Obiectivele:

1. Noţiune despre enzime, natura chimică şi rolul biologic al enzimelor.

Diferenţa dintre acţiunea enzimelor şi catalizatorilor nebiologici.
2. Dovezile naturii proteice a enzimelor. Structura enzimelor. Proenzimele
(zimogenii). Noţiune despre centrul activ şi centrul alosteric al enzimelor.
3. Izoenzimele şi rolul lor.
4. Cofactorii enzimelor. Coenzimele şi ionii metalici. Funcţiile de coenzime a
vitaminelor şi microelementelor.
5. Natura chimică (structura) vitaminelor B1, B2, B6, PP şi rolul lor ca
coenzime.
6. Mecanismul de acţiune al enzimelor. Centrul activ al enzimelor şi rolul lui
în formarea şi transformarea complecşilor intermediari dintre enzimă şi
substrat. Rolul modificărilor conformaţionale reciproce ale moleculei
enzimei şi substratului la favorizarea catalizei (reacţiei).
7. Nomenclatura (denumirea) şi clasificarea enzimelor. Caracteristica
generală a claselor şi subclaselor principale de enzime. Numărul de cod al
enzimei.
 Enzimele
- cea mai imensă şi specializată clasă de proteine, care reglează
şi coordonează decurgerea armonioasă a reacţiilor chimice.
- reprezintă catalizatori biologici, care măresc viteza reacţiei
chimice şi rezultă la sfîrşit nemodificaţi cantitativ şi calitativ.
- acţionează strict într-o anumită consecutivitate şi cu o
anumită specificitate.
- energia substanţelor reagente trece dintr-o formă în alta cu o
eficacitate mare. Se acumuleză în ATP ce este utilizată în
procesele vitale.
 Enzimologie-
ştiinţa,
ce se ocupă
cu studierea enzimelor

Enzimodiagnostica
- este determinarea
activitătii enzimelor,
care se pot modifica în
diferite patologii cu
scop de diagnoză.
Enzimoterapia
- este utilizarea enzimelor,
extrase şi purificate sau
sintetizate în laborator,
în tratamentul
diferitor patologii.
Particularităţile comune pentru
E şi catalizatori nebiologici.
 Ambii respecă aceleaşi legi ale catalizei:
1. catalizează numai reacţiile posibile din punct de
vedere termodinamic;
2. nu modifică direcţia reacţiilor;
3. nu modifică echilibrul reacţiei dar conduc la
instalarea mai rapidă a stării de echilibru;
4. nu se consumă în procesul reacţiei, deci se
regăsesc, din punct de vedere cantitativ şi calitativ,
într-o stare chimică neschimbată, putînd participa
la un nou act catalitic.
Enzimele au particularităţi prin care
se deosebesc de catalizatorii
nebiologici
1.Viteza reacţiei enzimatice creşte de milioane de ori. Ex: Atomul de Fe posedă posibilităţi peroxidazice 1
mg de Fe în componenţa catalazei poate înlocui o tonă de Fe metalic.
2. Enzimele posedă o înaltă specificitate de acţiune. Deci fiecare E catalizează, un
anumit tip de reacţii sau transformarea unui anumit S.
3. E.catalizează reacţiile fară formarea produselor intermediare adică randamentul este
de 100%.
4. Enzimele, reacţionează în condiţii blînde- parametri optimi de acţiune a enzimei -
soluţii apoase diluate, pH valorii fiziologice, t anumita şi presiune adecvată.
5. Activitatea E şi de aici şi viteza reacţiilor sunt reglate.
6. E catalizează reacţiile în ambele direcţii
7. Viteza reacţiei enzimatice este direct proporţională cu cantitatea E
8. Există o anumită dependenţă a vitezei reacţiei enzimatice de concentraţia S.
Cu creşterea concentraţiei substratului are loc mărirea proporţională a vitezei reacţiei
Ajungînd la o concentraţie maximă mai sus de care viteza nu mai creşte.
Natura chimică
 Enzimele sint proteine şi posedă toate proprietăţile fizico-chimice, specifice
acestor macromolecule (solubilitate, proprietăţ osmotice, sarcină electrică
netă, denaturare termică, reacţii chimice ş.a.)
 Activitatea lor e dependentă de păstrarea structurii native a proteinei.
 Dovezile experimentale:
1. Sunt alcătuite din AA
2. Prezenţa macromolecule.
3. În apa formează substanţe coloidale cu proprietdtile sale specifice
4. Prezintd electroliti amfoliti
s. Sunt termolabili şi anume: distrugerea lanţului polipeptidic prin fierbere în
soluţii acide sau bazice (hidroliza) sau denaturarea lor.
6. Enzimele, fiind proteine sunt supuse acţiunii altor E care scindează proteinele
Ex: Pepsina în mediu acid scindează amilaza.
7. Cel mai solid argument este că in condiţi de laborator din AA
au fost sintetizate: ribonucleaza – scindează acizii nucleici
lizozima - ce distruge capsulele microorganismelor.
Enzimele pot fi :

 Proteine simple sau conjugate.

 Cele simple sint alcătuite numai din AA
 Cele conjugate se mai numesc holoenzime și sunt compuse
din partea prioteică - apoenzima de care depinde
specificitatea și partea neproteică reprezentată de substanțe
mai mici, dializabile şi termostabile:
 – cofactor (ioni de metale)
 - grupari prostetice( cînd aceşti compuşi organici sint strins
legaţi în structura enzimei
 -coenzime ( partea neproteică este usor separabilă
 -co substrat (partea neproteică este temporar asociată
enzimei)
Coenzimele îndeplinesc
diferite roluri :
1. stabilizează conformaţia activă a moleculei
2. prezintă veriga de legatură intre S şi CA
prin legături coordinative
3. coenzimele pot indeplini actul de cataliză
Ex: transportul electronilor.
 Rolul ionilor este legat de prezenţa lor în
componenta E. Ex: Cu-citocromoxidaza
 Substrat (S)- este substanţa asupra căreia
actionează E.
P- produsul reactiei
Clasificarea coenzimelor
 Co vitaminice
1. Tiaminice
2. Flavinice
3. Nicotinamidice
4. Piridoxinice
5. Folice
6. Cobamidice
7. Biotinice
8. lipoice
 Co nevitaminice
(nucleotidice; metaloporfirinice,peptidice)
Structura enzimelor
 Masa moleculara a E e de mii de ori mai
mare decît masa moleculară a
substratului şi deci E acţionează nu cu
toată molecula dar cu o parte, un anumit
sector- acest loc de acţiune cu S se
numeşte CA
 CA - combinarea unicală în spaţiu şi în
timp a anumitor resturi de AA care
asigură interacţiunea cu S şi
transformarea ulterioară a acestuia
 Unele particularităţi ale
centrului activ (CA):
Centrul activ este alcătuit dintr-un "centru de legare" şi un "centru
catalitic". Adică în centrul activ unele grupări (sau resturi ale
aminoacizilor) sint implicate în legarea substratului, altele asigură
cataliza propriuzisă.
- CA ocupă o parte relativ mică din volumul enzimei şi majoritatea
restului de aminoacizi în molecula enzimei nu contacteaza cu
substratul.
- CA e o structura tridimensionala (nu e punct, linie, sau plan) - o
structură compusă la formarea careia participă grupe ce aparţin
diferitor resturi de aminoacizi, ce în secvenţa liniară se află la
depărtare
- S relativ slab se leagă cu E.
-CA are forma de "adîncitură" sau "cavitate" (şant, dispicătură), unde
nu-i acces la apa, cu excepţia cînd apa este un reagent al reacţiei.
Fixarea specifică e dependentă de poziţia bine determinată a atomilor în
CA. S intra în CA, dacă e asemănător după forma lui.
 Centrul alosteric (Allo
stereos - alt loc) şi efectorii
alosterici
 Multe enzime în afară de centrul activ posedă şi
centrul alosteric sau centrul de reglare.
Substanţele care se combină cu centrul alosteric al
enzimei şi modifică activitatea ei poartă denumirea
de efectori alosterici (inhibitori sau activatori). Sub
acţiunea efectorilor se modifică configuraţia
moleculei enzimatice şi simultan şi conformaţia CA
ce la rîndul său posedă proprietatea de a reacţiona
cu substratul. Efectorii alosterici realizează prin
urmare reglarea metabolismului.
 Ce e caracteristic pentru enzimele
alosterice:

a) au ca şi toate enzimele centru catalitic, unde se

fixează şi se modifică S, dar mai au un alt centru,
pentru fixare a metabolitului reglator, numit efector
sau modulator.
b) moleculele E alosterice sint mai mari, mai complexe
şi sint oligomere pare;
c)au cinetica lor - viteza reacţiilor în dependenţă de
concentraţia substratului are forma sigmoldală, dar
nu hiperbolica, cauzată de urmările interacţiunii
între protomeri ce leagă S în mod cooperativ
(exemplu mioglobina şi hemoglobina).
 Enzime alosterice sunt :
a) homotrope, unde modulatorul şi substratul
constitue aceiaşi substanţă.
Ex: Acumularea substratului activeaza viteza
reacţiei catalizate de această enzimă:
hexokinaza
(Glucoza + ATP > G-6-P + ADP)
(Alcoolul activeaza enzima ce il scindează-
alcooldehidrogenaza
b) heterotrope – unde modulatorul
şi substratul se deosebesc
după structură. Pot fi mai mulţi
ce au acţiune antipodă.
Fiecare modulator îşi are
centrul său.
 Natura chimică (structura)
vitaminei, PP şi rolul ei ca
coenzimă
Derivaţi ai vitaminei
PP (nicotinamida)
- (NAD sau NADP)

Rolul:
 Participă în
reacţiile de
oxido-
reducere:
Natura chimică (structura)
vitaminei B1 şi rolul ei ca coenzimă

 Derivaţii vitaminei
B1(tiamina)- TPP
Rolul:
1. Decarboxilarea
oxidativă a piruvatului
2. Decarboxilarea
oxidativă a α
cetoglutaratului
3. Reacţii de
transcetolare
 Natura chimică (structura)
vitaminei B2 şi rolul ei ca

coenzimă,
Derivaţi ai vitaminei B2
(FMN sau FAD)
Rolul:
 Participă în reacţiile de oxido-
reducere:
- Dezaminarea AA
(aminoacidoxidaza)
- Degradarea aldehidelor
(aldehidDH)
- Degradarea purinelor
(xantinoxidaza)
- Ciclul Krebs (succinatDH)
- Oxidarea AG (acilCoADH)
 Natura chimică (structura)
vitaminei B6 şi rolul ei ca coenzimă,

Derivaţi a vitaminei B6
(piridoxal,
piridoxamino)-PP
Rolul:
Transaminarea AA
Decarboxilarea AA
Transsulfurarea
Ionii de metale –cofactori
ai E
 E care în calitate de cofactori conţin
metale – metaloenzime
 Metalele sunt fixate de apoenzimă prin
legături electrostatice la care participă
resturile de AA acizi (Asp, Glu) sau
bazici (Arg, Lyz, His)
 Exemple: - citocromii, catalaza (Fe)
- Citocromoxidaza (Cu)
- Amilaza salivară (Cl)
- alcoolDH (Zn)
 Mecanismul de acţiune al
enzimelor
Pentru ca o reacţie şi aibă loc e necesar ca moleculele de S şi E să
contacteze între ele. Însă nu fiecare moleculă contactînd interacţionează în condiţii
obişnuite.
Ex :Hîrtia este în contact permanent cu 02 dar nu se aprinde decit dacă, nu o
aprindem cu chibritul. Pot interacţiona numai acele molecule la care energia
de activare – energie exprimată în calorii necesară
pentru ca toate moleculele unui mol de substanţă la
o temperatură anumită sa atingă starea de trunziţie,
ce corespunde apixului barieirei energetice.
 Pentru ca reacţia să aibă loc e necesar de îtrodus un exes de energie sau de
micşorat bariera energetică. E accelerează, viteza reacţiilor chimice (VRC)
micşorînd barierul de activare şi reacţia decurge după alt mecanism, ce se
caracterizează printr-o energie de tranziţie mult mai mică.
 Mecanismul de acţiune al enzimelor.
 Procesul catalizei enzimatice poate fi divizat convenţional în trei
stadii:
1. Difuzia S spre E şi legarea cu CA al E (formarea complexului ES).
Prima etapă de scurtă durată depinde de concentraţia S şi de viteza
lui de difuzie spre CA al E. Mecanismul interacţiunii între S şi E este explicat prin două
concepte.
2. Transformarea complexului primar enzima-substrat în unul sau
cîteva complexe activate, indicate în ecuaţie prin ES* şi ES**.
Această etapă este cea mai lentă şi depinde de energia de activare
a reacţiei chimice respective. La această etapă are loc dereglarea
legăturilor substratului, ruperea lor sau formarea noilor legături în
urma interacţiunii grupelor catalitice ale enzimei.
3. Despărţirea produselor reacţiei de centrul activ al enzimei şi difuzia
lor în mediul ambiant (complexul EP disociază în E şi P).
 Conceptul clasic "lacăt- cheie
- elaborat în 1890 de către Emil Fişer
- consideră că potrivirea substratului cu centrul activ al enzimei
este analog cu potrivirea “lacăt-cheie”. Acest model presupune o
rigiditate a CA.
la prima etapă a formării acestui complex în rezultat se modifă
structura S căpătînd starea de tranziţie după care se transformă în P

E+S-- ES- E+P

 Conceptul coincidenţei inductive
“coincidenţa forţată” (Kochland)
 care presupure o flexibilitate (modificare
conformaţională) a CA cît şi o modificare
(extindere sau comprimarea legăturilor , eliberarea
dipolilor de apă de ce se atinge repede starea de
tranziţie) a S.
 Din punct de vedere termodinamic,
aşezarea cea mai potrivită a S în raport
cu E reduce la minimum gradele de
libertate în ce priveşte mişcarea S, îi
micşorează entropia, ceea ce
favorizează atingerea uşoară a stării de
tranziţie.
 În enzima liberă CA este “preformat”
(tensionat) ceea ce înseamnă că el are o
configuraţie spaţială uşor diferită de cea
necesară fixării S. Substratul induce o
modificare conformaţională a CA, care
favorizează fixarea S.
Conceptul coencidenţei inductive
“coincidenţa forţată” (Kochland)
 Proenzimele (zimogenii).
 Unele enzime (proteine) se sintetizează în forma neactivă de precursor,
care se activează în anumite condiţii.
Exemplu:
1) enzimele digestiei: pepsinogenul, himotripsinogenul, tripsinogenul,
proelastaza, procarboxipeptidaza - scindeaza proteinele in stomac ~i
duoden.
2) coagularea singelui e determinată de cascada de reacţii cu activitate
proteolitică;
3) hormonii proteici (insulina);
4) proteinele fibrilare (colagenul).
 Unul din mecanismele de activare a proenzimelor este proteoliza
limitata.
 Proteoliza limitata - este scindarea (înlăturarea) unui sector al catenei în
rezultat enzima se restructurează şi se formează CA.
 Importanla biologică a
prezenţei formelor neactive .

1. Protejază de proteoliză proteinele

celulelor producătoare de E.
2. Este o forma de rezervă a E, care
rapid pot fi activate şi intervin în
reacţie.
 Izoenzimele şi rolul lor.
Izoenzmele.
 Prezintă forme moleculare de E_care apar ca
consecinţă de ordin genetic deosebindu-se
doar prin structura primară şi mai mult prin
proprietăţile fizico-chimice. Ele catalizează
una şi aceiaşi reacţie. Se deosebesc prin
aceea că pot modifica direcţia şi viteza
transformărilor deoarece au afinitate diferită
faţă de S.
 LDH care transformă piruvatul în lactat.
Izoenzimele prezintă tetrameri de 2 tipuri H-
heart inima şi M musculus muşchi.
 Raportul dintre aceste catene este diferit in
fiecare izoenzima. La electroforeza se separa
5 izoenzime: HHHH; HHHM; HHMM; HMMM;
MMMM;
 Rolul acestor E consta în aceia că ele
facilitează adaptarea metabolismului în
diferite ţesuturi.
 Ex: in miocard predomină HHHH aceasta
ezoenzima este inhibata de către piruvat
deaceea orientează oxidarea piruvatului pe
cale aeroba. Pe cind fracţia M4 este activată
de catre piruvat şi orientează transformarea
piruvatului pe cale anaerobă spre lactat.
 Clasificarea actuală a
enzimelor.
Toate enzimele se împart în şase clase, clasele în
subclase, subclasele în subsubclase, iar aici E îşi
are numărul său de ordin. Clasele, subclasele,
sub-subclasele şi enzimele individuale se notează
prin cifre despărţite de puncte. Ex: LDH - 1.1.1.27
 Clasa reprezintă tipul de reacţie, catalizat de
enzime
 Subclasa – precizează acţiunea E, deoarece indică
natura grupării chimice a S, atacat de E
 Subsubclasa – precizează natura legăturii S atacat
sau natura acceptorului care participă la reacţii
 Denumirea E – denumirea S +tipul reacţiei
catalizate +aza
 Clasificarea enzimelor.

- catalizează reacţiii de oxido-

reducere;
-catalizează transferuri
grupelor funcţionale de la un S
la altul (metil, amino, acil,);

-catalizează scindări de
legături covalente cu
adiţionarea apei ;

-catalizează ruperea leg. C-C,

C-S şi C-N; fără adiţionarea
apei, adiţia la legături duble
şi reacţiile inverse.

-catalizează toate tipurile de

transformări în cadrul uneia
şi aceleaşi moleculă ;
- catalizează formarea de legături
între carbon şi O, S, N, cuplate cu
hidroliza legăturilor macroergice
(utilizarea ATP).
Nomenclatura (denumirea)

 Sunt cunoscute mai mult de 2500 enzime

fiecare E işi are denumirea de la denumirea
S în latină cu adiţionarea terminaţiei aza.
Amiloid -amilaza, ureaza.
 S-au păstrat şi denumirile vechi tradiţionale
pepsina, tripsina.
 Este utilizată pe larg denumirea sistematică
Denumirea S+ tipul reacţiei (malat DH;piruvat
carboxilaza )
Proprietăţile generale
ale enzimelor
 Obiectivele:
1. Proprietăţile generale ale enzimelor (termolabilitatea, specificitatea), acţiunea pH-ului
asupra activităţii enzimatice.
2. Activarea şi inhibarea enzimelor:
a) mecanismele de activare (proteoliza parţială, activarea alosterică,
autostructurarea cuaternară, fosforilarea şi defosforilarea, reactivarea).
b) mecanismele de inhibiţie (specifică şi nespecifică, reversibilă şi ireversibilă,
alosterică şi competitivă).
3. Organizarea enzimelor în celulă (ansamblurile enzimatice, compartimentalizarea).
Reglarea activităţii enzimatice în celulă — importanţa principiului de
retroinhibitie.
4. Deosebirea privind componenţa enzimatică a organelor şi ţesuturilor. Enzimele
organospecifice. Modificarea activităţii enzimatice în diferite afecţiuni
(enzimodiagnosticul).
5. Metodele de obţinere şi purificare ale enzimelor. Cromatografia de afinitate.
6. Utilizarea enzimelor în practica medicală. Întrebuinţarea enzimelor imobilizate în
medicină.
7. Unităţile de activitate ale enzimelor.
8. Metodele de determinare a activităţii enzimelor.
 Termolabilitatea (-t°)

 Temperatura influenţează pronunţat

activitatea enzimei. La t joase E sunt
puţin active.
 Dacă luăm punctil de plecare 0 grade
s-a constatat ca majorarea t cu 10 grade
dubleaza activitatea. Aşa continuă pînă la
40-50 grade. Majorarea de mai departe
duce la micşorarea activităţii. La 100
grade toate E organismului sunt inactive.
Unele E a microorganismelor termofile
sunt active la T 80 grade.
 Creşterea vitezei reacţiei odată cu
creşterea t° este înterpretată prin prisma
"energiei de activare". Pentru fiecare
enzimă se poate stabili o t° optimă la
care viteza ajunge valoarea maxima, mai
departe viteza scade din cauza distrucţiei
enzimei, denaturarea proteinei.
 Specificitatea
- este capacitatea unei enzime de a selecta dintr-un
număr mare de S unul particular, astfel instituie
eficienţa şi ordine în metabolism şi prevene
desfăşurarea lui haotică.

-este condiţionată de complimentaritatea conformaţională

şi electrostatică între CA al E şi S.

S4

S2
Deci fiecare E catalizează un anumit tip de reacţii
sau transformarea unui anumit S.
 Specificitatea
1) Specificitatea de reacţie: E-catalizează un anumit tip de reacţie ce stă
la baza clasificării enzimelor: o hidroliza, o reacţie redox, formarea unei
legături, etc.
2) Enzimele cu o anumită specificitate de reacţie poate avea specificitate de
substrat relativă sau absolută:
 a. specificitate relativa - asigura transformarea unui grup de
substante inrudite chimic şi se intîlneşte în diferite ipostaze:
- transforma un numar mare de substrate (proteazele):
chimotripsina - legatura peptidica, formata de COOH a Phe, Tyr, Trp;
tripsina - de COOH ai Lyz si Arg.
- transformă mai puţine substrate: alcooldehidrogenaza -
dehidrogenaza un grup de alcooli monohidroxilici, recunoscind gruparea
OH (specificitatea de grup)
- lipazele digestive specific recunosc pozitia legaturii esterice
intre glicerina şi acizi graşi:
 b. specificitate absoluta. E recunoaşte un singur substrat Anhidraza
carbonica, Ureaza.
3) Stereospecificitatea de substrat şi de reacţie. 0 enzima poate ataca
numai un izomer D sau L.. Majoritatea biomoleculelor poseda un atom de
C asimetric şi fiind chirali pot exista sub forma celor 2 enantiomeri. Ex:
Amilaza scindează legăturile Alfa 1-4 glucozidice din amidon sau glicogen
şi nu influentează asupra legăturilor beta din celuloza.
 Acţiunea pH asupra activităţii
enzimatice
 Fiecare enzimă are un pH optim la care işi
manifestă activitatea maximală.
 In CA al E se află grupări ionizabile, acide
sau bazice, acestea interacţionează direct cu
ionii H+ si OH-, rezultatul fiind creşterea sau
scăderea gradului lor de disociere, acţionînd ca
adevăraţi inhibitori ai enzimelor (amilaza în
sucul gastric). Ionii H+ si OH- au un efect
denaturant asupra enzimelor - rup legăturile, ce
determină structura terţiară.
 Majoritatea enzimelor celulare au pH-ul optim în
jurul pHului fiziologic de 7,4 cu excepţii ca
hidrolazele acide lizozomale, pentru care este în
jur de 5 sau monoaminooxidaza din membrana
mitocondriala externa, circa 10. La enzimele
digestive pH-lui optim este cel al sediului lor de
actiune: 1,5 – 2 al pepsinei, 7 al amilazei
pancreatice, 8 al tripsinei, etc.
 Deci mărind sau micşorind pH-ul mediului, se
poate regla activitatea catalitica a enzimelor.
Dependenţa activităţii enzimatice de variaţia
pH-ului este deseori descrisă de o curbă în
forma de clopot.
 Mecanismele de activare a E
Sunt : 1. nespecifice: temperatura , iradierea
2. specifice
- Se activează la majorarea concentraţiei S cînd este insuficient
- La majorarea cantităţii E (creşte numărul de molecule de produs, în-
tr-o unitate de timp)
- La introducerea coenzimelor cînd sunt insuficiente
- Introducerea ionilor metalelor Fe, Cu
- Modificarea chimica sau covalentă a E.
- proteoliza limitata (pepsinogen - pepsin in HCI)
- Activarea prin efectori alosterici
- Autoasamblarea cuaternara .
- Aici se mai referă şi reactivarea dar noi ne vom opri la mecanismele
de inhibiţie.
 Reglarea covalentă
(fosforilare-defosforilare)
 Activitatea unor E se modifică prin fosforilare. Fosforilarea se
face prin transferul unui rest fosfat de la ATP pe grupările
hidroxil ale unor resturi de Ser, Tre; Tyr din componenţa lor.
 Reacţiile de fosforilare sînt catalizate de kinaze specifice.
 Este un proces reversibil
E-OH + ATP --------------→ E-O-P +ADP
 Defosforilarea are loc sub acţiunea fosfotazei specifice
E-OP +H2O --------------→ E-OH +H2PO3

 unele enzime sînt active în forma fosforilată Ex: glicogen

fosforilaza,
 altele în forma defosforilată Ex:glicogen sintaza.
 Proteoliză limitată
 Proteoliza limitata - este scindarea
(înlăturarea) unui sector al catenei în rezultat
enzima se restructurează şi se formează CA.
H+
Pepsinogen ------→pepsină
-42AA
 E
S CA
 Autostructurarea
cuaternară
 Este caracteristică E ce posedă structură
cuaternară
 Fiecare protomer în parte nu posedă
activitate enzimatică
 La asamblarea lor – se modifică conformaţia
fiecărui protomer şi corespunzător se
modifică şi conformaţia CA, devenind astfel
favorabil pentru fixarea şi transformarea S
 Inhibiţia activităţii enzimelor.
 Deosebim:
inhibiţie specifică
inhibiţie nespecifică (T, pH, agenţii denaturării )
 Inhibiţia stă la baza aciţiunii substaniţelor
medicamentoase, agenţilor toxici.

 Inhibiţia poate fi reversibilă şi ireversibilă.

 La inhibiiţia ireversibilă inhibitorul covalent se fixează de
enzimă sau se leagă atît de puternic încît disociaţia are
loc foarte incet.
Exemple: Diizopropilfluorfosfatul (toxina neuroparalitica)
se fixează de OH-serinei în CA a acetilholinesterazei
(scindează acetilcolina) cu formarea enzimei neactive. În
rezultat se menţine efectul acetilcolinei în permanenţă ce
duce la paralicii musculare şi moarte..
 La o inhibiiţie reversibilă - inhibitori se fixeaza slab,
necovalent de E
Inhibiţie alosterică - inhibitorul (efectorul) se leagă în centrul
alosteric al enzimei, modificând conformaţia moleculei (structura terţiară)
ce are ca consecinţă deformarea centrului activ.

E
S CA
CA
 Inhibitorul se aseamănă după structură cu S şi se fixează în CA al E,
împedicând fixarea şi transformarea S.
Nu e posibilă fixarea simultană a S şi a I. E va fixa pe acel competitor care se afla intr-o
concentraţie mai mare.
inhibiţia enzimei (SDH)cu malonat. SDH oxideaza succinatul in fumarat)
Malonatul inhiba aceasta E datorita asemanarii cu S.
Particularitatea principală a acestui tip de inhibiţie este că poate fi înlăturată cu
adăugarea în exes a S(succinat).
 I şi S se leagă simultan cu E în locusuri diferite

Mărirea concentraţiei de S nu micşoreaza inhibiţia.

Cei mai de vază inhibitori de acest tip în celulele vii sint produsele intermediare
ale metabolismului, care reversibil se fixează la unele E reglatoare şi modifică
activitatea lor.
 Cinetica
enzimatică
k1 k2 Vmax [S]
S E S E P v
k-1 Km  [S]
20 5

15
4
-Km, Vmax
10
v, µmol/min

v, µmol/min
3 0.5Vmax
5
2
0

-5 1 Km

-10 0
-50 -30 -10 10 30 50 0 10 20 30 40 50
[S], mM [S], mM
 Inhibiţia competitivă
EI
Kic
Competitiv S CI E S+E ES E+P
+
I
Vmax [S] Vmax [S] 1 Km 1 1 1 K m 1 1
v v    
Km  [S] K m  [S] v Vmax [S] Vmax v Vmax [S] Vmax
5 2.5
No I
+CI
 [I] 
  1  Kmapp/Vmax
4 2
0.5V
max  Kic 

/µmol/min
1/v, /µmol/min
µmol/min
v, µmol/min

3 +CI 1.5
0.5Vmax
K /V
2 K 1 Kmm max
/Vmax

1/v,
v,

m No I
Kmapp -1/Km app 1/Vmax
1/Vmax
1 -1/K m
-1/K 0.5
K m
m

0 0
0 10 20 30 40 50 -0.6 -0.4 -0.2 0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
[S], mM 1/[S], /mM
 Inhibiţia Incompetitivă
ESI
Kiu
S E UCI S+E ES E+P
+
Vmax [S] Vmax [S] I
v v 1 Km 1 1 1 Km 1 '
   
Km  [S] Km   ' [S] v Vmax [S] Vmax v Vmax [S] Vmax
5 2.5
No I

4 2 1/Vmaxapp
0.5Vmax
0.5Vmax

1/v, /µmol/min
v, µmol/min

3 + UC I
0.5V 1.5
max
 [I]  Kmapp/Vmaxapp
'  1  K /V
m max
2 Km app
 Kiu  1 K /V
m max
+ UC I
No I
Km 1/V
-1/K max
m
1
K -1/Km app-1/Km 0.5
m
1/V
max
0 0
0 10 20 30 40 50 -0.6 -0.4 -0.2 0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
[S], mM
[S]. 1/[S]. /mM
1/[S],
 Inhibiţia Noncompetitivă
EI ESI
S NCI E Kic Kiu
S+E ES E+P
+ +
S E NCI I I
Vmax [S] Vmax [S] 1 Km 1 1 1 K m 1 '
v v    
Km  [S] K m   ' [S] v Vmax [S] Vmax v Vmax [S] Vmax
55 2.5
No I
 [I] 
44   1  2 1/Vmaxapp
0.5V
max  Kic 
0.5Vmax Km/Vmaxapp

/µmol/min
1/v, /µmol/min
v, µmol/min

33 0.5V
+ NCImax 1.5
 [I]  + NC I
'  1 
22  Kiu  1 KmK/Vmax
/V

1/v,
m max
No I
-1/K 1/Vmax
Km -1/K mm
11 0.5
K
m
1/Vmax
00 0
00 10
10 20
20 30
30 40
40 50
50 -0.6 -0.4 -0.2 0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
[S],
[S], mM
mM 1/[S], /mM
 Inhibiţia enzimatică. Sumar
V [S] Vmax [S] 1 Km 1 1 1 K m 1 '
v  max v    
Km  [S] K m   ' [S] v Vmax [S] Vmax v Vmax [S] Vmax
Kmapp/Vmax
5 2.5
 [I] 
No inhibitor
+CI   1  app
+CI
4
 Kic  2 Km/Vmax

Kmapp /Vmaxapp
 [I] 
v, µmol/min

1/v, /µmol/min
3 + UC I 1.5
'  1  -1/Km 1/Vmaxapp
+ NC I
+ NC I  Kiu 
2 app 1 1/Vmaxapp + UC I
K m 0.5Vmax -1/Km
No I
-1/Km
Km -1/Kmapp
1
Km 0.5Vmax app 0.5
K appm 0.5V app
K /V
max 1/Vmax m max
0 0
0 10 20 30 40 50 -0.6 -0.4 -0.2 0 0.2 0.4 0.6 0.8 1
[S], mM 1/[S], /mM

Vah!!! Cei asta?

Retroinhibiţie
Sistemele polienzimatice
 Fiecare celulă a organismului conţine setul său specific de
enzime. Unele se găsesc în toate celulele, altele sunt
prezente doar în anumite celule sau anumite compartimente
celulare. Funcţia fiecărei enzime, nu este izolată, ci strins
legată de funcţia altor enzime. Astiel din enzime aparte se
formeaza sisteme polienzimatice sau conveiere.
 Funcţtia sistemelor polienzimatice depinde de particularitatile
de organizare a lor in celule.
Se cunosc urmatoarele tipuri de organizare a sistemelor
polienzimatice:
 - funcţională,
 - structural-funcţională şi
 - mixtă.
 Tipurile de organizare a
sistemelor polienzimatice:
 pot fi evidenţiate următoarele tipuri de
organizare a sistemelor polienzimatice:
1. funcţională;

2. structurală-funcţională;

3. mixtă.
Organizarea funcţională
- enzimele sunt asociate în sisteme polienzimatice,
care îndeplinesc o anumită funcţie. Produsul reacţiei
prirmei enzime a lanţului serveşte drept substrat
pentru enzima următoare etc.
Ex.de organizare funcţională - enzimele glicolizei,
unde toate E participante se găsesc în stare
solubilă; Fiecare reacţie este catalizată de enzime
aparte. Drept verigă de legătura aici servesc
metaboliţii.
 Е1 Е2 Е3
 А В С Р

Organizarea structural-funcţională
consta în faptul ca enzimele formează sisteme structurale cu o
anumită funcţie.
Ex.- complexul polienzimatic piruvatdehidrogenazic,
constituit din cîteva enzime, care participă la oxidarea acidului
piruvic, sau sintetaza acizilor graşi constituită din şapte
enzime legate structural, care în ansamblu îndeplinesc funcţia
de sinteza a acizilor grasi.
 Afară de complexele multienzimatice e posibila şi o altă
varianta de organizare structural-funcţională. Astfel enzimele
se pot aranja în lanţ, fixindu-se de membrana biologică.
Ex.enzimele lanţului respirator mitocondrial, care participă la
transferul de electroni şi protoni şi la generarea de energie.

S S
P
Pro E4
E1
E2 E3
 Tipul mixt de organizare
a sistemelor polienzimatice reprezintă o îmbinare a
ambelor tipuri de organizare, adică o parte din
sistemul polienzimatic are organizare structurala, iar
cealaltă parte - organizare funcţională.
 Ex.- ciclul Krebs, unde o parte din enzime sunt
asociate în complex structural (complexul 2-
oxoglutaratdehidrogenazic), îar altă parte se leagă
funcţional prin metaboliţii de legătură.

S S
 Е1 Е2 P
 А В Pro E6
E3
E4 E5
Deosebirea privind componenţa enzimatică a organelor şi
ţesuturilor. Enzimele organospecifice. Modificarea activităţii
enzimatice în diferite afecţiuni (enzimodiagnosticul).

Enzimele indicatorii – sunt localizate

intracelular: în citoplasmă (lactatdehidrogenaza,
aldolaza), în mitocondrii glutamatdehidrogenaza), în
lizosomi (-glucoronidaza, fosfataza alcalină). Acestea
enzime în normă în plasmă se găsesc în concentraţii
foarte mici. La afecţiunile celulare activitatea acestor
enzime în plasmă este brusc mărită.
 Unităţile de activitate
ale enzimelor.
 Unitatea Internaţională (U.I.) – cantitatea
de E care catalizează transformarea 1μmol
de S într-un minut în condiţii standard
 Katal (kat) – cantitatea de E care asigură
transformarea unui mol de S într-o
secundă în condiţii standard (1U.I.=16,67
nkat)
 Terapia cu enzime
 Enzimele sunt agenţi terapeutici unici ce produc efecte importante şi
specifice.
 Motivele care au limitat folosirea largă a enzimelor ca medicaţie sunt
legate de natura proteică:
 - distribuţie redusă în organism dependentă de dimensiuni, sarcină şi
de fenomenele de glicozilare (prin glicozilare proteinele sunt
recunoscute de receptori şi fixate în anumite locuri
 - posibilitate mică de dirijare extrahepatică, ficatul avînd tendinţă de a
capta şi reţine proteinele străine;
 - inactivarea lor sub acţiunea proteazelor digestive în cazul
administrarii orale, precum şi proteazele tisulare le scurteaza
semiviaţa;
 - potenţialul lor antigenic, anticorpii formaţi pot genera reacţii de
hipersensibilizare adesea grave şi pot inactiva enzima.
 Tehnici propuse pentru optimizarea
proprietăţilor terapeutice ale enzimelor.

- prin N-acilare a fost crescută semiviaţa asparaginazei, folosită în

leucemie.
- S-au încercat de asemeni metode de obţinere a enzimelor
imobilizate.
De ex. prin reticularea enzimei, ce conduce la agregate insolubile, prin
absorbţie pe polimeri sintetici ori prin ataşare covalentă, prin
incorporare într-un gel în cursul polimerizării.
 Aceste preparate caştigă rezistenţă la enzimele proteolitice şi sunt
mai puţin imunoactive dar pot fi alterate proprietăţile
farmacocinetice. Asemenea avantaje au dovedit conjugaţii cu
polietilenglicol (PEG) ai arginazei, ai glutaminasparaginazei sau
ribonucleaza supusă reticulării, enzime cu efect antitumoral. Un
succes în terapia defectelor genetice a fost imobilizarea enzimelor din
ciclul ureogenetic pe un suport de fibrină.
 S-au propus noi forme farmaceutice prin incapsularea enzimelor in
lipozomi -microsfere cu membrana bistratificată lipido proteica, în
hematii umane, în fantome eritrocitare sau în alţi transportori
celulari. Noile forme obţinute prezintă un potenţial de ţîntire tisulară.
De ex. în cazul unor boli genetice cauzate de deficitul unor enzime
lizozomale se impune o terape de substituţie, enzima trebuind ţintită
direct în lizozomi.
Metodele de determinare a
activităţii enzimelor.
Metodele de determinare
a activităţii enzimelor.
Unităţile de activitate ale
enzimelor.