 Ecologia ca ştiinţă - în jurul anului 1900

 Termenul de ecologie - marele naturalist german Ernest Haeckel în 1866

 limba greacă:
 oikos- casă, gospodărie, economie
 logos - ştiinţă.
 De-a lungul celor peste 140 de ani de utilizare, ecologia a primit numeroase
defineţii, in care se reflectă două categorii de concepţii:
1. unele pun acceptul pe relaţiile dintre organisme
2. altele privesc ansamblul relaţiilor dintre vieţuitoare, precum şi dintre acestea şi
mediul în care trăiesc.
 Ecologia studiază de asemeni, cele mai importante fenomene vitale din
biosferă ca:
 variaţia numerică a populaţiilor,
 productivitatea biologică,
 sănătatea mediului de viaţă.
 ecologia a devenit o ştiinţă a supravieţuirii, ea oferind informaţiile şi căile prin
care omul ar putea să salveze biosfera de la o catastrofă.
 ecologia capătă tot mai pregnant un rol educativ, informaţional şi decizional.
 etapa descriptivă(1886- 1911) -s-a delimitat definitiv domeniul ecologiei şi
s-au definit o serie de noţiuni care, astăzi au un rol fundamental în
terminologia domeniului.

 etapa ecologiei trofice(1911-1940)- este fundamentată conceptual şi

metodic pe lucrarea lui Elton „Ecologie animală” publicată în 1927, care
demonstrează faptul că, biocenozele sau comunităţile de organisme se
structurează în mod decisiv pe baza relaţiilor de hrană (trophos- hrană)
dintre organismele existente.
 apare noţiunea de ecosistem, introdusă de Tansley (1935)

 etapa trofo-energetică (1940-1964)- constă în înlocuirea elementelor de

calcul cantitativ, exprimat în etapa trofică prin număr de indivizi sau biomasa
acestora, printr-o unitate universală, de natură energetică- caloria- care
poate fi urmărită în evoluţie de la formele ei fizice, apoi chimice şi biologice.

 etapa modelării- demarează odată cu Programul Biologic Internaţional

(IBP), iniţiat de UNESCO în 1964. Rolul acestui program a fost unificarea
metodelor de cercetare, valorificarea rezultatelor anterioare şi invenatrierea
diferitelor procese ecologice la scară globală.
 o disciplină sinbiologică- se ocupă de nivelurile supraindividuale de
organizare a lumii vii (populaţii, biocenoze, ecosisteme şi biosferă);

 o disciplina ecotopologia- ştiinţa structurii, funcţiei şi evoluţiei unităţilor

elementare ale scoarţei terestre.
 o ecologie celulară numită citoecologia, o ecologie moleculară, o
ecologie fiziologică sau ecofiziologie.
 Dat fiindcă, vieţuitoarele se încadrează, din punct de vedere taxonomic, la
trei domenii mari – plante, animale şi microorganisme – studiile ecologice se
fac de către biologi specializaţi în anumite grupe sistematice.
 O disciplina autecologia, care evaluează relaţiile cu mediul al individului,
populaţiei şi speciei;
 O disciplina sinecologia, care este ştiinţa sistemelor supraindividuale
(biocenoză, ecosisteme)
 După modul de viaţă propriu organismelor studiate, s-au delimitat trei mari
domenii ale ecologiei:
1. limnologia, care se ocupă cu studiul apelor interioare,
2. oceanologia sau ecologia marină
3. ecologia terestră sau epeirologia. În cadrul ultimului domeniu s-a conturat
o ramură independentă, ecopedologia, care studiază solul ca mediu de viaţă
al plantelor.
Etapa istorică, la scară geologică, poate delimita, de asemenea, două
perioade sub raport ecologic:
1. Paleoecologia- ecologia perioadelor vechi, care include succesiunea
tipurilor de ecosisteme ce au evoluat pe pământ şi în ape de la apariţia
vieţuitoarelor şi până în prezent;
2. neoecologia, respectiv ecologia tipurilor actuale
 Întreaga natură vie, sau lipsită de viaţă este reprezentată prin corpuri
materiale, de la cele mai mici cunoscute (atomii şi subdiviziunile acestora) şi
până la structurile comice (plante, sisteme stelare, galaxii, metagalaxii), între
care există anumite conexiuni.
 Fiecare corp, în această concepţie, reprezintă un sistem.
 se deosebesc trei categorii de sisteme:
1. izolate- care nu întreţin schimburi de materii şi energie cu mediul
înconjurător (cabinele spaţiale);
2. Închise- care întreţin cu mediul înconjurător doar schimburi de energie (un
vas cu apa);
3. Deschise- se caracterizează prin schimb de materie şi energie cu mediul
înconjurător (majoritatea sistemelor abiotice şi toate sistemele biologice).

 Sistemele biologice au şapte însuşiri fundamentale:
1. caracterul istoric,
2. caracterul informaţional,
3. integralitatea,
4. echilibrul dinamic,
5. programul,
6. autoreglarea
7. heterogenitatea.
 Caracterul istoric al sistemelor biologice exprimă ideea de evoluţie
(însuşirile stucturale şi funcţionale ale acestora s-au elaborat în timp, au
deci o istorie);
 Caracterul informaţional. Sistemele biologice au capacitatea să
recepţioneze, să prelucreze şi să acumuleze informaţii primite din mediu şi
la rândul lor să transmită informaţii către alte sisteme pe diferite cai:
 cai fizice (sunete, culori), căi chimice (mirosuri, substanţe chimice, apă sau
elemente din mediu) şi pe căi fiziologice (comportamente, gesturi sau alte
activităţi).
 Integralitatea sistemelor biologice reprezintă totalitatea însuşirilor calitativ
deosebite ale sistemului, realizate din interacţiunea subsistemelor. Un
animal se comportă într-un fel când este izolat şi astfel dacă se integrează
într-o grupare (stol, cărd, turmă).
 Echilibrul dinamic reprezintă capacitatea sistemelor biologice de a
întreţiene un permanent schimb de substanţă şi energie cu sistemele
înconjurătoare, păstrându-şi trăsăturile specifice.
Programul sistemelor biologice. Trăsăturile sistemelor biologice nu
sunt rigide, ci se pot modifica între anumite limite, permiţând sistemului
realizarea unor stări diferite.

Autoreglarea este un principiu esenţial al ciberneticii şi este comună

tuturor sistemelor biologice. Între un sistem biologic şi mediu se pot realiza
diferite modele de relaţii.

Heterogenitatea reprezintă diversitatea structurală şi funcţională internă

a sistemului. Heterogenitatea este strâns legată însă de nivelul sistemului,
astfel că ea creşte continuu în timp, atât în cadrul unui sistem cât şi prin
trecerea de la un sistem inferior la unul superior.
 Ierarhia materiei vii se face după două criterii de bază:
1. după nivelul de integrare
2. după nivelul de organizare.

Nivelul de integrare exprimă totalitatea sistemelor iererhizate incluse în

alcătuirea unui sistem biologic dat. Astfel, un organism pluricelular are
integrat în el o ierarhie întreagă de sisteme: ioni - atomi- molecule-
macromolecule- organite celulare- celule-ţesuturi- organe- complexe de
organe. Pot cuprinde atât sisteme nebiologice (ioni, atomi, molecule), cât şi
sisteme biologice (celule, ţesuturi).

Nivelele de organizare cuprind numai sisteme exclusiv bilogice, diferite

calitativ din punct de vedere al organizării şi funcţionării biologice. De
exemplu, paramecii, râmele, păsările sunt sisteme echivalente pentru că au
valoare de indivizi ai unei specii, indiferent de poziţia filogenetică a acesteia.
Sunt acceptate patru nivele de organizare ale materiei vii:
1. Nivelul individual are ca unităţi reprezentative indivizi biologici, indiferent
de complexitatea organizării lor, de la organisme monocelulare, procariote,
până la organismele pluricelulare cele mai complexe. Reprezintă termenul
inferior al ierarhiei.
2. Nivelul populaţional este reprezentat prin sisteme populaţionale sau ale
speciilor. Linnè a fost primul care a demonstrat caracterul universal al
speciei, în sensul că fiecare individ aparţine unei anumite specii. Aceasta,
la rândul ei, este reprezentată prin una sau prin mai multe populaţii
3. Nivelul biocenotic, este reprezentat prin întreaga structură vie a unui
ecosistem, care asigură circuitul materiei în sistemele supraindividuale.
Ele conţin, în principiu trei categorii de populaţii: producătorii de materie
organică primară, consumatorii şi descompuntorii
4. Nivelul biosferei, cuprinde totalitatea biocenozelor, deci totalitatea
organismelor de pe pământ şi funcţionează ca un sistem biologic la scară
planetară.
Biotopul este locul ocupat de o biocenoză, cuprinzând mediul abiotic (solul,
apa, aerul, factorii climatici, etc.) şi toate elementele necesare apariţiei şi
dezvoltării organismelor.
Mediul - totalitatea factorilor fizici, chimici, meteorologici dintr-un loc dat cu
care un organism vine în contact. El poate fi
 abiotic, dacă ne referim la factorii lipsiţi de viaţă şi

 biotic, reprezentat de vieţuitoare şi produsele eliminate din procesele lor

metabolice.
Mediul abiotic sau biotopul cuprinde patru categorii principale de factori:
1. geografici,
2. mecanici,
3. fizici
4. chimici.
 Factorii geografici -includ acele trăsături ale biotopului care poziţionează şi
delimitează în spaţiu un teritoriu sau un volum de apă, conferindu-i prin
aceasta anumite trăsături particulare.

 Principalii factori geografici sunt:

 poziţia pe glob,
 altitudinea,
 expoziţia geografică
 morfologia biotopilor.

 Factorii mecanici cuprind:

 vânturile;
 mişcările apelor oceanice
 Miscarile apelor continentale.
 Factorii fizici cuprind următorii factri ecologici:
 temperatura,
 lumina,
 umiditatea,
 gravitaţia,
 presiunea.

 Factorii chimici-includ atât elemente biogene ca atare, implicate în

structura macromoleculelor organice, cât şi mediile apoase, conţinând
elementele utile sau nocive, singure sau în combinaţie, care conferă
mediului trăsături caracteristice.
 Ei sunt prezentaţi atât ca elemente chimice (oxigen, azot, fosfor, sulf, etc.)
cât şi sub formă de combinaţii (CO2, duritate, salinitate, alcalinitate).
Concepţia ecosistemică -partea vie a unui ecosistem, constituind o comunitate
unitară şi complexă de plante şi animale.
Biocenoza este un sistem deschis, o unitate structurală şi funcţională,
autoreglabilă a ecosistemului.

1. Structura specifică - reprezintă totalitatea speciilor care populează un biotop,

precum şi raporturile cantitative dintre acestea.
2. Structura trofică grupează organismele prezente într-o biocenoză pe cele trei
nivele fundamentale:
 producători,
 consumatori
 descompunători.
Caracterizarea unei biocenoze se realizează prin calcularea cu ajutorul unor
formule statistice a principalilor indici structurali ai biocenozei: frecvenţa,
abundenţa, dominanţa, constanţa, fidelitatea, echitabilitatea,
diversitatea.
Aceşti indici se calculează pe baza datelor analitice obţinute în teren: număr
de specii, număr de indivizi, biomasă, etc.
-reprezintă ansamblul relaţiilor de nutriţie dintre speciile care compun
o biocenoză.

Relaţiile trofice pot fi exprimate pe următoarele căi:

 categoriile funcţionale ale biocenozei,

 nivelele trofice,

 piramida trofică,

 lanţurile trofice

 reţeaua trofică.
După modul de hrănire, toate speciile se împart în trei mari categorii
funcţionale:
 Producătorii (primari)- toate plantele verzi care, cu ajutorul clorofilei,
convertesc energia radiantă (solară) în energia legăturilor chimice ale
substanţelor organice pe care le sintetizează din compuşi anorganici ai
biotopului (H2O, CO2, compuşi cu azot, cu fosfor, etc.), bacteriile
fotosintetizante şi, bacteriile chemosintetizante (utilizează energia
chimică pentru sinteza substanţelor organice).

 Consumatorii-reprezentaţi prin toate animalele dintr-o biocenoză.

 În funcţie de hrana consumată putem distinge:
 consumatori primari sau consumatori de ordinul I, reprezentaţi prin
animalele fitofage, deci care se hrănesc direct cu producători primari;
 consumatori secundari sau de ordinul II, reprezentaţi prin animale ce
se hrănesc cu cele fitofage;
 consumatori de ordinul III (tertiari)- animale care se hrănesc cu
consumatori secundari , ei sunt carnivori , de talie mare şi nu cad pradă
altor animale
 Consumatori de ordinul IV (cuaternari)- animale ce se hrănesc cu
consumatori terţiari
 detritofagi, animale care se hrănesc cu detritus organic
 Descompunătorii- reprezentaţi mai ales prin bacterii şi fungi care
degradează substanţele organice provenite din cadavre, din excrete sau
alte deşeuri.

În procesul de descompunere, detritofagii au un rol important prin faptul

că mărunţesc detritusul în particule fine, care sunt amestecate cu sol,
rămânând nedigerate sau parţial digerate, şi sunt eliminate împreună cu
diferite substanţe organice dintre care unele biologic active (unele
enzime).
În acest fel este uşurată activitatea bacteriilor şi fungilor.

Deci, detritofagii îndeplinesc, parţial şi funcţia de mineralizare.

 Descompunătorii
Speciile prin prisma rolului lor trofica în biocenoză, se pot grupa, în funcţie
de numărul de trepte care le separă de producătorii primari, sau în
raport cu funcţia pe care o îndeplinesc.

Astfel, toţi fitofagii – indiferent din ce grup fac parte, reprezintă o grupare
trofică legată direct de plante.

Asemenea grupări de specii, despărţite de producătorii primari prin acelaşi

număr de trepte şi îndeplinind aceeaşi funcţie trofică, poartă numele de
nivel trofic.
 Plantele verzi (producătorii primari) -primul nivel trofic.
 Consumatorii primari (animale fitofage) şi detritofagii- al doilea nivel
trofic,
 Consumatorii secundari (de ordinul II) – al treilea nivel trofic etc.

DE RETINUT!- Nivelurile trofice NU reprezintă o clasificare a speciilor ci,

a funcţiilor trofice ale acestora.

 Multe specii prin regimul lor de hrană fac parte din mai multe niveluri
trofice, sunt deci polifuncţionale, ceea ce evident îngreunează
localizarea lor trofică.

 În asemenea cazuri, în funcţie de ponderea diferitelor componente ale

hranei (în biomasă), specia trebuie încadrată în mai multe niveluri
trofice, în proporţii corespunzătoare biomasei (energiei) consumate din
fiecare nivel.
 Numărul nivelurilor trofice e redus (cel mult cinci) datorită
pierderilor de energie de la un nivel la altul.

 Dacă aşezăm nivelurile trofice dintr-un ecosistem în

ordinea unui lanţ trofic se obţine grafic o piramidă numită
piramidă trofică.

Piramida trofica exprimă raporturile dintre nivelurile trofice

succesive.
 Piramida numerelor este reprezentarea grafică a numărului
diferitelor organisme din fiecare nivel trofic la un moment dat.

 Dacă în locul numerelor se ia în considerare biomasa unui

nivel trofic se obţine piramida biomasei.

 Biomasa unui ecosistem reprezintă numărul de indivizi

înmulţit cu greutatea fiecăruia la un moment dat. Ea e
raportată la o suprafaţă determinată.
 C3- bufniţă (0,1 g/m2)

C2-şopârlă (1,8 g/m2)

C1- greiere (10g/m2)

P – iarbă (35 g/m2)

 PIRAMIDA BIOMASEI ÎNTR-UN ECOSISTEM DE APĂ DULCE

C3 –ştiucă (0,1 g/m2)

C2- biban(2,4 g/m2)

C1- zooplancton (13 g/m2)

P- fitoplancton (24 g/m2)

 Speciile din nivelurile trofice diferite, fiind legate între ele
prin relaţii de nutriţie costituie lanţuri trofice.

 Lanţurile trofice reprezintă căile prin care se realizează

transferul concret de materie şi energie în orice ecosistem.

 Fiecare specie care aparţine unui lanţ trofic reprezintă o

verigă a acestuia.
 În funcţie de calitatea primei verigi trofice, deosebim următoarele
tipuri de lanţuri trofice:

 Lanţuri trofice ierbivore- prima verigă este o plantă consumată de

ierbivore şi acestea de zoofage.

 Lanţuri trofice detritivore- prima verigă este un detritofag iar

următoarelel două sunt de zoofagi.

 Lanţuri trofice bacterivore- prima verigă o reprezintă bacteriile

după care urmează moluştele (C1) şi apoi crabi gigantici (C2).

 Lanţuri trofice bacteriene- prima verigă este o plantă. Pe ea se

dezvoltă un lanţ trofic parazitic de la organismele moarte.

 Lanţuri trofice parazitice- prima verigă este o plantă. Pe ea se

dezvoltă un lanţ trofic parazitic.
 Lanţurile trofice carnivore-este situaţia plantelor carnivore, care
consumă insecte pentru a-si asigura necesarul de azot.
 După tipul de ecosistem, lanţurile trofice pot fi:
 terestre
 acvatice.

 După timpul de activitate al diferitelor specii, lanţurile trofice sunt:

 diurne
 nocturne.

 Lanţurile trofice se regăsesc şi în ecosistemele antropice. Aici

ele însă nu depăşesc trei verigi, pentru a reduce la minim
pierderile de biomasă. În aceste lanţuri omul reprezintă a 2-a sau
a 3-a verigă.
 Libelulă (consumator
primar)

Omul
(consumator
cuaternar)

Plante
(producători) Uliu (consumator
terţiar)

Broască Crap
(consumator Zooplancton (consumator
secundar) (consumator terţiar)
primar)

Fitoplancton
(producător) Peşti mici
(consumatori
secundari)
Datorită nodurilor, lanţurile trofice alcătuiesc, în ansamblul lor, o reţea
trofică.

Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate, deoarece lanţurile depăşesc limita

ecosistemelor.

Prin deplasarea consumatorilor în mai multe ecosisteme se realizează

conexiuni trofice interbiocenotice, conform piramidei inverse de biotop.

Stabilitatea reţelei trofice, conservarea structurii sale este o premisă

pentru stabilitatea ecosistemului, întrucât prin lanţurile trofice se realizează
reglarea populaţiilor din cadrul biocenozelor.

Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate, deoarece lanţurile depăşesc limita

ecosistemelor.
 Nişa ecologică reprezintă funcţia unei specii, câmpul ei de activitate,
relaţiile sale cu comunitatea de specii în care se află, cum şi cu cine (pe
seama cui) se hrăneşte, cui serveşte drept hrană.

 Odum (1971) considera că, habitatul unei specii corespunde cu „adresa”

ei, în timp ce nişa ecologică arată „profesia” acesteia.
 Dimensiunile nişei pot fi:
 largi (includ păsările răpitoare, care se hrănesc din mai multe biotopuri)
 înguste (îşi procură hrana numai dintr-un singur biotop).
 relaţiile interne din biocenoză, în special cele trofice, constituie factori
ecologici dependenţi de comunitatea de specii, respectiv factori biotici.
 Acţiunea lor interdependentă generează, la nivelul ecosistemului,
coevoluţia.
 Coevoluţia redă dependenţa reciprocă a proceselor evolutive ale
speciilor, specii care sunt ecologic conectate între ele, fără însă a
schimba între ele gene.
Funcţionarea ecosistemului rezultă din inetracţiunea populaţiilor care-l
compun, ca şi din interacţiunea acestora cu factorii abiotici (biotopul).

Fiecare populaţie – verigă în lanţul trofic- pentru a persista şi a desfăşura o

activitate normală, trebuie să primească o anumită cantitate de energie.

Energia solară sau energia chimică pe de o parte, precum şi substanţele

organice nutritive, pe de alta, sunt antrenate în circuitul organismelor vii.

De aceea ecosistemul trebuie considerat ca o unitate producătoare de

substanţă organică materializată în organismele ce alcătuiesc biocenoza
lui.
Exista doua functii importante ale ecosistemului:
 Functia energetica (captarea energiei solare de către organismele
fotosintetizante sau energiei chimice de către chemosintetizante ş apoi
transferul ei la grupele de consumatori);

 Functia de circulatie (substanţele nutritive (anorganice şi organice),

datorită relaţiilor trofice circulă în ecosistem, de la hrana consumată la
consumatori);

 Stabilitatea ecosistemelor este rezultatul unei alte funcţii ale lor funcţia
de autoreglare a stărilor ecosistemului.

 Cele trei funcţii sunt legate între ele, ca şi structura trofică a biocenozei
 Producţia primară/productia autotrofa- este producţia de materie
organică a organismelor autotrofe pe seama energiei solare sau a
sărurilor minerale din mediu.

 Principalele grupe de producători primari de substanţe organice sunt:

 Plantele (realizează sinteza substanţelor organice utilizând energia
luminoasă, cu ajutorul clorofilei “a” in conditii aerobe in conditii de O2)

 bacteriile fotosintetizante (realizează sinteza materiei organice

primare cu ajutorul bacterioclorofilei şi a pigmenţilor carotenoizi- proces
anoxigenic utilizând ca sursă de hidrogen hidrogenul sulfurat)- bacterii
sulfuroase purpurii, bacterii sulfuroase verzi, bacteriile nesulfuroase
purpurii;

 bacteriile chemosintetizante (obţin energia prin procese de oxido-

reducere asupra unor substanţe anorganice)-
 Producţia secundară - cantitatea de energie asimilată şi acumulată
sub formă de biomasă de către animale (erbivore, carnivore, paraziţi,
detritivori, descompunători).

 nu depinde direct de o sursă de energie exterioară ecosistemului ci de

energia acumulată de producători primari în biomasă

 se transmite în lanţurile trofice asigurând baza energetică pentru

sinteza de proteine animale.

 este influenţată de o serie de factori principali precum hrana, structura

biotopului, condiţiile abiotice în general.
 Eficienţa producţiei secundare poate fi evaluată după două criterii:
1. După eficienţa proceselor fiziologice (asimilaţie, digestie, cheltuieli
energetice, acumulări de biomasă);
2. După eficienţa nivelului trofic al consumatorilor luat în ansamblu.
Eficienţa asimilării hranei ingerate reprezintă raportul dintre energia
asimilată şi cea ingerată. Acest raport depinde de eficienţa proceselor
fiziologice ale consumatorilor: digestie, cheltuieli energetice, acumulări
în biomasă.
Eficienţa nivelului trofic al consumatorilor luat în ansamblu se mai
numeşte eficienţă ecologică. Ea arată cât %, reprezintă producţia unui
nivel dat al consumatorilor faţă de hrana pe care a avut-o la dispoziţie
de la nivelul trofic precedent.
Eficienţa ecologică depinde de structura nivelurilor trofice, adică de
diversitatea speciilor din nivelul trofic respectiv.
 .
Cercetarea fluxului de energie este foarte importantă, deoarece permite
înţelegerea legităţilor productivităţii biologice, a factorilor de care
depinde aceasta,
 Poate fi abordat în trei feluri:
 Cercetarea bugetului energetic al fiecărei populaţii componente-
implică aplicarea metodelor de laborator pentru stabilirea schimburilor
energetice ale fiecărei categorii de indivizi (în funcţie de mărime,
vârstă, sex) din componenţa fiecărei populaţii;

 Analiza fluxului de energie prin unele lanţuri trofice. În acest caz,

numai anumite specii din nivelurile trofice succesive sunt studiate din
punct de vedere al rolului lor în transferul de energie.

 Determinarea fluxului de energie prin fiecare nivel trofic, luat în

ansamblu. Acest mod de abordare este înlesnit în ecosisteme cât mai
bine determinate teritorial.
 De exemplu, un lac, un sector al unei ape curgătoare, un ecosistem
terestru delimitat de cumpăna apelor în cadrul unui bazin hidrografic
etc. sunt determinate intrările şi ieşirile globale de energie în şi din
ecosistem.
 b.
a.