorităţii
Consiliului; exigenţele unei a treia majorităţi care
poate fi aceea a ,,statelor mari”; sau recunoaşterea
unui drept de veto pentru cele mai importante state
al cărui popor a respins cu o majoritate calificată
proiectul de revizuire. Aici trebuie făcută dovada
unei mai bogate imaginaţii şi a unei doze bune de
reţinere, de factură a concilia principiul democratic
cu necesitatea respectării echilibrului democratic,
naţional şi geografic, fără a sacrifica simplicitatea şi
transparenţa, atât de necesare reglementării adoptate.
e) Care sunt consecinţele votului ?
Miza atât de grea a unei structuri este aceea
a unui referendum european având loc în toate
statele membre şi prin chemarea la vot a cetăţenilor
Uniunii asupra unui act comunitar de plină
importanţă implică ceea ce votul are un efect
constitutiv, ,,decisiv”. Astfel, rezultatul scrutinului
va fi impus organismelor comunitare – Consiliu,
Parlament – de a lua în această sens o decizie
definitivă, dar acest organism poate să delibereze
plecând de la voinţa clar exprimată a poporului
european.
Este posibil ca acesta să fie pe punctul de a
tempera efectele mai draconice ale regulii majoritare
şi chiar să le corijeze, aplicate la un continent întreg.
Ar trebui să fie într-un fel menajată minoritatea
pentru a i se permite, de exemplu unui stat membru
sau a unui număr dintre acestea, care a respins
revizuirea adoptată, de a renunţa unilateral la
aceasta. Cum poate fi exercitat acest drept? De către
Guvern, Parlament sau chiar de poporul însuşi? Se
va permite unui stat să părăsească Uniunea pentru a
scăpa de o revizuire pe care nu o doreşte ?
pronunţă împotriva acesteia şi dacă această majoritate
reprezintă mai puţin de 30% din electorat.
26
1c ) Căile ratificării
Admiţând că problema oportunităţii
introducerii unui referendum european trebuie
tranşată şi aceasta se face într-un sens pozitiv, ce se
poate face pentru introducerea acestui nou
instrument într-o ordine juridică care există, cu
regulile şi instituţiile sale care se dezvoltă după un
ritm ce le este propice?
Este a treia întrebare susceptibilă de un
răspuns mai juridic decât celelalte două.
a) Revizuirea tratatelor
În dreptul pozitiv, consacrarea unui
referendum european ca o nouă instituţie comunitară
va trece printr-o revizuire formală a Tratatului de la
Amsterdam21. Acesta va trebui să se deruleze după
procedura prevăzută de acest Tratat. După art. 48,
această procedură comportă obligatoriu patru etape:
iniţiativa care poate emana de la fiecare stat membru
precum şi de la Comisie; avizul favorabil al
Consiliului referitor la reuniunea unei conferinţe
interguvernamentale; elaborarea unui ,,acord
comun” a amendamentelor prin această conferinţă;
ratificarea acestor amendamente de către statele
membre după propriile reguli constituţionale.
O primă constatare se impune: consacrarea
referendumului european relevă competenţa
organelor comunitare şi, mai ales, a statelor membre
care trebuie să se pronunţe în unanimitate. În acest
sens, poporul european va fi neutru, doar dacă un
stat cunoaşte sau prevede referendumul în
Constituţia sa pentru a-şi forma opinia referitoare la
revizuire. Femeile şi tinerii din Elveţia cunosc bine
acest paradox clasic al democraţiei directe aplicat la
revizuirea constituţiilor: pentru obţinerea dreptului
de vot, trebuie ca o majoritate de elveţieni, respectiv
o majoritate de bărbaţi şi femei cu vârsta minimă de
cel puţin 20 de ani, să se pronunţe în favoarea
sufragiului feminin şi a dreptului de vot la 18 ani.
Se mai impune şi o a doua constatare:
procedura de la art. 48 poate fi exprimată sub un alt
mod. Consiliul şi, mai ales, fiecare stat membru pot
obţine un eşec cu ocazia introducerii referendumului
european. Adăugând ostilitatea Parlamentului
European vis-à-vis de această instituţie îl face pe
acesta să piardă o parte din puterile cu care a fost
investit, ostilităţi obişnuite pentru toate statele
membre care cedează aici puţin din suveranitatea
lor, obţinându-se o imagine aproape de realitate a
şanselor de succes ale acestei instituţii.
21
Curtea de la Luxemburg a confirmat că această
regulă esenţială a constituţionalismului statal se aplică
de asemenea tratatelor constitutive, a se vedea cauza
din 23 februarie 1988, Marea Britanie v. Consiliul,
speţa 68/86, în Reccueil de la Jurisprudence de la
Cour;1988-2, Luxemburg, p. 855.
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Studii, opinii, informări
Pentru modificare, trebuie urmată
procedura articolului art. 48, din Tratat. Această
normă juridică de neocolit nu ridică numai probleme
politice, ci marchează, de asemenea, o ruptură de
legitimitate care riscă puternic de a exercita un efect
destabilizator asupra ansamblului de norme
fondatoare ale Uniunii. Există într-adevăr două
categorii din aceste norme: acelea care au intrat în
vigoare înainte şi cele care au intrat în vigoare după
modificarea art. 48. Doar ultimele au fost acceptate
de către populaţie. Se pun următoarele întrebări: A
trece fără dificultăţi de la o procedură
interguvernamentală clasică, fondată pe regula
unanimităţii, la o procedură referendară nouă va
implica decizii majoritare? Schimbarea procedurii
nu implică o modificare de natură juridică a textului
iniţial? În istoria constituţională şi în dreptul
comparat nu se găsesc exemple ale unei proceduri
juridice care s-au născut şi care au învins fără
referendum constituţional, fără a-i schimba natura
acestei instituţii fundamentale de democraţie directă.
La acestea se adaugă o întrebare
suplimentară: ştiind că organizarea unui referendum
european va bulversa tradiţiile constituţionale şi
bunele obiceiuri politice, nu ar trebui ca majoritatea
statelor membre ale Uniunii să se identifice cu
procedura interguvernamentală prevăzută de art. 48
a Tratatului Uniunii la fel ca şi o procedură
naţională ce face obligatoriu apel la un referendum?
În alţi termeni, un stat membru poate el să se
pronunţe în mod diferit decât printr-un referendum
asupra introducerii unui referendum european în
procesul decizional comunitar? În cazul unui
răspuns negativ, se va proceda mai întâi la o serie de
revizuiri constituţionale pentru a da acestor
consultări naţionale un fundament juridic.
b) Un act de drept derivat?
Se poate concepe ca un act de drept derivat
să constituie fundamentul juridic al unui referendum
european? Nu, este vorba de a consacra şi de a
constitui poporul european ca un nou "organ"
instituit de Uniune, ce va avea numai competenţa
decizională. O reglementare comunitară mergând în
acest sens ar fi lipsită de întreg fundamentul
normativ din aceste tratate. În stat, tratatul nu
permite unui organism comunitar să oblige pe acesta
să organizeze un referendum, deoarece există
autonomie organizaţională şi constituţională a
fiecăruia dintre statele membre.
Parlamentul European sau Consiliul vor
putea, printr-o rezoluţie sau decizie, să obţină
acceptul poporului european asupra unei decizii pe
care ele au luat-o într-un cadru, de exemplu, al
revizuirii Tratatului care consacră referendumul
european? Este ceea ce s-a întâmplat în Marea
Britanie când referendumul din 1975 referitor la
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
menţinerea Regatului Unit în Comunitate a fost
organizat printr-o lege votată de către Parlamentul
de la Westminster în data de 9 mai 1975. Chiar dacă
este adevărat că Uniunea Europeană nu are
competenţe în această materie care atinge atât de
aproape suveranitatea statelor membre, se poate
nega Parlamentului european dreptul de consultare a
cetăţenilor Uniunii, cu titlu excepţional şi
experimental şi fără constrângere, asupra unui
proiect de o importanţă deosebită?
c) Adoptarea unei viitoare Constituţii
Europene?
Din punct de vedere metodologic,
elaborarea unei viitoare Constituţii europene implică
atât studierea comparativă a unor documente interne
şi internaţionale, cât şi delimitarea competenţelor
dintre Uniunea Europeană şi statele membre şi
garanţii pentru elementele componente ale acestei
Uniuni în ceea ce priveşte respectarea drepturilor şi
prerogativele lor, egalitatea cetăţenilor,
nediscriminarea, libera circulaţie a cetăţenilor ţărilor
care fac parte din Uniune.
Chiar dacă viitoarea Constituţie, ce ar crea
suprastatul european şi ar garanta într-un fel sau
altul drepturile statelor suverane - în perspectiva
unei înlocuiri a tratatelor de bază printr-o Constituţie
europeană – ar introduce referendumul european,
consacrarea acestuia va pune cel puţin probleme
juridice. Este vorba mai mult de procedura de
înlocuire care se instalează, căci, juridic, ea nu se va
constitui decât ca o mică revoluţie în rândul statelor
membre. Dar am relevat deja că referendumul poate
deveni mijlocul instituţional adecvat, indicat să
producă legitimitatea de care această revoluţie are
atâta nevoie ca să se impună.
Capitolul 2. Concluzii
Într-o perspectivă mai puţin juridică şi
luând în considerare câteva elemente din istoria
referendumului constituţional pe care am fost tentat
să o evoc, se observă două caracteristici ale acestei
instituţii: neîncrederea vis-à-vis de Parlament şi
eşecul care precede reuşita.
2.1. Mai întâi neîncrederea referitoare la
Parlament. Referendumul constituţional nu se
poate naşte într-un context în care reprezentanţii
poporului se bucură de o legitimitate de necontestat.
De fiecare dată când aproape că s-a impus într-o
ordine juridică a fost pentru a opri o gravă criză de
încredere între alegători şi reprezentanţii lor. În
cazul în care clasa politică se izolează de alegători,
datorită neîncrederii acestora din urmă faţă de
politica dusă de reprezentanţii lor în Parlament pe
timpul mandatului, se impune o relaţie instituţională
nouă care să completeze şi să modifice raportul
clasic de reprezentare – referendumul constituţional.
27
 Studii, opinii, informări

2.2. Eşecul care precede reuşita. Această
a doua caracteristică a progresului instituţional al
referendumului constituţional merită câteva
explicaţii. Este vorba de introducerea instituţiei
referendare într-o ordine juridică care nu este
cunoscută şi care-i este ostilă, mai ales pentru că
această introducere va bulversa echilibrul
instituţional cu care toţi actorii europeni sunt
obişnuiţi. La o primă vedere, această introducere
pare sortită eşecului şi aceia care evocă o astfel de
posibilitate sunt condamnaţi a fi trataţi ca idealişti,
futurişti. Dar istoria ne arată că acest lucru nu este
imposibil. Referendumul constituţional era
necunoscut în Noua Anglie la sfârşitul secolului al
XIII-lea sau cum era în Elveţia în epoca celor Trei
Glorioşi ori în statele din Vestul american în timpul
acestui secol.
Nu este interzis de a gândi că înlăturarea, de
către poporul francez, a proiectului de Constituţie
din 19 aprilie 1946 a exprimat necesitatea
referendumului din 13 octombrie 1946 şi din 28
septembrie 1958, fapt ce a dus la instituirea
Constituţiilor celei de a IV-a şi celei de-a V-a
Republici.
Referendumul din Danemarca, din 2 iunie
1992, cu rezultat negativ în ceea ce priveşte opţiunea
cetăţenilor de a adera la Tratatul de la Maastricht, a
avut nevoie de o nouă consultare populară în
favoarea aprobării de către electori a acestui Tratat,
chiar dacă condiţiile juridice pentru un referendum
obligatoriu nu erau îndeplinite, conform articolului
20 din Constituţia daneză.
Putem să ne întrebăm dacă acelaşi proces
nu a existat în Albania în anul 1991: neîncrederea
faţă de parlament şi un referendum negativ asupra
unui proiect de constituţie pot pune bazele unui
viitor referendum constituţional. Astfel, legea
constituţională provizorie din 29 aprilie 1991, care a
abrogat Constituţia din 28 decembrie 1976,
încredinţa elaborarea unei noi constituţii unei
comisii parlamentare care nu putea fi revizuită decât
de către o majoritate formată din două părţi ale
membrilor Parlamentului. Pentru înlăturarea acestui
obstacol procedural, cu ajutorul experţilor
Consiliului Europei, Guvernul format din vechea
opoziţie devenită majoritară, încerca să blocheze
Parlamentul în susţinerea acestui proiect direct al
poporului, fără nici o bază legală sau constituţională.
La referendumul din 6 decembrie 1994, primul în
istoria ţării, poporul a respins masiv Constituţia.
Putem concluziona că o viitoare constituţie albaneză
nu poate intra în vigoare decât după ce va fi fost
acceptată de către electori.
După această logică, trebuie oferită
poporului european ocazia respingerii unui proiect
de revizuire a tratatelor, pentru că un alt proiect şi
cele care îi vor urma lui să fie supuse doar cu titlu
consultativ.
Pentru a concluziona, se poate conveni că
stabilirea unui referendum european nu va avea loc
mâine, chiar dacă obiecţiile care se aduc împotriva
lui nu vor avea decât un efect de anulare. În acest
domeniu, ca şi în altele, timpul va fi decisiv. Cu alte
cuvinte, mişcarea de extensie a procedurilor
referendare în regimurile occidentale de democraţie
reprezentativă ar putea şi chiar ar trebui, într-o
logică istorică, să influenţeze democraţia
parlamentară "comunitară".

L'ouvrage débute par une présentation de divers types de référendums, suivie par une partie
traitant de la modalité d'introduire cet instrument dans les structures démocratiques communautaires,
en tant que projet viable. En se basant sur les expériences référendaires des Etats membres, l'auteur
conclut en affirmant que celui-ci pourrait prévenir les risques d'un blocage du processus d'intégration.
De cette manière, le référendum européen pourrait constituer un "antidote" contre les référendums
nationaux défavorables à l'intégration européenne et dans ce sens, il devrait faire l'objet d'un
aménagement technique qui ne sacrifie trop rapidement le respect pour les équilibres établis entre les
Etats membres et les futures Etats membres et entre les institutions de l'Union, au profit d'une
conception purement arithmétique des droits populaires du citoyen européen.

Starting from the study of certain types of referendums, to continue with the presentation of
different ways of introducing this instrument, as a viable project, in the European Community's
democratic structures and the experience in this field of the member states, the article states that a
referendum could obviate the risks of barring the integration process. Therefore, the European
referendum could be an antidote against the national referendums unfavourable to the European
integration and, in this sense, it should be the object of a technical arrangement which could not sacrifice
too soon the respect for the balances established between the member states, the future ones and the EU
institutions, to the benefit of a purely arithmetical conception on the European citizens' common rights.

28 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003

 Studii, opinii, informări
CONSIDERAŢII PRIVIND STATUTUL
PERSONALULUI DE SPECIALITATE JURIDICĂ AL
CONSILIULUI LEGISLATIV
Consiliul Legislativ este una dintre
instituţiile cu vechi rădăcini în sistemul politico-
juridic românesc, care s-a bucurat de-a lungul
timpului de concursul unor mari personalităţi ale
vieţii juridice din ţara noastră, deopotrivă practicieni
şi reprezentanţi ai mediului academic. Acest lucru a
fost posibil, în special în vremea primului Consiliu
Legislativ (1926-1948), datorită statutului aparte pe
care legea îl conferea personalului de specialitate din
cadrul acestei instituţii.
În ce măsură reglementările actuale conferă
consilierilor şi experţilor Consiliului Legislativ un
statut special este, desigur, o întrebare dificilă, la
care un răspuns nu poate fi găsit cu uşurinţă. De
altfel, aceste rânduri nici nu îşi propun să ofere un
răspuns la această întrebare, ci să iniţieze, mai
degrabă, o dezbatere de idei pe această temă,
referitoare la viitorul statut al membrilor Consiliului
Legislativ.
Desigur, punctul de pornire nu poate fi
decât Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ1.
Potrivit art. 9 alin. (2) din lege, "consilierii (...) se
numesc de preşedintele Consiliului, cu aprobarea
birourilor permanente ale Camerelor Parlamentului.
În conformitate cu art. 16 alin. (1) din aceeaşi lege,
pot fi numite în funcţia de consilier persoanele care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) au numai cetăţenia română;
b) au domiciliul în ţară;
c) au pregătire juridică superioară;
d) au o bună reputaţie profesională şi morală;
e) au o vechime de cel puţin 15 ani în
activitatea juridică.
Art. 17 din Legea nr. 73/1993 instituie şi o
serie de incompatibilităţi:
1
Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Legislativ, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 5 noiembrie 1993
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
Bogdan DOBRESCU
expert, Consiliul Legislativ
a) funcţiile de consilier şi de expert sunt
incompatibile cu oricare altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul juridic superior;
b) consilierii şi experţii (ca, de altfel, întreg
personalul Consiliului Legislativ) nu pot face parte
din partide politice.
Conferă aceste dispoziţii un statut special
personalului de specialitate din cadrul Consiliului
Legislativ? Vom încerca, în cele ce urmează, să dăm
un răspuns la această întrebare şi să îl argumentăm
cu o serie de consideraţii privitoare la importanţa
activităţii Consiliului Legislativ, dar şi la aspectele
de ordin istoric, legislativ, instituţional şi, de ce nu,
de oportunitate ale unui asemenea demers.
Consideraţii privind importanţa
activităţii desfăşurate
"Consiliul Legislativ a fost înfiinţat pentru
că opera de creaţie a dreptului este din cele mai
delicate şi reclamă, pe lângă cunoştinţa stărilor de
fapt sociale, economice şi politice, asupra cărora se
legiferează, serioasa cunoştinţă a unor serii de
chestiuni, materii şi principii, care necesită o
pregătire specială.
Legiferarea, adică opera de întocmire a
legilor, de formulare şi de redactare a soluţiilor
legislative, reclamă, în adevăr, o politică legislativă
şi, în toate cazurile, cunoştinţa practicei
extrajudiciare şi a jurisprudenţei, a legislaţiei
comparate, a progreselor ştiinţifice realizate de
doctrină, a istoriei dreptului şi instituţiilor, a
psihologiei poporului, a organizării politice şi a
structurii economice şi sociale a ţării.
În alte cuvinte, legiferarea cere o pregătire vastă
şi însuşiri multiple care, de cele mai multe ori, nu se pot
găsi în cadrele serviciilor publice şi nici măcar în
29
 Studii, opinii, informări
comisiile ce acestea instituiesc pentru întocmirea
proiectelor de legi şi a regulamentelor generale".2
Aşa îşi începea ministrul justiţiei, George
Mârzescu, alocuţiunea rostită în Camera
Deputaţilor, la 16 februarie 1925, cu prilejul
prezentării proiectului Legii pentru organizarea şi
funcţionarea Consiliului Legislativ. Trecând în
revistă legile şi regulamentele ţării, el era conştient
"de lacunele ce ele prezintă, de defectele juridice, de
lipsa de coordonare între ele, de atingerile ce aduc
unele din ele Constituţiei, de dificultăţile de
interpretare şi de aplicare la care dau loc". Aceste
constatări privitoare la procesul de legiferare nu erau
ceva nou, ele fuseseră semnalate anterior în
publicaţiile de specialitate de numeroşi alţi jurişti de
seamă ai epocii.
Importanţa activităţii Consiliului Legislativ
a fost sesizată, deci, cu mult timp în urmă şi
recunoscută la adevărata ei valoare prin statutul
conferit acestei instituţii, dar şi specialiştilor care o
compuneau. În prezent, importanţa competenţelor
acestei instituţii rezultă, în mod evident, din
atribuţiile ce îi sunt încredinţate prin Constituţie şi
prin Legea nr. 73/1993.
Verificarea concordanţei cu Constituţia a
proiectelor de acte normative, înlăturarea
contradicţiilor sau necorelărilor dintre prevederile
unui proiect de act normativ, prezentarea
implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în
vigoare, evidenţa oficială (inclusiv informatizată) a
legislaţiei etc. sunt numai câteva dintre competenţele
atribuite acestei instituţii care reclamă un personal
de specialitate cu o pregătire aprofundată, în primul
rând de natură juridică.
În prezent, legislaţia României cunoaşte, pe
de o parte, un proces de modernizare şi de adaptare
permanentă la cerinţele şi realităţile unei vieţi
sociale deosebit de dinamice şi, pe de altă parte, un
proces de armonizare cu standardele comunitare, în
vederea integrării ţării noastre în Uniunea
Europeană. Consiliul Legislativ este, desigur, unul
dintre actorii ce joacă un rol important în buna
derulare a acestor procese.
De aceea, pentru a sublinia importanţa
fundamentală a activităţii Consiliului Legislativ, ar
trebui să răspundem la următoarea întrebare: cum ar
arăta sistemul legislaţiei româneşti în condiţiile
arătate, fără existenţa unei instituţii autonome şi
eficiente care, aşa cum însăşi Constituţia o stabileşte,
să asigure sistematizarea, unificarea şi coordonarea
întregii legislaţii şi să ţină evidenţa oficială a
legislaţiei României?
2
Valer Dorneanu, Sorin Popescu ş.a. - Consiliul
Legislativ - tradiţie şi modernitate (1926-2001), Bucureşti,
Ed. Lumina Lex, 2000
30
Consideraţii de ordin istoric
Cu prilejul prezentării în Camera
Deputaţilor a proiectului pentru organizarea şi
funcţionarea primului Consiliu Legislativ, ministrul
Mârzescu a făcut şi câteva precizări referitoare la
statutul funcţionarilor de specialitate ce urmau să
asigure realizarea atribuţiilor Consiliului:
"Spre deosebire însă de toate proiectele
anterioare şi de organizările instituţiilor similare
din alte ţări, Consiliul Legislativ ce propunem este
divizat în secţiuni, după diviziunea ştiinţifică a
dreptului, care va permite efectuarea lucrărilor mai
metodic şi mai repede, după specialităţi.
În acest scop şi pentru a asigura lucrărilor
colaborarea tuturor acelora care prin situaţia,
competenţa şi experienţa lor pot contribui cu folos
la opera legislativă, proiectul prevede pe lângă
consilieri permanenţi, consilieri temporari, care pot
fi recrutaţi din lumea tuturor specialităţilor, pe
durata lucrării. Aceştia nu sunt loviţi de nici o
incompatibilitate, astfel că nu va exista nici un
impediment la recrutarea lor.
Examinând cu atenţie organizarea
Consiliului, se va putea constata că: consilierii
permanenţi asigură continuitatea operei, consilierii
temporari competenţa şi experienţa permanentă de
specialităţi şi referenţii doctrina şi tehnologia
legislativă. Din aceşti din urmă, din referenţii
titulari, urmează să se asigure în viitor recrutarea
consilierilor permanenţi, şi din referenţii stagiari, cu
concurs şi cu stagiu de doi ani, referenţii titulari.
O conştiincioasă aplicare a sistemului va
face ca Consiliul să dea maxim de pregătire".3
Secţiunile Consiliului se compuneau,
aşadar, conform prevederilor Legii din 1925 pentru
organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ4,
din următoarele categorii de personal de specialitate:
1. Consilierii permanenţi, care erau numiţi
pe baza listei de recomandare întocmită de o comisie
specială, compusă din trei consilieri ai Curţii de
Casaţie şi trei consilieri permanenţi ai Consiliului
Legislativ, aleşi pe cinci ani. Pentru fiecare loc
vacant, comisia recomanda câte trei persoane, care
întruneau condiţiile legale.
Consilierii permanenţi erau inamovibili şi
aveau acelaşi grad şi retribuţie ca şi membrii
Curţii de Casaţie şi Justiţie. Având în vedere
importanţa deosebită a rolului pe care Consiliul
Legislativ era chemat să îl joace, era normal ca
legiuitorul să ceară membrilor acestuia condiţii
serioase de capacitate. În consecinţă, în afară de
3
idem
4
Legea pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului
Legislativ, promulgată prin Decretul nr. 78 din 25
februarie 1925 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 45 din
26 februarie 1925
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Studii, opinii, informări
condiţiile generale pe care trebuia să le
îndeplinească fiecare candidat la funcţiile publice şi
de vârsta de minimum 35 de ani, consilierii
permanenţi trebuia să îndeplinească şi următoarele
condiţii:
a) să aibă titlul de doctor în drept sau pe cel
de licenţiat în drept, în ştiinţele politico-economice,
comerciale şi industriale de la o universitate sau
academie de comerţ română sau de la o şcoală
străină, recunoscută în România;
b) să aibă o activitate de specialitate
manifestată printr-unul din următoarele moduri
determinate de lege:
- să fi îndeplinit funcţia de referent titular
într-una din secţiunile Consiliului Legislativ, timp
de cel puţin cinci ani;
- să fi îndeplinit funcţii înalte în stat, pe cât
posibil în specialitatea locului vacant, cu stagii
cuprinse între trei şi cinci ani (în funcţie de domeniul
din care proveneau), dar cu dispensă totală pentru
foştii miniştri, membrii şi procurorii Curţii de
Casaţie, primii preşedinţi ai Curţilor de Apel, foştii
guvernatori ai Băncii Naţionale şi profesorii titulari
ai facultăţilor juridice şi cei ai Academiei de Comerţ
din Bucureşti;
- să fi exercitat în mod efectiv şi cu
distincţie profesia de avocat timp de 15 ani;
- să fi publicat lucrări ştiinţifice de
specialitate şi să fi desfăşurat o activitate permanentă
în această direcţie.
2. Consilierii temporari, ce erau numiţi
din rândul juriştilor care, datorită specialităţii,
competenţei sau experienţei lor, puteau fi în măsură
să contribuie cu folos la rezolvarea lucrărilor
încredinţate Consiliului Legislativ. Cu privire la
consilierii temporari, legea dispunea că profesorii
universitari, magistraţii, precum şi orice alt
funcţionar public, numiţi în această calitate, erau
obligaţi să primească acest mandat şi să îl execute în
mod efectiv.
3. Referenţii stagiari, care erau numiţi de
pe listele prezentate de Consiliul Legislativ, în urma
unei proceduri de recrutare destul de complexe,
asemănătoare oarecum cu numirea profesorilor
universitari, deoarece capacitatea intelectuală şi
materialele publicate erau acelea care erau exclusiv
luate în considerare.
Din anumite puncte de vedere, această
procedură de numire era poate mai severă decât
pentru profesorii de drept din facultăţi, întrucât
spiritul în care aceasta avea loc era acela al unei
deosebite conştiinciozităţi. Referenţii stagiari erau
asimilaţi cu judecătorii de şedinţă ai tribunalelor.
Ei erau stabili şi nu puteau fi înlocuiţi decât pa baza
unui raport de anchetă făcut de primul preşedinte
sau de preşedintele secţiunii.
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
4. Referenţii titulari. După doi ani de
stagiatură, referenţii stagiari erau obligaţi să se
prezinte la concurs, în faţa unei comisii, prezidate de
un preşedinte de secţie al Consiliului Legislativ,
compusă din doi profesori universitari şi doi
consilieri permanenţi. În urma trecerii concursului,
referenţii stagiari deveneau referenţi titulari.
Referenţii titulari erau inamovibili şi aveau
retribuţia consilierilor de Curte de Apel.
Referenţii trebuiau să aibă cel puţin 24 de ani, să fie
doctori în drept sau în ştiinţele economice ori doctori
în litere şi filozofie, având studii speciale
economico-sociale.
În concluzie, elementele principale care
caracterizau statutul funcţionarilor Consiliului
Legislativ erau inamovibilitatea şi asimilarea
funcţiei acestora cu aceea de magistrat (inclusiv
din punctul de vedere al salarizării), atât de necesare
la vremea respectivă pentru a asigura, pe de o parte,
o totală independenţă a opiniilor consilierilor
permanenţi şi referenţilor titulari şi, pe de altă parte,
atragerea unor specialişti de prestigiu din domeniul
juridic, dar şi din alte domenii, cum ar fi cel
economic.
Consideraţii de ordin legislativ
Două sunt considerentele de ordin legislativ
care susţin ideea adoptării unui statut distinct al
funcţionarului Consiliului Legislativ.
În primul rând, art. 101 din Legea nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici5
arată că "până la aprobarea statutelor proprii ale
funcţionarilor publici din cadrul Preşedinţiei,
Camerei Deputaţilor, Senatului, Curţii
Constituţionale, Curţii de Conturi, Consiliului
Legislativ, Avocatului Poporului şi Consiliului
Concurenţei prevederile prezentei legi se aplică şi
acestora (...). Numirea, avansarea, perfecţionarea
şi salarizarea acestor funcţionari publici se fac
potrivit legilor speciale".
Prin urmare, Legea privind Statutul
funcţionarilor publici permite unor instituţii expres
prevăzute - între care şi Consiliul Legislativ - să
adopte un statut propriu pentru funcţionarii
publici ce le compun, statut ce urmează să
reglementeze atât numirea, avansarea şi
perfecţionarea funcţionarilor respectivi, cât şi
salarizarea lor.
În al doilea rând, trebuie să semnalăm
utilizarea termenului de consilier în Legea nr.
73/1993, cu următoarele consecinţe, ce creează
discrepanţe în raport cu funcţionarii altor
5
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor
publici, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.
600 din 8 decembrie 1999, cu modificările şi completările
ulterioare
31
 Studii, opinii, informări
instituţii având un statut similar cu cel al
Consiliului Legislativ, de autoritate autonomă, din
următoarele puncte de vedere:
- în ciuda importanţei muncii sale şi a
condiţiilor de vechime cerute pentru încadrarea în
această funcţie (cel puţin 15 ani vechime în
activitatea juridică), consilierul din cadrul
Consiliului Legislativ este asimilat unui funcţionar
public, pentru care însă Legea nr. 188/1999 privind
statutul funcţionarilor publici nu impune condiţii de
vechime atât de drastice;
- funcţionarii publici din cadrul Consiliului
Legislativ, alţii decât cei cu studii juridice, nu pot să
acceadă la funcţia publică de consilier stipulată de
Legea nr. 188/1999. Este, credem, o situaţie rar
întâlnită în reglementările din această materie, când
legea specială (nr. 73/1993) este mai restrictivă
decât legea cadru (nr. 188/1999), care devine astfel
inaplicabilă anumitor categorii de personal din
cadrul Consiliului Legislativ, deşi acestea
îndeplinesc criteriile pe care legea cadru le prevede.
O soluţie pentru reglementarea acestei
situaţii este realizarea unei distincţii între statutul
special de "consilier legislativ" (cu 15 ani vechime
în activitatea juridică) şi consilierul-funcţionar
public, la care orice salariat din aparatul Consiliului
Legislativ, care îndeplineşte condiţiile legale, ar
trebui să poată avea acces, în temeiul Legii nr.
188/1999, fără a fi discriminat în raport cu
funcţionarii care desfăşoară o activitate similară
în celelalte instituţii ale statului.
Consideraţii de ordin instituţional
În peisajul instituţional românesc există şi
alte instituţii publice care exercită unele atribuţii
similare cu cele încredinţate Consiliului Legislativ
prin legea sa organică de organizare şi funcţionare.
Este vorba, cu deosebire, de Ministerul Justiţiei şi
Curtea Constituţională. De aceea, considerăm că ar
fi utilă o paralelă între statutul funcţionarului de
specialitate al Consiliului Legislativ şi cel al
personalului acestor instituţii.
Cât priveşte Ministerul Justiţiei, acestuia îi
revin, printre altele, sarcini legate de elaborarea
proiectelor de acte normative, de avizare a
proiectelor de acte normative ce au ca iniţiator
Guvernul, precum şi de documentare legislativă.
Aceste sarcini sunt exercitate prin personalul de
specialitate din cadrul Direcţiei elaborarea actelor
normative, studii şi documentare şi, respectiv,
Direcţiei de avizare a actelor normative.
Personalul de specialitate care exercită
aceste atribuţii în materie legislativă, ca de altfel
întregul personal de specialitate juridică din cadrul
Ministerului Justiţiei, indiferent de vechime, este
asimilat, potrivit art. 43 alin. (2) din Legea nr.
32
92/1992 pentru organizarea judecătorească6,
magistraţilor, pe durata îndeplinirii funcţiei
încredinţate în cadrul ministerului.
Acelaşi act normativ stipulează, la art. 44
alin. (2), că "timpul în care o persoană, licenţiată în
drept sau drept economic-administrativ, este (...)
membru (...) al Consiliului Legislativ, se consideră
vechime în magistratură. De asemenea, se
consideră vechime în magistratură timpul cât o
persoană care a avut calitatea de magistrat sau
asimilat acestuia exercită o funcţie de specialitate
juridică în aparatul (...) Consiliului Legislativ".
Cât priveşte Curtea Constituţională,
conform art. 144 din legea fundamentală, ea "se
pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de
promulgarea acestora (...), precum şi, din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei" (în cazurile de
neconstituţionalitate constatate, legea se trimite spre
reexaminare Parlamentului). Spre deosebire însă de
avizele Consiliului Legislativ, care sunt consultative,
deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii.
Personalul de specialitate juridică chemat să
asiste plenul Curţii Constituţionale în îndeplinirea
acestor atribuţii de control ulterior al
constituţionalităţii legilor este grupat în corpul
magistraţilor-asistenţi. Statutul acestora este
reglementat de Legea nr. 124/2000 privind structura
personalului Curţii Constituţionale7 şi de Legea nr.
56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie8.
În conformitate cu aceste acte normative,
corpul magistraţilor-asistenţi cuprinde următoarele
categorii de personal de specialitate juridică:
a) magistraţi-stagiari, care sunt asimilaţi ca
rang de salarizare cu judecătorii stagiari de la
instanţele judecătoreşti;
b) magistraţi-asistenţi, pentru a căror
numire este necesară o vechime în magistratură de
cel puţin 6 ani (sau cel puţin 4 ani vechime ca
judecător sau procuror) ori deţinerea titlului de
doctor în drept. După un stagiu de 4 ani în această
funcţie, ei pot fi înaintaţi pe loc la gradul de
preşedinte de tribunal şi, după alţi 2 ani, la gradul de
judecător de curte de apel;
c) magistraţi asistenţi şefi, care sunt numiţi
dintre magistraţii asistenţi cu o vechime de cel puţin
3 ani în această funcţie şi care au grad de preşedinte
6
Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
259 din septembrie 1997, cu modificările şi completările
ulterioare
7
Legea nr. 124/2000 privind structura personalului
Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 331 din 17 iulie 2000
8
Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
56 din 8 februarie 1999, cu modificările ulterioare
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Studii, opinii, informări
de tribunal. După un stagiu de 2 ani ca magistrat
asistent-şef, acesta poate fi înaintat pe loc la gradul
de judecător de curte de apel şi, după alţi 5 ani, la
gradul de preşedinte de curte de apel;
d) prim-magistrat asistent, care este numit
dintre magistraţii asistenţi şefi cu o vechime de cel
puţin 2 ani în această funcţie şi care are grad de
judecător de curte de apel. După un stagiu de 5 ani
ca prim-magistrat asistent, acesta poate fi înaintat pe
loc la gradul de preşedinte de curte de apel.
Prim-magistratul asistent şi magistraţii
asistenţi şefi pot fi numiţi şi dintre judecători sau
procurori, iar magistraţii asistenţi şefi şi magistraţii
asistenţi dintre avocaţi, consilieri juridici şi cadre
didactice din învăţământul universitar juridic, dacă
îndeplinesc condiţiile de vechime cerute de lege
pentru ocuparea funcţiilor respective.
Spre deosebire însă de numirea membrilor
corpului magistraţilor asistenţi, care se face de către
preşedintele Curţii Constituţionale, pe bază de
concurs sau examen, "consilierii legislativi" se
numesc de către preşedintele Consiliului Legislativ,
pe baza aprobării birourilor permanente ale celor
două Camere ale Parlamentului.
Cât priveşte condiţia de vechime pentru
numirea în funcţia de consilier în cadrul Consiliului
Legislativ, de 15 ani în activitatea juridică, aceasta
este evident superioară vechimii cerute diferitelor
categorii de magistraţi asistenţi din cadrul Curţii
Constituţionale, fiind în realitate mai apropiată de
cea stabilită de lege pentru judecătorii Curţii (18 ani
vechime în activitatea juridică sau în învăţământul
juridic superior), a căror funcţie este asimilată celei
de vicepreşedinte al Curţii Supreme de Justiţie.
Credem că sunt şi acestea argumente ce
pledează în favoarea regândirii poziţiei pe care
personalul de specialitate juridică din cadrul
Consiliului Legislativ o ocupă în sistemul
funcţionarilor statului, atât din punctul de vedere al
asimilării şi salarizării sale, cât şi al diferenţierii şi
nuanţării condiţiilor de vechime cerute de lege
pentru numirea în această funcţie.
Consideraţii de oportunitate
România este pe cale să îşi revizuiască
legea fundamentală. Lucrările Comisiei
Constituţionale instituite în acest scop sunt aproape
de sfârşit (la data publicării acestui articol, ea îşi va
fi încheiat, probabil, mandatul, iar amendamentele
aduse legii supreme vor fi fost supuse procedurii de
revizuire prevăzută de Constituţia din 1991).
Revizuirea Constituţiei, care este principala
prioritate a programului legislativ al Guvernului pe
anul 2003, şi posibilele schimbări ce vor interveni în
procedura de adoptare a legilor vor avea consecinţe şi
în planul activităţii Consiliului Legislativ, dacă avem
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
în vedere rolul său în acest proces cu rezonanţă pentru
viaţa de zi cu zi a cetăţenilor României.
În acest sens, unul dintre obiectivele vizate
în Programul legislativ al Guvernului pe anul 2003,
la capitolul "Iniţiativa revizuirii Constituţiei", este
acela al lărgirii competenţelor unor instituţii publice,
în acest demers urmând a fi inclus, potrivit
documentului menţionat, şi Consiliul Legislativ.
Prin urmare, o modificare a legii organice de
organizare şi funcţionare a acestei instituţii este
destul de probabilă.
Această modificare este necesară în vederea
adaptării la schimbările intervenite, la nivelul
societăţii, din momentul adoptării, în urmă cu
aproape 10 ani, a legii pentru înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea Consiliului Legislativ, dar şi cu
scopul de a aduce un plus de eficienţă şi pragmatism
în activitatea acestei instituţii publice.
De exemplu, cât priveşte condiţiile de
numire a consilierilor, viitoarea reglementare
referitoare la organizarea şi funcţionarea Consiliului
Legislativ va trebui să aducă unele modificări sau
nuanţări. În acest sens, trebuie evidenţiată preconizata
modificare a dispoziţiei constituţionale care limitează
accesul la funcţiile şi demnităţile publice doar la
persoanele care au numai cetăţenia română.
Ca urmare a revizuirii legii fundamentale,
vor putea să acceadă la funcţii şi demnităţi publice,
în instituţiile stabilite prin lege organică, pe lângă
persoanele care au numai cetăţenia română, şi
cetăţenii români care au dobândit şi cetăţenia altui
stat. Pe cale de consecinţă, revizuirea acestei
prevederi constituţionale va impune şi modificarea
dispoziţiei corespunzătoare din Legea nr. 73/1993.
De aceea, momentul revizuirii Constituţiei
şi, eventual, al unei modificări a legii de organizare
şi funcţionare a Consiliului Legislativ este unul
oportun pentru adoptarea, necesară şi aşteptată, a
statutului personalului de specialitate din cadrul
Consiliului, a statutului acelor specialişti de prestigiu
chemaţi să vegheze la asigurarea unui mediu
legislativ "sănătos", atât de important pentru
asigurarea unei dezvoltări durabile a economiei
naţionale, în contextul integrării ţării noastre în
structurile Uniunii Europene.
În loc de concluzie
Aşa cum am arătat, în perioada interbelică
personalul de specialitate al Consiliului Legislativ a
beneficiat de un statut similar cu cel al magistraţilor,
inclusiv cu cel al membrilor Curţii de Casaţie (în cazul
consilierilor permanenţi), bucurându-se chiar şi de
inamovibilitate. În ce măsură această soluţie este
aplicabilă astăzi în forma gândită de legiuitorul
interbelic, având în vedere "contradicţia" dintre
organizarea pe scară ierarhică a unei instituţii şi
principiul inamovibilităţii, este desigur discutabil.
33
 Studii, opinii, informări

Totuşi, pentru a ne apropia de tradiţia din persoanele încadrate la Departamentul de informatică

perioada interbelică, dar şi pentru a conferi un statut
care să reflecte poziţia de care trebuie să se bucure
personalul de specialitate din cadrul Consiliului
Legislativ, ar putea fi examinată soluţia asimilării
acestuia cu alte categorii de "funcţionari jurişti" ai
statului, eventual cu magistraţii de pe lângă diferitele
instanţe de judecată (în funcţie de vechime), atât din
punctul de vedere al stabilităţii sporite de care
aceştia se bucură, cât şi al salarizării.
Stabilitatea sporită în funcţie va fi de natură
să confere necesara independenţă a punctelor de
vedere exprimate de "experţii/consilierii legislativi"
în exercitarea atribuţiilor ce le sunt încredinţate, pe
când o salarizare corespunzătoare va contribui la
crearea unui corp profesionist şi competent al
funcţionarilor Consiliului Legislativ, ca parte a
corpului funcţionarilor publici.
Desigur, în cadrul Consiliului, pe lângă
personalul de specialitate juridică la care am făcut
referire anterior (în general, experţii şi consilierii din
cadrul secţiilor şi din Departamentul pentru
armonizarea legislaţiei cu reglementările comunitare
care, numai ei, ar trebui consideraţi a beneficia de un
statut de "membru al Consiliului Legislativ"), se vor
regăsi şi alte categorii de personal:
- persoane numite în funcţii de demnitate
publică: preşedintele Consiliului Legislativ şi
preşedinţii de secţie;
- funcţionari publici, asimilaţi funcţionarilor
publici din aparatul Parlamentului, cărora li se aplică
dispoziţiile Statutului funcţionarilor publici (de ex.,
legislativă, la Serviciul relaţii externe, protocol şi
presă şi la Biroul organizare, resurse umane şi
contencios);
- personal bugetar angajat cu contract
individual de muncă, asimilat personalului bugetar
contractual din aparatul Parlamentului, care îşi
desfăşoară activitatea în domeniile enumerate în art. 5
alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul
funcţionarilor publici (activităţi de secretariat-
administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-
reparaţii şi de deservire).
*
Necesitatea unui statut special al
personalului de specialitate, al celor pe care legea îi
numeşte "membri ai Consiliului Legislativ", a fost
recunoscută în urmă cu aproape 50 de ani, când
reputatul ministru al justiţiei George Mârzescu a
propus proiectul de lege pentru înfiinţarea Consiliului
Legislativ (motiv pentru care respectivul act normativ
este cunoscut şi sub numele de legea Mârzescu).
Actuala legislaţie (Legea nr. 188/1999) a
recunoscut şi ea importanţa fundamentală a
activităţii acestei instituţii, motiv pentru care a
reglementat posibilitatea adoptării unui statut
propriu al funcţionarilor care o compun.
Recunoaşterea unui atare statut prin adoptarea sa
efectivă printr-o lege specială va arăta în ce măsură
înţelegerea importanţei rolului pe care Consiliul
Legislativ îl joacă în "facerea legilor" (şi nu numai)
se apropie de dezideratele unui sistem legislativ
modern, coerent şi cu adevărat funcţional.

En tenant compte de l’importance et du caractère spécifique de l’activité du Conseil

Législatif, la Loi no.188/1999 sur le statut des fonctionnaires publics prévoit la possibilité pour le
Conseil Législatif d'acquérir un statut spécial concernant la nomination, l’avancement, le
perfectionnement et la rémunération des experts et des conseillers de formation juridique. Les
considérations historiques, législatives et institutionnelles présentées par l’article ci-dessus sont des
arguments de facto et de jure en faveur d’un statut spécial - comme le statut du magistrat - pour les
membres du Conseil Législatif, visant à identifier leur position par rapport aux fonctionnaires
publics des autres institutions publiques avec des attributions similaires, notamment du Ministère
de la Justice et de la Cour Constitutionnelle.

Considering the importance and the specific features of the Legislative Council's activity,
the Act of the Parliament no. 188/1999 on the statute of the civil servants regulates the posibility of
the Council to have a special statute governing the appointment, promotion and training as well as
the remuneration of its legal experts and counsellors. The historical, legislative and institutional
considerations presented in the above article are de facto and de jure arguments in favour of a
special statute - such as the statute of a magistrate - for the members of the Legislative Council,
seeking to identify their position in relation to civil servants from other public institutions with
similar attributions, especially from the Ministry of Justice and the Constitutional Court.

34 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003

 DIN TRECUTUL CONSILIULUI LEGISLATIV
MEDALION
COSTICĂ (GEO) OPRIŞAN - un "cavaler" al dreptului
Sorin POPESCU
Preşedinte de Secţie
Consiliul Legislativ
Îmbunătăţirea calităţii procesului
legislativ a reprezentat o preocupare permanentă
pentru numeroşi jurişti de renume ai ţării. Ca
urmare a unei asemenea cerinţe legitime, în 1971
a fost reînfiinţat Consiliul Legislativ, instituţie ce
şi-a câştigat un
binemeritat prestigiu în
perioada 1926-1948. În
cel de al doilea Consiliu
Legislativ, ce şi-a încetat
activitatea în 1989, au fost
aduşi jurişti cu o înaltă
pregătire profesională,
chiar dacă nu întruneau
condiţiile restrictive de
angajare impuse de
regimul de dictatură
comunistă. Acest lucru a fost posibil datorită
sprijinului pe care l-au primit din partea unor
personalităţi de seamă din domeniul juridic, între
care Ioan Ceterchi, Traian Ionaşcu sau Constantin
Stătescu, ce au reuşit să-şi impună punctul de
vedere în faţa autorităţilor acelor timpuri vitrege.
Un asemenea profesionist a fost şi Costică
Oprişan, ce s-a remarcat, cu precădere, în
domeniile dreptului civil şi al dreptului economic.
Costică Oprişan, născut la 12 decembrie
1921 în comuna Râmnicelu, din imediata
apropiere a oraşului Râmnicu Sărat, judeţul
Buzău, a crescut într-o familie care i-a sădit în
suflet, de mic copil, dragostea pentru carte - tatăl,
Nicolae Oprişan, fiind preot, iar mama, Smaranda,
casnică. Şcoala primară a făcut-o în comuna
natală şi a continuat să înveţe la liceul "Regele
Ferdinand I" din Râmnicu Sărat. Ultima clasă de
liceu a urmat-o la liceul militar "Ştefan cel Mare"
din Cernăuţi, unde şi-a luat şi bacalaureatul în
1940. Între 1940 şi 1942 a făcut Şcoala de ofiţeri
activi de cavalerie "Regele Ferdinand I" din
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
Tudor PRELIPCEANU
expert
Consiliul Legislativ
Târgovişte, perioadă în care România a intrat în
vâltoarea celui de al doilea război mondial.
Costică Oprişan, Geo pentru cei apropiaţi, a fost
repartizat, ca proaspăt sublocotenent, la
Regimentul 6 Călăraşi ce a acţionat pe frontul de
Est, fiind încadrat, iniţial, comandant de pluton şi,
apoi, comandant de escadron. A luat parte cu mult
curaj la luptele crâncene din stepa calmucă şi la
bătălia de la Cotul Donului, unde în noiembrie
1942 a fost luat prizonier de sovietici. Cinci ani şi
jumătate a fost închis în lagărul de ofiţeri de la
Oranchi, din jurisdicţia oraşului Gorki (în prezent
revenit la numele Nijni Novgorod), unde a trecut
prin încercări grele, cunoscând chiar situaţii
limită. Geo Oprişan este amintit de Ilarion Olan,
fost prizonier de război şi magistrat, în cartea sa
"Prin furcile caudine", printre tinerii ofiţeri care
s-au purtat cu multă demnitate în lagăr, rezistând
presiunilor exercitate asupra lui. Semnificativă
pentru verticalitatea sa morală din timpul
prizonieratului, care excludea orice compromis,
este caracterizarea pe care i-au făcut-o sovieticii
în acea perioadă, păstrată în dosarul său de cadre
de la Ministerul Justiţiei, în care se arăta:
"Comportare necorespunzătoare, numărându-se
printre prizonierii cu atitudine reacţionară, care
au desfăşurat propagandă antidemocratică în
lagăr". Curajul manifestat în lagăr de Costică
Oprişan este relatat într-o altă carte, intitulată
"Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică",
în care autorul ei, Radu Mărculescu, îşi amintea
cu umor: "…'rezistenţa' crescuse şi se organizase
din ce în ce mai eficient. Erau carcerele pline, dar
şi coletele noastre cu alimente, haine călduroase,
ţigări şi câte o carte chiar ajungeau la destinaţie
cu toată paza sporită şi cu toate riscurile. Cine
executa aceste intervenţii nocturne? În general,
cei mai tineri dintre noi, îndeosebi sublocotenenţii
activi, mai cu seamă cei de cavalerie, în a căror
35
 Din trecutul Consiliului Legislativ
doctrină de luptă intrau şi 'incursiunile'. Dintre
aceştia îi voi aminti pe Soso Cătuneanu, Gabi
Constantinescu, Geo Oprişan…". Coşmarul
petrecut în lagăr s-a terminat pentru Costică
Oprişan o dată cu eliberarea sa din prizonierat,
târziu după terminarea războiului, la 12 mai 1948.
De remarcat că pentru faptele de arme săvârşite,
Costică Oprişan a fost decorat cu ordinul
"Coroana României cls.V-a, cu panglică de virtute
militară şi frunze de stejar" şi apoi cu ordinul
"Coroana României cls. V-a în gradul de
Cavaler".
După întoarcerea din prizonierat, deşi
afectat de regimul de viaţă dur din lagăr, Costică
Oprişan a avut tăria să urmeze, în perioada 1948-
1952, Facultatea de Drept din Bucureşti şi să-şi ia
licenţa cu "magna cum laudae". După absolvire a
fost numit judecător stagiar la Tribunalul popular
din Crevedia, unde a funcţionat între 1952 şi
1953, pentru ca apoi să promoveze, rând pe rând,
ca urmare a aptitudinilor sale profesionale
remarcabile, judecător la fostul Tribunal raional
23 August din Bucureşti (1953-1956), consilier la
Ministerul Justiţiei (1956-1960), judecător la
Tribunalul Capitalei (1960-1963). Ca judecător a
manifestat o deosebită preocupare pentru
soluţionarea justă şi echitabilă a cauzelor. Între
anii 1963 şi 1972 a fost din nou consilier la
Ministerul Justiţiei, unde s-a bucurat de o
apreciere deosebită datorită capacităţii şi
experienţei sale. La Ministerul Justiţiei, C.
Oprişan a fost consilier la Serviciul învăţământ, la
direcţia tribunalelor civile şi consilier juridic şef
la Direcţia de studii şi codificare, în cadrul căreia
a îndeplinit calitatea de şef al Serviciului legislaţia
economică şi a muncii.
Profesorul Ilie Stoenescu, ce era, la un
moment dat, şeful catedrei de Drept civil al
Facultăţii de Drept din Bucureşti, aprecia la fostul
său student Costică Oprişan modul strălucit în
care s-a pregătit la examenul de specialitate şi la
cel de licenţă. Părerea pe care şi-a format-o despre
C. Oprişan i-a fost confirmată tot mai mult în
urma colaborării lor în diferite colective, în timp
ce amândoi funcţionau ca judecători, a verificării
pe care a făcut-o în recurs unor hotărâri
pronunţate de C. Oprişan şi mai ales după
susţinerea, în 1965, de către fostul său student a
tezei de doctorat. Costică Oprişan l-a avut drept
conducător ştiinţific pe reputatul profesor Traian
Ionaşcu, ce a contribuit în mare măsură la
temeinica sa pregătire juridică. Teza sa de
doctorat, intitulată "Apărarea proprietăţii
socialiste prin mijloace de drept civil", ce a fost
publicată ulterior în Editura Ştiinţifică ca
monografie, însumează 274 de pagini şi era
36
remarcabilă nu numai prin proporţiile ei, dar mai
ales prin conţinut, prin analiza făcută de autor,
fiind primită elogios de critica de specialitate. Cea
mai mare parte a lucrării a fost consacrată teoriei
juridice şi practicii judiciare şi arbitrale în
materie, prezentate critic, conţinând polemici cu
autori sovietici şi, într-o măsură decentă, cu foştii
săi profesori. Deşi tema tratată avea implicaţii
social-politice, autorul a făcut din ea un pretext
pentru a realiza construcţii juridice originale,
pentru a face noi clasificări şi conceptualizări şi
pentru a-şi exersa imaginaţia juridică, pusă în
serviciul creativităţii.
Un moment de seamă în viaţa lui C.
Oprişan a avut loc la 26 aprilie 1953, când s-a
căsătorit cu Gabriela Săceanu, chimistă de
profesie, având împreună doi copii: Despina
Maria, în 1955, şi Radu Nicolae, în 1958. Despina
Oprişan (căsătorită Fruth) a devenit, cu timpul, un
cunoscut avocat în domeniul dreptului comercial,
având o solidă pregătire profesională, formată în
perioada în care a fost judecător şi demonstrată de
obţinerea titlului de doctor în drept. Radu Oprişan
a ajuns un bun inginer electrotehnist, fiind tatăl
mezinei familiei, Ana Raluca, născută în 1989.
Costică Oprişan şi-a educat cu multă grijă şi
discreţie copiii, care i-au păstrat o caldă amintire
pentru tactul, îngăduinţa şi înţelegerea pe care le-a
dovedit în diferitele momente ale vieţii acestora,
considerându-l un tată impecabil. Nu le-a impus
copiilor ce să facă, oferindu-le posibilitatea să
aleagă singuri calea pe care să o urmeze în viaţă.
Fiica lui a decis de bunăvoie să îmbrăţişeze
domeniul juridic, dar o contribuţie pentru această
alegere, pe care nu a regretat-o niciodată, a avut-o,
desigur, şi atmosfera din această familie atât de
unită. În opinia Despinei Fruth Oprişan, cu tatăl ei
se putea discuta oricând, dovedindu-se a fi pentru
ea un sfătuitor de neînlocuit.
Bogatele sale cunoştinţe, în special din
domeniile dreptului civil şi dreptului economic,
le-a fructificat, în mare măsură, după transferarea
sa la Consiliul Legislativ, unde a activat, în
perioada 1972-1975, în Secţia a III-a, la început în
calitate de expert, pentru ca apoi să fie promovat
în funcţia de consilier permanent. De altfel, în
atribuţiile Secţiei a III-a intrau legislaţia
economică, dreptul financiar, dreptul cooperatist
şi legislaţia funciară. Costică Oprişan s-a alăturat
grupului de mari specialişti din domeniul
dreptului primiţi în această prestigioasă instituţie a
ţării. Şef al secţiei în care lucra a fost Vasile
Stănescu, în prezent membru în Consiliul de
conducere al Fundaţiei "Elias", membru de
onoare, din 29 ianuarie 1999, al Academiei
Române. C. Oprişan a mai fost coleg de secţie cu
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Din trecutul Consiliului Legislativ
Ilariu Mrejeru, membru şi al actualului Consiliu
Legislativ, reînfiinţat în 1996, şi cu Mihai
Constantinescu, în prezent consilier prezidenţial,
iar între colegii de instituţie s-au numărat Olga
Ionescu şi Costache Cazacu, ce fac, de asemenea,
parte şi din actualul Consiliu Legislativ,
Constantin Bejenaru şi Artur Hilsenrad. Colegii
l-au apreciat pentru temeinica şi multilaterala sa
pregătire juridică, pentru pasiunea ce o manifesta
pentru ştiinţa dreptului şi în special pentru cea a
dreptului civil, pentru vasta sa cultură generală.
Ca şi alţi jurişti de seamă ce au funcţionat la
Consiliul Legislativ, Costică Oprişan avea
probleme serioase în privinţa dosarului de cadre,
nefiind, între altele, membru al partidului
comunist. În cazul lor, pentru juriştii cu vastă
experienţă profesională ce conduceau această
instituţie a contat, în primul rând, profunda lor
pregătire în domeniul dreptului pe care au avut
posibilitatea să o demonstreze din plin.
Preocuparea lui Costică Oprişan de a
păstra puritatea dreptului civil, ferindu-l de
invazia masivă a legislaţiei economice, instabilă şi
suferind de o oarecare incoerenţă, s-a manifestat
cu pregnanţă în perioada în care a lucrat la
Consiliul Legislativ. El a primit sarcina să
întocmească şi să prezinte raportul la proiectul
Codului civil, ce a fost elaborat şi tipărit de
Ministerul Justiţiei, reuşind să elimine din proiect
reglementările care ţineau de legislaţia
economică. De remarcat că, din acel moment,
variantele proiectului Codului civil, care au fost
elaborate la Ministerul Justiţiei, până la Revoluţia
din decembrie 1989, nu au mai cuprins
reglementări ale raporturilor economice. Geo
Oprişan era convins, după cum relata unul din cei
mai apropiaţi prieteni ai săi, Petre Ninosu, fost
ministru al justiţiei după Revoluţie, în
caracterizarea pe care i-a făcut-o, că dreptul civil
trebuie să rămână nealterat. În consecinţă, C.
Oprişan s-a implicat în polemica dintre marii
profesori civilişti - Traian Ionaşcu şi Mihail
Eliescu - secondaţi de majoritatea juriştilor, pe de
o parte, şi un grup restrâns de jurişti, pe de altă
parte, ce pretindeau că noul drept economic, în
formare, era distinct de dreptul civil, şi a susţinut
poziţia acestora din urmă. C. Oprişan a mutat
disputa pur ideologică şi subiectivă pe un plan
economico-filozofic şi tehnic mai obiectiv şi a
creat, alături de alţi câţiva jurişti, o adevărată
şcoală a dreptului economic. Studiul care a
asigurat, cu preponderenţă, consacrarea dreptului
economic în sistemul dreptului român a fost cel
intitulat "Premisele metodologice şi bazele
teoretice ale dreptului economic" în ţara noastră,
publicat în revista "Studii şi cercetări juridice"
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
nr.3/1976. De altfel, la Consiliul Legislativ, C.
Oprişan a avut posibilitatea să desfăşoare o bogată
activitate ştiinţifică. Rodul cercetărilor sale variate
din această perioadă s-a materializat în numeroase
lucrări - unele care-şi menţin şi astăzi actualitatea
-, apărute în publicaţiile "Revista română de
drept", "Arbitrajul de stat", "Studii şi cercetări
juridice" "Revue roumaine des sciences sociales -
Série de sciences juridique", precum: "Criterii
pentru determinarea conceptului de legislaţie
economică", "Criterii pentru delimitarea actului
normativ faţă de actul individual", "Categorii şi
concepte de drept economic", "Nouvelles
réglementations sur la constructions de logements
propriété personelle et les rapports de location",
"Programul legislativ - formă specifică de
organizare ştiinţifică a activităţii normative",
"Consideraţii asupra tipurilor de acte normative
emise de ministere şi de conducerea altor organe
centrale ale administraţiei de stat". A colaborat,
în cadrul Consiliului Legislativ, cu Vasile
Stănescu şi cu Mihai Constantinescu, la
elaborarea unor lucrări din domeniul dreptului
economic. De un ecou deosebit s-a bucurat studiul
lui C. Oprişan, intitulat "Sistematizarea legislaţiei
economice, cerinţă importantă a conducerii
ştiinţifice a activităţii economice", ce a apărut în
volumul "Rolul şi funcţiile dreptului…", publicat,
în 1974, la Editura Academiei. În perioada în care
a lucrat la Consiliul Legislativ a primit premiul
"Simion Bărnuţiu" al Academiei Române (1974),
ce a constituit o recunoaştere oficială a marilor
sale calităţi profesionale. După plecarea în 1975
de la Consiliul Legislativ, C. Oprişan a devenit
consilier temporar al acestei instituţii. Cu începere
din 1975 şi până la stingerea sa pământească a
fost, de asemenea, arbitru la Curtea de Arbitraj
Comercial Internaţional.
Din 1975 până în 1990, C. Oprişan a
funcţionat ca inspector general judecătoresc la
Ministerul Justiţiei, cu activitate legislativă şi de
studii, pentru ca apoi să lucreze la acelaşi
minister, în calitate de consilier şi şef de serviciu
la Direcţia de legislaţie şi studii până la 1
februarie 1998, dată la care s-a pensionat. La
minister i-a avut colegi pe Petre Ninosu,
Constantin Doldur, în prezent judecători la Curtea
Constituţională, Adrian Duţă, astăzi preşedintele
secţiei jurisdicţionale de la Curtea de Conturi,
Emil Raba, Valentin Prisecaru, Anton Capriel,
Gabriela Ioan. A activat, în direcţia amintită, sub
conducerea lui Teofil Pop, înainte de Revoluţia
din Decembrie 1989, şi a lui Nicolae Zaharia,
Radu Valentin şi Constantin Doldur, după
Revoluţie. Tuturor colegilor săi le-a lăsat o
impresie de neşters. Astfel, în opinia lui
37
 Din trecutul Consiliului Legislativ
Constantin Doldur, Costică Oprişan era foarte
interiorizat, nu obişnuia să jignească pe nimeni,
dând dovadă de o deosebită eleganţă în
comportament, nu privea oamenii de sus, de la
înălţimea sa intelectuală, fiind lipsit de infatuare,
era foarte corect cu colegii şi colaboratorii şi
deosebit de competent profesional, încât diferiţii
miniştri ai justiţiei care s-au succedat obişnuiau
să-i ceară sfatul. A fost coordonator al comisiilor
tehnice de elaborare a Codului civil, a Codului de
procedură civilă şi a Codului familiei. După
Revoluţie, a avut o contribuţie importantă la
elaborarea unor legi, cum ar fi Legea fondului
funciar nr.18/1991 şi Legea nr.44/1994 privind
veteranii de război, precum şi unele drepturi ale
invalizilor şi văduvelor de război.
Ca urmare a recunoaşterii statutului său
de specialist de autorităţile vremii, C. Oprişan a
fost implicat şi într-o serie de activităţi juridice pe
plan internaţional. Astfel, a fost prezent, în 1974,
la Congresul internaţional al juriştilor de la
Hamburg, pentru ca, în 1976, să participe, la
Moscova, la Consfătuirea reprezentanţilor
Ministerelor Justiţiei din ţările membre ale CAER
De altfel, el a participat la o serie de întruniri pe
probleme CAER ce au avut loc la Moscova,
Budapesta, Sofia, Praga, Rostock, avându-se în
vedere că, în perioada 1977-1988, a fost şef al
delegaţiei române în grupa de specializare şi
cooperare în producţie. C. Oprişan a participat şi
la două întâlniri UNIDROIT, desfăşurate la Roma
şi Bucureşti.
Un aspect important al activităţii lui C.
Oprişan l-a reprezentat şi implicarea sa directă în
acţiunile statului român pentru recuperarea unor
valori ale acestuia în străinătate, atât prin
consultaţii juridice scrise, cât şi direct prin
contactele personale cu firmele avocaţiale din
străinătate. În aceste consultaţii juridice au fost
abordate probleme complexe de drept civil, de
drept internaţional privat, dar şi de altă natură.
C. Oprişan nu a renunţat nici un moment
la activitatea ştiinţifică, ce s-a materializat prin
publicarea unor studii apărute în volume sau
broşuri, precum "Principii de drept" (în
colaborare), "Apărarea proprietăţii prin mijloace
de drept penal şi de drept civil", "Principiile
generale ale reglementării juridice a raporturilor
patrimoniale dintre organizaţiile socialiste prin
intermediul contractului economic", "Principiile
generale ale răspunderii civile delictuale în
dreptul civil al R.S.R.", "Executarea silită" (în
colaborare), studiul "Obligaţia economică -
categorie a dreptului economic" din volumul
"Probleme de drept economic - principii teoretice
şi metodologice pentru realizarea unei legislaţii
38
economice unitare". A participat, de asemenea, la
elaborarea termenilor juridici ai Dicţionarului
enciclopedic român. Peste 100 de studii, articole,
comentarii şi note critice la jurisprudenţă, precum
şi recenzii au apărut în revistele de specialitate ale
timpului. Domeniul său preferat de cercetare a
fost cel al teoriei dreptului de proprietate şi al
celorlalte drepturi reale, abordat, de altfel, şi în
teza sa de doctorat. După cum a arătat Petre
Ninosu, pe C. Oprişan l-a preocupat problema
proprietăţii întreprinderilor, ce era considerată, în
1984, drept o adevărată erezie, îndepărtându-se de
opinia majorităţii juriştilor, motiv pentru care
lucrarea pe care a scris-o pe această temă nu a fost
acceptată la "Revista română de drept", dar a găsit
înţelegere la revista "Studii şi cercetări juridice" a
Institutului de cercetări juridice al Academiei.
Pentru C. Oprişan dreptul economic era o
realitate obiectivă în societatea modernă, cu sau
fără economie de piaţă, impusă de legile
structuralităţii ca subsistem juridic, cu o identitate
proprie. În opinia sa, dreptul economic avea un
obiect propriu care nu se rezuma numai la
contractul economic, ci cuprindea şi aspectele
juridico-economice ale proprietăţii (cele tehnice
rămânând pe seama dreptului civil), precum şi
relaţiile pe orizontală ale unităţilor economice
(altele decât contractele), ca şi relaţiile pe
verticală între unităţile economice şi organismele
economice de conducere şi coordonare.
Un alt domeniu în care C. Oprişan şi-a
desfăşurat activitatea ştiinţifică a fost cel al
responsabilităţii civile delictuale, materie
complexă şi delicată. El s-a bazat în subtext pe
doctrina franceză, dar a ţinut seama de
jurisprudenţa română şi de cerinţele dreptului din
timpul său. De remarcat că în activitatea sa de
cercetare C. Oprişan a dat dovadă de creativitate,
punând, totodată, un mare accent şi pe reflecţie şi
esenţializare, după cum s-a putut, de altfel,
constata în multe din studiile sale, între care cele
privind: elemente de morală în conceptul de bună
credinţă şi sancţiunile în dreptul civil român - o
sinteză posibilă, bazată pe texte şi pe principii de
drept roman, făcând pentru prima oară o
distincţie, mai puţin cunoscută, între pedepsele
civile şi sancţiunile civile propriu-zise.
Costică (Geo) Oprişan şi-a adus o
contribuţie importantă şi la orientarea practicii
judiciare prin realizarea de comentarii şi note
critice la hotărâri judecătoreşti, apărute cu
precădere în revista "Legalitatea populară".
Acestea vizau hotărâri privind: dreptul familiei şi
dreptul civil, cu referire la comunitatea de bunuri
şi obligaţia de întreţinere, drepturile reale,
locaţiunea, starea civilă, responsabilitatea civilă;
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Din trecutul Consiliului Legislativ
dreptul procesual civil şi penal, cu referire la
principiul disponibilităţii, pornirea procesului
penal, efectele declarării recursului de către
inculpat în condiţii speciale, responsabilul
civilmente în procesul penal; precum şi dreptul
muncii, cu referire la probaţiune, încetarea
contractului de muncă, răspunderea materială.
În activitatea sa publicistică s-a remarcat
şi prin cronicele făcute în revistele de specialitate
unor lucrări de seamă apărute în literatura juridică
în care, în general, a fost critic, iar uneori sever,
accentul punându-l pe evidenţierea ideilor
directoare ale lucrărilor şi a vocaţiei acestora de a
asigura soluţii noi. Scrierile sale, care erau uşor de
parcurs, se caracterizau prin talent - inclusiv
literar, avându-se în vedere că este şi autorul unor
reuşite poezii -, prin originalitate şi prin modul
combativ în care îşi susţinea părerile personale,
bazându-se întotdeauna pe o temeinică însuşire a
problemelor tratate şi pe o vastă informare
profesională. Remarcabile erau claritatea şi logica
expunerii, documentarea bogată, îmbinată cu
preocuparea de a reda ceea ce este caracteristic şi
esenţial, profunzimea cercetării şi adoptarea unor
soluţii juste, ţinuta ştiinţifică. O bogată experienţă
de presă de specialitate a acumulat în anii 1960 -
1966, când, concomitent cu îndeplinirea celorlalte
funcţii pe care le-a avut, a fost redactor la revista
"Justiţia Nouă", publicaţie ce şi-a schimbat, în
1967, numele în "Revista română de drept".
Numeroşi ani din viaţă şi i-a dedicat
formării noilor jurişti, dovedind aptitudini
didactice şi un ataşament deosebit pentru
învăţământ. La început a fost cadru didactic la
Şcoala juridică de pe lângă Ministerul Justiţiei
(1953-1954), iar apoi la cursurile de perfecţionare
a judecătorilor (1954-1962). În această perioadă,
C. Oprişan a venit în întâmpinarea cerinţelor
cursanţilor săi, elaborând lucrările: "Călăuza
juristului" şi "Manualul juridic" (în colaborare).
Costică Oprişan a fost numit conferenţiar la
Universitatea din Craiova, în cadrul Facultăţii de
studii economice, disciplina Drept economic, cu
începere de la 1 iulie 1966, calitate în care a
funcţionat până la data de 30 septembrie 1969.
După cum arăta prof. dr. doc. M. Oprean, rectorul
de atunci al Universităţii din Craiova, într-o
caracterizare făcută lui C. Oprişan, activitatea
didactică a acestuia din urmă la Universitatea
amintită a ilustrat deosebita sa pregătire
profesională în spiritul preocupărilor pentru
modernizarea învăţământului economic. C.
Oprişan a manifestat un mare interes pentru forme
cât mai eficiente de expunere a materiei, aşa încât
disciplina pe care o preda, destul de pretenţioasă
pentru studenţii din învăţământul economic, să fie
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
cât mai accesibilă lor. Prin prelegerile sale a trezit
interesul studenţilor pentru problemele de drept ce
se cereau a fi însuşite de cei din învăţământul
economic. A reuşit "să întoarcă dreptul cu faţa la
economie" şi să analizeze instituţiile juridice în
raport de necesitatea formării complexe a
viitorilor economişti. El punea mare accent pe
informarea personală cu noutăţile din literatura de
specialitate română şi străină. A elaborat, în 1967,
într-un timp foarte scurt, Cursul de drept pentru
studenţii Facultăţii de studii economice -
Universitatea Craiova, în fascicule, dactilografiat,
ce număra 680 de pagini, iar în 1968, "Cursul de
drept", litografiat, cuprinzând 487 de pagini. De
Craiova l-a legat şi prietenia de o viaţă cu fostul
magistrat Nicolae Şchiopu, avându-se în vedere
că se cunoşteau încă din lagăr. De altfel, Nicolae
Şchiopu l-a apreciat în tripla sa calitate de om,
profesionist şi soldat.
În 1972, C. Oprişan şi-a început
activitatea didactică la Academia de Studii
Economice din Bucureşti, în calitate de
conferenţiar titular la Catedra de Drept, disciplina
"Drept civil şi comercial al ţărilor capitaliste".
Pentru ocuparea acestui post, Costică Oprişan a
concurat cu reputaţii Costin Kiriţescu şi Vasile
Gionea. După cum arăta profesorul Ilie Stoenescu,
ce a făcut parte din comisia de concurs, a câştigat
Costică Oprişan. La obţinerea acestui succes a
atârnat din greu în balanţă activitatea didactică pe
care a desfăşurat-o la Craiova, ampla sa activitate
ştiinţifică de specialitate şi bogatele cunoştinţe
juridice din domeniul dreptului civil şi al
legislaţiei economice. Studenţii l-au iubit pentru
erudiţia sa, pentru modul în care a ştiut să se
comporte cu ei. Mărturie stau dedicaţiile scrise pe
spatele unei fotografii, în care apărea alături de
absolvenţi ai promoţiei din 1976, precum: "Vă
vom păstra în amintire, o viaţă!", "Domnului
profesor cu dragoste, vă mulţumim pentru tot",
"Cu multă sinceritate şi cel mai profund respect
pentru OMUL care sunteţi". Pentru Academia de
Studii Economice a elaborat "Introducere în
cursul de drept economic", lucrare dactilografiată,
numărând circa 180 de pagini. Şi-a încheiat
activitatea didactică la A.S.E. în 1979. De
remarcat că sub îndrumarea sa didactică s-au
format cadre de elită din domeniile juridic şi
economic, unii dintre ei ajungând să ocupe cu
timpul funcţii de mare răspundere în stat.
Activitatea didactică a lui C. Oprişan a
fost completată de prelegerile ţinute la cursurile
de pregătire a judecătorilor, procurorilor şi
jurisconsulţilor. A participat, ani în şir, ca
examinator la dreptul civil în comisiile de primire
în magistratură şi avocatură, precum şi în
39
 Din trecutul Consiliului Legislativ
comisiile alcătuite pentru susţinerea examenului
de capacitate al avocaţilor şi judecătorilor. A făcut
parte, de asemenea, din comisii pentru acordarea
titlului de doctor în drept la Facultatea de Drept
din Bucureşti, Facultatea de Drept din Iaşi şi la
Institutul de cercetări juridice.
În puţinul timp liber care îi mai rămânea,
a activat şi în cadrul Asociaţiei Juriştilor din
România, fiind vicepreşedinte al Secţiei de drept
economic al acesteia. A susţinut referate la
diferitele sesiuni ale Asociaţiei Juriştilor, inclusiv
în cadrul secţiilor de drept civil ale acesteia.
În pofida multiplelor sale preocupări, C.
Oprişan a ţinut legătura cu foştii săi camarazi de
promoţie ai Şcolii de ofiţeri activi de cavalerie, de
care l-au legat greutăţile războiului pe care le-au
cunoscut împreună în anii tinereţii, participând la
majoritatea reuniunilor aniversare desfăşurate la
Târgovişte sau la Bucureşti. S-a înscris în
Asociaţia "Tradiţia Cavaleriei", la ale cărei
activităţi, după cum relata lt. col. (r.) George
Valeriu Niculescu, vicepreşedintele acestei
asociaţii, sănătatea nu i-a permis, din păcate, să ia
parte aşa cum şi-ar fi dorit. În baza Decretului-
Lege nr.118/1990, C. Oprişan a fost considerat
deţinut politic în perioada 23 august 1944 - 12
mai 1948, în care s-a aflat în lagăr. Ca urmare a
detenţiei în prizonierat, starea sănătăţii lui C.
Oprişan s-a deteriorat progresiv. Pe lângă diabetul
constatat în 1998, a survenit un atac cerebral
40
urmat de o semipareză. În pofida internării la
Sanatoriul Otopeni, acţiunea distructivă a bolii nu
a putut fi stopată, decesul lui C. Oprişan
survenind la 19 septembrie 2002. A lăsat în urma
sa unanime regrete. În acest sens, se poate afirma
că Petre Ninosu a reuşit să sintetizeze
sentimentele şi aprecierile tuturor celor care l-au
cunoscut: "Dom'Profesor a fost un mare caracter.
El nu avea două răspunsuri la aceeaşi întrebare.
Verticalitatea sa, pentru care a fost un prieten ca
nimeni altul, deoarece pentru el ochii unui prieten
care nu se văd nu se uită, i-a adus nu numai
afecţiunea multora, dar şi necazuri. În fond, nu
există ceva fără plată. Este, în ultimă analiză, o
problemă de alegere. Iar el a ales probitatea,
care, de altfel, este principala trăsătură morală a
unui adevărat jurist. Iar profesorul Oprişan a fost
un mare jurist. Pasionat, stăpânind principiile şi
conceptele juridice pe care şi le nostrificase şi, în
acelaşi timp, de o fantezie inegalabilă, pentru toţi
cei cu care a lucrat a constituit un model. Nu în
sensul că l-ar putea egala, ci doar, în înţelesul
mult mai modest, că ar putea încerca să-l imite. Şi
aceasta, pentru că atunci când cineva are şansa
de a avea un asemenea model, este în mai mare
măsură sine însuşi. Contactul cu dragul nostru
prieten te îmbogăţea fără să-ţi dai seama. De
aceea, toţi cei care i-au fost apropiaţi îi vor fi
recunoscători".
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 NOI APARIŢII EDITORIALE
Sorin Popescu, Victoria Ţăndăreanu:
Probleme actuale ale tehnicii legislative
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003, 544p.
Este unanim recunoscut că legislaţia
constituie principalul instrument al unei reforme
juridice sistematice şi coerente. Se poate spune că,
în mod esenţial, ea urmăreşte să ghideze
activităţile viitoare ale indivizilor şi entităţilor şi
să le înscrie într-un cadru sigur şi socialmente
responsabil, prin stabilirea de reguli generale de
conduită (a căror respectare sau încălcare
antrenează anumite consecinţe) şi definirea
mecanismelor care permit crearea, modificarea
sau protejarea raporturilor de drept.
Legile unui stat trebuie să fie concepute
însă în funcţie de mentalitatea, tradiţia şi istoria
ţării căreia se adresează. De asemenea, ele trebuie
să se bazeze pe nivelul cultural, pe gradul de
educaţie al populaţiei şi pe tradiţiile legale ale
comunităţii. În plus, o normă juridică n-ar putea
exista dacă nu ar respecta un ansamblu de reguli
esenţiale, cunoscut sub denumirea de tehnică
legislativă. Aceste reguli se aplică prezentării
proiectelor sau propunerilor de acte normative,
examinării acestora, adoptării, sancţionării de
către şeful statului sau de organul executiv,
precum şi publicării lor.
Tehnica legislativă presupune căutarea
procedeelor, regulilor şi formulelor destinate unei
redactări corecte şi unei mai bune înţelegeri a
textelor normative, ajungându-se la această
finalitate prin armonie internă, claritate şi
eliminarea contradicţiilor între diverse norme. În
decursul timpului, tehnica legislativă şi-a dobândit
un binemeritat statut de disciplină ştiinţifică şi
normativă. Ea se străduieşte să cunoască mai bine
procesul prin care sunt întocmite legile din punct
de vedere lingvistic şi juridic, cum sunt ele
aplicate şi interpretate. Ea îşi propune, de
asemenea, să găsească metode care să permită
ameliorarea calităţii legislaţiei şi creşterea
eficacităţii ei, cu atât mai mult cu cât necesitatea
de a elabora şi de a adopta rapid acte normative
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
poate conduce la apariţia unor insuficienţe şi
carenţe calitative.
În partea sa normativă, tehnica legislativă
dezvoltă regulile provenite din experienţa juridică.
De-a lungul istoriei dreptului, cu cât literatura
juridică făcea progrese în utilizarea tehnicii
legislative, cu atât elaboratorii dreptului se arătau
incapabili de a urmări acele progrese, adoptând,
deseori, legi care conţineau contradicţii interne,
paralelisme de reglementare sau care aveau
redactări neclare.
De aici s-a născut ideea creării unui corp
tehnic special care, fără să impieteze asupra
prerogativelor parlamentului sau ale guvernelor,
să ajute în confecţionarea tehnică a legilor. Aşa a
apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea Consiliul
de Stat din Franţa, urmat în secolul al XIX-lea de
Consiliile de Stat din Spania, Olanda, Italia,
România, Luxemburg etc. În România, Consiliul
de Stat înfiinţat de A.I.Cuza în 1864, a avut o
existenţă efemeră şi abia Constituanta din 1923,
răspunzând unor cerinţe quasi-unanime, a creat
Consiliul Legislativ, cu menirea de a ajuta la
facerea şi coordonarea legilor. Acest organism îşi
află un demn continuator în actualul Consiliu
Legislativ, instituţionalizat prin prevederile
Constituţiei din 1991 şi ale Legii nr.73/1993,
organism chemat să sprijine activitatea de
pregătire, coordonare şi sistematizare a legislaţiei.
În acest scop, Consiliul Legislativ este
consultat pe cale de aviz asupra proiectelor
elaborate de puterea executivă, de cea legiuitoare
sau de cetăţeni. Pentru aceasta, folosind
experienţa înaintaşilor din perioada interbelică,
între care, la loc de cinste, se înscriu Mircea
Manolescu, Alexandru C. Angelescu ori Ioan
Ionescu-Dolj, dar şi a remarcabililor jurişti-
specialişti în tehnica legislativă, din perioadele
mai recente - Ilariu Mrejeru, Vladimir Hanga,
Victor Dan Zlătescu ori Ioan Vida -, Consiliul
Legislativ a elaborat sistemul naţional de reguli şi
41
 Noi apariţii editoriale
proceduri de redactare, care s-au concretizat în
Legea nr.24/2000 2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative.
Mulţi autori sunt de părere că redactarea
textelor normative reprezintă şi o artă, nu numai o
ştiinţă. Chiar dacă statele pot învăţa unul din
experienţa altuia, în ultimă instanţă, fiecare îşi
evaluează propriul sistem legislativ, având în
vedere doar modul în care acesta ar urma să
funcţioneze cel mai bine.
O astfel de evaluare îşi propune să facă şi
prezentul volum, Probleme actuale ale tehnicii
legislative elaborat de Sorin Popescu şi Victoria
Ţăndăreanu, care abordează câteva teme
importante ale acestui domeniu, teme ce n-au mai
fost, până în prezent, dezvoltate de o asemenea
manieră, în doctrina juridică românească. Aceste
studii au în vedere practica legislativă din cei
aproape 7 ani de experienţă a Consiliului
Legislativ în domeniul avizării actelor normative,
venind, totodată, şi cu unele propuneri de lege
ferenda. Apoi, studiile de legislaţie comparată,
amănunţite şi actualizate, dau o imagine largă
asupra stadiului tehnicii legislative pe plan
mondial, fără a neglija şi aportul cuceririlor
tehnicii în acest domeniu, informatica, în general,
şi Internetul, în special. Şi, nu în ultimul rând,
studiile referitoare la limbajul legislativ, la
publicitatea actelor normative, la republicare şi
rectificare care reprezintă o noutate absolută în
materie, în ţara noastră.
De altfel, unele dintre aceste studii au
trecut prin focul confruntării în reuniuni
internaţionale organizate pe teme de metodologie
juridică, iar altele au fost publicate, în extras sau
în rezumat, în Buletinul de informare legislativă
editat trimestrial de Consiliul Legislativ.
Bogata bibliografie românească şi străină
se constituie într-o invitaţie pentru toţi făuritorii
42
de legi de a o parcurge şi, astfel, de a aprofunda
activitatea anevoioasă, dar până la urmă dătătoare
de aşteptate satisfacţii, a aplicării normelor de
tehnică legislativă. În aceeaşi idee şi pentru a
facilita accesul direct, sunt reproduse actele
normative româneşti în vigoare referitoare la
tehnica legislativă, dar şi principalele documente
în domeniu ale Uniunii Europene.
S-a considerat util, pentru deschiderea
externă a volumului, ca unele dintre studii, ca şi
principalele acte normative publicate în anexă să
fie prezentate şi într-o limbă de circulaţie
internaţională sau chiar în două, respectiv limba
franceză şi limba engleză.
Lucrarea este rodul conlucrării fericite
între cunoştinţele juridice şi cele filologice.
Astfel, dl Sorin Popescu, jurist cu îndelungată
experienţă în munca de redactare a actelor
normative, este preşedintele Secţiei de evidenţă
oficială a legislaţiei şi documentare a Consiliului
Legislativ, care are în răspundere directă un sector
specializat în metodologia legislativă, iar dna
Victoria Ţăndăreanu, filolog, este şefa Serviciului
de informare şi documentare legislativă din cadrul
aceleiaşi Secţii, compartiment în care se
elaborează studii de legislaţie comparată pe teme
prioritare ale programului legislativ şi ale
reformei sistemului juridic din România.
Sperăm ca volumul de faţă, apărut sub
egida Consiliului Legislativ, să se constituie
într-un îndreptar util şi eficace pentru toţi
elaboratorii dreptului, pentru întreaga obşte
juridică românească, în perspectiva proximei
aderări a ţării noastre la organismele europene şi
euro-atlantice.
dr. Dragoş Iliescu
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Noi apariţii editoriale
Gavril Iosif Chiuzbaian - Sistemul puterii judecătoreşti
Bucureşti, Editura Continent XXI, 2002, 429 p.
Procesul de reformă în justiţie are ca
principală finalitate modernizarea şi eficientizarea
întregului sistem al puterii judecătoreşti. Un
asemenea proces se loveşte însă de disfuncţii şi de
imperfecţiunile de ordin normativ. De altfel,
procesul schimbării are şi în acest domeniu
aspecte contradictorii şi numeroase conuri de
umbră.
Îndrăzneala de a aborda asemenea aspecte
vizând puterea judecătorească de pe poziţia
omului de ştiinţă şi-a asumat-o eminentul jurist
Gavril Iosif Chiuzbaian în noua sa carte intitulată
"Sistemul puterii judecătoreşti", apărută în
condiţii grafice deosebite la Editura
CONTINENT XXI. Autorul, ce se remarcă prin
abilitatea pe care o demonstrează în îmbinarea
limbajului juridic cu cel literar, şi-a conceput
această monografie în trei părţi: Partea I. Evoluţia
istorică şi sistemul actual al organizării
judecătoreşti în România; Partea a II-a.
Raporturile puterii judecătoreşti cu partenerii
justiţiei, cu unele autorităţi publice şi cu
jurisdicţiile internaţionale; Partea a III-a. Reforma
justiţiei şi perspectivele de evoluţie a puterii
judecătoreşti în România. Lucrarea, ce reprezintă,
potrivit propriei afirmaţii, "o veritabilă pledoarie
a unui magistrat de carieră în favoarea puterii
judecătoreşti", include o examinare pertinentă a
evoluţiei istorice şi a reglementării actuale a
sistemului de organizare şi funcţionare a justiţiei
în România, în relaţie cu jurisdicţiile
internaţionale, oferind, totodată, o viziune de
ansamblu asupra fenomenului cercetat.
Tema deosebit de vastă şi complexă a
lucrării l-a determinat pe autor, ce s-a preocupat şi
se preocupă de drept, sub toate aspectele sale,
nescăpându-i din vedere detaliile şi descifrându-i
subtilităţile, să recurgă la o abordare
interdisciplinară, prin utilizarea mai multor
metode de cercetare: logică, istorică, comparativă,
sociologică. În elaborarea lucrării a avut în vedere
doctrina juridică română şi străină, documentele
internaţionale, jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, a Curţii Supreme de Justiţie,
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
precum şi cea a Curţii de la Strasbourg. O atenţie
aparte a acordat specificului activităţii
jurisdicţionale şi actului jurisdicţional. Numeroase
teze, explicaţii şi soluţii date de autor se
caracterizează prin originalitate, iar motivările
sale solide şi la obiect sunt dovada cunoaşterii
exhaustive a fenomenului abordat şi a contextului,
de la cel istoric, politic şi social până la cel
instituţional şi uman.
La reuşita demersului întreprins a
contribuit vasta experienţă acumulată de autor,
care a îndeplinit, în cursul timpului, funcţii de
judecător, inspector judecătoresc, ministru al
justiţiei, fiind, totodată, implicat în coordonarea
activităţii Uniunii Juriştilor din România, în
calitate de preşedinte al acesteia, precum şi a
Asociaţiei Internaţionale a Juriştilor Democraţi de
la Bruxelles, ca urmare a poziţiei sale de membru
în Biroul Permanent. Gavril Iosif Chiuzbaian,
doctor în drept, membru al unor instituţii
ştiinţifice prestigioase din străinătate, precum
Academia Internaţională MEDICEA din Florenţa
şi Academia Central Europeană de Ştiinţă şi Artă,
deţinător al unor medalii conferite de astfel de
instituţii, cum este cazul Academiei Internaţionale
de Drept şi Economie din Brazilia, distins cu
Medalia PONTIFICIA de Vatican, a oferit,
totodată, o proiecţie de perspectivă a puterii
judecătoreşti, în ce priveşte structura şi relaţiile
funcţionale din interiorul sistemului, precum şi cu
privire la relaţiile acestei puteri cu alte autorităţi
publice şi cu societatea civilă. O mare atenţie a
acordat-o examinării conexiunilor puterii
judecătoreşti cu jurisdicţiile speciale, şi anume
Curtea Constituţională şi Curtea de Conturi, şi cu
jurisdicţiile internaţionale, evidenţiind rolul
dreptului şi al jurisdicţiilor europene şi naţionale
în procesul integrării statelor în Uniunea
Europeană. Autorul, căruia Institutul Biografic
American i-a conferit titlul de OM AL ANULUI
2000, remarcă, în mod just, că inclusiv
jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg trebuie să
stea permanent în atenţia magistraţilor şi altor
43
 Noi apariţii editoriale

specialişti români, avându-se în vedere că ea face instituţiei judecătorului de instrucţie; instituirea

parte din acquis-ul comunitar. unui Consiliu deontologic al magistratului; o mai
Temele controversate le-a tratat mai riguroasă reglementare a statutului Ministerului
amplu, semnalând limitele cadrului legal de Public.
reglementare şi disfuncţiile existente în activitatea Monografia "Sistemul puterii
instituţiilor, şi şi-a însoţit comentariile cu judecătoreşti", ce se distinge prin stilul ei elevat şi
propuneri de perfecţionare, inclusiv de natură printr-o mare claritate, are, pe lângă o valoare
normativă, necesare pentru accelerarea reformei ştiinţifică incontestabilă, evidenţiată de
în justiţie. Dintre propunerile sale de lege ferenda documentarea sa impunătoare, şi o importanţă
atrag atenţia în mod deosebit: instituirea practică, dovedindu-se un util instrument de lucru
recursului în casaţie; recunoaşterea forţei pentru teoreticienii şi practicienii dreptului,
obligatorii a deciziilor instanţei supreme în precum şi pentru studenţi.
materia recursurilor în interesul legii; includerea,
printre factorii învestiţi cu drept de verificare şi Sorin Popescu Tudor Prelipceanu
control a activităţii Curţilor de Apel, a
judecătorilor instanţei supreme; reglementarea

44 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003

 Noi apariţii editoriale
I. M. Anghel, Dreptul tratatelor
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002, 2 vol.
Lucrarea
domnului prof.dr.
I.M. Anghel, intitulată: „Dreptul tratatelor” este
singura lucrare de o asemenea amploare şi
profunzime din literatura juridică românească de
drept internaţional şi ea nu putea fi scrisă decât de
un specialist (doctor în drept şi profesor de drept
internaţional public) dublat de profesionistul care
a parcurs toate gradele diplomatice până la cel de
ambasador şi care în cei peste 40 de ani cât a
lucrat în Ministerul Afacerilor Externe a avut ca
principală preocupare încheierea de tratate
internaţionale (bilaterale şi multilaterale), în cele
mai diverse domenii de activitate.
Participant activ în calitate de membru
sau şef al delegaţiilor României la numeroase
conferinţe diplomatice de codificare a dreptului
diplomatic (1961), consular (1963) sau a dreptului
tratatelor (1986), precum şi al delegaţiilor la
negocierile pentru încheierea de convenţii
diplomatice şi consulare bilaterale, de acorduri
pentru soluţionarea arieratelor financiare sau a
acordurilor de frontieră, prof. dr. I. M. Anghel
este şi autorul unor proiecte importante de acte
normative adoptate după 1989 (Legea nr.4/1991
privind încheierea şi ratificarea tratatelor,
Statutul Corpului Diplomatic şi Consular etc.).
Activitatea sa din ultimii ani în calitate de şef al
Sectorului de legislaţie privind relaţiile
internaţionale, din cadrul Consiliului Legislativ,
i-a permis să rămână implicat în domeniul
tratatelor şi să-şi valorifice din plin întreaga sa
experienţă şi pasiunea de cercetător.
Tocmai din acest binom
teoretician/practician s-a născut o carte a cărei
valoare este dată, printre multe altele, şi de faptul
că profunzimea demersului teoretic şi a unei vaste
documentări este dublată de experienţa acumulată
într-o îndelungată activitate în domeniu.
Trebuie menţionat, de asemenea, şi faptul
că lucrarea cuprinde numeroase referiri la practica
cea mai recentă din domeniul tratatelor, inclusiv
cea după 1989, şi că aceasta este analizată prin
prisma dispoziţiilor Conferinţei de la Viena
privind dreptul tratatelor (1969). Nu ne rămâne
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
decât să sperăm că următoarea ediţie a cărţii va fi
şi mai bogată în exemple din practica românească
în materia tratatelor, care merită să fie cunoscută
pe plan internaţional.
Cele două volume ale cărţii (1250 pagini)
prezintă pe larg, până la detaliu, toate etapele pe
care trebuie să le parcurgă tratatul pentru a ajunge
să producă efecte, respectiv de la pregătirea
textului proiectului, negocierea, semnarea,
ratificarea/aprobarea, până la schimbul sau
depunerea instrumentelor de ratificare sau
aderare. Dacă la acestea mai adăugăm faptul că
lucrarea prezintă şi efectele tratatelor,
interpretarea lor şi modalităţile de încetare a
valabilităţii acestora, putem spune că aceasta
acoperă, într-adevăr, întreaga problematică a
dreptului tratatelor.
Ca o noutate, lucrarea prezintă împreună
atât regulile aplicabile tratatelor încheiate între
state, cât şi tratatelor dintre organizaţiile
internaţionale.
Merită să amintim, de asemenea, şi faptul
că autorul face şi propuneri de lege ferenda pentru
legislaţia română în materie.
Ampla biografie internaţională care a stat
la baza elaborării lucrării (cei mai cunoscuţi autori
de tratate şi lucrări de drept internaţional şi
documente ale organizaţiilor internaţionale, în
special din sistemul ONU, dar nu numai)
reprezintă principalele doctrine şi curente care au
jalonat istoria tratatelor internaţionale, până şi
după conferinţele diplomatice pentru codificarea
dreptului tratatelor.
Cartea se adresează, deopotrivă,
specialiştilor, practicienilor, studenţilor şi tuturor
celor interesaţi de tratatele internaţionale, care
constituie însăşi temelia dreptului internaţional,
aşa cum spune autorul în prefaţă.
Lucrarea poate fi de un real folos tuturor
celor implicaţi în numeroasele negocieri pe care
ţara noastră le poartă pentru aderarea la Uniunea
Europeană şi pentru integrarea euro-atlantică,
negocieri al căror rezultat va marca pentru
totdeauna destinul României.
Dumitru Ţâncu
45
 Noi apariţii editoriale
Mircea Preda şi Ana Sofia David:
Agendă - Documentar pentru administraţia publică locală
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002, 670p.
Obişnuiţi cu publicaţiile de excepţie şi
de o deosebită valoare practică ale prof. univ.
dr. Mircea Preda, putem aprecia că
autorităţile administraţiei publice locale
beneficiază de instrumentele juridice necesare
care să înlesnească aplicarea corectă a
principiilor autonomiei locale,
descentralizării serviciilor publice,
eligibilităţii autorităţilor administraţiei
publice şi al consultării cetăţenilor în
soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit.
Agenda - Documentar pentru
administraţia publică locală, lucrare apărută
în condiţii grafice deosebite, la Editura
Lumina Lex în anul 2002, reprezintă un astfel
de instrument de informare, documentare şi
orientare atât pentru autorităţile administraţiei
publice locale, cât şi pentru cetăţeni.
Structurată în patru părţi, lucrarea s-a
dorit a cuprinde acte normative, date,
formulare şi informaţii, având ca scop
facilitarea rezolvării cu operativitate şi
competenţă a problemelor din unităţile
administrativ-teritoriale.
Prima parte - Date şi informaţii
privind organizarea şi funcţionarea
administraţiei publice locale - cuprinde o
succintă prezentare a regimului juridic
general al autonomiei locale şi o serie de date
şi informaţii referitoare la organizarea
administrativă a teritoriului. Sunt enumerate,
astfel, judeţele şi reşedinţele acestora,
comunele, oraşele şi municipiile de pe
teritoriul României, precum şi ierarhizarea
localităţilor urbane şi rurale, lucrarea
prezentând în aceste sens, principalii
indicatori cantitativi şi calitativi minimali de
definire a localităţilor urbane, precum şi
condiţiile necesare pentru înfiinţarea
comunelor.
Totodată, este prezentat cadrul legal
referitor la organizarea şi funcţionarea
46
autorităţilor administraţiei publice locale,
precum şi statistica electorală privind
alegerile locale din anul 2000.
Valoarea lucrării de instrument util de
lucru este sporită prin conţinutul Părţii a
doua – Modele de formulare utilizate în
administraţia publică - prin care autorii pun
la dispoziţia autorităţilor locale şi a
cetăţenilor o serie de “modele” de formulare,
care înlesnesc rezolvarea multiplelor
probleme din administraţia publică locală.
Partea a treia a lucrării - Index
legislativ - enumeră actele normative de bază
aplicabile în administraţia publică la nivelul
judeţelor, oraşelor şi comunelor, în ordinea
alfabetică a problematicii. S-a avut ca scop
identificarea cu uşurinţă a normelor legale
care reglementează o anumită materie,
operaţiune care să asigure celeritatea actului
administrativ.
Ultima parte a lucrării – Anexă -
cuprinde actele normative cu cea mai largă
aplicabilitate la nivel local, precum şi
Statutele organizaţiilor reprezentative ale
autorităţilor administraţiei publice locale
alese: Federaţia Autorităţilor Locale din
România, Uniunea Naţională a Consiliilor
Judeţene, Asociaţia Municipiilor, Asociaţia
Oraşelor şi Statutul Asociaţiei Comunelor din
România.
Prin conţinutul său complex şi
scopurile practice care au fost avute în vedere
de autori, este recomandat ca lucrarea să se
regăsească în biblioteca funcţionarilor publici
şi a autorităţilor administraţiei publice locale,
ea reprezentând, în egală măsură, un îndrumar
aflat şi la îndemâna cetăţenilor.
Benonica Vasilescu
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Noi apariţii editoriale
International Criminal Court: A New Stage
Bucharest, 2002, 390 p.
Cartea International Criminal Court: a
New Stage ("Curtea Penală Internaţională - un
nou stadiu"), publicată recent, în limba engleză,
de către dr. Ion Diaconu, sub auspiciile
Romanian Institute of International Studies
“Nicolae Titulescu”, IRSI, reprezintă, după ştiinţa
mea, primul studiu monografic de acest fel în
România şi, probabil, în lume. Ineditul este dublu
în sensul că nu este vorba doar de faptul că se
publică pentru prima dată un asemenea studiu, dar
şi pentru că subiectul priveşte o nouă instituţie
internaţională care a apărut în zilele noastre; titlul
însuşi subliniază acest lucru, iar din prezentarea
care s-a făcut rezultă că toate celelalte instituţii
judiciare internaţionale reprezintă altceva decât
Curtea Penală Internaţională. Statutul de la Roma
al Curţii Penale Internaţionale, adoptat la 17.VII.
1998 şi intrat în vigoare de la 1.VII.2002
(România a ratificat documentul prin Legea
nr.111/2002), cuprinde adoptarea de norme
substanţiale (de drept material), reprezentând
codificarea progresivă a dreptului internaţional,
dar, în acelaşi timp, şi înfiinţarea unei noi instituţii
internaţionale judiciare, fără precedent.
În cele 390 de pagini, autorul dr. Ion
Diaconu, ambasador, în prezent secretar general al
Ministerului Afacerilor Externe, face mai întâi o
prezentare istorică cu privire la răspunderea
penală individuală în dreptul internaţional (cazul
pirateriei, sclavajului şi traficului de sclavi,
traficului ilegal de droguri, genocidului,
terorismului internaţional ş.a.) şi la evoluţia
ideilor despre o Curte Penală Internaţională
(propunerile de înfiinţare a unui tribunal
internaţional, precursorii instituţiei - Tribunalul de
la Nurnberg şi cel de la Tokio, Tribunalele Penale
Internaţionale pentru Iugoslavia şi Rwanda),
clarificând în prealabil o serie de elemente.
În partea a II-a, sunt prezentate mai întâi,
aspectele generale - natura instituţiei Curţii Penale
Internaţionale; relaţiile ei cu instanţele naţionale;
legea aplicabilă; elementul material şi cel
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
Ion Diaconu:
intenţional; admisibilitatea unui caz; principiile
generale ale dreptului penal (nullum crimen sine
lege, non bis in idem ş.a.). Apoi, este prezentată
problema jurisdicţiei C.P.I. - jurisdicţia ratione
loci, jurisdicţia ratione temporis, jurisdicţia
ratione personae şi jurisdicţia ratione materiae,
după care sunt descrise crimele care cad sub
jurisdicţia C.P.I. - crima de genocid, crimele
contra umanităţii, crimele de război, crimele de
agresiune şi alte crime. Într-un ultim capitol este
înfăţişat modul de funcţionare a C.P.I.
(organizarea Curţii, declanşarea jurisdicţiei,
hotărârile Curţii, cooperarea cu statele părţi şi
altele).
Pentru implicaţiile pe care le comportă,
reţin atenţia aspectele cu privire la raportul dintre
Curte şi ONU. În Preambulul Statutului de la
Roma se vorbeşte despre înfiinţarea unei Curţi
Penale Internaţionale permanente şi
independente, în relaţie cu sistemul Naţiunilor
Unite, iar în art.2 se stabileşte că aceasta va fi
legată de ONU printr-un acord. Exercitarea
jurisdicţiei Curţii se face cu privire la crimele de
agresiune, genocid, crime împotriva umanităţii
etc., situaţie care constituie o faţetă a măsurilor de
menţinere a păcii şi securităţii în lume, în legătură
cu care Consiliul de Securitate poate, în baza Cap.
VII din Cartă, să se adreseze Curţii, indiferent
dacă statul respectiv este sau nu parte la Statut.
Dacă avem în vedere că Statutul a fost elaborat în
cadrul ONU, că Secretarul general este
depozitarul documentului, precum şi rolul pe care
acesta îl va exercita în privinţa convocării
Conferinţei de revizuire a Statutului, avem o
imagine destul de clară despre relaţiile care vor
exista între Curte şi ONU.
În anexă sunt reproduse o serie de
documente cu relevanţă în materie, dintre care se
detaşează Statutul de la Roma al C.P.I. şi
Elementele crimelor (adoptate de Adunarea
statelor părţi).
47
 Noi apariţii editoriale
Studiul este scris de un remarcabil
cunoscător al problematicii, un jurist de marcă
(atât ca teoretician, cât şi ca practician de peste 40
de ani în activitatea diplomatică, inclusiv în
domeniul organizaţiilor internaţionale). Lucrarea
este de un înalt nivel ştiinţific şi ar fi de relevat
argumentaţia bogată, solidă şi la obiect, rigoarea
cu care sunt formulate tezele şi subtilităţile
juridice pe care le-a reclamat o analiză de o
asemenea complexitate.
Această cunoaştere cuprinzătoare a
problematicii şi examinarea aprofundată a
instituţiei, dublată de o amplă documentare din
partea unui specialist care a urmărit multă vreme
acest subiect, stau la baza realizării studiului
remarcabil pe care îl reprezintă cartea respectivă.
Marea problemă care se ridică este aceea
a viabilităţii acestei noi instituţii internaţionale;
autorul nu a insistat (pentru motive lesne de
înţeles) asupra perspectivei afirmării acesteia, prin
rolul pe care îl va juca în viitor, ţinând seama că,
deşi peste 80 de state sunt părţi la Statutul de la
Roma, state importante ca Federaţia Rusă, China,
Japonia, India şi o serie de state arabe nu au
ratificat încă acest document, iar S.U.A se opun în
mod deschis (încercând să-i limiteze acţiunile).
Rămâne să se verifice dacă s-a produs, cu
adevărat, o democratizare a vieţii internaţionale,
încât statele mari sau mici să hotărască asupra
destinelor omenirii ori vor prevala în continuare
interesele câtorva state care deţin supremaţia
economico-financiară şi politico-militară. C.P.I.
va juca rolul de barometru din acest punct de
vedere şi semnificaţia acestei instituţii depăşeşte
dimensiunile iniţiale. Consemnăm faptul că prin
publicarea acestei cărţi se aduce o contribuţie
demnă de remarcat la cunoaşterea unei instituţii
48
care se estimează a avea un rol deosebit de jucat
în viitor.
Felicitându-l pe autor, cu care am
colaborat o perioadă îndelungată în Ministerul
Afacerilor Externe (botezul făcându-l la
Conferinţa de la Viena pentru codificarea
dreptului consular din 1963), pentru elaborarea şi
publicarea acestui studiu, îi împărtăşesc satisfacţia
pentru această realizare şi mă bucur să constat că
tematica de drept internaţional este tot mai
frecventă în publicaţiile juridice din România.
Prin conţinutul său - tratarea anumitor
norme de conduită care se cer a fi observate în
societate, cartea are ca destinatar orice fiinţă
umană care ar putea să apară în postura, fie de
autor al faptelor, fie de victimă a încălcărilor;
interesul se concentrează asupra guvernanţilor, a
oamenilor politici, precum şi a funcţionarilor şi
agenţilor de stat, care, prin poziţia lor în societate,
sunt direct vizaţi de regulile stabilite, ei trebuind
să asigure respectarea acestor norme ori să-şi
asume răspunderea pentru ceea ce fac; cu atât mai
mult, studiul prezintă interes pentru orice jurist
din zilele noastre.
Acesta constituie şi motivul pentru care
recomand cartea cu multă căldură tuturor, atât
pentru ceea ce reprezintă ea ca atare, cât şi pentru
cunoaşterea a ceea ce este, în zilele noastre, de
importanţă esenţială.
dr. Ion M. Anghel
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

ARTICOLE DIN REVISTELE STRĂINE DE DREPT

INTRATE ÎN BIBLIOTECA CONSILIULUI LEGISLATIV

– Bibliografie adnotată∗–

EUROPEAN PUBLIC LAW

1. ANTHONY, GORDON. - Public law litigation and the Belfast agreement = Litigiul în domeniul
dreptului public şi Acordul de la Belfast. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International,
vol.8, nr.3, sept. 2002. - p.401-422.
Acordul de la Belfast din 1998, ce reprezintă un pas major în direcţia detensionării relaţiilor dintre comunitatea
protestantă şi cea catolică din Irlanda de Nord, este structurat în jurul mai multor înţelegeri instituţionale unice, care cer
adoptarea unor tehnici juridice corespunzătoare. În practică, însă, o serie de litigii din domeniul dreptului public sunt
soluţionate conform unor practici învechite, indicând faptul că Acordul de la Belfast a avut, pentru moment, un impact
foarte limitat. Autorul pledează în favoarea adoptării unor tehnici juridice revizuite în lumina schimbării constituţionale
intervenite în Irlanda de Nord.

2. DEARDS, ELSPETH. - Community law and uninsured or untraced drivers: Who is the real
victim? = Dreptul comunitar şi conducătorii auto neasiguraţi sau cărora nu li se poate da de urmă: Cine
este victima reală? În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8, nr.2, iun. 2002. -
p.277-298.
Dreptul comunitar prezintă unele lacune care influenţează negativ rezolvarea în instanţă a unor cazuri în care sunt
implicaţi în accidente conducători auto neasiguraţi. Autorul examinează în mod critic sentinţele Camerei Lorzilor din
Marea Britanie, ţară membră a Uniunii Europene, în două din astfel de cazuri. Ele stabileau acordarea de compensaţii
din partea statului victimelor unor accidente, deşi se ştia că şoferii vinovaţi nu erau asiguraţi. În astfel de cazuri,
consideră autorul, victima adevărată este însă contribuabilul care este nevoit să suporte costul unor astfel de
compensaţii.

3. FERRARI, ERMINIO. - Planning, building and environmental law after the recent Italian
devolution = Planificare, construcţii şi dreptul mediului înconjurător în contextul recentei delegări
administrative italiene. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8, nr.3, sept.
2002. - p.357-365.
Reforma constituţională din Italia a modificat semnificaţia delegării administrative. Conform noului articol 118 al
Constituţiei italiene, toate funcţiile administrative au fost atribuite municipalităţilor, excepţie făcând cele conferite
provinciilor, marilor oraşe, regiunilor şi statului, în vederea garantării exercitării lor uniforme, conform principiilor
complimentarităţii, diferenţierii şi proporţionalităţii. Autorul examinează impactul delegării administrative, în noua sa
formă, în sistemul construcţiilor, în domeniul planificării şi în ce priveşte protecţia mediului înconjurător şi evidenţiază
problemele de interpretare şi aplicare datorate nereglementării unor elemente de detaliu.

4. HERMES, GEORG. - The German law of planning: An overview = Legea germană a planificării:
O privire generală. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8, nr.3, sept. 2002. -
p.367-385.
În Germania, legea planificării este o lege federală care s-a dezvoltat treptat ca o reacţie la industrializarea accentuată şi
la extinderea rapidă a marilor oraşe. Legea planificării a pus la punct un sistem de control al folosirii terenurilor şi care
reuşeşte să împace interesele publice şi particulare concurente. Autorul descrie cum se realizează echilibrul între
controlul dezvoltării şi drepturile proprietarilor terenurilor. În pofida caracterului tehnic al sistemului amintit, acesta
prezentă o mare flexibilitate în funcţionare.

5. LEWIS, DOUGLAS. - Law and globalization: An opportunity for Europe and its partners and
their legal scholars = Legea şi globalizarea: O şansă pentru Europa, pentru partenerii ei şi pentru
specialiştii lor din domeniul dreptului. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8,
nr.2, iun. 2002. - p.219-239.
Deşi s-a scris mult în ultimul timp despre globalizare, jurişii, inclusiv specialiştii din domeniul dreptului internaţional,
au acordat o atenţie relativ mică acestui subiect. Totuşi există un corpus de legi privind Noua Ordine Mondială, care
trebuie să fie grupat, clasificat, aranjat pe categorii şi supus unor aprecieri critice. Autorul precizează că politica globală

∗
Lucrare realizată de Svetlana BACIU şi Tudor PRELIPCEANU, experţi la Consiliul Legislativ

Buletin de informare legislativã nr. 1/2003 49

 Referinţe bibliografice

este întotdeauna exprimată în final sub forma unor legi, iar elaborarea lor reprezintă o veritabilă provocare pentru toţi
juriştii şi întreaga comunitate academică.

6. MCGLYNN, CLARE. - Rights for children? The potential impact of the European Union charter
of fundamental rights = Drepturi pentru copii? Impactul potenţial al Cartei Uniunii Europene privind
drepturile fundamentale. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8, nr.3, sept.
2002. - p.387-400.
Copiii sunt în mare măsură invizibili în legislaţia Uniunii Europene, este de părere autoarea. Această situaţie se va
schimba în urma adoptării Cartei Uniunii Europene privind drepturile fundamentale, care conţine o serie de prevederi
referitoare la copii. Carta este, de altfel, prima recunoaştere la nivel comunitar că integrarea europeană şi legislaţia UE
afectează copiii, iar pentru îndreptarea acestei situaţii interesele copiilor trebuie să fie luate în considerare. În pofida
naturii limitate şi deseori restrictive a prevederilor Cartei privind copiii, simpla lor prezenţă în Cartă reprezintă un
important pas înainte.

7. PARRY, NICHOLAS. - Delivering fundamental change in planning: A threat to the

environment? = Efectuarea unei schimbări fundamentale în planificare: O ameninţare pentru mediul
înconjurător? În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8, nr.3, sept. 2002. -
p.349-355.
Autorităţile britanice au anunţat o schimbare majoră în sistemul de planificare pe plan local. Planurile locale sunt
înlocuite cu un cadru de dezvoltare local, ce include o declaraţie privind viziunea autorităţii locale asupra strategiei ce
trebuie aplicată pentru promovarea şi controlarea dezvoltării şi un plan de acţiune detaliat. Această schimbare vizează
scăderea costurilor şi creşterea rapidităţii, preciziei şi eficienţei măsurilor luate. Autorul îşi exprimă însă unele îndoieli
cu privire la modul în care schimbarea produsă va putea asigura protecţia mediului înconjurător.

8. ROBERTS, ALASDAIR. - Multilateral institutions and the right to information: Experience in

the European Union = Instituţiile şi dreptul la informare: Experienţa acumulată în acest domeniu în
Uniunea Europeană. În: European public law. - Haga : Kluwer Law International, vol.8, nr.2, iun. 2002. -
p.255-275.
Susţinătorii dreptului la informare din ţările membre ale Uniunii Europene critică UE pentru secretomania ce se
manifestă în exces în instituţiile sale. Normele privind confidenţialitatea comunicaţiilor dintre statele membre ale UE
exercită o puternică influenţă asupra regulilor care reglementează accesul la documente. Susţinătorii amintiţi solicită
adoptarea unui nou Regulament al Uniunii Europene privind accesul la documente ce ar duce la creşterea transparenţei
în instituţiile sale. În opinia autorului, acest nou regulament de acces ar putea reprezenta o unealtă pentru promovarea
democraţiei în UE.

9. SCHWARZE, JÜRGEN. - Constitutional perspectives of the European Union with regard to the
next intergovernmental conference in 2004 = Perspectivele constituţionale ale Uniunii Europene în
atenţia următoarei conferinţe interguvernamentale din 2004. În: European public law. - Haga : Kluwer
Law International, vol.8, nr.2, iun. 2002. - p.241-254.
În articol, autorul examinează perspectivele constituţionale ale Uniunii Europene după Tratatul de la Nisa, punând
accentul pe posibilitatea încheierii în viitor a Tratatului Constituţional European. Pentru ca acest demers să fie
încununat de succes, trebuie să se ţină cont de structurile diferite ale statelor membre şi ale statelor candidate şi să se
aibă în vedere, ca un prim pas, crearea unui tratat constituţional european de bază, cât mai general. Documentul va
trebui să fie scurt, uşor de parcurs şi să cuprindă cele mai importante principii constituţionale şi instituţionale ale
Uniunii Europene.

JOURNAL DU DROIT INTERNATIONAL

10. CORNU, MARIE. - L'Europe des biens culturels et le marché = Europa bunurilor culturale şi
piaţa. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.3, iul.-sep.2002. - p.677-736.
Patrimoniul cultural al statelor necesită o protecţie deosebită, dublu asigurată de dreptul intern şi de cel internaţional.
Aceste dispoziţii pot intra în contradicţie cu alte reguli, mai ales cele din dreptul economic. Bunurile culturale
reprezintă, de asemenea, obiecte de tranzacţie. Însă, circulaţia lor materială şi juridică ascultă câteodată de constrângeri
specifice. Studiul ia drept cadru Europa şi se referă la modul în care poate fi conciliată logica culturală cu cea a pieţei.

11. DEHAUSSY, JACQUES. - Revisiter Kelsen, guidés par Charles Leben: notes de lecture = Note
de lectură: Kelsen văzut de Charles Leben. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.4,
oct.-dec.2002. - p.1025-1035.
Charles Leben, în lucrarea "Hans Kelsen: écrits français de droit international privé" îi provoacă pe cititorii săi la o
recitire a lucrărilor clasice ale lui Hans Kelsen, iar după părerea autorului, tinerii specialişti în drept internaţional vor
descoperi în această carte, esenţialul gândirii unuia dintre cei mai mari teoreticieni ai dreptului.

12. DORANDEU, NICOLAS. - La transmission des clauses attributives de compétence en droit

international privé = Transmiterea clauzelor atributive de competenţă în dreptul internaţional privat.
În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.4, oct.-dec.2002. - p.999-1035.

50 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003

 Referinţe bibliografice

Articolul analizează, în lumina jurisprudenţei atât interne, cât şi convenţionale, întinderea opozabilităţii clauzelor
atributive de competenţă în caz de transmitere a raportului de obligaţie care le serveşte drept suport. Din studiu reiese că
există divergenţe de soluţii atât între jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi cea a Curţii de Casaţie,
cât şi între diferitele Camere ale Curţii de Casaţie, iar pe de altă parte, soluţia cea mai satisfăcătoare pare să fie cea care
afirmă, legătura între clauza de competenţă şi raportul de obligaţie principal, şi apoi cea care trimite la "lex contractus""
pentru a decide în legatură cu transferul efectiv al ansamblului.

13. HUET, JÉRÔME. - Le droit applicable dans les réseaux numériques = Dreptul aplicabil în reţelele
numerice. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.3, iul.-sep.2002. - p.737-751.
Chiar dacă folosirea reţelelor numerice (mai ales a Internetului) la scară internaţională pentru difuzarea de informaţii
sau încheierea de tranzacţii poate ridica probleme delicate, datorită dificultăţii de a localiza operaţiunile, problemele
dreptului aplicabil pot fi, în esenţă, rezolvate datorită principiilor clasice ale dreptului internaţional privat, iar în
Comunitatea Europeană, prin normele de drept european: aplicarea legii din ţara de origine pentru organizarea activităţii
intervenienţilor, aplicarea Convenţiilor de la Haga (1955) şi Roma (1980) la contractele de vânzare sau de servicii în
comerţul electronic. Trebuie ţinut cont, de asemenea, de anumite reguli, dar mai ales, de cele pe care Convenţia de la
Berna le prevede pentru protecţia operelor literare sau artistice sau de cele care se aplică la pedepsirea infracţiunilor
penale.

14. HUGUES, ERIC. - La notion de terrorisme en droit international: en quête d'une définition
juridique = Noţiunea de terorism în dreptul internaţional: în căutarea unei definiţii juridice. În: Journal
du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.3, iul.-sep.2002. - p.753-772.
Instanţele internaţionale printre care şi ONU, au încercat să definească terorismul recurgând la diferite metode,
propunându-şi, în general, depolitizarea terorismului, însă nici o propunere nu pare să fie satisfăcătoare sau eficientă.
Totuşi, evoluţia recentă a evenimentelor privind fenomenul de terorism pare să indice importanţa evocării anumitor
orientări în reflecţii, de care trebuie să se ţină cont în ceea ce priveşte definiţia terorismului. Legislaţiile naţionale
posedă un arsenal juridic propriu care le permite să răspundă ameninţării teroriste. În absenţa consensului la nivel
internaţional şi deoarece construcţia dreptului internaţional faţă de terorism lasă o marjă de manevră statelor în
stabilirea pedepsirii, acestea din urmă utilizează mecanismele existente deja sau pun în mişcare altele noi.

15. LAMÈTHE, DIDIER. - Les actifs industriels dans les opérations internationales = Activele
industriale în operaţiunile internaţionale. În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.4,
oct.-dec.2002. - p.949-973.
Articolul abordează conceptul de activ industrial şi examinează operaţiunile juridice care vizează activele industriale.
Abordarea autorului îşi propune să demonstreze viabilitatea juridică a conceptului de activ industrial şi să determine o
posibilă aprofundare a acestui concept, de către doctrină, sub multiplele sale aspecte internaţionale.

16. LAPRÈS, DANIEL ARTHUR. - L'exorbitante affaire Yahoo = Exorbitanta afacere Yahoo. În:
Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.4, oct.-dec.2002. - p.975-998.
Comentariul se referă la implicaţiile afacerii Yahoo!Inc în dreptul internaţional public, afacerea fiind o provocare nu
numai pentru judecătorul francez, dar şi pentru legiuitor. Autorul încearcă să demonstreze că aplicarea legii penale
franceze unor informaţii pe serverele Yahoo!Inc în California, ţinând cont de faptul că ele erau accesibile de pe
calculatoare din Franţa, cât şi exerciţiul de competenţă în raport cu Yahoo!Inc de către tribunalele franceze nu se
impuneau nici în dreptul internaţional privat francez şi nici în dreptul internaţional public.

17. MONÉGER, FRANÇOISE. - Le nom de l'enfant et l'adoption internationale, interrogations

autour des nouveaux articles 357-1 et 363-1 du Code civil = Numele copilului si adopţia
internaţională, întrebări privind noile articole 357-1 şi 363-1 ale Codului Civil. În: Journal du droit
international. - Paris : Juris Classeur, nr.4, oct.-dec.2002. - p.1017-1023.
Legea nr. 2002-304 din 4 martie 2002 privind numele de familie a adăugat Codului civil francez, articolele 357-1 şi
363-1 care se referă la numele copilului care a făcut obiectul unei adopţii pronunţate în străinatate şi ale cărei efecte, în
Franţa, sunt cele ale unei adopţii plenare, pentru primul articol şi ale unei adopţii simple, pentru cel de-al doilea. Textele
sunt dificil de interpretat. Ele nu reglează, în mod explicit, chestiunea legii aplicabile transmiterii numelui, ci numai pe
cea a redactării actelor de stare civilă de către autorităţile franceze în caz de adopţie în străinătate.

18. SALEM, MAHMOUD. - Du réligieux au droit positif: A propos des "Mélanges en l'honneur de
Mohamed Charfi" = De la religios, la dreptul pozitiv: Pe marginea cărţii "În onoarea lui Mohamed
Charfi". În: Journal du droit international. - Paris : Juris Classeur, nr.4, oct.-dec.2002. - p.1037-1044.
Este prezentată lucrarea "Mélanges en l'honneur de Mohamed Charfi", care are ca temă dreptul, modernitatea şi
islamul.

19. VADCAR, CORINNE. - La réciprocité dans le système commercial international =

Reciprocitatea în sistemul comercial internaţional. În: Journal du droit international. - Paris : Juris
Classeur, nr.3, iul.-sep.2002. - p.773-792.
Reciprocitatea reprezintă unul din fundamentele esenţiale ale sistemului comercial internaţional, însă nu este totuşi, un
principiu de drept. Acesta este probabil, unul din motivele pentru care anumite acorduri bilaterale, chiar multilaterale au
putut constitui o excepţie. Astăzi, reciprocitatea revine în forţă în relaţiile economice internaţionale, inclusiv în relaţiile
comerciale între ţările inegal dezvoltate, ca mijloc de penetrare a pieţelor externe.

Buletin de informare legislativã nr. 1/2003 51

 Referinţe bibliografice

REVUE CRITIQUE DE DROIT INTERNATIONAL PRIVÉ

20. FALLON, M. ; MEEUSSEN, J. - Le commerce électronique, la directive 2000/31/CE et le droit
international privé = Comerţul electronic, Directiva 2000/31/CE şi dreptul internaţional privat. În:
Revue critique de droit international privé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.435-490.
Prezentul studiu se ocupă de analizarea modului în care comerţului electronic i se aplică regulile existente de
competenţă internaţională şi de conflict de legi, limitându-se la materia contractuală. În acest domeniu, dreptul
internaţional privat este, în mare parte, de origine comunitară. Un rol important îl au Regulamentul 44/2001/CE şi
Convenţia de la Roma, dar trebuie cuantificată şi influenţa pe care o poate avea asupra conflictului de legi, Directiva
2000/31/CE privind comerţul electronic. Este analizată interacţiunea acestor instrumente şi directive care, dorind să
protejeze consumatorul, conţin dispoziţii de drept privat internaţional.

21. SONNENBERGER, HANS JÜRGEN. - L'harmonisation ou l'uniformisation européenne du

droit des contrats sont-elles nécessaires? Quels problèmes suscitent-elles? - Réflexions sur la
Communication de la Commission de la CE du 11 juillet 2001 et la Résolution du Parlement
européen du 15 novembre 2001 = Armonizarea sau uniformizarea europeană a dreptului contractelor
sunt ele necesare? Ce fel de probleme creează ele? - Reflecţii asupra Comunicării Comisiei CE din 11
iulie 2001 şi Rezoluţia Parlamentului European din 15 noiembrie 2001. În: Revue critique de droit
international privé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.405-434.
Comisia Comunităţilor Europene a adresat la data de 11 iulie 2001, Consiliului şi Parlamentului, o Comunicare privind
dreptul european al contractelor, propunând mai multe opţiuni. Parlamentul European a votat la data de 15 noiembrie, în
anul următor, o Rezoluţie prin care solicita elaborarea şi adoptarea unui corp de norme privind dreptul contractelor
Uniunii Europene, în mai multe etape, începând cu anul 2010. Opţiunea cea mai clară şi mai extinsă se referă la un Cod
European al dreptului contractelor. Articolul examinează, în mod succesiv, competenţa Comunităţilor Europene pentru
o europenizare a dreptului contractelor, condiţiile-cadru de drept comparat, metodologie şi terminologie pentru o
uniformizare a dreptului contractelor în Europa.

REVUE DE SCIENCE CRIMINELLE ET DE DROIT PÉNAL COMPARÉ

22. ALT-MAES, FRANÇOISE. - La contractualisation du droit pénal, mythe ou réalité? =
Contractualizarea dreptului penal, mit sau realitate?. În: Revue de science criminelle et de droit pénal
comparé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.501-515.
Legi recente marchează voinţa legiuitorului francez de a căuta consensul în materie penală. S-a dorit ca delincventul să
adere la pedeapsa pronunţată împotriva sa şi să participe la despăgubirea victimei. Acest proces care a fost dezvoltat,
iniţial, în cadrul dreptului minorilor s-a extins la delincvenţii majori. Consimţământul delincventului este de acum
înainte necesar pentru a pronunţa o măsură alternativă la urmărire. Alternativele la urmărire, ca şi alternativele la
închisoare necesită o ofertă din partea unui reprezentant al statului, urmată de o acceptare a delincventului şi această
întâlnire a voinţelor va stabili obligaţii reciproce. Justiţia negociată rămâne un remediu pentru impunitatea autorilor de
delicte minore.

23. AMANN, DIANE MARIE. - Le dispositif américain de lutte contre le terrorisme = Dispozitivul
american de luptă împotriva terorismului. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. -
Paris : Dalloz, nr.4, oct.-dec.2002. - p.745-764.
După părerea autoarei, dispozitivul de luptă împotriva terorismului, ar putea reprezenta un risc pentru justiţia
americană, după atentatul din 11 septembrie 2001. Detenţia secretă şi prelungită a persoanelor a devenit autorizată, iar
prizonierii capturaţi în Afganistan sunt menţinuţi la baza militară de la Guantanamo, privaţi de garanţiile izvorâte din
dreptul constituţional intern şi din dreptul umanitar internaţional. Autoarea procedează la o examinare dinamică a
dreptului în joc, naţional şi internaţional, pentru a regăsi un echilibru just între securitatea individului şi cea a statului.

24. BECHERAOUI, DOREID. - Le contentieux de la confusion de peines = Contenciosul confuziunii

de pedepse. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.
2002.- p.531-546.
Noul Cod Penal francez prevede la art. 132-3, sistemul de necumulare a pedepselor. Jurisdicţia penală i-a condamnat pe
delincvenţi, în mod frevent, fără să acorde atenţie faptului că infracţiunea săvârşită era în concurs real cu alte
infracţiuni, fie că aceste infracţiuni nu au fost descoperite decât mai târziu, fie că au fost ignorate condamnările
anterioare care nu erau poate înscrise în cazierul judiciar. Studierea contenciosului confuziunii de pedepse tinde, pe de o
parte, să desemneze autorităţile competente de a cunoaşte toate incidentele care se referă la confuziunea de pedepse şi
să examineze, pe de altă parte, procedurile care trebuie începute la sfârşitul acestor incidente.

25. CASSESE, ANTONIO. - Peut-on poursuivre des hauts dirigeants des Etats pour des crimes
internationaux? A propos de l'affaire Congo c/Belgique (CIJ) = Pot fi urmăriţi în justiţie înalţii
funcţionari ai statului pentru crime internaţionale? Pe marginea afacerii Congo c/Belgia (CIJ). În:
Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.479-499.
O decizie recentă a Curţii Internaţionale de Justiţie a clarificat un domeniu relativ obscur al dreptului internaţional şi
anume regimul juridic al imunităţii personale a miniştrilor afacerilor externe. Totuşi, unele din concluziile Curţii pot fi
criticate, mai ales faptul că aceasta nu a operat nici o distincţie între aşa-zisa imunitate funcţională (de care beneficiază

52 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003

 Referinţe bibliografice

miniştrii afacerilor externe şi, în general, toţi funcţionarii statului pentru acte săvârşite pe durata exercitării funcţiei) şi
imunitatea personală. Rezultă printre altele că după obţinerea avizului Curţii, miniştrii afacerilor externe (şi alte organe
ale statului), după încetarea funcţiilor lor, pot fi urmăriţi şi pedepsiţi pentru crime internaţionale săvârşite în timp ce
erau în funcţie, numai dacă astfel de crime sunt considerate ca fiind săvârşite cu "titlu privat", o concluzie care nu ţine
cont de tendinţele actuale ale criminalităţii internaţionale şi care nu răspunde nevoilor justiţiei penale internaţionale.

26. FARINA-CUSSAC, JÉRÔME. - La sanction punitive dans les jurisprudences du Conseil

constitutionnel et de la Cour européennee des droits de l'homme. Elements pour une comparaison.
= Sancţiunea punitivă în jurisprudenţa Consiliului Constituţional şi a Curţii Europene a Drepturilor
Omului. Elemente pentru o comparaţie. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris:
Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.517-530.
Deciziile Consiliului Constituţional şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului au căpătat de câteva decenii o
importanţă considerabilă, mai ales în dreptul penal. Obiectul prezentului studiu este cel de a examina modul în care
jurisprudenţa Consiliului Constituţional şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului au construit o nouă categorie
juridică: cea a sancţiunii punitive, distincte de noţiunile utilizate în mod tradiţional şi care se fac în mod obişnuit în
materie (pedepse, măsuri de siguranţă, sancţiuni disciplinare). Studirea noţiunii de sancţiune punitivă şi a principiilor
aplicabile acestei categorii lasă să apară numeroase similitudini nu numai în ceea ce priveşte metodele de raţionament
dar şi concluziile la care ele ajung.

27. KLOPP, ANNE-MARIE. - La répression des infractions à caractère sexuel en Allemagne =

Represiunea infracţiunilor cu caracter sexual în Germania. În: Revue de science criminelle et de droit
pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.565-580.
Statisticile oficiale din Germania indică faptul că ansamblul infracţiunilor sexuale înregistrate a progresat puţin în 15
ani, cu toate că plângerile legate de abuzurile sexuale asupra copiilor sunt mai numeroase. Totuşi, instanţele de judecată
pronunţă un număr crescut de condamnări pentru acest tip de fapte. Legea din 26 ianuarie 1998 privind lupta contra
infracţiunilor sexuale şi a altor infracţiuni periculoase a introdus obligaţia de tratament pentru autorul unei infracţiuni cu
caracter sexual, recunoscut responsabil pentru actele sale şi condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de peste 2
ani. Scopul său este mai puţin cel de a vindeca pe condamnat, cât cel de a preveni recidiva sa, în momentul întoarcerii în
libertate. Această preocupare se apropie de cea a autorităţilor judiciare şi penitenciare franceze, în cadrul supravegherii
socio-juridice stabilite de Legea din 17 iunie 1998.

28. LAMEYRE, XAVIER. - Du régime pénal spécial appliqué, en France, aux auteurs d'infractions
sexuelles = Despre regimul penal special aplicat, în Franţa, autorilor de infracţiuni sexuale. În: Revue
de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.547-566.
De aproximativ 20 de ani, în acelaşi timp cu permisiunea de a stabili un statut juridic pentru victimă şi, în special,
pentru victima minoră, legiuitorul francez a votat dispoziţii vizând prevenirea şi reprimarea mai eficientă a
infracţiunilor sexuale. În toate stadiile procedurii penale au fost introduse norme specifice rezervate autorilor de
infracţiuni sexuale. Acest ansamblu reprezintă un veritabil regim penal special care derogă de la normele comune în
materie de urmărire în timp (prescripţie suspendată pe timpul minorităţii) şi în spaţiu (dezvoltarea extrateritorialităţii),
de penalităţi (crearea unei supravegheri socio-judiciare), cât şi de execuţie şi aplicare a pedepselor (expertiza
obligatorie, termen de reabilitare prelungit). După părerea autorului, existenţa unui astfel de regim de excepţie obligă pe
orice democrat să-şi pună întrebări asupra sensului care este luat astăzi de represiunea acestui tip de infracţiuni.

29. LUPARIA, LUCA. - Sondages d'opinion et justice pénale dans l'ère télématique: Une analyse
comparative = Sondajele de opinie şi justiţia penală în era telematică: O analiză comparativă. În: Revue
de science criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.4, oct.-dec.2002. - p.781-790.
Sondajele de opinie, graţie posibilităţilor oferite de noile mijloace telematice, trăiesc astăzi, o perioadă de mare
dezvoltare. Această nouă dimensiune dă ocazia de a se încerca o analiză sistematică a aplicaţiilor posibile în domeniul
penal. Studiul vizează să verifice, printr-o abordare comparativă, modul în care sondajele de opinie pot constitui un
instrument valabil pentru judecătorul penal şi pentru părţi.

30. PADOVA, YANN. - Un aperçu de la lutte contre la cybercriminalité en France = Vedere de

ansamblu asupra luptei împotriva criminalităţii informatice, în Franţa. În: Revue de science criminelle et
de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.4, oct.-dec.2002. - p.765-780.
Articolul analizează dificultăţile de ordin procedural pe care le ridică fenomenul criminalităţii informatice. Sunt
analizate instrumentele de care dispun ofiţerii de poliţie judiciară în căutarea probelor comiterii de infracţiuni, fiind
prezentate răspunsurile aduse de dreptul francez. Dimensiunea internaţională a reţelelor numerice conferă delictelor şi
infracţiunilor comise o complexitate juridică deosebită, mai ales în materie de competenţă teritorială a jurisdicţiilor şi de
executare a deciziilor lor. Soluţiile care pot fi avute în vedere se pot contura dificil la scară naţională. Prezentarea
iniţiativelor europene de luptă contra acestei noi forme de delincvenţă şi analiza dispoziţiilor convenţiilor Consiliului
Europei asupra criminalităţii informatice furnizează câteva elemente de răspuns.

31. VOGLIOTTI, MASSIMO. - Mutations dans le champ pénal contemporain, vers un droit pénal
en réseau? = Mutaţii în sfera penală contemporană, spre un drept penal în reţea? În: Revue de science
criminelle et de droit pénal comparé. - Paris : Dalloz, nr.4, oct.-dec.2002. - p.721-744.
În ultimii ani, specialiştii în drept penal au constatat o adâncire a decalajului între modelul oficial al dreptului penal şi
realitatea sa, prezentarea unora dintre disocieri reprezentând chiar scopul articolului. Sunt puse în evidenţă un anumit

Buletin de informare legislativã nr. 1/2003 53

 Referinţe bibliografice

număr de metamorfoze pe care le-a suferit conceptul de incriminare, fiind avansată şi o ipoteză de interpretare a acestor
mutaţii.

REVUE INTERNATIONALE DE DROIT COMPARÉ

32. BAUERREIS, JOCHEN. - L'action récursoire dans les chaînes de contrats: aspects de droit
interne et de droit international privé = Acţiunea de deschidere a recursului în lanţurile de contracte:
aspecte de drept intern şi de drept internaţional privat. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris
: Société de législation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.989-1003.
Autorul compară mecanismul acţiunii directe contractuale din dreptul francez cu acţiunea de deschidere a recursului în
dreptul german. Este prezentat mecanismul juridic al acestei acţiuni în dreptul intern german, al cărei regim este enunţat
în paragrafele 478 şi 479 ale Codului civil german. După părerea autorului, în măsura în care regimul specific al acestei
acţiuni de recurs din dreptul german este necunoscut de legislaţiile străine, mecanismul unei astfel de acţiuni riscă să fie
compromis dacă fabricantul este stabilit în străinătate.

33. BAUERREIS, JOCHEN. - Le nouveau droit des conditions générales d'affaires = Noul drept al
condiţiilor generale de afaceri. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation
comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.1013-1022.
În practica contractuală germană, condiţiile generale de afaceri au o importanţă crescută nu numai în cadrul
contractelor încheiate între un profesionist şi un consumator, dar şi între profesionişti. Sunt scoase în evidenţă
repercusiunile majore ale reformei dreptului german al obligaţiilor asupra redactării dreptului condiţiilor generale de
afaceri, autorul considerând indispensabil să prezinte anumite caracteristici şi particularităţi ale dreptului german, astfel
cum ele deja existau înainte de reformă.

34. BAUERREIS, JOCHEN. - Le nouveau droit de la prescription = Noul drept al prescripţiei. În:
Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. -
p.1023-1032.
Unul din obiectivele principale ale reformei dreptului german al obligaţiilor a fost modernizarea şi armonizarea
regulilor existente în materie de prescripţie, care au fost considerate, în mod frecvent, inadaptate la exigenţele practicii
actuale a afacerilor. Noul sistem de prescripţie din dreptul german este total diferit de cel existent în dreptul francez. De
asemenea, noutăţile aduse de reformă în materie de prescripţie se referă la termenul acesteia şi la derularea sa.

35. BENAN BENJAMIN, DJIKOULOUM. - La condition de la veuve dans le droit positif tchadien
des personnes et de la famille = Situaţia văduvei în dreptul pozitiv al persoanelor şi familiei, din Ciad.
În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.2002. -
p.811-836.
Ideea promovării drepturilor fundamentale ale femeilor ocupă un loc important în cadrul politicilor ţărilor în curs de
dezvoltare. Însă, în Africa de Nord, persistenţa unor anumite practici cutumiare reprezintă o frână în calea oricăror
schimbări. Astfel, se poate observa că în majoritatea etniilor din Ciad, văduva ajunge la un statut prin care este redusă la
starea de obiect, cu riscul de a-i fi îndepărtat copilul şi nu are drepturi succesorale. Guvernul din Ciad a elaborat un
proiect de Cod al persoanelor şi familiei, însă în faţa opoziţiei unor anumite medii religioase a decis suspendarea
procedurii de adoptare a textului. Astăzi, se pare că numai judecătorul încearcă să asigure apărarea drepturilor văduvei.

36. BINET, JEAN-RENÉ. - Le croissant et la balance: De quelques spécificités du droit applicable

à Mayotte au crépuscule de la justice cadiale = Semiluna şi balanţa: Despre câteva particularităţi ale
dreptului care, la declinul justiţiei cadiale, se aplică în insulele Mayotte. În: Revue internationale de droit
comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.-2002. - p.787-810.
La data de 20 martie 2001, prima Cameră civilă a Curţii de Casaţie din insulele Mayotte a amintit că litigiile
succesorale între cetăţenii comorieni musulmani ţin de competenţa justiţiei musulmane. Rolul jurisdicţiilor cadiale
(cadiu-judecător musulman), strict limitat la anumite chestiuni de drept civil este chemat să cunoască o profundă
modificare datorită promulgării Legii 2001-616 din 2001. Atunci când unele din dispoziţiile legii vor intra în vigoare,
aceştia vor înceta să aibă o funcţie jurisdicţională pentru a deveni asesori ai jurisdicţiilor de drept comun pentru litigii în
probleme ce ţin de statutul local. Organizarea justiţiei va trebui să facă obiectul unor modificări pentru a ţine cont de
noile funcţii ale judecătorilor coranici. Aceasta va fi poate ocazia de a armoniza dispoziţiile specifice care se aplică
insulelor Mayotte cu dispoziţiile specifice Noii Caledonii.

37. BOUCHE, NICOLAS. - La réforme de 1999 du droit allemand de la nationalité = Reforma din
anul 1999 a dreptului german al cetăţeniei. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de
législation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.1035-1072.
În ultimii ani, o controversă a stârnit interesul legiuitorului şi al opiniei publice din Germania şi Franţa: respectiv, locul
"jus soli" şi "jus sanguinis", în dreptul cetăţeniei. Prin reforma sa din anul 1999, dreptul german, introducând un
principiu de "jus soli", amorsează o mutaţie profundă şi o netă convergenţă cu dreptul francez. Totuşi, după părerea
autorului, nu se poate rupe aşa de uşor cu principii centenare ancorate în istorie şi în mentalitatea unui popor.

38. CHALUS, DELPHINE. - Les difficultés constitutionnelles de l'abolition de la peine de mort

dans la Communauté des Etats indépendants = Dificultăţile constituţionale ale abolirii pedepsei cu

54 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003

 Referinţe bibliografice

moartea, în Comunitatea Statelor Independente. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris :
Société de législation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.1105-1133.
Consiliul Europei şi OSCE reclamă abolirea pedepsei cu moartea, ca semne ale voinţei statelor CSI de a face parte din
comunitatea democratică. Totuşi, mai mulţi factori interni, în principal constituţionali se opun punerii în conformitate a
politicii penale a acestor state cu angajamentele pe care le-au luat faţă de instituţiile europene. Printr-un joc de influenţe
politice interne şi internaţionale, cât şi prin utilizarea regulilor constituţionale a fost posibil să se procedeze la abolire în
mai multe din aceste state. În schimb, dificultăţile politice şi constituţionale persistă în celelalte republici.

39. CHAMBOREDON, ANTHONY ; SCHMID, CHRISTOPH U. - Pour la création d'un "Institut

européen du droit": Entre une unification législative ou non législative, l'émergence d'une science
juridique transnationale en Europe = Pentru crearea unui "Institut european al dreptului": Între o
unificare legislativă sau nelegislativă, apariţia unei ştiinţe juridice transnaţionale în Europa. În: Revue
internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.2001. - p.685-708.
Legislaţiei actuale în materie de drept privat european îi lipseşte coerenţa şi eficacitatea. Articolul prezintă trei lucrări
recente care scot în evidenţă necesitatea unei reflecţii comune, iar învăţămintele care pot fi extrase se referă la concepţia
unui nou "jus commune" care ar putea remedia asemenea defecte prin crearea unei baze mai solide şi mai coerente
pentru eforturile de armonizare şi codificare prezente si viitoare. Pentru ca aceste abordări legislative să devină mai
eficiente, autorii sugerează crearea unui "Institut European al dreptului", conform exemplului american. O astfel de
instituţie ar fi în măsură să raţionalizeze diferitele proiecte, atât universitare, cât şi legislative, pentru ca acestea să fie
mai bine cunoscute şi ar putea contribui astfel, la apariţia unei ştiinţe juridice transnaţionale în Europa.

40. CHATILLON, STÉPHANE. - Droit et langue = Drept şi limbă. În: Revue internationale de droit
comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.2002. - p.687-715.
Dezvoltarea relaţiilor internaţionale îi confruntă pe jurişti şi pe lingvişti cu o diversitate de legislaţii şi limbi, fapt care
prezintă numeroase avantaje, dar şi inconveniente. Această confruntare reprezintă o realitate cotidiană în dreptul
familiei, al afacerilor şi în dreptul public, atât la nivel european, cât şi la nivel mondial. Fiecare limbă vehiculează
conceptele sale juridice, iar un concept aparent corespunzător dintr-o altă limbă nu este întotdeauna echivalent. Ţinând
cont de faptul că, pe de o parte, atunci când o aceeaşi limbă este vorbită în mai multe ţări, diversele versiuni naţionale
ale acestei limbi nu sunt neapărat identice, trebuie cunoscut sensul exact al termenilor folosiţi şi eventual tradus. Pe de
altă parte, recurgerea la o terţă limbă, în special la engleză, care a devenit o "lingua franca" internaţională prezintă
numeroase riscuri, acestă limbă vehiculând concepte de "common law" şi cunoscând, de altfel, "versiuni naţionale"
diferite.

41. HESELER, FRANK. - Le nouveau droit du contrat d'entreprise = Noul drept al contractului de
întreprindere. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4,
oct.-dec.2002. - p.1005-1012.
În ceea ce priveşte dreptul contractului de întreprindere, legiuitorul german a considerat că este suficient să corecteze
imperfecţiunile, prin modificările care se referă pe de o parte, la câmpul de aplicare a dreptului contractului de
întreprindere şi pe de altă parte, la regimul său de garanţie.

42. KASIRER, NICHOLAS. - "Agapè" = "Agapè". În: Revue internationale de droit comparé. - Paris :
Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.2001. - p.575-600.
Parabola bunului samaritean este amintită de către unii autori care susţin oportunitatea recunoaşterii datoriei juridice de
ajutor, fiind chiar susţinută ideea că aceasta este latentă în cadrul responsabilităţii civile. Se poate spune că
reprezentarea parabolei în textele de drept se îndepărtează de concepţiile teologice ale "agapè" - milă creştinească,
iubire evanghelică, caritate - şi a datoriei faţă de aproapele său, exprimate de parabolă. Autorul analizează problema
existenţei datoriei juridice de ajutor în dreptul privat, prezentându-şi reflecţiile în ceea ce priveşte posibila reconfigurare
importantă a conceptului obligaţiei civile.

43. MATILLA, HEIKKI E.S. - "De Aequalitate latinitatis jurisperitorum": (Le latin juridique dans
les grandes familles de droit contemporaines à la lumière des dictionnaires spécialisées) = "De
Aequalitate latinitatis jurisperitorum": (Limba latină juridică în marile familii de drept contemporane în
lumina dicţionarelor de specialitate). În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de
législation comparée, nr.3, iul.-sep.2002. - p.717-758.
Articolul examinează valoarea limbii latine juridice în calitate de instrument de comunicare între juriştii din diverse
ţări. O comparaţie efectuată asupra dicţionarelor de latină juridică din diverse ţări duce la formarea unei opinii în
legătură cu valoarea internaţională a limbii latine juridice. Rezultatele unei astfel de comparaţii descrise de prezentul
articol decelează diferenţe cunoscute între marile familii de drept. Acest lucru se întâmplă în cazul raporturilor dintre
familia romano-germanică şi "common law", existând de asemenea diferenţe între ţările care aparţin unei aceleaşi
familii. De asemenea, autorul propune redactarea unui dicţionar internaţional de latină juridică.

44. MIGNOT, MARC. - Le partenariat enregistré en droit international privé = Parteneriatul

înregistrat în dreptul privat. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation
comparée, nr.3, iul.-sep.2001. - p.601-656.
Prin intermediul parteneriatului înregistrat, numeroase ţări din Europa oferă, astăzi, cuplurilor heterosexuale şi
homosexuale, un nou cadru juridic. În diferite ţări, există diverse forme de parteneriat: parteneriat deschis tuturor
cuplurilor, instituind o nouă formă de uniune personală sau cel care este rezervat cuplurilor homosexuale şi, în mod clar,

Buletin de informare legislativã nr. 1/2003 55

 Referinţe bibliografice

legat de căsătorie. Într-un caz, legea franceză asupra Pactului civil de solidaritate intră în conflict cu o lege străină
echivalentă, iar în celălalt, legea franceză asupra căsătoriei intră în conflict cu o lege străină care consacră căsătoria
între homosexuali.

45. NOZAWA, MASAMICHI. - Le transfer de propriété à titre de garantie en droit français et en

droit japonais = Transferul de proprietate cu titlu de garanţie în dreptul francez şi în dreptul japonez. În:
Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.2001. -
p.657-684.
În prezent, unul din fenomenele cele mai semnificative, în Franţa, în domeniul dreptului garanţiilor, îl reprezintă
utilizarea proprietăţii în calitate de garanţie. Autorul face referire la operaţiunea de "fiducie-sureté" (fiducie-garanţie),
care reprezintă un contract prin care un debitor înstrăinează un bun al creanţierului, în scopul garantării unei creanţe, cu
sarcina pentru creanţier, de a retransfera bunul, atunci când garanţia nu mai are motive să intervină. După lungi
dezbateri între jurişti, doctrinele şi jurisprudenţa contemporană sunt aproape unanime în ceea ce priveşte problemele
care decurg din tipul de garanţie. Autorul consideră că experienţa dreptului japonez ar putea furniza în această privinţă,
informaţii utile dreptului francez.

46. OBERTO, GIACOMO. - La géstion de l'urgence dans le procès civil italien = Gestionarea
urgenţei în procesul civil italian. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation
comparée, nr.3, iul.-sep.2001. - p.709-736.
Articolul încearcă să schiţeze un tablou al măsurilor care asigură, în dreptul italian, o protecţie împotriva pericolului
care decurge din inevitabilele întârzieri legate de lentoarea procedurilor ordinare. Sunt enumerate măsurile provizorii
care au un domeniu de aplicare general şi sunt citate cele care au un domeniu de aplicare specific.

47. RANIERI, FILIPPO. - La nouvelle partie générale du droit des obligations = Noua parte
generală a dreptului obligaţiilor. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de
législation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.941-958.
Data de 1 ianuarie 2001 poate fi considerată - o dată istorică pentru dreptul civil german. O dată cu reforma dreptului
obligaţiilor, s-a refăcut, în totalitate, o parte esenţială a Codului Civil german din 1900. Legiuitorul german s-a referit
atât la regulile Convenţiei de la Viena, în materie de vânzare internaţională a mărfurilor, cât şi la principiile dreptului
european al contractelor ale comerţului internaţional. Alături de Codul Civil olandez din 1992, dreptul german al
contractelor şi obligaţiilor ar putea servi drept model în cadrul discuţiilor din anii viitori privind un drept european al
contractelor.

48. ROSCH, WOLFGANG. - Le nouveau droit de la vente: présentation générale = Noul drept al
vânzării: prezentare generală. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation
comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p. 969-988.
Obiectivul prezentului studiu este cel de a face să reiasă principiile directoare ale noului regim al vânzării. Articolul se
referă la influenţele comunitare pe care le-a suferit dreptul comun al vânzării şi prezintă câteva reguli speciale care se
aplică numai vânzării de bunuri de consum.

49. ROY, ALAIN. - Le partenariat civil, d'un continent à l'autre = Parteneriatul civil, de la un
continent la altul. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée,
nr.3, iul.-sept.2002. - p.759-786.
În numele liberei alegeri şi al egalităţii, cuplurile de acelaşi sex revendică din ce în ce mai deschis, dreptul la căsătorie.
Pentru moment, numai Olanda a reţinut această soluţie. Împarţite între tendinţele liberale şi conservatoare, majoritatea
statelor au optat mai curând pentru o soluţie apropiată, instituind ceea ce, astăzi, este cunoscut sub denumirea de
"parteneriat civil". Prezentul studiu comparativ îşi propune să pună în lumină caracteristici proprii unui număr de patru
regimuri de parteneriat civil, împărţite pe două continente: "Pactul civil de solidaritate" francez, "Coabitarea legală"
belgiană, "Civil Union" din statul Vermont (SUA) şi "Domestic Partnership" din provincia Noua Scoţie din Canada.
Studiul pune în lumină diferenţele care există între regimurile de parteneriat civil, atât în ceea ce priveşte cadrul de
organizare, cât si efectele juridice care rezultă.

50. RUFFINI GANDOLFI, MARIA LETIZIA. - Problèmes d'unification du droit en Europe et

Code européen des contrats = Probleme privind unificarea dreptului în Europa şi Codul european al
contractelor. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.4,
oct.-dec.2002. - p.1075-1103.
De mai mult timp, problema unificării, la nivel european, a dreptului contractelor face subiectul unei dezbateri aprinse.
Intrând în miezul acesteia, articolul pune în discuţie actualitatea anumitor argumente care continuă să fie împotriva
recursului la calea legislativă ca instrument al acestei unificări. Această premisă permite să se treacă la examinarea
anteproiectului de Cod European al contractelor elaborat de un grup internaţional de jurişti, reuniţi în Academia
specialiştilor în drept privat europeni de la Pavie. Trăsăturile caracteristice ale acestui text sunt prezentate, mai întâi, în
raport cu structura sa, punând în evidenţă, printre altele, tipologia regulilor sale, diferenţiate cu bună ştiinţă, atât de
principiile, cât şi de regulile din codurile naţionale.

51. SCHNEIDER, WINFRIED-THOMAS. - La codification d'institutions prétoriennes =

Codificarea instituţiilor pretoriene. În: Revue internationale de droit comparé. - Paris: Société de
législation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.959-968.
56 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003
 Referinţe bibliografice

Legiuitorul german care trebuie să adapteze dreptul german la directivele europene a profitat de reformă, pentru a
codifica un anumit număr de instituţii pretoriene, dezvoltate de-a lungul unui secol. El integrează în Codul Civil german
trei instituţii pretoriene care conservă caracterul lor specific, în cadrul noului text: este vorba de responsabilitatea
precontractuală, rezilierea extraordinară a contractelor cu executare succesivă şi de dispariţia bazei contractuale, teorie
cunoscută, în Franţa, sub numele de impreviziune.

52. WITZ, CLAUDE. - Pourquoi la réforme et pourquoi s'y intéresser en France? = De ce reformă
şi de ce să fie interesată Franţa? În: Revue internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation
comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.935-940.
La data de 1 ianuarie 2002 a intrat în vigoare, în Germania, reforma cea mai importantă pe care BGB (Codul Civil
German), a cunoscut-o într-un secol de existenţă. După părerea autorului, reforma germană merită să fie cunoscută în
Franţa din diverse motive, fiind un exemplu reuşit de revizuire parţială a Codului vechi. BGB este redinamizat pentru
secolul XXI, iar autorul ne invită să-l descoperim graţie rapoartelor care sunt prezentate în numărul 4 al revistei "Revue
internationale de droit comparé", expuneri prezentate la Colocviul franco-german, dedicat noului drept german al
obligaţiilor şi impactului reformei în relaţiile de afaceri franco-germane.

53. WITZ, CLAUDE. - Remarques conclusives = Concluzii. În: Revue internationale de droit comparé.
- Paris : Société de législation comparée, nr.4, oct.-dec.2002. - p.1033-1034.
Sunt prezentate consideraţiile generale ale autorului pe marginea expunerilor făcute în cadrul zilelor franco-germane.
Autorul speră ca între juriştii germani şi cei din alte ţări europene să existe un dialog care să fie pe viitor uşurat, atunci
când se va discuta despre chestiuni care se referă la dreptul obligaţiilor, materie situată în centrul celor două sisteme
juridice.

54. ZOLLER, ELISABETH. - La justice comme contre-pouvoir: regards croisés sur les pratiques
américaines et françaises = Justiţia ca contra-putere: practici americane şi franceze. În: Revue
internationale de droit comparé. - Paris : Société de législation comparée, nr.3, iul.-sep.2001. - p.559-574.
Justiţia este una din cele trei puteri ale statului, atât în SUA, cât şi în Franţa. În SUA, justiţia este o contra-putere de
peste două secole. După părerea autorului, văzut din Franţa, acest statut prestigios este dorit ca model. În Franţa era
exclusă o asemenea funcţie a justiţiei, rolul de contra-putere, fiindu-i refuzat, în mod expres, de articolele 10 şi 13 ale
Legii din 16-24 august 1790. Autorul se referă la aspecte legate de bazele ,şi consecinţele acestui statut, prin
compararea celor două justiţii, franceză si americană.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL

55. FAUVARQUE-COSSON, BÉNÉDICTE. - Faut-il un Code civil européen? = Este necesar un Cod
Civil European? În: Revue trimestrielle de droit civil. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.463-480.
Proiectul de Cod Civil European duce la dezbateri şi suscită numeroase critici. Articolul propune o dezbatere pe tema
dacă este necesar sau nu un Cod Civil European.

56. GUTMANN, DANIEL. - La fonction sociale de la doctrine juridique = Funcţia socială a doctrinei
juridice. În: Revue trimestrielle de droit civil. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.455-462.
Autorul propune o nouă lectură a operei lui François Gény, în special a lucrării "Metode de interpretare şi surse în
dreptul privat pozitiv". În volumul ce este comentat pot fi găsite o multitudine de aspecte noi şi profunde, fiind
prezentate principalele orientări ale operei lui François Gény, iar autorul îşi pune întrebarea dacă cercetarea ştiintifică
liberă constituie un model filozofic pertinent pentru aceasta epocă.

57. LAGARDE, XAVIER. - Aspects civilistes des relations individuelles de travail = Aspecte de drept
civil în relaţiile individuale de muncă. În: Revue trimestrielle de droit civil. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-
sep.2002. - p.435-453.
Pornind de la faptul că, de câţiva ani, referirile la Codul Civil, mai ales la art. 1134 sunt din ce în ce mai numeroase în
jurisprudenţa Camerei sociale a Curţii de Casaţie din Franţa, această reîntoarcere la dreptul comun este considerată ca
fiind destul de neobişnuită, din moment ce dreptul muncii şi-a recâştigat autonomia de mai mult timp. Autorul încearcă
o descriere în termeni "civilişti" a regimului actual al contractului de muncă.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉEN

58. BOSSE-PLATIERE, ISABELLE. - Le Parlement Européen et les rélations extérieures de la
Communauté Européenne après le Traité de Nice = Parlamentul European şi relaţiile externe ale
Comunităţii Europene după Tratatul de la Nisa. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris :
Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.527-554.
Anumite dispoziţii ale Tratatului de la Nisa influenţează direct situaţia instituţională a Parlamentului European în
cadrul relaţiilor externe ale Comunităţii. Astfel, lărgirea competenţelor comunitare în materie comercială şi de
cooperare cu statele-terţe nu a mers întotdeauna împreună cu revalorizarea rolului Parlamentului şi reprezintă un factor
de creştere a deficitului democratic. Definitivarea statutului contencios al Parlamentului, revizuirea art.300, §2, alin.2 şi
3 demonstrează voinţa redactorilor Tratatului, de a armoniza anumite proceduri în materie externă. Apare, astfel, un nou
echilibru între instiţutiile comunitare.

Buletin de informare legislativã nr. 1/2003 57

 Referinţe bibliografice

59. CASSIA, PAUL. - Contrats publics et principe communautaire d'égalité de traitement =

Contractele publice şi principiul comunitar al egalităţii de tratament. În: Revue trimestrielle de droit
européen. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.413-449.
Principiul comunitar al egalităţii de tratament contribuie la asigurarea eficienţei concurenţei în dreptul contractelor
publice. Studiul propune o sinteză a jurisprudenţei prin care Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a precizat care
erau sursele principiului egalităţii în procesul de atribuire al contractelor publice şi implicaţiile principiului, pentru
puterile publice.

60. ICARD, PHILIPPE. - Le principe de précaution: exception à l'application du droit

communautaire? = Principiul precauţiei: o excepţie de la aplicarea dreptului comunitar? În: Revue
trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-sep.2002. - p.471-498.
Principiul precauţiei introdus în sistemul juridic comunitar prin "Tratatul asupra Uniunii Europene" şi care-şi are
originea în dreptul german a fost foarte repede aplicat, în cazul afacerilor legate de domeniul sănătăţii publice (de ex.
encefalopatia spongiformă bovină) sau care pun în evidenţă riscurile ecologice (centrale nucleare, poluare atmosferică).
Instanţele comunitare trebuie să ţină cont de acest principiu, ce nu poate fi evitat din momentul în care, o invenţie
ştiinţifică face să existe un risc potenţial pentru persoane, faună sau floră. Principiul precauţiei provoacă două tipuri de
răspunsuri juridice, confruntat fiind cu incertitudinile ştiinţifice. Fie se ţine cont de el, atunci când se elaborează
normele comunitare, fie în situaţie de urgenţă, el permite instituţiilor comunitare să instituie un regim derogatoriu şi
temporar.

61. MOAL-NUYTS, CAROLE. - Le transfert des données à caractère personnel vers les Etats-Unis
conformément au droit européen = Transferul de date cu caracter personal spre Statele Unite în
conformitate cu dreptul european. În: Revue trimestrielle de droit européen. - Paris : Dalloz, nr.3, iul.-
sep.2002. - p.451-470.
Studiul examinează în ce măsură societăţile europene (fie că sunt filiale ale societăţilor americane sau altele) pot
transfera date cu caracter personal spre SUA, conform dreptului european. Pentru a se conforma prevederilor Directivei
95/46/CE privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte datele cu caracter personal, întreprinderile care doresc
să transfere date spre SUA au mai multe opţiuni. Studiul procedează la examinarea celor două sisteme principale: "Safe
Harbor" şi "Clauzele contractuale-tip". În virtutea Directivei, statele membre sunt obligate să vegheze ca transferul de
date cu caracter personal spre o terţă ţară să nu aibă loc decât dacă ţara în cauză asigură un nivel de protecţie adecvat.

58 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003

 Referinţe bibliografice

CĂRŢI RECENT ACHIZIŢIONATE DE BIBLIOTECA

CONSILIULUI LEGISLATIV

- Bibliografie indexată*-

1 - ANGHEL, ION M. - Subiectele de drept internaţional / Prof.univ.dr. Ion M. Anghel. - Ediţia a 2-a
revăzută şi adăugită. - Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2002. 456 p. Bibliogr. p. 445. ISBN 973-588-061-X :
200000 lei.
SUBIECT: drept internaţional; subiectele dreptului internaţional; personalitate juridică internaţională; stat; organizaţie
internaţională; societate transnaţională
341.2/A58

2 - BAIAS, FLAVIUS A. ; DUMITRACHE, BOGDAN; NICOLAE, MARIAN. - Regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv / Flavius A. Baias, Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae. - ediţia a 2-a
revăzută şi adăugită. - Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. Vol. 1: Legea nr.10/2001 comentată şi adnotată /
Flavius A. Baias, Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae. - ediţia a 2-a revăzută şi adăugită. - Bucureşti :
Editura Rosetti. - 2002. - 328 p. - ISBN 973-8378-14-1 : 160000 lei.
SUBIECT: România; drept civil; proprietate; Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în
perioada 6.03.1945-22.12.1989
347.235/B18

3 - BOCŞAN, MIRCEA-DAN. - Practică testamentară: Jurisprudenţă română 1865-2001 / dr. Mircea

Dan Bocşan. - Bucureşti: Editura Rosetti, 2002. 366 p. Bibliogr. p. 9. Index. ISBN 973-8378-01-X: 190000 lei.
SUBIECT: România; drept civil; drept procesual civil; dreptul familiei; drept succesoral; testament; jurisprudenţă
347.67(498)/B61

4 - BUNECI, PETRE. - Partea responsabilă civilmente în procesul penal / Lector univ.dr. Petre Buneci. -
Bucureşti : Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2002. 134 p. Bibliogr. p. 133. ISBN 973-582-573-2 :
57600 lei.
SUBIECT: drept procesual penal; răspundere civilă; jurisprudenţă
343.13/B92

5 - CARAIANI, GHEORGHE; DIACONU, GELU ŞTEFAN. - Tariful vamal integrat: Reglementări

şi mod de utilizare / Caraiani Gheorghe, Diaconu Gelu Ştefan. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002.
200 p. Bibliogr. p.199. ISBN 973-588-428-3 : 250000 lei.
SUBIECT: Uniunea Europeană; drept comunitar; Uniunea Vamală Europeană; integrare europeană; România; tarif
vamal integrat comunitar (TARIC); tarif vamal integrat român (TARIR)
342:339.543/C23

6 - CHIUZBAIAN, GAVRIL IOSIF. - Sistemul puterii judecătoreşti: Organizare şi funcţionare / Dr.

Gavril Iosif Chiuzbaian; Cuvânt de îndemn la lectură de prof.univ.dr. Ioan Muraru. - Bucureşti : Editura
Continent XXI, 2002. 431 p. Bibliogr. p. 366. ISBN 973-9330-26-6 : 190000 lei.
SUBIECT: România; organizare judecătorească; istoria dreptului; autoritate judecătorească; Ministerul Public; Consiliul
Superior al Magistraturii; magistrat; statutul magistraţilor; avocat; notar public; jurisconsult; executor judecătoresc; Curtea de
Conturi; Curtea Constituţională; Curtea Europeană a Drepturilor Omului; Curtea Europeană de Justiţie; Curtea Internaţională de
Justiţie
347.97/C46

7 - Codul familiei: Decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Decizii ale Curţii Constituţionale:
Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie / Ediţie îngrijită şi adnotată de: judecător Adina Nicolae, lector univ.
Marian Nicolae. - Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 406 p. Index. ISBN 973-85480-5-5: 120000 lei.
SUBIECT: România; drept civil; dreptul familiei; codul familiei; Curtea Europeană a Drepturilor Omului; Curtea
Constituţională, decizii; Curtea Supremă de Justiţie; jurisprudenţă; legislaţie
347.6(498)(094.4)/C60

*
Lucrare realizată de Eliza ORBESCU, expert la Consiliul Legislativ
Buletin de informare legislativã nr. 1/2003 59
 Referinţe bibliografice

8 - Codul penal. Codul de procedură penală: Hotărâri ale C.E.D.O.: Decizii ale Curţii
Constituţionale: Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie: Acte normative privind graţierea / Ediţie
actualizată (la 12 noiembrie 2002), îngrijită şi adnotată de judecător dr. Dan Lupaşcu. - ediţia a 4-a. -
Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 496 p. Index. ISBN 973-8378-19-2 : 176000 lei.
SUBIECT: România; drept penal; cod penal; cod de procedură penală; Curtea Europeană a Drepturilor Omului; Curtea
Constituţională, decizii; Curtea Supremă de Justiţie
343(498)(094.4)/C60

9 - Codul penal: Codul de procedură penală / Lucrare adnotată şi îngrijită de Forina Şerban. - ediţia a 3-a.
Bucureşti: Editura ALL BECK, 2002. 530 p. - (Codices). Index. ISBN 973-655-163-6 : 199000 lei.
SUBIECT: România; drept penal; cod penal; cod de procedură penală;
343(498)(094.4)/C60

10 - COJOCARU, OCTAVIAN; FRĂTEANU, RUXANDRA. - Legislaţie privind sănătatea publică /

Octavian Cojocaru, Ruxandra Frăteanu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 1496 p. ISBN 973-588-426-7
200000 lei.
SUBIECT: România; drept public; sănătate; legislaţie
342:614/C61

11 - COMĂNIŢĂ, GHEORGHE. - Partajul judiciar / Dr. Gheorghe Comăniţă. - Bucureşti: Editura

Lumina Lex, 2002. 328 p. ISBN 973-588-464-X : 200000 lei.
SUBIECT: România; drept civil; drepturi reale; proprietate; partaj judiciar
347.23/C63

12 - CONDOR, IOAN; CRISTEA CONDOR, SILVIA. - Drept vamal şi fiscal / Prof.univ.dr.Ioan Condor,
lector univ.dr. Silvia Cristea Condor. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 308 p. ISBN 973-588-447-X :
170000 lei.
SUBIECT: România; drept public; drept vamal; regim vamal; Acordul general pentru tarife şi comerţ; acorduri şi tratate
internaţionale; Organizaţia Mondială a Comerţului; Comunitatea Europeană; Asociaţia Europeană a Liberului Schimb; Acordul
Central European de Comerţ Liber; drept fiscal; impozit; persoană juridică; persoană fizică; procedură fiscală
342:339.543/C64

13 - CONSTANTINESCU, MIHAI; AMZULESCU, MARIUS. - Drept contencios constituţional:

Sinteză / Prof.univ.dr. Mihai Constantinescu, asist.univ.drd. Marius Amzulescu. - Bucureşti : Editura
Fundaţiei "România de Mâine", 2002. 100 p. Antetitlu : Universitatea "Spiru Haret". Facultatea de drept.
Bibliogr. p. 100. ISBN 973-582-531-7 : 52800 lei.
SUBIECT: România; drept constituţional; Curtea Constituţională; constituţie; constituţionalitatea legilor; revizuire
constituţională; partid politic; preşedinţie
342.565.2/C66

14 - CREŢU, VASILE. - Drept internaţional public / Prof.univ.dr. Vasile Creţu. - Ediţie revăzută şi
adăugită. - Bucureşti : Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2002. 344 p. Antetitlu: Universitatea
"Spiru Haret". Facultatea de drept. Bibliogr. p. 340. ISBN 973-582-569-4 : 86800 lei.
SUBIECT: drept internaţional public; stat; organizaţie internaţională; cetăţenie; regimul juridic al străinilor; drepturile
omului; teritoriu; drept diplomatic; drept consular; tratat internaţional; răspundere internaţională; drept umanitar; drept penal
internaţional
341.1/.8/C85

15 - CRISTEA, SILVIA; STOICA, CAMELIA. - Drept comercial: Pentru colegii economice / Lector
univ.dr. Silvia Cristea, lector univ.dr. Camelia Stoica. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 256 p.
Bibliogr. la sfârşitul capitolelor. ISBN 973-588-424-0 : 150000 lei.
SUBIECT: fapte de comerţ; comerciant; societate comercială; obligaţii comerciale; contract comercial; arbitraj
comercial; cambie; bilet la ordin; cec
347.7/C87

16 - DELEANU, ION. - Părţile şi terţii: Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice: Repere /

Prof.univ.dr. Ion Deleanu. - Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 285 p. ISBN 973-8378-13-3 : 152000 lei.
SUBIECT: drept civil; contract; convenţie; terţ; opozabilitate; act juridic; obligaţii civile; publicitate; drepturi reale;
dreptul proprietăţii intelectuale; persoană fizică; persoană juridică
347.75/D28

17 - DEYSINE, ANNE. - Justiţia în Statele Unite ale Americii / Anna Deysine; traducere de Cristiana Crăciunescu.
- Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 151 p. - (Ce ştiu ?). Bibliogr. p. 147. ISBN 973-8378-10-9 70000 lei.
SUBIECT: SUA; justiţie; organizarea şi administrarea justiţiei; Curtea Supremă; common law; drept comparat
347.97(73)/D35

60 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003

 Referinţe bibliografice

18 - DIACONU, ION. - Tratat de drept internaţional public / Dr. Ion Diaconu. - Vol.1 / Dr. Ion Diaconu.- Bucureşti :
Editura Lumina Lex. - 2002. - 512 p. - Bibliografie la sfârşitul capitolelor. - ISBN 973-588-542-5 250000 lei.
SUBIECT: drept internaţional public; tratat; cutumă; codificare; suveranitate naţională; subiectele dreptului
internaţional; organizaţie internaţională; drept umanitar; persoană fizică
341.1/.8/D36

19 - DIACONU, NICOLETA. - Drept internaţional privat : Curs universitar / Dr. Nicoleta Diaconu.
Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2002. 328 p. ISBN 973-588-526-3 : 200000 lei.
SUBIECT: drept internaţional privat; conflict de legi; persoană fizică; persoană juridică; norme conflictuale
341.9/D36

20 - Dicţionar Macmillan de economie modernă / Coordonator pentru versiunea în limba română prof.univ.dr.
Sorica Sava. - Bucureşti: Editura Codecs, 1999. 495 p. Index. ISBN 973-98491-4-8 : 300000 lei.
SUBIECT: economie; dicţionar
33(038)/D39

21 - Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene / Ediţie îngrijită şi prefaţă de Valentin
Constantin. - ediţia a 2-a. - Iaşi : Editura Polirom, 2002. 520 p. Index. ISBN 973-683-956-7 319000 lei.
SUBIECT: drept comunitar; Comunitatea Europeană; Uniunea Europeană; Tratatul de la Maastricht; Tratatul de la
Amsterdam; Tratatul de la Nisa; Acordul de la Schengen
341.217(4)UE/D61

22 - DUCULESCU, VICTOR; CĂLINOIU, CONSTANŢA; DUCULESCU, GEORGETA. - Drept

constituţional comparat: Tratat / Prof.univ.dr. Victor Duculescu, prof.univ.dr. Constanţa Călinoiu,
Georgeta Duculescu. - ediţia a 3-a revăzută şi adăugită. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. vol.1+2 :
688, 528 p. ISBN 973-588-560-3 : vol.1+2 = 350000 lei.
SUBIECT: drept constituţional; drept comparat constituţional; regim politic; sistem constituţional; regim prezidenţial;
regim parlamentar; tranziţie; constituţie
342.1/.6:340.5/D86

23 - DUŢU, MIRCEA. - Dicţionar de drept privat / Prof.univ.dr. Mircea Duţu. - ediţia a 2-a. -
Bucureşti: Editura Mondan, 2002. 895 p. Bibliogr. p. 883. Index. ISBN 973-8348-03-X : 600000 lei.
SUBIECT: drept privat; dicţionar
347(038)/D97

24 - FLORESCU, GRIGORE; BAMBERGER, ZAIRA; SABĂU, MIRELA. - Arbitrajul comercial în

România / Prof.univ.dr. Grigore Florescu, asist.univ. Zaira Bamberger, asist univ. Mirela Sabău. -
Bucureşti: Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2002. 224 p. Antetitlu: Universitatea"Spiru Haret".
Facultatea de drept. Bibliogr. p. 155. ISBN 973-582-577-5 : 68000 lei.
SUBIECT: arbitraj comercial; drept comercial; drept comercial internaţional; convenţie arbitrală; procedură arbitrală;
hotărâre arbitrală; Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
341.9:347.769/F68

25 - GHINEA, DAN. - Enciclopedia geografică a României / Dan Ghinea. - ediţia a 3-a revăzută şi adăugită. -
Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2002. 1456 p. Bibliogr. p. 1452. ISBN 973-45-0396-0: 450000 lei.
SUBIECT: România; enciclopedie; geografie; istorie; economie
914.98(031)/G51

26 - HANGA, VLADIMIR. - Mic dicţionar juridic / Prof.univ.dr. Vladimir Hanga. - Bucureşti Editura
Lumina Lex, 1999. 208 p. Bibliogr. p. 208. ISBN 973-588-185-3 : 50000 lei.
SUBIECT: dicţionar; drept
34(038)/H22

27 - IANCU, GHEORGHE. - Drept constituţional şi instituţii politice / Dr. Gheorghe Iancu. - Bucureşti:
Editura Lumina Lex, 2002. 464 p. Bibliografie la sfârşitul capitolelor. ISBN 973-588-545-X : 200000 lei.
SUBIECT: România; drept constituţional; constituţie; constituţionalitatea legilor; drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor;
partid politic; stat; drept administrativ; sistem electoral; Parlament; putere executivă; putere judiciară; preşedinţie; Curtea
Constituţională;
342.3/I-25

28 - IONESCU, CRISTIAN. - Studii de drept constituţional / Prof.univ.dr. Cristian Ionescu. -

Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2001. 292 p. ISBN 973-588-370-8 : 120000 lei.
SUBIECT: drept constituţional; suveranitate naţională; reprezentare; separaţia puterilor; stat; Parlament; putere
executivă; preşedinţie; Curtea Constituţională; istorie; constituţie; sistem constituţional
342/I-68

Buletin de informare legislativã nr. 1/2003 61

 Referinţe bibliografice

29 - LAZĂR, VALERICĂ. - Infracţiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală / Conf.univ.dr. Valerică

Lazăr. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 208 p. Bibliogr. p. 193. ISBN 973-588-440-2 : 150000 lei.
SUBIECT: România; dreptul proprietăţii intelectuale; drept de autor; invenţie; drept penal; infracţiune; drept comparat;
347.77/L32

30 - MATEI, HORIA C.; NEGUŢ, SILVIU; NICOLAE, ION. - Statele lumii de la A la Z / Horia C.
Matei, Silviu Neguţ, Ion Nicolae; Cuvânt înainte: acad. Mircea Maliţa. - ediţia a 8-a. - Bucureşti : Editura
Meronia, 2002. 704 p. : h. ISBN 973-8200-12-1 : 175000 lei.
SUBIECT: enciclopedie; statele lumii; geografie; economie; istorie
91(100)(031)/M47

31 - MATEI, HORIA C. - Statele lumii: Mică enciclopedie de istorie / Horia C. Matei. - ediţia a 2-a
revizuită şi actualizată. - Bucureşti : Editura Meronia, 2002. 552 p. ISBN 973-8200-11-3 : 155000 lei.
SUBIECT: enciclopedie; statele lumii; istorie; organizaţie internaţională; România; relaţii diplomatice
91(100)(031)(091)/M47

32 - MAZILU, DUMITRU. - Tratat privind teoria şi practica negocierilor / Prof.univ.dr. Dumitru

Mazilu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 480 p. Bibliogr. p. 435. ISBN 973-588-546-8 : 250000 lei.
SUBIECT: drept internaţional; istorie; drept diplomatic; diplomaţie; negociere
341.24/M53

33 - MIDDLETON, KENT R.; TRAGER, ROBERT; CHAMBERLIN, BILL F. - Legislaţia comunicării

publice / Kent R. Middleton, Robert Trager, Bill F. Chamberlin; traducere de Mălina Iordan; prefaţă de Ioan
Stanomir. - Iaşi: Editura Polirom, 2002. 248 p. - (Collegium. Media). Index. ISBN 973-683-857-9 : 129000 lei.
SUBIECT: SUA; drept public; drept constituţional; dreptul media; comunicare publică; drepturile omului; libertatea presei;
calomnie; proprietate intelectuală; publicitate; mass-media; acces la informaţie; informaţie clasificată; audiovizual; Internet
342.732(73)/M66

34 - MIHĂILĂ, MARIAN; STAN, DAN; SUCIU, CARMEN. - Drept instituţional comunitar / Lector univ.drd.
Marian Mihăilă, asist.univ. Dan Stan, asist.univ. Carmen Suciu ; [Prefaţa] "Argumentum 2002" de prof.univ.dr. Victor
Duculescu. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 336 p. Bibliogr. p. 332. ISBN 973-588-427-5 : 250000 lei.
SUBIECT: competenţă; Comunitatea Europeană; Uniunea Europeană; sistem instituţional; drept comunitar; drept intern;
competenţe; protecţia mediului; Tratatul de la Nisa; extindere
341.217(4)UE/M69

35 - POPA, EUGEN. - Mari instituţii ale dreptului administrativ: Curs universitar / Prof.univ.dr.
Eugen Popa. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 472 p. ISBN 973-588-252-5 : 350000 lei.
SUBIECT: România; drept administrativ; administraţie publică locală; primărie; prefectură; funcţionar public; contract
administrativ; act juridic administrativ
342.9/P79

36 - POPESCU, ALEXANDRU. - România şi cele trei războaie mondiale în arhive diplomatice

germane şi austriece / Alexandru Popescu; cuvânt înainte de Ion Bulei. - Iaşi: Institutul European, 2002.
376 p. - (Secolul XX; 16). Index. ISBN 973-611-212-8 : 180000 lei.
SUBIECT: România; istorie; politică; diplomaţie; Austria; Germania
327.8/P81

37 - POPESCU, SORIN; ŢĂNDĂREANU, VICTORIA. – Probleme actuale ale tehnicii legislative:

Lucrare apărută sub egida Consiliului Legislativ / Sorin Popescu, Victoria Ţăndăreanu; Prefaţă de dr. Dragoş
Iliescu. – Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2003. 544 p. Bibliogr. p. 537 . ISBN 973-588-593-X : 300000 lei.
SUBIECT : drept; tehnică legislativă; act normativ; limbaj legislativ; codificare legislativă; publicitatea normei juridice;
republicare; rectificare; drept comparat; Consiliu Legislativ; Monitorul Oficial; legislaţie
340.11/P81

38 - PREDA, MIRCEA. - Autorităţile administraţiei publice: Sistemul constituţional român /

Prof.univ.dr. Mircea Preda. - ediţia a 2-a, revăzută şi actualizată pe baza legislaţiei în vigoare. - Bucureşti:
Editura Lumina Lex, 2002. 670 p. ISBN 973-588-452-6 : 200000 lei.
SUBIECT: România; drept constituţional; drept administrativ; administraţie publică centrală; preşedinţie; guvern; minister;
autoritate administrativă independentă; administraţie publică locală; instituţii publice; regie autonomă; asociaţie; fundaţie; legislaţie
342.9/P90

39 - RIZESCU, GHEORGHE. - Diplomaţia parlamentară: Rolul ei în soluţionarea problemelor

internaţionale / Dr. Gheorghe Rizescu. - Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2000. 384 p. Bibliogr. p.372.
ISBN 973-588-301-5 : 80000 lei.
SUBIECT: Parlament; diplomaţie parlamentară; drept internaţional; drept comparat; România
342.53/R60

62 Buletin de informare legislativã nr. 1/2003

 Referinţe bibliografice

40 - SCĂUNAŞ, STELIAN. - Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar /

Stelian Scăunaş. - Bucureşti: Editura ALL BECK, 2002. 276 p. - (Juridica. Studii juridice). Bibliogr.
p.229. ISBN 973-655-156-3 : 129000 lei.
SUBIECT: drept internaţional; drept umanitar; răspundere internaţională; răspunderea statelor; drept penal internaţional;
crime de război; crimă contra umanităţii; Curtea Penală Internaţională
341.4/S32

41 - STRETEANU, FLORIN; CHIRIŢĂ, RADU. - Răspunderea penală a persoanei juridice / Florin

Streteanu, Radu Chiriţă. - Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 222 p. Bibliogr. p. 211. ISBN 973-8378-16-8 :
136000 lei.
SUBIECT: drept penal; răspundere penală; persoană juridică; drept comparat; drept comunitar
343.2/S90

42 - ŞTEFĂNESCU, ION TRAIAN. - Dreptul muncii: [curs universitar] / Ion Traian Ştefănescu. -
ediţia a 2-a revăzută şi adăugită. - Bucureşti : Editura Lumina Lex, 2002. 664 p. - (Curs universitar).
ISBN 973-588-285-X : 300000 lei.
SUBIECT: România; dreptul muncii
349.2/S82

43 - TĂBÂRCĂ, MIHAELA. - Excepţiile procesuale în procesul civil / Judecător dr. Mihaela Tăbârcă.
- Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 268 p. Bibliogr. p. 247. ISBN 973-99959-4-2 : 150000 lei.
SUBIECT: drept procesual civil; excepţie procesuală; jurisprudenţă
347.91/T11

44 - ŢICLEA, ALEXANDRU. - Dreptul muncii : Culegere de practică judiciară / Alexandru Ţiclea. -

Bucureşti : Editura Rosetti, 2002. 252 p. ISBN 973-99959-8-5 : 165000 lei.
SUBIECT: România; dreptul muncii; jurisprudenţă; contract individual de muncă; salarizare; concediu de odihnă;
răspundere materială; accident de muncă; carnet de muncă; contract colectiv de muncă; conflict de muncă
349.2/T58

45 - ŢIGĂNAŞU JĂNICĂ, ARION. - Garantarea dreptului la apărare: Aspecte teoretice, legislative

şi de practică judiciară / Dr. Arion Ţigănaşu Jănică. - Bucureşti : Aramis Print, 2002. 272 p. Bibliogr. p.
240. ISBN 973-8573-07-1 : 199000 lei.
SUBIECT: drept procesual penal; drepturile omului; apărare; drept internaţional; drept comparat; constituţie; drept
constituţional
343.1/T59

46 - ŢINCA, OVIDIU. - Drept social comunitar / Ovidiu Ţinca. - Bucureşti: Editura Lumina Lex,
2002. 336 p. Bibliogr. p. 314. ISBN 973-588-453-4 : 250000 lei.
SUBIECT: drept european; Consiliul Europei; Comunitatea Europeană; dreptul muncii; drept social; drept social
european; libera circulaţie a persoanelor; contract individual de muncă; egalitatea şanselor; securitatea muncii; sindicate;
patronat; securitate socială
341.217(4)UE/T62

47 - UNGUREANU, OVIDIU; JUGASTRU, CĂLINA. - Manual de drept internaţional privat /

Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru. - Bucureşti: Editura Rosetti, 2002. 304 p. - (Biblioteca universitară
de drept). Bibliogr. p. 286. Index. ISBN 973-85480-7-1 : 200000 lei.
SUBIECT: drept internaţional privat; conflict de legi; regimul juridic al străinilor; jurisdicţie; arbitraj internaţional
341.9/U52

48 - URWIN, DEREK W. - Dicţionar de istorie şi politică europeană 1945-1995 / Derek W. Urwin ; traducere de
Areta Voroniuc. - Iaşi: Institutul European, 2000. 560 p. - (Colecţia Dicţionar; 5). ISBN 973-611-151-2 : 120000 lei.
SUBIECT: Europa; istorie contemporană; politică; dicţionar
940(038)/U87

49 - VOICU, COSTICĂ; BOROI, ALEXANDRU; SANDU, FLORIN. - Drept penal al afacerilor /

Prof.univ.dr. Costică Voicu, prof.univ.dr. Alexandru Boroi, conf.univ.dr. Florin Sandu, conf.univ.dr. Ioan
Molnar. - Bucureşti: Editura Rosetti, 2002. 458 p. ISBN 973-8378-04-4 : 190000 lei.
SUBIECT: România; drept penal; drept penal al afacerilor; infracţiune; societate comercială; evaziune fiscală;
concurenţă neloială; drept de autor; proprietate intelectuală; fond funciar; construcţii; protecţia mediului
343.5/D82

Buletin de informare legislativã nr. 1/2003 63

 ISSN 1583-3178

Consiliul Legislativ - Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1,

Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 76117
Tel: 313.66.08 fax: 311.29.35 website: www.clr.ro

Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu

Sorin Popescu
Nicolae Turcu
Mircea Preda

# Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)

Victoria Ţăndăreanu (redactor responsabil)
Svetlana Baciu
Tudor Prelipceanu

 Tipografia: R.A. “Monitorul Oficial”, str. Izvor nr. 2-4, Palatul Parlamentului, sectorul 5, Bucureşti

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei, ci doar
opinii personale ale autorilor.