EXPLORAREA ANALIZATORILOR

Analizatorii reprezintă sisteme anatomo-funcţionale complexe ce au rolul de a

recepţiona, conduce şi transforma excitaţiile primite din mediul înconjurător.

structural unui analizator I se descriu trei segmente : periferic sau de

recepţie, intermediar sau de conducere şi central sau de integrare (proiecţia
corticală).

Analizatorul vizual (optic)

rolul de a recepţiona, conduce şi analiza undele electromagnetice cu

lungimea de undă cuprinsă între 323 şi 597 m.

Segmentul periferic al analizatorului este reprezentat de retină, segmentul

de conducere este reprezentat de căile optice, iar segmentul central este
reprezentat de scoarţa cerebrală occipitală.
Senzaţiile care compun funcţia vizuală sunt :

1. Senzaţia de lumină sau simţul luminos reprezintă facultatea retinei

de a percepe cel mai slab stimul luminos posibil, permiţând ochiului să
aprecieze luminozitatea obiectelor.

senzaţia luminoasă este eficace între două limite, pragul

minimal şi pragul de ebulisare.

acţiunea muşchilor constrictori şi dilatatori ai pupilei,

muşchi care reglează diametrul pupilar în funcţie de
intensitatea stimulului luminos

mioza (micşorarea diametrului pupilar) şi midriaza (mărirea

diametrului pupilar).

Determinarea senzaţiei de lumină se face cu ajutorul unor aparate

numite adaptometre

Imposibilitatea adaptării la întuneric = hemeralopie sau hesmeralopie

 nictalopia, manifestată printr-o vedere mai bună în lumină slabă şi prin
scăderea vederii în lumină puternică.

2. Senzaţia de formă, perceperea formelor sau vederea morfoscopică este un

fenomen complex bazat pe integrarea psihică a imaginilor pe care obiectele din
jurul nostru le formează pe retina sensibilă. Ea cuprinde două componente :
vederea centrală sau acuitatea vizuală şi vederea periferică sau câmpul vizual.

Acuitatea vizuală (AV) reprezintă facultatea de discriminare a regiunii maculare

a retinei, proprietatea acestei zone de a deosebi detaliile obiectelor.

imaginea să aibă o dimensiune minimă, pentru a putea fi văzută cu

ochiul liber, numită şi minimum vizibil sau perceptibil

să fie posibilă distincţia minimă spaţială între două puncte, numită

şi minimum separabil
 AV normală este considerată vederea care permite distingerea separată a două
puncte îndepărtate între ele printr-un unghi de 1 minut, la distanţă de 5 m,
distanţă la care se consideră că radiaţiile luminoase plecate de la un obiect ajung
paralele la nivelul ochiului.

Materiale necesare – optotipul. El reprezintă o înşiruire de

litere (optotipul SNELLEN), de inele sau de pătrate deschise
(optotipul LANDOLT) sau de desene de diferite dimensiuni.
Imaginile optotipului sunt astfel concepute încât fiecare parte
componentă a lui să fie văzută sub un unghi de 1 minut atunci
când optotipul este privit de la distanţă de 5 m. În dreptul
fiecărui rând este înscrisă distanţa de la care trebuie văzut şi
citit în mod normal rândul respectiv.

Tehnică de lucru – subiectul este plasat la o

distanţă de 5 m de optotip, cu unul dintre ochi
acoperit cu o lentilă neagră. Se începe citirea cu
literele sau simbolurile din primul rând de jos.
Examinarea corectă se face cu spatele la
lumină, pentru fiecare ochi în parte.
 Calcul – pentru exprimarea AV se foloseşte formula :

AV = d / D

unde d – este distanţa de la care persoana

examinată citeşte optotipul, distanţă care este
constantă, de 5 m
D – distanţa de la care litera din rândul
respectiv trebuie citită de o persoană cu AV normală.

Interpretare – AV este considerată normală şi egală cu 1 (ochiul emetrop)

atunci când subiectul citeşte fără greşeală sau cu un procent de greşeli de
maximum 20% literele sau simbolurile situate pe rândul al zecelea.
Dacă subiectul examinat nu vede nici unul din rândurile indicate atunci el este
apropiat de optotip, la început cu un metru, apoi din ce în ce mai mult. În acest
caz numărătorul fracţiei după care se calculează AV se modifică în mod
corespunzător.

Modificările de AV apar în general prin vicii de refracţie şi sunt reprezentate de

miopie, hipermetropie şi astigmatism
Câmpul vizual (CV) corespunde porţiunii din spaţiu care se proiectează pe retina
sensibilă a unui ochi imobil. Cu ajutorul lui subiectul se orientează în spaţiu, poate
aprecia distanţele, existenţa şi morfologia elementelor mobile şi fixe din jurul său.
Explorarea CV permite cercetarea sensibilităţii retinei, localizarea topografică a
leziunilor de căi optice şi aprecierea sediului şi întinderii alterărilor scoarţei
cerebrale occipitale.

Limitele fiziologice ale CV pentru lumina incoloră variază

între 80 – 90 temporal, 60 – 80 inferior, 45 – 55 superior
şi 55 – 60 nazal (fig. 68). Pentru lumina colorată limitele
sunt mai reduse cu circa 10 pentru albastru, cu circa 20
pentru roşu şi cu circa 30 pentru verde. CV scade de
asemenea de la centru spre periferie.
Curba care uneşte punctele câmpului vizual se numeşte izopter

În condiţii fiziologice se poate pune în evidenţă o zonă lipsită de

percepţie vizuală numită pata oarbă a lui MARIOTTE, localizată
de partea temporală a punctului de fixaţie, între 12 – 18 pe
diametrul orizontal. Ea corespunde proiecţiei papilei nervului
optic, regiune lipsită de elemente sensibile (scotomul
fiziologic).

Materiale necesare – perimetrul ( GOLDMAN, MAGGIORE, ETIENNE,

FORESTER) sau campimetrul. Perimetrul este format dintr-un arc metalic în
formă de semicerc gradat, mobil în diferite meridiane sau dintr-o cupolă
hemisferică de material plastic cu diametrul de 60 cm, iar campimetrul este o
tablă neagră, pătrată, cu latura de 2 m, pe care examinatorul prezintă teste
albe de mărime variabilă.

Indiferent de tipul aparatului acesta este prevăzut cu un suport pe care se

sprijină bărbia subiectului examinat şi cu un sabot explorator, care poate fi
reprezentat de o plăcuţă metalică de culoare neagră sau de un spot luminos,
cu posibilitatea de a schimba culorile în ambele cazuri.
Tehnică de lucru – determinarea CV se poate face prin mai multe metode, toate
subiective, care au la bază semnalarea momentului în care subiectul examinat
percepe un obiect sau o sursă luminoasă care se apropie treptat de ochi.

Metoda digitală sau prin confruntare este o metodă

aproximativă, dar uşor şi rapid de efectuat, care se aplică
în general la copiii mici şi la bolnavii imobilizaţi în poziţie
clinostatică. Examinatorul se aşează în faţa subiectului la
distanţă de 60 cm şi apreciază pe rând fiecare ochi, celălalt
fiind acoperit cu o lentilă neagră (de exemplu se acoperă
ochiul drept al examinatorului şi ochiul stâng al subiectului).
Subiectul se uită direct în ochii examinatorului, cu ochiul
drept în ochiul stâng şi cu ochiul stâng în cel drept.
Examinatorul mişcă încet degetul arătător al mâinii sale
stângi dinspre extremitatea stângă a ochiului spre cea
dreaptă, pe meridianul orizontal, iar subiectul semnalează
momentul în care percepe apariţia degetului. Se repetă
apoi operaţiunea şi pentru meridianul vertical, şi apoi şi
pentru cel oblic. Se procedează similar şi pentru celălalt
ochi.
Interpretare – se consideră CV normal în cazul în care şi subiectul şi
examinatorul percep în mod similar apariţia degetului.

Metoda perimetrică utilizează perimetrul, aparat în

care suprafaţa curbă a retinei se proiectează tot pe o
suprafaţă curbă. Subiectul examinat se aşează cu
bărbia sprijinită pe suportul aparatului, după ce în
prealabil I s-a acoperit unul dintre ochi cu o lentilă
neagră. Ochiul examinat îşi centrează privirea pe
punctul alb de pe arcul metalic, acesta fiind punctul de
fixaţie.

Examinatorul se aşează în faţa perimetrului şi începe mişcarea sabotului

explorator. Examenul curent implică examinarea meridianului orizontal (0
– 180), a meridianului vertical (90º – 270) şi a celui oblic (45º – 225 şi
135º – 315). Subiectul trebuie să semnaleze momentul în care percepe
apariţia sabotului.
Perimetria poate fi realizată în două moduri : dinamică şi statică.

În perimetria dinamică sau cinetică ochiul explorat rămâne imobil în punctul de

fixaţie, iar sabotul sau spotul luminos explorator se mişcă pe arcul sau pe cupola
aparatului.

În perimetria statică testul rămâne imobil, dar se modifică intensitatea sa

luminoasă, care explorează pragul de percepţie, mergând de la infraliminar la
liminar. Se determină astfel pragul caracteristic al unui punct dat al CV,
determinând intensitatea luminoasă a stimulului prag. Determinarea se poate
face în lungul unui meridian (perimetria statică meridiană – HARMS) sau pe
paralela de 15 (perimetrie statică izopterică – OURGAUD şi AUDIBERT).
Subiectul trebuie să semnaleze momentul în care vede testul, căruia
examinatorul îi măreşte progresiv intensitatea luminoasă. Metoda se utilizează în
special pentru diagnosticarea scotoamelor centrale şi paracentrale.

Interpretare – se apreciază limitele pentru culoarea albă şi apoi şi

pentru culorile cromatice (roşu, albastru, verde). Îngustarea limitelor
CV poate apare în mod fiziologic după o stimulare luminoasă intensă
şi de lungă durată a retinei, prin epuizarea pigmenţilor celulelor
receptoare retiniene.
Campimetria constă din studierea CV pe o suprafaţă plană. Metoda
produce o deformaţie tangenţială (proiecţia unei suprafeţe curbe pe o
suprafaţă plană), pe care ecranele plane o impun în mod special periferiei
CV.

Examinatorul prezintă, de la periferie către centru, succesiv, în diferite

meridiane, teste albe de mărime variabilă. Se notează pe tablă
momentul când subiectul, plasat la 1 sau 2 m în faţa centrului
tabloului, vede aceste teste.

Interpretare – campimetria are valoare în mod special pentru studiul

vederii centrale şi paracentrale. Prin această metodă pot fi puse în
evidenţă deficitele vederii centrale, cuprinse între 0 şi 30. Explorarea
campimetrică se poate face la lumină fotopică, mezopică sau
scotopică, după o prealabilă adaptare de 15 minute în camera
obscură.

Modificările patologice ale CV se numesc

scotoame patologice. Modificările simetrice
şi superpozabile ale CV la ambii ochi se
numesc hemi-anopsii
Senzaţia de culoare sau simţul cromatic reprezintă facultatea retinei de a
percepe diferitele radiaţii monocromatice ale spectrului vizibil, emise sau
reflectate de obiectele din jur.

Culorile se împart în culori cromatice (culori spectrale) şi culori acromatice (alb

= amestecul culorilor cromatice ; negru = absorbţia tuturor culorilor cromatice şi
cenuşiu = amestecul de alb şi negru). Obiectele sunt văzute colorate în măsura în
care ele reflectă mai mult anumite radiaţii monocromatice şi le absorb pe
celelalte.

La lumina zilei sensibilitatea retinei este maximă pentru culorile galben şi verde,
medie pentru culoarea albă şi minimă pentru culorile extremităţilor spectrului
vizibil (roşu, violet).

În lumină crepusculară sensibilitatea maximă a retinei este pentru culoarea

albastră.

Diversele senzaţii colorate se obţin prin amestecul celor trei

culori fundamentale, roşu, verde şi albastru, iar transmiterea
spre scoarţă a mesajelor colo-rate se face împerecheat alb –
negru, roşu –verde, galben – albastru
Materiale necesare – lanterne colorate
– lânurile lui Holmgreen
– tabelele pseudo-izocromatice
– anomaloscopul.

Tehnica de lucru – este diferită în funcţie de metoda aplicată.

Metode de denumire – se cere subiectului să precizeze culoarea pe
care o percepe. Se utilizează în acest scop lanterne colorate sau prevăzute cu
ecrane de diferite culori, luminate prin transparenţă. Subiectul examinat se
aşează la o distanţă de 5 m de sursa de culoare.
Metode de confuzie – sunt metode cu putere selectivă mică, care se
realizează cu ajutorul lânurilor lui HOLMGREEN sau a tabelelor pseudoizocro-
matice.
Lânurile lui HOLMGREEN sunt jurubiţe de lână de culori, tonalităţi şi intensităţi
coloristice diferite. Subiectul primeşte un eşantion din aceste lânuri şi trebuie să
aleagă apoi toate eşantioanele de aceeaşi tonalitate.
Tabelele pseudo-izocromatice (STILLING, ISHIHARA, POLACK, RABKIN –
sunt alcătuite din planşe reprezentând diferite semne ale căror culori, ca şi
culoarea fondului, sunt situate pe aceeaşi linie de confuzie. Aceste culori, uşor
de recunoscut pentru persoanele normale, nu pot fi descifrate de subiecţii cu
anomalii de percepere a culorilor.
Metode de amestec sau de egalizare a culorilor – utilizează amestecul de
culori spectrale, cărora subiectul trebuie să le obţină egalizarea după ecuaţia lui
RAYLEIGH (roşu + verde = galben), cu ajutorul spectroscopului cu vedere directă
sau anomaloscop.
Privind în aparat se observă o plajă circulară, împărţită în două plaje semi-
circulare. Plaja inferioară este luminată în galben, în timp ce plaja superioară este
luminată printr-un amestec de radiaţii roşii sau verzi. Cu ajutorul unor vize se
poate varia calitatea cromatică a celor două plaje. După proporţia de culori
spectrale utilizate pentru a obţine anumite egalizări se poate stabili gradul şi tipul
de deficienţă de percepere a culorii.

Interpretare – anomaliile simţului luminos se numesc

discromatopsii şi se manifestă în general prin confuzia culorilor. În
unele cazuri poate apare lipsa totală de percepţie a culorilor,
respectiv acromatopsia.

Valorificare – cunoaşterea stării fiziologice a analizatorului vizual

are importanţă deosebită atât pentru clinică, cât şi pentru activitatea
sportivă. În anumite sporturi sau ramuri sportive reducerea AV sau a
CV poate determina reducerea performanţelor sportive. În alte
sporturi, cum sunt planorismul, paraşutismul, este obligatorie AV =
1, fără corecţie.
Afecţiunile analizatorului vizual incompatibile cu practicarea sportului de
performanţă sunt :

- miopia peste 5 dioptrii. La tinerii în creştere valoarea miopiei este

scăzută la 4 dioptrii
- strabismul cu unghi de deviaţie de peste 5
- cataracta congenitală.

Prin practicarea îndelungată a exerciţiilor fizice se pare că se modifică

dimensiunile CV, în sensul creşterii acestuia., mai ales pentru culoarea verde
(A.N. Crestovnicov). Explicaţia ar consta în intensificarea activităţii sistemului
nervos vegetativ simpatic la sportivi.