TEORII ȘI MODELE ALE

CONCURENȚEI

CURS 11
Avantajul competitiv în contextul globalizării
Avantaj competitiv
• Michael Porter propune un model care să explice rolul ţărilor în
identificarea şi menţinerea avantajelor competitive ale firmelor pe pieţele
internaţionale.
• În „Avantajul competitiv al naţiunilor", M. Porter stabileşte factorii
determinanţi ai competitivităţii, pornind de la existenţa a patru categorii
de elemente:
 Dotarea cu factori de producţie: resurse umane, resurse naturale,
cunoştinţe tehnice, de piaţă, capital şi infrastructură.
 Condiţiile cererii, respectiv, nivelul şi structura acesteia, gradul său
de sofisticare, capacitatea de a formula nevoi cu caracter anticipativ.
 Industriile furnizoare şi cele adiacente, prin nivelul lor de
dezvoltare şi de competitivitate.
 Strategiile şi structurile organizaţionale ale firmelor, climatul
concurenţial (rivalitatea dintre acestea).
• Aceasta este aşa numitul „diamant al lui Porter”.
Elementele fundamentale ale diamantului sunt influenţate
decisiv uneori şi de:
- climatul internaţional
- acţiunea guvernamentală
• In afara factorilor indicaţi deja, politica guvernamentală contribuie
la crearea şi susţinerea avantajelor competitive prin influenţarea
categoriilor mai sus amintite.
• Influenţe exercită de asemenea şi:
▫ pregătirea forţei de muncă,
▫ crearea infrastructurii,
▫ influenţarea ofertei şi a cererii de capital,
▫ dezvoltarea ramurilor adiacente,
▫ reglementarea cadrului concurenţial
▫ etc.
• Determinanţii competitivităţii globale definesc contextul în care firmele apar şi
concurează atât separat, cât mai ales într-o manieră sinergică. M. Porter afirma că
firmele reuşesc „acolo unde diamantul naţional este cel mai favorabil”.
• Diamantul este un sistem matriceal compozit. La cele patru colţuri ale sistemului
se adaugă, în circumstanţe specifice, şansa şi acţiunile autorităţilor publice.
Determinanţii avantajelor competitive

Sursa: Porter M., The Competitive Advantage of Nations, The Free Press, A Division of MacMillan Inc., New York, 1990, p. 72
Determinanţii factoriali

Arată poziţia unei ţări din punctul de vedere al factorilor de

producţie de care are nevoie pentru a concura într-o anumită
industrie.

Teoria economică modernă a avantajelor competitive

demonstrează că elementul determinant pentru ca o ţară să
fie competitivă nu este doar dotarea naturală cu factori de
producţie (aşa cum susţineau teoriile clasice şi neoclasice),
ci şi crearea şi apariţia de noi factori sau îmbunătăţirea celor
existenţi.
Cererea internă
• În pofida globalizării, piaţa internă joacă în continuare un rol
important în formarea avantajelor competitive.
• Exigenţa şi structura pieţei interne determină nivelul calitativ al
produselor (exemplu: cazul industriei germane constructoare de
autoturisme, unde câteva firme de renume mondial au beneficiat din
plin de pe urma exigenţei cererii de pe piaţa internă).
• Efecte pozitive pentru competitivitate rezultă din concurenţa
inovatoare din interiorul branşei indigene, prin căile relativ scurte de
comunicare şi similitudinea culturală în ţara de origine a întreprinderii,
când se ajunge la un schimb curent de idei şi concepţii.
• Dacă se adaugă la concurenţa mare din interiorul ţării încă o
concentrare spaţială şi împletituri pe partea de schimbare a
întreprinderilor şi industriilor strâns unite, atunci se formează, după
Porter, „mănunchiuri de întreprinderi”, care au influenţă favorabilă
asupra celorlalte elemente ale „diamantului”.
Industriile din amonte şi aval: O ţară devine cu atât mai
competitivă cu cât are o industrie pe orizontală şi pe verticală mai
concentrată şi mai specializată.

• Strategia, structura firmelor şi promovarea concurenţei determină

competitivitatea internaţională a unei ţări prin modul în care acestea sunt
organizate şi conduse, prin obiectivele propuse şi strategiile aplicate.
• Diferenţele între ţări sunt prezente la nivelul pregătirii, obiectivelor, stilului de
lucru şi abordărilor managerilor.
• Pentru avantajele competitive naţionale este esenţială coordonarea
obiectivelor firmei cu cele ale proprietarilor, acţionarilor şi managerilor.
• Concurenţa internă este cel puţin la fel de importantă ca şi concurenţa
internaţională, existenţa mai multor firme concurente fiind benefică tuturor
cu condiţia ca între acestea să existe o concurenţă reală şi nu o atitudine de
cooperare.
• Adoptarea de către stat a unor reglementări care încurajează apariţia de noi
firme determină creşterea competiţiei şi contribuie la menţinerea avantajelor
competitive.
• Cadrul natural şi climatul internaţional pot influenţa obţinerea de
avantaje competitive. Acestea se referă nu numai la dotarea naturală
cu factori de producţie şi poziţia geografică pe care o ţară le are sau
nu, dar şi la evoluţia climatului internaţional pe care nu poate să-l
influenţeze (modificările la nivelul preţurilor internaţionale, evoluţia
pieţelor internaţionale, evenimentele politice, invenţiile etc.).
•
• Acţiunea guvernamentală poate influenţa starea factorilor de
producţie prin investiţii publice sau prin subvenţii, iar piaţa internă
prin norme şi standarde ale consumului sau prin achiziţii
guvernamentale. Importantă este abordarea globală a sistemului de
condiţii de competitivitate printr-o acţiune guvernamentală
coerentă în scopul îmbunătăţirii avantajelor competitive ale ţării.
Critica teoriei avantajului competitiv

Obiectivul principal al teoriei avantajului competitiv a

fost să elucideze motivele pentru care anumite grupuri
sociale, instituţii economice şi naţiuni avansează şi
prosperă.

Având în vedere studiile făcute în 10 ţări diferite

(Danemarca, Germania, Italia, Japonia, Coreea,
Singapore, Suedia, Elveţia, Marea Britanie şi Statele
Unite), Porter a reuşit să statueze câteva idei de bază,
dintre care cea mai importantă este aceea că avantajul
competitiv al unei naţiuni se bazează pe cele patru
„colţuri ale diamantului”.
Principalele critici care pot fi aduse teoriei avantajului
competitiv pot fi grupate în cinci categorii:

observaţii legate de obiectul analizei lui Porter;

relaţia dintre avantajul comparativ şi cel competitiv;

bazele conceptuale privind diamantul naţional;

locul investiţiilor străine directe în cadrul „competitivităţii”

naţionale;

validitatea empirică a aserţiunilor făcute de Porter.