Condensatorul

Vlad Simina
Florian Cosmin
 Condensatorul electric este o
componenta electronica compusa din
doua  armaturi conductoare despartite
printr-un dielectric (izolator). El are
propietatea de a acumula sarcini electrice.
La conectarea lui la o sursa de curent
continuu, pe armaturi apar sarcini de
valori egale si de semn contrar, care
raman si dupa deconectarea sursei.
Cantitatea de electricitate care se
acumuleaza pe armaturile unui
condensator depinde de dimensiunile
gometrice ale condensatorului si de
tensiunea aplicata. Capacitatea (C)) este
raportul dintre cantitatea de electricitate
(Q) si diferenta de potential (U)
 Istoria condensatorului
 Invenţia condensatorului variază oarecum în
funcţia de cine întrebi. Există documente care
indică faptul că cercetătorul german Ewald Gorg
von Kleist a inventat condensatorul în noiembrie
1754. Câteva luni după aceea, Pieter van
Musschenbroek, un profesor olandez de la
universitatea Leyden a venit cu un dispozitiv
similar, numit butelia de Leyda, care este
considerat primul condensator. Deoarece Kleist
nu avea jurnale şi note foarte amănunţite, el a
fost adesea privit ca un contribuitor la
dezvoltarea condensatorului, nu inventatorul
acestuia. Totuşi, peste ani, s-a stabilit că
cercetările lor au fost independente şi că între ele
a fost doar o pură coincidenţă.
 Butelia de Leyda este un dispozitiv foarte simplu.
El constă dintr-un borcan de sticlă, pe jumătate
umplut cu apă, şi căptuşi pe interior şi pe exterior
cu folie de metal. Sticla acţionează ca un
dielectric, deşi s-a crezut pentru un timp că apa
este ingredientul-cheie. Acolo este de obicei un fir
de metal sau un lanţ care este trecut printr-un
dop de plută (sau alt material izolant). Lanţul
este încovoiat pe ceva care va distribui sarcina.
Odată transmis curentul în butelie, ea ar trebui să
poată susţine două sarcini opuse, dar egale în
echilibru până când este conectată la un fir,
producând o scânteie sau un şoc.
 Benjamin Franklin a folosit butelia de Leyda în
experimentele sale cu electricitatea şi a
descoperit că o bucată de sticlă plată
funcţionează la fel ca şi butelia de Leyda,
dezvoltând astfel condensatorul plat sau pătratul
Franklin. Câţiva ani mai târziu, chimistul englez
Michael Faraday a folosit condensatorii în primele
aplicaţii practice în încercarea de a stoca electroni
nefolosiţi de la experimentele sale. Acesta a fost
primul condensator utilizabil, făcut din butoaie
mari de ulei. Progresul lui Faraday asupra
condensatorilor este cel care ne-a permis să
„transportăm” energie electrică pe distanţe mari.
Ca rezultat pentru realizările lui Faraday domeniul
câmpurilor câmpurile electrice, unitatea de
măsură a capacitanţei condensatorilor este
faradul.
Tipurile de condensatori
 Vidul: doi electrozi, de obicei din cupru, sunt separaţi de
vid. Învelişul izolator este de obicei fabricat din sticlă sau
dintr-un material ceramic. Ei au tipic capacitanţe mici –
între 10 şi 1000 picofarazi – şi voltaje mari – peste 10
kilovolţi (kV) – sunt adesea utilizaţi la transmiţătoare radio
şi la alte dispozitive care folosesc curenţi electrici de voltaje
mari. Acest tip de condensatori poate fi fix sau variabil.
Condensatorii cu vid variabili pot avea un raport dintre
capacitanţa minimă şi cea maximă de peste 100, permiţând
oricărui circuit pornit să acopere o decadă completă de
frecvenţe. Vidul cel mai apropiat de perfecţiune dintre
dielectricele cu pierderea tangenţială egală cu zero. Acest
lucru permite transmiterea curenţilor electrici fără pierderi
semnificative şi degajare de căldură.
 Aerul: un condensator care are ca
material dielectric aerul, constă din
două plăci metalice, fabricate de
obicei din aluminiu sau alamă placată
cu argint. Aproape toţi condensatorii
cu aer sunt variabili şi sunt folosiţi la
circuite pentru unde radio.
 Folie de plastic metalizată: aceşti
condensatori sunt fabricaţi dintr-o folie din
polimer de înaltă calitate (de obicei
policarbonat, polistiren, polipropilenă,
poliester, şi pentru condensatori de înaltă
calitate, polisulfon), şi o folie sau un strat
de metal care acoperă această folie din
plastic. Ei au o calitate şi o stabilitate bună
şi sunt potrivite pentru circuitele
temporizatoarelor. Adecvate pentru
frecvenţe mari.
 Ceramici: Straturi subţiri, alternative, de
metal şi material ceramic. De materialul
ceramic folosit ca dielectric, şi dacă sunt
din clasa I sau II, depinde temperatura şi
capacitanţa. Ei au (în special cei din clasa
a II-a) un factor de disipare mare, un
coeficient mare de disipare al frecvenţei,
capacitatea lor depinde de voltajul care îi
străbate, capacitatea lor se modifică odată
cu vârsta. Totuşi, ei sunt folosiţi în multe
aplicaţii de mică precizie de cuplare şi
filtrare. Adecvaţi pentru frecvenţe înalte.
 Aluminiu electrolitic: Polarizaţi. Similari ca
structură cu cei cu folie metalică, dar electrozii
(plăcile) sunt fabricate din plăci de aluminiu
decapate pentru a dobândi o suprafaţă mai mare.
Dielectricul este fabricat dintr-un material îmbibat
într-o substanţă numită electrolit. Ei pot avea
capacităţi mari, dar suferă din cauza toleranţelor
mici, instabilităţii mari, pierderea graduală a
capacităţii în special atunci când sunt supuşi la
căldură şi scurgeri de electrolit. Tind să îşi piardă
capacitatea la temperaturi scăzute. Neadecvaţi
pentru curenţi de înaltă frecvenţă.
 Condensatori „pitici”: Sunt
fabricaţi din doi conductori izolaţi
care au fost răsuciţi. Fiecare
conductor se comportă ca un
electrod al condensatorului.
Condensatorii „pitici” sunt o formă de
condensatori variabili. Mici modificări
ale capacitanţei (20% sau mai puţin)
sunt obţinute prin răsucirea şi
desfacerea celor doi conductori.